Stoian Alexandru

Caracterizare Alexandru Lapusneanul

Prima nuvela istorica din literature romana, “Alexandru Lapusneanul”, apartine prozei
romantice fiind publicata in perioada pasoptista in primul numar de revista “Dacia literara” in
1840. Este inspirata din istoria nationala potrivit recomandarilor lui Kogalniceanu formulata in
introducere la “Dacia literara”. Prin urmare izvoarele de inspiratie, folosite de Negruzzi, face
legatura cu “Letopistetul Tarii Moldovei” a lui Grigore Ureche.
Fiind personajul principal a unei nuvele romantice, Alexandru Lapusneanul este un
personaj puternic individualizat construit prin contraste si cu ajutorul antitezei.

Personajul principal Alexandru Lapusneanul este caracterizat atat direct cat si indirect.
Caracterizarea lui in mod direct este realizata prin mai mult mijloace cum ar fi: caracterizarea
facuta de narator care îl prezintă prin descriere, notând puţine trăsături fizice şi trăgând atenţia
asapura „urâtului său caracter”. Mimica îi este expresivă: „ai cărui ochi sânteiară ca un fulger”
(denotând mânie greu reţinută) sau „muşchii i se suceau în râsul acestaşi ochii lui hojma clipeau”
(dezvăluind crisparea râsului şi neliniştea interioară).

Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfăţişării exterioare: era îmbrăcat cu
toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie,
avea căbăniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar
printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”.Ultima precizare subliniază caracterul
prevăzător al domnitorului care se teme – până şi în biserică de un eventual atac al duşmanilor
săi.

Celelalte personaje îşi exprimă de asemenea, în mod direct părerile: pentru tânărul boier
Stroici, Lăpuşneanu este „un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi
cumplit”, doar doamna Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-i-se cu apelativele : „bunul meu
domn” şi „viteazul meu soţ”.

Un alt mijloc de caracterizare directa prezenta in textul dat este autocaracterizarea,

domnitorul însuşi recunoşte: “m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”, mărturisire
ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru
a le obţine iertare.

Alexandru Lapusneanul este caracterizat si prin mijloace indirecte de caracterizare, cum

ar fi: faptele personajului, incă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voinţă şi tenacitate în
vederea ocupării tronului, hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor: „.
. . mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor.
 Ajuns la râvnitul scaun al Moldovei, Lăpuşneanu îşi va dezvălui adevăratele intenţii – să
scape ţara de trădători şi „gâlceviri” -, dar pentru aceasta va pustii cetăţi, îşi va însuşi averile
boierilor suspectaţi de împotrivire, va ucide pe trădători. Dorinţa lui de răzbunare este mai
puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa
manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi, din nou trădat, încât nu
realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu
este cea mai bună stavilă în calea trădării.

Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în sfera

patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de
victime, organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele
boierilor ucişi marchează o dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării
sale.

Acesta mai este caracterizat indirect prin faptele si gesturile sale. Alexandru Lăpuşneanu
dovedeşte un comportament imprevizibil, impulsivitatea şi calmul succedându-se fără nici un
gest care să anunţe schimbarea dispoziţiei sufleteşti.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează: „ridicând-o ca pe o

pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii sale – să o numescă
„muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre care mâna sa să
îndreptase din obişnuinţă”.

În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi „racla sfântului ar fi
tresărit”, când domnul s-a aplecat pentru a săruta moaştele; este, aşadar, sperjur şi ipocrit, jucând
o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.

Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale personajului este atitudinea lui faţă de
Moţoc, vornicul însetat de putere. Nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă „îi este
trebuitor”, ca să-l uşureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politică. Este
un maestru în arta disimulării, adresându-se prevenitor lui Moţoc , cerându-i părerea cu privire la
uciderea boierilor, trăind satisfacţia de a-l vedea tremurând şi bâlbâindu-se; arâtându-i că-l
preţuieşte, îi cere sfatul şi atunci când mulţimea porneşte „zurba”: „. . .îmi vine să poruncesc să
deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoţi şi dumneata”, deşi întuieşte răspunsul
boierului: „M-aşteptam s-aud asemenea răspuns”. . Îşi arată, din nou, firea răzbunătoare, căci îşi
bate joc de Moţoc, cu un anumit sadism, prelungindu-i disperarea agonică. Este diabolic, atunci
când îl pune pe boierul îngrozit de dorinţa mulţimii revoltate să judece, cerând raţiunii acestuia
acordul pentru propria moarte.

In concluzie, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, avand un caracter si

comportament greu de inteles sau de prezis. Personajele romantice se lasă dominate de
sentimente care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură
distrugătoare cuprins de zicala: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dezechilibrat psihic sau
numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează viaţa, la gândul
trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă bolnăvicioasă de a
vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru
Lăpuşneanu a lăsat o neagră amintire ca domnitor şi a impresionat puternic ca personaj.