HEPATITA Cu Virusul B

AMG I G HEPATITA B ( HBV )
Elevi: Gherghel V. Mariuta Paula Adina & Mihalcea N. Teodora Giorgiana
HEPATITA cu virusul B – HBV

Etiologia hepatitei B
Hepatita B este provocată de un virus ADN (HBV), numit antigen (Ag) “Australia”, descoperit
în 1967 de Blumberg, actualmente cunoscut sub numele de AgHBs.
ADN-ul (1): una din genele prezente în ADN serveşte la producţia unei enzime (2) care este
purtătoarea unui antigen HBe (3), solubil, pe care îl găsim în sânge atunci când virusul se
multiplică.
Nucleocapsida (4): este purtătoarea unui antigen numit HBc (5) pe care nu-l găsim niciodată în
formă liberă în sânge. Îl putem găsi, în schimb, în nucleul hepatocitelor infectate.
Supercapsida (6): poarta antigenul numit HBs (7), antigen de suprafaţă. Un receptor pentru
albumina din supercapsidă intervine la etapa de penetrare a virusului.
Acest virus este prezent în sânge, în secreţiile genitale, spermă, în limfocite, în măduva osoasă,
în laptele matern, în salivă, în lacrimi, în urină, iar replicarea lui este intensă.
Virusul B poate rezista în mediul extern, în medie, 7 zile. Nu este inactivat de alcool, eter sau
căldură.
Virusul B rămâne infecţios mai mulţi ani la -20 grade, câteva luni la +30 grade, câteva ore la +60
grade. Este distrus prin fierbere şi sub acţiunea hipocloritului de sodiu.
Puterea de contaminare a virusului B este foarte mare: riscul contaminării în afara unei expuneri
la sângele unei persoane infectate este de 30%. În cazul infecţiei cu HIV, doza minimă infectantă
este de 20-30 de ori mai mică decât în cazul virusului hepatitei B.
Sursa de infecţie este omul.
Parenteral prin sânge şi derivate: transfuzii, tratament cu produse sanguine, activitate
profesională, injecţii sau seringi contaminate – toxicomani, tatuaj, piercing, acupunctură,
intervenţii stomatologice, intervenţii chirurgicale, manichiură, pedichiură şi alte manevre
sângerânde (dacă normele de sterilizare nu sunt respectate).
*Folosirea în comun (în familie) a obiectelor de genul: periuţa de dinţi, aparate de râs, trusa de
manichiură-pedichiură expune persoanele neinfectate la riscul de a contracta virusul dacă unul
dintre utilizatorii obiectelor respective are AgHBs pozitiv.
Sexual – rapoartele sexuale neprotejate reprezintă principala cale de transmitere a virusului
hepatitei B (rapoarte vaginale, anale, oro-genitale).
*Infecţiile cu transmitere sexuală şi partenerii multiplii reprezintă factori de risc.
Vertical – de la mamă la copil. În funcţie de infecţia acută sau cronică a mamei, riscul
transmiterii în timpul naşterii variază între 20 şi 80%, fiind dependent de încărcătura virală.
*Transmiterea virusului de la mamă la copil poate să aibă loc intrauterin şi în timpul naşterii
(contact sânge-sânge), precum şi în cursul alăptării.
Depistarea hepatitei B pe parcursul sarcinii ajută la prevenirea transmiterii virusului.
Mai mult de 90% dintre copiii contaminaţi înaintea vârstei de 1 an vor dezvolta o hepatită
cronică B (în cazul adulţilor doar 10% din cazuri se cronicizează).
Simptomele hepatitei virale B
Hepatita B poate să treacă neobservată, la majoritatea bolnavilor aceasta fiind asimptomatica.
Între 10% – 30% dintre cazurile de hepatită acută, se pot manifesta prin: oboseală, greaţă,
vărsături, sindrom pseudo-gripal şi îngălbenire.
Între 0,1% – 1% din cazurile de hepatită B pot evolua spre formele acute, spre o hepatită
fulminantă (forma gravă şi mortală a bolii în absenţa transplantului hepatic).
Perioada de incubaţie a virusului hepatitei B este, în medie, de 75 de zile, dar poate varia între 30
şi 180 de zile.
Evoluţia hepatitei B
Se disting două faze ale bolii:
Hepatita acută – infecţia care are o perioadă de evoluţie mai mică de 6 luni. Ea survine la 6-12
săptămâni de la contaminare. Poate trece neobservată sau poate prezenta simptome în 1 din 2
cazuri.
Hepatita acută se poate complica cu o hepatită fulminantă care poate să apară la 1 din 1000 de
cazuri (1 din 100 la adulţi). Presupune distrugerea masivă a ficatului, care nu-şi mai poate
îndeplini funcţiile.
Aceasta poate conduce la tulburări de conştiinţă, apoi comă. Evoluţia, în absenţa transplantului
hepatic, este gravă, ajungându-se la exitus în 90% din cazuri într-o perioadă de câteva zile,
uneori chiar ore.
În caz de vindecare, nu vor exista sechele.
Hepatita cronică – infecţia a cărei perioadă de evoluţie depăşeşte 6 luni. Aceasta înseamnă că
după faza de contaminare şi de infecţie acută, organismul nu a reuşit să elimine virusul.
Cronicizarea apare la mai puţin de 10% dintre cazurile de persoane contaminate cu virus hepatic
B.
Infecţia cronică cu virus B poate fi inactivă – AgHBs inactiv (virusul există în ficat, dar nu
produce leziuni) sau poate fi activă (reacţie inflamatorie la nivelul ficatului) responsabilă de
apariţia fibrozei (formarea de cicatrici), putând duce în final la ciroză.
Gravitatea unei hepatite cronice nu se observă imediat. Ea depinde de mai mulţi factori: stadiul
bolii în momentul descoperirii ei, importanța replicării virale, reacţia imunitară a organismului
vis-à-vis de acest virus.
Există mai mulţi factori care pot agrava fibroza ajungându-se în final la ciroză şi cancer hepatic
(hepatocarcinom):
consumul de alcool (bere, vin, alcool tare/tărie),

fumatul,
supraponderalitatea,
o vârstă înaintată în momentul diagnosticării,
prezenţa altor virusuri hepatitice (C şi/sau D),
coinfecția cu HIV.
Complicaţii extrahepatice
Virusul hepatitei B poate fi, de asemenea, responsabil de afecţiuni renale, dermatologice,
neurologice sau sanguine.
Diagnosticul/depistarea unei hepatite B
Depistarea AgHBs se face doar prin analiza sângelui.
Antigenele şi anticorpii sunt markeri ai infecţiei cu virusul hepatitei B. Ei permit cunoaşterea

stadiului bolii.
Imediat după contaminare, pentru o perioadă de 10 până la 30 de zile în sânge nu se depistează

nimic. Este ceea ce numim “fereastra imunologică/serologică”.
Primii markeri care apar sunt antigenele. Este vorba despre antigenul HBs şi antigenul HBe.
Apoi apare o succesiune de anticorpi care se orientează către diferite particule ale virusului:
anticorpii anti-HBc, anticorpii anti-HBe, anticorpii anti-HBs.
Aceşti markeri permit stabilirea stadiului de boală în funcţie de momentul în care recoltarea de
sânge este făcută şi de momentul în care ei apar.
VACCINARE
Există vaccin doar antihepatita B.

În România, vaccinarea antihepatita B este inclusă în programul naţional de imunizări obligatorii

la copii, fiind vaccinaţi toţi copiii în primele zile de naştere, încă din maternitate.
De asemenea, se recomandă vaccinarea pentru profilaxia preexpunere la virusul hepatitei B la

persoanele cu risc crescut (expuse frecvent la virusul heptitei B):
pacienţii care necesită transfuzii de sânge sau tratamente cu derivate de sânge (plasmă, factori de
coagulare);
personalul medical, paramedical;
personalul care lucrează în diverse instituţii de îngrijire: azile, case de copii, etc;
homosexualii, heterosexualii cu parteneri multiplii;
utilizatorii de droguri intravenoase;
candidaţii la transplant de organe;
contacții apropiaţi (familia) ai persoanelor bolnave;
lucrătorii din serviciile de poliţie, pompieri, armată.
Vaccinul are ca scop imunizarea împotriva infecţiilor cauzate de virusul hepatitei B, atât înaintea
expunerii, cât şi după expunerea la virusul hepatitic B.
Profilaxia postexpunere la Ag HBs se realizează la persoanele nevaccinate care relatează o

expunere recentă la virusul hepatitic B:
– înţepături cu ace utilizate de persoane infectate;
– contactul cu sânge sau produse de sânge de la persoane infectate;
– contact sexual cu o persoană purtătoare de Ag HBs sau bolnavă de hepatita cu virus B;
– nou-născuţii din mame cu AgHBs pozitiv.
Profilaxia postexpunere se face prin combinarea imunizării pasive cu cea activă, adică:
administrarea de HBIG intramuscular cât mai curând postexpunere, urmată de schema completă
de vaccinare împotriva hepatitei B, care trebuie începută, în primele 12 ore de viaţă la nou-
născuţii din mame pozitive pentru AgHbs, în prima săptămână în cazul inoculării directe
(înţepături) şi în primele 14 zile în cazul unui contact sexual posibil infectant. Administrarea
HBIg şi a vaccinului se poate face în acelaşi timp, dar în locuri diferite.
Schema de vaccinare
Vaccinarea începe imediat după naştere, în primele 12 ore, iar următoarele doze se administrează
la 2 şi 6 luni, concomitent cu DTP (Diftero-Tetano-Pertussis) şi VPOT (vaccinul
antipoliomielitic viu atenuat). În prezent, pe plan naţional se utilizează un vaccin tetravalent
DTP-Hep B, care înlocuieşte cele două vaccinuri administrate la 2 şi 6 luni. La vârsta de 9 ani,
copiii vor primi o nouă doză de vaccin, pentru stimularea apărării imunitare, care se poate
diminua în timp.
Rapelul
Practica rapelurilor sistematice nu este recomandată. Există, însă, cazuri în care este necesar să
se verifice anual dacă vaccinarea este încă eficientă. Este vorba despre persoanele cu insuficiență
renală cronică dializate şi persoanele imunodeprimate expuse riscului contractării VHB.
Verificarea eficienţei vaccinului se face prin analiză cantitativă a anticorpilor anti-HBs.
Controlul post vaccinare se practică în următoarele situaţii:
Nou-născuţii din mame cu AgHBs pozitiv – eficacitatea vaccinării la naştere trebuie să fie
evaluată prin căutarea AgHBs şi titrarea anticorpilor anti-HBs, începând cu luna a noua de viaţă,
de preferat în a patra lună după administrarea ultimei doze de vaccin.
Orice persoană vaccinată este recomandat să verifice eficacitatea vaccinului prin titrarea
anticorpilor anti-HBs.
Efecte secundare şi contraindicaţii
Efectele secundare sunt puţine şi tranzitorii: subfebrilitate, dureri abdominale, cefalee, astenie,
ameţeală, erupţii cutanate, reacţii locale uşoare.
În cazul unei reacţii alergice puternice după administrarea primei doze de vaccin, nu se va mai
continua vaccinarea.
În momentul de faţă nu există niciun studiu ştiinţific care să demonstreze relaţia de cauzalitate
între vaccinarea antihepatita B şi apariţia diverselor afecţiuni autoimune, a sclerozei multiple sau
a afecţiunilor demielinizante.
În cazul bolilor autoimmune sau a prezenţei altor patologii, este recomandat să se consulte
medicul înainte de vaccinare.
Contraindicaţiile se referă la reacţiile anafilactice la diverşi constituenţi ai vaccinului (drojdia de

bere) şi la boli febrile acute moderate sau severe.
DEPISTARE
UNDE, CÂND, CUM?
Testul de depistare a hepatitelor (B, C, D) se face prin recoltarea unei probe de sânge venos. Nu
este necesar să se recolteze dimineaţa pe nemâncate. Testul se poate face în orice laborator de
analize, clinică medicală sau spital care oferă acest serviciu.
În România, analiza de depistare a virusurilor hepatitice nu este nici gratuită, nici compensată.
Sângele recoltat poate fi analizat fie cu ajutorul testelor rapide, fie prin proba Elisa.
ATENŢIE!
Diagnosticul de hepatită (B, C, D) nu se pune doar pe baza unui rezultat pozitiv la unul din
testele menţionate anterior. Este necesară o evaluare completă pentru stabilirea acestuia.
Un rezultat negativ al testului nu indică faptul că şi partenerul/partenera dumneavoastră are
acelaşi rezultat.
Când se face un test de depistare a hepatitelor?
Un astfel de test trebuie făcut de orice persoană (adult sau copil) care a fost expusă la diverse
situaţii de risc:
transfuzii de sânge,
transplant de ţesuturi sau organe,
expunere la sânge,
intervenţii chirurgicale,
intervenţii sau lucrări stomatologice,

servicii de cosmetică, manichiură-pedichiură,
tatuaje, piercinguri,
acupunctură,
consum de droguri injectabile,
hemodializă,
contacte sexuale neprotejate (partener stabil, dar netestat, prezintă risc),
contacte sexuale cu partener/parteneră infectată (mai ales cu virus hepatitic B),
partener infectat cu virus hepatitic cu care s-au folosit în comun diverse obiecte: periuţa de dinţi,
trusa de manichiură-pedichiură, aparat de ras),
mama cu hepatita B sau C în momentul naşterii.
Testarea se poate face la recomandarea medicului sau din proprie iniţiativă.
Testarea este obligatorie:
pentru orice femeie însărcinată;
pentru orice donator (de sânge, spermă sau organe),
Când o persoană a contractat virusul, rezultatul testului nu va fi imediat pozitiv.
Un rezultat negativ nu este concludent dacă testul a fost făcut la mai puţin de 3 luni de la o
situaţie de risc.
Un rezultat negativ este considerat fiabil doar dacă testul a fost făcut la cel puţin 3 luni de la
situaţia de risc şi dacă, între timp, persoană testată nu a avut un alt risc.
Depistarea hepatitei B
În cazul hepatitei B se caută mai multe elemente:
antigenele care sunt fragmente de virus,
anticorpii pe care organismul îi produce în prezenţa virusului sau după vaccinare.
AgHBS pozitiv indică doar prezenţa virusului în organism. Pentru a vedea dacă este vorba
despre o hepatită acută sau cronică se fac analize suplimentare.
Cărui medic ne adresăm?
Specialităţile medicale care pot fi abordate în cazul unei hepatite sunt:

 medicul de medicină internă,

 medicul de familie,
 medicul gastroenterolog
 medicul infecţionist.
Orice persoană diagnosticată cu virus hepatitic trebuie să consulte un medic.
Trebuie luat tratament?
Tratamentul unei hepatite nu este sistematic. În majoritatea cazurilor, nu este o urgenţă

instituirea tratamentului.
Medicul va discuta cu pacientul despre necesitatea sau nu a unui tratament, în funcţie de

rezultatele tuturor analizelor care evaluează starea ficatului şi starea de sănătate a pacientului, în
general.
Fiecare pacient este liber să accepte sau să refuze tratamentul. Trebuie menţionat însă, că şansele
de vindecare cresc cu cât tratamentul este administrat mai aproape de momentul infectării.
Lipsa tratamentului poate duce, într-o anumită proporţie, la apariţia cirozei. În acest caz, apare şi
un risc crescut de a dezvolta un cancer de ficat.
În cazul unei afectări minime hepatice, este posibil ca medicul să vă recomande verificarea
periodică a valorilor transaminazelor şi o evaluare anuală prin folosirea uneia dintre tehnicile
neinvazive sau efectuarea unei noi biopsii la 3-5 ani de la prima biopsie.
Tratamentul antiviral nu se va prescrie în cazul unor afectări minime ale ficatului şi doar în
absenţa cirozei decompensate (stadiul cel mai avansat al cirozei), având scopul de a încerca să
elimine virusul, să evite sau să întârzie o evoluţie către ciroză şi apoi către un cancer de ficat
(hepatocarcinom).
În cazul virusului hepatitei B evoluţia poate fi direct către hepatocarcinom, netrecându-se şi prin
stadiul de ciroză.
TRATAMENT
FĂRĂ TRATAMENT SE POATE SUPRAVIEŢUI CU HEPATITA B?
Sunt situaţii în care prezenţa unui virus hepatitic în organism nu necesită un tratament sau sunt
cazuri în care acesta nu poate fi recomandat.
Evoluţia infecţiei trebuie supravegheată chiar şi în absenţa tratamentului.
Modalităţile de monitorizare, urmărire şi tratament depind de:

– stadiul hepatitei cronice;
– momentul diagnosticului;
– vârsta pacientului;
– evoluţia transaminazelor şi a altor indicatori biologici.
ABSENŢA LEZIUNILOR HEPATICE SAU PREZENŢA UNOR LEZIUNI MINIME
Dacă:
– Valorile transaminazelor sunt normale.
– Nu există leziuni la nivelul ficatului sau acestea sunt minime în momentul efectuării biopsiei
hepatice sau a altor investigaţii neinvazive de evaluare a stării ficatului,
Atunci
monitorizarea constă în:
examen clinic şi analiza transaminazelor la fiecare 6 luni,
o evaluare anuală prin markeri neinvazivi sau o altă biopsie hepatică care ar putea fi recomandată
la un interval de 3-5 ani de la prima biopsie.
PREZENŢA CIROZEI
Monitorizarea constă în:
supravegherea constantă în vederea evitării unei decompensări sau a unui cancer hepatic;
depistarea precoce a unui cancer hepatic: examene clinice şi paraclinice la fiecare 6 luni, mai ales
în prezenţa unor factori de risc (vârsta peste 50 de ani, consum de alcool, sexul masculin,
insuficiența hepato-celulară, o valoare crescută a alfa-feto-proteinei).
CAZURI PARTICULARE DE HEPATITA CRONICĂ B
În toate cazurile de mai sus (leziuni, ciroză) asociate unei hepatite cronice cu virus B, se impune
o dată pe an efectuarea următoarelor analize:
antigenele HBs (AgHbs) şi HBe (AgHBe),
anticorpii antiHBe (Ac antiHBe),
ADN-VHB (viremia).
AVERTISMENT:
La purtătorii inactivi de AgHBs, o reactivare virală este posibilă permiţând reapariţia AgHBe,
creşterea ADN-ului viral (ADN-VBH) şi creşterea transaminazelor.
TRATAMENTUL HEPATITELOR VIRALE
Decizia de a iniţia un tratament sau o simplă supraveghere a stării de sănătate a pacientului, în

cazul hepatitelor virale, (B, C) revine medicului specialist în acord cu pacientul, în urma unui
bilanţ medical complet.
Tratamentul hepatitei B
Medicul specialist dispune de două opţiuni:
PEG interferonul,
analogii nucleozidici şi nucleotidici (lamivudina, adefovir, entecavir, telbivudina, tenofovir).

Medicul specialist va alege şi va propune pacientului tratamentul în funcţie de fiecare situaţie în

parte.
Durata tratamentului este variabilă în funcţie de molecula folosită (un an, de obicei, pentru
interferon şi mai mulţi ani – perioadă nedeterminată, pentru celelalte molecule).
Hepatita B se vindecă rar, dar tratamentele existente permit stoparea evoluţiei bolii, în mai mult
din 50% din cazuri blocând multiplicarea virală şi transformând hepatita activă în hepatită
inactivă.
BIOPSIA
La ce serveşte biopsia?
– FibroScan-ul, metoda neinvazivă, alături de biopsie, sunt în momentul de faţă cele mai
precise metode de evaluare a stării ficatului şi, în caz de hepatită cronică, de a evalua necesitatea
începerii sau nu a tratamentului.
– Aceasta permite punerea diagnosticului histologic (analiza ţesutului ficatului) a leziunii

hepatice şi precizarea naturii maligne sau benigne a tumorii ficatului.
– Oferă informaţii despre importanţa fibrozei şi activitarea hepatitei cronice.
Rezultatul biopsiei se traduce sub forma a două scoruri diferite: scorul Metavir şi scorul Knodell.
Scorul METAVIR se exprimă prin două dimensiuni:
activitatea inflamatorie este exprimată prin litera A urmată de o cifră de la 0 la 3,
fibroza se exprimă prin litera F urmată de o cifră de la 0 la 4.
Fibroza Activitate
F0 fără fibrozăA0 fără activitate
F1 fibroză portala A1 activitate minimă

F2 fibroză la nivelul câtorva septuri A2 activitate moderată
F3 fibroză la nivelul a numeroase septuri A3 activitate severă
F4 ciroza
Stadiul A0F0 exprimă lipsa activităţii inflamatorii şi a fibrozei, iar stadiul A3F4 este cel mai
evoluat, adică cel de ciroză.
Scorul Knodell
Se exprimă în cifre de la 0 la 22. Cu cât scorul este mai mare, cu atât gradul de fibroză şi cel al
activităţii inflamatorii sunt mai importante.
Leziuni Scor
Necroza periportală şi necroza în partea superioară 0 la 10
Leziuni degenerative intralobulare şi necroze focale 0 la 4
Inflamare portală 0 la 4
Fibroză 0 la 4
Index de activitate histologică 0 la 22
Biopsia ficatului poate fi uneori propusă unor pacienţi cu hepatită cronică şi cu valorile
transaminazelor (TGO, TGO) normale (în mod special persoanelor seropozitive cu HIV).
Cum se pregăteşte efectuarea unei biopsii?
Trebuie să menţionaţi medicului toate medicamentele pe care le luaţi (chiar şi cele homeopate)
şi, în mod special, orice medicament anticoagulant (aspirină sau orice alt anticoagulant
administrat pentru flebită, tromboze, diverse boli cardiovasculare etc.).
Înainte de efectuarea biopsiei:
– Medicul trebuie să se asigure că aţi făcut o ecografie abdominală şi un bilanţ sanguin;
– Dacă luaţi tranchilizante, tratament de substituţie (metadonă, subutex), alte medicamante pe

bază de morfină sau alte medicamente antialgice, medicul va trebui să ţină cont şi să recomande
un medicament contra durerii potrivit;
– Înainte cu 6 ore de intervenţie se impune restricţie în ceea ce priveşte consumul de alimente;
– Este recomandat să urinaţi chiar înainte de biopsie.
Cum se desfăşoară biopsia?
Efectuarea acestei intervenţii necesită spitalizare (de la 10 la 24 ore) fiind făcută sub anestezie
locală sau generală.
Ce se întâmplă imediat după efectuarea unei biopsii?
După biopsie, veţi avea nevoie de o perioadă de câteva ore de repaus (în medie 6 ore) sub
supraveghere medicală.
Este posibil să apară o durere la nivelul ficatului sau al umărului drept. Puteţi solicita medicului
administrarea unui medicament pentru suprimarea durerii.
În cursul primelor 6 ore după biopsie

se impune o supraveghere strictă a presiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace în primele 2 ore şi

apoi, mai rar, în următoarele 4 ore;
pentru a se reduce riscul apariţiei unui hematom, va trebui să staţi culcat pe partea dreaptă
primele 2 ore după biopsie şi apoi în următoarele 4 ore culcat pe spate.
După 6 ore de la biopsie
puncţia nu va lăsa nicio cicatrice, pansamentul poate fi înlăturat a doua zi;
pacienţii care sunt externaţi chiar în ziua în care a fost efectuată biopsia, trebuie să revină la
spital în cazul apariţiei vreunei probleme;
în cazul în care apar simptome de genul: durere abdominală la respiraţia profundă, oboseală,
paloare etc., trebuie să contactaţi imediat medicul sau serviciul medical de urgenţă;
în săptămâna imediat următoare biopsiei, puteţi face activităţile obişnuite cu condiţia ca acestea
să nu necesite efort fizic intens.
Care sunt complicaţiile unei biopsii a ficatului?
Biopsia hepatică este rar însoţită de complicaţii. În general, este vorba despre hemoragii, a căror
frecvenţă este de mai puţin de un caz din 1000. Este posibilă şi apariţia altor complicaţii, dar
doar în mod excepţional. Apariţia lor poate fi favorizată de:
antecedentele medicale ale pacientului (de aceea necesitatea efectuării ecografiei abdominale şi a
analizelor de sânge);
anumite tratamente urmate de pacient.
Aceste complicaţii apar, de obicei, cel mai frecvent în primele 6 ore după biopsie. În mod
excepţional, pot surveni la câteva zile după efectuarea biopsiei (de aceea trebuie luate anumite
precauţii care au fost menţionate anterior).
În caz de apariţie a complicaţiilor, trebuie să contactaţi imediat medicul sau serviciul medical de
urgenţă.
Care sunt alte metode de evaluare a stării ficatului?
În afara biopsiei, există alte tehnici care permit evaluarea stării de fibroză a ficatului:
Fibrotestul care se bazează pe markeri sanguini (necesită recoltare de sânge venos),
Fibroscanul care măsoară elasticitatea ficatului cu ajutorul ultrasunetelor,
Fibrometrul care diagnostichează şi cuantifica fibroza ficatului (necesită recoltare de sânge

venos).
Aceste tehnici sunt neinvazive, adică nu sunt dureroase, nu implică puncţionarea ficatului şi nu
necesită spitalizare.
FIBROTEST
Cum se derulează fibrotestul?
Fibrotestul se face, de obicei, într-un laborator de analize şi constă în recoltarea de sânge venos.
Se efectuează dimineaţa, pe nemâncate. Riscul de apariţie a rezultatelor fals pozitive sau fals
negative este mai mic de 20%, cauza fiind diverse stări patologice preexistente: hemoliza, boala
Gilbert, hepatita acută, colestaza extrahepatică.
Rezultatele Fibrotestului sunt fiabile în medie în proporţie de 80%.
La persoanele cu coinfecție HIV – hepatită pot exista discordanțe între rezultatul biopsiei şi al
Fibrotestului.
Interpretarea Fibrotestului nu este validă în cazul persoanelor dializate sau cu insuficiență renală.
Ce se întâmplă când rezultatele de la biopsie şi Fibrotest nu coincid?

Sunt situaţii în care rezultatele Fibrotestului nu reflectă rezultatul biopsiei efectuate anterior.
Poate fi vorba fie de o biopsie care nu a reperat elementele nefaste de la nivelul ficatului, fie de
diverse probleme recurente cum ar fi o inflamaţie ce ar fi putut da un rezultat fals Fibrotestului.
În acest caz, este important ca medicul să analizeze dosarul dumneavoastră medical pentru a
determina elementele ce ar fi putut da un rezultat fals la una dintre metodele folosite pentru
investigaţii.
Sursă: http://www.biopredictive.com/intl/patient/
F.5. FIBROSCAN
Ce este fibroscanul?
Este vorba despre o tehnică pusă la punct de o societate franceză -Echosens- care permite, cu
ajutorul unui aparat, Fibroscanul, să măsoare duritatea ficatului.
Fibroscanul permite cuantificarea fibrozei hepatice în mod instantaneu şi neinvaziv.
Elastometria impulsională (măsurarea elasticităţii ficatului cu ajutorul ultrasunetelor) constă în

angajarea unei mici vibraţii la suprafaţa pielii care se va propaga până la ficat. Cu ajutorul
ultrasunetelor, se măsoară viteza deplasării. Cu cât această vibraţie se va deplasa mai rapid, cu
atât ficatul este mai dur.
Duritatea ficatului este în legătură directă cu severitatea fibrozei; cu cât fibroza este mai
importantă, cu atât ficatul este mai dur.
Cum se derulează examenul cu fibroscan?

Examenul se efectuează cu pacientul culcat pe spate, este nedureros şi durează doar câteva
minute, nefiind nevoie de o pregătire prealabilă şi de spitalizare. Se foloseşte o sondă care este
plimbată pe suprafaţa abdomenului, în dreptul ficatului (asemănătoare unei ecografii).
Care sunt limitele fibroscanului?
În cazul pacienţilor supraponderali, rezultatele vor fi mai puţin fiabile sau mai dificil de
interpretat. Fibroscanul nu se face femeilor însărcinate, pacienţilor cu ascită*, chiar şi în cantitate
mică şi pacientiilor care au diverse dispozitive active implantate**.
*Ascita – acumulare de lichid în cavitatea peritoneală.
**Dispozitive medicale active implantate – orice dispozitiv medical activ care este implantat în
totalitate sau parţial în corpul uman printr-o intervenţie chirurgicală sau medicală: dispozitive
auditive implantate, implanturi cohleare, implanturi retiniene, stimulatoare cardiace, pompe de
insulină, etc.
Care sunt avantajele fibroscanului?
Utilizarea Fibroscanului are numeroase avantaje:
metoda este în totalitate neinvazivă (nu necesită recoltare de sânge) şi nedureroasă pentru
pacient;
examenul medical este foarte simplu;
necesită timp scurt de realizare (în jur de 5 minute);
poate fi folosit în timpul unui tratament pentru evaluarea acestuia în ceea ce priveşte efectul
antifibrozant;
poate fi efectuat de câte ori este necesar.
Sursă: http://www.echosens.com/Public-EN/lexamen-fibroscan.html
F.6. FIBROMETRUL
Ce este Fibrometrul?
Fibrometrul este validat pentru diagnosticul fibrozei semnificative, a fibrozei severe şi a cirozei
la pacienţii cu HCV cronică. Este o metodă neinvazivă de diagnostic, special proiectată pentru
pacienţii cu HCV, dar şi pentru cei cu coinfecție HCV-HIV.
Cu această metodă sunt dozaţi mai mulţi markeri sanguini:
alfa-2 – macroglobulina,
trombocitele,
protrombina,
TGP,
TGO,
ureea,
Rezultatele Fibrometrului sunt exprimate prin:
scorul de fibroză– rezultatul este un scor între 0 şi 1 şi corespunde probabilităţii prezenţei unei
fibroze semnificative;
scorul de ciroză – rezultatul obţinut este un scor între 0 şi 1 şi semnifica probabilitatea prezenţei
cirozei;
scorul de activitate inflamatorie – evaluează activitatea necro-inflamatorie; rezultatul este un scor

între 0 şi 1 şi semnifică prezenţa unei activităţi semnificative.
Surse: http://www.echosens.com/Products/fibrometer-virus.html#
https://www.fibrometer.com/fr/content/fibrometer-virus
F.7. SCORUL ELF
Elf este primul test complet automat pentru testarea neinvazivă prin markeri direcţi ai fibrozei
hepatice.
Testul ELF (Enhanced Liver Fibrosis) combină rezultatele cantitative dintr-o singură probă de
sânge (ser) a următorilor markeri:
acidul hyaluronic (HA),
peptida aminoterminală a procolagenului de tip III (PIIINP) şi
inhibitorul tisular al metaloproteinazei 1 (TIMP – 1).
Testul ELF poate fi folosit împreună cu alte examene de laborator şi clinice, ca un ajutor în
diagnoză şi evaluarea severităţii fibrozei ficatului la pacienţii cu semne şi simptome ale bolii
cronice de ficat.

HEPATITA Cu Virusul B

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HEPATITA Cu Virusul B

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AMG I G HEPATITA B ( HBV )

Elevi: Gherghel V. Mariuta Paula Adina & Mihalcea N. Teodora Giorgiana

HEPATITA cu virusul B – HBV

consumul de alcool (bere, vin, alcool tare/tărie),

Diagnosticul/depistarea unei hepatite B

Depistarea AgHBs se face doar prin analiza sângelui.

Antigenele şi anticorpii sunt markeri ai infecţiei cu virusul hepatitei B. Ei permit cunoaşterea

Imediat după contaminare, pentru o perioadă de 10 până la 30 de zile în sânge nu se depistează

Există vaccin doar antihepatita B.

În România, vaccinarea antihepatita B este inclusă în programul naţional de imunizări obligatorii

De asemenea, se recomandă vaccinarea pentru profilaxia preexpunere la virusul hepatitei B la

personalul medical, paramedical;

homosexualii, heterosexualii cu parteneri multiplii;

utilizatorii de droguri intravenoase;

candidaţii la transplant de organe;

contacții apropiaţi (familia) ai persoanelor bolnave;

lucrătorii din serviciile de poliţie, pompieri, armată.

Profilaxia postexpunere la Ag HBs se realizează la persoanele nevaccinate care relatează o

– înţepături cu ace utilizate de persoane infectate;

– contactul cu sânge sau produse de sânge de la persoane infectate;

– contact sexual cu o persoană purtătoare de Ag HBs sau bolnavă de hepatita cu virus B;

– nou-născuţii din mame cu AgHBs pozitiv.

Controlul post vaccinare se practică în următoarele situaţii:

Efecte secundare şi contraindicaţii

Contraindicaţiile se referă la reacţiile anafilactice la diverşi constituenţi ai vaccinului (drojdia de

UNDE, CÂND, CUM?

Când se face un test de depistare a hepatitelor?

transplant de ţesuturi sau organe,

intervenţii sau lucrări stomatologice,

servicii de cosmetică, manichiură-pedichiură,

consum de droguri injectabile,

contacte sexuale neprotejate (partener stabil, dar netestat, prezintă risc),

contacte sexuale cu partener/parteneră infectată (mai ales cu virus hepatitic B),

mama cu hepatita B sau C în momentul naşterii.

Testarea se poate face la recomandarea medicului sau din proprie iniţiativă.

Testarea este obligatorie:

pentru orice femeie însărcinată;

pentru orice donator (de sânge, spermă sau organe),

Când o persoană a contractat virusul, rezultatul testului nu va fi imediat pozitiv.

În cazul hepatitei B se caută mai multe elemente:

antigenele care sunt fragmente de virus,

anticorpii pe care organismul îi produce în prezenţa virusului sau după vaccinare.

Cărui medic ne adresăm?

Specialităţile medicale care pot fi abordate în cazul unei hepatite sunt:

 medicul de medicină internă,

Orice persoană diagnosticată cu virus hepatitic trebuie să consulte un medic.

Trebuie luat tratament?

Tratamentul unei hepatite nu este sistematic. În majoritatea cazurilor, nu este o urgenţă

Medicul va discuta cu pacientul despre necesitatea sau nu a unui tratament, în funcţie de

FĂRĂ TRATAMENT SE POATE SUPRAVIEŢUI CU HEPATITA B?

Evoluţia infecţiei trebuie supravegheată chiar şi în absenţa tratamentului.

Modalităţile de monitorizare, urmărire şi tratament depind de:

– stadiul hepatitei cronice;

– evoluţia transaminazelor şi a altor indicatori biologici.

ABSENŢA LEZIUNILOR HEPATICE SAU PREZENŢA UNOR LEZIUNI MINIME

– Valorile transaminazelor sunt normale.

monitorizarea constă în:

examen clinic şi analiza transaminazelor la fiecare 6 luni,

Monitorizarea constă în:

CAZURI PARTICULARE DE HEPATITA CRONICĂ B

antigenele HBs (AgHbs) şi HBe (AgHBe),

anticorpii antiHBe (Ac antiHBe),

TRATAMENTUL HEPATITELOR VIRALE

Decizia de a iniţia un tratament sau o simplă supraveghere a stării de sănătate a pacientului, în