Gheorghe LĂZĂROIU Soluţii Moderne de Depoluare A Aerului

Gheorghe LĂZĂROIU
SOLUŢII MODERNE DE
DEPOLUARE A AERULUI
PREFACE
În viaţa de zi cu zi omul introduce în atmosferă, direct sau indirect, substanţe sau

energie care exercită o acţiune nocivă, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
strice resursele biologice, ecosistemele, să deterioreze bunurile materiale, valorile de
agrement şi alte utilităţi legitime ale mediului înconjurător. Emisiile în atmosferă a
gazelor, a particulelor solide sau lichide, corozive, toxice sau odorante (poluanţi ai
aerului), afectează sănătatea publică sau calitatea mediului, dăunează zonelor agricole,
forestiere sau construcţiilor publice.
În consecinţă, poluarea atmosferei a devenit o problemă majoră a societăţii la scară
mondială, iar eforturile pentru a respira un aer cât de cât curat sunt considerabile.
Lupta pentru depoluarea aerului constă în împiedicarea emisiei în atmosferă a
substanţelor poluante, nocive pentru mediul înconjurător, în special pentru oameni.
Prezenta lucrare, Soluţii moderne de depoluare a aerului îşi propune, aşa cum
sugerează şi titlul, să prezinte câteva metode de reducere a concentraţiilor de praf, de
reducere a oxizilor de azot şi sulf din aer, de tratare a compuşilor organici emişi în
atmosferă.
Lucrarea se adresează deopotrivă specialiştilor în domeniul ingineriei mediului, cât
şi studenţilor din ultimii ani de studiu şi la masterat, de la specializările Ingineria mediului
şi Centrale termoelectrice, fiind structurată pe 11 capitole.
În capitolul 1 este fundamentată necesitatea depoluării aerului prin definirea
poluării, a principalilor poluanţi şi a limitelor impuse acestora la evacuarea în atmosferă.
Sunt analizate principalele tehnici de depoluare şi principalele procedee aplicate
industrial. În perspectivă, soluţiile moderne de depoluare vor avea în vedere o mai bună
protecţie, de ansamblu, a mediului înconjurător depoluarea aerului.
Capitolul 2 prezintă efectele poluanţilor aerului asupra mediului înconjurător. Sunt
evidenţiate efectele asupra atmosferei, solului şi apei: formarea ceţii atmosferice, a
smogului, ploaia acidă şi influenţa lor asupra vieţii. De asemenea, poluanţii aerului
afectează materialele şi structurile, subliniindu-se efectele asupra metalelor, construcţiilor,
ţesăturilor, coloranţilor, etc.
O atenţie deosebită s-a acordat efectelor noxelor asupra sănătăţii umane şi a
evoluţiei vegetaţiei şi vieţuitoarelor.
Capitolul 3 prezintă metodele de cuantificare a emisiilor în aer, precizând
elementele necesare pentru identificarea şi cuantificarea emisiilor, tipurile de surse şi
inventarieri, cât şi metodele utilizate pentru cunoaşterea emisiilor prin măsurare,
determinare sau estimare. Se fac precizările necesare privind modul de considerare a
surselor de emisie, de determinare a factorilor de emisie şi de estimare a emisiilor
provenite de la surse.
Măsurarea emisiilor face obiectul capitolului 4 , fiind o problemă deosebit de
importantă pentru aprecierea corectă a gradului de poluare a atmosferei. Eşantionarea
aerului şi metodologia de colectare a datelor au o influenţă majoră în acest scop,aşa cum
se subliniază şi în capitol.
Procedeele de reducere a concentraţiilor de praf sunt prezentate în capitolului 5.
După definirea prafului ca poluant, se prezintă metoda de calcul a eficienţei instalaţiilor de
6 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI
filtrare, pe baza căreia se analizează sistemele de desprăfuire mecanice, electrostatice, în

strat poros şi hidraulice. În continuare, sunt analizate tipurile de procedee de desprăfuire
şi, pentru fiecare, este redată schema şi caracteristicile de funcţionare, inclusiv o analiză
comparativă a acestora.
Capitolul 6 tratează soluţiile de reducere a oxizilor de azot. În acest scop sunt
analizate procesele de formare a oxizilor de azot cu evidenţierea factorilor de influenţă. Pe
baza acestora este posibilă limitatrea formării oxizilor de azot şi reducerea lor. Sunt
prezentate tehnicile de limitare a formării oxizilor de azot în timpul arderii, cât şi
fenomenele secundare induse de acestea. O atenţie deosebită este acordată metodelor de
reducere catalitică şi prin recombustie a oxizilor de azot formaţi, prezentând şi fenomenele
secundare ce pot apare.
Reducerea oxizilor de sulf şi a hidrogenului sulfurat face obiectul capitolului 7 în
care, după o scurtă prezentare a implicaţiilor generării bioxidului de sulf, sunt evidenţiate
metodele de reţinere şi reducere a acestuia, prin injecţie de calcar şi desulfurare umedă.
Sunt prezentate principalele procedee de desulfurare a hidrogenului sulfurat precum
extragerea, concentrarea, conversia şi tratarea catalitică.
În capitolul 8 sunt analizate procedeele de tratare a compuşilor organici volatili
(COV). După definirea COV, a domeniilor de utilizare, sunt prezentate tehnicile
disponibile de tratare a COV precum şi criteriile de alegere a metodei adecvate.
Capitolul 9 prezintă procedeele de reţinere a picăturilor şi a vaporilor de substanţe
poluante iar capitolul 10, procedeele de reducere a odorizanţilor, detaliindu-se schema
pentru conversia acestora în substanţe neodorizante.
În capitolul 11 este prezentată concepţia sistemelor de purificare totală a gazelor. În
acest sens, sunt comparate posibilităţile de dispunere relativă a sistemelor specializate,
pentru reducerea principalilor componenţi poluanţi (praf, oxizi de azot, oxizi de sulf). Sunt
evidenţiate componentele sistemului de purificare totală şi concluziile care derivă din
utilizarea viitoare a acestora.
Doresc să mulţumesc referenţilor ştiinţifici, prof.dr. ing. George Darie şi prof. dr.
ing. Dan Robescu, pentru sugestiile competente acordate la redactarea acestei lucrări.
Autorul mulţumeşte conducerii Catedrei de Centrale Electrice şi Energetică
Industrială şi conducerii Facultăţii de Energetică pentru sprijinul acordat în elaborarea
lucrării.
AUTORUL
5.SOLUŢII DE REDUCERE A
CONCENTRAŢIEI DE PRAF
5.1. Particule poluante
Praful este o componentă importantă a particulelor solide suspendate în aer,
care de obicei sunt invizibile individual pentru ochiul liber. Totuşi, colectiv,
particulele mici formează deseori o pâclă care limitează vizibilitatea. Într-adevăr, în
multe zile de vară cerul de deasupra oraşelor poluate cu praf are o culoare albă
lăptoasă, în loc de albastră, datorită împrăştierii luminii de către particulele
suspendate in aer.
Trebuie remarcat că, particulele suspendate într-o masă dată de aer nu sunt
nici toate de aceeaşi mărime sau formă şi nici nu au aceeaşi compoziţie chimică.
Cele mai mici particule suspendate au o mărime de aprox. 0.002 µm (adică 2 nm);
în comparaţie, lungimea moleculelor gazoase tipice este cuprinsa între 0.0001 şi
0.001 µm (0.1 până la 1 nm). Atunci când picăturile mici de apă din atmosferă se
contopesc în particule mai mari decât această valoare, ele corespund picăturilor de
ploaie şi cad din aer atât de repede, încât nu sunt considerate ca fiind suspendate.
Deşi puţine dintre particulele suspendate în aer au forma exact sferică,
convenţia este să se vorbească de toate particulele ca fiind aşa. Într-adevăr
diametrul particulelor este proprietatea lor cea mai importantă. Din punct de vedere
calitativ, particulele individuale sunt clasificate în funcţie de diametrul lor în
grosolane, dacă este mai mare de 2.5 µm şi fine dacă este mai mic, [4]. De
exemplu, pentru a acoperi suprafaţa unei mici monede ar fi nevoie de aprox. 100
milioane de particule, cu diametrul de 2.5 µm.
În mod intuitiv, se poate crede ca toate particulele trebuie să se depună rapid
pe suprafaţa pământului sub influenţa gravitaţii, însă acest lucru nu este adevărat
pentru particulele mai mici. Conform Legii lui Stoke, viteza cu care particulele cad
pe pământ creşte cu pătratul diametrului lor. Particulele mici cad atât de încet, încât
ele sunt suspendate un timp aproape nedeterminat în aer. Cele foarte mici se
aglomerează, pentru a forma particule mai mari, de obicei tot din categoria celor de
mărime fină. Astfel, particulele fine rămân de obicei în aer timp de zile întregi sau
săptămâni, pe când cele grosolane se depun destul de rapid. Prin urmare, cu cât
aceste particule sunt mai fine, cu atât se împrăştie pe o suprafaţă mai mare,
reducând imisia din jurul surselor poluante (centrale electrice, fabrici de ciment,
etc.).
Particulele au în compoziţia lor concentraţii mari de Al, Ca, Si şi O sub formă
de silicaţi de aluminiu, dintre care unii mai conţin şi ionul de calciu.
Conţinutul organic mediu al particulelor fine este în general mai mare decât
cel al particulelor grosolane. De exemplu, arderea incompletă a combustibililor pe
bază de carbon precum cărbunele, păcura, benzina si combustibilul diesel produce

multe particule de funingine, care în principal sunt cristaloizi de carbon. În
consecinţă, una dintre principalele surse de particule atmosferice pe bază de
carbon, atât fine cât şi grosolane, sunt centralele termoelectrice clasice, [17].
Normele de protecţia mediului limitează cantitatea de praf depusă într-un an
la nivelul solului la 200 g/m2.
5.2. Eficienţa instalaţiilor de filtrare

Dacă există un domeniu în care calitatea mediului ambiant sa fie simţitor
ameliorată, atunci acesta este acela care se ocupă cu înlăturarea particulelor
sedimentabile sau a particulelor de praf în suspensie. Această evoluţie favorabilă
se datorează procedeelor industriale bazate pe tehnici de separare mecanice,
electrice, hidraulice şi în strat poros.
Arderea cărbunelui şi în unele cazuri chiar arderea hidrocarburilor reziduale
(păcură cu conţinut ridicat de cenuşă), impurifică gazele de ardere.
În cazul arderii cărbunelui pulverizat, filtrarea este obligatorie la orice
dimensiune a generatorului de abur, deoarece materialul necombustibil din cărbune
(anorganicul) se regăseşte, după cum se observă şi din figura 5.1, în mare parte,
sub formă de cenuşă zburătoare în gazele de ardere.
Din cantitatea Ai de anorganic intrată cu combustibilul, o parte, Ar , este
reţinută în focar, o altă parte, Af , este reţinută în instalaţiile de filtrare, iar Ae este
evacuată pe coş, o dată cu gazele de ardere, conform relaţiilor, [11, 17], de bilanţ
material,
Ai = Ai B; Ar = xAi ; Af = β (1 − x )Ai ; Ae = (1 − β )(1 − x )Ai. ,
unde: Ai reprezintă cantitatea relativă iniţială de anorganic (cenuşă) din combustibil, B
reprezintă debitul de combustibil al generatorului de abur, x reprezintă cantitatea
relativă (coeficientul) de anorganic reţinută în focar, iar β reprezintă cantitatea relativă
de anorganic reţinută în filtru sau eficienţa filtrului. De menţionat că toate cantităţile Ai,
Ar, Af, Ae au aceleaşi unităţi de măsură ca şi debitul de combustibil, B (în majoritatea
cazurilor kg/s).
Cantitatea relativă, x, de anorganic, reţinută în focar, depinde de tipul

instalaţiilor şi în principal de felul combustibilului şi sistemul de ardere din focarul
generatorului de abur, având orientativ valorile prezentate în tabelul 5.1, [14, 19].
Modul de calcul al eficienţei β a oricărei instalaţii de filtrare se prezintă in

figura 5.2, [21].
Acceptarea finală a testului pentru calculul eficienţei impune menţinerea
constantă a raportului D/E şi pentru un număr mai mare de încercări, astfel că la cel
puţin două din trei să se obţină acelaşi rezultat pentru eficienţă.
Soluţii de reducere a concentraţiei de praf 113
Fig. 5.1. Bilanţul de praf la instalaţiile din centralele termoelectrice clasice.

Tabel 5.1.
Cantitatea relativă de anorganic reţinută în focar
Sistemul de ardere din focarul generatorului de abur x

Ardere de cărbune granulat pe grătar 0.70÷0.75
Ardere de cărbune pulverizat şi evacuarea uscată a cenuşii 0.20÷0.25
Ardere de cărbune pulverizat în focar cu o singură cameră şi 0.25÷0.40
evacuarea zgurii în stare lichidă
Ardere de cărbune pulverizat în focar cu două camere şi evacuarea 0.50÷0.65
zgurii în stare lichidă
Fig. 5.2. Schema de calcul a eficientei unei instalaţii de filtrare.
5.3. Soluţii de reţinere a prafului

Particulele din materie se îndepărtează din aer fie prin filtrarea acestuia, fie
cu ajutorul unor colectoare de praf.
Prin filtrare se îndepărtează numai cantităţile mici de particule din materie,
iar pentru cantităţile mari se utilizează colectoarele de praf.

Principalele elemente pentru stabilirea metodelor şi a echipamentelor de
reţinere sunt: concentraţia de particule, analiza mărimii particulelor, gradul necesar
de îndepărtare a particulelor, temperatura, presiunea şi debitul aerului sau gazului
poluat, caracterizarea fizico-chimică a prafului, cerinţe utilitare, metoda dorită de
îndepărtare a particulelor.
Reţinerea pulberilor sau prafului se realizează cu ajutorul filtrelor, care se
caracterizează prin: debitul de gaze poluate care ies din proces Dg [m3/s ], domeniul
diametrului particulelor d [μm]; temperatura maximă a gazelor tgmax [ OC ]; gradul
de reţinere sau eficienţa filtrului β, viteza particulelor în filtru w[m/s], pierderi de
presiune în filtru ∆p [mmH2O ], costurile anuale de întreţinere.
Principalele metode de reţinere a prafului sunt:
• mecanice, având la bază forţa de gravitaţie şi inerţie ;
• electrice, având la bază ionizarea particulelor în câmp electric;
• strat poros, utilizând caracteristicile curgerii fluidelor reologice;
• hidraulice, având la bază metode de spălare.
5.3.1. Caracteristici de exploatare a soluţiilor de desprăfuire

Deoarece praful a fost unul dintre cei mai vechi poluanţi cunoscuţi, eforturile
tehnico-ştiinţifice au condus la elaborarea unor tehnologii având o eficienţă de
reţinere a particulelor ridicată.
Caracteristicile de exploatare a metodelor de desprăfuire sunt prezentate în
tabelul 5.2, [21, 22]. În cazul procedeelor de desprăfuire având cea mai ridicată
performanţă (precum filtru cu saci, electrofiltre), în atmosferă sunt emise numai
anumite particule, dintre cele mai fine.
Domeniul specific de aplicare, în funcţie de plaja granulometrică a materiilor
solide reţinute, se prezintă în figura 5.3. Totuşi, uneori aceste particule fine pot fi
periculoase, conţinând compuşi toxici, cum ar fi metale grele (mercurul) sau
compuşii lor cu anumiţi poluanţi organici persistenţi (hidrocarburi aromatice
policiclice).
Vehicularea poluanţilor se face în functie de granulometria particulelor.
Aceasta se datorează faptului că, compuşii toxici, aflaţi în stare de vapori în gazele
de ardere la temperatură ridicată, condensează pe particulele fine de praf, deja
prezente. Acest proces este valabil chiar şi în cazul scăderi temperaturii, ca în cazul
sintezei anumitor compusi organici grei, cum ar fi dioxinele si furanurile.
Ideal ar fi, fără îndoială, efectuarea mai multor desprăfuiri în cascadă la nivel
de temperatură descrescătoare, eliminind mai întâi particulele grosiere de praf,
înaintea condensării metalelor grele.
Pentru temperaturi înalte rămân de pus la punct tehnologiile de desprăfuire
prin filtre ceramice, în condiţii economice acceptabile.
Tabelul 5.2
Caracteristicile de exploatare a sistemelor de desprăfuire
Metoda de Materiale Avantaje Inconveniente

reţinere
Cameră de Rezistenţa Inadaptarea la particule
decantare materialelor fine(de exemplu mai mici
Sac de praf de 5µm pentru ciclu)
Mecanice Separator cu
impact (jaluzele)
Ciclon
Multiciclon
Electrofiltre uscate Scăderea consumului Inadaptarea la variaţii
Electrostatice de energie bruşte ale rezistivităţii
Electrofiltre umede Eficacitate în filtrare prafului si caracteristicilor
de flux gazos
Eficacitate în filtrare Consum mare de energie.
Posibilitatea de Sensibilitatea mediului
Filtru textil de tip captare a anumitor filtrant la temperatura
In strat poros sac poluanţi gazoşi
(totale)
Filtru cu nisip Domeniu de aplicare
limitat
Turn de spălare Posibilitatea de Consum mare de
Hidraulice
Scruber de tip şoc tratare a gazelor energie(mai ales cu tubul
(cu pulverizare) fierbinţi Venturi).
Scruber Venturi Posibilitatea de Riscul transportului
Scruber uscat captare a anumitor poluanţilor către apă şi
poluanţi gazoşi sol.
Fig. 5.3. Domeniul specific de aplicare a principalelor tehnici de desprăfuire.

5.4. Filtre mecanice pentru desprăfuire

Cameră de decantare
Filtrele cameră de decantare sunt cele mai vechi tehnologii de desprăfuire,
având forma unei camere secţionate în formă de cruce. Atunci când un curent de
aer pătrunde în cameră printr-un canal de diametru mic, viteza lui se reduce,
determinând depozitarea particolelor datorită gravitaţiei, după cum se observă din
figura 5.4.
Fig. 5.4. Schema unei camere de decantare.

Particulele mici sunt colectate mai greu, astfel că eficienţa la acestea se
reduce practic la jumătate.
Eficienţa colectării, β, a unei camere de decantare, bazată pe forţa
gravitaţională, se exprimă în funcţie de viteza terminală a particolelor, de la 40 la
50 microni în diametru aerodinamic.
U ∞ Ah
Calculul eficienţei se face cu relaţia: β = , unde U∞ [m/s] este viteza
Q
terminală maximă atinsă de particule în cameră, Ah [m2] suprafaţa orizontală a
camerei de decantare, iar Q [m3/s] este debitul volumetric de gaze poluate.
Eficienţa medie a unor astfel de filtre cameră de decantare este în medie de
60÷70 %, dar se reduce la 40÷45 %, pentru particule sub 5 microni. Pierderile de
presiune sunt de 25÷35 Pa, iar temperatura nu constituie un inconvenient, [18, 23] .
Pentru a îmbunătăţii eficienţa camerei de decantare gravimetrice, trebuie să
se mărească suprafaţa orizontală efectivă sau să se reducă debitul volumetric de
gaze.
Filtrele cameră de decantare se utilizează pentru reţinerea particulelor
grosiere, constituind de regulă prima treaptă de filtrare. Sunt improprii pentru
desprafuirea gazelor de la generatoarele de abur ce ard praf de cărbune.
Separatoare cu impact
Separatoarele cu impact sau cu jaluzele sunt o variantă a separatorilor
gravitaţionali, ce folosesc un element de deviaţie în camera de gravitaţie pentru a

îndepărta particulele din materie, oprindu-le mişcarea în conformitate cu curentul
de aer. Eficienţa separatoarelor cu impact depinde de procentajul de particule care
lovesc obiectul staţionar (de regulă un sistem de jaluzele).
d pVr r p
Calculul eficienţei se face cu relaţia, [24]: β = , unde dp [m] este
ηD
diametrul particulei, V∞ [m/s] este viteza relativă a gazului faţă de elementul
filtrului (jaluzelele), ρp [kg/m3] este densitatea particulelor, η [kg/m.s] vâscozitatea
dinamică a gazului, iar D [m] este diametrul ţintei de impact.
Eficienţa medie a filtrelor separatoare cu impact este în medie de 30÷50 %,
dar se reduce la 20÷25 %, pentru particule sub 5 microni. Pierderile de presiune
sunt foarte reduse, de 5÷10 Pa, iar temperatura nu constituie un inconvenient.
Filtru mecanic de tip ciclon şi multiciclon

La separatorii inerţiali mecanismul de separare este forţa centrifugă, care
depinde de diferenţa dintre densitatea particulei de praf şi a aerului în care este
antrenată, astfel că are loc separarea inerţială a particulelor de praf. Forţele de
frânare ale particulelor sunt în funcţie de diametrul acestora, astfel că aceşti
colectori inerţiali sunt eficienţi pentru particule cu diametrul mai mare de 10 μm şi
foarte ineficienţi pentru particule mai mici de 5 μm.
m V2
Forţa centrifugă ce acţionează asupra particulelor este F = kC p , unde:
R
mp [kg] – masa particulei; V [m/s] – viteza particulei; R [m] – raza de curbură; kC -
un coeficient de proporţionalitate ce include în el diferenţa dintre masa specifică a
particulelor şi cea a aerului şi mărimea particulelor (granulaţia).
Din relaţia de mai sus rezultă că forţa centrifugă creşte şi o dată cu aceasta se
măreşte eficienţa de separare cu creşterea vitezei aerului sau gazului purtător, cu
creşterea masei şi diametrul particulei şi cu reducerea razei de curbură.
Cel mai comun separator inerţial este ciclonul, realizat sub două forme de
bază, cu admisia tangenţială sau axială, prezentat în figura 5.5.
Particulele centrifugale sunt depuse pe pereţii filtrului şi se adună la partea
inferioară, în timp ce gazele curate părăsesc filtrul printr-un tub central.
Reţinerea particulei are un caracter selectiv; se reţin cu precădere particulele
grele şi cu granulaţie mare.
Modul de realizare al lor este foarte diferit deosebindu-se:
• unităţi cu un singur ciclon cu diametru mare;
• unităţi multiciclon, cu un număr de elemente de dimensiune redusă,
funcţionând în paralel.
Mărimea particulelor colectate de ciclon este dată de ralaţia
9ηR
Dp = , unde: Dp [m] - diametrul particolei colectate la o eficienţă
(
pN cV ρ p − ρ g)
de 50 %; η [kg/m s] vâscozitatea dinamică a gazului, R [m] – raza de curbură a
.
ciclonului; Nc - numărul de vârtejuri (cicloane) ale ciclonului, de obicei 5; V [m/s] -

viteza aerului sau gazului la intrare; ρp, ρg [kg/m3] -densitatea particulelor, respectiv
a aerului sau gazului.
Fig. 5.5. Schema unui separator inerţial de tip ciclon.

ρ p D p Re − Ri
Eficienţa unui ciclon este β = Vkψ , unde în plus Re, Ri [m] –raza
η Re
exterioară, respectiv interioară a ciclonului; kψ – factor de formă ce ţine seama de
distribuţia diametrului particulelor.
Se observă că eficienţa sau gradul de reţinere β creşte cu granulaţia Dp şi
densitatea ρp a particulelor solide. În general, la particule cu diametrul peste 10 μm,
eficienţa β este 60÷80 %, dar se reduce la 30÷50 % la particule cu diametrul de 5
μm. Eficienţa se reduce în timp datorită uzurii prin eroziune. Temperatura aerului
sau gazelor desprăfuite poate ajunge la 400 ˚C.
Căderea de presiune în ciclon sau multiciclon este de circa 30÷80 Pa. La
pierderi de sarcină în cicloanele unei baterii de tip multiciclon de peste 80 Pa, apar
curenţi de scurtcircuit care conduc la o scădere pronunţată a eficienţei acestuia. În
aceasta situaţie este mai avantajoasă înlocuirea multiciclonului cu un ciclon
individual sau montarea în amonte de ciclon a unui ventilator, care însă lucrează în
condiţii grele.
5.5. Filtre electrostatice

Filtrele electrostatice (denumite curent electrofiltre), realizează separaţia
prafului prin ionizarea gazelor purtătoare a particulelor de cenuşă şi prin urmare,
tensiunea de lucru a acestora este ridicată. Principiul de funcţionare a fost brevetat
la începutul secolului XX de către Fredrick Cottrell, iar la ora actuală sunt
numeroase variantele de realizare practică.
Avantajele comparative ale utilizării filtrelor electrostatice în raport cu alte
aparate colectoare de particule sunt:
• posibilitatea utilizării la temperaturi ridicate ale gazelor purtătoare
(200÷250 ˚C) şi prin urmare, se pot utiliza şi furnale şi generatoare de
abur;
• au o extrem de mică cădere de presiune (10÷15 Pa), astfel încât, costurile
cu energia electrică consumată de ventilatoare este minimă;
• eficienţa colectării este extrem de mare (94÷99,5 %), dacă utilizarea este
adecvată tipului de praf, însă dacă proprietăţile prafului nu sunt bine
cunoscute, această eficienţă scade la 92÷95 %;
• pot acoperi un larg domeniu de mărimi de particule şi concentraţii de praf,
dar cel mai eficiente sunt pentru particule mai mici de 10 microni;
• costurile de întreţinere şi reparare sunt mult mai mici decât pentru oricare
alt tip de sistem de colectare.
Dezavantajele electrofiltrelor, care limitează într-o oarecare măsură folosirea
lor, sunt:
• cost iniţial ridicat;
• necesitatea unui spaţiu de instalare mare;
• nu pot capta particule de praf combustibile, ca de exemplu praful de lemn;
• sunt inadecvate pentru variaţii brutale ale rezistivitaţii prafului şi debitului
de gaze.
Filtrele electrostatice lucrează prin încărcarea prafului cu ioni şi apoi
colectarea particulelor ionizate pe o suprafaţă colectoare, de formă tubulară sau
plată, care este de obicei curăţată prin răzuire.
La tensiune ridicată, peste 30 kV curent continuu, se stabileşte un câmp
electric între bobina electrodului central şi suprafaţa de colectare. Tensiunea este
destul de ridicată pentru un efect corona vizibil între electrod şi suprafaţă, având
ca efect o cascadă de ioni negativi în spaţiul dintre electrodul central şi sprafaţa
din afara tubului.
Ionizarea are loc sub acţiunea unei tensiuni electrice înalte, care depăşeşte
constanta dielectrică a gazelor în vecinătatea electrozilor de ionizare, producând
fenomenul corona.
Orice aerosol care intră în acest spaţiu liber este încărcat şi bombardat de
aceşti ioni, astfel că migrează spre suprafaţa colectoare sub efectul atracţiei
electrice şi al bombardării, cum se observă şi din figura 5.6.
Fig. 5.6. Schema de principiu a unui electrofiltru.

Când particulele ajung pe suprafaţa colectoare, îşi pierd sarcina electrică şi
aderă la aceasta datorită forţei de atracţie, unde vor rămâne fixate până la
întreruperea curentului şi îndepărtarea fizică prin răzuire, curăţare sau vibraţii.
În general, distanţa b dintre electrozii de ionizare şi cei de depunere este de
0.3÷0.4 m, viteza de migrare a particulelor de cenuşă w pe electrozii de depunere
este de 8÷12 cm/s, iar viteza v a gazelor în electrofiltru este de 1.5÷2.5 m/s.
După forma electrozilor, filtrele electrostatice sunt tubulare sau cu plăci. La
filtrele tubulare electrodul de depunere este un tub cilindric sau hexagonal, iar
electrodul de ionizare o sârmă întinsă în lungul axei tubului. Aceste tuburi au
diametrul de 150÷300 mm şi o lungime de 3000÷4000 mm. Electrozii de ionizare
sunt confecţionaţi din sârmă de oţel cu diametrul de 1.5÷2 mm. Uneori sârma este
prevăzută cu ţepi sau muchii pentru a mări posibilitatea de străpungere locală a
câmpului.
Filtrele cu plăci, prezentate în figura 5.7, sunt de fapt nişte condensatori plani
alcătuiţi dintr-o serie de plăci paralele, ce constituie de fapt electrozii de depunere,
iar între plăci sunt situaţi electrozii de ionizare, sub forma unor sârme la jumătatea
drumului dintre două plăci.
Electrozii de ionizare sunt izolaţi de pământ, fiind legaţi la polaritatea (-), iar
plăcile sunt legate la pământ, formând polaritatea (+). Tensiunea aplicată este, în
general, de ordinul U = 60-100 kV c. c. Legarea electrozilor de ionizare la (-) este
justificată de faptul că ionii negativi din aer au o mobilitate de 1.37 ori mai mare
decât cei pozitivi şi astfel, efectul corona este mai intens.
Circulaţia gazului este orizontală pentru plăci. Electrozii de ionizare se
construiesc cu diametrul de 12 mm, eventual cu muchii şi vârfuri, pentru a produce
o descărcare cât mai intensă.
Particulele de cenuşă din gaze se încarcă cu sarcini electrice şi, datorită
forţelor electrostatice, se deplasează cu viteza w spre electrozii de depunere. Viteza

de mişcare a particulelor, w, în câmpul electrostatic depinde atât de caracteristicile
mecanice şi electrice ale purtătorilor, cât şi de intensitatea câmpului electric.
Fig. 5.7. Schema unui electrofiltru cu plăci.

Gradul de reţinere a prafului (desprăfuire), sau eficienţa β a electrofiltrului, se
poate calcula cu una dintre relaţiile de mai jos:
τm lw
− − x
C
b = 1 − e = 1 − e τ s = 1 − e bv
Ci
 g g
unde: Ce , Ci  3 sau  - concentraţia la ieşirea din electrofiltru, respectiv la
 mN kg 
intrarea în acesta; τ m =
w
[s]- timp de migrare a particulelor spre electrozii de
b
depunere; τ s =
v
[s]- timp de staţionare a particulelor în electrofiltru; w [m/s] - viteza
l
de depunere sau migrare a particulelor spre electrozii de depunere, depinzând şi de
caracteristicile acestora; b [m] - distanţa dintre electrozi; v [m/s] – viteza curentului de
gaze, conţinând particule, prin electrofiltru; l [m] - lungimea electrofiltrului; x – factor
de corecţie experimental, având valori de 0.85÷0.9.
Relaţia de mai sus, care se utilizează şi pentru dimensionare, are un grad
mare de aproximare, deoarece face următoarele ipoteze simplificatoare:
• viteza de migrare w este constantă în lungul electrofiltrului, când în
realitate aceasta depinde de temperatura gazelor (creşte cu aceasta);
• câmpul de viteze al circulaţiei gazelor este uniform, adică v = const.;
• geometria electrofiltrului este perfectă (b = const.);

• concentraţia de praf este uniformă şi se menţine constantă în toată
secţiunea transversală a canalului, neexistând antrenări de praf pe electrozi.
În realitate, imperfecţiunile geometrice, cât şi depunerea exagerată pe
electrozi, modifică câmpul electric, tensiunea efectivă de ionizare şi, împreună cu
neuniformitatea curgerii, constituie cauze ale reducerii eficienţei electrofiltrului
Viteza de depunere se poate calcula cu relaţia:
zeE  m 
w=
3πηd π  s 
unde: z - număr mediu de purtători de sarcină pe particulă; e [C] - sarcina electronului;

E [V/m] - intensitatea câmpului electric aplicat; η [kg/m.s] vâscozitatea dinamică a
gazului; dp [m]- diametrul particulei de praf. De menţionat că, pentru lignit w =
0.095÷0.1 m /s, iar pentru huilă de Valea Jiului w = 0.12÷0.14 m/s.
Această viteză de depunere este teoretică, dar în realitate se abate de la
valoarea teoretică, cum se vede şi din figura 5.8.
Fig. 5.8. Variaţia vitezei de depunere cu diametrul particulei.

Factorii care influenţează viteza de depunere, diminuând-o, sunt: 1)
încărcarea suprafeţei de depunere; 2) intensitatea curentului; 3) secţiunea de trecere
prin electrofiltru; 4) suprafaţa totală; 5) conţinutul de sulf din particule; 6)
concentraţia prafului; 7) conţinutul de carbon nears (funingine); 8) suprafaţa
granulelor de cenuşă.
Dacă la factorii ce influenţează viteza de depunere şi implicit, eficienta
filtrării, β adăugăm şi corecta respectare a geometriei canalelor şi a concentraţiei
ramelor cu electrozi de ionizare, putem concluziona că buna funcţionare a
filtrelor electrostatice nu reprezintă o problemă de concepţie şi de nivel tehnic, ci
o problemă de execuţie, montaj şi exploatare.

Electrofiltrele sunt alcătuite din mai multe zone de lucru, alimentate electric
independent, pentru mărirea fiabilităţii şi a siguranţei în funcţionare. Lungimea
unei zone este 4.5÷5 m.
În practica centralelor electrice, în funcţie de eficienţa β necesară a filtrului
şi dependent de felul combustibilului, se folosesc 2÷3 zone pentru huilă, 3÷4 zone
pentru lignit şi 5÷6 zone pentru şisturi bituminoase sau conţinut ridicat de
anorganic. Schema unui E.F. cu trei zone este prezentată în figura 5.9, [24]. Atunci
când se realizează punerea în funcţiune a dispozitivelor de scuturare (ciocănele ce
bat în electrozi), se vor scutura atât electrozii de depunere cât şi ramele de ionizare
(operaţie cunoscută în practică ca bătaia la ţambale).
Fig. 5.9. Schema unui electrofiltru cu trei zone.

Pentru a evita antrenarea cenuşii pe durata scuturării, electrozii de depunere
pot avea forma literei C, crescând astfel zona de stagnare (partea haşurată) şi
împiedicând antrenarea cenuşii, cum se observă din figura 5.10.
Electrozii de ionizare sunt prevăzuţi cu vârfurile orientate spre interiorul
literei C, dirijând preferenţial cenuşa către aceste zone. Tensiunea aplicată este de
60-100 kV c.c. , cu posibilitatea unui reglaj continuu, pentru a menţine curentul de
ionizare constant. Dacă curentul de ionizare creşte foarte mult, se poate ajunge la
străpungerea izolatorilor şi, prin urmare, la scurtcircuit şi distrugerea

electrofiltrului. Dacă cantitatea de praf este foarte mare, în electrofiltru pot apare
fenomene de ecranare electrică, ceea ce micşorează eficienţa β. Din acest motiv, în
unele instalaţii cu conţinut mare de praf în gaze (ca exemplu, la instalaţiile care ard
praful de lignit), se instalează în serie un filtru mecanic şi un electrofiltru.
Fig. 5.10. Forma electrozilor de ionizare.

Dimensiunile electrofiltrului sunt considerabile, după cum se observă din
figura 5.11, unde este prezentat un electrofiltru instalat într-o fabrică de ciment.
Fig. 5.11. Electrofiltru dintr-o fabrică de ciment.

La filtrele electrostatice umede are loc o stropire cu apă a amestecului impur
de aer sau gaze, conţinând praf. Acest sistem este utilizat mai puţin pentru reţinerea
particulelor solide de praf şi mai mult pentru reţinerea combinată a prafului şi altor
substanţe gazoase nocive.
5.6. Filtre totale sau în strat poros

Fac parte tot din categoria filtrelor mecanice uscate. Mai poartă denumirea de
filtre totale sau în strat poros. Dacă se deschide uşa unui mecanism de saci
colectori se va observa de ce filtrele poartă acest nume. În interior se găseşte un

număr de saci din pânză, care sunt susţinuţi doar de scurgerea de gaze, care trece
fie din interior spre exterior, fie din exterior în interior, prin filtrele izolante.
Atunci când granulele de praf se aşează pe filtre, se măreşte rezistenţa şi eficienţa
filtrului care îndepărtează particulele din aer. Când sunt acoperite în întregime,
operaţia de filtrare este împiedicată.
Filtrele totale acoperă un domeniu foarte larg, atât în ceea ce priveşte spectrul
granulometric cât şi temperatura de lucru, fiind cel mai eficient sistem de
îndepărtare a particulelor uscate. Eficienţa lor medie este foarte ridicată (β = 99,9
%), în timp ce eficienţa la particulele sub 5 µm este apropiată de 100 %.
Din categoria filtrelor totale sau în strat poros cele mai des utilizate sunt:
• filtrele textile de tip sac din ţesături textile;
• filtrele cu pat filtrant, din fibre îngrămădite sau umplutură de nisip.
Funcţionarea filtrele textile de tip sac din ţesături textile este limitată de
temperatură în jurul valorilor de 100-250OC (dependentă de natura materialului), în
schimb rezistenţa gazodinamică este foarte mare ajungând la 200÷250 Pa. La
aceste filtre vitezele sunt mai mici ca la filtrele de tip ciclon sau multiciclon, [27].
Ele îşi găsesc întrebuinţarea la filtrarea debitelor mici de aer sau de gaze reci,
precum aerul din traseul transportului de cărbune sau cenuşă, gazele ventilate în
instalaţiile nucleare sau aerul folosit în transportul pneumatic.
Particulele separate sunt, în general, mai mici decât porii ţesăturii, explicabil
prin aceea că, la această categorie de filtre, pe lângă procesul de cernere (sitare),
apare fenomenul de difuziune a particulelor la suprafaţa fibrelor. Această difuziune
se accentuează pe măsură ce diametrul particulelor de praf este mai mic (sub 5 μm)
şi conduce la îmbâcsirea filtrului şi la necesitatea înlocuirii ţesăturii.
Filtrarea nu o face izolaţia, ci pânza care acoperă filtrele sau umplutura din
interior, de forma unui fagure sau strat poros. Se poate considera că pânza este un
caz particular al fagurelui sau statului poros. În general, rezistenţa fagurelui se
măreşte proporţional cu timpul şi nu depinde de curentul de aer, decât la începutul
utilizării filtrului.
Pierderea de presiune în fagure (statul poros) este proporţională cu
concentraţia de praf, cu timpul şi pătratul vitezei superficiale a aerului sau gazului.
Viteza superficială este definită ca raportul dintre debitul volumetric de aer sau
gaze şi suprafaţa de filtrare.
Cunoscând pierderea de presiune iniţială prin filtru curat, se poate calcula
timpul după care este necesară curăţirea, pentru ca pierderea de presiune prin filtru
să se menţină sub o limită maximă impusă.
Experimental s-a constatat că eficienţa separării creşte cu reducerea
diametrului fibrei, concomitent cu reducerea pierderilor de presiune.
O alternativa a sistemului de filtrare cu ţesături, aplicabilă pentru temperaturi
ridicate, o constituie filtrele cu pat filtrant din fibre îngrămădite sau umplutură
de nisip, având schema prezentată în figura 5.12, [28].
Fig. 5.12. Filtru cu pat filtrant.

Ca material filtrant, pentru reţinerea prafului, se utilizează straturi de
materiale granulare sau poroase, constituite din pietriş foarte fin şi granule de
şamotă. Aceste straturi schimbă direcţia şi viteza scurgerii de gaz, permiţând prin
inerţie particulei să mişte alte particule.
Dezavantajul folosirii acestui tip de filtre constă în faptul că praful va
acoperi straturile. De aceea, se cere o întreţinere deosebită, pentru a împiedica acest
lucru şi, în acest scop, se montează un ventilator pe coloana de absorbţie şi se
asigură etanşeitatea dispozitivului de colectare şi evacuare, pentru evitarea
curenţilor turbionari în conul fitrului.
Mecanismele de îndepărtare a particulelor de praf sunt:
• aşezarea particulelor pe straturile de material filtrant;
• interceptarea directă a cantităţilor rămase de particule de praf şi îndreptarea
lor de către curenţi de aer, către straturile de material filtrant;
• difuzia materialului, deoarece aerul îşi măreşte sau îşi scade viteza atunci
când goleşte straturile de material filtrant, care sunt relativ curate în
comparaţie cu particulele din materie.
Aceste filtre cu pat filtrant sunt sensibile la modificarea debitului volumetric
de aer sau gaze poluate.
5.7. Filtre hidraulice umede

La acest tip de filtre reţinerea particulelor se bazează pe spălarea aerului sau
gazului încărcat cu particule de praf cu un curent de fluid, cel mai adesea apă, într-
o instalaţie de tip scuber, prin două mecanisme distincte, prezentate în figura 5.13.
Fig. 5.13. Mecanismele de reţinere a prafului în scruber.

Primul mecanism constă în umezirea particulei cu lichidul din scruber,
pulverizat printr-un difuzor în bule mai mici. Particula de praf este reţinută atunci
când aceasta traversează linia de demarcaţie a interfeţei lichid-gaz. Apare necesară
o mişcare relativă a particulei la interfaţa lichid-gaz. În zona de pulverizare a
picaturilor, această pulverizare influenţează ciocnirea particulei de praf de cele de
lichid. În bula de lichid, forţele inerţiale şi turbulente intensifică acest contact.
Eficienţa reţinerii particulelor de praf creşte cu numarul de picături şi mişcarea
relativă a acestora. În scruber, mişcarea picăturii măreşte aria activă pentru
transferul de masă şi creşte şansa de umidificare a particulelor. Pentru o bulă,
mişcarea ei înseamnă nu doar mărirea suprafeţei de schimb disponibilă, ci şi
scurtarea traseului pâna la interfaţa unde poate fi umezită. După acest mecanism
sunt construite turnurile de spălare.
Al doilea mecanism important în colectorii umezi (scuberi) este reţinerea
particulelor de praf umede pe suprafaţa colectoare, urmată de curăţarea suprafeţei.
Suprafaţa colectoare poate fi sub formă de pat (strat) sau simplu, o suprafaţă
umedă.
Scruberele industriale utilizează cele două mecanisme esenţiale expuse mai
sus, concomitent cu reducerea pierderilor de apă. O astfel de schemă este
prezentată în figura 5.14. În acest caz, filtrul umed este constituit dintr-un tub
aerodinamic conectat la un bazin şi apoi o zonă ascendentă în care se plasează un
separator de picături cu şicane. Pentru reducerea consumului de apă, iniţial se face
stropirea cu apă brută recirculată din bazinul colector, iar, în final, se reţin
picăturile de apă din aerul sau gazul curat, în separatoare cu şicane. Praful reţinut
este evacuat în stare umedă sub formă de şlam.
Fig. 5.14. Filtru umed combinat.

Din cauza pulverizării apei, temperatura la ieşire se reduce, ajungând la circa
60 °C, pentru o temperatură la intrare de circa 140 °C. Temperatura la ieşire redusă
măreşte pericolul de apariţie al punctului de rouă acidă şi înrăutăţeşte dispersia
gazelor. Pentru evitarea acestor neajunsuri este necesară ridicarea temperaturii
gazelor până la circa 90 °C, încălzirea acestora făcându-se cu căldură din exterior
sau recuperativ, prin montarea unui schimbător de căldură care încălzeşte gazele
curate pe seama căldurii gazelor brute.
Viteza gazelor este 4÷6 m/s, căderea de presiune de circa 150 Pa, iar eficienţa
foarte bună (95÷99,5 %).
Acest filtru este eficient şi la reducerea SO2 din gaze, scop în care se
introduce în bazinul de apă fie CaCO3, Ca(OH)2 sau MgCO3. Prin reacţie cu SO2
se formează CaSO4 sau MgSO4 (sulfaţi).
Un sistem relativ recent, care a început să aibă o largă utilizare, este scruberul
de tip Venturi, prezentat în figura 5.15, care lucrează cu viteze mari ale lichidului
şi ale gazului sau aerului poluat, rezultând o presiune transversală foarte mare a
vaporilor.
Scuberul uscat este ultima aplicaţie a filtrării hidraulice, filtrarea realizându-
se într-un pat de pietriş. Unele unităţi folosesc plăci electrostatice transversale sau
pat de nisip, pentru reţinerea particulelor. Eficienţa filtrării este acceptabilă, de

circa 90÷95 %.
Fig. 5.15. Scruberul de tip Venturii.

5.8. Comparaţie între sistemele de desprăfuire

La alegerea sistemului de desprăfuire influenţează dimensiunea particulelor
ce trebuie reţinute, temperatura agentului purtător, dimensiunile aparatului,
pierderea de presiune în aparat şi costurile anuale de întretinere. Orientativ, în
tabelul 5.3, se prezintă o comparaţie a acestor sisteme, [27]. Trebuie precizat că
valorile tabelate nu sunt absolute, deoarece există o mare varietate de tipuri şi
fabricanţi, astfel că pentru alegerea unei soluţii concrete sunt necesare cataloagele
furnizorului.
Tabel 5.3.
Comparaţia sistemelor de reţinere a particulelor
Tipul de Dimensiune Eficienţa T Pierdere Spaţiul de Cost
colector particule reţinerii maximă presiune amplasare anual
[µm] particulelo admisă [Pa] necesar $/m3 an]
r [° C]
Filtru sac din 0.1÷1.0 Slabă 80 10 Mare 14.0
bumbac 1.0÷10.0 Bună 80 10 Mare 14.0
10.0÷50.0 Excelentă 120 10 Mare 14.0
fibre sintetice 1.0÷10.0 Bună 120 12 Mare 17.0
10.0÷50.0 Excelentă 80 12 Mare 17.0
fibre de sticlă 1.0÷10.0 Bună 290 10 Mare 21.0
10.0÷50.0 Bună 290 10 Mare 21.0
teflon 1.0÷10.0 Bună 260 20 Mare 23.0
10.0÷50.0 Excelentă 260 20 Mare 23.0
Filtru 0.1÷1.0 Excelentă 400 1 Mare 21.0
electrostatic 1.0÷50.0 Bună 400 1 Mare 21.0
Filtru ciclon 0.1÷10.0 f. slabă 400 5 Mare 7.0
standard 10.0÷50.0 Bună 400 5 Mare 7.0
Filtru ciclon 0.1÷1.0 f. slabă 400 12 Moderată 11.0
perfecţionat 1.0÷10.0 Slabă 400 12 Moderată 11.0
10.0÷50.0 Bună 400 12 Moderată 11.0
Turn de 0.1÷1.0 Slabă 540 5 Mare 25.0
spălare 1.0÷50.0 Bună 540 5 Mare 25.0
Filtru umed 0.1÷1.0 Slabă 540 10 Moderată 23.0
combinat 1.0÷50.0 Bună 540 10 Moderată 23.0
Scruber 0.1÷1.0 Bună 540 90 Redusă 56.0
Venturi 1.0÷50.0 Excelentă 540 90 Redusă 56.0
teflon 1.0÷50.0 Bună 500 10 Mare 21.0
De menţionat că, eficienţa de filtrare se reduce în timp, pe măsură ce

elementele de filtrare se încarcă cu praf, astfel încât sunt necesare opriri pentru
curăţarea filtrelor.
CONTENTS
1. The atmosphere pollution – major problem of societies 17
1. 1. The atmosphere pollution 17
1. 1.1. The air pollutants 18
1. 1.2. The smell of the air pollutants 22
1. 1.3. Proprietăţile vaporilor poluanţilor aerului 23
1. 1.4. Poluanţii atmosferici ce trebuie reduşi 23
1. 2. Limitele impuse poluanţilor atmosferici 25
1. 3. Tehnologii şi procedee de depoluare 26
1. 3.1. Principalele tehnici de depoluare 26
1. 3.2. Principalele procedee aplicate industrial 28
1. 4. Concluzii şi perspective 29
2. Efectele poluanţilor aerului 31
2. 1. Consideraţii generale 31
2. 2. Efectele poluanţilor aerului asupra atmosferei, solului, apei 32
2. 2.1. Formarea ceţii atmosferice 32
2. 2.2. Smogul 34
2. 2.3. Efectele ceţii atmosferice şi ale smogului 37
2. 2.4. Ploaia acidă 39
2. 2.5. Efectele depunerilor acide 41
2. 3. Efectele poluanţilor aerului asupra materialelor şi structurilor 42
2. 3.1. Efectele poluanţilor asupra metalelor 42
2. 3.2. Efectele poluanţilor asupra construcţiilor 43
2. 3.3. Efectele poluanţilor asupra ţesăturilor şi coloranţilor 43
2. 3.4. Efectele poluanţilor asupra materialelor din piele, hârtiei şi zugrăvelii 44
2. 3.5. Efectele poluanţilor asupra cauciucului 45
2. 4. Noxele şi sănătatea umană 46
2. 4.1. Interacţiunea aer - apă - sol 46
2. 4.2. Arderea totală la nivelul corpului uman 47
2. 4.3. Noxele şi sistemul respirator uman 49
2. 4.4. Impactul poluării aerului asupra oamenilor 51
2. 5. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi animalelor 52
2. 5.1. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi culturilor 52
2. 5.2. Efectele noxelor asupra pădurilor 53
2. 5.3. Efectele noxelor asupra vieţuitoarelor 55
2. 6. Efecte toxice ale compuşilor organici volatili 57
3. Metode de cuantificare a emisiilor în aer 59
3. 1. Elemente necesare pentru identificarea şi cuantificarea emisiilor 59
3. 1.1. Specificaţii tehnice referitoare la surse 60
3. 1.2. Tipuri de inventarieri 61
3. 1.3. Metode utilizate pentru determinarea emisiilor 62
14 MODERN SOLUŢION FOR DEPOLUTION OF AIR
3. 2. Principalele tipuri de estimări 67

3. 2.1. Estimarea de la detaliu la ansamblu (bottom-up) 68
3. 2.2. Estimarea de la global la detaliu (top-down) 68
3. 3. Principiile de bază utilizate pentru inventarierea emisiilor 69
3. 3.1. Caracteristicile unui inventar 69
3. 3.2. Calităţile cerute unui inventar 70
3. 3.3. Tipuri de surse 71
3. 3.4. Relaţiile utilizate pentru calculul emisiilor incluse în inventariere 71
3. 4. Determinarea emisiilor de poluanţi 76
3. 4.1. Considerarea surselor de emisie 76
3. 4.2. Determinarea factorilor de emisie 78
3. 4.3. Estimarea emisiilor provenite de la surse 79
4.4 Măsurarea emisiilor 87
4. 2. Eşantionarea aerului 87
4. 2.1. Eşantionarea activă 88
4. 2.2. Eşantionarea pasivă 89
4. 2.3. Strategia esantionării 90
4. 3. Metodologia de colectare a datelor 91
4. 3.1. Colectarea datelor pentru gazele evacuate la coş 92
4. 3.2. Determinarea vitezei şi debitului volumetric a gazelor la coş 94
4. 3.3. Determinarea greutăţii moleculare a gazelor 95
4. 3.4. Determinarea umiditaţii gazelor 97
4. 3.5. Determinarea conţinutului de particule 97
4. 3.6. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf 99
4. 3.7. Determinarea conţinutului de oxizi de azot 100
4. 3.8. Determinarea conţinutului de monoxid de carbon 101
4. 3.9. Determinarea conţinutului de fluoruri 102
4. 3.10. Determinarea concentraţiei totale a compuşilor organici gazoşi 103
4. 3.11. Determinarea concentraţiei de acid clorhidric 106
4. 3.12. Determinarea prezenţei multimetalelor 106
4. 3.13. Determinarea prezenţei compuşilor organici volatili 108
4. 3.14. Determinarea prezenţei compuşilor organici semivolatili 109
5. Soluţii de reducere a concentraţiei de praf 111
5. 1 Particule poluante 111
5. 2. Eficienţa instalaţiilor de filtrare 112
5. 3. Soluţii de reţinere a prafului 113
5. 3.1. Caracteristici de exploatare a soluţiilor de desprăfuire 114
5. 4. Filtre mecanice pentru desprăfuire 116
5. 5. Filtre electrostatice 119
5. 6. Filtre totale sau în strat poros 124
5. 7. Filtre hidraulice umede 127
5. 8. Comparaţie între sistemele de desprăfuire 130
6. Soluţii de reducere a oxizilor de azot 131
6. 1. Oxizii de azot 131
6. 2. Procesele de formare a oxizilor de azot 135
Contents 15
6. 2.1. Oxizii de azot promţi, NOPr 137

6. 2.2. Oxizii de azot termici, NOT 138
6. 2.3. Oxizii de azot din combustibil, NOC 139
6. 3. Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii 141
6. 3.1. Principii 141
Tehnologii aplicate în practică de limitare a formării oxizilor de azot
6. 3.2. 142
în timpul arderii
6. 3.3. Fenomene secundare induse de procedeele de limitare a formării NOx 153
6. 4. Reducerea oxizilor de azot formaţi 156
6. 4.1. Reducătorii 156
6. 4.2. Reducerea selectivă necatalitică - SNCR 157
6. 4.3. Reducerea selectivă catalitică - SCR 160
6. 4.4. Reducerea prin recombustie 162
Fenomene secundare induse de procedeele de reducere a oxizilor de
6. 4.5. 164
azot
7. Soluţii de reducere a oxizilor de sulf şi a hidrogenului sulfurat 165
7. 1. Implicaţii ale generării bioxidului de sulf 165
7. 2. Metode de reţinere a bioxidului de sulf 165
7. 3. Reducerea bioxidului de sulf prin injecţie de calcar în focar 167
7. 4. Procedee de desulfurare 168
7. 5. Desulfurarea gazelor de ardere 170
7. 6. Desulfurarea umedă 174
7. 7. Desulfurarea hidrogenului sulfurat 178
7. 7.1. Extragerea şi concentrarea hidrogenului sulfurat 178
7. 7.2. Conversia hidrogenului sulfurat în sulf 179
7. 7.3. Tratarea catalitică 181
7. 7.4. Procedee diverse 181
8. Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 183
8. 1. Utilizarea COV 183
8. 2. Soluţii de tratare disponibile 184
8. 3. Criterii de alegere a tehnicii de tratare 196
9. Soluţii de reţinere a picăturilor şi vaporilor 199
9. 2. Filtre pentru picături 199
9. 3. Filtre electrostatice umede 200
9. 4. Colectori inerţiali pentru vapori 201
9. 5. Scrubere pentru vapori şi picături 202
9. 6. Filtru cu nisip umed 202
9. 7. Alte sisteme 203
10. Soluţii de reducere a odorizanţilor 204
10. 1. Reducerea odorizanţilor prin diluţie 204
10. 2. Captarea odorizanţilor 204
16 MODERN SOLUŢION FOR DEPOLUTION OF AIR
10. 3. Conversia odorizanţilor 205

11. Sisteme de purificare totală a gazelor 206
11. 1. Dispunerea relativă a sistemelor specializate de purificare 206
11. 2. Componentele sistemului de purificare totală 208
11. 3. Concluzii 214
BIBLIOGRAPHY 215
OXIZILOR DE AZOT
6.1. Oxizii de azot
Oxizii de azot, denumiţi în mod sintetic NOx, sunt consideraţi poluanţi
importanţi prin efectele lor asupra ecosistemelor şi a sănătăţii oamenilor. Ei sunt
degajaţi în atmosferă în cursul arderii în echipamente termice (cuptoare, cazane,
etc.) şi în maşini termice (turbine cu gaz, motoare...etc.).
Cantitatea de oxizi de azot formată în timpul arderilor poate fi diminuată, în
mare parte, prin acţionarea asupra condiţiilor în care au loc aceste arderi, respectiv
prin scăderea temperaturii maxime a flăcării, diminuarea excesului de oxigen, etc.
Când aceste măsuri sunt insuficiente, trebuie apelat la procedee de reducere a
oxizilor de azot din gazele de ardere (denitrificarea fumului).
Această denitrificare, denoxare sau reducere, poate să se facă printr-o "altă
ardere", cu ajutorul unei hidrocarburi sau prin injectarea în fum a unor produse
care, prin eliberarea unui radical NH2, transformă oxizii de azot în N2 şi H2O.
Această transformare poate avea loc în prezenţa unui catalizator sau fără el, dar
numai în condiţii foarte precise de amestec şi de temperatură.
Cu toate că oxizii de azot cuprind, [29, 30], monoxidul de azot (NO),
dioxidul de azot sau hipoazotidă (NO2), protoxidul de azot (N2O), trioxidul de azot
(N2O3), tetroxidul de azot (N2O4), pentoxidul de azot (N2O5), în lucrările de
protecţia mediului, prin termenul generic de oxizi de azot se defineşte ansamblul
NO cu NO2 şi uneori şi N2O.
Primul din aceste gaze (NO) care se formează la temperatură înaltă, este
instabil şi sfârşeşte în timp prin a se oxida pentru a forma NO2, care este toxic
pulmonar. Acesta este motivul pentru care cele două gaze se iau împreună, iar
conţinutul lor se exprimă în echivalent NO2. Uneori, se adaugă la acestea
protoxidul de azot, a cărui formare şi reducere diferă de formarea şi procedeele de
reducere a NO şi NO2.
Vom analiza protoxidul de azot, având în vedere că el este un subprodus
rezultat în urma unor procedee de reducere a oxizilor de azot din fum. De
asemenea, N2O intră în categoria gazelor care fac parte din lista celor care
contribuie într-un mod semnificativ la efectul de seră. Gazele cu efect de seră sunt
cele care contribuie la încălzirea planetei, prin absorbţia razelor de soare reflectate
de pământ. Principalul gaz care produce efectul de seră este bioxidul de carbon
(CO2).
Sursele de emisii
Oxizii de azot se formează în timpul arderilor.
Vom găsi aşadar, oxizi de azot în gazele şi fumul care provin de la toate
procedeele ce utilizează arderea, reacţie rapidă la temperaturi ridicate (cuptoare,
cazane, generatoare cu abur, turbine cu gaze, motoare termice), ca şi în unele
procedee de fabricaţie (producerea de acid azotic, producerea de amine, etc.).
Emisiile, la nivel planetar de NO2, sunt de circa 50 milioane de tone, dintre
care circa 0.8 milioane de tone pentru România, [6, 31].
Din punct de vedere cantitativ, principalul producător de NOX îl constituie
circulaţia automobilelor şi transporturile rutiere. În ţările industrial dezvoltate,
transporturile asigură aproape 50 % din totalul cantităţii de oxizi de azot degajaţi în
atmosferă prin activităţile umane. Celelalte 50% din procente sunt împărţite între
centralele termice şi ansamblul format din industriile grele (chimie, siderurgie,
metalurgia metalelor neferoase, etc.).
Emisiile şi valorile limită

Oxidul de azot se combină cu oxigenul molecular, pur sau din aer, în reacţie
rapidă, dând dioxidul de azot,
2NO + O 2 ⇔ 2NO 2 , ∆H 298 = -2 × 56,9 kJ. ( 6.1)
Reacţia este reversibilă. La 25 °C echilibrul este practic deplasat spre dreapta,
iar la 150 °C începe disocierea în NO şi O2, care, la circa 620 °C, este completă.
Dioxidul de azot (NO2) cu care se asimilează totalitatea oxizilor de azot
(NOX) posedă o masă moleculară de 44 kg/kmol şi o masă volumică de 2.044
gg/m3N.
Conţinutul de NOX se exprimă:
• fie în mg/m3N (volum măsurat în metri cubi în condiţii normale de
temperatură şi de presiune, respectiv 00 C şi 1 atm.);
• fie în p.p.m. (părţi în milioane în volum).
Se folosesc, de asemenea, ca unităţi de măsură mg/MJ şi g/MWh, care
prezintă avantajul de a raporta conţinutul în NOx la cantitatea de energie termică
(în MJ sau în MWh), furnizată de echipamentul luat în considerare. Conversia în
mg/m3N nu este imediată, deoarece debitul fumului produs de arderea unui
combustibil variază în funcţie de excesul de aer cu care se face arderea şi depinde
foarte mult de tipul combustibilului folosit.
Este important să definim condiţiile în care se află gazele sau fumul în care se
găsesc NOx măsuraţi. De aceea, valorile regulamentare care nu trebuie depăşite vor
fi, în cazul unei instalaţii de ardere, exprimate în mg/m3N, pentru un conţinut în
O2 fixat, şi în mod general, pentru aer sau fum uscat (cu umiditate 0).
În aer, gaze sau în fum sunt admise următoarele valori de referinţă în O2, [31,
32, 33]:
• toate aparatele de ardere (în afara maşinilor):
a) alimentate cu combustibili lichizi sau gazoşi 3 %;
Soluţii de reducere a oxizilor de azot 133
b) alimentate cu combustibili solizi 6 %;

• turbine cu gaze (oricare este combustibilul) 15 %;
• motoare cu ardere internă (oricare este combustibilul) 5 %;
• cuptoare din industria sticlei 8 %;
• instalaţii de incinerare (ardere) a deşeurilor 11 %.
Am putea să fim miraţi de diferenţele mari de procente de conţinut de O2 de
referinţă între diferitele tipuri de echipamente, dar obiectivul nostru este să ne
apropiem cât mai mult de condiţiile obişnuite în funcţionare a fiecăruia dintre
echipamentele de mai sus, cu scopul de a limita cât mai mult corecţiile care trebuie
făcute în calcule, atunci când ne referim la măsurători. Asemenea valori de
referinţă sunt indispensabile, dacă urmărim eliminarea riscurilor de diluare
arbitrară în aval de echipamentul luat în calcul.
Impactul asupra mediului înconjurător

Oxizii de azot sunt consideraţi a avea un impact important asupra mediului
înconjurător:
• contribuie la formarea de ploi acide, care au efecte asupra ecosistemelor;
• participă la poluarea fotochimică şi la formarea de ozon troposferic;
• favorizează bolile pulmonare şi efect ilariant (protoxidul de azot) .
Din aceste cauze, emisiile de oxizi de azot sunt reglementate strict, iar în
tabelul 6.1, sunt prezentate valorile prevăzute de regulamentele admise în
momentul de faţă. Valorile din acest tabel sunt cele în vigoare la începutul anului
2006. Avându-se în vedere că este vorba de un domeniu în plină evoluţie, aceste
valori se pot modifica în timp, astfel că ele se vor utiliza cu precauţie.
Dioxidul de azot (NO2), care este singurul stabil la temperatură joasă, se
combină cu apa din atmosferă pentru a forma compuşi acizi, respectiv acidul azotic
(HNO3) şi azotos (HNO2). Acesta din urma este oxidat de hipoazotidă la acid
azotic:
2NO 2 + H 2 O → HNO 2 + HNO 3 ,
( 6.2)
HNO 2 + NO 2 → HNO 3 + NO.
În prezenţa oxigenului (sau aerului), oxidul de azot este oxidat la NO2, aşa că,
până la urmă, întreaga cantitate de dioxid de azot este transformată în acid azotic.
Aceşti compuşi acizi, căzând pe pământ, măresc concentraţia de acizi a
lacurilor şi a anumitor medii fragile. Acţiunea oxizilor de azot se îmbină cu
acţiunea oxizilor de sulf care au un impact asemănător, [31, 34], asupra mediului
înconjurător.
De reţinut faptul că, ploile acide căzute pe pământ pot avea efecte diferite în
funcţie de structura mediului pe care cad, astfel că un teren calcaros va fi puţin
afectat de aceste ploi acide. Nu acelaşi lucru se poate afirma pentru solurile acide,
adică acele terenuri compuse în principal din siliciu. Practic, în Europa, se găsesc
terenuri bazice în ţările din sudul continentului (Spania, Italia, Grecia), iar
terenurile acide le întâlnim în ţările din nord (Germania de Nord, peninsula
Scandinavă).
O estimare mai detaliată a efectelor locale provocate de căderile acide ţine
seama de noţiunea de încărcătură critică, adică de cantitatea de acid exprimată în
grame pe kilometru pătrat în decurs de un an, cantitate pe care un teren dat poate să
o primească fără să se poată observa efecte semnificative asupra mediului.
Tabel 6.1.
Valori limită a emisiilor de oxizi de azot
Tipul de echipament şi Combustibili Valori limită ale emisiilor

puterea termică, Pt de NO2 [ mg/m3N ]
Generatoare de abur cu Combustibili solizi 650 cu 6 % oxigen
puterea termică >50 MW Combustibili lichizi 450 cu 3 % oxigen
Combustibili gazoşi 350 cu 3 % oxigen
Generatoare de abur cu Gaze naturale 100 cu 3 % oxigen
puterea termică, Pth, Gaze de petrol lichefiate 150 cu 3 % oxigen
10 MW < Pt < 50 MW Gaze menajere 150 cu 3 % oxigen
Alţi combustibili lichizi 500 cu 3 % oxigen
Combustibili solizi 550 cu 6 % oxigen
Biomasă 500 cu 11 % oxigen
Generatoare de abur cu Gaze naturale 150 cu 3 % oxigen
puterea termică, Pth, Gaze de petrol lichefiate 200 cu 3 % oxigen
2 MW< Pt < 10 MW Gaze menajere 200 cu 3 % oxigen
Alţi combustibili lichizi 550 cu 3 % oxigen
Combustibili solizi 550 cu 6 % oxigen
Biomasă 500 cu 11 % oxigen
Cuptoare, uscătoare etc. Combustibil lichid 500 cu 3 % oxigen
Combustibil gazos 400 cu 3 % oxigen
Turbine cu gaze Gaze naturale 150 cu 11 % oxigen
Alţi combustibili 200 cu 11 % oxigen
Motoare cu ardere Gaze naturale, gaze 350 cu 5 % oxigen
petroliere lichefiate 1500 ÷ 1900 cu 5 % oxigen,
Alţi combustibili funcţie de viteza de rotaţie
Cuptoare din industria Obiectiv: 500 cu 8 % oxigen
sticlei sau 1 kg/t de sticlă
Sub efectul radiaţiei solare, dioxidul de azot (NO2), în prezenţa compuşilor

organici volatili (COV) şi a oxidului de carbon(CO), aceştia din urmă (COV şi CO)
proveniţi ei înşişi din activităţile umane, participă la formarea unui exces de ozon
(O3) în troposferă.
Relaţiile de bază care stau la baza formării ozonului, sunt următoarele:
NO 2 + hν → NO + O ,
( 6.3)
O 2 + O → O3 ,
unde: hv este energia elementară emisă de radiaţia solară pentru o anumită lungime de
undă dată; h este constanta lui Planck (h=6,626.10-34 J/s); ν este frecvenţa radiaţiei
solare primite.
Formarea de ozon troposferic este, în realitate, mult mai complexă decât o
lasă să creadă cele două reacţii simple (6.3). În absenţa COV şi CO, se formează un
echilibru între ozonul format şi distrus prin reacţia,
O3 + NO → NO 2 + O 2 . ( 6.4)
Compuşii organici volatili (COV) şi oxidul de carbon (CO) prin oxidare cu
monoxidul de azot (NO), printr-un ansamblu de reacţii destul de complexe,
contracarează reacţia (6.4) ceea ce are drept consecinţă o sporire a conţinutului de
ozon troposferic.
Poluarea fotochimică conduce la formarea de ceţuri oxidante (smog
oxidants), cu diverse efecte dăunătoare. În mod paradoxal, aceste ceţuri se
manifestă mai ales în zile însorite de vară, în regiuni sau ţări în care nu se constată
vânturi puternice.
Prin studii clinice s-a constatat o creştere a cazurilor de tulburări respiratorii
în mediul urban a persoanelor sensibile, ceea ce a obligat OMS (Organizaţia
Mondială a Sănătăţii) să reglementeze valorile normate de referinţă (de ghidare) ale
concentraţiei maxime a dioxidului de carbon (NO2) în aer. Aceste valori sunt astăzi
următoarele:
• 400 µg/m3, pentru o durată de expunere de 1 oră;
• 150 µg/m3, pentru o durată de expunere de 8 ore.
De precizat că, valorile prevăzute de regulamentele de protecţie a calităţii
aerului sunt în general mai scăzute decât valorile recomandate de OMS.
6.2. Procesele de formare a oxizilor de azot

În primul rând trebuie să notăm că, spre deosebire de oxizii de sulf care sunt
în mod intrinsec legaţi de conţinutul în sulf al combustibilului utilizat, cantitatea de
oxizi de azot generată în timpul arderilor, deşi depinde într-o oarecare măsură de
tipul de combustibil folosit, depinde în acelaşi timp de condiţiile în care are loc
arderea. Aşadar, nu există relaţie univocă între emisiile de oxizi de azot şi
combustibil. Se poate, cel mult, în cazul când se cunoaşte foarte bine un procedeu
analizat, să se formuleze un factor de emisie (tabelul 6.2) care va servi, între
altele, ca referinţă în vederea examinării creşterilor şi diminuărilor emisiilor de
oxizi de azot care ar putea fi obţinute prin cercetări şi puneri la punct ulterioare.
Deşi procesele de formare a NO în flacăra de ardere a combustibilului sunt
departe de a fi complet înţelese, se consideră că NO poate să se formeze în trei
moduri:
• azotul din combustibil este eliberat la temperaturi relativ scăzute, formând
NO combustibil;
• reacţia azotului cu oxigenul la temperaturi înalte formează NO termic;
• radicalii derivaţi din combustibil reacţionează cu oxigenul formând NO
promt.
Deci azotul poate proveni din:
• aerul atmosferic introdus pentru ardere, numit în general azot molecular,
care conduce la NO termic şi NO promt;
• azot provenind din molecule organice (NX) prezente în combustibilii solizi
sau lichizi grei, denumit generic azot combustibil, care conduce la NO
combustibil.
Tabel 6.2.
Factorii de emisie ai oxizilor de azot, în g echivalent NO2/GJ energie intrată
Combustibil şi tipul Puterea termică intrată
focarului < 50 MWt 50÷100 MWt 100÷300 MWt > 300 MWt
Cărbune praf
Arzătoare frontale 340 340 340 340
Arzătoare tangenţiale 280 280 280 280
Evacuarea zgurii în stare
lichidă neaplicabil neaplicabil neaplicabil 440
Cărbune ars pe grătar
Clasic 160 neaplicabil neaplicabil neaplicabil
Cu răsturnare 200 200 200 neaplicabil
Arderea cărbunelui în
pat fluidizat cald 120 120 120 neaplicabil
pat fluidizat dens 150 neaplicabil neaplicabil neaplicabil
pat fluidizat circulant 95 95 95 95
Arderea păcurii 170 190 180 180
Arderea combustibilului 100 neaplicabil neaplicabil neaplicabil
menajer
Arderea gazului natural 60 60 75 75
Arderea gazului de cocs 70 70 70 70
Ardere gaz furnal înalt 55 55 55 55
Ardere cocs de petrol, în 300 300 300 neaplicabil
amestec cu cărbune
Ardere lemne de foc 200 neaplicabil neaplicabil neaplicabil
Ardere emulsii negre din 160 160 160 neaplicabil
industria hârtiei
La orice ardere există două medii diferite de reacţie:
• frontul flamei sau zona de oxidare în care predomină radicali de hidrocarbon

CX (fragmente combustibile);
• zona post-flamă sau zona produşilor de combustie în care predomină radicali
de H, OH, O şi CX înaintea dispariţiei complete.
Combinarea celor doi factori: natura reactivului azotat (N2 sau NX) şi
natura mediului de reacţie conduce la existenţa celor 3 mecanisme distincte,
prezentate şi în figura 6.1, de formare a NO.
Fig. 6.1. Mecanismele de formare a NO.

Prin urmare, în procesul de ardere a combustibililor apar inerent oxizi de
azot, denumiţi în mod sintetic NOx, fiind un efect secundar al arderii
combustibililor fosili la temperaturi înalte, datorită reacţiei oxigenului în exces cu
azotul din aer şi combustibil. Reacţia este dependentă în mod direct de mărimea
excesului de aer şi de temperatura flăcării.
6.2.1. Oxizii de azot promţi, NOPr

Monoxidul de azot prompt, NO prompt, se formează în zona flăcării prin
atacarea azotului molecular N2 din aer, de către radicalii hidrocarbonaţi pentru a
forma HCN şi NH,
N 2 + CH → HCN + N,
( 6.5)
N 2 + CH 2 → HCN + NH.
NO prompt se formează din HCN după reacţia,
K Pr
HCN  → NO Pr sau N . ( 6.6)
2
Viteza de formare a lui NO prompt, în mol/s, este,
d[NO]Pr
= C0 K Pr [N 2 ] ⋅ [CH ], ( 6.7)
dt
unde: [N2], [CH], [NO]Pr sunt respectiv concentraţia de N2, CH, NO prompt; C0 = 1÷2,
o constantă depinzând de raportul aer-combustibil, tinzând spre 2 la flăcări bogate în
 cm3 
combustibil; K Pr   - eficienţa de conversie a HCN în NO, având o mare
 mol ⋅ s 
 − 11060 
incertitudine în estimare (de exemplu K Pr = 4,4 × 1012 exp  , [35],
 T 
 − 7000   − 6844 
K Pr = 6,1 × 1011 exp  , [36], K Pr = 1,2 × 10 exp
12
 , [37, 38]); T [K] –
 T   T 
temperatura la care are loc reacţia.
De menţionat că, prin mecanismul prompt se formează numai monoxidul de
azot, nu şi alţi oxizi ai azotului.
Contribuţia sa la NOx total este mică (5÷10 %), deci NO promt se poate
neglija la alegerea metodelor de control. Este important numai în flăcări ale
combustibililor bogaţi. Din acest motiv, toate eforturile făcute pentru înţelegerea
fenomenelor care se referă la formarea şi limitarea oxizilor de azot trebuie să se
concentreze asupra celorlalte două procese de formare.
6.2.2. Oxizii de azot termici, NOT

Oxizii de azot termici sunt formaţi în majoritate din monoxid de azot, NO.
Formarea NO termic se face printr-un mecanism lent aplicabil azotului din aer,
începând din zona imediat următoare frontului flăcării sau în arzătoare de gaz unde
temperatura este suficient de ridicată pentru a excita particulele la o energie
superioară energiei de legătură.
Formarea NO termic este descrisă de un mare număr de reacţii, dintre care
cele mai importante sunt cele stabilite de Zeldovich - cunoscute şi sub numele de
mecanismul Zeldovich, [39, 40]:
N2 + O →1
NO + N (Θ1 = 38000 K) E1 = 314 kJ/mol,
-1
NO + N → N 2 + O (Θ-1 = 0 K) E -1 = 0 kJ/mol,
NO + O 
→
2
O 2 + N (Θ 2 = 19500 K) E 2 = 163 kJ/mol,
-2
(6.8)
O 2 + N → NO + O (Θ- 2 = 3150 K) E - 2 = 29 kJ/mol,
N + OH 

3 → H + NO (Θ = 0 K)
3 E 3 = 0 kJ/mol,
-
H + NO 3 → N + OH (Θ
- 3 = 20000 K) E - 3 = 163 kJ/mol,
unde Θ reprezintă temperatura de activare, iar Ei energia de activare.

Într-adevăr, azotul din aer, N2, este atacat fie de oxigenul atomic O care
provine din disocierea O2, fie de radicalul OH care provine de la disocierea H2O.
Reacţia globală care descrie formarea oxizilor de azot termici, NOT, este:
KT
N 2 + O 2 
→ 2 NO T . ( 6.9)
Viteza de formare a oxizilor termici, NOT, în mol/s, este ,
d[NO]T
−1
 − 69070 
= K T [N 2 ] ⋅ [O 2 ]2 T 2 exp
1
, ( 6.10)
dt  T 
unde: T [K] este temperatura locului unde are loc reacţia; [N2], [O2] - concentraţii
 cm3 
 = 6,06 × 10 =- eficienţa globală a
13
molare de N2, respectiv O2; K T 
 mol ⋅ s 
transformării azotului din aer în oxid de azot termic.
În concluzie, se va reţine că formarea de monoxid de azot (NO) termic
depinde de conţinutul în O2, de nivelul temperaturii din zona unde are loc reacţia şi
de timpul de şedere în această zonă.
Valoarea ridicată a energiei de activare, calculată cu oxigen molecular,
determină viteza mică a acestei reacţii ca şi dependenţa formării NO cu
temperatura.
Din cele prezentate, rezultă că reducerea emisiei de NO termic poate fi
obţinută prin:
• scăderea temperaturii din cazan sau camera de ardere;
• minimizarea timpului de rezidenţă în zona temperaturilor ridicate;
• minimizarea excesul de aer pentru micşorarea concentraţiei atomilor de
oxigen.
Pentru a pune în evidenţă cele anterioare, se va avea în vedere că o creştere
cu 50 K a temperaturii va avea drept rezultat, pentru un timp de şedere egal, cel
puţin o dublare a cantităţii de oxizi de azot NOx, cum rezultă din figura 6.2,
[41].
Fig. 6.2. Efectul temperaturii asupra formării de oxizi de azot.
6.2.3. Oxizii de azot din combustibil, NOC

Oxizii (NOx) de azot din combustibil, denumiţi frecvent NOC combustibil, se
formează plecând de la azotul conţinut în combustibilii lichizi şi solizi. Ca
exemplificare, putem semnala că conţinut în azot din combustibili este între 0.25 %
şi 0.9 %, pentru combustibilii lichizi şi între 1.2 % şi 1.6 % pentru cărbuni.
Produsele petroliere şi cărbunii conţin substanţe organice cu compuşi de azot,
precum aminele (R-NH2), amidele (R-CO-NH2), nitrobenzen (C6H5NO2), compuşi

heterociclici, ca piridina (C5H5N), etc. Conţinutul în azot este mai ridicat în cazul
ligniţilor şi a turbei. Totuşi, conţinutul turbei este adesea asociat cu o slabă putere
calorică şi cu temperaturi de ardere relativ scăzute, ceea ce limitează formarea de
oxizi de azot (NOx) termici.
În timpul arderii, azotul, legat de atomii de carbon sau de hidrogen, începe să
se degaje sub formă de molecule azotate cu greutate moleculară redusă (NH3) sau
de radicali liberi (NH2, NH, HCN, CN), care joacă un rol de precursor în formarea
monoxidului de azot (NO). Formarea de NO combustibil poate apărea prin reacţii
heterogene şi/sau reacţii omogene.
Legăturile azotului (N) cu celelalte elemente cu care este asociat sunt legături
relativ slabe şi, în orice caz, mai slabe decât aceea care leagă azotul (N) de el însuşi
în molecula de N2. În consecinţă, formarea monoxidului de azot combustibil, NOC
se va face chiar la temperaturi limitate. Din contră, această formare necesită
prezenţa oxigenului în exces, în zona de reacţie.
Azotul este eliberat din combustibil în timpul devolatilizării într-o rată egală
cu rata medie a pierderii greutăţii şi arderii acestuia care urmează aceeaşi secvenţă
de reacţii ca şi nitrogenul rezultat în timpul devolatilizării, [42].
Se numeşte rată (indice, factor) de conversie masa de azot conţinută iniţial
în combustibil, raportată la masa de azot care se găseşte sub formă de oxizi de azot.
Viteza de formare a oxizilor formaţi din combustibil, NOC, în mol/s, este de
forma,
d[NO]C  − EC 
= K C [NX ] ⋅ [O 2 ]2 exp
1
, ( 6.11)

dt  RT 
unde: T [K] este temperatura locului unde are loc reacţia; [NX], [O2] - concentraţia
molară a speciei conţinând azot combustibil, respectiv concentraţia molară a O2;
 cm3 
KC   - eficienţa globala a reacţiilor; EC [kJ/mol] - energia de activare.
 mol ⋅ s 
Acest indice de conversie variază, fiind, [43], de 50÷90 %, pentru
combustibil lichid uşor, sub 50 %, pentru combustibil lichid greu şi sub 30 %
pentru cărbune, datorită capacităţii acestuia de reducere, conform reacţiei,
NO + C → CO + 0.5N 2 .
Rata de conversie este o noţiune dificil de utilizat, deoarece nimic nu
deosebeşte în mod clar, oxizii de azot (NOx) proveniţi din combustibil de oxizii de
azot termici sau promţi.
Din contră, într-un focar dat, modificarea, mai mare sau mai mică în
conţinutul în azot a combustibilului utilizat se traduce, în mod constant, printr-o
variaţie a conţinutului în oxizi de azot (NOx) din fum.
Pentru combustibilii gazoşi este de remarcat că, atunci când azotul este
asociat sub formă de concentraţie de N2, totul se petrece ca şi cum ar fi vorba de
oxizi de azot termici, NOT, deoarece gazul azot introdus odată cu combustibilul nu
diferă de cel introdus cu aerul care participă la ardere.
Când azotul este asociat sub alte forme (ca NH3), avem de-a face cu un tip de
formare asemănător cu cel descris mai sus pentru formarea de oxizi de azot
combustibil.
Pentru combustibilii solizi, care conţin oxigen asociat, este de remarcat de
asemenea, că emisiile de oxizi de azot sunt mai mari decât pentru combustibilii cu
conţinut în oxigen slab sau deloc.
6.3. Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii

6.3.1. Principii
Emisiile de NOx depind de compoziţia şi natura combustibilului, de
condiţiile in care se desfăşoară reacţia şi geometria instalaţiei. Reducerea
conţinutului de azot din combustibil nu este utilizată, la ora actuală, ca metodă de
limitare a formarii oxizilor de azot.
Limitarea formarii oxizilor de azot constă în reducerea ratei de formare a
oxizilor de azot termic, combustibil şi mai puţin prompt. Prin urmare, această
reducere la sursă a cantităţii degajate de oxizi de azot (NOx) decurge din ceea ce a
fost spus anterior, în privinţa procesului de formare a oxizilor de azot.
Experienţa arată că cei mai importanţi (principali) parametrii care
influenţează formarea NOx sunt: temperatura flăcării, timpul de staţionare în zona
de reacţie, concentraţia de oxigen şi conţinutul de azot din combustibil.
Factorii de mai sus influenţează simultan formarea de NOx, dar aceştia nu
sunt, în mod necesar, independenţi.
Alţi parametrii care influenţează de asemenea formarea de NOx (excesul de
aer, turbulenţa flamei, concepţia camerei de ardere, etc.) se consideră parametrii
secundari, deoarece se poate demonstra că influenţa acestora se exercită asupra
unuia din factorii principali.
Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii, prin aşa numitele masuri
primare de reducere a NOx, au ca scop:
• scăderea temperaturii de ardere;
• evitarea vârfurilor de temperatură, prin uniformizarea şi amestecarea rapidă
a reactanţilor în flacără;
• reducerea timpului de rezidenţă la temperaturi înalte;
• reducerea oxigenului în zona de reacţie;
• reducerea, la sfârşitul flăcării, a oxizilor de azot deja formaţi.
Ne putem da seama de dificultatea rezolvării acestor probleme de limitare a
formării de oxizi de azot în timpul arderii, dacă ne aducem aminte că o ardere este
tocmai o oxidare brutală şi completă, destul de des datorată oxigenării în exces, a
totalităţii atomilor de carbon şi de hidrogen care compun combustibilul.
Metodele primare principale prin care se controlează sau se reduce producţia

de NOx, prin modificarea condiţiilor de combustie, precum şi efectele acestora sunt
redate în tabelul 6.3, [6, 44]. Dintre procedeele utilizate pentru a face o estimare cât
mai corectă a obiectivului analizat, cele mai folosite sunt:
• arderea etajată prin acţiunea asupra combustibilului sau asupra
carburantului;
• diluarea flăcării;
• arderea la temperatură scăzută.
Tabel 6.3
Măsuri primare de reducere a NOx
Măsura primară Efectul său este asupra

Reducerea excesului de aer NOx termic + NOx combustibil
Preîncălzirea redusă a aerului NOx termic
Reducerea sarcinii NOx termic
Arderea în trepte:
etajarea arderii combustibilului NOx termic + NOx combustibil
etajarea aerului
arzătoare cu NOx redus NOx termic + NOx combustibil
aer multiplu NOx termic + NOx combustibil
Proiectarea cazanului:
localizarea arzătoarelor NOx termic
strat fluidizat NOx termic
Recircularea gazelor de ardere NOx termic
Injecţie de abur / apă NOx termic
6.3.2. Tehnologii aplicate în practică de limitare a formării oxizilor de azot în

timpul arderii
Reducerea excesului de aer

Reducerea excesului de aer sub cel necesar sau a temperaturii de preîncălzire
a aerului conduce la reducerea temperaturii din focar şi la reducerea formării NOx.
Măsurile de reducere urmăresc realizarea unor arzătoare perfecţionate care să
conducă la o ardere completă şi uniformă, cu un reglaj fin al raportului aer-
combustibil şi îmbunătăţirea amestecului în zona de reacţie. Aceasta realizează
simultan şi reducerea emisiei de oxizi de carbon.
Preîncălzirea redusă a aerului

Această metodă teoretică se bazează pe considerentul că prin preîncălzire
redusă se reduce rata de formare a NOx termic, concomitent cu reducerea timpului
de rezidenţă la temperaturi ridicate.
Variaţia producţiei de NOx termic cu temperatura t de preîncălzire a aerului
este dată de relaţia,

[ ]
NOT [p.p.m] ≅ 34 + 0,0667 ⋅ t 0 C . ( 6.12)
Reducerea sarcinii de funcţionare

Funcţionarea la sarcini parţiale are de asemenea, ca rezultat reducerea NOx.
Din considerente de eficienţă economică aceasta nu poate fi luată în considerare,
decât pe termen scurt, când este necesară limitarea momentană a emisiei de NOx,
iar celelalte metode nu fac faţă situaţiei, [40, 43].
Etajarea arderii combustibilului

Această ardere constă în întârzierea injectării unei părţi din combustibil în
flacără, astfel ca să avem în mod succesiv în flacără o zonă săracă în combustibil,
deci, la o temperatură relativ limitată, urmată de o zonă cu temperatură mai înaltă
în care se face injectarea cu restul combustibilului, dar această zonă nu mai are
decât puţin oxigen în exces.
Realizările tehnologice propuse pentru injectarea etajată a combustibilului
sunt numeroase, iar dintre acestea se prezintă două, una pentru combustibil gazos,
în figura 6.3 şi alta pentru cărbune praf, în figura 6.4.
Fig. 6.3. Arzător cu ardere etajată a combustibilului gazos.

Principalele caracteristici ale schemei din figura 6.3, pentru combustibil
gazos, sunt:
• aruncătoarele primare de gaz injectează o parte de combustibil în conducte;
• aruncătoarele secundare injectează restul combustibilului în incintă.

În cazul figurii 6.4, unde combustibilul este cărbune pulverizat, acesta este
introdus în arzător prin două conducte:
• în conducta de sus cu exces de aer (faza săracă), unde temperatura de ardere
este limitată;
• în conducta de jos cu exces de combustibil (fază bogată), unde se constată o
lipsă de oxigen.
Arderea etajată de combustibil dă rezultate bune, prin folosirea de
combustibili gazoşi; în acest caz, arderea permite uneori să reducă cu 50÷60 %
cantitatea de NOx degajat.
Fig. 6.4. Arzător cu ardere etajată a prafului de cărbune.

În general, aerul primar este introdus o dată cu combustibilul, iar aerul
secundar şi terţiar este turbionate. Trebuie reţinut faptul că, faţă de o flacără
convenţională, flăcările cu ardere etajată prezintă un volum global mai important.
Pentru obţinerea unui efect total, va fi necesară construirea în jurul acestor
flăcări a unor focare sau camere de ardere de mari dimensiuni.
Etajarea aerului
Acest procedeu este identic cu cel precedent, dar crearea de zone de ardere
distincte se face în acest caz prin etajarea injectării de aer necesar arderii.
Procedeul este folosit mai ales pentru combustibilii solizi, dar şi pentru alţi
combustibili şi putem distinge:
• etajarea în arzător;
• etajarea în focar.
Există mai multe scheme ale acestor etajări. Una dintre cele mai folosite este
aceea redată în figura 6.5, în care se utilizează arzătoarele de cărbune pulverizat

aşezate frontal.
Fig. 6.5. Arzătoare de cărbune cu etajarea aerului necesar arderii.
Fig. 6.6. Dispunerea tangenţială a arzătoarelor.

Acest procedeu, cunoscut şi sub denumirea de sistem OFA (over fine air),
constă în introducerea unei cantităţi de aer în zona arzătoarelor, insuficientă pentru
obţinerea unei arderi complete.
Astfel, se manifestă o lipsă de oxigen, în zona arderii, iar aerul (respectiv
oxigenul) lipsă este introdus deasupra flăcărilor.
În cazul cărbunelui pulverizat, dispunerea în colţuri a arzătoarelor şi
introducerea aerului secundar tangenţial, cu un unghi faţă de direcţia principală,
prezentată în figura 6.6, limitează frontul flăcării şi creează o zonă bogată în
combustibil în centrul focarului. Această schemă, [45], dă naştere, prin însăşi
concepţia sa, la emisii de oxizi de azot (NOx) inferioare celor obţinute la
dispunerea frontală, concomitent cu reducerea lungimii flăcării, centrarea acesteea
şi astfel se cedează mai puţină căldură prin radierea directă la pereţii
echipamentelor.
Aşa cum se vede în figura 6.6, această configuraţie conduce la:
• o recirculare a fumului de către arzătoare;
• un transfer important de căldură către pereţi, care are drept consecinţă o
temperatură moderată de ardere.
Juxtapunerea sistemului OFA cu arderea cu arzătoare dispuse tangenţial,
permite reduceri importante ale emisiilor de oxizi de azot (NOx), cu până la 40 %.
Recircularea gazelor de ardere

Obiectivul urmărit aici este scăderea temperaturii arderii prin micşorarea
temperaturii flăcării cu gaze arse sau fum. Se disting: recirculare externă şi
recirculare internă.
Recircularea externă constă în captarea gazelor de ardere de către un
ventilator de gaze aflat în aval de echipament, de exemplu înainte de vatră şi
injectarea fumului fie direct în arzător (sau mai multe arzătoare), prin orificiile
prevăzute în mod special în acest scop, fie să-l amestece cu aerul de ardere înainte
de introducerea acestuia din urmă în arzătoare (figura 6.7).
Scăderea procentelor de oxizi de azot (NOx) depinde de debitul fumului
reciclat. Această diminuare poate ajunge la 50-60% din valoarea fără recirculare. În
practică nu se depăşeşte niciodată un debit de reciclare superior unei valori de 15%
din debitul aerului de ardere, pentru a nu produce instabilitatea flăcării şi creşterea
astfel, a emisiilor de CO şi hidrocarburi, [46].
Din cauză că fumul este captat la o temperatură de 150 0C, puterea absorbită
de ventilatorul de recirculare nu este deloc neglijabilă. În plus, în cazul unor
echipamente care funcţionează cu combustibili cu un conţinut mare de sulf,
conductele de recirculare trebuie să fie calorifuge, pentru a limita pierderile termice
cât şi riscurile de coroziune legate de prezenţa de SO2 şi SO3. Concomitent,
această soluţie reduce suprafaţa radiantă a generatorului de abur, crescând cea
convectivă, astfel că nu se poate aplica decât pentru instalaţiile în funcţiune.

Recircularea directă a gazelor la ieşirea din focar, înainte de economizor, nu
produce o reducere semnificativă a NOx.
Fig. 6.7. Principiul recirculării gazelor arse.
Recircularea internă urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi recircularea externă

însă, pentru a evita o reţea complicată de conducte foarte scumpă, micşorarea
flăcării se face cu gazele arse care se găsesc în camera de ardere în vecinătatea
imediată a arzătorului (sau a mai multor arzătoare).
Punerea în circulaţie a acestor gaze este făcută de un jet format de aerul de
ardere şi/sau de combustibil, în cursul intrării acestuia în focar. Debitul gazului
recirculat este cu atât mai mare cu cât debitul cantităţii de mişcare a jetului era şi el
însuşi mai ridicat, ceea ce necesită un anumit consum de energie pentru punerea în
mişcare a fluidelor.
Debitul cantităţii de mişcare, G, este: G = M ⋅ V , unde M este masa
fluidului motor, iar V este viteza de injectare a acestui fluid.
În plus, pentru îmbunătăţirea amestecului între jetul primar şi gazele
recirculate, este necesar ca jetul să fie subdivizat. Pe acest principiu au fost create
arzătoarele cu producţie redusă de NOx pentru combustibilii lichizi, prezentate în
figura 6.8. Impulsul şi divizarea jeturilor permit sporirea cantităţii de fum recirculat
în flacără.
Aceste arzătoare permit, în unele cazuri, reducerea cu 25÷30 % a formării de

oxizi de azot.
Fig. 6.8. Diferenţa dintre arzătorul cu recirculare internă şi cel convenţional.
Arderea la temperatură scăzută

Temperaturile adiabatice de ardere a ansamblului de combustibili obişnuiţi
sunt cuprinse între 1800 şi 2000 0C.
În majoritatea aplicaţiilor industriale, temperatura necesară proceselor
tehnologice este mult mai scăzută. Drept exemplu, putem cita:
• generatoarele de abur, la care temperaturile de supraîncălzire a vaporilor sunt
situate sub 600 0C;
• reţelele de distribuţie a căldurii, în care temperaturile de utilizare se situează
sub 200 0C;
• turbinele cu gaze, unde temperatura gazelor în amonte de prima treaptă este
limitată în prezent, din cauza consideraţiilor tehnologice, la o valoare de circa
1300 0C.
Ţinând cont de impactul important al nivelului temperaturii maxime pentru
formarea oxizilor de azot (NOx), se cuvine ca arderea să se producă la niveluri de
temperatură mai scăzută decât cele normale, obţinute într-o flacără.
Arderea în pat fluidizat

Un pat fluidizat se compune, în general, dintr-un material granulat inert sau
care are o acţiune desulfurantă (de exemplu calcar). Acest pat constituie un mediu
în care coeficienţii de transfer a căldurii interioare (adică între elementele care
alcătuiesc patul) şi a căldurii exterioare (către pereţii care înconjoară patul şi
suprafeţele care vin în contact cu patul), sunt foarte mari.
Din această cauză:
• patul se află la o temperatură foarte omogenă;

• este posibil să extragem din acest pat cantităţi de căldură importante şi în
felul acesta să controlăm temperatura lui.
Injectând direct în patul fluidizat combustibil şi carburant, combustibilul arde
într-un mediu a cărui temperatură este stăpânită foarte bine. Există două tipuri de
paturi fluidizate, prezentate în figura 6.9:
• patul fluidizat fix sau în fierbere (bubbling beds);
• patul fluidizat circulant (PCF).
Din punct de vedere al formării oxizilor de azot (NOx), aceste două tipuri de
paturi au în mod sensibil acelaşi impact. Temperatura obişnuită de funcţionare se
situează între 850 şi 950 0C şi este cea mai favorabilă pentru desulfurare. La acest
nivel de temperatură practic nu se mai formează NOx termic, iar NOx combustibil
poate fi parţial controlat prin etajarea aerului necesar arderii, în partea superioară a
patului fluidizat.
Paturile fluidizate sunt utilizate în principal pentru combustibilii solizi.
Conţinutul în oxizi de azot (NOx) obţinut, se situează, în mod obişnuit, între 200
şi 300 mg/cm3N (la o proporţie de 6 % de O2), adică de ordinul de o jumătate sau o
treime din valorile obţinute cu un combustibil asemănător ars sub formă
pulverizată, [46].
Fig. 6.9. Schema unui pat fluidizat fix şi circulant.
Combustia catalitică
O altă metodă de controlare a temperaturii de oxidare a combustibilului este
utilizarea de mase catalitice. Un catalizator permite, în principiu, scăderea
considerabilă a temperaturii la care este întreţinut fenomenul de autocombustie.
Pentru a rezolva această problemă a scăderii temperaturii, avem nevoie de:
• extragerea unei cantităţi mari de căldură produsă de reacţie;
• obţinerea unui nivel de temperatură suficient pentru procedeele în aval;

• folosirea unui catalizator care să reziste la acest nivel de temperatură.
Punerea la punct a tehnologiei se dovedeşte a fi foarte dificilă. Totuşi, această
metodă constituie o temă de cercetare pentru anumiţi constructori de turbine cu
gaze.
O metodă asemănătoare este aceea a arzătoarelor radiante, prezentate în
figura 6.10, a căror temperatură de ardere este limitată de masa refractară în care
are loc această ardere. La aceste tipuri de arzătoare se pot înregistra valori de 20-40
mg/m3N (la o proporţie de 3 % O2).
Fig. 6.10. Arzător cu flux radiant.
Maşinile termice
Procedeele prezentate în paragrafele anterioare sunt procedee generale ale
căror principii se aplică la toate echipamentele de ardere (cuptoare, generatoare de
abur, cazane, uscătoare, maşini termice, etc.), însă realizările lor tehnologice pot fi
adaptate într-o mai mică sau mai mare măsură şi prin urmare, perfecţionate în
funcţie de domeniul de aplicare.
Pentru maşinile termice, adică turbinele cu gaze şi motoarele cu ardere
internă, problemele sunt puţin diferite, în măsura în care arderea se face sub
presiune cu flux termic volumetric mare (cantitatea de energie degajată pe
unitatea de volum) şi în general, cu aer de ardere încălzit în prealabil prin
compresie.
Temperaturile adiabatice de ardere devin în acest caz mult mai ridicate decât
în cazul celorlalte echipamente termice, ceea ce implică producerea în mai mare
măsură NOx termic.
Turbine cu gaze
La turbinele cu gaze scăderea temperaturii maxime de ardere se obţine prin:
• amestecul gazelor produse prin combustie cu vapori de apă, cu apă lichidă,
sau, în câteva cazuri speciale, cu azot;
• tehnologii de etajare a arderii.
La diluţia cu vapori de apă, vaporii de apă sunt injectaţi în camera de
ardere sau în aval de compresor. Acest lucru cere o presiune a vaporilor superioară
presiunii care există în camera de ardere; în mod normal aceasta este de 15÷25 bari
şi o supraîncălzire destul de mare a vaporilor, pentru a evita întreruperile provocate
de eventualele condensări.
O urmare interesantă a procedeului constă în aceea că el permite, datorită
sporirii debitului masic, mărirea puterii furnizată de turbină.
Diluţia cu apă lichidă este uşor de realizat tehnic, deoarece obţinerea unei
presiuni suficiente nu pune probleme deosebite. Totuşi, apa trebuie să fie absolut
pură (apă demineralizată), pentru a se evita depunerile de săruri pe paletele
turbinei.
Căldura generată de evaporarea apei este prelevată din camera de ardere,
astfel că acest procedeu produce o sporire a consumului specific al maşinii.
Debitul masic maxim al apei lichide care poate fi injectat este de ordinul
mărimii debit masic de combustibil.
Diluţia cu azot este posibilă atunci când dispunem de azot sub presiune, care
este injectat în camera de ardere. Procedeul poate fi utilizat pe platformele chimice
care dispun de unităţi de separare a oxigenului din aer şi în care azotul este uneori
un subprodus. Un alt caz tipic în această privinţă este cel al turbinelor cu gaz
alimentate de o unitate de gazeificare de cărbune (IGCC - Integrated gasification
combined cycle), atunci când această gazeificare se face cu oxigen.
Principiile arderii etajate au permis scăderea sensibilă, într-un mare număr
de cazuri, a cantităţilor de oxizi de azot produşi, fără a se fi folosit injectarea unui
fluid auxiliar. Această tehnologie, numită cameră de ardere uscată (în opoziţie cu
camerele de ardere umede, în care se injectează apă lichidă sau vapori de apă), este
totuşi limitată de problemele de stabilitate a arderii, în special în timpul funcţionării
la sarcini parţiale.
Pentru a evita această dificultate, un anumit număr de constructori au creat
arzătoare hibride, [33, 47], a căror principiu de funcţionare diferă după cum
funcţionarea are loc la sarcină nominala sau parţială. O secţiune printr-un astfel de
model de arzător este prezentată în figura 6.11.
Aceste arzătoare hibride pot fi:
• cu putere mare, caz în care flacăra este pre-amestecată în prealabil cu
combustibil şi cu aer (premix burner);

• cu putere redusă, la care flacăra este difuzată (diffusion nozzle burner).
Trebuie notat faptul că acest arzător prezintă de asemenea posibilităţi de
injectare a vaporilor sau a apei lichide.
Totalitatea acestor metode permite, în general, aducerea emisiilor de oxizi de
azot (NOx) la 25÷50 p.p.m., în cazul combustibililor gazoşi şi la 50÷75 p.p.m. în
cazul combustibililor lichizi.
Fig. 6.11. Secţiune printr-un arzător "hibrid" pentru turbinele cu gaze
Motoarele termice
Motoarele termice funcţionează în prezent cu procente de exces de aer mult
mai scăzute decât în cazul turbinelor cu gaze. Se poate, aşadar, să se încerce, după
cum rezultă din figura 6.12, limitarea formării de oxizi de azot prin:
• atingerea cât mai mult posibil a unui amestec de carburant - aer apropiat de
cel stoichiometric reducându-se, în felul acesta, oxigenul disponibil pentru
formarea de oxizi de azot; este vorba aici de un amestec bogat (în carburant);
• sporirea maximă a aerului în exces astfel încât să scădem temperatura de
ardere şi, în acest caz, avem de-a face cu un amestec sărac (în carburant),
ceea ce conduce la obţinerea în momentul de faţă a unor emisii de oxizi de
azot mai mici de 500 mg/m3N (la o concentraţie de 5 % O2), la motoare.
Prin urmare, o funcţionare la limita amestecului stoichiometric sau cu un
exces foarte mare de aer permite diminuarea producerii de oxizi de azot. Totuşi, în
cele două cazuri prezentate, se înregistrează o sporire a monoxidului de carbon
(CO) şi a hidrocarburilor nearse.
În prezent, constructorii de motoare termice se orientează spre o ardere în
amestec slab, cu scopul de a scădea şi mai mult emisiile de oxizi de azot (NOx).
Fig. 6.12. Emisiile de NOx, CO şi nearse la un motor, funcţie de raportul aer-combustibil.
6.3.3. Fenomene secundare induse de procedeele de limitare a formării NOx

Reducerea formării de oxizi de azot (NOx) în timpul arderii este însoţită de
un anumit număr de constrângeri care limitează utilizarea acestor metode primare.
Încercarea de a ajunge la o temperatură de ardere mai scăzută provoacă,
destul de rapid, apariţia de reziduuri nearse.
În cazul combustibililor gazoşi, acest lucru se traduce prin apariţia oxidului
de carbon (CO). Întâlnim acest fenomen la generatoarele de abur alimentate cu
combustibil gazos şi la turbinele cu gaze.
La turbinele cu gaze, se constată, după cum se observă şi din figura 6.13, că
peste un prag de 1.5 a raportului între debitul de vapori injectat/debit de

combustibil, emisiile de oxizi de carbon cresc foarte repede.
Injectarea apei în camerele de ardere a turbinelor poate provoca instabilităţi
ale flăcării care dau naştere la vibraţii.
Injectarea de apă şi reziduurile nearse micşorează randamentul energetic.
Fig. 6.13. Efectul injecţiei vaporilor asupra emisiilor de NOx şi CO la o turbină cu gaze0
În cazul combustibililor lichizi, se constată o sporire a reziduurilor solide

nearse sub formă de funingini. Acest lucru se petrece la generatoarele de abur sau
cazanele alimentate cu păcură şi la motoarelor diesel.
Figura 6.14 prezintă comparativ, emisia de NOx şi particule solide pentru
diferite tipuri de injectoare de păcură, funcţionând în aceleaşi condiţii, respectiv cu
aerul de ardere la temperatura ambiantă şi un conţinutul în oxigen în fum de 1 %.
Curbele A şi B se referă la acelaşi tip de arzător (injector Peabody), alimentat cu
păcură al cărei conţinut în azot este diferit (0.3 % în cazul A şi 0.45 % în cazul B).
Curba C se referă pentru alte tipuri arzătoare cu producţie redusă de NOx,
funcţionând cu păcură, având 0.3 % azot, iar curba D este pentru arzătorul standard
(care nu este cu producţie redusă de NOx) funcţionând cu păcură având 0.3 % azot.
Scăderea emisiilor de oxizi de azot (NOx) este însoţită, în mod sistematic, de
o sporire a emisiilor de particule solide nearse. Curbele pun în evidenţă impactul

NOx combustibil.
Tehnologia camerelor uscate nu permite să se asigure funcţionarea turbinelor
pentru un domeniu larg de variaţie a sarcinii (a puterii). Arzătoarele de acest tip,
instalate pe turbine vor trebui să fie adesea compozite. În plus, această tehnologie
cere volum mai mare al camerei de ardere, [46, 48, 49]. Volumul din camera de
ardere de tip Solonox, care permite scăderea emisiilor de oxizi de azot, este sensibil
superior celui din camera cu ardere convenţională (standard).
Recircularea fumului din cuptoare şi cazane poate fi însoţită, uneori, de
condensări în reţeaua de recirculare. Dacă gazele de ardere conţin oxizi de sulf
atunci aceste suprafeţe metalice ale reţelei sunt supuse corodării.
Arderea la temperatură joasă (paturi fluidizate) este însoţită de o creştere a
emisiilor de protoxid de azot (N2O).
Fig. 6.14. Emisii de NOx şi particule solide pentru diferite arzătoare cu combustibil lichid.
6.4. Reducerea oxizilor de azot formaţi

Dificultăţile şi limitele metodelor primare, prezentate anterior, impun, într-un
mare număr de cazuri, recurgerea la tehnici secundare de reducere a oxizilor de
azot (NOx) în avalul arderii, prin procedee post-combustie. Aceste tehnici de
reducere pot, de altfel, să fie combinate cu tehnicile de limitare a producerii de
oxizi de azot (NOx) din timpul arderii.
Tehnicile de reducţie în aval, postcombustie, se împart în 3 mari categorii:
• reducere selectivă necatalitică (SNCR - Selectiv non catalytic reduction);
• reducere selectivă catalitică (SCR - Selective catalytic reduction);
• distrugerea prin recombustie (reburning sau ardere repetată).
6.4.1. Reducătorii
Reducerea selectivă, chiar dacă este catalitică sau necatalitică, are loc prin
injectarea unui produs chimic ce permite eliberarea unui radical NH2, care atacă
moleculele de NO şi NO2.
Ca reducători, în mod special, sunt întrebuinţaţi:
• amoniacul, NH3;
• ureea, CO(NH2)2;
• acidul izocianuric, (HOCN)3.
Aceştia conţin molecule foarte reactive care, puse în contact cu moleculele de
NO şi de NO2, în prezenţa oxigenului, pot să reducă oxidul de azot (NO) şi
dioxidul de azot (NO2), pentru a produce azot gazos (N2) şi vapori de apă.
Uneori, reducătorii pot, în anumite condiţii, să formeze oxizi de azot (NOx),
ceea ce nu corespunde obiectivului urmărit.
Totalitatea reacţiilor chimice din acest procedeu formează o reţea complexă,
schema Miller-Bowman, [50], aşa cum aceasta este prezentată în figura 6.15.
În cazul acestei reţele trebuie avut în vedere că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi
de condiţiile de temperatură şi de amestec.
Reacţiile de denoxare (sau denitrare sau încă denitrificare), cu amoniacul
pot fi descrise global, prin ecuaţiile:
NO 2 + NO + 2NH 3 = 2 N 2 + 3H 2 O,
4NO + 4 NH 3 + O 2 = 4 N 2 + 6H 2 O, ( 6.13)
2NO 2 + 4 NH 3 + O 2 = 3N 2 + 6H 2 O.
Această reducere a oxizi de azot se poate face la două niveluri de

temperatură foarte bine diferenţiate, respectiv:
• în jur de 9500C, fără catalizator, şi atunci este o reducere selectivă
necatalitică, SNCR;
• în jur de 3500C, cu catalizator, cazul reducerii selective catalitice, SCR.
Fig. 6.15. Schema Miller Bowman.
6.4.2. Reducerea selectivă necatalitică - SNCR

Reducerea selectivă necatalitică se produce într-o fereastră de temperatură
care se situează între 850 şi 10000C. Din punct de vedere al procesului de reducere,
această fereastră este relativ îngustă.
Având în vedere că într-un echipament termic distribuţia temperaturilor în
focar se modifică în funcţie de sarcina de funcţionare, putem trage concluzia că
este destul de dificil să găsim o regiune fixă cu condiţii de injectare optimă a
reactivului asupra întregii game de funcţionare a echipamentului.
Tehnica SNCR impune, aşadar, o cunoaştere aprofundată a funcţionării
echipamentului la care intenţionăm să reducem NOx. Este util adesea, iar uneori
chiar necesar, să montăm o instalaţie de SNCR numai după unele studii
preliminarii referitoare la:
• măsurătorile de temperatură din zonele afectate de injectare şi efectuate la
diferite încărcături termice ale echipamentului.
• elaborarea modelului focarului şi adaptarea modelului la condiţiile reale de
funcţionare a instalaţiei specificate (calarea modelului), în special din punctul
de vedere al distribuţiei de temperaturi.
După aceste studii preliminare, se trece la poziţionarea sistemului de injectare
în focar, sistem care, în majoritatea cazurilor, este subdivizat în mai multe zone de
control, astfel că injectarea reactivului să se facă, pe cât posibil, cât mai aproape de
regiunea focarului în care reducerea să fie maximă.
Pentru poziţionarea corectă, reglarea şi optimizarea în funcţionare se

utilizează date măsurate la coş privind concentraţia de oxizi de azot (NOx) şi/sau
de amoniac (NH3).
Tehnica SNCR poate fi aplicată utilizând diverşi reactivi şi sub diferite stări
fizice de agregare, precum amoniac gazos, soluţie amoniacală lichidă, uree în
granule solide.
La nivelul de temperatură la care are loc SNCR reacţiile sunt extrem de
rapide (de ordinul a 0.1 secunde). Durata totală, totuşi, este în funcţie de starea
fizică în care este injectat reactivul. O formă lichidă sau solidă cere o durată
suplimentară, necesară pentru vaporizarea sau sublimarea produsului.
În toate cazurile prezentate mai sus, este de mare importanţă conceperea
sistemului de injectare, deoarece:
• acesta condiţionează amestecul dintre produsul injectat şi fumul pe care
dorim să-l denoxăm;
• sistemul trebuie să reziste la nivelul de temperatură care există în incintă;
• sistemul nu trebuie să diminueze, în cazul că el este răcit, performanţele
tehnice ale echipamentului.
Dificultăţile întâmpinate la cunoaşterea şi urmărirea variaţiilor de
temperatură din focar au dus la cercetări asidue în vederea lărgirii ferestrei
temperaturii unde reducerea este maximă.
Pentru a realiza această fereastră de temperatură, se introduc în focar aditivi
în amestec cu reductorul pe bază de amoniac. Aceşti aditivi fac parte din tehnologia
creatorilor de procedee şi compoziţia lor nu este, cel mai adesea, dezvăluită.
Fig. 6.16. Influenţa injecţiei simultane de amoniac şi hidrogen.

În figura 6.16 este prezentată influenţa injecţiei simultane de hidrogen cu
amoniac, constatându-se o deplasare a zonei optime de reacţie către temperaturile
joase, [49].
Injectarea unor reactivi comerciali (de tip AUT A, AUT 83 şi 34), simultan
cu acelaşi reactiv de bază (ureea), permite modificarea zonei optime de temperatură
pentru denoxare, după cum rezultă din figura 6.17, [51].
Trebuie să notăm ca apare o creştere rapidă a "scurgerii" de amoniac (NH3),
atunci când ne îndepărtăm de fereastra optimă de temperatură.
Acest lucru se materializează printr-o scurgere (slip) de amoniac care are
drept inconvenient major că formează, în prezenţa SO2, sulfaţi SO4(NH4)2 şi
bisulfaţi SO4HN4 de amoniu.
Aceste săruri se depun pe suprafeţele schimbătorilor de căldură situaţi pe
traseul gazelor de ardere (fumului), pe care le blochează şi uneori le corodează. În
felul acesta suntem obligaţi, pentru a limita aceste neplăceri, să reducem injectarea
de reactivi şi să acceptăm un randament mai scăzut de denoxare.
Fig. 6.17. Influenţa injecţiei simultane de aditivi şi uree.

Randamentul denoxării prin tehnica SNCR poate, teoretic, să fie foarte
ridicat, însă în practică el este limitat de:
• imperfecţiunile amestecului dintre reactiv şi oxizii de azot (NOx) conţinuţi
în fum;
• efectele pereţilor care creează în focar zone la o temperatură prea joasă
pentru ca denoxarea să se facă în mod corect.
În practică, un randament de denoxare situat între 40 şi 45% poate fi obţinut
fără prea multe dificultăţi.
Dacă vrem să depăşim acest prag, trebuie să beneficiem de un control perfect
al problemelor pe care le-am expus mai sus, sau să posedăm un echipament
construit pentru a ne situa în condiţii optime de temperatură şi de timp de
staţionare.
Fig. 6.18. Generatorul de abur autodepoluant – AUDE.

Generatorul de abur auto-depoluant (cunoscut în franceză ca AUDE), [52],
prezentat în figura 6.18, este un exemplu de un asemenea echipament. Acesta este
prevăzut din construcţie cu o zonă relativ importantă în care pătrunde fumul care
iese din camera de ardere. Gazele de ardere rămân într-un interval de timp
suficient, la o temperatură aproape constantă şi favorabilă denoxări.
6.4.3. Reducerea selectivă catalitică - SCR

Principiul reducerii de oxizi de azot cu tehnica SCR este similar cu cel cu
tehnica SNCR, cu excepţia (dar acest lucru nu este un amănunt nesemnificativ)
faptului că reducerea se face în acest caz la o temperatură joasă, ceea ce ar duce la
o reacţie extrem de lungă sau la imposibilitatea realizării acesteea, dacă nu s-ar
petrece în prezenţa unui catalizator.

Trebuie să notăm că reacţiile de denoxare (denitrare) sunt exoterme, ceea ce
conduce la o uşoară creştere a temperaturii catalizatorului.
Catalizatorii
Există mai multe feluri de catalizatori şi anume:
• metale preţioase (Pt, Rh), care acţionează la o temperatură relativ joasă (240
÷ 280 0C);
• oxizi metalici(V2O5, WO3, TiO2), care sunt activi într-o gamă de temperaturi
cuprinse între 300 şi 4500C;
• zeoliţii, care pot lucra la temperaturi cu mult mai mari.
Catalizatorii se depun pe suporturi metalice sau de ceramică sub formă
de faguri, plăci sau granule. În cazul dispunerii sub forma unor faguri de albine,
diametrul canalelor în care circulă fumul variază în funcţie de conţinutul în pulberi
al acestui fum, dar nu mai puţin de 6 mm, [43]. Latura unui cub de astfel de faguri
este de circa 150 mm. Pentru reducerea pierderilor de presiune a gazelor de ardere
se poate utiliza dispunerea catalizatorilor pe plăci. Atunci când pierderile de
presiune nu sunt importante, catalizatorii pot fi dispuşi pe suprafaţa unor granule.
Vitezele de trecere a gazului prin catalizator sunt destul de mici, cu scopul
de a limita pierderile de încărcătură şi fenomenele de eroziune. În general, se
folosesc viteze spaţiale (raportul debitului de gaz, este exprimat în m3/h la volumul
catalizatorului, exprimat în m3), cuprinse între 3000 şi 10.000 h-1.
Datorită faptului că procedeul are loc la viteze spaţiale joase, unităţile SCR,
sunt unităţi de dimensiuni foarte mari. Din această cauză, trebuie să avem
concomitent:
• un loc în care fumul este încă la o temperatură corectă şi acceptabilă pentru
catalizator;
• un loc mare pentru implantare,
De aceea, utilizarea tehnologiei reducerii selective catalitice pe instalaţiile
industriale existente este destul de problematică, putând fi însă folosită fără
restricţii la instalaţiile noi.
Aceşti catalizatori sunt folosiţi industrial:
• sub formă de granule, la instalaţiile de producere a acidului azotic;
• sub formă de plăci, la gazele de eşapament de la turbinele pe gaz;
• sub formă de fagure de albine, la generatoarele de abur de mare putere, care
ard cu cărbuni.
La instalaţiile de turbine cu gaze, alimentate cu gaze naturale, catalizatorii
mai sus menţionaţi au permis obţinerea de valori de emisie mai mici decât 9 p.p.m.
(18 mg/m3N), la o concentraţie de 15 % O2.
În cazul echipamentelor care funcţionează prin arderea combustibililor

lichizi grei, prezenţa metalelor în combustibil, precum vanadiul sau nichelul, poate
duce la o dezactivare prea rapidă a catalizatorului. În plus, prezenţa simultană în
fum a sulfului şi a vanadiului favorizează oxidarea SO2 în SO3, apoi formarea de
particule solide de sulfaţi de amoniu, aşa cum se petrece prin tehnica SNCR.
Aceste particule extrem de fine se infiltrează în porii catalizatorului şi diminuează,
în timp, activitatea acestuia. Astfel de probleme pot apare şi la motoarele diesel şi,
în plus, se constată prezenţa în gazele de eşapament a produşilor aditivi care, la
origine, se găsesc în lubrifiant.
Eficacitatea catalizatorilor
Cu un catalizator în stare bună se obţine un randament al denoxării mai
ridicat decât cel care poate fi practic atins cu tehnica SNCR.
Pentru mărirea eficacităţii este necesară:
• montarea catalizatorului într-un loc al circuitului de fum, în care fluctuaţiile
de temperatură sunt slabe;
• posibilitatea de a distribui uniform reactivii într-o zonă cu temperatură
moderată;
• timpul ridicat de şedere.
Prin masurile anterioare, randamentul de denoxare poate ajunge până la 90
%, însă în practică el atinge mai degrabă un prag în jur de 70%.
Trebuie să menţionăm că există în prezent echipamente pentru scăderea
temperaturii de utilizare a catalizatorilor. Aceşti noi catalizatori pe bază de titan şi
de vanadiu ar trebui să fie capabili de o eficacitate sporită, care să ajungă la
temperaturi sub 1500C. Catalizatorii înlesnesc denitrarea fumului chiar înaintea
evacuării lui în atmosferă, fără să fie nevoie de reîncălzire, ceea ce uşurează
montarea lor mai ales la instalaţiile existente.
6.4.4. Reducerea prin recombustie

Principiul acestui procedeu constă în reducerea oxizilor de azot şi în special
a NO cu ajutorul hidrocarburilor într-un mediu uşor oxidant.
Cu ajutorul metanului, reducerea se bazează pe ecuaţia:
2NO + CH 4 + O 2 → N 2 + CO 2 + 2H 2O. ( 6.14)
Dificultatea procedeului constă în evitarea arderii complete a hidrocarburii cu
ajutorul oxigenului, înainte de distrugerea oxizilor de azot, aşa cum se întâmplă de
exemplu cu metanul, conform ecuaţiei:
CH 4 + 2O 2 → CO 2 + 2H 2O. ( 6.15)
Aplicarea procedeului se face în trei etaje, explicitate pe figura 6.19:
• arderea combustibilului principal este efectuată cu minimum posibil de exces
de aer, pentru a limita conţinutul în oxigen din fum;

• injectarea în aval de această ardere principală, a unui combustibil
(hidrocarbură) şi a unei cantităţi insuficiente de aer pentru arderea totală a
hidrocarburii, astfel ca reziduurile de hidrocarbură nearse să reacţioneze cu
NOx reducându-l;
• injectarea, încă şi mai în aval, a aerului care are drept scop oxidarea
deşeurilor nearse ce provin din excesul de hidrocarbură injectat în cel de-al
doilea etaj.
Fig. 6.19. Montarea recombustiei la un generator de abur vertical, cu arzătoare frontale.

În principiu, putem utiliza pentru recombustie (reardere sau reburning),
hidrocarburi lichide sau gazoase.
În practică, utilizarea hidrocarburilor lichide este foarte dificilă, deoarece
reziduurile nearse pot să fie sub formă de particule solide (cenosfere), care sunt
greu de distrus în etajul al treilea şi pe care le găsim apoi la ieşirea din coş.
Puterea furnizată de combustibilul utilizat pentru recombustie poate atinge
10÷15 % din puterea termică totală furnizată, ceea ce poate ridica câteva probleme
atât în repartiţia suprafeţelor de schimb de căldură cât şi din punct de vedere
economic, când substituţia se face în detrimentul unui combustibil mai ieftin.
Randamentul de denoxare poate depăşi 50 %, în funcţie de cantitatea de

hidrocarburi care este injectată fără creşterea semnificativă a reziduurilor nearse.
Camerele de ardere trebuie astfel concepute pentru a se obţine timpi adecvaţi
de şedere, de ordinul secundei, cu scopul ca reacţiile prevăzute să aibă loc, în mod
cum se cuvine, în fiecare dintre etaje.
Recombustia (reburning-ul) a făcut obiectul unui mare număr de încercări şi
de instalaţii pilot, în domenii diferite, respectiv pentru:
• instalaţii de incinerare, în care combustibilul principal este un deşeu;
• generatoarele de abur din centralele electrice, în care combustibilul principal
este fie cărbunele pulverizat, fie păcura;
• cuptoare din industria sticlăriei în care, în afară de oxizi de azot (NOx)
produşi de ardere, găsim, de asemenea, uneori oxizi de azot (NOx), care
provin de la nitraţii utilizaţi la fabricarea sticlei;
• arzătoare de precalcinare în procesul de fabricare a cimentului.
În fiecare caz trebuie să găsim regiunea optimă şi să alegem punctele în care
injectarea de hidrocarburi şi apoi injectarea de aer final de oxidare care să permită
obţinerea unei denoxări maxime, fără apariţia de reziduuri nearse
6.4.5. Fenomene secundare induse de procedeele de reducere a oxizilor de azot

Aplicarea procedeelor secundare de reducere a oxizilor de azot sunt limitate
de apariţia unor fenomene nedorite, dintre care cele mai importante sunt
menţionate mai jos.
• Scurgerile de amoniac (NH3) pe coş nu trebuie să depăşească valorile limită
elaborate de regulamente.
• Sulfaţii şi bisulfaţii de amoniu, care apar în cazul tehnicilor de reducere selectivă
(SCR şi SNCR), sunt corozivi şi înfundă suprafeţele de schimb de căldură şi
catalizatorii, prin depunerea sub formă de pulberi la aproximativ 250 0C.
• Nitratul de amoniu care apare este exploziv şi poate să se depună sub formă de
pulberi în conductele de fum la mai puţin de 1000C.
• Injectarea de amoniac (NH3) poate favoriza formarea de oxid azotic (N2O), un gaz
cu efect de seră.
• Vaporizarea, injectarea sau pulverizarea reactivilor conduc la un supraconsum
energetic în instalaţie.
• Catalizatorul are un cost ridicat şi trebuie înlocuit după câţiva ani de funcţionare
a instalaţiei. Îndepărtarea lui este dificilă din cauza prezenţei de metale grele.
• În ceea ce priveşte metoda recombustiei, încă nu avem experienţa necesară de a
estima neplăcerile eventuale prin utilizarea ei pe scară industrială pe termen lung.
Putem totuşi aprecia că această metodă conduce la o uşoară creştere de consum
energetic datorate unei posibile formări de reziduuri nearse şi a unei creşteri de
temperatură a fumului la ieşirea din instalaţie.
OXIZILOR DE SULF ŞI A
HIDROGENULUI
SULFURAT
7.1. Implicaţii ale generării bioxidului de sulf

Arderea combustibililor fosili conduce la evacuarea în atmosferă a unor
volume importante de oxizi gazoşi de sulf. În urma precipitaţiilor chimice şi a
transformărilor pe care le suferă în atmosferă, aceşti oxizi devin sursa
precipitaţiilor acide, formă sub care îşi exercită la nivelul solului acţiunea
distrugătoare asupra vegetaţiei perene. În acelaşi timp, în condiţiile specifice
(temperatură şi presiune ridicată, prezenţa umidităţii, alături de particule de cenuşă)
ce caracterizează circulaţia gazelor arse dinspre instalaţia de ardere spre coşul de
evacuare în atmosferă, oxizii gazoşi exercită o puternică acţiune corozivă asupra
instalaţiilor ce compun circuitul gazelor arse. Astfel se intensifică uzura
instalaţiilor.
Într-o primă fază, bioxidul de sulf dă naştere acidului sulfuros care, prin
oxidare sub acţiunea radiaţiei solare, se transformă în acid sulfuric. Acţiunea
poluatoare a H2SO4 se exercită sub forma ploilor acide, principalul factor
generator al „morţii pădurilor“ în ţările industrializate din Europa de vest şi
centrală. Intrând în circulaţia atmosferică zonală, SO2 exercită efectul poluant nu
numai în regiunea sau ţara în care este generat, ci şi în alte regiuni sau ţări aflate pe
direcţia vânturilor dominante. Acest proces este favorizat de construirea unor
coşuri înalte (peste 200÷250 m) prin intermediul cărora gazele arse, având o
temperatură ridicată (160÷175 °C) şi o viteză de evacuare mare, sunt conduse prin
intermediul coşurilor înalte la o înălţime egală în medie, cu dublul înălţimii coşului
(cca. 500 m de la nivelul solului), [6, 8].
7.2. Metode de reţinere a bioxidului de sulf

Cu excepţia unor procese chimice speciale, arderea combustibililor fosili
reprezintă principala sursă de dioxid de sulf (SO2). Se deosebesc trei căi principale
de reducere a emisiei de SO2, respectiv: desulfurarea combustibililor, alegerea
corespunzătoare a combustibilului, desulfurarea gazelor de ardere. Reţinerea
bioxidului de sulf poate avea loc în toate fazele folosirii combustibilului, începând
cu pregătirea lui înaintea arderii, în timpul arderii şi după ardere (prin acţiuni
asupra gazelor de ardere).

În cărbune, sulful este prezent sub 3 forme: 1) sulf organic; 2) radical sulfat;
3) pirita. În păcură, sulful poate fi doar sub formă de sulf organic şi radical sulfat.
În general, combustibilii gazoşi naturali au un conţinut neglijabil de sulf. Gazele
de sondă sau de rafinărie conţin hidrogen sulfurat (H2S), precum şi dioxid de
carbon (CO2) şi mercaptan. De exemplu, gazul de gazogen din cărbune conţine
circa 1 % H2S şi 6 % CO2.
Sulful organic, care face parte integrantă din diagrama Fe-carbon şi care nu
poate fi extras prin segregare fizică directă, reprezintă 30÷70 % din totalul de sulf,
[53]. În general, raportul sulf organic/sulf total este mai ridicat la combustibilul cu
conţinut scăzut de sulf şi scade cu creşterea conţinutului de sulf. Conţinutul de sulf
din radical sulfat este, în general, inferior, 0.05 [ % ]. Pirita ,în cărbune, se află sub
formă de particule discrete şi chiar microscopice. Este un mineral greu, cu o
densitate de aproximativ 5.0, în timp ce cărbunele are o densitate maximă de numai
1,8 [kg/dm3].
Conţinutul în pirită al cărbunelui poate fi uşor redus prin reducerea
granulaţiei, urmată de o separare gravitaţională, [54]. În general, cantitatea de pirită
reţinută creşte pe măsură ce cărbunele este măcinat în particule cât mai fine şi
densitatea la care se produce separarea scade. Particulele de cărbune cu conţinut
redus de pirită şi particulele de cenuşă vor cădea cu particulele minerale pure. De
aici rezultă un produs mai curat, însă cu pierderi mai ridicate de energie sau de
căldură. Când aceste particule sunt foarte fine, metoda de segregare gravimetrică
devine mai puţin rentabilă. În cazul utilizării cărbunelui, desulfurarea
combustibilului este relativ dificilă. În focarele de mare capacitate, cu accent
asupra acelora din centralele termoelectrice, utilizarea unor combustibili cu
conţinut scăzut de sulf, dar mai scumpi, nu reprezintă o soluţie viabilă întotdeauna.
Din acest motiv, pentru reducerea emisiei de SO2 se realizează o desulfurare a
gazelor de ardere.
Rafinarea petrolului brut este însoţită şi de o producţie de hidrogen sulfurat,
care diferă în funcţie de caracteristicile petrolului brut. Pentru eliminarea sulfului
din petrolul supus rafinării, se introduce un gaz bogat în hidrogen, ceea ce
facilitează formarea hidrogenului sulfurat. Procedeul este cunoscut sub denumirea
de hidrorafinare, care permite totodată şi reţinerea altor impurităţi (azot, apă,
oxigen), într-un reactor cu catalizatori adecvaţi.
În procesul de rafinare, conţinutul de sulf din combustibili lichizi uşori este
reglat prin amestecul mai multor sorturi, cu concentraţii diferite de sulf. În plus,
combustibilul lichid uşor poate fi desulfurat prin hidrogenare (desulfurarea
combustibilului). Desulfurarea are loc în prezenţa unor catalizatori, de cele mai
multe ori cobalt şi molibden, pe un suport de alumină, la temperaturi şi presiuni de
320÷420 ºC, respectiv 25÷70 bar. În timpul procesului, sulful este eliminat prin
hidrogenare sub formă de hidrogen sulfurat, care este transformat ulterior în sulf
elementar.
Soluţii de reducere a oxizilor de sulf şi a hidrogenului sulfurat 167
Eliminarea sulfului şi azotului are ca efect şi distrugerea unui însemnat

număr de molecule grele, obţinându-se astfel creşterea ponderii produşilor uşori.
Introducerea hidrogenului se poate realiza în toate fazele prelucrării petrolului, care
poate conduce la creşterea gradului de reţinere a sulfului până la circa 65 %.
Pentru desulfurarea combustibilului gazos, procedeele constau în extragerea,
concentrarea şi reţinerea hidrogenului sulfurat, H2S, care urmează a fi tratat
conform unor procedee specifice.
Din hidrogenul sulfurat, aflat în fază gazoasă, se recuperează sulful, printr-o
spălare cu amine, urmată de procedee de tip Claus, realizând o reţinere a sulfului
în proporţie de 95 %. Se mai utilizează şi o recuperare complementară a sulfului
din gazele ieşite din recuperatorul Claus, cu un randament de 4÷4.9 %, iar restul se
arde, producând SO2.
Reziduurile solide din epurarea cărbunelui pot fi grosiere sau fine şi sunt
compuse din deşeuri de cărbune, ardezie, şisturi de cărbune , de pirită şi argilă. O
metodă de a scăpa de aceste deşeuri ale cărbunelui brut constă în depozitarea în
strat pe un teren netezit, compactarea, acoperirea cu pământ şi apoi replantarea cu
vegetaţie. Aceste metode sunt menite să împiedice aprinderea spontană şi
infiltrarea apei. Reziduurile fine sunt, de obicei, deversate în bazine de decantare
sub formă de noroi sau deshidratate şi adăugate la grămada de reziduuri grosiere.
O posibilitate de a reduce emisia de SO2 este alegerea unui anumit
combustibil (în faza de proiectare) sau schimbarea celui utilizat în mod curent în
exploatare (alegerea combustibilului). De exemplu, în ultimii ani utilizarea gazului
natural a crescut considerabil în instalaţiile de mică şi medie capacitate. Cum
conţinutul de sulf din gazul natural este practic neglijabil, emisia de SO2 a fost
redusă pe această cale.
O altă posibilitate de limitare a emisiei, dar numai până la jumătate din cea
naturală se poate obţine prin insuflarea de aditivi în focar, în timpul arderii, fie sub
formă de praf de dolomită injectat cu praful de cărbune, fie sub forma unor emulsii
de particule în hidrocarburi, dozate în combustibilul lichid, [55].
7.3. Reducerea bioxidului de sulf prin injecţie de calcar

în focar
Pudra de calcar este injectată în focar, unde este calcinată la CaO, care
reacţionează cu SO2, rezultând CaSO4.
Produsul desulfurării şi aditivul care nu a reacţionat sunt colectate în
precipitator, împreună cu aerul de combustie. Metoda a avut cele mai bune
rezultate deoarece calcarul este injectat la o temperatură favorabilă şi acolo se află
o presiune suficientă, datorată aerului de la partea superioară a arzătorului, pentru a
distribui bine aditivul. Funcţie de sarcina cazanului, eficienţa reducerii atinge valori
de 50÷70 %.
Avantajele injecţiei de calcar sunt: proces simplu, realizare rapidă, costul
investiţiei scăzut, consum mic de energie, disponibilitatea instalaţiei ridicată.

Dezavantajele metodei sunt: grad de desulfurare limitat, tendinţa de
zgurificare în focar, manipulare dificilă a cenuşei.
7.4. Procedee de desulfurare

Normele foarte severe de emisie, care coboară valoarea de la 2÷3.5 g/m3, la
numai 0.4 g/m3, cum este exemplul pentru Japonia, SUA, Germania, impun
neapărat folosirea unor instalaţii chimice de desulfurare a gazelor, la toate cazurile
de ardere a cărbunelui, în cazane cu focare clasice sau a păcurii cu conţinut ridicat
de sulf, [56].
În ultimele două decenii au fost dezvoltate mai multe procedee de
desulfurare, dintre care cele mai importante sunt:
• procedeul umed, în care se introduce ca agent activ o soluţie de hidroxid
de calciu şi carbonat de sodiu, obţinând ca deşeu nămoluri nerecuperabile
sau cel mult cu posibilitate de extracţie de gips.
• procedeul semiuscat, în care se introduce ca agent activ o soluţie
concentrată de amoniac sau hidroxid de calciu, în filtru având loc
evaporarea completă a apei. Produsele sulfatice sunt recuperate în stare
uscată, permiţând reintroducerea lor în circuitul economic.
• procedeul catalitic, cu producere de sulf, aplicat la o temperatură ridicată a
gazelor de ardere.
Cea mai largă implementare industrială o are procedeul umed.
Prin spălarea sau umidificarea aerului, se obţine o răcire a gazelor până la
50÷60 °C la procedeul umed şi la 70÷100 °C la cel semiuscat. În aceste condiţii,
ridicarea penei de fum se limitează şi dispersia este dezavantajată. Efectul de
reducere a fondului de SO2 în atmosferă rămâne, în acest caz, să se resimtă numai
pe ansamblul teritoriului, la distanţe mari.
Coborârea temperaturii sub temperatura punctului de rouă acidă atrage
coroziuni inacceptabile, sub aspectul fiabilităţii traseului de gaze, motiv pentru care
este necesară reîncălzirea gazelor, fie cu abur, fie regenerativ, fie cu amestec de
gaze fierbinţi, fie prin căldura obţinută prin arderea de combustibil suplimentar.
Instalaţiile de desulfurare uscată şi semiuscată sunt utilizate mai rar, în
special pentru centralele mici, datorită pericolului intoxicării cu amoniac.
Principala caracteristică a desulfurării umede este reducerea simultană a SO2
şi producerea de gips şi, de asemenea, controlul alimentării cu calcar, esenţial
pentru a învinge fluctuaţiile sulfului conţinut în combustibil.
Gazele de ardere de la electrofiltru sau de la ieşirea din preîncălzitorul de aer
regenerativ sunt introduse în scruber prin intermediul a două ventilatoare înaintaşe,
câte unul pe fiecare linie.
Înainte de primul scruber este instalat un schimbător de căldură gaz/gaz, care
răceşte gazul cu conţinut de SO2, înainte de intrarea în scruber şi încălzeşte gazul

curat până la aproximativ 100 °C.
Gazul din linia a doua este introdus direct în cel de-al doilea scruber şi apoi,
fără a fi reîncălzit, se amestecă cu gazul curat (reîncălzit la 100 °C), de la primul
scruber. Astfel, rezultă o temperatură a gazelor la coş de circa 80 °C.
Gipsul produs e subţiat până la 30 % conţinut solid şi ulterior, e uscat până la
15 % umiditate, într-un filtru cu vacuum. Preaplinul concentratorului şi produsul
filtrării sunt circulate complet în proces. Nu se produce apă uzată, iar 25 % din
gipsul rezultat este utilizat în industria cimentului.
În tabelul 7.1 sunt prezentate schematic principalele procedee comerciale de
desulfurare a gazelor de ardere, [55, 56, 57].
Tabelul 7.1
Procedeele comerciale de desulfurare a gazelor de ardere
PROCEDEU TEHNICA (metoda) Produse secundare

Absorbţia SO2 cu var stins (nămol
VAR / CALCAR Nămol de epurare sau
CaO/CaCO3 de var) sau calcar gips
Epurare SODĂ DE RUFE
Absorbţia SO2 cu o soluţie de sodă Apă reziduală sau
NaOH caustică sau de carbonat de sodiu soluţie spălat rufe
prin SOLUŢIE Absorbţia SO2 cu soluţie de Na Nămol sau gips
ALCALINĂ rezultată din soluţie alcalină calcică (CaSO4)
metoda AMONIAC - Absorbţie cu NH3 apoi oxidare în Îngrăşământ pe bază
WALTHER sulfat de amoniu de sulfat de amoniu
umedă OXID DE SO2 intră în reacţie cu un amestec Sulf elementar sau
MAGNEZIU de oxid şi hidroxid de magneziu; acid sulfuric
reciclarea reactivului după
deshidratare şi regenerare
SULFIT DE SODIU Absorbţia SO2 cu o soluţie de sulfit Sulf elementar sau
(WELLMAN– de sodiu, care este apoi reciclată şi H2SO4, cantităţi mici
LORD) regenerată. de sulfat de sodiu
CITRAT Absorbţia SO2 cu o soluţie de citrat Sulf elementar
de Na. Absorbantul este regenerat şi
produşii secundari transformaţi în
S2 prin reducţie în fază lichidă cu
H2S
CARBONAT Absorbţia SO2 cu o soluţie de Sulf elementar
APOS carbonat de sodiu deshidratat prin
pulverizare, regenerare + reciclare
USCARE PRIN PULVERIZARE ŞI Reacţia unui nămol de absorbţie Deşeuri uscate
PULVERIZARE USCARE pulverizat cu SO2 şi uscare
simultană
PROCEDEU ABSORBŢIE PE Absorbţia şi desorbţia SO2 pe Sulf elementar
USCAT CĂRBUNE ACTIV cărbune activ.
7.5. Desulfurarea gazelor de ardere

Sistemele de desulfurare a gazelor de ardere cel mai des utilizate sunt
descrise schematic prin diagrame în figura 7.1.
În desulfurarea uscată SO2 şi SO3 sunt reţinute prin procese fizice (adsorbţie)
sau chimice (absorbţie şi reacţii chimice).
Fig. 7.1. Sisteme de desulfurare a gazelor de ardere.

În adsorbţia uscată, agentul de adsorbţie este dirijat să întâlnească gazele ce
trebuie desulfurate. Apoi, agentul este reactivat în regenerator şi este trimis înapoi
în procesul de adsorbţie. În adsorbţia uscată, agentul de adsorbţie este pulverizat în
gazele de ardere.
În procedeele semiuscate, o suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este
adusă în contact cu gazele de ardere de desulfurat. În gazele de ardere fierbinţi se
formează un produs uscat de reacţie, care este colectat apoi în filtrele de particule.
Desulfurarea umedă a gazelor de ardere are loc în turnuri de injecţie, numite
scrubere. In acest caz, o soluţie sau suspensie alcalină sau alcalino-pământoasă este
dispersată în gazul de desulfurat sau este adusă într-un contact omogen cu acesta,
astfel încât oxizii de sulf sunt îndepărtaţi prin absorbţie. Spălarea gazului cu apă
este posibilă, dar tendinţa gazelor de a se dizolva în apă este relativ redusă.
O metodă de desulfurare uscată a gazelor de ardere, bazată pe adsorbţie
fizică, utilizează aditivi solizi. Pe acest principiu se bazează îndepărtarea combinată
a oxizilor de sulf şi de azot cu cocs activ. O altă posibilitate, în special pentru
instalaţii mici şi mijlocii (între50÷100 MW), este absorbţia chimică a SO2 de către
aditivi uscaţi, activi din punct de vedere chimic. Adăugarea de aditivi uscaţi
pulverizaţi, pe bază de calciu sau magneziu, pentru reducerea emisiilor de
componente acide ale gazelor (SO2, dar şi HCI şi HF), este cunoscută de mult timp
şi reprezintă, de câtva timp, un procedeu obişnuit aplicat în numeroase focare.
Aditivii pot fi injectaţi în diferite puncte ale arderii, sau în diferite puncte ale
traseului gazelor de ardere (vezi figura 7.2).
Fig. 7.2. Posibilităţi de injecţie a aditivilor în cazane.

Procesele în care aditivul este adăugat între generatorul de abur şi filtrul de
particule este cel mai des întâlnit, întrucât este însoţit de modificări minimale ale
instalaţiei existente (camera de ardere, construcţia cazanului). În unele cazuri,
aditivul este introdus la sfârşitul traseului gazelor de ardere, respectiv între filtrul
de particule şi coş; în acest caz sunt necesare filtre de particule suplimentare.
În cazul arderii cărbunelui brun şi la arderea în strat fluidizat s-au obţinut
rezultate bune prin dozarea aditivului în combustibil.
Figura 7.3 arată gradul de absorbţie a SO2 corespunzător diferiţilor aditivi

uscaţi, în funcţie de temperatură. La temperaturi ridicate, aditivii pe bază de
magneziu se caracterizează prin grade mai reduse de absorbţie şi intervale active de
temperatură mai înguste.
Fig. 7.3. Dependenţa de temperatură a absorbţiei de SO2 pentru diferiţi aditivi uscaţi.
De asemenea, eficienţa absorbţiei de SO2 cu ajutorul aditivilor uscaţi depinde
şi de alţi factori, precum: timpul de rezidenţă, gradul de amestecare a aditivului cu
gazele de ardere, de dimensiunile particulelor şi de porozitate. Etapele reacţiei de
calcinare, hidratare şi absorbţie de SO2 a dolomitei sunt prezentate în figura 7.4.
Fig. 7.4. Etapele reacţiei de calcinare, hidratare şi sulfatare a dolomitei.

În cazul metodelor uscate, nu se produc ape reziduale. Utilizarea produselor

solide rezultate depinde de compoziţia lor chimică şi de modul de reţinere al
acestora.
Procesele semiuscate s-au dezvoltat pe baza faptului că, absorbţia SO2 pe
particulele de calcar poate fi îmbunătăţită prin umidificarea acestora. În aceste
procese, agentul de absorbţie, în general o suspensie de var sau de carbonat de
sodiu ori o leşie de sodă caustică, este pulverizată în gazele de ardere fierbinţi
dispersate extrem de fin. În urma acestui proces, apa din absorbant vaporizează şi
SO2 reacţionează cu agentul de absorbţie. Reacţiile care au loc sunt prezentate în
diagrama din figura 7.5.
Procesul de vaporizare durează până când produşii de reacţie iau forma unei
pulberi uscate. Aceasta poate fi îndepărtată apoi din gazele de ardere cu ajutorul
unei instalaţii clasice de desprăfuire (electrofiltru sau filtru sac).
Fig. 7.5. Mecanismul reţinerii SO2 în procesul semiuscat de absorbţie prin pulverizare.
În figura 7.6 este prezentat procesul de desulfurare a gazelor de ardere prin
acest procedeu. Produsul final este alcătuit din gips, la care se adaugă sulfit şi oxid
de calciu. De aceea, câteodată, se realizează o tratare termică ulterioară, în scopul

majorării conţinutului de gips. Produsele de reacţie, cu un conţinut ridicat de gips,
pot fi utilizate în industria betoanelor şi a materialelor de construcţii. Altfel,
reziduurile pot fi folosite în acelaşi mod ca cele rezultate în urma proceselor uscate
de desulfurare.
Fig. 7.6. Schema procesului de desulfurare semiuscată a gazelor de ardere.

Principalul avantaj al procedeului de absorbţie prin pulverizare este acela că,
apa necesară vaporizează, nerezultând ape reziduale. În general, gazele de ardere
nu trebuie reîncălzite din nou, [58]. In comparaţie cu procedeul uscat, prin cel
semiuscat se ating grade superioare de absorbţie a SO2 ‚ cu un exces mai redus de
aditiv. Totuşi, cheltuielile de investiţie sunt mai ridicate.
7.6. Desulfurarea umedă

Procesele de absorbţie umedă pot utiliza diverşi absorbanţi, alcalini, alcalino-
pământoşi sau alţi absorbanţi. Solubilitatea în apă a absorbanţilor alcalini este mult
mai mare decât a celor alcalino-pământoşi. În grupul de procese utilizând alţi
absorbanţi, lichidul de spălare este, în principal, o soluţie acidă. Factorul comun
pentru toate aceste procese este utilizarea instalaţiilor în care se realizează
contactul între gaz şi lichid. Aceste instalaţii creează o suprafaţă mare de contact,
realizând transferul de masă al SO2 către faza lichidă.
În cele ce urmează este prezentat procesul de desulfurare cu oxid de calciu,
[59].
Dezvoltarea procedeelor de desulfurare umedă a gazelor de ardere de la
centralele electrice, pe bază de CaO, a început în SUA, în cadrul preocupărilor
pentru eliminarea simultană a particulelor şi a dioxidului de sulf printr-o metodă
umedă. Astfel, scruberele Venturi de desprăfuire umedă au început să fie utilizate
şi la desulfurarea gazelor de ardere. Aceasta a condus, în multe cazuri, la reacţii
între particulele de cenuşă şi oxidul de calciu sau calcarul utilizat, având drept
consecinţă înfundarea scruberelor, a conductelor şi a pompelor. De aceea,
electrofiltrul era situat înaintea scruberului de tip Venturi. Numai în acest mod se
obţine un gips pur, care poate fi revalorificat.
Scruberele Venturi nu au fost, în general acceptate, deoarece realizau pierderi
mari de presiune, respectiv consum ridicat de energie. Între timp, au fost dezvoltate
alte tipuri de scrubăre, precum turnuri de spălare cu tub Venturi integrat sau alte
componente. Turnurile alcătuite din componente simple, pentru minimizarea
pierderilor, s-au dovedit a fi soluţia cea mai bună (figura 7.7).
Fig. 7.7. Turn de absorbţie prin pulverizare pentru desulfurarea umedă a gazelor.
Astfel, turnurile de spălare de construcţie mai nouă nu conţin decât câteva

nivele spaţioase de pulverizare şi separatoare de picături, instalate orizontal.
Aceasta a condus la minimizarea pierderilor de presiune.
Un turn de spălare este alcătuit din trei părţi principale: zona inferioară de
drenaj; zona de contact gaz / lichid; zona de gaze de ardere curate.
În zona de drenaj, suspensia rezultată din spălare este colectată, amestecată,
ventilată şi îmbogăţită cu absorbant proaspăt. Volumul acestei zone este
determinat, în principal, de viteza de dizolvare a absorbantului, precum şi de
cantitatea de SO2 ce trebuie înlăturată.
În zona mijlocie a scruberului, zona de contact gaz / lichid, gazele sunt aduse
în contact cu suspensia de spălare, în contracurent, şi astfel sunt spălate. Lichidul
de spălare este distribuit uniform, pe mai multe nivele de pulverizare. Astfel, se
creează un spaţiu de amestec omogen gaz /lichid, în care are loc transferul de masă
de la gazele de ardere la lichidul de spălare.
În partea superioară a scruberului (zona de gaze de ardere curate), gazele de
ardere trec printr-un separator de picături, în care se reţin picăturile fine de lichid
pe care le-au antrenat. Pentru curăţare, separatorul de picături este spălat cu apă de
sus în jos, într-o anumită succesiune a sectoarelor acestuia, cu ajutorul unor
pulverizatoare.
Figura 7.8 prezintă schema unei instalaţii moderne de desulfurare a gazelor
de ardere, cu oxidare integrată, folosind calcar drept absorbant, [60]. Astfel de
instalaţii sunt în funcţiune în centralele noi din Germania.
Gazele care trebuie curăţate sunt răcite în schimbătorul regenerativ de căldură
gaze-gaze şi trec prin turnul de spălare, în contracurent faţă de absorbant. Pentru a
se evita suprasaturarea cu vapori de apă, gazele curate sunt reîncălzite în
schimbătorul de căldură până la aproximativ 90 0C. Eficienţa scruberului este de
circa 92÷98 %‚ astfel încât se poate respecta, fără vreo dificultate, nu numai norma
de 400 mg SO2/m3‚ dar şi alte cerinţe, mai restrictive, privind emisiile de SO2.
Lichidul de spălare are o evoluţie ciclică. Calcarul măcinat fin este preluat
din siloz şi preparat cu apă (apă reziduală), rezultând o suspensie care alimentează
continuu zona inferioară a scruberului. Pe de altă parte, suspensia de gips este
evacuată din scruber. Separarea cristalelor mai mari de gips, micşorarea lor
ulterioară şi procesarea acestora, se face într-un hidrociclon.
Particulele fine de ghips, care nu pot fi deshidratate atât de bine, sunt trimise
înapoi în ciclul absorbantului, sub formă de cristale de sămânţă.
Apa reziduală, evacuată din ciclu trebuie tratată datorită conţinutului său
ridicat de ioni şi de metale. Unul dintre parametrii cei mai critici, care determină
cantitatea de apă uzată, este conţinutul de cloride din gazul de evacuare şi apa de
proces, deoarece concentraţia de cloride afectează nivelul de coroziune şi calitatea
gipsului.
Odată ce caracteristicile apei uzate sunt bine determinate, poate fi proiectat
un sistem de tratare a apei uzate. În general, este suficient un tratament fizico-
chimic standard pentru a satisface cerinţele de protecţiei a mediului.
Fig. 7.8. Schema unei instalaţii de desulfurare a gazelor cu oxidare integrată.

Gipsul rezultat ca produs secundar este folosit în industria materialelor de
construcţii. Gradul de calitate al gipsului este un factor important pentru
proiectarea sistemului.
Gipsul pentru pereţi trebuie să fie de o calitate ridicată, o puritate înaltă,
umezeală scăzută, un conţinut foarte mic de compuşi sulfiţi neoxidaţi şi de
substanţe dizolvate, [59, 60].
Gipsul pentru ciment este tot un gips de calitate ridicată, totuşi de o puritate
mai scăzută decât în cazul anterior. Conţinutul de umezeală trebuie să fie scăzut şi
la fel trebuie să fie conţinutul de compuşi sulfiţi neoxidaţi şi de substanţe dizolvate.
În general, gipsul este uscat de abur, acesta fiind apoi trecut printr-o maşină
de brichetat şi apoi depozitat în saci sau silozuri. Gipsul recuperat prin oxidare,
într-o singură buclă, are o puritate mai redusă şi o umezeală mai mare, comparativ
cu cel obţinut prin oxidarea în două bucle.
În cazul deşeurilor, gipsul poate fi amestecat cu cenuşă zburătoare de către o
maşină de amestecat şi apoi depus într-o groapă dedicată, care asigură pentru acest
produs final condiţii sigure de depozitare din punct de vedere ecologic.
7.7. Desulfurarea hidrogenului sulfurat

Principalele procedee de tratare a hidrogenului sulfurat, H2S, sunt: extragerea
şi concentrarea H2S, în vederea unei conversii ulterioare; conversia hidrogenului
sulfurat în sulf, prin metoda Claus sau procedee de tip Redox; cataliza heterogenă
(Sulfreen) sau în mediu lichid (Clauspol); procedee diverse bazate pe cărbune
activ, spălare, schimb molecular.
7.7.1. Extragerea şi concentrarea hidrogenului sulfurat

Extragerea şi concentrarea hidrogenului sulfurat se poate face prin procedee
bazate pe absorbţie chimică, fizică sau fizico-chimică.
Absorbţia chimică se bazează pe o reacţie exotermă de tipul:
H 2S + R ⇔ R - SH 2 + q,
unde q este o anumită cantitate de căldură dezvoltată prin reacţie.
O fază lichidă, conţinând reactivul, circulă în contracurent cu faza gazoasă
care trebuie epurată. Reacţia chimică intervine după disoluţia hidrogenului sulfurat,
conţinut în faza gazoasă, în mediul lichid. Este necesară o foarte bună desprăfuire a
gazelor, pentru a evita fenomenele de colmatare în reactori.
Absorbţia este realizată la presiune medie sau ridicată şi la temperatură joasă,
iar regenerarea reactivului implică reducerea presiunii şi creşterea temperaturii.
Reducerea presiunii parţiale a H2S se poate obţine prin detentă sau prin
diluarea cu un gaz.
Soluţia utilizată pentru fixarea hidrogenului sulfurat se poate baza pe alţi
compuşi existenţi în gazul tratat, cel mai adesea pe CO2.
Reactivii utilizaţi trebuie să aibă o putere de absorbţie ridicată, să fie
regenerabili, cu costuri reduse, să nu fie toxici sau corozivi. Printre reactivii
utilizaţi sunt aminele şi carbonatul de potasiu.
Absorbţia H2S în soluţie de amine are loc la temperaturi medii de 20÷50 °C şi
se bazează pe reacţiile:
2R 2 NH + H 2S ⇔ (R 2 NH 2 )2 S,
(R 2 NH 2 )2 S + H 2S ⇔ 2R 2 NH 2 HS.
Carbonatul de potasiu are avantajul reţinerii simultane a hidrogenului sulfurat
şi dioxidului de carbon, conform reacţiilor globale:
K 2 CO 3 + CO 2 + H 2 O ⇔ 2KHCO 3 ,
K 2 CO 3 + H 2S ⇔ KHS + KHCO 3 .
În cazul adsorbţiei fizice, solventul extrage hidrogenul sulfurat din gaze prin
contact fizic şi îl eliberează printr-o detentă ulterioară, la joasă presiune.
Performanţele procedeului depind, în mare parte, de presiunea gazului tratat; o
presiune ridicată şi o temperatură coborâtă favorizează adsorbţia fizică. Avantajele
adsorbţiei fizice constau în aceea că, fenomenele de coroziune sunt mai reduse,
consumul de energie pentru regenerare este mai mic şi solvenţii sunt mai puţin
toxici. Dezavantajele principale sunt: adsorbţia depinde mult de presiunea parţială
a H2S gazos, de coadsorbţia altor hidrocarburi şi cost ridicat al solventului, [61].
Principalii solvenţi utilizaţi sunt: metanol, în procedeul Rectisol; tri-n-2-
pirolidon, în procedeul Purisol; carbonatul de propilenă, în procedeul Fluor
Solvent; dimetil eter de polietilenă glicol, în procedeul Selexsol; metil-izopropil
eter de polietilenă glicol, în procedeul Sepasolv.
Procedeele bazate pe absorbţie fizico-chimică sunt intermediare între
absorbţia fizică şi chimică, utilizându-se ca solvanţi: sulfolan + amine, în procedeul
Sulfinol; metanol + amine, în procedeul Amisol.
7.7.2. Conversia hidrogenului sulfurat în sulf

Conversia hidrogenului sulfurat în sulf se poate face prin următoarele metode
generale, [61, 62]: pe cale termică, cuplata cu o cataliză heterogenă gaz-solid, prin
procedeul Claus; prin procedee bazate pe o spălare chimică oxidantă, cunoscute ca
procedee Redox.
Procedeul Claus este cea mai răspândită metodă de obţinere a sulfului
elementar, plecând de la hidrogenul sulfurat, permiţând simultan o reducere a
emisiei de oxizi de sulf de la rafinării sau extracţii de gaze.
Prima etapă a procedeului Claus constă în combustia, la 850÷900 °C, a H2S,
după reacţia: H 2S + 3 2 O 2 ⇒ H 2 O + SO 2 .
Gazul obţinut are o compoziţie apropiată de cea stoichiometrică a reacţiei
Claus, 2H 2S + O 2 ⇔ 3 n S n + 2H 2 O.
Echilibrul acestei reacţii depinde de temperatură, (figura 7.9). Sulful format
(aproximativ 60 %), în stare lichidă este recuperat într-un prim condensator. Gazele
sunt apoi reîncălzite şi trecute printr-un reactor catalitic, unde reacţia Claus poate
continua, recuperând încă circa 30 % din sulf, într-un condensator secundar. După
aceasta, gazul poate fi din nou reîncălzit şi trecut printr-un al doilea reactor
catalitic, unde se mai poate recupera circa 6 % din sulf. Un al treilea etaj catalitic
poate recupera încă 3 % din sulf.
La ieşirea din unitatea de tip Claus gazul conţine suficient H2S, SO2, COS,
CS2, sulf elementar, astfel că, înainte de evacuarea în atmosferă este tratat termic
sau catalitic.
Catalizatorii utilizaţi în unităţile de tip Claus sunt pe bază de alumină, cu o
suprafaţă activă specifică ridicată, peste 200 m2/g, [55, 60].
Principalele adaptări ale procedeului de bază, Claus, au ca obiective:
• tratarea gazului, pentru a evita formarea ulterioară de acizi care să afecteze
catalizatorul, realizată, în principal, prin ridicarea temperaturii de
combustie într-o cameră de ardere adaptată special;
• admiterea în unitatea de tratare, simultan cu H2S şi a SO2;
• mărirea fiabilităţii procesului, prin prevederea a două unităţi în paralel;

• condiţionarea gazului, pentru tratarea ulterioară a acestuia;
• mărirea flexibilităţii unităţii, care să poată funcţiona cu un conţinut de H2S
între 5–100 % şi la sarcini între 5–100;
• prevederea unor soluţii de siguranţă, în caz de probleme, la unitatea de
tratare.
Fig. 7.9. Conversia H2S în funcţie de temperatură.
Principalele procedee propuse au în vedere înlocuirea aerului de ardere cu

oxigenul, în procedeul OxyClaus şi COPE (Claus Oxygen-based Process
Expansion), sau cu un amestec de O2/SO2, în procedeul NOTICE (NO Tie In Claus
Expansion process) şi HCR (High Claus Ratio).
Procedeele de tip Redox utilizează soluţii apoase, pe bază de fier feritic,
care reţin, prin schimb de masă, hidrogenul sulfurat şi alţi compuşi, separând, în
final sulful, pe baza diferenţei de presiuni parţiale. Recuperarea sulfului se face
prin filtrare sub vid, sub presiune, spălare, etc.
Primul procedeu de tip Redox comercializat a fost, în 1959, procedeul
Stretford, care utilizează un lichid conţinând carbonat de sodiu, vanadiu
pentavalent, acid antraquinon 2.7-disulfonic (ADA) şi acid citric anhidru (ACA).
Carbonatul de sodiu realizează alcalinitatea necesară soluţiei pentru ionizarea H2S
în H + şi HS - . HS - este apoi oxidat de vanadiu în sulf elementar, conform
reacţiei: HS - + 2V 5+ ⇒ 2V 4+ + H + + S .
Deoarece vanadiul tetravalent este mai puţin solubil decât cel pentavalent, se
adaugă acid citric pentru a evita precipitarea, iar prin acţiunea catalitică a ADA, se
realizează reoxidarea vanadiului tetravalent în pentavalent. Sulful este reţinut prin
flotare, iar ADA este regenerat cu ajutorul oxigenului din aer.
O ameliorare a procedeului de bază a fost obţinută prin utilizarea, ca agent
activ, a acidului 1.4 naphtaquinan 2-sulfonic, care are un potenţial de reducere
dublu faţă de ADA. Această metodă este cunoscută ca procedeul Takahax.
Procedeul Hiperion este o îmbunătăţire a metodei Takahax, prin utilizarea
pentru regenerare a chelatului metalic. Etapele de reducere sunt: 1) disoluţia H2S în
soluţie alcalină; 2) formarea sulfului; 3) regenerarea catalizatorului şi formarea
peroxidului de hidrogen; 4) reducerea peroxidului de hidrogen, la apă, cu HS - .
Un alt procedeu de tip Redox este Sulfolin, care se bazează pe utilizarea unei
soluţii apoase, conţinând carbonat de sodiu şi sare de vanadiu. Regenerarea soluţiei
se face prin aerare.
7.7.3. Tratarea catalitică

Tratarea catalitică poate fi heterogenă (gaz/solid), aplicată în cazul
procedeului Sulfreen sau în mediu lichid, la procedeul Clauspol.
Procedeul Sulfreen de tratare catalitică heterogenă se aplică gazului la
ieşirea dintr-o unitate de tip Claus. Hidrogenul sulfurat şi dioxidul de sulf, conţinut
în gaze este convertit în sulf, conform reacţiei lui Claus,
2H 2 S + SO 2 ⇔ 3S + H 2 O, prin utilizarea unui catalizator solid şi la temperatura
normală de ieşire, de 125÷135 ˚C, care este sub temperatura punctului de rouă
acidă. Sulful format este absorbit în porii catalizatorului, astfel că, este necesară
regenerarea acestuia după o anumită perioadă de funcţionare. Regenerarea
catalizatorului se face prin desorbţie termică a sulfului. Rezultă un proces alternativ
de funcţionare, cu o succesiune de faze de adsorbţie, desorbţie şi răcire.
Procedeul Clauspol de tratare catalitică în mediu lichid, se bazează pe
trecerea în contracurent a gazului ce trebuie tratat printr-o soluţie lichidă, conţinând
ca solvent glicol de polietilenă sau un compus comercial denumit PEG. Reactorul
în care se desfăşoară reacţia are la partea inferioară, pe unde se introduce gazul,
mai multe straturi de sare în ceramică, având şi rol de distribuţie a gazului.
Inconvenientul principal este acela că, temperatura de reacţie trebuie menţinută
între 120÷122 ˚C. Variantele îmbunătăţite conţin şi o buclă de desaturare a
solventului în sulf.
Asocierea unei unităţi de tip Claus cu una de tip Clauspol permite reducerea
cu 90 % a emisiilor de SOx şi, practic total, a emisiilor de mercaptan.
7.7.4. Procedee diverse

Reducerea hidrogenului sulfurat se mai poate face prin utilizarea cărbunelui
activ, a spălării cu sodă şi carbonat de sodă şi schimb molecular.

Adsorbţia hidrogenului sulfurat pe cărbune activ este relativ slabă, numai de
0.1÷0.2 % din masa sa. Prin impregnarea cărbunelui cu un catalizator pe bază de
iodură de potasiu, se permite ridicarea cu 50 % a ratei de reţinere, prin favorizarea
oxidării hidrogenului sulfurat în sulf.
Reacţia globală de reducere este: H 2 S + 1 2 O 2 ⇒ H 2 O + S.
Cărbunele activ, care are o rată de retenţie a sulfului de maxim 50 %, nu se
poate regenera şi, prin urmare, trebuie înlocuit după saturare. Eficacitatea de
reţinere a cărbunelui activ se reduce atunci când în gazele tratare sunt şi COV.
Reducerea hidrogenului sulfurat prin spălarea cu sodă şi carbonat de sodiu
se bazează pe neutralizarea acestuia, conform reacţiilor, [61, 62]:
H 2 S + NaOH ⇒ NaHS + H 2 O; H 2 S + 2 NaOH ⇒ Na 2 S + H 2 O,
H 2 S + Na 2 CO 3 ⇒ Na 2 S + H 2 O + CO 2 ; CO 2 + 2 NaOH ⇒ Na 2 CO 3 + H 2 O.
Din această metodă rezultă ca subprodus o soluţie conţinând Na 2 S , NaHS
şi Na 2 CO 3 . Rata de reducere a hidrogenului sulfurat depăşeşte 95 %, dar apare
un consum substanţial de sodă şi carbonat de sodiu.
Reducerea hidrogenului sulfurat prin schimb molecular se bazează pe
utilizarea zeoliţilor.
Zeoliţii sunt alumino-silicaţi cu o structură microporoasă care permite
formarea unor canale regulate de dimensiuni moleculare (de ordinul a 10-10 m).
Schimbul molecular este bazat pe două principii, [61, 62]: reţinerea tuturor
moleculelor care depăşesc dimensiunea canalului; adsorbţia în zeolit, datorită
afinităţii pentru hidrogenul sulfurat.
Schimbul molecular are o mare afinitate pentru moleculele polare precum
cele de H2S, apă, mercaptani, dioxid de carbon. Reactivii utilizaţi sunt, în general,
în funcţie de compuşii gazoşi ce trebuie reţinuţi. Această legătură este dată de
diametrul porilor zeolitului care trebuie să corespundă cu diametrul cinetic al
moleculei de compus gazos reţinut. Ca zeoliţi, au fost folosiţi pentru temperatură
înaltă, ZnO, ZnTiO2 şi TiO2.
Pentru ca procesele de desulfurare la temperatură înaltă să fie economice,
absorbantul trebuie să fie regenerabil şi trebuie să-şi menţină activitatea de-a lungul
a multe cicluri de sulfurare-regenerare. Cele mai multe probleme ale absorbanţilor
pe bază de zinc sunt asociate cu faza de regenerare a ciclului. Din cauza afinităţii
puternice dintre sulf şi zinc, regenerarea se poate face numai utilizând O2.
Oxidarea ZnS la ZnO şi SO2 este puternic exotermă (∆H600C = - 779kJ/mol) şi
conţinutul de O2 al gazului de regenerare trebuie să fie scăzut, în scopul de a
controla temperatura de regenerare, care necontrolată, va conduce la sinterizare şi
pierderea activităţii absorbantului, [61, 62]. Reducerea conţinutului de oxigen al
alimentării cu gaz de regenerare, provoacă un conţinut prea scăzut de SO2 al
gazului produs pentru fabricarea economică a sulfului.
1.POLUAREA ATMOSFEREI –
PROBLEMĂ MAJORĂ A
SOCIETĂŢII
1.1. Poluarea atmosferei

Mediul, conform Legii protecţiei mediului 137/1995, [1], este ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Pământului, respectiv aerul, apa, solul şi subsolul,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.
Atmosfera este definită ca masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră,
incluzând şi stratul de ozon.
Prin poluant se înţelege orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau
de vapori sau formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică,
fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
Prin poluare se denumeşte orice concentraţie de poluant în mediu ce
depăşeşte valoarea naturală. Directiva CEE 84/360 din 28/06/1984, [2], valabilă şi
în prezent, defineşte poluarea atmosferică ca introducerea în atmosferă de către
om, direct sau indirect, de substanţe sau energie având acţiune nocivă, de natură
să pună în pericol sănătatea omului, să strice resursele biologice, ecosistemele, să
deterioreze bunurile materiale, valorile de agrement şi alte utilităţi legitime ale
mediului înconjurător. Convenţia de la Geneva din 13/11/1979, [3], defineşte
juridic poluarea transfrontalieră ca fiind poluarea atmosferică ale cărei surse sunt
cuprinse total sau parţial într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi
care exercită impact de mediu într-o zonă supusă jurisdicţiei altui stat, la o
distanţă astfel încât, nu este în general posibil să se distingă aportul surselor
individuale sau în grupe de surse de emisie.
Există locuri de percepere a emisiilor în atmosferă a gazelor, a particulelor
solide sau lichide, corozive, toxice sau odorante, de natură să compromită sănătatea
publică sau calitatea mediului, să dăuneze zonelor agricole, forestiere sau
construcţiilor publice, cunoscute ca emisii ale poluanţilor. O astfel de definiţie este
necesară pentru a caracteriza o situaţie de poluare atmosferică, pentru a lua în
considerare un număr important de constituenţi ce se prezintă sub forma de gaze,
de aerosoli sau particule.
În cazul în care concentraţiile de poluanţi (sau numai a unuia) în mediu
depăşesc pragurile de alertă, prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării
mediului, atunci există o poluare potenţial semnificativă. Pragurile de alertă

avertizează autorităţile competente asupra existenţei, într-o anumită situaţie, a unei
poluări potenţiale în aer, apă sau sol.
Poluarea semnificativă apare atunci când concentraţiile de poluanţi sau
numai a unui poluant în mediu, depăşesc pragurile de intervenţie prevăzute în
reglementările privind evaluarea poluării mediului. Pragurile de intervenţie sunt
pragurile de poluare la care autorităţile competente apreciază oportunitatea şi
solicită, dacă este necesar, executarea studiilor de evaluare a riscului.
Riscul este probabilitatea apariţiei unui efect negativ într-o perioadă de timp
specificată. Există o gamă largă de metodologii pentru evaluarea riscului, atât
calitative, cât şi cantitative. Prin risc ecologic potenţial se înţelege probabilitatea
producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui
studiu de evaluare.
Prin impact de mediu se înţelege: a) modificarea negativă considerabilă a
caracteristicilor fizice, chimice sau structurale ale componentelor mediului natural;
b) diminuarea diversităţii biologice; c) modificarea negativă considerabilă a
productivităţii ecosistemelor naturale şi antropizate; d) deteriorarea echilibrului
ecologic, reducerea considerabilă a calităţii vieţii sau deteriorarea structurii
antropizate, cauzată în principal de poluarea apelor, a aerului şi a solului; e)
supraexploatarea resurselor naturale, gestionarea, folosirea sau planificarea
teritorială necorespunzătoare a acestora, ce poate apare în prezent sau sa aibă o
probabilitate ridicată de manifestare în viitor.
Depoluarea aerului constă în a împiedica emisia în atmosferă a substanţelor
care se dovedesc nocive pentru mediul înconjurător, în special pentru oameni,
animale domestice, faună, culturi, floră, construcţii civile, cadrul natural şi
climatic. În scopul eliminării poluării cea mai bună soluţie o constituie elaborarea
unei tehnologii eficiente de depoluare.
1.1.1. Poluanţii aerului

Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în două mari categorii: naturali şi artificiali.
Sursele naturale ale poluanţilor naturali includ: praful purtat de vânt, gazele şi
cenuşa vulcanică, ozonul provenit din trăsnete şi din stratul de ozon, compuşi
organici din vegetaţie, fumul, gazele şi cenuşa zburătoare din incendierea
pădurilor, polenul şi alte aero–alergice, gazele şi mirosurile din activităţi biologice,
radioactivitatea naturală. Aceste surse au produs poluarea de până acum şi
constituie acea porţiune a problemei poluării, asupra căreia activităţile de control
pot avea efect redus sau chiar nici un efect.
Sursele realizate de către om acoperă un spectru larg de activităţi fizice şi
chimice, care sunt principalii contribuabili la poluarea aerului urban. Poluanţii
aerului rezultă ca urmare a generării energiei electrice, a milioanelor de vehicule, a
materialelor aruncate de populaţie şi realizării din procesele de fabricaţie a
Poluarea atmosferei – problemă majoră a societăţii 19
numeroase produse necesare traiul zilnic. Primele cinci mari clase de poluanţi sunt:
particulele, dioxidul de sulf, oxizii de azot, compuşii organici volatili şi monoxidul
de carbon. Anual, sunt generate sute de milioane de tone de aer poluant. În general,
fiecare categorie de sursă de poluare are o contribuţie diferită la creşterea nivelului
uneia dintre cele cinci clase principale de poluanţi.
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în funcţie de origine şi starea materiei:
• Origine:
o primară - emişi în atmosferă dintr-un proces;
o secundară - formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii chimice.
• Starea materiei:
o gazoasă - gaze precum: dioxidul de sulf, oxidul de nitrogen, ozonul,
monoxidul de carbon etc; vapori, cum ar fi: gazolina, solvent de
vopsea, agenţi de curăţare uscată etc. ;
o particule, în final divizate în solide (de exemplu, praful şi fumurile)
şi lichide (picături, ceaţă şi aerosoli).
Poluanţi gazoşi. Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici.
Poluanţii anorganici constau în:
• gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;
• oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;
• gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot;
• halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri,
tetrafluorura de siliciu;
• produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;
• cianuri - acid cianhidric;
• compuşi cu azot - amoniac;
• clorofluorocarburi – diclor, diclorodifluormetan, triclor, trifluoretan,
triclorofluor-metan, tetrafluoretan, clorodifluormetan, clorpentofluoretan;
Sunt considerate substanţe organice poluante:
• hidrocarburile precum: parafine - metan, etan, octan, acetilena, alefine -
etilena, butadiena, aromatice (benzen, toluen, xilen, stiren);
• compuşi alifatici oxigenaţi ca: aldehide – formaldehide, cetona - acetona,
metiletilcetona, acizi organici, alcooli - metanol, etanol, izopropanol,
hidruri organice, sulfuri organice - dimetil sulfat, hidroxizi, peroxizi -
nitriţi sau nitraţi (denumiţi generic PAN).
Particule poluante. Particulele pot fi definite ca materie solidă sau lichidă,
al căror diametru efectiv este mai mare decât al unei molecule, dar mai mic de 100
µm. Particulele dispersate în mediul gazos sunt definite în mod colectiv drept
aerosoli. Termenul de fum, ceaţă, abur sau praf este în mod comun folosit pentru a
descrie diferite tipuri de comportament caracteristic al particulelor dispersate.
Gazele sunt fluide care ocupă întregul spaţiu al incintei în care se află şi pot
fi lichefiate numai prin efectul combinat al presiunii mărite şi temperaturii scăzute.
Heliul, hidrogenul, monoxidul de carbon, oxidul de etilenă, formaldehida, sulfura
de hidrogen şi radonul sunt exemple de gaze. Vaporii sunt produsul evaporării
substanţelor care, la temperatura camerei sunt totodată şi lichide, cum ar fi
benzenul, toluenul şi stirenul. Vaporii pot fi şi produsul sublimării (evaporarea
direct dintr-un solid) la temperatura camerei, ca de exemplu iodul. Deşi gazele şi
vaporii se comportă similar din punct de vedere termodinamic, raţiunea pentru care
se face o distincţie între ele este aceea că, în multe cazuri, sunt recoltate cu
dispozitive diferite.
Aerosolii sunt dificil de clasificat pe o bază ştiinţifică, în funcţie de
proprietăţile lor fundamentale, precum: rata de stabilitate sub influenţa forţelor
externe, proprietăţi optice, abilitatea de a absorbi sarcina electrică, mărimea şi
structura particulei, raporturile suprafaţă – volum, activitatea de reacţie, acţiunea
fiziologică şi altele.
În general, mărimea particulei şi rata de depunere au fost considerate
proprietăţi caracteristice pentru majoritatea scopurilor. Particulele de ordinul unui
µm sau mai puţin, se depun atât de încet încât, din motive practice, sunt privite ca
suspensii permanente.
În ciuda posibilelor avantaje ale clasificării ştiinţifice, folosirea termenilor
descriptivi populari precum: fum, praf, ceaţă, care se bazează, esenţial, pe modul
de formare, pare să fie o metodă satisfăcătoare şi convenabilă de clasificare. În
plus, această abordare este atât de bine stabilită şi înţeleasă încât, fără îndoială, va
fi greu de înlocuit.
Praful este format în mod obişnuit prin pulverizarea sau dezintegrarea
mecanică a materiei solide în particule de mărime mică, prin procese cum ar fi,
măcinarea, lovirea şi perforarea. Mărimea particulelor de praf se încadrează într-o
limită mică de 1 µm până la 100 sau 200 de µm sau mai mult. Particulele de praf
sunt, în mod normal, neregulate ca formă, iar mărimea particulei se referă la
dimensiuni medii pentru orice particulă dată. Exemple practice sunt cenuşa
zburătoare, praful provenit din roci şi făina obişnuită.
Fumul implică un anumit grad de densitate şi derivă din arderea materialelor
organice cum ar fi: lemnul, cărbunele şi tutunul. Particulele de fum sunt foarte fine,
fiind cuprinse ca mărime între 0.01 µm până la 1 µm. Sunt, în mod obişnuit, de
formă sferică, dacă au compoziţie lichidă şi de formă neregulată, dacă au
compoziţie solidă. Datorită mărimii particulelor foarte fine, fumul poate rămâne în
suspensie pe perioade mici de timp şi dezvoltă mişcări browniene foarte puternice.
Fumul incolor este în mod tipic format, în general, la temperaturi relativ
mari, prin procese cum sunt: sublimarea, condensarea, combustia.
Ceaţa este formată, în mod tipic, fie prin condensarea apei sau a altor vapori
pe nuclee potrivite, fie prin suspensia picăturilor mici de lichid, fie prin odorizarea
lichidelor. Mărimea particulelor de ceaţă naturală se situează între 2 şi 200 µm.
Picăturile mai mari de 200 µm sunt, în mod corect, clasificate ca burniţă sau ploaie.
Când substanţa solidă sau lichidă este emisă în aer sub formă de particule,
proprietăţile şi efectele sale se pot modifica. Atunci când o substanţă este ruptă în
particule din ce în ce mai mici, o suprafaţă mai mare din aria sa este expusă
aerului. În aceste circumstanţe, substanţa, indiferent de compoziţia sa chimică,
tinde să se combine fizic şi chimic cu alte particule şi gaze din atmosferă.
Combinaţiile rezultate sunt, în mod frecvent, greu de anticipat.
Particulele de aerosoli foarte mici, de la 0.001 la 0.01 µm, se pot comporta
ca nuclee de condensare, pentru a facilita condensarea vaporilor de apă, astfel
având loc formarea ceţei subţiri şi a ceţei groase de la suprafaţa solului. Particule
mai mici de 2 sau 3 µm (aproximativ jumătate din greutatea particulelor suspendate
în aerul urban), pot penetra membrana mucoasă şi atrag, pentru a preschimba
substanţele chimice care, în mod normal, nu fac rău, cum ar fi dioxidul de sulf.
Pentru a ţine seama de efectele particulelor inhalabile foarte fine, s-a înlocuit
standardul aerului ambiant, care lua în consideraţie particulele totale suspendate
(TSP), cu standarde pentru particulele mai mici de 10 µm (PM10).
În virtutea suprafeţei crescânde a particulei mici de aerosol şi ca rezultat al
absorbţiei moleculelor de gaz sau a altor câtorva proprietăţi, capabile să faciliteze
reacţii chimice, aerosolii tind să aibă o mărime foarte mare a suprafeţei de
activitate. Multe substanţe, care oxidează încet în starea lor masivă, vor oxida
extrem de repede sau posibil chiar exploziv, când sunt dispersate ca particule fine
în atmosferă. Exploziile de praf, de exemplu, sunt deseori cauzate de arderi
instabile sau oxidări de particule de combustibil. Absorbţia şi fenomenul catalitic
pot, de asemenea, să fie extrem de importante în analizarea şi înţelegerea
problemelor particulelor poluante.
Conversia dioxidului de sulf în acid sulfuric coroziv, sub acţiunea catalitică a
particulelor de oxid de fier, de exemplu, demonstrează natura catalitică a anumitor
tipuri de particule în atmosferă.
Aerosolii pot absorbi energie radiantă şi conduc rapid căldura în gazele
înconjurătoare din atmosferă. Ca rezultat, aerul care intră în contact cu aerosolii
poate deveni mult mai cald.
Există gaze care, în mod obişnuit, sunt incapabile să absoarbă energia
radiantă.
Fibrele sunt particule care au lungimea mai mare decât grosimea. Ele pot fi
generate din minerale, cum ar fi azbestul şi din surse artificiale, printre care fibra
de sticlă, dacă compoziţia materialului se pretează dezintegrării care produce astfel
de particule.
În scopul clasificării, unor fibre li se atribuie un criteriu de dimensiune
minimă, cunoscut şi ca raportul de aspect: de exemplu, particulele de azbest

trebuie să aibă lungimea de cel puţin trei ori mai mare decât grosimea, pentru a fi
considerate fibre, în scopul eşantionării la locul de muncă.
Se consideră că, în plămâni, fibrele se comportă diferit de particulele de
formă sferică. Există şi surse organice, ca fibrele de cânepă şi fibrele animale.
1.1.2. Mirosul poluanţilor aerului

Mirosul este o caracteristică senzorială umană. Nasul uman este un aparat
foarte sensibil, capabil să detecteze concentraţii extrem de mici ale anumitor
substanţe.
Mirosurile sunt definite ca senzaţii care apar atunci când substanţele volatile
interacţionează cu sistemul olfactiv al unui organism, provocând transmiterea de
impulsuri către creier. Atât tipul cât şi cantitatea mirosului au importanţă în
stabilirea semnalului transmis creierului. Anumite substanţe sunt practic inodore şi
nu pot fi detectate, indiferent de concentraţie. Alte substanţe sunt mirositoare dar
intoxică (paralizează) senzorii umani ai mirosului, ducând la întreruperea simţului
mirosului. Această senzaţie se numeşte, de obicei, oboseală olfactivă.
Concentraţii foarte mici dintr-o substanţă mirositoare pot să producă o
senzaţie de miros care să indice prezenţa vaporilor mirositori. Acesta este pragul
de detectare a mirosului. La acest nivel, creierul poate să nu fie capabil să
identifice mirosul specific. La concentraţii mai mari, senzaţia de miros devine
identificabilă. Acesta este pragul de identificare (recunoaştere) a mirosului. De
exemplu, sulfura de hidrogen ("hidrogenul sulfurat") are unul din cele mai mici
praguri de detectare a mirosului, 0.0005 ppm în volume sau 0.5 ppb. La acest nivel,
un nas sensibil poate să detecteze prezenţa unui miros, dar nu-l recunoaşte. În fapt,
dacă cineva ar trebui să descrie mirosul la acest nivel, ar spune de obicei că este
miros de ciocolată şi nu de ouă clocite, cum ar spune dacă s-ar atinge pragul de
identificare a mirosului. Diferenţa dintre pragul de detecţie şi cel de identificare
variază cu concentraţiile între de două ori şi de zece ori, pentru majoritatea
substanţelor mirositoare.
Evident, există diferenţe individuale în ceea ce priveşte nivelele de percepţie
a mirosului, inclusiv diferenţe între nivelurile de miros detectate de specialişti
atunci când vin de la aer curat, faţă de atunci când au petrecut un timp într-o
atmosferă industrială, precum şi o scădere a capacităţii de detectare a mirosurilor
cu creşterea vârstei sau ca urmare a unor activităţi desensibilizatoare, cum este
fumatul.
Până acum discuţia a presupus că mirosurile sunt gaze sau vapori. Mirosurile
pot fi însă legate şi de materialele sub formă de particule. Un material solid poate
să fie volatil şi să degajeze gaze mirositoare.
Particulele mici (10 mm sau mai mici) pot fi inhalate în sistemul respirator,
unde să interacţioneze cu fluidele organismului, creând o aromă care să dea
senzaţia aparentă de miros. De asemenea, mulţi vapori mirositori sunt absorbiţi în

fluidele organismului din sistemul respirator şi, de aceea, le "gustăm".
1.1.3. Proprietăţile vaporilor poluanţilor aerului

Gradul de volatilitate al unui contaminant din aer poate să afecteze metoda de
depoluare, deoarece determină starea fizică a compusului aflat în aer.
Presiunea de vapori este o măsură a capacităţii unui compus de a forma un
sistem cu aerul. Cu cât presiunea de vapori este mai mare, cu atât probabilitatea
formării unei concentraţii în aer este mai mare. Presiunile de vapori trebuie să fie
corectate pentru temperatura la care au fost măsurate.
Contaminanţii aerului care la temperatura camerei sunt gaze, vor avea
presiuni de vapori mai mari decât atmosfera standard (760 mmHg sau 1 atm).
Compuşii volatili au presiuni de vapori mai mari de 1 mmHg la temperatura
camerei şi există, în totalitate, în fază de vapori.
Compuşii semivolatili au presiuni de vapori între 10-7 mmHg şi 1 mmHg şi
pot fi prezenţi atât în stare de vapori cât şi de particule.
Compuşii nevolatili au presiuni de vapori mai mici de 10-7 mmHg şi se
găsesc exclusiv în stare legată în particule. Unele dintre clasele de compuşi
organici semivolatili, de interes deosebit pentru investigatori, cuprind
hidrocarburile aromatice polinucleare, pesticidele organoclorurate, pesticidele
organofosforice, bifenilii policloruraţi, furanii şi dioxinele.
Uneori o substanţă este descrisă ca fiind mai grea decât aerul. În aceste
cazuri, punctul de referinţă este densitatea de vapori. Temperatura ambiantă
scăzută, ca şi umiditatea ridicată, măresc densitatea de vapori.
Densitatea de vapori poate fi importantă în situaţiile în care se întâlnesc
concentraţii mari datorate unor emisii accidentale, acumularea unor concentraţii de
combustie sau eliberarea de substanţe într-un spaţiu închis, lipsit de mişcări ale
aerului.
Dacă se compară masele moleculare, majoritatea compuşilor organici sunt
mai grei decât aerul, iar criteriul cel mai important este raportul dintre volumul
contaminantului şi volumul de aer disponibil pentru amestec. În realitate,
majoritatea compuşilor organici se vor amesteca cu aerul şi se vor dispersa rapid
într-o zonă dată.
1.1.4. Poluanţii atmosferici ce trebuie reduşi

În tabelul 1.1 se prezintă poluanţii ce trebuie reduşi, conform celor cunoscute
la ora actuala despre efectele lor negative, precizându-se pentru fiecare dintre ei
originea emisiei, poluarea generată în mediu şi eventualele efecte asupra sănătăţii.
Dintre metalele grele au fost reţinute numai cele mai periculoase asupra
populaţiei, respectiv cadmiul, mercurul şi plumbul. Totuşi, în ultima vreme s-au
stabilit limite severe de emisie în aer şi a altor metale grele precum teluriu, cobalt,
crom, cupru, cositor (staniu), mangan, nichel, plumb, stibiu (antimoniu), vanadiu,
zinc şi compuşii acestora.
Tabel 1.1
Principalii poluanţi ai aerului
Natura Origine Poluarea generată în Efecte asupra

mediul înconjurător sănătăţii umane
Particule Mijloc natural (nisip, Transport de particule a Alterarea funcţiilor
polen, praf compuşilor toxici respiratorii cu efecte:
vulcanic…) (sulfaţi, metale grele, - iritante (particule
Procedee industriale hidrocarburi,…) acide);
- alergice (spori);
- cancerigene sau
mutagene (compuşi
organici, radioactivi)
Metale grele Procedee industriale Toxicitate şi acumulare Efecte toxice variabile
Cadmiu - Cd la înaltă temperatură; în lanţurile alimentare
Mercur- Hg Incinerare; Motoare
Plumb -Pb pe benzină
Oxizi de sulf: Combustia produşilor Aciditatea; Coroziunea Iritări pulmonare
SO2, SO3 fosili sulfuroşi şi degradarea
materialelor de
construcţii
Hidrogenul Procese industriale de Aciditatea foarte mare Efecte toxice asupra
sulfurat H2S rafinare, desulfurare, Coroziunea pielii, ochilor
Mercaptan industria hârtiei construcţiilor metalice Iritări pulmonare
Oxizi de Combustie, in special Aciditate, coroziune, Iritarea mucoaselor,
azot: in transporturi degradarea materiale. ochilor şi căilor
NO2, NO3 Fabricarea Poluarea fotooxidantă respiratorii
N2O îngrăşămintelor Participarea la efectul de Afectarea funcţiilor
seră respiratorii
Oxizi de Combustie incompletă Formarea
carbon a produşilor fosili Participarea la efectul de carboxihemoglobinei
CO Combustia seră în sânge
CO2 compuşilor fosili Fără efecte negative
în mod natural
Aerosoli Combustia sau Aciditate Iritarea mucoaselor, a
acizi: Cl, Fl, incinerarea deşeurilor ochilor şi a căilor
SO4, NO3 menajere respiratorii
Ozon Acţiunea radiaţilor Poluare foto-oxidantă Iritarea mucoaselor ,a
O3 ultraviolete O2 în Aciditate ochilor şi a căilor
prezenţa NOx şi COV respiratorii
(tabel 1.1 – continuare)
Natura Origine Poluarea Efecte asupra sănătăţii

generată în umane
mediul
înconjurător
Compuşi Combustie Distrugerea Toxicitate şi proprietăţi
organici incompletă a stratului de ozon cancerigene sau mutagene
volatili(COV) combustibililor fosili pentru anumiţi compuşi
Hidrocarburi Industrie petrolieră, (benzen)
saturate la staţii service, Mirosuri neplăcute în
eliminarea CH4 solvenţi anumite cazuri
Nucleu benzenic şi vopsele
hidrocarburi
clorate, acetone
Poluanţi Combustie, Distrugerea Efecte variate:
organici incinerare stratului de ozon - riscuri cancerigene sau
persistenţi Procedee industriale mutagene
(POP) la temperatură - afecţiuni dermatologice
ridicată - efecte imunolgice
1.2. Limitele impuse poluanţilor atmosferici

Trebuie remarcat că limitarea poluării atmosferei a evoluat şi evoluează
continuu, funcţie de cunoaşterea mai bună a efectelor nocive ale diferiţilor poluanţi
atmosferici.
Principalele elemente care au condus şi conduc la revizuirea continuă a
normelor sunt modificările climatice şi ploile acide asociate poluanţilor
atmosferici.
Datele ştiinţifice disponibile din Programului Naţiunilor Unite pentru mediul
înconjurător (PNUE) şi de la Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), indică
faptul că încălzirea atmosferei datorită activităţii umane este o certitudine.
Încălzirea ar putea antrena modificări climatice prin efectul de seră. În urma
analizei s-a conchis, [4], că încălzirea atmosferei se datorează în proporţie de 55 %
dioxidului de carbon (CO2), 24 % clorofluorocarbonaţilor, 15 % metanului şi 6 %
oxidului de azot (NO).
Amploarea fenomenelor şi dimensiunea transfrontalieră obligă statele la
măsuri comune, care în ultima vreme sunt luate sub egida Consiliului Eurepei, fiind
în cea mai marea măsură obligatorii pentru statele membre.
Dispoziţiile comunitare referitoare la limitarea poluării sunt sintetizate în
tabelul 1.2, unde se precizează şi debitul de poluant de la care este obligatorie
norma. Unele valori limită sunt severe şi nu se pot atinge decât prin tehnologii de
depoluare avansate, [5].
Tabel 1.2
Dispoziţii comunitare asupra poluării aerului
Poluant Limita admisă Debit de la care se
[ mg/m3 ] aplică [ kg/h ]
Oxizi de sulf exprimaţi în SO2 300 25
Oxizi de azot NOx exprimaţi în NO2 500 25
Amoniac 50 0,1
Compuşi anorganici gazoşi ai clorului, 50 1
exprimaţi în HCl
Compuşi anorganici gazoşi ai fluorului, 5 0,5
exprimaţi în HF particule, picături 5 0,5
Compuşi organici (exclusiv CH4) 150 2
Praf 50 1
100 <1
Metale grele
Totalul de Cd, Hg, Tl şi compuşii lor 0,2 1 x 10-3
Totalul de As, Se, Te şi compuşii lor 1 5 x 10-3
Totalul de Co, Cr, Cu, Sn, Mn, Ni, Pb,
Sb, V, Zn şi compuşii lor 5 25 x 10-3
Pentru centralele termoelectrice, emisiile sunt exprimate în majoritatea

cazurilor în miligrame (mg) pe metru cub normal de gaze uscate (m3N) şi la diverse
concentraţii de oxigen.
Valorile anterioare sunt considerate la o concentraţie de 3 % a oxigenului în
gazele uscate.
Relaţia care permite transformarea concentraţiei de poluant, măsurată la o
altă concentraţie de oxigen, în emisie poluantă de 3 % oxigen este,
Px P 18 Px
= 3 ⇒ P3 = ,
21 − x 21 − 3 21 − x
unde: P3, Px [mg/m3N] – emisia la un conţinut de oxigen în gazele de ardere de 3 %,
respectiv x %; 21 % conţinutul de oxigen în aer.
1.3. Tehnologii şi procedee de depoluare

1.3.1. Principalele tehnici de depoluare
Agenţii industriali au de ales dintre 9 tehnici de depoluare, dar ei sunt adesea
îndrumaţi spre aplicarea în acelaşi timp a mai multor tehnici, pentru a obţine o mai
bună eficacitate şi o mai bună rentabilitate.
Tehnici mecanice - constau, în principiu, în a determina precipitarea
particulelor mai mari de 10 μm, prezente în gaze, cărora li se aplică forţe de
gravitaţie (incinta de decantare, sacul de praf) şi forţe de inerţie (separator cu

obstacole) sau forţe centrifugale (ciclon, multiciclon), [6].
Tehnici electrice - au fost dezvoltate pentru a elimina praful fin, dar a
început să se ia în considerare utilizarea lor şi pentru înlăturarea compuşilor
organici volatili. Ele fac să tranziteze la viteză mică (de ordinul a 1 m/s), gazele din
care s-au înlăturat particulele de praf (desprăfuire), între electrozii de emisie,
alimentaţi la înaltă tensiune (40÷110 kV) şi electrozii colectori legaţi la pământ.
Generând ioni negativi, electrozii de emisie ionizează gazul în vecinătatea
acestora. Efectul corona care rezultă, antrenează încărcarea electrica a particulelor.
Acestea se vor descărca sub acţiunea electrozilor colectori. Ele aderă sub efectul
forţelor electrice şi datorită atracţiilor moleculare înainte de a fi separate, urmând
ca apoi să fie recuperate.
Tehnici în strat poros - sunt utilizate pentru desprăfuire.
Principala lor caracteristică ţine cont de faptul că primele particule de praf se
opresc pe un suport de filtrare, urmate şi de celelalte particule. Trebuie ca, periodic,
acest suport să fie debarasat de o parte din praf, evitând însă golirea completă. Ca
suport, sunt utilizaţi deseori saci textili şi, în unele cazuri, straturi de nisip sau filtre
ceramice.
Tehnici hidraulice - recurg la utilizarea apei numai când se adiţionează
reactivi, pentru a capta poluanţii sub forma de particule şi/sau sub formă gazoasă.
Sunt utilizate în toate turnurile de spălare, în filtre umede cu pulverizare sau
peliculare, în scrubăre, rezultând însă o importantă pierdere de apă, care poate
conţine poluanţi dizolvaţi (pulverizarea unei faze lichide dispersate).
Tehnici chimice - asigură eliminarea, neutralizarea sau transformarea
poluanţilor în stadiul de gaz sau aerosol.
O primă aplicare, binecunoscută, constă în desulfurarea gazelor de ardere
prin procedee, fie umede (reacţii cu lapte de var sau amoniac), fie uscate sau
semiuscate (reacţii cu var pulverizat).
O a doua aplicare, care continuă să se dezvolte, este cea de denitrificare
(denoxare) a gazelor de ardere, prin reducerea NOx cu ajutorul amoniacului.
Tehnici fizice – ţin de proprietatea anumitor poluanţi gazoşi de a fi adsorbiţi
într-un mod reversibil de corpuri, acesta dezvoltând o suprafaţa de activitate
specifică (de exemplu 1000 m2/g).
După adsorbţie, se poate continua procesul de adsorbţie, crescând
temperatura. Ca adsorbanţi se utilizează carbon activ de origine vegetală (carbon
din nucă de cocos), de origine minerală (cocs de petrol) sau de origine sintetică
(fibre textile carbonizate).
Tehnici catalitice - permit scăderea temperaturii la care, în mod normal, se
operează pentru neutralizarea şi oxidarea poluanţilor. Se va evita, de asemenea,
reîncălzirea prea mare a gazelor tratate. Un exemplu în acest caz îl reprezintă

denoxarea gazelor de ardere.
Tehnici termice - sunt bine cunoscute în înlăturarea anumitor poluanţi (este
vorba de incinerare şi post combustie). Ele au început să fie aplicate la recuperarea
poluanţilor, fie volatili (cazul strippingului de amoniac din instalaţiile cocso-
chimice în coloanele cu talere), fie condensabili sau congelabili (cazul criogeniei).
Tehnici biologice - se utilizează în anumite procese industriale din care
rezultă compuşi organici volatili ca de exemplu, epurarea biologică a aerului în
staţiile de tratare a apei, folosită în chimie şi farmacie sau în stocajul solvenţilor.
Prin aceste metode, microorganismele utilizează poluanţii ca elemente
nutritive transformându-i în elemente simple. Aceste microorganisme sunt dispuse
pe suporturi umede (biofiltre) sau în lichide de spălare (spălători biologici). Li se
asigură un timp de contact suficient, astfel încât poluanţii să fie eliminaţi.
1.3.2. Principalele procedee aplicate industrial

Desprăfurea. Dacă există un domeniu în care calitatea mediului ambiant să
fie simţitor ameliorată, atunci acesta este acela care se ocupă cu înlăturarea
particulelor sedimentabile sau a particulelor de praf în suspensie. Această evoluţie
favorabilă se datorează procedeelor industriale bazate pe tehnici mecanice
separative, electrice, în strat poros sau hidraulice.
În cadrul procedeelor de desprăfuire dintre cele mai performante (filtru cu
saci, electrofiltre), numai anumite particule dintre cele mai fine pot fi încă emise în
atmosferă.
Vehicularea poluanţilor se face în funcţie de granulometria particulelor.
Particulele pot conţine compuşi toxici, aflaţi în stare de vapori în gazele de ardere
la mare temperatură, care condensează pe particulele fine de praf. Acest proces este
valabil chiar şi în cazul scăderii temperaturii, cum ar fi existenta sintezei anumitor
compuşi organici grei, precum dioxinele şi furanii. Ideal ar fi fără îndoială, ca pe
aceeaşi etapă de emanaţie, să aibă loc mai multe desprăfuiri în cascadă, la
temperatură descrescătoare, eliminând mai întâi particulele grosiere de praf,
înaintea condensării metalelor grele.
Rămân de pus la punct tehnologiile de desprăfuire la înaltă temperatură, de
exemplu, prin filtre ceramice, în condiţii economice acceptabile.
Denoxarea sau denitrificarea, constă în reducerea oxizilor de azot (NO şi
NO2). Aceştia sunt reduşi la stadiul de azot gazos prin reacţie cu amoniacul.
Distingem, în mod frecvent, două familii de procedee:
• procedee catalitice S.C.R (din englezul Selective Catalytic Reduction ),
care operează la temperaturi de circa 400 °C;
• procedee necatalitice S.N.C.R (din englezul Selectiv Non Catalytic

Reduction ), care necesită pentru operare o temperatură înaltă, de circa
1000 °C, rezultând o eficacitate mai ridicată.
Desulfurarea. De-a lungul mai multor ani de cercetări, prioritatea a avut-o
desulfurarea, în acelaşi timp cu preocupările de desprăfuire, vizând cu precădere
desulfurarea combustibililor (gaze naturale, gaze de cocserie, combustibili lichizi),
cât şi desulfurarea gazelor industriale de combustie.
Procedeele de desulfurare fac apel la combinaţia de tehnici chimice
separative (neutralizare) sau fizice (adsorbţia cu carbon activ), pentru a fixa sau a
izola SO2, combinate cu tehnici separative mecanice, electrice, în strat poros sau
hidraulice, pentru a recupera într-o formă manipulabilă chiar şi poluanţii mai
izolaţi.
Ansamblul unităţilor de desulfurare a gazelor de ardere este format, în marea
majoritate a cazurilor (de exemplu în Germania, peste 90 %), din instalaţii de
spălare cu lapte de var, spălare în urma căreia oxizii de sulf (SO2 şi SO3) sunt
eliminaţi, după oxidare, sub forma de gips (CaSO4, 2H2O).
Reducerea poluanţilor organici. Este vorba de un domeniu unde nu există
procedee industriale. Este cazul anumitor specii de poluanţi prioritari pentru a fi
eliminaţi, obţinându-se astfel performanţele dorite.
Reducerea compuşilor organici volatili (COV). Ca şi în cazul oxidului de
azot, prezenţa COV este motiv de îngrijorare pentru ecologişti. Pentru a răspunde
doleanţelor, tehnicile separative fizice pot fi utilizate pentru diminuarea emanaţiilor
COV în atmosferă.
Dintre aceste tehnici de reducere a COV, cele mai utilizate sunt:
• adsorbţia pe cărbune activ, urmată de adsorbţia pentru recuperarea
eventuală a COV şi regenerarea cărbunelui activ;
• absorbţia în prezenţa unor uleiuri, a compuşilor insolubili în apă;
• condensarea şi separaţia prin membrane, în cazul în care se doreşte să se
recupereze numai anumiţi solvenţi.
Reducerea dioxinelor şi furanilor. Subiectul devine de actualitate.
Dioxinele şi furanii pot fi eliminaţi prin adsorbţie pe cărbune activ.
Metoda constă în aducerea cărbunelui activ, fie în interiorul unui strat
fluidizat, fie sub formă de pulbere în suspensie, în curentul de gaze.
1.4. Concluzii şi perspective

După 1970 observatorii caracterizează calitatea aerului la nivel local
(concentraţii în praf, în SO2, în CO, etc.), ca pe o semnificativă ameliorare a
situaţiei în ţările industrializate. Un astfel de rezultat se explică, în special, prin
eforturile de depoluare realizate de către obiectivele industriale. În orice caz,
experţii aşteaptă progrese suplimentare în mai multe puncte ale activităţii.

Conţinutul în NOx a scăzut relativ puţin şi, în loc să fie necesară
generalizarea denitrificării gazelor de ardere, va trebui să fie mai bine controlată
combustia şi evoluţia spre tehnici mai puţin poluante (de exemplu, combustia
cărbunelui în pat fluidizant).
Anumiţi poluanţi cer o mai bună supraveghere, cum ar fi, de exemplu,
metalele grele, NO2, compuşii organici volatili sau poluanţii organici persistenţi.
Până în prezent există tendinţa de a trata într-un mod separat poluarea aerului,
a apei, a solului, zgomotul, vibraţiile şi problemele ridicate de depozitarea
deşeurilor.
Acum se gândeşte mai mult din punct de vedere global, în cadrul a ceea ce
numim dezvoltare durabilă.
Tehnologiile clasice de depoluare şi procedeele de fabricaţie pot fi deci
repuse în discuţie, pentru a ajunge la o mai bună protecţie de ansamblu a mediului
înconjurător, [7].
Obţinerea unei mai bune calităţi a aerului până în prezent, luată în
considerare pe plan local, regional sau continental, ţine cont acum de sol şi de
păturile atmosferice (troposferă, stratosferă).
Trebuie să ne gândim, în special, la protecţia stratului de ozon şi la o
diminuare a efectului de seră.
8.SOLUŢII DE TRATARE A
COMPUŞILOR ORGANICI
VOLATILI (COV)
8.1. Utilizarea COV

Compuşii organici volatili sunt larg utilizaţi în industrie, având în vedere
capacitatea lor de evaporare după utilizare.
Această utilizare a compuşilor organici volatili nu este fără riscuri pentru
mediul înconjurător şi în consecinţă, trebuie luate măsuri de precauţie pentru
tratarea aerului care le conţine.
Compuşii organici volatili (COV) sunt definiţi ca substanţe organice,
excluzând metanul, conţinând carbon şi hidrogen, care este substituit parţial sau
total de alţi atomi şi care se găsesc în stare gazoasă sau de vapor, în condiţiile
funcţionale din instalaţii.
Proiectul de directivă europeană completează diferitele definiţii care se
referă la COV, adăugând că aceştia se comportă asemeni compuşilor organici,
având o tensiune a vaporilor mai mare sau egală cu 10 Pa la 273,15 K.
Un solvent organic este definit ca şi cum ar fi tot COV, utilizat singur sau
în amestec, fără alterarea naturii sale, ca agent de curăţare, dizolvant, mediu de
dispersie, ajustor de vâscozitate, plastifiant sau conservant, [62].
Principalele familii de solvenţi, asimilaţi COV, sunt:
• alifatici (heptan, hexan, pentan, benzine minerale, etc.);
• aromatici (etanol, butanol, metanol, alcool izopropionic, etc);
• esteri (acetat de etil, de butil, de izopropil, tetrahidrofuran, etc.);
• cloruri (percloretilena, tricloretilena, diclormetan, etc.);
• plastifianţi (dioctilphalat, etc.);
• cetone (cetona, metiletilcetona, metilizobutilcetona, ciclohexanona, etc);
• compuşi azotaţi (amine, nitrili, etc.);
• compuşi sulfuraţi (mercaptani, dimetilsulfura, etc.).
Compuşii organici volatili sunt utilizaţi în industrie pentru capacitatea lor de
evaporare după utilizare, la sfârşitul operaţiilor de curăţire, de amestecare, de
aplicare de pigmenţi şi altele.
Principalele familii de COV, conform domeniului lor de aplicare, sunt
prezentate în tabelul 8.1.

Tabel 8.1.
Familia de COV şi domeniul de utilizare
Sectorul de activitate Familia de solvenţi

Tratament de suprafaţă (aeronautic, automobile şi mobilier)
degresare Solvenţi cloruraţi
pictură Alifatici, aromatici, alcooli
Tipografie
Imprimare Toluen
Imprimare pe ambalajele tuturor suprafeţelor
Imprimare Esteri, cetone, alcooli
Chimie / farmacie / petrochimie
extragere Cloruri (diclormetan)
uscare Cetone, alcooli
stocare de produse Diverse
Fabricarea vopselelor / cernelurilor / cleiurilor
Extragere şi/sau amestecare Solvenţi aromatici, esteri
Industria de cauciuc / pneumatică / garnituri
extragerea din malaxor Cloruri (tricloretilenă)
lipire, vulcanizare Alifatici
Textile
curăţare fără apă Cloruri (percloretilena)
acoperire Alifatici, aromatici,
tipărire plastifianţi
Aromatici, cetone, alcooli
Agroalimentare
uscare Cloruri (diclormetan)
amestecare de produse Alcooli
extragere Amine
8.2. Soluţii de tratare disponibile

Sunt soluţii de recuperare, care permit valorificarea solvenţilor în calitate de
materie primă şi tehnici de distrugere, care permit valorificarea solvenţilor sub
formă energetică.
Soluţii de recuperare
În principal, există trei posibilităţi de recuperare şi anume:
• condensarea, care poate fi mecanică sau criogenică;
• adsorbţia, care poate fi: pe carbon activ în picături, pe strat de carbon, pe
zeoliţi, pe gel de siliciu, pe polimeri şi alţi adsorbanţi.
• absorbţia, ce se poate aplica soluţiilor apoase, uleiului sau altor absorbanţi.
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 185
Condensarea este un procedeu adoptat la debite mici (mai mici de 1000

m3/h), cu concentraţii mari, care permit recuperarea compuşilor fără modificarea
compoziţiei. Principalele domenii de aplicare sunt: la stocarea hidrocarburilor, în
chimie, petrochimie, farmacie şi anumite aplicaţii de degresare (pulverizare).
COV sunt larg utilizaţi datorită capacităţii lor de a se evapora în aer,
coeficientul de vaporizare fiind proporţional cu presiunea de vaporizare. În cazul
unei evaporări rapide impuse (pulverizarea vopselei), solventul utilizat va avea o
presiune de vaporizare mai mare la temperatura ambiantă.
Dacă este necesară o evaporare mai lentă (curăţarea pieselor mecanice),
solventul utilizat va avea o presiune de vaporizare mai coborâtă la temperatura
ambiantă.
În principiu, condensarea este limitată de presiunea vaporilor saturaţi ai
solvenţilor. La presiune constantă şi pentru o compoziţie globală dată, un amestec
este în totalitate gaz la o temperatură superioară temperaturii sale de rouă
(punctului de rouă), dar poate fi în totalitate lichid, la o temperatură inferioară
temperaturii sale de fierbere şi este în echilibru lichid-vapori, între aceste două
temperaturi.
Pentru un fluid pur, curba de echilibru lichid-vapori este limitată, pe de o
parte, de către presiunea şi temperatura punctului critic şi, pe de altă parte, de
punctul triplu.
Presiunea de vaporizare p, fiind o proprietate specifică corpurilor, este larg
utilizată pentru calculul practic şi, în special, este utilă pentru a caracteriza un
compus organic.
Au fost propuse diferite ecuaţii, pentru a stabili relaţia dintre presiunea de
vaporizare şi temperatură. Dintre acestea, ecuaţia lui Antoine este foarte comodă şi
foarte precisă, având forma: lg p = A − B , unde A,B,C sunt constante
t+C
empirice, determinate experimental, iar t este temperatura în grade Celsius, [62].
Ecuaţia lui Antoine este aplicabilă nu numai pentru variaţia presiunii de
vaporizare cu temperatura, dar şi pentru evaluarea efectului temperaturii asupra
celorlalte proprietăţi fizice (vâscozitate, densitate, indice de refracţie). În
apropierea punctului critic această ecuaţie nu este aplicabilă.
Variaţia concentraţiei saturate a diferiţilor compuşi în funcţie de temperatură
este redată în figura 8.1, [61].
Se disting două tehnici de condensare: condensarea mecanică propriu-zisă şi
condensarea criogenică.
Condensarea mecanică propriu-zisă, a cărei schemă de principiu este redată
în figura 8.2, este utilizată pentru scăderea concentraţiei pe baza unei tehnici de
recuperare şi detenţie, necesitând utilizarea unui compresor şi încălzitor.
Temperatura ajunge până la -30 ÷-40 0C.
Adsorbantul cel mai utilizat pentru gaze şi vapori organici este carbonul
activ, dar într-o măsură mai redusă se mai utilizează gelurile cu siliciu , sorturi de
argile, răşină.
Fig. 8.1 Concentraţiile saturate ale diferiţilor compuşi în funcţie de temperatură.

Condensarea criogenică permite scăderea temperaturii până la -180 oC, prin
utilizarea azotului lichid ca sursă de frig.
Adsorbţia este un fenomen fizic prin care un solid fixează moleculele unui
corp pe suprafaţa sa, sub acţiunea unor forţe Van der Waals.
Fig. 8.2. Schema de principiu a recuperatorului de solvenţi prin condensare mecanică.

Carbonul activ este un cărbune microporos obţinut din turbă, lemn, lignit,
carbon bituminos sau nuci de cocos. Pe parcursul activării se formează pori de
dimensiuni moleculare, care sunt baza unei mari suprafeţe interne. Această
suprafaţă poate depăşi 1000 m2 pe gramul de carbon. Atomii de carbon prezenţi pe

suprafaţa internă a carbonului activ exercită o forţă de atracţie faţă de moleculele
lichidului şi gazului ambiant. Puterea acestor forţe este, în parte, determinată de
natura moleculelor prezente în mediul înconjurător. Un anumit număr de molecule
sunt puternic atrase de carbonul activ, altele fiind mai puţin atrase. Carbonul activ
se prezintă sub formă de boabe, ţesuturi sau pâslă.
Trebuie să se facă diferenţa între adsorbţie şi absorbţie: acest ultim termen se
aplica la umplerea unui corp cu un lichid fără ca acesta sa fie reţinut prin vreo
forţă, alta decât capilaritatea (ca de exemplu, absorbţia apei de către un burete). Ea
se aplică de asemenea, la fixarea unui anumite părţi din umiditatea aerului de către
un corp higroscopic (precum clorura de calciu, acidul sulfuric, etc.) şi pentru a
descrie dizolvarea vaporilor într-un lichid, fenomen utilizat în procedeele de
spălare cu gaz.
Adsorbţia carbonului activ in granule, are o largă utilizare, astfel că, această
tehnică rămâne cea mai bună din punctul de vedere al preţului de cost, pentru
procedeele de tratare a monosolvenţilor şi solvenţilor nemiscibili în apă.
În figura 8.3 se prezintă schema de principiu pentru adsorbţia pe cărbune
activ, utilizată în special în degresare, pentru recuperarea solvenţilor cloruraţi, în
heliografurile de editare, pentru recuperarea toluenului şi în chimie / farmacie,
pentru recuperarea diclormetanului.
Pentru o funcţionare continuă, o instalaţie conţine cel puţin 2 adsorbanţi, unul
fiind în adsorbţie, în timp ce al doilea este în desorbţie sau în aşteptare.
Principiul metodei constă în a face aerul să treacă, să trateze şi să traverseze
încărcăturile de carbon activ de adsorbant în funcţiune.
Carbonul activ reţine moleculele de solvent până la saturaţie, la valorile
limită înregistrate printr-un analizor plasat la ieşire sau prin cronometrare, dacă
producerea este suficient de constantă pentru evaluarea timpului de saturaţie.
În caz că un adsorbant este saturat, se regenerează spălându-l cu vapori de
joasă presiune ( 0.5 bari).
Amestecul vapori de apă/vapori de solvent se dirijează într-un condensator,
apoi trece într-un separator de genul vaselor florentine, unde amestecul se
decantează prin diferenţă de densitate, dacă solventul este puţin miscibil în apă.
Solventul este dirijat prin gravitaţie într-o cuvă de recuperare.
Apa este dirijată prin gravitaţie într-un modul centrifugal, care permite
reducerea cantităţii solventului în apă, înainte de respingerea în canalul de
scurgere.
În cazul unui solvent miscibil în apă, amestecul solvent-apă va trebui separat
prin distilare.
După trecerea vaporilor pentru desorbţie, un ventilator independent usucă şi
apoi răceşte încărcătura de carbon activ, care va fi astfel gata pentru un nou ciclu
de adsorbţie.
Operaţia de desorbţie constă în deplasarea echilibrului sub efectul diminuării
presiunii totale (desorbţie sub vid ) sau creşterea temperaturii (vapori de apă; aer
cald sau gaz neutru cald).
Fig. 8.3. Schema de principiu a adsorbţiei pe carbon activ.
Vaporii de apă sunt larg utilizaţi, pentru că amestecul vapori de apă, vapori
de solvenţi este uşor condensabil la o temperatură de 15÷20 °C (totalitatea
presiunilor parţiale a vaporilor de apă şi solvenţilor fiind inferioară presiunii
ambiante la această temperatură), în timp ce un amestec aer-vapori de solvent sau
gaz neutru–vapori de solvent implică o buclă de condensare, pusă pentru
recuperarea solventului, [63].
O metodă nouă utilizată este adsorbţia pe ţesăturile de carbon activ şi
regenerarea prin efect Joule sau inducţie electromagnetică, aplicabilă în special în
vederea recuperării compuşilor polimerizabili, asemenea stirenului.
Adsorbţia pe ţesăturile de carbon activ poate fi utilizată ca fiind drept mijloc
de recuperare cu o buclă de condensare şi reluarea necondensabilului înaintea
adsorbţiei, constituind un mijloc de condensare. Punerea în acţiune a carbonului

activ sub formă de ţesături permite utilizarea conductibilităţii sale.
Aşadar, în cazul unei desorbţii prin efect JOULE, punerea sub tensiune a
ţesăturilor de carbon activ generează un curent electric traversând prizele, care sunt
încălzite tot prin efectul JOULE. Desorbţia poate fi dirijată sub aer sau sub gaz
inert, potrivit naturii compuşilor de desorbţie.
Bazându-se pe acelaşi concept de încălzire intrinsecă, desorbţia prin
inducţie electromagnetică poate fi realizată cu carbon activ în boabe sau ţesături.
Carbonul activ, plasat în mijlocul unui solenoid căruia i se aplică o diferenţă
de potenţial alternativă, este centrul de curent FOUCAUL, care provoacă o
încălzire prin efect JOULE.
Adsorbţia pe zeolit constă în captarea compuşilor organici pe suprafaţa unei
reţele cristaline formată din cavităţi de aceeaşi mărime, despărţite prin canale de
diametre bine definite. Reţeaua cristalină de alumino-silicaţi, tridimensională, este
constituită din tetraedre de SiO4 şi AlO4, asamblate prin punerea în comun a
atomilor de oxigen. Potrivit tipului de zeolit, dimensiunile porilor variază între
0.3÷1.3 nm.
Punerea în acţiune a zeolitului în strat fix, pentru recuperarea compuşilor
organici, este puţin răspândită. Cu siguranţă, zeoliţii sunt utilizaţi în căile de
concentraţie, în prealabil la oxidare, cu rol asemănător cu cel al carbonului activ.
Utilizarea zeoliţilor este preferată datorită proprietăţilor lor hidrofobe şi
pentru mai redusa sensibilitate la ridicarea temperaturii, în raport cu carbonul activ.
Totuşi, capacităţile lor de adsorbţie intrinsecă sunt inferioare celor ale carbonului
activ. Desorbţia este efectuată în prezenţa gazului cald, aerului sau gazului inert la
o temperatură de 150-200 ˚C.
O altă metodă utilizată pentru reducerea efectului COV este adsorbţia în strat
fluidizat de polimeri. Schema acestei metode este prezentată în figura 8.4, [61].
Adsorbţia se bazează pe polimeri care circulă între o cameră de adsorbţie şi o
cameră de desorbţie. Această tehnică poate fi utilizată ca mijloc de recuperare, cu o
buclă de condensare şi reluarea vaporilor necondensaţi înaintea adsorbţiei sau
buclă de condensare înaintea unei operaţii de oxidare. Capacitatea adsorbţiei
intrinseci de polimeri este inferioară aceleia de carbon activ.
Sunt necesare, în cea mai mare parte a cazurilor, încercări pentru definirea
eficacităţii de funcţionare a polimerilor, la amestecarea poluanţilor trataţi. Totuşi,
s-au obţinut rezultate bune la tratarea emisiilor de stiren.
O tehnologie larg utilizată pentru depoluarea aerului, absorbţia, este puţin
răspândită pentru tratarea cu compuşi organici volatili.
Absorbţia apei, chiar pentru compuşii total nemiscibili, permite rar
respectarea valorilor limită impuse prin legislaţie.
Absorbţia cu ulei implică o separare secundară şi limitează răspândirea
acestei tehnici.
Fig. 8.4. Adsorbţia pe straturi fluidizate de polimeri şi desorbţia prin contact indirect cu
vapori.
Tehnici de distrugere
Tehnicile de distrugere sunt, în general, utilizate pentru tratarea amestecurilor
de compuşi sau pentru recuperarea lor, fiind complexe şi costisitoare.
Ele permit o valorificare energetică de solvenţi, prin recuperarea căldurii
degajate prin oxidare.
Cele două familii de tehnici pentru distrugere sunt, [60, 61]:
• oxidarea termică;
• tratamentul biologic.
Distrugerea prin oxidare termică constă în tratarea moleculelor sub formă
de CO2 şi H2O puţin dăunătoare pentru mediul înconjurător, prin utilizarea aerului
ca oxidant.
Reacţia chimică bazată pe oxidarea hidrocarburilor CmHn este dată prin, [62]:
 n n
C m H n +  m + O 2 → mCO 2 + H 2O.
 4 2
De exemplu, pentru xilen ecuaţia de oxidare este:
C6 H 5 − CH 3 + 9O 2 → 7CO 2 + 4H 2O,
15
iar pentru benzen, C 6 H 6 + O 2 → 6CO 2 + 3H 2 O.
2
Totuşi, în prezenţa altor compuşi precum azot, clor şi sulf se vor forma
poluanţi secundari ca NO, HCl, SO2, astfel încât va fi necesar să se prevadă un
tratament complex de neutralizare.
Reacţia de oxidare este însoţită de degajare de căldură, care depinde de natura
poluantului. Această reacţie nu este instantanee şi, de asemeni, pentru oxidarea
poluanţilor, se ţine amestecul de poluanţi în aer la o anumită temperatură şi un
anumit timp, suficient pentru a avea loc reacţia ce produce oxidarea.
Se apelează, de obicei, la regula celor 3T, pentru desemnarea condiţiilor
indispensabile reacţiei de oxidare, respectiv:
• temperatura, care trebuie sa fie superioară temperaturii de autoinflamare a
poluantului oxidant (mai mare de 7500C pentru oxidarea termică);
• turbulenţa, pentru amestecul cât mai omogen posibil al poluanţilor şi
oxigenului necesar reacţiei (mai mare de 16 % );
• timpul de şedere trebuie să fie suficient ( 0.5 ÷ 1.5 secunde ).
Sistemele de oxidare termică sunt constituite dintr-o cameră de combustie
echipată cu un arzător alimentat cu gaz natural, propan sau alt combustibil, un
schimbător primar permanent de încălzire a efluenţilor, utilizându-se energia
conţinută în aerul sosit în camera de combustie. Uneori, apare şi un schimbător de
căldură secundar, dar există permanent posibilitatea de valorificare a energiei
termice de la ieşirea din instalaţie (producere de apa caldă, vapori sau de fluidul
termic).
Combustibilii sunt introduşi în camera de combustie, unde temperatura este
susţinută la peste 750 ˚C prin adăugare de combustibil, dacă concentraţia
poluanţilor nu este suficientă. Adăugarea unui catalizator permite realizarea
oxidării la o temperatură mai joasă ( între 200÷500 ˚C).
Printre tehnicile de oxidare, care sunt termice sau catalitice, distingem două
familii diferite, prin modul de recuperare a energiei:
• oxidarea termică recuperativă ;
• oxidarea termică regenerativă .
Distrugerea prin oxidare termică recuperativă se aplică pentru
concentraţii înalte ( 5÷20 g/m3N), dar la debite ale efluenţilor inferioare, de 30.000
m3N/h, pentru limitarea dimensiunilor camerei de combustie şi încălzitoarelor.
Limita randamentului de recuperare primară a energiei este de 60÷70 %,
sistemul reţinând o parte importantă a energiei, care poate fi valorificată în cazul
recuperării de căldură, pentru nevoile continue (producerea de vapori, fluid termic
sau altceva).
Concentraţia poluanţilor necesară pentru a menţine sistemul cald (în
autotermie) este mai mare de 8 g/m3N.
Prin aplicarea în bune condiţii a distrugerii prin oxidare termică
recuperativă, după o schemă similară cu cea prezentată în figura 8.5, se pot obţine
rezultate foarte bune, permiţând eliminarea simultană a COV sub 20 mg/m3N, a CO
sub 100 mg/m3N şi NOx sub 100 mg/m3N.
Fig. 8.5. Schema de principiu a oxidării termice recuperative.
Distrugerea prin oxidare recuperativă catalitică, prezentată în figura 8.6,

implică prezenţa unui catalizator, pus într-un strat subţire pe un suport compus din
bile de aluminiu poros sau pe un suport metalo-ceramic şi permite obţinerea unor
reacţii de oxidare la joasă temperatură (200÷500 ˚C).
Se disting două mari tipuri de catalizatori:
• catalizatori bazaţi pe metale preţioase (platină, rhodium, paladiu);
• catalizatori bazaţi pe metale oxidante (Cr, Fe, Mo, W, Mn, Co, Cu, Ni).
Durata de viaţă a catalizatorilor este limitată în timp (aprox. 4 ani),
catalizatorul fiind sensibil la anumite otrăvuri (precum metale grele, fosfor, SO2 şi
altele).
În absenţa substanţelor care atacă catalizatorii, aceste tehnici rămân
interesante pentru concentraţiile intermediare din aplicaţii industriale recuperative
şi regenerative pentru debitele cuprinse între 1000÷20.000 m3N/h.
Concentraţia poluanţilor necesari pentru menţinerea sistemului în autotermie
este mai mare de 3 g/m3N.
Tehnica este sensibilă la mărirea concentraţiei şi temperaturii, în caz că
acestea depăşesc datele de dimensionare prevăzute.
Aplicată în bune condiţii, oxidareaa catalitică recuperativă permite obţinerea
de foarte bune rezultate, reuşind înlăturarea COV < 20 mg/m3N.
Fig. 8.6. Schema de principiu a oxidării catalitice recuperative.

Distrugerea prin oxidare termică regenerativă este adaptată
concentraţiilor mici, datorită includerii unui schimbător de căldură realizat sub
forma unui strat de ceramică, în formă de scoică sau cărămidă ori sub formă de
şamotă, pentru debite de efluenţi cuprinse între 1000÷300000 m3 N / h. Schema
unei astfel de instalaţii cu un pat (strat) filtrant este prezentată în figura 8.7.
Fig. 8.7. Schema de principiu a oxidării termice regenerative cu un pat.

Principiul constă în inversarea regulată a sensului debitului de aer la sfârşitul
încărcării şi descărcării căldurii pe straturile schimbătorului.
Eficacitatea termică este cuprinsă, pentru oxidarea termică regenerativă cu
trei straturi (figura 8.8), între 90÷98 %, în timp ce în celelalte sisteme schimbătorul
primar atinge 70 %.
De asemenea, sistemele regenerative sunt autoterme, deci fără aport exterior
de energie, pentru concentraţii superioare de 1.5 g/m3N (potrivit tipului de poluant

şi randamentului echipamentului).
Fig. 8.8. Schema de principiu a oxidării termice regenerative in trei straturi.

Reacţia de oxidare are loc la o temperatură mai mare de 750 °C, chiar
1000°C, pentru sistemele fără flamă. Oxidarea fără flamă permite realizarea
oxidării la înaltă temperatură, fără producerea de NOx.
Aplicată în bune condiţii, purificarea termică regenerativă permite obţinerea
unor foarte bune rezultate, realizând: înlăturarea COV <20 mg/m3N, înlăturarea
CO < 50mg/m3N, înlăturarea NOx <50mg/m3N.
Distrugerea prin oxidare regenerativă catalitică se realizează după acelaşi
principiu cu oxidarea termică regenerativă, dar adiţia unui catalizator permite
sistemelor de a fi autoterme pentru concentraţia poluantului < 1g/m3N.
Această tehnică poate fi utilizată pentru concentraţii foarte mici de poluanţi şi
debite mergând până la 100 000 m3N/h.
Distrugerea pe cale biologică este bazată pe degradarea COV în CO2 şi
H2O, de către bacteriile ce trăiesc în suspensie în lichide sau depuse pe un suport
solid, constituit din turbe, aşchii de lemn.
Acest principiu este larg utilizat în tratarea efluenţilor lichizi (tratarea apei
uzate pe cale aerobică sau anaerobică ), deşeurilor solide (în special pentru tratarea
resturilor menajere), mai recent, în depoluarea solului.
În cazul tratării biologice a gazului, aceste bacterii folosesc compuşi organici
ca singură sursă de carbon pentru biosistemul lor (anabolism) şi ca sursă de energie
indispensabilă la degradarea unui substrat (catabolism).
În cazul tratării aerului intervine doar un metabolism de tip aerobic.
Distingem biofiltre cu suport biologic (turbă sau altele), filtre cu suport
mineral (zeolit, şamotă sau altele ) constituite sub forma unor biofiltre cu şuviţe,
precum cel prezentat în figura 8.9.
Fig. 8.9. Dezodorizarea prin filtre biologice cu şuviţe.

În primul caz, suportul organic aduce sistemului elemente nutritive şi

umiditatea este menţinută printr-o pulverizare cu apă şi elemente nutritive
complementare, dacă este cazul.
În al doilea caz, suportul mineral este însămânţat cu bacterii şi un dispozitiv
de stropire continuă distribuie apa şi compuşii nutritivi necesari.
Dezvoltarea bacteriilor în acest caz, poate genera o colmatare sau pierderi de
încărcare importante, care sunt reţinute prin epurare. În schimb, această tehnică
realizează o dispunere mai aerisită a echipamentului, în raport cu biofiltrele clasice.
Microorganismele nu se pot dezvolta decât în prezenţa umidităţii, aerului şi
căldurii (7÷35 °C).
Buna funcţionare a procedeelor de biofiltrare presupune că sunt reunite
următoarele 3 condiţii, [63, 64]:
• suprafaţa biofilmului de transfer trebuie să fie maximă pentru
favorizarea absorbţiei COV conţinuţi în aer;
• temperatura trebuie să fie menţinută astfel încât să nu îngheţe;
• gazul trebuie să conţină suficient oxigen pentru menţinerea procedeelor
aerobice.
Tratamentele pe cale biologică sunt limitate pentru concentraţiile joase (< 1,5
g/m3), pentru un randament de degradare ajungând până la 90 %. Limitele de debit
sunt legate de aglomeraţie (aprox. 1m3 de material filtrant pentru 100 m3/h de aer
tratat). Utilizarea biofiltrelor nu este recentă, ea datând din anul 1950. Cu
adaptările particulare ale tratamentului gazelor, încercările sunt făcute pentru
confirmarea facilităţilor acestei tehnici şi performanţelor în tratarea COV.
8.3. Criterii de alegere a tehnicii de tratare

Primul demers constă în determinarea naturii COV, a debitului de aer de
tratare şi concentraţiei minime, medii şi maxime a COV în aerul de tratat.
Acest demers implică o serie de măsurători, care vor preciza totodată
temperatura, umiditatea relativă şi ceilalţi poluanţi, în fiecare fază de extracţie din
procedeele care utilizează produşi ce conduc la apariţia COV.
Tipul sau tipurile de poluanţi organici

Dacă este vorba de un procedeu utilizând monosolvenţi şi suntem interesaţi
din punct de vedere economic de recuperarea solventului pentru reutilizare sau
pentru vânzare, este natural de a ne orienta asupra unei tehnici de recuperare a
rezervelor în limitele tehnice ale aplicării (debit, concentraţie).
Dacă este vorba de un tratament a amestecului COV, este de luat în
considerare o tehnică de recuperare; totuşi, reutilizarea lor va implica fără îndoială
o tehnică complementară de separare.
Dacă vor fi mai mult de trei solvenţi, separarea devine complexă şi
costisitoare şi, în acest caz, este de preferat de a ne orienta spre o tehnică de

distrugere.
Costul investiţiilor tehnicii de recuperare este de 2÷3 ori mai mare decât a
tehnicii de distrugere, dar el poate fi amortizat în câţiva ani, prin utilizarea
solvenţilor recuperaţi.
Debitul de aer de tratat

Tot echipamentul de tratament este dimensionat pentru trecerea debitului de
aer de tratat. Deci, este importantă limitarea debitului şi a investiţiilor, printr-o
optimizare a funcţionării maşinilor sau printr-o recirculare a aerului încărcat în
poluanţi, pentru a nu exista decât un debit minim.
Investiţiile pentru optimizarea aerului costă cu jumătate mai puţin decât
investiţiile în tratamentul unui m3/h.
Limitele aplicaţiei principalelor tehnici de tratament, privind debitele de aer,
sunt specificate orientativ în schema logică redată în figura 8.10.
Concentraţia compuşilor organici volatili în debitul de aer

Concentraţia COV în debitul de aer de tratat este unul dintre factorii
determinanţi în alegerea unei tehnici de tratament. Schema logică din figura 8.10
stabileşte o logică de alegere plecând de la concentraţia COV. Este vorba de
concentraţia, printre altele, care ne dă calea de urmat.
De fapt, nu există o soluţie prestabilită, totul fiind orientativ, iar soluţiile sunt
luate de către proiectanţi în fiuncţie de situaţia concretă.
Criteriile de alegere a soluţiilor de tratare a COV pot fi diferite de la o
industrie la alta, în funcţie de constrângerile activităţii, de evoluţia viitoare a
producţiei, timpul de producţie, a bugetului şi personalului disponibil, pentru a
asigura conducerea instalaţiilor (de exemplu în cazul unei tehnici de recuperare
urmată de o distilare fracţionată sau efectuarea unei prelevări regulate).
Fig. 8.10. Algoritmul pentru alegerea unei tehnici de tratament.

9.SOLUŢII DE RETINERE A
PICĂTURILOR ŞI
VAPORILOR
9.1. Consideraţii generale

În general, termenul de vapori se referă la picături de lichid de mărime
microscopică ( până la 10µm). Dacă diametrul este mai mare, de obicei se
consideră că este un aerosol pulverizat sau pur şi simplu picături.
Picăturile mari formate sunt sferice, datorită tensiunilor superficiale. Ele se
formează lângă bule care explodează, lângă suprafeţele antrenate, lângă
pulverizatoare sau lângă distribuitoarele care stropesc cu lichid.
Picăturile mari conduc la o alungire relativă pe direcţia indicată, cauzată de
acţiunea forţelor de frânare din picături.
Deşi vaporii şi picăturile diferă semnificativ, pentru curentul purtător gazos,
reţinerea particulelor umede se bazează pe mecanisme asemănătoare acelora
folosite pentru reţinerea particulelor uscate. Apar şi cazuri particulare de aparate
pentru condensarea ceţei, [65].
Eliminarea ceţei este larg folosită în sistemele de control a poluării aerului,
pentru prevenirea amestecării libere la intrarea în atmosferă.
Uzual, eliminatorii de ceaţă sunt amplasaţi în avalul scruberelor umede.
Ceaţa recuperată este returnată în sistemul de lichid, rezultând o scădere a nivelului
acestuia în timp.
Colectarea ceţei este simplificată, deoarece particulele sunt sferice şi se
aglomerează după contactul cu suprafaţa aparatului colector.
9.2. Filtre pentru picături

Filtrele pentru ceaţă şi picături au o suprafaţă de deschidere mai mare decât a
acelora folosite pentru particulele uscate. Un filtru este format din fibre fine,
îndesate, umezite cu lichidul colector.
O umezire exagerată poate îngreuna filtrul şi chiar înfunda. De aceea, se
folosesc filtre formate din fibre împletite sau plasă, împachetate într-un tampon.
O pierdere a filtrării medii, rezultate într-un filtru cu presiune a vaporilor
redusă, are loc atunci când filtrele se folosesc pentru particule uscate.
Raportul presiunii vaporilor, transversal pe firul plasei eliminatoare de
vapori, este de 10÷20 Pa, la o viteză de 5 m/s.
Mecanismele de colectare esenţiale, folosite pentru filtrarea vaporilor şi
picăturilor sunt, impactul inerţial şi extinderea interceptării directe.
9.3. Filtre electrostatice umede

Filtrele electrostatice umede pentru picături şi vapori sunt deosebit de
eficiente pentru procesul de eliminare a umidităţii gazelor. În figura 9.1 se prezintă
un precipitator cu curăţare umedă, cu electrozi colectori tubulari. Irigarea suprafeţei
colectoare se face pe la partea superioară a tuburilor.
Fig. 9.1. Filtru electrostatic umed.

Un tip alternativ de filtru electrostatic cu electrozi colectori, de tip plan, este
prezentat în figura 9.2.
În această formă, electrozii suplimentari sunt frecvent adăugaţi deasupra
pulverizatoarelor, pentru garantarea spălării întregii suprafeţe.
Proiectarea multor precipitatori electrostatici este similară cu sistemele
convenţionale, exceptând problemele legate de: menţinerea în stare uscată a
Soluţii de reţinere a picăturilor şi vaporilor 201
izolatorilor, minimizarea coroziunii şi depozitarea nămolului.

Utilizarea acestor filtre elctrostatice umede este avantajoasă datorită
eficienţei foarte bune (peste 99 %), concomitent cu utilizarea experienţei acumulate
de la filtrele elctrostatice uscate şi a unei pierdere de presiune reduse.
Fig. 9.2. Filtru electrostatic cu plăci plane.
9.4. Colectori inerţiali pentru vapori

Colectorii inerţiali pentru vapori şi picături sunt larg utilizaţi cu cicloni
colectori, sisteme de reţinere şi canale active de separare. Aparatele inerţiale pot fi
folosite ca sisteme colectoare primare, precurăţătoare pentru alte aparate şi
eliminatori de ceaţă. Sistemele sunt relativ ieftine şi rezistente, având o presiune a
vaporilor relativ redusă.
Eliminatorii şi colectorii inerţiali de ceaţă au, teoretic, o aceeaşi eficienţă
pentru particulele solide şi aerosolii lichizi. Evitarea reantrenării lichidului colectat
pe pereţii ciclonului este necesar a se realiza la partea superioară, unde viteza este
tangenţială, iar aceasta trebuie limitată la viteza maximă de admisie. Reducerea
vitezei formează un filtru lichid la ieşirea tubului.
Pentru pulverizare sunt larg utilizate sisteme în V, W sau alte tipuri. Acestea
au spaţii puţin solicitate şi presiuni de vaporizare mici, operând prin diverşi curenţi
gazoşi şi ejecţii de picături deasupra colectorilor. Eficienţa unui singur aparat poate
fi de 40÷60 %, dar, prin înseriere, se poate obţine o eficienţă apropiată de 100 %.
9.5. Scrubere pentru vapori şi picături

Pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor sunt larg utilizate scrubere de tip
Venturi. Acestea pot fi folosite la reţinerea vaporilor de acid sulfuric sau acid
fosforic, cu o eficienţă foarte mare. Contactul în scruber are loc în pâlnia Venturi,
unde sunt pulverizate picături foarte mici din lichidul de reţinere, de obicei apă.
Pentru creşterea eficienţei coliziunii sunt utilizate viteze foate mari, de peste
130 m/s, în pâlnie. Apa injectată pentru reţinerea picăturilor de acid absoarbe între
0,8÷2 l/m3 de gaz.
Pentru realizarea unei eficienţe a reţinerii spre 100 % este necesară o presiune
a vaporilor de 600÷900 Pa, transversal pe scruber. În mod normal, pentru vapori
submicroscopici, eficienţa este de 90÷95 %.
O problemă în folosirea scruberelor pentru reţinerea vaporilor şi picăturilor
este condensarea gazelor volatile. De exemplu, un gaz plin cu hidrocarburi gazoase
volatile, ieşite dintr-o turbină cu gaze, poate fi răcit câteva sute de grade prin
trecerea acestuia printr-un scruber. Această răcire poate cauza o condensare
avansată a hidrocarburilor şi prin aceasta, reducerea sarcinii turbinei cu gaze.
Totodată, creşte debitul de lichid condensat cu volumul corespunzător de
hidrocarburi.
9.6. Filtru cu nisip umed

Acest tip de fitru este rezultatul adaptării tehnologiilor de depoluare a apei la
depoluarea aerului. Un astfel de filtru, amplasat într-o fabrică de furnir pentru
mobilă, este redat în figura 9.3.
Pentru reţinerea picăturilor sunt utilizate linii de curăţare cu pat fin de nisip,
cu granulaţie uniformă. Spaţiile mici dintre particulele de nisip determină atât
contactul, cât şi aglomerarea picăturilor.
Reţinerea vaporilor contaminaţi are loc în apă, care îi transportă prin stratul
de nisip.
La ieşirea din patul de nisip, are loc separarea apei, prin drenarea acesteia
într-un rezervor, în timp ce gazul curat este condus spre zona de colectare a
vaporilor.
Filtrul umed cu pat de nisip are o eficienţă de colectare de circa 90 % pentru
aerosoli cu mărimea sub 1 µm, fiind folosit şi pentru reducerea opacităţii aerului
sau gazului.
Dacă opacitatea la admisie este 40 %, aceasta se poate reduce, utilizând o
presiune a vaporilor, transversal pe aparat, de 250÷500 Pa, la sub 5 %.
Soluţii de reţinere a picăturilor şi vaporilor 203
Fig. 9.3. Filtru cu nisip umed.
9.7. Alte sisteme

Pentru reţinerea picăturilor şi vaporilor au fost dezvoltate şi alte sisteme.
Dintre acestea se pot enumera:
• manşon ceramic poros, rezistent la acizi, ce realizează o eficienţă de 95 %,
dar fiind fragil, necesită echipamente de întreţinere complicate;
• cicloni electrici cu electrodul în centru, foarte eficienţi, dar nu se pot
utiliza la vapori combustibili, deoarece există riscul apariţiei exploziei;
• aglomeratoare sonice pentru eliminarea vaporilor şi picăturilor de acizi
toxici, dar au dezavantajul unor consumuri energetice considerabile, în
raport cu scuberele Venturi.
SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI se
adresează deopotrivă specialiştilor în domeniul ingineriei
mediului, cât şi studenţilor din ultimii ani de studiu şi la
masterat, de la specializările Ingineria mediului şi Centrale
termoelectrice. Lucrarea răspunde unei probleme deosebit
de importantă pentru societate, depoluarea aerului,
prezentând soluţii care permit limitarea emisiilor de praf,
oxizi de azot, hidrogen sulfurat, vapori şi picături, compuşi
organici volatili şi odorizanţi, principalii poluanţi
atmosferici. Având în vedere efectele nocive exercitate de
poluanţi asupra mediului înconjurător, evidenţiate în
lucrare, sunt prezentate metode de măsurare a emisiilor,
esenţiale pentru aprecierea corectă a gradului de poluare a
atmosferei.O atenţie deosebită a fost acordată metodelor de
reducere a emisiilor poluanţilor, fiind prezentată în detaliu
componenţa instalaţiilor de depoluare, specifice pentru
fiecare poluant.
ODORIZANŢILOR
10.1. Reducerea odorizanţilor prin diluţie

Reducerea odorizanţilor este necesară ca un răspuns fiziologic la acţiunea
simţului mirosului. Această senzaţie poate fi provocată de un compus chimic, ca
de exemplu hidrogenul sulfurat, H2S, sau un amestec de compuşi (de exemplu
cafea prăjită). În general, dacă un odorizant este nedorit, atunci orice mărire a
concentraţiei, peste pragul de percepţie, poate cauza senzaţii neplăcute.
De aceea, controlul odorizanţilor devine o problemă de reducere a lor, prin
reducerea concentraţiilor, prevenirea eliminării în atmosferă sau conversia acestora
în substanţe care au un prag de sesizare a mirosului mult mai mare.
Nu se recomandă mascarea mirosului prin alte substanţe.
Dacă odorizantul nu este o substanţă toxică şi nu are efect dăunător asupra
organismului, atunci cea mai ieftină metodă de reducere este diluţia. Diluarea poate
fi efectuată prin adăugare de aer sau prin folosirea unui coş înalt, pentru dispersie.
Construirea coşului înalt poate fi costisitoare ca investiţie, dar evită cheltuieli
suplimentare în exploatarea curentă.
Cunoscând pragurile de odorizare, se poate calcula înălţimea necesară a
coşului, pentru reducerea odorizantului sub prag. De regulă, se consideră un factor
de siguranţă de 10 %.
Controlul odorizării prin adiţie de aer ca diluant, implică o corelaţie a
procesului tehnologic cu diluţia, deoarece, dacă diluarea nu este corectă,
odorizanţii sunt eliminaţi în atmosferă şi creează cel puţin senzaţii neplăcute.
10.2. Captarea odorizanţilor

În unele cazuri este posibilă captarea odorizantului printr-un sistem care
previne eliminarea în atmosferă, [66]. De exemplu, un vaporizator cu efect
multiplu poate fi înlocuit cu un condensator de contact direct, într-un proces cu
emisii odorizante de gaze necondensabile.
Altă soluţie posibilă pentru captare este utilizarea de filtre totale, având ca
strat poros o substanţă răşinoasă, pe bază de formaldehidă, care să reţină
odorizantul.
Mulţi odorizanţi sunt reţinuţi prin utilizarea unor substanţe solide de
adsorbţie, care, de cele mai multe ori, sunt neeconomice.
Soluţii de reducere a odorizanţilor 205
10.3. Conversia odorizanţilor

Mulţi compuşi odorizanţi pot fi convertiţi în compuşi cu un prag mai mare de
odorizare sau în substanţe neodorizante.
O soluţie de astfel de conversie în alt compus este oxidarea hidrogenului
sulfurat, H2S, cu prag de odorizare 0.0005 ppm, în dioxid de sulf, SO2, cu prag de
odorizare de 0.5 ppm.
Odorizantul rezultat din conversie este un compus care are un prag de
odorizare cu 3 ordine de mărime (103) mai mare decât compusul original.
Schema de principiu a unei astfel de instalaţii se prezintă în figura 10.1.
Fig. 10.1. Principiul instalaţiei de conversie a H2S în SO2
O altă soluţie de conversie în substanţe neodorizante este prin postardere,

aplicabilă, de exemplu, la gazele conţinând butilaldehide (CH3CH2CH2CHO), cu
un prag de odorizare de 0.040 ppm. După ardere, rezultă dioxid de carbon, CO2 şi
apă, H2O, ambii produşi neodorizanţi. Totuşi, arderea nu este un procedeu
economic.
11.SISTEME DE PURIFICARE
TOTALĂ A GAZELOR
11.1. Dispunerea relativă a sistemelor specializate de
purificare
Natura poluanţilor din gazele evacuate în atmosferă este deosebit de diversă.
Urmare a reglementărilor tot mai severe privitoare la poluarea aerului, în ultimii
ani a apărut conceptul de purificare totală a gazelor, care să asigure respectarea
riguroasă a limitelor de emisii. Un astfel de sistem combină o serie de echipamente,
altfel separate, într-o instalaţie unitară, cu certe avantaje ecologice şi economice.
Sistemele specializate de purificare cele mai uzuale sunt: cele pentru
desprăfuire, utilizând electrofiltre, cele de denoxare, în special cele catalitice şi cele
de desulfurare.
Echipamentele care ard combustibili solizi sau lichizi poluează aerul atât cu
praf, cât şi cu oxizi de azot şi sulf, astfel încât se vor dispune, pe traseul gazelor de
ardere, unităţi specializate de purificare. O atenţie deosebită se acordă amplasării
unităţii de reducere selectivă catalitică a oxizilor de azot, datorită temperaturii de
lucru ridicate.
Amplasarea relativă a unităţii de reducere selectivă catalitică a NOx poate fi:
• fie imediat la ieşirea din cazan, ca în figura 11.1, ceea ce prezintă avantajul
de a se situa la nivelul de temperatură cerut (circa 3500C), dar are şi
neajunsul de a face ca totalitatea pulberilor şi a gazelor sulfuroase să treacă
prin catalizator (aşa numitul sistem high dust);
• fie în aval de de pulverizator, ca în figura 11.2, ceea ce prezintă avantajul
de a primi gazele desprăfuite (aşa numitul sistem low dust), însă nu
desulfurate, aşadar cu riscurile formării de sulfaţi de amoniu în catalizator;
• fie chiar înainte de ieşirea gazelor în atmosferă, ca în figura 11.3, ceea ce
prezintă avantajul de a primi gazele desulfurate şi desprăfuite (aşa numitul
sistem tail gaz), dar cu inconvenientul de a reîncălzi tot fumul, până la un
nivel, de ordinul a 3500C, ceea ce ridică sensibil costul exploatării.
În Germania, unde denitrificarea catalitică a fost utilizată pe scară industrială
la centralele termice, instalaţiile de tip "high dust" reprezintă 60 % din totalul
instalaţiilor de acest tip, [67].
Prezenţa metalelor în combustibilii lichizi grei, precum vanadiul sau nichelul,
poate duce la o dezactivare prea rapidă a catalizatorului. În plus, prezenţa simultană
în fum a sulfului şi a vanadiului favorizează oxidarea de SO2 şi SO3, apoi
formarea de particule solide de sulfaţi de amoniu, aşa cum se petrece prin tehnica
SNCR. Aceste particule extrem de fine se infiltrează în porii catalizatorului şi
diminuează activitatea acestuia de-a lungul timpului.
Sisteme de purificare totală a gazelor 207
Fig. 11.1. Amplasarea SCR imediat după economizor.
Fig. 11.2. Amplasarea SCR după electrofiltru.
Fig. 11.3. Amplasarea SCR înainte de coş.

11.2. Componentele sistemului de purificare totală

Noile reglementări în domeniul protecţiei mediului impun reducerea atât a
concentraţiei globale de poluanţi, cât şi pentru fiecare poluant în parte. Pe de altă
parte, natura poluanţilor se diversifică, apărând pe lângă cenuşă, oxizi de azot, sulf
şi acid clorhidric, fluoruri, mercur, dioxine, plumb, zinc, cadmiu, [68]. Comparativ
cu centralele electrice clasice, instalaţiile de incinerare a deşeurilor elimină o mare
diversitate şi cantitate de poluanţi.
Componentele principale ale sistemului de purificare totală sunt: un separator
electrostatic şi ventilator, o instalaţie de absorbţie, o instalaţie de filsorbţie şi o
instalaţie de denoxare, [6, 61, 69]. Pentru circulaţia gazelor se prevede un ventilator
de completare. Este prevăzută o încălzire finală a gazelor, pentru asigurarea
tirajului.
Schema sistemului se prezintă în figura 11.4, iar dispunerea în spaţiu este
redată în figura 11.5.
Fig. 11.4. Schema sistemului de purificare totală.
Avantajul filtrării prin filsorbţie, în raport cu filtrele electrostatice umede,

rezidă în faptul că ea separă, aproape total, nu numai particulele solide cele mai
fine, dar şi numeroase substanţe gazoase.
Fig. 11.5. Dispunerea în spaţiu a sistemului de purificare totală.

Procedeul este eficace pentru eliminarea trioxidului de sulf (SO3). Dat fiind
că nu avem SO3 în aval de unitatea de filsorbţie, sărurile de amoniu nu se pot
forma, chiar la joasă temperatură. Aceasta permite exploatarea catalizatorului la o
temperatură joasă, de numai 235-240 °C. Procedând astfel, putem utiliza aburul
propriu din instalaţie pentru reîncălzirea gazelor arse la temperatura finală, înainte
de injecţia cu amoniac, ceea ce este mai economic.
Deoarece, practic toate particulele solide sunt extrase, nu este necesară
curăţirea catalizatorului şi schimbătorului de căldură.
Instalaţia de absorbţie
În instalaţia de absorbţie se reţin, în principal, oxizii de sulf şi acidul
clorhidric. Componentele principale ale instalaţiei de absorbţie, prezentată în figura
11.6, sunt un schimbător de căldură şi purificatorul umed (spălător). Schimbătorul
de căldură este de tip gaz-gaz, din teflon şi transmite căldura la intrarea
spălătorului, către ieşirea acestuia. Filtrul umed are un etaj pentru răcirea rapidă.
Procedeul de purificare este în două etaje: un etaj principal acid, pentru
eliminarea HCl şi un altul neutru, pentru absorbţia SO2. Un deflector în două etaje,
la ieşirea sa, asigură un slab conţinut de picături. Pierderea de sarcină de-a lungul
jetului de atomizare deschis al spălătorului este foarte redusă. Tehnologia aplicată
este deosebit de fiabilă, demonstrată de cele câteva sute de instalaţii utilizate, în
principal, pentru recuperarea energiei din industria chimică. Temperatura ridicată
din instalaţia de ardere reduce materiile organice (de exemplu dioxinele), în vreme
ce excesul de var hidratat elimină o parte din SO2. Mercurul care se degajă la
temperatura ridicată de combustie este eliminat în spălător.
Instalaţia de filsorbţie
Filsorbţia este combinaţia dintre filtrare şi adsorbţie, implicând reacţii
complexe dintre impurităţile din gaze şi adjuvanţi fini, din ţesătura filtrelor sac.
Utilizarea adjuvanţilor sfărâmaţi fin furnizează o foarte mare suprafaţă de contact.
Se pot utiliza diferiţi adjuvanţi, dar cel mai frecvent se preferă un amestec de
var hidratat şi de cărbune-cocs.
Avantajele acestui amestec sunt următoarele, [69, 70]:
• varul hidratat reţine gazele acide după spălare;
• pulberea fină de cărbune-cocs adsoarbe şi absoarbe hidrocarburile
clorate, dioxinele şi metalele grele gazoase, în particular mercurul;
• miezul filtrului, format esenţial din adjuvanţi, este foarte eficace în
timpul eliminării particulelor microscopice.
Dat fiind că majoritatea metalelor grele volatile (Pb, Cd, etc.) aderă la
particulele reţinute, emisiile acestor elemente toxice sunt practic nule. Pulberea fină
de cărbune-cocs este inflamabilă, deci trebuie manipulată cu atenţie. Riscul este
minimalizat prin amestecul ei cu un material inert, de exemplu varul hidratat şi prin
proiectarea specială a etajului de filsorbţie.
Fig. 11.6. Instalaţia de absorbţie.

Instalaţia de filsorbţie se găseşte în aval de spălător. În fapt, este vorba de un

procedeu uscat, gazul saturat din spălător trebuind să fie reîncălzit.
Fig. 11.7. Instalaţia de filsorbţie.
Pentru aceasta se prevede un schimbător de căldură recuperator la ieşirea din

instalaţia de absorbţie.
Etajul de filsorbţie, prezentat în figura 11.7, cuprinde:
• un reactor, servind la amestecul adjuvanţilor sfărâmaţi fin cu gazele
arse;
• un filtru cu saci de filsorbţie, special, care serveşte la filtrare, la
adsorbţie şi la reacţiile chimice.
Acest filtru are conducte de intrare verticale şi pâlnii de turnare foarte

înclinate, pentru evitarea aglomerărilor prafului (pulberilor), care ar putea conduce
la creşterea temperaturii locale, cu pericolul de autoaprindere.
Prin intermediul dispozitivelor de intrare şi de distribuţie speciale, pulberea şi
impurităţile gazelor arse sunt repartizate pe toată suprafaţa filtrului.
Fiecare filtru cu saci cuprinde trei camere, dotate cu amortizoare de intrare şi
de ieşire, care pot fi inspectate individual în plină exploatare a instalaţiei, [71].
Materialul din care sunt confecţionaţi sacii este format din poliacrilonitril,
comercial denumit Dralon T.
Sacii sunt curăţaţi, rând pe rând, după ascendenţa gazelor purificate, cu
ajutorul pulsaţiilor de aer comandate prin vana cu membrane rapide, branşate pe
un rezervor de aer comprimat, la 1-2 bar. Inspecţia şi schimbarea sacilor se
efectuează chiar în timpul ascensiunii gazelor purificate, [72].
Pulberea eliminată din saci prin pulsaţii este preluată de un transportor cu
şurub fără sfârşit, plasat dedesubtul filtrului. Pulberea este dirijată către un rezervor
intermediar şi transportată către cuptorul de incinerare.
În aval de etajul de filsorbţie se găseşte un ventilator de completare, care
transportă gazele arse. Acest ventilator lucrează cu un randament ridicat, dat fiind
că gazul care iese este uscat, foarte curat şi are o temperatură de numai 110 °C. El
este reglat în aşa fel, încât să asigure o presiune constantă.
Instalaţia de denoxare
Reducerea NOx se poate face cu amoniac, la o temperatură de circa 240 °C.
Componenta principală a instalaţiei de denoxare, prezentată în figura 11.8, o
constituie catalizatorul.
Gazele arse ce provin din procesul de filsorbţie trebuie mai întâi să fie
reîncălzite, operaţie care se efectuează în două etape: gazul este prima dată
reîncălzit de la 110 °C la 210-215 °C într-un schimbător de căldură gaz-gaz etanş.
Partea caldă a schimbătorului de căldură este branşată pe ieşirea
catalizatorului, cu o temperatură de intrare de 235-240 °C.
Reîncălzirea finală a gazelor arse, în amonte de catalizator, se efectuează în al
doilea schimbător de căldură, cu abur, la o temperatură de circa 370 °C şi presiune
de circa 35 bar, provenind din instalaţia principală.
Condensul cald este transformat în abur de joasă presiune. Amoniacul este
sub formă de soluţie apoasă şi trece printr-un evaporator, înainte să fie repartizat
uniform în ramura ascendentă.
Catalizatorul cu două etaje este montat într-o teacă separată. Gazele arse
circulă de sus în jos. În timpul opririlor instalaţiei, catalizatorul este menţinut uscat
şi încălzit înainte de demararea procedeului.
Pentru pornire se prevede un by-pass.
Condiţiile de curăţenie garantează o durată de serviciu prelungit al
catalizatorului şi schimbătorilor de căldură.
Fig. 11.8. Instalaţia de denoxare.
11.3. Concluzii
Cheltuielile de instalare sunt mai scăzute pentru că instalaţia de absorbţie
costă mai puţin, deoarece trebuie să elimine numai HCl şi SO3. Unitatea de
denoxare funcţionează la o temperatură mai scăzută. Cheltuielile de exploatare sunt
mai mici, deoarece pierderile de presiune sunt mai reduse de-a lungul spălătorului
(de tip cu atomizare deschisă) şi a schimbătoarelor de căldură mai mici, iar sacii
filtrului pot fi controlaţi şi reînlocuiţi rapid.
Se garantează nivelul maxim de impurităţi conţinute în apa ce a trecut de
spălător, în staţia de epurare a apei, precum şi debitul apelor uzate. Debitul apei
uzate din spălătoare este reglat în funcţie de conductivitatea sa, iar pentru a nu
varia într-o plajă prea mare, membranele indicatorului şi regulatorului de nivel sunt
din tantal, un material care suportă cel mai bine atmosfera agresivă.
Puterea electrică consumată este redusă, deoarece transportul prafului se face
cu ejectoare, începând cu rezervorul intermediar, situat dedesubtul filtrului de
filsorbţie, în direcţia liniilor de incinerare.
BIBLIOGRAFIE
1. *** Legea Protecţiei Mediului, nr 137/1995.

2. *** Directive 84/360/CEE, Official Journal of the European Communities, 28 June 1984.
3. *** Directive 81/462/CEE, Official Journal of the European Communities, 27 June 1981.
4. Lăzăroiu Gh., Noxele şi sănătatea umană, Revista Producerea, transportul şi distribuţia
energiei electrice şi termice, Nr. 1, 1999, pag. 43-48.
5. Lăzăroiu Gh., The element of regulatory control, The VIII-th Symposium Technologies,
plants and equipment of environment quality, pag. 200-205, Bucharest, 9-12 november,
1999.
6. Lăzăroiu Gh., Protecţia atmosferei împotriva poluării, Editura PRINTECH, Bucureşti, 1998,
ISBN 973-98453-9-8.
7. Pănoiu N., Lăzăroiu Gh., Privire comparativă asupra centralelor termoelectrice clasice,
Analele Universităţii Constantin Brâncuşi, Tg-Jiu, seria B, nr. 4, 1997, pag. 735-740.
8. Lăzăroiu Gh., Efectele poluanţilor asupra materialelor, Revista Producerea, transportul şi
distribuţia energiei electrice şi termice, nr. 11-12, pp. 63÷66, Bucureşti, 1999.
9. Lăzăroiu Gh., Tendinţe viitoare pentru protejarea mediului, Revista Producere, transportul şi
distribuţia energiei electrice şi termice, nr.2, pp. 3÷12, Bucureşti, 2004.
10. Dixon R.K., Carbon pools and flux global forest ecosystems, Science 263, 1994.
11. Moffat A.S., Resurgent forests can be greenhouse gas sponges, Science 277, 1997.
12. Lăzăroiu Gh., Engineering concept of air pollution, The VIII-th Symposium Technologies,
1999.
13. *** Coefficient d’emission des sources stationnaires, Office Federal Suisse de
l’Environnement des Forets et du Paysage, Edition 1995 OFEFP 3003, Berne.
14. *** Inventaire des emissions de dioxyde de soufre, d’oxides d’azote et de composes organique
volatils dans la Communaute Europeenne en 1995. CORINAIR. Office des publications
officielles des Communautes europeennes, 1995, Luxembourg.
15. Reinhold V.N., Air Pollution Engineering Manual, New York, 1992.
16. Buonicore A., Theodore L., Industrial Control Equipment for Gaseous Polluants, vols. I and
II, CRS Press, Boca Raton, Florida, 1992.
17. *** Atmospheric Emission Inventory Guidebook, JOINT EMEP/CORINAIR, European
Environment Agency, febr.1996, Copenhaga.
18. *** Compilation of air pollutant emission factors, United States Environmental ProtecTion
Agency, AP42, Sixtin edition, 1998.
19. *** CORINAIR Working group on emission factors for calculating 1990 emissions from road
trafic, CEE, Office for official publications, 1992, Luxemburg.
20. Lăzăroiu Gh., Posibilităţi de evaluare a tehnologiilor de producere a energiei, Revista
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice, Nr. 11, 1998, pag. 17-
23.
21. Wright, G. D., Fundamente ale Esantionarii Aerului, CRC Presa/ Publicatiile Lewis, Boca
Raton,FL, 1994.
22. Cohen, B. S. si Hering, S. V., Instrumente de Esantionare a aerului, a 8-a editie, Conferinta
Americana a Igienistilor Industriali Guvernamentali,Cincinnati, OH,1995.
23. Lippman, M, Ch. F, Calibrarea Instrumentelor de Esantionare a Aerului, Instrumente de
Esantionare a Aerului pentru Evaluarea Contaminantilor Atmosferici, a 7-a ed., ACGIH,
Cincinnati, 1989.
24. Lodge, J. P., Jr. , Eds. , Metode de Analiza si pentru Esantionarea Aerului, 3rd editie, CRC
Presa/ Publicatiile Lewis, , Boca Raton, FL,1989
25. Maslansky, C. J. and Maslansky,S. P., Instrumente de Examinare a Aerului, Van Nostrand
Reinhold, New York, 1993.
26. Danielson, J.A., The engineering control of air pollution, Academic Press, New York, 1994.
27. Tcacenco, V.V., Observaţii asupra domeniului de lucru al filtrelor textile şi o alternativă la
acestea, al-VII-lea simpozion Tehnologii, instalaţii şi echipamente pentru îmbunătăţirea
calităţii mediului, Bucureşti, 9÷13 noiembrie 1998.
28. Lăzăroiu Gh., Procedee de reducere a concentraţiei de praf, Revista Producerea, transportul
şi distribuţia energiei electrice şi termice, nr. 11-12, pp. 32÷41, Bucureşti, 2000.
29. Lăzăroiu Gh., Popovici C.E., Lăzăroiu G.C., Măsuri primare şi secundare pentru diminuarea
oxizilor de azot emişi de centralele termoelectrice, Revista Producere, transportul şi
distribuţia energiei electrice şi termice, nr.6, pp. 29÷35, Bucureşti, 2003.
30. Neniţescu C.D., Chimie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972.
31. Lăzăroiu Gh., Impactul CTE asupra mediului, Editura POLITEHNICA PRESS, ISBN 973-
8449-79-0, 355 pg., Bucureşti, 2005.
32. *** CEE, Directive 88/609/EEC On the emissions of certain polluants into the air from large
combustion plants, Official Journal of the European Communities L336, dec., 1988.
33. Moţoiu C., Lăzăroiu Gh., Apostol T., Principiile care stau la baza controlului şi modelării
emisiilor de NOx , Proceeding Tempus - Envirom, Universitatea de vară, Protecţia
mediului în România, pag. 231-246, Bucureşti, 6-10 iunie, 1994.
34. Lăzăroiu Gh., Impactul poluanţilor asupra atmosferei, al VII-lea Simpozion Tehnologii,
instalaţii şi echipamente pentru îmbunătăţirea calităţii mediului, vol.1., pag. 246-253,
Bucureşti, 9-13 noiembrie 1998.
35. Dean A.J., Hanson R.K., Bowman C.T., The NOx formmation, 23rd symp on Combustion, The
Combustion Institute, 1990.
36. Lindackers D., Burmeister M., Roth P., The reduction of NOx, 23rd symp on mbustion, The
Combustion Institute, 1990.
37. Matsui Y., Yuuki A., Rate formation of NOx, Jap. J. App. Phys, may 1985.
38. Lăzăroiu Gh., The probability density function for determination of flow and heat transfer in
turbulent diffusion flames, Rev. Roum. Sci. Techn. - Électrotechn. et Énerg., 43, 1,
Bucharest, 1998, pag. 93-106.
39. Lăzăroiu Gh., Pănoiu N., Formarea oxizilor de azot în focarele cazanelor, Analele
Universităţii Constantin Brâncuşi, Tg-Jiu, seria A, nr. 2, 1995, pag. 141-146.
40. Moţoiu C., Lăzăroiu Gh., Apostol T., Modelarea producerii şi reducerii oxizilor de azot la
centralele electrice, Revista societăţii române pentru protecţia atmosferei, SOROPA, nr.
4, anul IV, 1995, pag. 47-57.
41. Flament P., Martin G., Les emission de NOx, Colloque Recherche Gaziere_industrie, GDF,
juin 1995.
Bibliografie 217
42. Lăzăroiu Gh., Modelarea prin puncte a reducerii selective non-catalitice a oxidului nitric într-
un reactor de laborator şi într-o instalaţie de mărime naturală, Proceeding Tempus -
Envirom, Universitatea de vară, Protecţia mediului în România, pag. 335-340,
Bucureşti, 6-10 iunie, 1994.
43. Moţoiu C., Lăzăroiu Gh., Emisia oxizilor de azot în focarele cazanelor, Proceeding Tempus -
44. Lăzăroiu Gh., Modelarea şi simularea de procese şi componente ale CTE în regim permanent
şi tranzitoriu, teză de doctorat Universitatea POLITEHNICA Bucureşti, 1997.
45. Jozon Ch., La chauffe bas NOx, Stein Industrie, 1998.
46. Pănoiu N., Lăzăroiu Gh., Puncte de vedere asupra posibilităţii adaptării cazanelor cu ardere
pulverizată a prafului de cărbune la arderea în strat circulant fluidizat, Revista
Energetica, nr. 4, anul 45, aprilie 1997, pag. 167-171.
47. Lăzăroiu Gh., Modeling and simulation of NOx combustion and generation, Rev. Roum. Sci.
Techn. – Électrotechn. et Énerg., Editura Academiei Române, 50, 4, pp.501-512,
Bucarest, 2005.
48. Lăzăroiu Gh, Tehnologii curate de producere a energiei din cărbune, Revista Producerea,
transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice, nr. 11÷12, pp. 7-17, Bucureşti,
2002.
49. Gauthier J.C., Reduction des emissions d’oxides d’azote dans les chaudieres industrielles par
utilisation de bruleurs a bas NOx, Revue Generale de Thermique, nr. 359, novembre
1991.
50. Miller J.A., Bowman C.T., Progres in energy and combustion science, vol.15, 287, 1989.
51. Kressmann S., Morel F., Harle V., Kasztelan S., Recent developments in fixed bedcatalytic
residue upgrading, 23th ACS meeting, San Francisco, avril 1997.
52. Martin G., Nougier L., Bouju J.L., Kita J.C., La chaudiere Aude. Un nouvel equipement pour
la combustion propre des fuels lourd et des residus petroliers, Revue Generale de
Thermique, nr. 359, novembre 1991.
53. Ungureanu, C., Generatoare de abur pentru instalaţii energetice, clasice şi nucleare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
54. *** Manualul inginerului termotehnician, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
55. Lăzăroiu Gh., Moţoiu C., Apostol T., Reducerea emisiei de bioxid de sulf, Analele
Universităţii Constantin Brâncuşi, Tg-Jiu, seria A, nr. 2, 1995, pag. 147-150.
56. Moţoiu C., Lăzăroiu Gh., Apostol T., Emisia de SO2 şi reducerea ei, Proceeding Tempus -
57. Lăzăroiu Gh., Fătu I., Desulfurarea umedă a gazelor arse, A II-a Sesiune de comunicări
ştiinţifice SIGPROT – Siguranţa şi protecţia la foc – Protecţia mediului, Academia de
Poliţie Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Pompieri, pag. 52-57, Bucureşti, 28 mai
1999.
58. Lăzăroiu Gh., Apostol T., Fătu I., Modelarea condensării acidului sulfuric, A II-a Sesiune de
comunicări ştiinţifice SIGPROT – Siguranţa şi protecţia la foc – Protecţia mediului,
Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Pompieri, pag. 58-65,
Bucureşti, 28 mai 1999.
59. Pănoiu N., Lăzăroiu, Gh., Necesarul de calcar pentru desulfurarea păcurii, al VII-lea
Simpozion Tehnologii, instalaţii şi echipamente pentru îmbunătăţirea calităţii mediului,
vol.2., pag. 356-363, Bucureşti, 9-13 noiembrie 1998.
60. Lăzăroiu Gh., Pătraşcu R., Gheorghe C., Impactul CTE asupra mediului – aplicaţii, Editura
POLITEHNICA PRESS, ISBN 973-8449-88-x, 145 pg., Bucureşti, 2005.
61. Lăzăroiu Gh., Tehnologii moderne de depoluare a aerului, Editura AGIR, ISBN 973-8130-10-
7, 163 pg., Bucureşti 2000.
62. Neniţescu C.D., Chimie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972.
63. Lăzăroiu Gh., Impactul poluanţilor asupra atmosferei, al VII-lea Simpozion Tehnologii,
64. Apostol T., Lăzăroiu Gh., Analiza energetică şi economică a filierelor de tratare a deşeurilor
menajere cu recuperare de energie, Revista Protecţia Atmosferei, nr. 7, 1999, pag. 91-
98.
65. Mocanu M., Lăzăroiu Gh., Removel of liquid droplets and mists, The VIII-th Symposium
Technologies, plants and equipment of environment quality, pag. 281-286, Bucharest,
9-12 november, 1999.
66. Mocanu M., Lăzăroiu Gh., Removal of gaseous pollutants and odors, The VIII-th Symposium
67. Rentz O., Retour d’experience sur l’utilisation de la SCR pour denitrifier les gaz des
Centrales allemandes, Institut Franco-Allemand de recherches sur l’Environnement,
1998.
68. Lăzăroiu Gh., Sisteme de purificare totală a gazelor, al VII-lea Simpozion Tehnologii,
69. Carlsson K. B., Filsorption – a safe approach for the control of toxic elements in flue gases,
UTA International 1/95.
70. Schnieper, A., Optimierung von Rauchgasreinigungssystemen - am Beispiel der KVA Luzern,
Technische Akademie Esslingen. Cours no. 16942/13.130.
71. Lăzăroiu Gh., Engineering concept of air pollution, The VIII-th Symposium Technologies,
1999.
72. Lăzăroiu Gh., Control device and systems for dry particulate matter, The VIII-th Symposium
Prof. dr. ing. Gheorghe LĂZĂROIU
SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A
AERULUI
Editura AGIR
Bucureşti - 2006
2.EFECTELE POLUANŢILOR
AERULUI

Poluanţii aerului exercita o serie de efecte negative atât asupra materialelor,
cât şi asupra vegetaţiei, animalelor şi oamenilor, producând daune care actual sunt
bine cunoscute.
Ozonul şi smogul fotochimic crapă cauciucul, slăbeşte ţesăturile şi crapa
vopseaua; hidrogenul sulfurat scade din strălucirea argintului; fumul murdăreşte
hainele; aerosolii acizi distrug acoperişul casei.
Decolorarea, corodarea, murdărirea, iată câteva efecte dăunatoare asupra
materialelor.
Reducerea vizibilităţii este un efect important şi suparător al poluanţilor
aerului. Descreşterea domeniului de vizibilitate datorită poluării atmosferice este
cauzată de împrăştierea luminii solare de către particule suspendate în aer şi nu este
datorată obturării. Deoarece împrăştierea luminii şi nu obturarea, este principala
cauză a reducerii vizibilităţii datorită prezenţei în aer a poluanţilor, aceasta este
evidentă doar în zilele senine. În zilele noroase sau noaptea nu sunt efecte vizibile,
deşi poate exista aceeaşi concentraţie de particule ca şi în zilele senine. Reducerea
vizibilităţii poate crea probleme severe. Cele mai semnificative sunt efecte adverse
în operaţii aeriene, rutiere şi portuare. Vizibilitatea redusă poate diminua calitatea
vieţii şi poate cauza impresii estetice adverse ce pot afecta serios turismul şi
restricţiona dezvoltarea în orice domeniu. Condiţii extreme, cum sunt furtunile de
praf sau nisip, pot cauza vătămări fizice.
Vegetaţia este mai sensibilă decât animalele la mai mulţi contaminanţi ai
aerului şi de aceea au fost dezvoltate metode ce folosesc reacţia plantelor pentru a
măsura şi identifica contaminanţii. Efectele poluării aerului asupra vegetaţiei pot fi:
moartea, reducerea producţiei şi degradarea culorilor. Printre poluanţii ce pot afecta
plantele sunt dioxidul sulfurat, fluorura de hidrogen şi etilenul, [4].
O muncă considerabilă continuă să fie desfăşurată în legătură cu efectele
poluanţilor asupra animalelor, inclusiv pentru câteva specii, experimente
implicând amestecuri de poluanţi şi amestecuri de sisteme gaz-aerosol. Poluanţii
aerului care pun în pericol animalele sunt aceia care sunt purtaţi de vegetaţie sau
depozitaţi în plante. Au fost observaţi numai câţiva poluanţi ce au efecte negative
asupra animalelor. Printre aceştia sunt incluşi arsenicul, fluoridele, plumbul,
mercurul.
Efectele poluanţilor asupra oamenilor reprezintă o problema importantă,

deoarece pe durata a mai multor evenimente grave, poluarea aerului poate avea un
efect semnificativ asupra sănătăţii, în special asupra copiilor, bătrânilor sau
oamenilor bolnavi, [4]. Efectele toxicologice acute ale majorităţii contaminanţilor
aerieni sunt destul de bine înţelese, dar efectele expunerii la amestecuri heterogene
de gaze şi particule în concentraţii mici, de abia încep să fie înţelese. Două abordări
generale pot fi folosite pentru a studia efectele contaminanţilor aerului asupra
oamenilor: epidemoilogia, care încearcă să asocieze efectul cu cauza pentru grupuri
mari şi cercetarea în laborator, care începe cu cauza şi încearcă să determine
efectele. În mod ideal, cele două metode ar trebui să se completeze una pe cealaltă.
Epidemiologia, cea mai costisitoare dintre cele două, necesită o mare grijă în
planificare şi adesea, suferă din cauza informaţiilor incomplete şi din lipsa
controlului. Un mare avantaj este faptul că barierele morale nu limitează aplicarea
pe oameni, aşa cum se întâmplă cu unele cercetări de laborator. De aceea, metoda
este mult folosită, furnizând informaţii considerabile. Cercetarea de laborator este
mai puţin costisitoare decât epidemiologia şi rezultatele pot fi verificate prin
repetarea experimentelor.
2.2. Efectele poluanţilor aerului asupra atmosferei,

solului, apei
2.2.1. Formarea ceţii atmosferice
Ceaţa atmosferică condiţionează reducerea vizibilităţii, fiind cauzată de
prezenţa particulelor fine sau a NO2 din atmosferă. Particulele trebuie să aibă
diametrul între 0.1÷1 µm, acestea find limitele de mărime între care are loc
împrăştierea luminii. Sursa acestor particule poate fi naturală sau antropogenică .
Principala componentă a ceţii este substanţa formată din particulele de sulf,
(în special sulfatul de amoniac), împreună cu diferite cantităţi de substanţe ce
conţin azot, care în unele zone, pot egala cantitatea de sulf. Alte componente includ
grafit, sub formă de cenuşă fină sau aerosoli organici.
Sursele acestor substanţe în atmosferă pot fi:
* primare, injectate direct în atmosferă;
* secundare, formate în atmosferă în cadrul proceselor de conversie gaz-
particulă.
Sursele primare ale particulelor fine sunt procesele de combustie efectuate în
centrale termoelectrice şi motoare diesel. Centralele cu tehnologie de control
avansată emit încă cantităţi importante de particule fine, cu diametre <1.0 µm.
Compoziţia acestor particule include: funingine sau carbonaţi, urme de metale,
V2O5 şi sulfaţi. În plus, în atmosferă sunt eliberate cantităţi importante de NO 2 şi
SO2.
Efectele poluanţilor aerului 33
Sursele secundare ale particulelor fine din atmosferă sunt constituite în

cadrul proceselor de conversie gaz-particulă, considerate a avea contribuţia
principală la formarea ceţii atmosferice. În conversia gaz-particulă, moleculele de
gaz se transformă în particule lichide sau solide. Această fază a transformării poate
avea loc în cadrul a trei procese: absorbţia, nuclearea şi condensarea.
Absorbţia este procesul în cadrul căruia un gaz este înglobat într-o soluţie în
stare lichidă. Absorbţia unui gaz specific este dependentă de solubilitatea acestuia
în lichid (de exemplu SO2 în picăturile de apă).
Nuclearea şi condensarea sunt termeni asociaţi cu dinamica aerosolilor.
Nuclearea reprezintă creşterea cristalelor de molecule, ce devin nuclee stabile din
punct de vedere termodinamic. Acest proces depinde de presiunea vaporilor
componentelor condensabile. Cristalele moleculare vor suferi o creştere, când
raportul de saturaţie este supraunitar. Raportul de saturaţie este definit ca presiunea
gazului împărţită la presiunea de echilibru a vaporilor, aceasta reprezintând
condiţia de suprasaturaţie.
Mărimea la care un cristal poate fi considerat stabil din punct de vedere
termodinamic este influenţată de efectul Kelvin. Presiunea de echilibru a vaporilor
unei componente creşte, pe măsură ce mărimea picăturii scade. Presiunea vaporilor
este determinată de energia necesară separării unei singure molecule de cele
înconjurătoare, din lichid. Pe măsură ce curbura suprafeţei picăturii creşte, tot mai
puţine molecule vecine vor putea lega o anumită moleculă în stare lichidă, de aceea
probabilitatea ca moleculele să poată scăpa suprafeţei lichide creşte. Astfel,
picăturile mai mici vor avea o presiune de echilibru a vaporilor mai mare. Aceasta
va afecta dimensiunea minimă necesară unui cristal stabil termodinamic, sugerînd
că acele componente cu presiuni de echilibru ale vaporilor de saturaţie mai joase,
formează cristale stabile cu diametre mai mici.
Condensarea este rezultatul ciocnirii dintre moleculele gazoase şi o picătură
de aerosol, existentă la suprasaturaţie. Condensarea are loc la valori mult mai mici
ale suprasaturării decât nuclearea. Astfel, când particulele există deja în cantităţi
suficiente, condensarea va fi procesul dominant, ce are loc pentru a îndeplini
condiţia de suprasaturare a substanţei, în stare de vapori.
Un model simplu pentru formarea şi dezvoltrea unui aerosol în condiţiile
ambientului, este formarea unui gaz produs al reacţiilor chimice de oxidare, în stare
gazoasă. Acest proces trebuie să aibă loc la o presiune de vaporizare suficient de
mică, pentru concentrarea în stare gazoasă a produşilor oxizi, ca rezultat al
presiunii vaporilor de saturaţie. Când aceste condiţii sunt îndeplinite, nuclearea şi
condensarea pot începe, uşurînd suprasaturaţia. Aceste procese au loc prin
transferarea masei în stare condensată. Creşterea aerosolilor în mărime are loc în
timpul condensării.
Coagularea este procesul prin care particulele discrete intră în contact, între
ele în aer rămânând cuplate prin forţe de suprafaţă. Coagularea reprezintă un alt
mod prin care diametrul aerosolilor creşte, masa substanţei particulei omogene
nefiind afectată.
O exemplificare a acestui model de conversie omogen gaz-particulă este
formarea acidului sulfuric ca aerosol. Acidul sulfuric (H2SO4) are presiunea
vaporilor de saturaţie foarte scăzută. Oxidarea unei cantităţi relativ mici de dioxid
de sulf (SO2) poate avea ca rezultat H2SO4 concentrat în stare gazoasă, ce întrece
presiunea de echilibru a vaporilor în atmosfera ambientului, rezultînd formarea
aerosolului de acid sulfuric. Acidul azotic (HNO3) are o presiune a vaporilor
saturaţi mult mai ridicată. De aceea, concentraţia HNO3 în stare gazoasă nu este
îndeanjuns de mare pentru a permite nuclearea aerosolului de acid azotic în
sistemele tipice ale atmosferei.
Ceaţa atmosferică se poate întinde peste regiuni de mii de kilometrii pătraţi,
fiind cauzată de oxidarea SO2 şi NO2 în sulfaţi şi nitraţi, ce se transformă în mase
de aer care se mişcă relativ încet. Acestea se pot urmări prin intermediul sateliţilor
pe măsura dezvoltării şi mişcării.
2.2.2. Smogul
Cel mai bun exemplu de poluare a aerului îl constituie “smog-ul” (amestec
de ceaţă şi fum), care apare în multe oraşe din întreaga lume. Reactanţii care
produc cel mai întâlnit tip de smog sunt, în special, emisiile de la automobile, iar în
zonele rurale, o serie de ingrediente, care pot fi furnizate de emisiile din păduri.
Într-adevăr, funcţionarea motoarelor vehiculelor produce o mai mare poluare a
aerului decât orice altă activitate umană singulară. Cea mai evidentă manifestare a
smogului o constituie pâcla, de culoare galben-maro-gri, care se datorează
prezenţei în aer a unor mici picături de apă, ce conţin produse ale reacţiilor chimice
dintre substanţele poluante din aer. Această pâclă, familiară celor din zonele
urbane, se extinde în prezent periodic şi în zone curate, cum ar fi rezervaţii
naturale, zone de agrement, păduri, câmpii. Acest smog are de multe ori un miros
neplăcut, datorită componenţilor gazoşi. Produsele intermediare şi finale ale
reacţiilor care au loc în smog pot afecta sănătatea oamenilor şi pot provoca
degradări plantelor, animalelor şi anumitor materiale.
Este o caracteristică istorică generală ca, atunci când o ţară nedezvoltată
începe dezvoltarea industrială, calitatea aerului să se înrăutăţească semnificativ.
Situaţia continuă să se deterioreze până când un grad semnificativ de afluenţă este
atins, punct în care controlul emisiilor este îmbunătăţit, iar aerul începe să se
purifice.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale atmosferei Pământului este
aceea că ea constituie un mediu oxidant, un fenomen datorat marii concentraţii de
oxigen diatomic, O2, pe care aceasta o conţine. Aproape toate gazele care sunt
eliberate în aer, fie că sunt substanţe “naturale” sau “poluanţi” sunt complet oxidate
în aer, iar produsele finale sunt depozitate, în consecinţă, pe suprafaţa Pământului.
Reacţiile de oxidare sunt vitale pentru purificarea aerului.
Multe regiuni urbane din lume suferă de pe urma poluării aerului, proces în
decursul căruia sunt produse cantităţi relativ mari de ozon la nivelul solului, O3, un
constituent indezirabil al aerului, care este prezent în concentraţii semnificative la
altitudini mici, ca rezultat al reacţiilor poluanţilor, induse de lumina solară. Acest
fenomen este denumit smog fotochimic şi este uneori caracterizat ca fiind un “strat
de ozon într-un loc nepotrivit”, pentru a contrasta cu ozonul stratosferic, benefic
pentru viaţa pe Pământ. Însuşi cuvântul “smog” este o combinaţie a cuvintelor
“smoke” – fum şi “fog” – ceaţă. Procesul de formare a smogului cuprinde în
realitate sute de reacţii chimice diferite, incluzând o multitudine de produse
chimice ce apar simultan, zonele urbane fiind “reactoare chimice gigant”.
Principalii reactanţi într-un proces de formare a smogului fotochimic sunt
oxidul de azot, NO şi hidrocarburile nearse, care sunt emise în aer ca poluanţi, de
la motoarele cu ardere internă şi de la alte surse. Concentraţiile acestor produse
chimice sunt cu câteva ordine de mărime mai mari decât cele ce se găsesc în aerul
curat. Recent, s-a constatat că hidrocarburile gazoase sunt de asemenea prezente în
aerul urban, ca rezultat al scăpărilor de gaz metan de la vane, ventile sau arderi
incomplete în CTE şi locuinţe, al evaporării solvenţilor, combustibililor lichizi şi a
altor componente organice. Substanţele care conţin hidrocarburi şi derivaţii lor, ce
se vaporizează uşor, se numesc componente organice volatile sau COV.
Un alt ingredient vital în procesul de formare a smogului fotochimic îl
constituie lumina solară, care serveşte la creşterea concentraţiei de radicali liberi ce
participă la procesul chimic de formare a smogului.
Produşii finali ai smogului sunt ozonul, acidul azotic şi componentele
organice parţial oxidate (sau în general nitrifiate),
COV + NO• + O2 + lumina solară ---> amestec de O3, HNO3, componente organice
Substanţele care sunt iniţial emise în aer, cum ar fi radicalul NO • ,
hidrocarburile şi alte COV-uri, sunt denumite poluanţi primari, iar cele în care ele
sunt transformate, cum ar fi O3 şi HNO3 sunt denumite poluanţi secundari.
Cele mai reactive COV-uri în aerul urban sunt hidrocarburile cu dublă
legătură, C=C, deoarece ele pot primi radicali liberi. Sunt prezente şi alte
hidrocarburi care pot reacţiona, dar viteza de reacţie este mică; reacţia lor poate
deveni importantă în ultimele stadii ale etapelor de producere a smogului
fotochimic. Oxizii de azot gazoşi sunt produşi de fiecare dată când este ars un
combustibil în aer cu flacără puternică.
Ca un oraş să devină subiect pentru smogul fotochimic, trebuie îndeplinite
câteva condiţii. În primul rând, trebuie să fie degajate cantităţi suficiente de NO • ,
hidrocarburi şi COV-uri, în aer. În al doilea rând, trebuie să fie căldură, iar
lumina solară să fie abundentă, pentru ca reacţiile decisive, o parte dintre ele
fotochimice, să se desfăşoare rapid. În sfârşit, pentru ca reactanţii să nu fie diluaţi,
trebuie să existe o mişcare relativ mică a maselor de aer.
Din cauza transportului de lungă distanţă a poluanţilor primari şi secundari,
unele localităţi rurale şi chiar mici oraşe, care se întind în drumul maselor de aer
poluat, cunosc o creştere mai mare a nivelului de ozon decât marile zone urbane
apropiate, deoarece în marile oraşe o parte din ozonul transportat din altă parte este
eliminat prin reacţia cu oxidul de azot, eşapat de maşini
•
NO• + O3 
→ NO 2 + O 2 (2. 1)
unde NO• este radicalul liber de oxid de azot, iar NO 2 • este radicalul liber de dioxid
de azot.
Un nivel ridicat de ozon afectează materialele: întăreşte cauciucul, reduce
durata de viaţă a unor produse de larg consum, cum ar fi anvelopele de automobile
şi îngălbeneşte culoarea unor materiale, precum ar fi cele textile.
Producerea fotochimică a ozonului apare în timpul sezoanelor uscate din
zonele rurale tropicale, unde este larg răspândită arderea biomasei pentru curăţarea
pădurilor şi a desişurilor. Cu toate că mare parte din carbon este transformat
imediat în CO2, sunt degajate cantităţi de metan şi de alte hidrocarburi, precum şi
NOx.
Ozonul este produs când aceste hidrocarburi reacţionează cu oxizii de azot,
sub influenţa luminii solare.
Reducerea ozonului şi a smogului. Pentru a îmbunătăţi calitatea aerului
din zonele urbane şi a diminua smogul fotochimic trebuie redusă cantitatea de
reactanţi emişi în aer, în principal NOx şi hidrocarburi, conţinând legături C=C,
plus alte COV-uri. Din motive economice şi tehnice, cea mai comună strategie a
fost aceea de a reduce nivelul emisiilor de hidrocarburi.
O parte din smog îşi are originea în butan, un component secundar al gazului
lichefiat, care este folosit de mulţi locuitori pentru gătit şi pentru încălzirea
locuinţelor.
Cu toate că hidrocarburile cu legătură dublă C=C sunt cele mai reactive în
procesele de producere a smogului fotochimic şi alţi componenţi joacă un rol
important. Din acest motiv, controlul emisiilor de COV-uri este necesar în zonele
cu probleme serioase în privinţa smogului fotochimic. Benzinele, care sunt un
amestec complex de hidrocarburi, sunt acum concepute astfel încât să fie redusă
evaporarea lor, deoarece vaporii de benzină contribuie semnificativ la creşterea
concentraţiei de hidrocarburi din atmosferă. Noile reglementări limitează folosirea
de produşi pe bază de hidrocarburi, cum ar fi fluidele pentru aprinderea grătarelor,
substanţele folosite în locuinţe sub formă de spray-uri, vopselele bazate pe ulei,
care au în componenţă o hidrocarbură pe post de solvent.
Crearea oxidului de azot într-un sistem de combustie, poate fi redusă prin
coborârea temperaturii flăcării.
Un control al emisiilor de NOx de la autoturismele şi camioanele, funcţionând
cu benzină, a fost realizat prin utilizarea convertoarelor catalitice, plasate chiar
înainte de ţeava de eşapament. Convertoarele cu două căi controlau numai gazele
cu conţinut de carbon, inclusiv monoxidul de carbon, CO, prin completarea arderii

până la dioxid de carbon. Prin utilizarea unei suprafeţe impregnată cu catalizator de
rodiu (Rh), convertoarele moderne, cu trei căi, transformă mai întâi oxizii de azot
în azot elementar şi oxigen, utilizând hidrocarburile nearse, CO2 şi H2 ca agenţi
reducători.
Pentru a reduce producerea de NOx, o serie de centrale termoelectrice
utilizează arzătoare speciale, proiectate să coboare temperatura flăcării. Formarea
oxidului de azot poate fi, de asemenea, mult redusă printr-o ardere în mai multe
faze. În prima fază, cea de înaltă temperatură, nu se permite prezenţa unui exces de
oxigen, aceasta limitând posibilitatea de reacţie cu N2; în a doua fază, se furnizează
oxigen adiţional, pentru a completa arderea (dar în condiţii de temperaturi joase),
astfel încât, se produc mici cantităţi de NO. Alte centrale au fost echipate cu
versiuni de mare capacitate a convertoarelor catalitice, pentru a schimba NOx în N2,
înainte de evacuarea gazelor de coş în aer.
2.2.3. Efectele ceţii atmosferice şi ale smogului

Toate ţările au zone de o frumuseţe peisagistică excepţională. Valoarea
acestora este determinată în mare parte de către societate. Multe naţiuni le
protejează, stabilind rezervaţii sau le prezervează, acolo unde stoparea extinderii
civilizaţiei poate avea loc, în multe cazuri prin limitarea facilităţilor, cum ar fi
hrana sau posibilităţile de cazare ale vizitatorilor în aceste arii. Un exemplu este
rezervaţia Delta Dunării.
Turiştii vizitează parcurile din motive diferite, cum ar fi: camparea,
drumeţia, sălbăticia şi singurătătea locurilor şi pentru a se bucura de magnificile
privelişti. Pentru a se bucura de aceste imagini, este necesară o vizibilitate bună, de
la cele mai mici amănunte din prim-plan, pînă la cele aflate la distanţă în fundal.
Prin urmare, pentru un turism de calitate este necesar ca în zonele respective
să se asigure, prin toate mijloacele posibile, o vizibilitate bună. Totodată, este
necesară elaborarea unor studii de vizibilitate, bazate pe măsurători şi observaţii, pe
o perioadă mare de timp.
Smogul fotochimic, care provine din oxizii de azot, este mai important decât
smogul pe bază de sulf din multe oraşe, în special în cele cu populaţie foarte mare
şi cu trafic dens. Smogurile fotochimice sunt oxidante.
Ozonul însuşi este un poluant atmosferic dăunător. Spre deosebire de
substanţele chimice pe bază de sulf, efectul său asupra persoanelor robuste şi
sănătoase este la fel de grav, ca şi asupra acelora cu probleme respiratorii existente.
Ozonul produce o iritaţie trecătoare a sistemului respirator, dând naştere la
tuse, iritarea nasului şi a gâtului, scurtarea respiraţiei şi dureri de piept, când se
respiră profund. Astfel, chiar persoanele tinere şi sănătoase suferă adesea de astfel
de simptome, atunci când fac mişcare în aer liber, precum mersul pe bicicletă sau
jogging în timpul perioadelor de smog.
Încă nu este clar ce disfuncţie pe termen lung a plămânilor rezultă, dacă
rezultă, din expunerea la ozon şi acesta este un subiect controversat între savanţi.
Un efect estimat este rezistenţa scăzută la boală, pentru că se distruge ţesutul
pulmonar. Se estimează că expunerea îndelungată la nivele înalte de ozon duce la
îmbătrânirea prematură a ţesuturilor plămânilor.
La nivel molecular, ozonul atacă rapid substanţele conţinând compuşi cu
legături C=C, aşa cum apar în ţesuturile plămânului. După cum se va arăta,
particulele fine produse prin procesul de smog fotochimic pot avea un efect
vătămător asupra sănătăţii oamenilor.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), ca şi majoritatea ţărilor, au legiferat
standarde care reglementează concentraţiile atmosferice maxime de bioxid de sulf,
bioxid de azot si monoxid de carbon, precum şi de ozon, iar în unele cazuri şi sulful
total, deoarece toate aceste gaze au efecte asupra sănătăţii, când sunt în concentraţii
suficient de mari. Aceste valori sunt prezentate în tabelul 2.1.
Tabel 2.1
Standardul OMS de calitate a aerului pentru poluanţii gazoşi
Poluantul Standard OMS Perioada de timp

SO2 350 µg/m 3
1 oră
NO2 150 µg/m3 24 ore
CO 30 mg/m3 1 oră
10 mg/m3 8 ore
O3 150-200 µg/m3 1 oră
100-120 µg/m3 8 ore
Poluarea produsă de SO2 şi de sulfaţi poate cauza o scădere a rezistenţei faţă
de cancerul de colon şi cel de sân.
Poluarea produce o reducere a cantităţii de raze ultraviolete de tip B (UV-B)
disponibile, necesare pentru a forma vitamina D, care este un agent protector
pentru ambele tipuri de cancer.
Astfel, o cantitate prea mică de UV-B poate avea efecte dăunătoare asupra
sănătăţii, tot aşa cum are şi una prea mare.
De menţionat că bioxidul de sulf absoarbe radiaţiile UV-B, iar particulele de
sulfat le dispersează, aşa încât, concentraţiile mari în aer ale oricăreia dintre aceste
substanţe vor reduce cantitatea de UV-B ce ajunge la nivelul solului.
În cele din urmă, observăm că există câteva efecte pozitive ale poluării
aerului asupra sănătăţii oamenilor.
De exemplu, rata cancerului de piele din zonele poluate intens cu ozon este
probabil redusă, deoarece ozonul are capacitatea de a filtra UV-B din lumina
solară.
2.2.4. Ploaia acidă

Una dintre problemele de mediu cele mai serioase, cu care se confruntă astăzi
multe regiuni ale lumii, este ploaia acidă. Acest termen generic acoperă o varietate
de fenomene, incluzând smogul acid, toate corespunzând precipitării atmosferice a
substanţelor acide. Ploaia acidă are o varietate de consecinţe ecologice
distrugătoare, iar prezenţa particulelor acide în aer are efecte directe asupra
sănătăţii populaţiei.
Fenomenul ploii acide a fost descoperit, [6], la mijlocul anilor 1800, dar a
fost dat uitării până prin anii 1950. Acesta se referă la precipitaţiile care sunt, în
mod semnificativ, mult mai acide decât ploile “naturale” (nepoluate), ele însele
uşor acide, datorită prezenţei în acestea a dioxidului de carbon atmosferic, ce
formează acidul carbonic:
→ H 2 CO 3 (l )
CO 2 ( g ) + H 2 O (l ) ← (2. 2)
unde g indică faza gazoasă, iar l faza lichidă (apoasă).

În general, bioxidul de carbon este puţin solubil în apă; la presiunea
atmosferică şi 0 ºC, un litru de apă dizolvă 1.7 litri de CO2 , iar la 15 ºC dizolvă un
litru de CO2. La presiune, solubilitatea creşte. Dizolvarea are loc fără respectarea
legii lui Henry, valabilă numai pentru gaze greu solubile. Bioxidul de carbon, ca de
altfel şi NH3, SO2, HCl sunt gaze solubile, care nu formează soluţii fizice, ci
combinaţii chimice cu apa. Acidul carbonic nu poate fi izolat din această soluţie.
La încălzire sau concentrare, soluţia degajă CO2, iar expusă la aer elimină tot
bioxidul de carbon dizolvat. Datorită stabilităţii reduse a ionului de carbonat
2− −
CO 3 , acidul carbonic trece, la pH>7, în ionul HCO 3 , iar la pH<7 în CO2 şi
H2O.
Acidul carbonic, H2CO3, ionizează parţial eliberând ionul de hidrogen, H -
şi ionul de bicarbonat, HCO 3 − , cu o reducere corespunzătoare a pH-ului
sistemului:
−
→ H + + HCO 3
H 2 CO 3 (l ) ← (2.3)
Datorită acestei surse de aciditate, pH-ul unei ploi “naturale” nepoluate este
de circa 5.6. Numai ploaia care are un caracter mult mai acid decât aceasta, cu un
pH mai mic decât 5, este considerată a fi cu adevărat ploaie “acidă”, nivelul de
aciditate al ploii în aerul curat fiind puţin mai mare decât cel datorat numai
dioxidului de carbon. Acizii puternici, cum ar fi HCl, eliberaţi de erupţia
vulcanilor, pot produce ploi acide “naturale” temporare.
Cei doi acizi predominanţi din ploaia acidă sunt acidul sulfuric, H2SO4 şi
acidul azotic, HNO3 . În general, ploaia acidă este precipitată mult mai departe
decât sursa de poluanţi primari, respectiv dioxid de sulf, SO2 sau oxizii de azot,
NOx. Acizii iau naştere în timpul transportului masei de aer care conţine poluanţii
primari. De aceea, ploaia acidă este o problemă de poluare care nu respectă graniţa
unei ţări, fiind transfrontalieră, datorită drumului lung pe care poluanţii atmosferici
sunt deseori transportaţi.
Principalele elemente ale depunerilor acide sunt ilustrate în figura 2.1.
Depunerile uscate au loc atunci când nu plouă. Gazele SO2, NO2, HNO3 şi
moleculele de acid sunt depuse atunci când ele intră în contact şi se adiţionează la
suprafaţa apei, vegetaţiei şi solulului. Dacă suprafeţele sunt umede sau lichide,
gazele pot trece direct în soluţie, acizii formaţi fiind identici cu aceia care cad sub
forma ploii acide. Dacă sunt prezenţi oxidanţi, SO2 şi NO2 pot suferii oxidări,
formînd acizi pe suprafaţa lichidă, [6]. În timpul formării norului, când picăturile
de ploaie iau naştere, particulele fine sau picăturile acide se pot comporta ca nuclei
moştenitori pentru condensarea apei. Acesta este un proces prin care acidul sulfuric
intră în picături.
În timp ce picăturile se află la nivelul norului, gazele adiţionate de SO2 şi
NO2 pot fi oxidate de H2O2 dizolvată sau de alţi oxidanţi, avînd ca rezultat scăderea
pH-ul picăturii de ploaie. Pe măsură ce picătura de ploaie cade din nor, gazele
acide adiţionează şi de asemenea particulele de aerosoli pot fi încorporate în el,
afectînd valoarea pH-ul.
Fig. 2.1. Procesele atmosferice implicate în depunerea acidă.

Principale căi de depunere acidă sunt cele uscate (nelegate de precipitaţii) şi
cele umede (ploi).
Multe ţări au stabilit Programe Naţonale de analiză al Depunerilor Acide,
care cuprind reţele de prelevare a probelor şi structuri orgazaţionale de suport
pentru a obţine informaţii cantitative despre modul de distribuţie spaţială şi

temporală a depunerii acide, [6].
Din datele obţinute de această reţea şi din alte surse, se poate aprecia pH-ul
mediu al precipitaţiilor. Cele mai joase valori ale pH-ului se înregistrează în zone
cu emisii de SO2.
Există o controversă puternică asupra trăiniciei şi calităţii legăturii dintre
emisiile de SO2 şi NOX provenite din surse staţionare şi din depunerile ulterioare de
acid răspîndite pe sute de kilometrii.
Se estimează că, o reducere cu 50 0/0 a emisiilor de gaze sulfuroase şi
nitrogene, ar produce o reducere cu aproximativ 50 0/0 a depunerilor acide
depozitate la nivelul solului sau al apei, împrăştiate de vânturi de la sursa de
emisie.
S-au stabilit modele meteorologice ale transportului atmosferic prin care însă
nu se pot identifica sursele specifice ale depunerilor acide într-o anumită locaţie
aflată în bătaia vîntului.
Unul dintre efectele majore ale depunerii acide este perceput de ecosistemele
din solurile muntoase, unde cad precipitaţii considerabile datorită altitudinii.
Efectul maxim este resimţit acolo unde există o mică tamponare a acidului datorată
solului sau structurii stîncoase şi unde sunt locuri abrupte şi maluri de lacuri, ce
permit precipitaţiilor să rămînă doar un scurt timp la suprafaţa solului, înainte de a
se scurge.
Moartea masivă a peştilor survine primăvara, datorîndu-se “şocului acid ” al
primelor dezgheţuri, care eliberează poluarea acumulată în troienele de zăpadă,
acestea fiind de 5 pînă la 10 ori mai acide decât ploile.
Deşi nu au fost luate de-a lungul timpului măsuri tehnice care să aibă în
vedere aciditatea ploilor, iar prelevarea probelor a fost făcută doar în câteva locuri,
s-a observat o tendinţa de extindere majoră a zonelor cu un pH mai mic, pe măsura
industrializării accentuate, fără măsuri adecvate de protecţie.
2.2.5. Efectele depunerilor acide

Pămîntul, vegetaţia şi întinderile de apă sunt suprafeţele pe care se
acumulează depunerile acide. Întinderile de apă pure reprezintă cea mai mică
porţiune a suprafeţei terestre disponibilă pentru acestea, totuşi efectul cel mai
cunoscut este tocmai acidificarea acestor sisteme acvatice.
Să considerăm un lac cu o cumpană a apelor foarte mică într-un ecosistem
forestier. Pădurea şi vegetaţia pot fi considerate ca nişte concentratori de acid.
SO2, NO2 şi aerosoli acizi se depun pe vegetaţie în timpul perioadelor secetoase. În
timpul ploilor, ele sunt spălate de către apa de ploaie cu pH-ul scăzut şi ajung pe
sol. Mare parte din aciditate este neutralizată de dizolvarea şi mobilizarea
mineralelor din pămînt. Aluminiul, calciul, magneziul, sodiul şi potasiul trec din
sol în apele de suprafaţă.
Capacitatea solului de a tolera depunerile acide depinde în mod covîrşitor de

alcalinitatea sa. Structura solului este destul de variată, marea majoritate a
suprafeţelor fiind acoperită cu straturi de sol sărac, cu o capacitate relativ limitată
de neutralizare.
În cumpenele dintre ape, cu acest tip de sol, lacurile şi pîrîurile sunt
susceptibile de a avea un pH scăzut şi un nivel ridicat de aluminiu. S-a descoperit
că această combinaţie este foarte toxică pentru câteva specii de peşti.
Când pH-ul scade în jurul valorii de 5, multe specii de peşti nu mai sunt
capabile să se reproducă şi să supravieţuiască. În Suedia mii de lacuri nu mai sunt
propice supravieţuirii peştilor. În Statele Unite numărul lacurilor poluate este mult
mai mic, dar multe pot ajunge în această condiţie dacă continuă depunerile acide.
În Canada, degradarea sistemelor acvatice este deja o problemă de interes major.
Sistemele acvatice aflate în zonele cu masive acumulări de zăpadă, sunt
subiectul unor dereglări ale pH-ului în timpul dezgheţului de primăvară.
Depunerile acide sunt imobilizate în troiene, iar atunci când temperaturile de
primăvară produc topirea lor, zăpada topită se scurge în lacuri şi pîraie, încărcând
potenţial capacitatea de tamponare ale sistemelor acvatice.
O a doua zonă de interes este cea care priveşte regenerarea pădurilor. Când
depunerile acide trec în solul de pădure, procesele de filtrare afectează cantitativ şi
calitativ elementele nutritive existente.
Dacă solul este prea sărac, sau dacă abia conţine cantităţile adecvate de
săruri minerale necesare pentru a susţine o gamă variată de specii, pierderea
continuă a unor cantităţi de minerale pot duce la o reducere a ratei creşterii
copacilor în viitor, sau la descreşterea numărului de specii, adaptate supravieţuirii
în anumite zone.
2.3. Efectele poluanţilor aerului asupra materialelor şi

structurilor
2.3.1. Efectele poluanţilor asupra metalelor
Efectul principal al poluanţilor din aer asupra metalelor este coroziunea
suprafeţelor, ce duce la pierderi de material de la suprafaţă şi la alterarea calităţilor
electrice ale metalelor. Metalele se împart în două categorii: feroase şi neferoase.
Metalele feroase conţin fier, iar aici sunt incluse şi diferitele tipuri de oţel.
Rata de coroziune a metalelor este influenţată de trei factori: umezeala, tipul
de poluant şi temperatura. Au fost expuse mostre de oţel în 20 de locuri din
întreaga lume. Mostrele expuse în locuri uscate sau reci au fost cel mai puţin
atacate, [8].
Mai sensibile la coroziune sunt probele expuse la tropice şi în mediul marin,
însă cele mai atacate de coroziune au fost cele din locurile poluate industrial. Mai
multe studii au fost conduse în zone urbane pentru a releva relaţia dintre expunerea
la poluarea aerului şi coroziunea metalului. Utilizând schimbarea de greutate drept

măsură a coroziunii poluării aerului, rezultatele indică o coroziune mai înaltă în
apropierea sectoarelor industriale în care sunt cuprinse rafinării, capacităţi de
producţie de acid sulfuric şi îngrăşăminte.
Farfurii de oţel au fost expuse în 20 de locuri în acelaşi timp, fiind măsurate
concentraţiile de SO2. Valori ridicate ale coroziunii au fost înregistrate atât în
centrul, cât şi în suburbiile oraşelor. Metalele neferoase sunt supuse la coroziune,
dar într-o măsură mai mică decât cele feroase.
Zincul este folosit adesea ca înveliş protector pentru fier, formând fierul
galvanizat. În instalaţiile industriale expuse la SO2 şi umiditate, stratul de zinc este
subiectul unei coroziuni care îi distruge capacitatea protectoare. Au folosit
informaţiile obţinute în studiile aupra coroziunii zincului pentru a aprecia viaţa
stratului de zinc galvanizat în diferite medii.
Aluminiul pare a fi rezistent la coroziunea SO2, la nivelul concentraţiilor din
aer. Aluminiul tinde să formeze o suprafaţă protectoare care limitează o viitoare
coroziune, în urma expunerii la SO2. Studii de laborator, făcute pentru concentraţii
mari (280 ppm), arată o coroziune a aluminiului la umiditate mare ( > 70 % ), prin
formarea unei pulberi albe de sulfat de aluminiu.
Cuprul şi argintul sunt utilizaţi extensiv în industria electronică datorită
conductivităţii electrice excelente. Aceste metale tind să formeze o suprafată
protecatoare care inhibă o coroziune viitoare. Atunci când sunt expuse la H2S, se
formează un strat de sulf care creşte rezistenţa contactelor întrerupătoarelor
electrice.
2.3.2. Efectele poluanţilor asupra construcţiilor

Grija majoră în ceea ce priveşte poluarea aerului este legată de sol şi de
deteriorarea calcarului, care este folosit în mod frecvent ca material de construcţie.
Multe clădiri vechi din oraşe au fost expuse decenii la fumul urban, SO2 şi CO2.
Ca urmare, suprafeţele s-au pietrificat şi au devenit subiectul atacurilor chimice ale
gazelor acide, [8].
La umezeală, SO2 reacţionează cu calcarul (CaCO3) formând sulfatul de
calciu (CaSO4) şi gipsul (CaSO4 2H2O). Aceşti doi sulfaţi sunt complet solubili,
cauzând deteriorarea cărămizilor şi a mortarului.
CO2 şi umezeala formează acidul carbonic, care transformă calcarul în
bicarbonat, solubil în apă, putând fi spălat de ploaie.
Prin acest mecanism se deterioreză statuile de marmură.
2.3.3. Efectele poluanţilor asupra ţesăturilor şi coloranţilor

Efectele majore ale poluării aerului asupra ţesăturilor sunt murdărirea şi
scăderea rezistenţei la tensiuni.
Oxizii de sulf sunt consideraţi drept cauza unor mari pierderi în rezistenţă.
Cel mai cunoscut efect este cel al daunelor provocate de către poluanţii din aer
ciorapilor de damă din nylon.
Deşi mecanismul nu este înţeles, se cunoaşte efectul de distrugere a
rezistenţei fibrelor de nylon, datorat picăturilor de acid sulfuric. Bumbacul, cînepa,
pînza şi mătasea artificială se pot deteriora la expunerea în atmosferă conţinând
SO2.
Anumite substanţe murdăresc ţesăturile. Creşterea frecvenţei spălării
hainelor, pentru a îndepărta murdăria rezultată din purtarea lor duce la deteriorarea
lor în cadrul procesului de curăţare.
Printre daunele provocate ţesăturilor de poluarea aerului se adaugă şi
decolorarea vopselelor acestora.
Din 1900 decolorarea vopselor din textile reprezintă o problemă continuă.
Compoziţia vopselelor a fost schimbată de câteva ori, din dorinţa de găsi o
soluţie la problema decolorării şi dorindu-se, totodată, o adaptare la noile tipuri de
ţesături. Înaintea primului război mondial, vopselele folosite la colorarea lânii
conţineau grupuri de aminocizi liberi sau substituiţi, care însă erau sensibili la
dioxidul de azot.
Când a fost introdusă mătasea artificială (acetatul celulozic), la mijlocul
anilor ‘20, tehnolgia de vopsire a mătăsii a folosi tvopse dispesive. Nu mult după
folosirea iniţială se observa o decolorare a albastrului, verdelui şi violetului. După
expunerea la dioxid de azot ţesăturile se înroşeau. Studiile de laborator în care se
duplicau nivele de dioxid de azot şi de umiditate din aerul ambiant au condus la
aceleaşi efecte.
Ozonul a fost descoperit ca fiind o sursă de decolorare a materialului. Această
decolorare a fost observată la ţesăturile albe care se îngălbeneau.
Cercetările de vârf, care investigau efectele ozonului, au adăugat la aceasta
strălucirea optică, eliberări antistatice şi de murdărie, precum şi catifelarea.
Un proces foarte complex are loc atunci când vopselele migrează la
materialele presate, moi. Acestea din urmă sunt foarte bune absorbante de gaze.
Decolorarea este rezultatul interacţiunii dintre dioxidul de sulf absorbit, vopsea şi
ozon. Această combinaţie, la nivele mari de umiditate, duce la deolorare a
numeroase tipuri de materiale şi vopsele.
Deşi au fost făcute progrese în direcţia realizării unor vopsele mai rezistente
la decolorare, acestea sunt mai scumpe şi au proprietăţi de vopsire mai proaste.
2.3.4. Efectele poluanţilor asupra materialelor din piele, hârtiei şi

zugrăvelii
Dioxidul de sulf afectează compoziţia pielii şi hârtiei, ducând la deteriorarea
lor semnificativă. Grija principală este legată de distrugerea legăturilor în piele a
cărţilor din biblioteci. SO2 absorbit de către piele este transformat în acid sulfuric,
care atacă structura pielii. Iniţial, marginile spatelui expus al cărţii, încep să se
crape la încheieturi. În timp ce crăpătura se extinde, mult mai multă piele este
expusă şi astfel, crăpătura se lărgeşte. Pot fi luate măsuri de prevenire, prin

expunerea la aer filtrat de particulele de dioxid de sulf.
Fibrele celulozice din hârtie sunt slăbite de către dioxidul de sulf. Hârtia
fabricată înaintea anilor 1750 nu este afectată semnificativ de către dioxidul de
sulf. După 1750 procesul de producere a hârtiei s-a schimbat, care distruge fibra
lemnului mult mai rapid.
Se presupune că acest proces introduce urme de metale care catalizează
conversia dioxidului de sulf în acid sulfuric. Acidul sulfuric face ca hârtia să fie
mai fragilă şi mai sensibilă la rupere şi crăpare.
Zugrăvirea este menită să decoreze suprafeţele ce se doresc protejate. În
timpul unei perioade de timp normale, zugrăvirea se sfărâmă părăsind suprafaţa. O
suprafaţă bine zugrăvită va rezista unor concentraţii de SO2 mari, între 2620 şi
5240 µg/m3 (1-2 ppm), [8].
Sulful hidrogenat reacţionează cu pigmenţii de bază ai plumbului la vopselele
alb-negre şi la cele uşor colorate. S-a ajuns la concluzia că vopsele bazate pe plumb
pot decolora suprafeţele în câteva ore, la o concentraţie de 70 µg/m3 H2S (0,05
ppm). În timp, sulfidele cu plumb se oxidează de la culoarea lor originală.
Vopselele pigmentate cu titan sau zinc nu formează un precipitat negru. Alchilul şi
vinilul vehiculează şi pigmentează, neconţinând săruri de metale grele, pentru
reacţia cu H2S.
Suprafeţele zugrăvite, sunt de asemenea murdărite de către anumite
substanţe. Murdăria contaminată se poate ataşa de vopsea, se ţine tenace şi
formează puncte focale pentru absorbţia gazelor la un viitor atac. Murdăria aflată
pe acoperişuri, jgheaburi, jaluzele, plase, pervaze şi alte protuberanţe este spălată
eventual de pe suprafeţele externe, dăunând decoraţiunilor.
2.3.5. Efectele poluanţilor asupra cauciucului

Deşi a fost cunoscută de ceva vreme, problema producerii de crăpături în
interiorul cauciucului, nu a fost legată de poluarea atmosferică. La începutul anilor
'40 s-au descoperit că anvelopele au crăpături importante. Cercetărea a identificat
ozonul ca agent cauzal, rezultat din descompunerea la radiaţia solară a oxizilor de
azot şi compuşi organici specifici, numindu-se poluare fotochimică.
Cauciucul natural este compus din unităţi de izopreni polimerizaţi. Atunci
când cauciucul este aflat în tensiune, ozonul atacă legătura dublă carbon-carbon,
spărgând eventual şi legăturile C=C învecinate, prin efectul de domino. Numărul
de spărturi din cauciuc, ca şi adîncimea lor, este legată de concentraţia de ozon din
aerul ambiant, [8].
Produsele din cauciuc pot fi protejate împotriva atacului ozonului prin
folosirea unor molecule de cauciuc înalt saturate, utilizarea cerii ca inhibitor, ce va
străluci la suprafaţă şi utilizarea unui strat de plastic sau hârtie pentru protecţia
suprafeţei.
2.4. Noxele şi sănătatea umană

2.4.1. Interacţiunea aer - apă - sol
Interacţiunea umană cu ciclul global este foarte evidentă în mişcarea
elementului carbon. Arderea biomasei, cărbunelui, petrolului şi gazului natural
pentru producerea energiei termice şi electrice, eliberează în atmosferă şi oceane
compuşi de carbonaţi şi CO2, sub diferite forme. Din cauza încetinelii relative a
reacţiei şi a ratelor mici de descompunere de CO2, concentraţia acestora creşte
continuu, de la începutul revoluţiei industriale încoace.
În ciclul lui natural, CO2 intră în atmosfera globală prin descompunerea
vegetaţiei şi din oxidarea atmosferică a metanului, fiind înlăturat din atmosferă prin
fotosinteza şi disoluţia într-un volum de apă. Aceste surse naturale şi urme de CO2
au rămas în suspensie timp de mii de ani, conducând la nivelul actual al
concentraţiei atmosferice de CO2, de aproximativ 200-250 ppm pe volum, [4]. În
ultimii 200 de ani, arderea combustibilului fosil a dus la o creştere constantă a
concentraţiei atmosferice de CO2 pînă la valoarea actuală de ≅ 335 ppm pe volum,
prevăzîndu-se peste 50 de ani o concentraţie de ≅400÷600 ppm la nivel global, [9].
Creşterea concentraţiei produce o încălzire potenţială a atmosferei şi
schimbări ale adîncimii oceanelor şi a zonelor agricole. Această temă este în mod
curent subiectul unor cercetări limitate. Temele curente de cercetare includ:
dezvoltarea viitoare a modelelor radiativ-convective, determinarea tendinţei
temperaturii globale, măsurarea schimbărilor din blocurile de gheaţă polare şi
reevaluarea ciclului global al carbonului.
Producţia umană de sulf, ce rezultă din sfărîmarea combustilor fosili şi a
minereurilor, a dat naştere unui impact observabil la nivel regional (sute de
kilometrii), prin ploile acide. Dovezi numeroase sugerează că transportul la distanţă
mare de SO2 are loc la nivelul troposferei. În timpul tranzitului, cantităţile de SO2
sunt convertite în sulfaţi, cu o eventuală depunere în cadrul proceselor uscate sau
umede, pe suprafeţe aflate la distanţă faţă de sursa originară de SO2. Depunerea
sulfaţilor joacă un rol principal în depunerea acidă, care are ca rezultat scăderea
nivelului pH-ului apelor curate din lacuri şi alterează compoziţia anumitor soluri.
Aceste schimbări afectează viabilitatea anumitor plante şi a unor specii de animale.
Mişcarea fluorului prin atmosferă şi în cadrul lanţului alimentar ilustrează o
interacţie aer-apă la nivel local (<100 km), [9]. Sursele industriale ale fluorului
includ fertilizatori fosfaţi, industria de prelucrare a aluminiului şi instalaţiile de
producere a sticlei. Viaţa domestică din vecinătatea unor surse substanţiale este
expusă la fluor prin încurgitarea recoltelor furajabile. Fluorul eliberat în aer de
către industrie este depus şi acumulat în vegetaţie. Această concentraţie este
suficientă pentru a cauza daune dinţilor şi structurii osoase a animalelor care
consumă recoltele respective.
Mişcarea atmosferică a poluanţilor de la sursă la receptor este numai o formă

de dislocare.
Controlul particulelor prin tehnicile de spălare, umede sau uscate, reclamă
cantităţi mari de materii reziduale, adesea toxice, care sunt duse la groapa de gunoi.
Dacă aceste reziduuri nu sunt bine depoziate ele se pot împrăştia în ape sau la
nivelul solului.
2.4.2. Arderea totală la nivelul corpului uman

Corpul uman, ca şi celelalte sisteme biologice, are o capacitate uimitoare de a
lua toate tipurile de substanţe chimice şi de a le utiliza fie pentru suportul funcţiilor
corpului, fie pentru a le elimina. Pe măsură ce capacitatea analitică s-a îmbunătăţit,
concentraţii din ce în ce mai mici de substanţe chimice au fost observate în diferite
părţi din corp. Unele dintre acestea intră în corp prin inhalare.
Conceptul de ardere totală la nivelul corpului se referă la felul în care urmele
de substanţe se acumulează în sistemul biologic uman. Componentele corpului care
pot îngloba aceste substanţe sunt sîngele, urina, ţesutul moale, părul, dinţii şi
oasele. Sîngele şi urina permit o îndepărtare mai rapidă a urmelor de substanţe
decît ţesutul moale, părul şi oasele, [4]. Acumularea rezultă atunci când urmele de
substanţe sunt depozitate într-un timp mult mai lung decît cel de eliminare. Acest
proces poate fi inversat, dacă sursa de producere a substanţelor este eliminată.
Corpul poate elimina urme de substanţe într-o perioadă de la cîteva ore la cîteva
zile, dar această perioadă poate fi chiar mai lungă, adeseori ani.
Efectul acumulării în diferite sisteme depinde în mod hotărîtor de cantitatea
de poluanţi implicată. Mulţi poluanţi pot fi detectaţi în concentraţii mai mici decît
cele care ar putea pune în pericol sănătatea organismului uman. Pentru poluanţii
care se elimină lent, este necesară o monitorizare nonintensivă a subiectului, pe o
perioadă lungă de timp, pentru a detecta tendinţa arderii la nivelul corpului;
rezultatul acestor analize poate fi pus în legătură cu expunerea la poluarea totală.
Mai jos sunt prezentate două exemple de poluanţi ai aerului care contribuie la
arderea totală de la nivelul corpului: plumbul şi monoxidului de carbon.
Plumbul poate degrada funcţiile renale, dăuna sintezei hemoglobinei şi
altera sistemul nervos. Sunt două căi de intrare a plumbului în organism: inhalarea
şi ingestia. Iportanţa fiecăreia depinde de condiţiile în care acestea au loc.
Principalele surse de producere a plumbului din aer sunt benzina cu plumb, arderea
deşeurilor solide, rafinarea petrolului, şi anumite procese manufacturiere. Grupurile
de populaţie mult mai sensibile la expunerea cu plumb sunt copiii mici şi cei
nenăscuţi. Standardele de calitate a aerului ambiental, pentru plumb, se bazează pe
calea de pătrundere în organism prin ingestie, care totalizează 80 % din cantitatea
permisă de arderea la nivelul corpului, şi doar 20 % prin intermediul inhalării.
Inhalarea este rezultatul primei expuneri la plumbul conţinut în aer, ingestia
fiind rezultatul unei expuneri secundare prin contaminare cu substanţele ingestate.
Când plumbul este inhalat, o parte din el este absorbit direct de către curentul de
sînge, iar o alta de către tractul intenstinal, printr-un mecanism de purificare a

plămânului, ca produs al înghiţirii mucusului.
Absorbţia, distribuţia şi acumularea de plumb de către corpul omenesc poate
fi reprezentată printr-un model în trei părţi. Prima parte este constituită din blocul
de celule roşii din sînge, care transportă plumbul spre celalte două părţi, ţesutul
moale şi oasele. Celulele sîngelui şi ţesutul moale, reprezentate de ficat şi rinichi,
alcătuiesc partea mobilă a arderii plumbului, care poate fluctua sau varia în funcţie
de lungimea expunerii la poluant. Acumularea plumbului de-a lungul unei perioade
mai lungi, poate avea loc la nivelul oaselor, care stochează pînă la 95 [%] din
cantitatea totală de ardere. Totuşi, plumbul din ţesutul moale reprezintă un
potenţial mai mare de hazard tehnologic şi cea mai importantă componentă a
arderii plumbului la nivelul corpului. Prezenţa plumbului în urină s-a constat a fi un
index bun de determinare a cantităţii de plumb mobil din corp. Majoritatea
plumbului este eliminat din corp prin urină şi fecale, iar în cantităţi mai mici prin
transpiraţie, păr şI unghii.
Un al doilea poluant al aerului, ce afectează arderea la nivelul corpului, este
monoxidul de carbon (CO). În aer mai există şi alte surse de inhalare; oamenii care
fumează au o ardere mare de CO la nivelul corpului în comparaţie cu nefumătorii.
Indivizii ce se află în spaţii închise pot fi expuşi la nivele ridicate de CO, ce
provine din arderea incompletă în sobe de încălzit sau de gătit. CO intră în corpul
omenesc prin inhalare şi este absorbit direct de către curentul de sînge; arderea
totală rezidă în sistemul circulator.
Corpul uman produce CO prin distrugerea hemoglobinei. Aceasta dă fiecărui
individ un nivel de bază de CO în sistemul circulator. Ca rezultat al acestor factori,
arderea la nivelul corpului poate fluctua peste o scală de timp, de ordinul orelor.
În interacţia normală dintre sistemul respirator şi circulator, O2 este mutat în
corp, fiind folosit la oxidarea biochimică, iar CO2, un produs rezidual, este
înlăturat. Moleculele de hemoglobină din sînge joacă un rol important în ambele
procese. Hemoglobina combinată cu O2 şi CO2 ajută ca aceste gaze să fie mutate
între plămîn şi celule.
Stabilitatea complexului hemoglobinei cu O2 şi a hemoglobinei cu CO2 este
suficient de puternică pentru a transporta gazele în sistemul circulator, dar nu
îndeajuns de puternice pentru a preveni eliberarea de CO2 către plămîn, şi de O2
atunci când este nevoie de el la nivel celular. CO interferează printr-o interacţiune
normală formînd un complex mult mai stabil cu hemoglobina (COHb). Acest
proces reduce numărul de molecule de hemoglobină mult mai stabile, pentru a
menţine transportul necesar de O2 şi CO2.
Nivelul de bază al COHb este de ≈ 0.5% pentru cei mai mulţi indivizi. Prin
expunerea la nivele mari de CO atmosferic, procentajul de COHb va creşte într-o
manieră previzibilă. Tehnicile analitice sunt utilizabile pentru măsurarea COHb de
la mai puţin de 0.1 % la 80 % în curentul de sînge, devedind o cale rapidă de
determinare a arderii totale, [4]. Dacă nivelele mari de CO sunt reduse, procentajul
de COHb vor descreşte în timp.
La nivele reduse de COHb (0.5-2.0 %) arderea poate fi măsurată, dar
cercetarea nu a relevat efecte de substanţă la aceste concentraţii. Atunci când
COHb creşte la nivele mai mari, arderea CO creşte de asemenea, producând efecte
adverse ale sistemului cardiovascular şi reducând rezistenţa fizică a organismului.
2.4.3. Noxele şi sistemul respirator uman

Funcţia primară a sistemului respirator uman este aceea de a livra O2 către
sînge şi de a îndepărta CO2 din corp. Aceste două procese au loc atîta timp cît
ciclul respiraţiei se repetă. Din cauza interacţiei extensive a sistemului respirator cu
atmosfera înconjurătoare, poluanţii din aer sau urmele de gaz altele decît N2 şi O2
pot fi livrate sistemului respirator.
Anatomia sistemului respirator este înfăţişată în figura 2.2, [4]. Acest sistem
poate fi împărţit în trei regiuni: nazală, traheobronhială şi pulmonară. Regiunea
nazală este compusă din cavităţile nasului, gurii şi gîtului. Regiunea
traheobronhială începe cu traheea, se continuă cu cu tuburile bronhiale şi cu sacii
alveolari. Regiunea pulmonară este compusă din broniile terminale şi sacii
alveolari, unde are loc schimbul de gaze cu sistemul circulator.
Fig.2.2. Anatomia sistemului respirator uman.

Aerul trece prin regiunea superioară şi este umezit şi adus la temperatura
corpului prin cedare sau acceptare de căldură. Din cauza curgerilor diferite din
fiecare secţiune ale regiunii respiratorii, particulele suspendate în aer şi poluanţii
gazoşi din aer sunt trataţi diferit de către plămîn.
Comportamentul particulelor în interiorul plămînului este dependent de
carcteristicile aerodinamice ale acestora. Prin contrast, factorul major pentru gaze
este solubilitaea moleculelor gazoase în peretele interior al diferitele regiuni ale
sistemului respirator. Proprietăţile aerodinamice ale particulelor depind de:
mărimea, forma şi densitatea lor. Comportamentul de lanţ sau fibră poate depinde
de orientarea sau direcţia de curgere. Depunerea particulelor în regiuni diferite ale
sistemului respirator depinde de mărimea lor. Deschiderile nazale permit
particulelor mari de praf să intre în regiunea nazală împreună cu particulele de aer,
mult mai fine. Particulele din atmosferă pot varia, în diametru, de la mai puţin de
0.01 µm pînă la mai mult de 50 µm.
Relaţia dintre mărinea aerodinamică a particulelor şi regiunea unde ele sunt
depozitate este înfăţişată în figura 2.3, [4]. Particulele mai mari sunt depozitate în
regiunea nazală, aceasta depunere datorîndu-se impactului cu firele de păr şi
curburile cavităţii nazale, în timpul trecerii particulelor spre celalte regiuni.
Particulele mai mici trec prin regiunea nazală şi sunt depozitate în regiunile
traheobronhiale şi pulmonare. Particulele sunt îndepărtate prin lovirea de pereţii
bronhiilor atunci când ele nu pot urma curentul gazos principal, care curge prin
ramificaţiile secundare ale arborescenţei bronhiale. De vreme ce curentul de aer
descreşte în apropierea bronhiilor terminale, particulele cele mai mici sunt
îndepărtate prin mişcarea Browniană, care le împinge spre membrana alveolară.
Fig. 2.3. Depunerea particulelor funcţie de diametru.

Sistemul respirator are cîteva mecanisme de îndepărtare a particulelor
depozitate. Pereţii regiunilor nazale şi traheobronhiale sunt acoperiţi cu o
căptuşeală de mucoasă. Suflatul nasului, strănutul, tusea şI înghiţitul ajută la
îndepărtarea particulelor din căile superioare. Pereţii traheobronhiali au cili fibroşi
care mătură fluidul mucos în sus, transportînd particulele spre vîrful traheeii, unde
sunt înghiţite. Acest mecanism este numit escalator mucociliar. În regiunea
pulmonară a sistemului respirator, particulele străine pot circula de-a lungul
căptuşelii epiteliale ale sacului alveolar spre limfă şi spre sistemul circulator, sau
pot fi înghiţite de către celule gunoier, numite macrofage alveolare, care pot
împinge particulele către escalatorul mucociliar, pentru a le îndepărta.
Gazele foarte solubile, precum SO2, sunt absorbite de către căile superioare.
Dacă gazele sunt mai puţin solubile, cum ar fi NO2 şi O3, aceste pot penetra
regiunea pulmonară. Gazele iritante stimulează neuroreceptorii din pereţii
respiratori şi dau naştere la o varietate de răspunsuri cum ar fi strănutul, tusea,
bronhoconstricţia şi respiraţia rapidă. Gazul dizolvat poate fi eliminat prin procese

biochimice sau se poate difuza în sistemul circulator.
2.4.4. Impactul poluării aerului asupra oamenilor

Impactul poluării aerului asupra fiinţelor umane reprezintă o motivaţie
importantă care justifică controlul ei. Majoritatea persoanelor nu pot să aleagă
atmosfera pe care o respiră. Adulţii activi pot să aleagă, prin selecţia ocupaţiei şi a
locului în care trăiesc şi muncesc, dar copii şi pensionarii în vîrstă nu au această
posibilitate.
Populaţia receptor din zonele urbane include un spectru larg de caracteristici
demografice din punct de vedere al: vîrstei, sexului şi stării de sănătate, [4]. În
acest grup pot fi identificate următoarele subpopulaţii sensibile: copii foarte mici,
al căror sistem circulator şi respirator nu este îndeajuns de maturizat; bătrînii al
căror sistem respirator şi circulator funcţionează defectuos; persoane cu boli
preexistente precum astm, enfizem şi boli de inimă. Aceste subpopulaţii prezintă
reacţii diverse la expunerea la poluanţii din aer, faţă de populaţia obişnuită.
Poluanţii din aer afectează în principal sistemele respirator, circulator şi
olfactiv. Sistemul respirator este calea principală de intrare a poluanţilor din aer,
unii dintre aceştia putînd altera funcţiile plămînilor.
Date despre efectele negative asupra sănătăţii provin din trei tipuri de studii:
clinice, epidemiologice şi fiziologice. Studiile clinice şi epidemiologice sînt
concentrate asupra subiecţilor umani, în timp ce cele toxicologice pe animale sau
simple sisteme celulare.
Din consideraţii tehnice, expunerea umană se face la nivele reduse de
poluanţi aerieni, care ar putea avea efecte ireversibile asupra sănătăţii. În general,
studiile clinice aduc dovezi ale efectelor poluanţilor din aer prin reproducerea lor în
condiţii de laborator. Poate fi efectuată şi expunerea la un anumit nivel, precis
determinat. Se poate cuantifica efectul psihologic şi determina starea de sănătate a
subiectului. Acest tip de studii poate determina prezenţa / absenţa punctelor critice
la anumite probe, prin expunere pe termen scurt, la concentraţii de nivel scăzut de
poluanţi diferiţi.
Efectele mirosurilor asupra sănătăţii sunt greu de cuantificat, apărînd stări
de greaţă, vomă, durere de cap, respiraţie sacadată, tuse, deranjarea somnului, a
stomacului, a poftei de mîncare, iritarea ochilor, nasului şi gîtului. Prin urmare,
distrugerea stării de bună dispoziţie şi a savurării mîncării, liniştii căminului şi a
mediului exterior, disturbări, nelinişti şi depresii, iată cîteva dintre efctele raportate
de către subiecţi. Cercetările făcute în condiţii controlate au stabilit cantitativ
schimbări în sistemele respiratorii şi cardiovasculare.
Mirosurile sunt percepute prin intermediul sistemului respirator, care este
compus, la nivelul nasului din două organe: epiteliumul olfactiv, o foarte mică
suprafaţă a sistemului nazal şi din terminaţiile nervului trigeminal, care este foarte
bine distribuit la nivelul cavităţii nazale. Epiteliumul olfactiv este extrem de
sensibil, oamenii inhalînd adesea pentru a aduce în contact cu această suprafaţă cît
mai mult odorant. Nervii trigeminali iniţiază reflexele de protecţie, cum sunt
strănutatul şi întreruperea inhalării la expunerea la odoranţi cu noxe.
Există o dificultate reală în stabilirea relaţiei dintre intensitatea sau durata
expunerii la mirosuri şi magnitudinea efectelor lor asupra acestor sisteme.
2.5. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi animalelor

2.5.1. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi culturilor
Efectele poluării atmosferice asupra plantelor au fost clasificate ca simptome
vizibile şi efecte nesemnificative, nonvizibile, [4].
Simptomele vizibile reprezintă deviaţii de la starea de sănătate, aşa cum poate
fi percepută prin vizualizare directă. Pentru plantele cu frunze mari o frunză
sănătoasă are o culoare frumoasă, cu o structură celulară normală în diferite
straturi. Deviaţiile de la această aparenţă sănătoasă includ moartea ţesutului şi
grade diferite de pierdere a culorii.
Decolorările mai puţin dramatice sunt cauzate de o reducere a numărului de
cloroplaste, un simptom care poartă numele de cloroză.
Prejudiciul cauzat frunzei de poluarea atmosferică poate duce la îmbătrînirea
prematură sau la căderea acesteia. Tulpina sau structura frunzei pot suferi o
elongare sau o deformare. La copacii şi fructele ornamentale pot fi deasemenea
vizibile prejudicii aduse florilor, care pot avea ca rezultat o scădere a producţiei.
Efectele subtibile, nonvizibile, ale poluanţilor din aer implică reducerea
creşterii plantelor şi alterarea proceselor fiziologice şi biochimice, precum şi
schimbări în ciclul reproductiv. O reducerea a producţiei recoltate poate avea loc şi
în absenţa simptomelor vizibile. Acest tip de prejudiciu este deasemenea legat de
expunerea cronică pe termen lung la nivele scăzute de poluare atmosferică. Studiile
arată că plantaţiile expuse la aer ambiental filtrat sau nefiltrat dau recolte diferite,
deşi nu se observă simptome vizibile, [9]. Reducerea biomasei totale poate duce la
pierderi economice pentru recoltele de cereale furajere sau fîn.
Schimbările biochimice sau fiziologice au fost observate la plantele expuse la
poluanţii din aer, aici fiind incluse alterări în fotosinteza netă, răspunsul stomatelor
şi activitatea metabolică. Aceaste studii asupra expunerii au fost făcute în condiţii
de laborator.
Înţelegerea acestor procese ar ajuta la identificarea cauzelor reducerilor de
producţie.
Studiile de laborator investighează şi interacţiunile dintre poluanţii din aer şi
ciclul reproductiv al anumitor plante; schimbări subtile au avut loc în reproducerea
unor specii mai sensibile, aceste putându-se transforma astfel încât, supravieţuirea
şi dezvoltarea lor într-un anumit ecosistem să devină imposibile.
Poluanţii majoritari din aer, fitotoxici plantelor sunt: ozonul, dioxidul de sulf,
dioxidul azotic, fluridele, şi nitratul peroxiacetilic. Plaja de efecte se întinde de la o
mică reducere a recoltei până la un prejudicu extensiv, vizibil, depinzând de

nivelulul şi de durata expunerii. Urme vizibile asupra planetelor şi culturilor de
salată verde, tutun, orhidee, cauzate de poluarea atmosferică se transferă în pierdere
economică. Prin contrast, urmele vizibile lăsate pe struguri, cartofi, sau porumb,
cauzate de poluarea atmosferică, nu conduc la pierderi de producţie.
2.5.2. Efectele noxelor asupra pădurilor

Pe aproximativ 1.95*1010 km2 de suprafaţă planetară se află păduri în
proporţie de 20 % sau chiar mai mult, reprezentând aproximativ o treime din
suprafaţa totală. Câteva tipuri diferite de ecosisteme forestiere pot fi definite ca
dependente de localizarea lor şi speciile prezente. Cea mai mare suprafaţă este cea
ocupată de pădurilor tropicale, urmată de cea a pădurilor din zona temperată,
pădurile musonice şi zonele dependente de flux. Ecosistemul pădurilor temperate
este localizat la latitudini unde a avut loc industrializarea pe scară largă şi unde
există opurtunităţi maxime de interacţiune cu poluanţii din atmosferă. Impactul
poluării aerului asupra ecosistemului pădurii poate fi în beneficiul, dar şi
detrimentul acestuia.
Relaţia dintre poluanţii atmosferici şi pădure se poate clasifica în funcţie de
doza, în trei categorii: doză scăzută, doză intermediară şi doză mare, [9].
Prin această schemă de clasificare poate fi clarificat, în mod semnificativ,
impactul poluării aerului asupra pădurilor, pe baza numeroaselor mărturii
contradictorii.
1). Doză scăzută
În condiţiile unei doze scăzute, sistemele forestiere acţionează ca absorbant
pentru poluanţii din aer şi, în unele instanţe, ca sursă. Atmosfera, litosfera şi
oceanele sunt implicate în ciclul carbonului, azotului, oxigenului, sulfului precum
şi a altor elemente, fiecare însă la o scară diferită. În condiţii de doză scăzută,
pădurea şi alte sisteme biomasice utilizează, de mii de ani, compuşii chimici
prezenţi în aer şi eliberează alţii. Industrializarea a crescut concentraţiile de NO2,
SO2 şi CO2 pe fundalul atmosferei curate.
Pădurile pot fi surse pentru urmele de gaze din atmosferă, precum
hidrocarbonaţii, sulfidele hidrogenate, NO2 şi NH3. Hidrocarburile sunt eliberate în
atmosferă în cantitate de aproximativ 108 ÷ 2*108 tone pe an, [10, 11],
reprezentând o cantitate de câteva ori mai mare decât cea generată antropogenic.
Emisiile pădurilor sunt mult mai dispersate extensiv şi mai puţin concentrate decât
cele antropogenice. Sistemele pădurilor sunt de asemenea şi surse de CO2, atunci
când au loc incendii controlate sau necontrolate sau când putrezesc straturile de
paie şi frunziş de pe pământ. În plus, în timpul înfloririi se produce o anumită
cantitate de etilenă. O altă emisie supilimentară în atmosferă este realizată de
grăunţele de polen. Polenul joacă un rol esenţial în ciclul reproductiv al celor mai
multe sisteme forestiere, dar poate altera sănătatea celor alergici la fân. Contribuţia
de sulf a pădurilor este alcătuită din dimetilsulfit, reprezentând 10-25 % din
cantitatea totală eliberată de către sol şi vegetaţie.

Copacii şi solurile pădurilor acţionează ca surse de NH3, oxigen şi hidrogen.
Amoniacul este format în sol de câteva tipuri de bacterii şi ciuperci. Volatilizarea
amoniacului şi reacţiile sale ulterioare în atmosferă depind de temperatura şi de
pH-ul solului. Fertilizatorii sunt utilizaţi ca element de creştere a producţiei, în
administrarea pădurii. Volatilizarea fertilizatorilor aplicaţi poate deveni o sursă
pentru amoniacul din atmosferă, în special dacă este utilizată ureea.
Oxizii de azot sunt formaţi la diferite nivele ale procesului biologic de
denitrificare. Acest proces începe cu azotul. Azotul este redus după aceea, în paşi
diferiţi, putându-se forma NO2, NO, N2O şi N2 şi, în funcţie de condiţii, aceştia
sunt apoi eliberaţi în atmosferă.
Interacţiunile poluanţilor din aer cu pădurile la concentraţii de doze mici duc
la efecte imperceptibile asupra ciclurilor biologice naturale ale acestor specii. În
unele cazuri aceste interacţiuni pot fi benefice pentru ecosistemul forestier.
Pădurile, la fel ca celelte sisteme biologice, acţionează ca absorbante pentru
îndepărtarea urmelor de gaze din atmosferă.
2). Doză intermediară
Al doilea nivel de interacţiune, nivelul de doză intermediară, poate duce la
efecte măsurabile asupra ecosistemelor forestiere. Aceste efecte constau în
reducerea creşterii pădurii, schimbări ale speciilor forestiere şi sensibilitate la boli.
Atât investigaţiile de laborator, cât şi cele de teren, arată că SO2 inhibă creşterea
pădurii. Atunci când probe diferite au fost expuse la SO2 în laborator, s-a constatat
o reducere în creşterea acestora, faţă de cele neexpuse. Investigaţii diverse făcute
asupra sistemelor forestiere, în vecinătatea unor surse punctuale importante,
descriu efecte deosebite ce se manifestă asupra copacilor din vecinătatea apropiată
a sursei.
Efectul oxidanţilor fotochimici, în principal al O3 şi a nitratului peroxiacilic
(PAN), asupra pădurilor, a dus la schimbări în compoziţia pădurii şi la schimbarea
sensibilităţii la boli. Au fost observate şi schimbări în compoziţia şi calitatea
estetică a pădurii.
Pe măsură ce copacii sunt supuşi unui stress în creştere, datorat expunerii la
oxidant, devin mult mai vulnerabili la gândacul pinului, care le poate aduce
moartea subită. Pinul pare a fi mult mai sensibil decât ceilalţi componenţi ai
sistemului forestier, iar expunerea sa continuă la oxidantul fotochimic poate duce la
o evoluţie regresivă, de la specie dominantă la cea minoritară.
Interacţiunile din categoria dozelor intermediare pot induce efecte asupra
ciclului de reproducere al speciilor, utilizării nutrienţilor, producţiei de biomasă şi
sensibilităţii la boli.
3). Doză mare
A treia categoie de interacţiuni este cea de doză mare. Efectele produse la
acest nivel pot fi observate chiar şi de către un observator ocazional. Rezultatele
expunerii la o doză mare aduc prejudicii severe, sau chiar distrugerea pădurii.
Condiţiile acestei expuneri sunt asociate aproape întodeauna cu sursele punctuale
de emisie. Poluanţii implicaţi sunt, cel mai adesea, SO2 şi fluorul hidrogenat. Din
punct de vedere istoric, cele mai dăunătoare surse de poluare pentru ecosistemele
forestiere înconjurătoare sunt topitoriile şi instalaţiile de reducerea a aluminiului.
A fost analizat impactul unei topitorii asupra zonelor înconjurătoare, [11], în
cazul dozei mari, pe o rază de ∼ 60 km aflate în bătaia vântului. Au fost analizate
parcele de vegetaţie şi s-au stabilit patru zone de impact în direcţia vântului:
* până la 8 km de la instalaţiile idustriale, daunele au fost clasificate ca fiind
foarte serioase, în imediata apropiere nemaisupravieţuind copaci sau tufişuri;
* până la ∼17 km, zonă de daune serioase (frunzişul copacilor distrus);
* până la ∼25 km, daune considerabile unde frunzişul tuturor copacilor nu
fusese distrus, iar mortalitatea copacilor rămîne ridicată;
* până la ∼35 km depărtare, daunele sunt considerate a fi moderate, unde
frunzişul copacilor nu este distrus, dar este supus unui anumit stres, iar flora
de la nivelul solului este totuşi redusă.
Poluări severe, care au produs daune serioase au avut loc în câteva rânduri,
iar dacă nu se va avea grijă pe viitor, vor putea apărea surse suplimentare de
poluare.
2.5.3. Efectele noxelor asupra vieţuitoarelor

Au fost făcute cercetări importante asupra vieţuitoarelor pentru a determina
efectele poluarii atmosferice. Societatea acceptă, în general, mai uşor cercetări care
ar putea afecta sănătatea animalelor, decât experimente similare asupra oamenilor.
Studiile asupra animalelor sunt făcute în condiţii de experimentare bine definite,
pentru a asigura acurateţea informaţiilor asupra gradului de expunere la un anumit
poluant. Experimentele pe animale prezintă şi avantajul examinărilor postmortem,
pentru a determina alterările specifice, provocate de către poluanţii aerului, asupra
plămînului sau ale altor organe. Aceste examinări produc dovezi concludente
pentru definirea relaţiei cauză-efect, pentru anumiţi poluanţi.
Metalele grele aflate în conţinul vegetaţiei şi apei reprezintă o sursă continuă
de toxicitate pentru animale şi peşti.
Arseniul şi plumbul provenit de la topitorii, molibdenul de la furnale,
mercurul de la instalaţiile de sodă, reprezintă poluanţi toxici severi. Otrăvirea cu
mercur a vieţii acvatice reprezintă o problemă recentă, căci eliminarea efectelor
celorlalte a fost îndeplinită, în mare măsură, printr-un control strict al emisiilor
industriale.
Fluoridele gazoase cauzează prejudicii şi daune unei mari varietăţi de
animale domestice şi sălbatice deopotrivă, precum şi peştilor, fiind raportate
accidente datorate insecticidelor şi gazelor toxice.
Respirarea poluanţilor toxici nu reprezintă o formă majoră de poluare pentru

animalele, ci ingestia alimentelor contaminate de poluanţi.
În cazul animalelor este vorba de un proces de acumulare a poluanţilor din
aer în două etape: în vegataţia sau în furajul care le serveşte drept hrană, iar în
secundar, este vorba de efectele ingestiei asupra animalelor. În afară de vegetaţia
infectată, carnivorele (aici fiind incluşi şi oamenii) consumă micile animale şi pot
ingera astfel, substanţe chimice, printre care pesticide, erbicide, fungicide şi
antibiotice. Grija sporită pentru mediul înconjurător a scos la suprafaţă importanţa
lanţului alimentar complet pentru sănătatea mentală şi fizică a oamenilor.
Una dintre problemele cele mai recente ale creşterii animalelor este
otrăvirea, prin aer, cu arsenic. O cantitate mare de arsenic (de aproximativ 10
mg/kg), creează probleme digestive, respiraţie cu miros de usturoi, ciroza ficatului,
proastă dispoziţie şi pot fi observate chiar efecte asupra reproducţiei.
Hrănirea vitelor cu iarbă conţinând 25-50 mg/kg (ppm în greutate) de plumb,
poate avea ca simptome cârceii, spume la gură, spargerea dinţilor, paralizarea
muşchilor laringelui, [4].
Simptomele otrăvirii cu molibden la vaci sunt slăbire, anemie, crispare şi
decolarea părului. Vegetaţia conţinând 230 mg/kg din această substanţă, afectează
semnificativ vitele.
Mercurul din apă este transformat în metil de mercur de către vegetaţia
acvatică. Peştii mici consumă această vegetaţie, iar ei, la rândul lor, sunt mâncaţi
de peştii mai mari şi chiar de către oameni. În general, nu pot fi comercializate
pentru consum uman alimentele cu mai mult de 0.5 ppm de mercur (0,5 mg /kg).
Periodic, emisii accidentale ale unei substanţe chimice periculoase afectează
sănătatea animalelor.
Emisiile de fluor ale industriei producătoare de fosfaţi sau derivaţi ai
acestora au produs daune importante vitelor din întreaga lume; roca de fosfat,
materialul primar, poate conţine până la 4 % fluor, iar o parte din acesta este
eliberat în aer (şi apă) în timpul procesului.
Din 1950, cercetările au dus la lărgirea domeniului de cunoştinţe despre
efectul fluorului asupra animalelor, realizându-se standarde de diagnoză şi de
evaluare a fluorozelor, [8]. Toxicitatea cronică datorată fluorului, numită fluoroză,
este observată adesea la vite. Efectele primare ale fluorului la animale se observă la
dinţi şi la oase. O doză excesivă slăbeşte emailul dinţilor în creştere, iar dinţii abia
erupţi se moaie, molarii devin inegali.
Toleranţa animalelor la fluor variază, vacile de lapte fiind cele mai sensibile
iar păsările cel mai puţin afectate. Fluoroza animalelor din zonele contaminate
poate fi evitată prin păstrarea concentraţiilor de fluor la un nivel scăzut, sub cel
acceptat.
Este un fapt demonstrat că, un consum sporit de săruri de aluminiu şi de
calciu poate reduce toxicitatea fluorului din organismul animalelor.
2.6. Efecte toxice ale compuşilor organici volatili

Compuşii organici volatili (COV) pot avea efecte directe asupra sănătăţii şi
asupra mediului, prin nocivitatea intrinsecă şi unele proprietăţi fizico-chimice sau
indirecte, prin degradarea aerului, dintre care, cele mai importante sunt poluarea
fotochimică şi efectul de seră.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a definit valorile orientative ale unor
substanţe din categoria COV (tabelul 2.2), care prezintă un risc cancerigen şi/sau
asupra nivelului ambiant normal. Aceste valori sunt prezentate în termeni de
probabilitate a riscului, pentru o expunere de durată a persoanelor, într-o atmosferă
cu un conţinut din substanţa respectivă de 1 µg/m3.
Valorile maxime, ce nu trebuie depăşite pentru apărarea sănătăţii populaţiei şi
care ţin seama de subiecţii cu risc ridicat (copii, insuficienţe respiratorii, persoane
în vârstă) sunt prezentate în tabelul 2.3.
Tabel 2.2
Valori de ghidare pentru substanţele cancerigene
Compuşi Riscul [%] Poziţia tumorilor

Acetonitril 2*10-5 Plămân
Benzene 4*10-6 Plămân
Aramatici policiclici 9*10-2 Plămân
Clorură de vinil 1*10-6 Plămân
Tabel 2.3.
Valori pentru substanţe cu risc de iritare mucoase respiratorii
Compuşi Valori de ghidare OMS Durata de expunere

3
1.2 dicloretan 0.7 mg/m 24 h
Dicloretan 3 mg/m3 24 h
Formaldehidă 100 µg/m3 30 min
Stiren 800 µg/m3 24 h
Tetracloretilenă 5 mg/m3 24 h
Toluen 8 mg/m3 24 h
Tricloretilenă 1 mg/m3 24 h
Poluarea fotochimică este un efect indirect, care desemnează un ansamblu de

poluanţi formaţi la baza atmosferei (aprox. 7÷10 km altitudine), pornind de la
reacţiile chimice între diverşi compuşi, calificaţi drept precursori (COV, azotaţi,
monoxid de carbon), datorită efectului radiaţiilor solare cu lungime de undă scurtă.
Poluarea fotochimică accelerează degradarea materialelor, în special plasticul şi
contribuie la scăderea vizibilităţii atmosferice, prin particulele fine pe care le
generează.
Principalul poluant fotochimic este ozonul, gaz a cărui producere este însoţită
de alte specii cu proprietăţi acide şi oxidante (aldehide, nitraţi organici, acid citric,
peroxid de hidrogen, etc.).
Dar ozonul stratosferic constituie o protecţie general admisă pentru oameni,
prin formarea unui strat protector împotriva razelor ultraviolete. Însă, formarea
ozonului în troposferă reprezintă un pericol asupra oamenilor. Ozonul intrat in
aparatul pulmonar poate afecta căile respiratorii datorită proprietăţii sale oxidante.
Aceste efecte sunt accentuate de prezenţa altor poluanţi, precum oxidul de
sulf şi oxidul de azot. Ozonul poate perturba activitatea de fotosinteză a plantelor şi
are repercursiuni climatice, deoarece este un gaz ce determină efectul de seră: o
moleculă de ozon este de cca. 2000 de ori mai absorbantă faţă de radiaţiile
infraroşii comparativ cu o moleculă de dioxid de carbon. S-a calculat că la dublarea
concentraţiei de ozon din troposferă temperatura atmosferică poate creşte cu aprox.
1 grad Celsius.
Cu siguranţă, COV participă la încălzirea climatului într-o manieră directă
prin absorbţia radiaţiilor infraroşii reflectate de pământ, datorită prezenţei CFC,
tricloretan, metil-cloroform, tetraclorură de carbon.
COV, reactivi chimici aflaţi la baza atmosferei, contribuie în egală măsură şi
indirect la efectul de seră, participând la producerea de ozon fotochimic (gaz cu
efect de seră) şi influenţând conţinutul atmosferic în general şi în particular, prin
radicalul hidroxil (OH*).
Acţiunea radicalului hidroxil asupra COV declanşează un lanţ complex de
reacţii, al cărui bilanţ poate conduce la producerea mai multor molecule de ozon,
plecând de la o singură moleculă de carbonaţi, după cum se arată în figura 2.4, care
prezintă perturbaţiile ciclului natural Chapman.
Fig. 2.4. Perturbaţia ciclului Chapman în prezenţa COV.

Copyright ©, 2006, Editura AGIR
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
Adresa: Editura AGIR

Calea Victoriei, nr. 118
Sector 1, 70179, Bucureşti
Telefon: 4211-659 22 75; 421- 659 41 60
Fax: 421 -312 55 31
E-mail: agir@starnets.ro
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. ing. George DARIE

Prof. univ. dr. ing. Dan Niculae ROBESCU
Date despre autor :
Prof.univ.dr.ing. Gheorghe LĂZĂROIU a absolvit facultatea de

Energetică din Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti în anul
1979. A obţinut titlul de doctor inginer în Termoenergetică în anul
1998 la Universitatea Politehnica din Bucureşti, având o
importantă activitate didactică şi ştiinţifică în domeniile: impactul
producerii energiei asupra mediului, soluţii de depoluare, protecţia
atmosferei împotriva poluării, informatizare procese energetice,
modelare şi simulare instalaţii termohidraulice, regimuri staţionare
şi dinamice din centralele termoelectrice. Membru IEEE, AGIR, al
Institutului Naţional Român pentru Studiul Amenajării şi Folosirii
Surselor de Energie, al Asociaţiei române “Energia nucleară”.
Ingrijire editorială: Ioan GANEA

Coperta: Adriana BUTMĂLAI
Bun de tipar: 15.03.2005, Coli tipo: 30,625
ISBN: 973-8449-78-2
PREFAŢĂ
În viaţa de zi cu zi omul introduce în atmosferă, direct sau indirect, substanţe sau

energie care exercită o acţiune nocivă, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
strice resursele biologice, ecosistemele, să deterioreze bunurile materiale, valorile de
agrement şi alte utilităţi legitime ale mediului înconjurător. Emisiile în atmosferă a
gazelor, a particulelor solide sau lichide, corozive, toxice sau odorante (poluanţi ai
aerului), afectează sănătatea publică sau calitatea mediului, dăunează zonelor agricole,
forestiere sau construcţiilor publice.
În consecinţă, poluarea atmosferei a devenit o problemă majoră a societăţii la scară
mondială, iar eforturile pentru a respira un aer cât de cât curat sunt considerabile.
Lupta pentru depoluarea aerului constă în împiedicarea emisiei în atmosferă a
substanţelor poluante, nocive pentru mediul înconjurător, în special pentru oameni.
Prezenta lucrare, Soluţii moderne de depoluare a aerului îşi propune, aşa cum
sugerează şi titlul, să prezinte câteva metode de reducere a concentraţiilor de praf, de
reducere a oxizilor de azot şi sulf din aer, de tratare a compuşilor organici emişi în
atmosferă.
Lucrarea se adresează deopotrivă specialiştilor în domeniul ingineriei mediului, cât
şi studenţilor din ultimii ani de studiu şi la masterat, de la specializările Ingineria mediului
şi Centrale termoelectrice, fiind structurată pe 11 capitole.
În capitolul 1 este fundamentată necesitatea depoluării aerului prin definirea
poluării, a principalilor poluanţi şi a limitelor impuse acestora la evacuarea în atmosferă.
Sunt analizate principalele tehnici de depoluare şi principalele procedee aplicate
industrial. În perspectivă, soluţiile moderne de depoluare vor avea în vedere o mai bună
protecţie, de ansamblu, a mediului înconjurător depoluarea aerului.
Capitolul 2 prezintă efectele poluanţilor aerului asupra mediului înconjurător. Sunt
evidenţiate efectele asupra atmosferei, solului şi apei: formarea ceţii atmosferice, a
smogului, ploaia acidă şi influenţa lor asupra vieţii. De asemenea, poluanţii aerului
afectează materialele şi structurile, subliniindu-se efectele asupra metalelor, construcţiilor,
ţesăturilor, coloranţilor, etc.
O atenţie deosebită s-a acordat efectelor noxelor asupra sănătăţii umane şi a
evoluţiei vegetaţiei şi vieţuitoarelor.
Capitolul 3 prezintă metodele de cuantificare a emisiilor în aer, precizând
elementele necesare pentru identificarea şi cuantificarea emisiilor, tipurile de surse şi
inventarieri, cât şi metodele utilizate pentru cunoaşterea emisiilor prin măsurare,
determinare sau estimare. Se fac precizările necesare privind modul de considerare a
surselor de emisie, de determinare a factorilor de emisie şi de estimare a emisiilor
provenite de la surse.
Măsurarea emisiilor face obiectul capitolului 4, fiind o problemă deosebit de
importantă pentru aprecierea corectă a gradului de poluare a atmosferei. Eşantionarea
aerului şi metodologia de colectare a datelor au o influenţă majoră în acest scop,aşa cum
se subliniază şi în capitol.
Procedeele de reducere a concentraţiilor de praf sunt prezentate în capitolului 5.
După definirea prafului ca poluant, se prezintă metoda de calcul a eficienţei instalaţiilor de
filtrare, pe baza căreia se analizează sistemele de desprăfuire mecanice, electrostatice, în

strat poros şi hidraulice. În continuare, sunt analizate tipurile de procedee de desprăfuire
şi, pentru fiecare, este redată schema şi caracteristicile de funcţionare, inclusiv o analiză
comparativă a acestora.
Capitolul 6 tratează soluţiile de reducere a oxizilor de azot. În acest scop sunt
analizate procesele de formare a oxizilor de azot cu evidenţierea factorilor de influenţă. Pe
baza acestora este posibilă limitatrea formării oxizilor de azot şi reducerea lor. Sunt
prezentate tehnicile de limitare a formării oxizilor de azot în timpul arderii, cât şi
fenomenele secundare induse de acestea. O atenţie deosebită este acordată metodelor de
reducere catalitică şi prin recombustie a oxizilor de azot formaţi, prezentând şi fenomenele
secundare ce pot apare.
Reducerea oxizilor de sulf şi a hidrogenului sulfurat face obiectul capitolului 7 în
care, după o scurtă prezentare a implicaţiilor generării bioxidului de sulf, sunt evidenţiate
metodele de reţinere şi reducere a acestuia, prin injecţie de calcar şi desulfurare umedă.
Sunt prezentate principalele procedee de desulfurare a hidrogenului sulfurat precum
extragerea, concentrarea, conversia şi tratarea catalitică.
În capitolul 8 sunt analizate procedeele de tratare a compuşilor organici volatili
(COV). După definirea COV, a domeniilor de utilizare, sunt prezentate tehnicile
disponibile de tratare a COV precum şi criteriile de alegere a metodei adecvate.
Capitolul 9 prezintă procedeele de reţinere a picăturilor şi a vaporilor de substanţe
poluante iar capitolul 10, procedeele de reducere a odorizanţilor, detaliindu-se schema
pentru conversia acestora în substanţe neodorizante.
În capitolul 11 este prezentată concepţia sistemelor de purificare totală a gazelor. În
acest sens, sunt comparate posibilităţile de dispunere relativă a sistemelor specializate,
pentru reducerea principalilor componenţi poluanţi (praf, oxizi de azot, oxizi de sulf). Sunt
evidenţiate componentele sistemului de purificare totală şi concluziile care derivă din
utilizarea viitoare a acestora.
Doresc să mulţumesc referenţilor ştiinţifici, prof.dr.ing. George Darie şi prof.dr. ing.
Dan Robescu, pentru sugestiile competente acordate la redactarea acestei lucrări.
Autorul mulţumeşte conducerii Catedrei de Centrale Electrice şi Energetică
Industrială şi conducerii Facultăţii de Energetică pentru sprijinul acordat în elaborarea
lucrării.
AUTORUL
3. METODE DE
CUANTIFICARE A
EMISIILOR ÎN AER
3.1. Elemente necesare pentru identificarea şi
cuantificarea emisiilor
Fiecare om are dreptul de a respira un aer care sa nu-i dăuneze sănătăţii, adică
un aer în care concentraţiile de substanţe dăunătoare pentru sănătatea umană şi
pentru alte ecosisteme să nu depăşească nivelurile de referinţă admise.
Nivelurile concentraţiei diferitelor substanţe în aer constituie indicatori ai
stării mediului înconjurător. Aceste niveluri depind de mărimea reziduurilor
datorate activităţilor antropice (încălzire, transport, …) şi unor fenomene naturale,
care alcătuiesc indicatorii de presiune asupra mediului înconjurător.
Relaţia dintre “presiune” (emisiile în atmosfera) şi “stare” (calitatea aerului)
este complexă. Într-adevăr, substanţele aruncate în aer sunt, pe de o parte,
transportate la distanţe mai mult sau mai puţin îndepărtate de sursă şi, pe de altă
parte, ele suferă multiple transformări fizico-chimice, în special sub acţiunea
radiaţiei solare.
În cadrul politicii referitoare la mediul înconjurător, autorităţile publice
încurajează crearea de modele, care să permită reprezentarea acestor fenomene şi
stabilirea frecvenţei acţiunilor de poluare, în scopul îmbunătăţirii măsurilor de
protecţie pe termen scurt şi a direcţiilor de urmat pe termen lung, pentru
ameliorarea calităţii aerului, [12]. Acest lucru se concretizează printr-un sistem cu
mai multe componente, prezentat în figura 3.1, în care emisiile în atmosfera
reprezintă o parte esenţială. De altfel, interesul purtat altor fenomene ca, subţierea
stratului stratosferic de ozon, sporirea efectului de seră, ploile acide, etc., conduce
la urmărirea unor scheme asemănătoare şi la interesul crescând acordat cunoaşterii
emisiilor în atmosferă.
Poluarea aerului, în general, şi emisia de substanţe în aer, în particular, pot fi
abordate sub diferite aspecte: ştiinţific, economic, politic, care, până la urmă, se
întrepătrund.
Conform gradului de implicare şi aspectului asupra căruia ne concentrăm,
numeroasele cerinţe privind emisiile în aer sunt formulate de:
• oameni de ştiinţă, pentru modelarea fenomenelor şi analiza impactului
fiziologic, economic, etc.;
• industriaşi, pentru determinarea părţii de responsabilitate şi respectarea
legilor cu privire la mediul înconjurător;
• administraţie, în vederea dezvoltării unor strategii de reducere a
emisiunilor în atmosferă şi ameliorarea calităţii aerului şi, în general, a

biosferei;
• colectivităţile locale, în scopul precizării acţiunilor de urmat la acest
nivel;
• publicul care reclamă accesul la informaţie.
Fig. 3.1. Relaţia dintre emisiile în aer, impact şi acţiuni asupra surselor.
Principalele elemente necesare pentru identificarea şi cuantificarea emisiilor

sunt specificaţiile tehnice referitoare la surse şi tipuri de inventarieri ale emisiilor.
3.1.1. Specificaţii tehnice referitoare la surse

Pentru a identifica corect atât sursele, cât şi poluanţii emişi de acestea, sunt
necesare, în principal, specificaţii tehnice care să precizeze dimensiunea temporală
şi geografică, a emisiilor sursele emitente precum şi substanţele emise, [13].
Dimensiunea temporală
În majoritatea cazurilor, emisiile sunt inventariate pe perioada unui an
calendaristic. Pentru aprecierea evoluţiei şi, în mod special, pentru “a măsura”
impactul acţiunilor întreprinse în vederea protejării mediului înconjurător este
necesară stabilirea unei serii cronologice.
Sporirea modelelor de transport şi de transformări fizico-chimice în
atmosferă, necesită procurarea de informaţii privitoare la intervale de timp mult
mai scurte, de ordinul orelor, în scopul studierii unei secvenţe care să nu
depăşească, în general, câteva ore. Totuşi, aceste secvenţe se pot referi şi la oricare
perioadă din an.
Dimensiunea geografică
Conform practicilor curente, din punct de vedere spaţial, poluarea poate fi
considerată la fel de bine pentru o ţară întreagă, pentru un continent, planetar sau
Metode de cuantificare a emisiilor în aer 61
doar pentru o suprafaţă foarte redusă, care să acopere mai puţin de 1 km pătrat.
Surse emitente
Pentru cuantificarea emisiilor sunt luate în calcul toate sursele. Totuşi,
câmpul acoperit de anumite inventarieri este restrâns (de exemplu, excluderea
surselor “naturale”, a emisiilor care depăşesc altitudinea de 1000 de metri, a
surselor neacoperite de jurisdicţia naţională, precum cea a vapoarelor în largul
mării, etc.).
Substanţe emise
Substanţele analizate într-o inventariere sunt grupate în funcţie de obiectivul
urmărit, adică de utilizarea prevăzuta a rezultatelor, concretizată prin efectul
predominant al acestora. Cel mai adesea, emisiile sunt inventariate şi grupate pe
categoriile trecute în tabelul 3.1.
Tabel 3.1.
Impactul substanţelor emise în atmosferă
Categoria Emisii poluante

Efecte acide SO2, NOx, HCl, NH3
Contaminarea solului şi Metale grele
apelor Poluanţi organici persistenţi
Distrugerea stratului de ozon CFC
Oxidări fotochimice NOx
Compuşi organici volatili, alţii decât metanul (COVNM)
Efectul de seră Direct prin CO2, CH4, N2O, SF6, HFC, PFC
Indirect prin CO, COVNM, NOx, SO2, HCl, NH3
Sănătatea populaţiei SO2, NOx, COVNM, CO, HCl, praf, metale grele, POPs
3.1.2. Tipuri de inventarieri

Pentru cunoaşterea emisiilor poluante în atmosferă sunt practicate mai multe
tipuri de inventarieri, respectiv cele care au ca obiectiv sursele, produsele şi
efectele economice, [14].
Inventarierea având ca obiectiv sursele
Această abordare se bazează pe cunoaşterea reziduurilor datorate
fenomenelor fizice, chimice, biologice şi altele, precum zdrobire, evaporare,
ardere, reacţii chimice, fermentaţie. Fiecare element al inventarului prezintă emisia
datorată unei tehnologii sau unui fenomen natural, legat de mediul înconjurător.
Inventarierea depinde de caracteristicile specifice entităţii examinate, în special de
condiţiile de manifestare şi, eventual, de alţi parametri exteriori.
Putem lua ca exemplu concludent un automobil proprietate particulară;
emisia de oxizi de azot depinde de tipul motorului, de prezenţa sau absenţa

filtrului catalitic, de modul de alimentare, de viteza vehiculului, de comportamentul
şoferului, de temperatura exterioară, etc.
Inventarierea având ca obiectiv produsele
Abordarea are ca scop cuantificarea cantităţilor de substanţe poluante legate
de un produs sau de un serviciu, luând în considerare totalitatea ciclului său de
viaţă, adică emisiile care au loc în urma fabricării acestuia, a utilizării sale şi a
hotărârii privind soarta lui (reciclare, distrugere, depozitare, etc).
Această analiză cere cunoaşterea emisiilor datorate numeroaselor procese
industriale. Putem relua exemplul unui automobil; în acest caz, conţinutul de
poluanţi aruncaţi în aer de un vehicul cuprinde atât poluarea datorata fabricării lui,
cât şi pe aceea legată de producerea şi vânzarea carburantului, fără să uităm
poluarea legată de utilizarea lui şi de procesul de transformare a unui vehicul scos
din uz.
Inventarierea având ca obiectiv efectele economice
În urma analizei parametrilor mediului înconjurător, aceştia sunt introduşi în
modele macro-economice. Este necesar ca, în cadrul unui sector economic, să se
analizeze cantităţile de emisii în atmosferă, în strânsă legătura cu datele oferite de
cifra de afaceri şi alţi indicatori de producţie. Aceste informaţii permit analiza
tuturor tehnologiilor existente intr-un domeniu de activitate şi în special,
contribuţia acestora în ceea ce priveşte emisiile în atmosferă.
Se constată că inventarierile orientate spre “produs” şi spre “economie” au
în vedere, în mod constant, datele emisiilor luate din inventarele orientate spre
“sursă”. Aceste ultime inventare constituie, aşadar, o bază pentru celelalte analize
şi răspund multor altor cerinţe. Ele furnizează date de bază pentru numeroase
aplicaţii, care necesită uneori coroborarea altor date, mai mult sau mai puţin
complexe (avem în vedere inventarele orientate spre “produs” şi spre “economie”).
Şi din acest motiv, în continuare, tehnologiile de depoluare abordează numai
aspectele care tratează emisiile orientate spre “sursă”.
3.1.3. Metode utilizate pentru determinarea emisiilor

Pentru determinarea emisiilor în aer sunt utilizate, în principal, patru metode,
fiecare dintre ele având avantaje, inconveniente şi limite de utilizare. Aceste patru
metode sunt: măsurarea emisiilor, determinarea emisiilor prin bilanţ, prin corelaţii
şi determinarea emisiilor pe baza unor factori caracteristici de emisie, [15].
Măsurarea emisiilor
Principiul constă în măsurarea, cu ajutorul unui lanţ de măsurători adecvate,
a concentraţiei de diverse substanţe din emisiile de gaze nocive.
Cea mai răspândită aplicare a acestei metode este aceea de supraveghere a
surselor industriale cu emitere de gaze dintr-un punct fix (în mod curent un coş de
fum), în cadrul dispoziţiilor legale în vigoare. Când pe coş este instalat un
dispozitiv de măsurare, el furnizează informaţii foarte precise despre variaţiile de
temperatură şi despre emisiile de substanţe, emisii observate în condiţii de
funcţionare a sursei industriale.
În mod special, sunt măsurate continuu pulberile, dioxidul de sulf (SO2) şi
oxizii de azot (NOx). În anumite industrii se măsoară, de asemenea, şi alte
substanţe precum acidul clorhidric (HCl), compuşii organici volatili (COV), acidul
fluorhidric (HF), [16].
Punerea în practică a lanţului de măsurători a emisiilor este complexă şi
costisitoare în ceea ce priveşte investiţiile şi asigurarea funcţionalităţii aparatelor
(cuprinzând întreţinerea şi citirea acestora). Din această cauză, această metodă este,
în general, folosită pentru măsurarea emisiilor marilor unităţi industriale poluante.
Măsurarea emisiilor se realizează uneori de laboratoare specializate doar la
un interval regulat (se vorbeşte, în acest caz, de măsurători periodice).
Avantajul metodei măsurătorilor periodice este, mai ales, de ordin economic,
deoarece folosirea serviciilor oferite de laboratoarele specializate evită o mare
parte din inconvenientele tehnice şi se dovedesc a fi, din punct de vedere financiar,
mai puţin costisitoare decât măsurătorile permanente, cu atât mai mult cu cât
măsurătorile periodice au un mare grad de incertitudine. Bineînţeles, trebuie
acordată o mare atenţie valorilor rezultatelor obţinute.
Măsurătorile periodice sunt foarte răspândite (legal, obligatorii, atunci când
mărimea instalaţiei depăşeşte o anumită capacitate şi în cazul unei surse de
poluare), şi, deşi costă mai puţin, aduce informaţii mai mult sau mai puţin
pertinente. Combinate cu cunoaşterea volumului debitului de gaze emise,
măsurătorile concentraţiei ponderale permit calculul masei debitului poluantului.
Determinarea emisiilor prin bilanţ
Plecând de la principiul conservării materiei, emisiile anumitor substanţe
precum sulful şi clorul, metale grele, etc, pot fi determinate prin bilanţ, după cum
se prezintă şi în figura 3.2, [17].
Ecuaţia bilanţului material este,
∑A = ∑B + ∑C , ( 3.1)
unde A sunt intrările de poluanţi ca materii prime, combustibili şi carburanţi, B sunt

poluanţii înglobaţi în produşii finiţi sau deşeuri procesate, iar C sunt emisiile de
poluanţi în atmosferă, în ape uzate, deversate la canalizare.
Determinarea masei debitului elementului studiat, pentru diferitele
componente ale bilanţului, se loveşte uneori de dificultăţi tehnice de eşantionare
sau de analiză şi în felul acesta, domeniile de aplicaţie sunt limitate.
Fig. 3.2. Elementele necesare bilanţului.
În practică, această metodă este foarte folosită în cazurile simple (sau care
sunt simplificate) ca, de exemplu, emisia unui generator de abur, cazan sau cuptor.
Pentru această metodă sunt necesare următoarele:
• determinarea cantităţii de combustibil consumat în cursul unui anumit
interval de timp ∆t, suficient de mare pentru a se obţine o incertitudine
relativ redusă;
• prevalarea unui eşantion de combustibil şi analiza compoziţiei
elementare, informaţie care, uneori (de exemplu, pentru sulf, cenuşă) este
comunicată de furnizor;
• deducerea cantităţii de sulf care intră în cursul intervalului de timp ∆t;
• determinarea, într-un mod asemănător, prin prelevare de eşantioane şi
analiză, a reţinerilor de substanţe poluante în focar sau, atunci când
acestea sunt reduse, pot fi neglijate;
• relaţii şi formule care să permită calculul emisiile, pe baza elementelor
anterioare.
Forma generală a relaţiei care permite calculul emisiei de substanţe poluante
este,
( )
E p , f = QcTp , e 1 − R p
M p, f
M p,e
, ( 3.2)
unde: E p , f [kg/s] - emisia în atmosferă a substanţei poluante p sub forma f; Qc [kg/s] -

debitul masic de combustibil; T p ,e - ponderea substanţei p, în combustibilul care intră
în instalaţie; R p - reţinea în instalaţie a substanţei poluante p; M p , f [kg] - masa
molară a substanţei p, care iese în atmosferă sub forma f; M p ,e [kg] - masa molară a
substanţei p.
Pentru exemplificarea aplicării metodei bilanţurilor se consideră un cuptor

care consumă 1200 tone de cărbune având un conţinut de 0.65 % sulf.
Estimând reţinerea sulfului la 5 %, atunci emisia corespunzătoare de sulf
(mai ales sub forma SO2) este de:
E p , f = 1200 × 0,0065 × (1 − 0,05)

64 kg SO 2
= 14,8 kg SO 2 = 12,3 .
32 t carbune
De remarcat că metoda bilanţului are o aplicare limitată, deoarece frecvent
se constată că incertitudinea relativă a emisiei este foarte ridicată, în special când
emisia este foarte mică în comparaţie cu reţinerea.
Bilanţul nu este deci aplicabil, decât în cazul în care instalaţia este echipată
cu un dispozitiv de depoluare.
Determinare emisiilor pe baza unor corelaţii
Această metodă constă în stabilirea, pe de o parte, a unei relaţii între
cantitatea de poluant aruncată în atmosferă şi, pe de altă parte, a parametrilor
caracteristici procedeului analizat.
Avantajul metodei provine din faptul că, aceşti parametri sunt determinaţi
pentru a conduce procedeul şi nu dau naştere altor costuri suplimentare.
Cu toate acestea, stabilirea acestei relaţii necesită folosirea de măsurători
preliminare, destul de lungi şi costisitoare, în scopul obţinerii unui rezultat fiabil
din punct de vedere statistic. De asemenea, este necesar să se verifice periodic
validitatea corelaţiei propuse.
Aplicarea metodei este limitată de:
• investiţia iniţială, care este în general ridicată;
• condiţiile de lucru, care în mod frecvent sunt fluctuante şi ridică costul
unei asemenea soluţii;
• modelarea emisiilor procedeului este imposibilă.
Determinarea emisiilor pe baza unor factori caracteristici de emisie
Metoda constă în utilizarea unei funcţii prestabilite, caracteristică emisiei
unei substanţe date şi a variabilelor descriptive ale sursei considerate. În acest fel,
metoda nu se deosebeşte prea mult de aceea a corelării.
Cu toate acestea, nu se pune problema de a stabili această relaţie, ci doar de a
utiliza datele disponibile, publicate sau nu, date care se referă într-un mod mai mult
sau mai puţin pertinent la cazul studiat.
Funcţia caracteristică este destul de frecvent redusă la un simplu coeficient şi
deci, determinarea emisiei este uşor de făcut din punct de vedere matematic. Ceea
ce contează este valoarea pertinenţei metodei. Într-adevăr, coeficienţii relaţiilor
disponibili nu sunt, în general, strict reprezentativi pentru sursa la care ei sunt
folosiţi.
Eroarea de calcul nu poate fi evaluată, dar poate ajunge la un nivel ridicat (în
unele cazuri a putut fi înregistrat un factor de ordinul 10).

Nu este mai puţin adevărat că această metodă este aplicată pe scară largă
datorită costului ei scăzut, simplităţii sale, cel puţin aparente, şi a absenţei, în unele
cazuri, a altor metode aplicabile.
Aceste cazuri se referă în mod esenţial la micile surse, foarte numeroase şi
extrem de răspândite (încălzirea caselor, mica industrie, vehiculele, etc.), pentru
care celelalte metode sunt, de cele mai multe ori, imposibil de aplicat, iar datele
statistice referitoare la ele sunt foarte puţine.
Pentru estimare factorilor de emisie pot fi utilizate datele disponibile în
literatură, [18, 19]. O utilizare practică a acestei metode este pentru determinarea
taxei pentru poluare.
Orientativ, în tabelul 3.2, sunt redaţi factorii caracteristici de emisie a NOx,
în echivalent NO2 / GJ energie primară intrată.
Tabel 3.2.
Exemple de factori caracteristici de emisie a NOx
Instalaţia [ g NOx / GJ ]
Focar cu cărbune pulverizat şi arzătoare frontale 240÷340
Focar cu cărbune pulverizat şi arzătoare tangenţiale 200÷280
Focar cu arderea cărbunelui pe grătar clasic 160
Focar cu arderea cărbunelui pe grătar cu răsturnare 200
Focar cu arderea cărbunelui în pat fluidizat cald 120
Focar cu arderea cărbunelui în pat fluidizat dens 150
Focar cu arderea cărbunelui în pat fluidizat circulant 95
Focar cu combustibil lichid -păcură 130÷190
Instalaţii de ardere a petrolului 60÷100
Instalaţii de ardere a gazului natural 30÷60
Instalaţii de ardere a gazului de cocserie 70
Instalaţii de ardere a gazului de furnal 55
Instalaţii de ardere a cocsului din petrol 300
Instalaţii de ardere a lemnului 200
Turbine cu gaze cu arderea combustibilului greu în camera de ardere 350
Turbine cu gaze cu arderea gazelor naturale în camera de ardere 150
Motoare termice 600÷1800
Instalaţii centrale de rafinare din petrochimie 135
Furnale de rafinare din petrochimie 35÷75
Pentru instalaţiile la care este dificil de determinat puterea calorifică

inferioară, factorii caracteristici de emisie sunt redaţi în tabelul 3.3, în funcţie de
tona de produs intrat sau realizat. În acest tabel, emisiile reale nu sunt riguros
identice cu cele calculate dar, din lipsa unor date mai precise, această determinare
aproximativă a emisiilor poate fi admisă pentru calculul valorii taxei pe poluare.
Folosirea metodei factorilor caracteristici de emisie este, în aparenţă, uşor de
realizar, dar ea necesită intervenţia experţilor care să posede o bună cunoaştere a

procedeelor şi fenomenelor studiate.
În plus, factorii caracteristici de emisie pot avea o durată de viaţă efemeră,
deoarece ei reflectă starea relativă a unei tehnologii, a unui sector de activitate sau
a unei situaţii trecătoare. Aşadar, factorii evoluează în timp şi este necesar să ne
întrebăm în mod sistematic, în privinţa validităţii lor.
O analiză suplimentară a factorilor caracteristici de emisie este făcută în
paragraful despre sursele de emisie şi determinarea acestora.
În cazul când focarele sunt echipate cu arzătoare cu producţie redusă de Nox,
sunt luate în calcul valorile minime din tabel.
Tabel 3.3.
Exemple de factori caracteristici de emisie a NOx
Instalaţia [ g NOx / t ]
Instalaţii de ardere a deşeurilor menajere 2300
Fabricarea cimentului prin metoda uscată 2200
Fabricarea cimentului prin metoda umedă 1000
Fabricarea cimentului prin metoda semi-uscată sau semi-umedă 1700
Fabricarea ţiglei şi cărămizii 250
Fabricarea geamurilor 2500
Fabricarea sticlei obişnuite 6000
Fabricarea fibrei de sticlă 500
Fabricarea sticlei tehnice 4200
Tratamentul suprafeţelor - decapare alamă 25
Tratamentul suprafeţelor - decapare oţel inoxidabil 300
Tratamentul suprafeţelor - decapare oţel moale 100
Instalaţii siderurgice de cocserie 1000
Instalaţii siderurgice de aglomerare a minereurilor neferoase 800
Instalaţii siderurgice de aglomerare a minereurilor fosforoase 1800
Instalaţii siderurgice de fabricare a oţelului în furnal înalt 30
Instalaţii siderurgice de fabricare a oţelului în convertizor 50
Instalaţii siderurgice de fabricare a oţelului în cuptoare cu arc electric 200
Cuptoare siderurgice de reîncălzire cu combustibili lichizi 230
Cuptoare siderurgice de reîncălzire cu combustibili gazoşi 170
3.2. Principalele tipuri de estimări

Fiecare dintre componentele care concură la cunoaşterea emisiilor descrise
anterior, se pot descompune la nevoie, în subansamble mai fine, mai detaliate,
conform cerinţelor din specificaţiile cu privire la inventariere.
Din punct de vedere teoretic sunt posibile două tipuri extreme de estimare a
emisiilor.
3.2.1. Estimarea de la detaliu la ansamblu (bottom-up)

Prin însumarea datelor este posibilă calcularea, de exemplu, a emisiilor
pentru întreaga ţară, plecând de la: emisiile judeţene pentru un an, emisiile zilnice
pentru un sector, sub-sectoare pentru o familie de componenţi, luând în calcul
rezultatele proprii pentru fiecare component. Această estimare presupune ca
emisiile să fie determinate într-un mod aproape exhaustiv la nivelul unei reţele
detaliate, ceea ce reclamă accesul la un număr foarte mare de date, [18].
Dacă rezoluţia reţinută este prea amănunţită, ne lovim de dificultăţi adesea de
netrecut, referitoare la:
• costul prelucrării informaţiilor, care creşte rapid, într-un mod exponenţial;
• incertitudinea asupra rezultatului final cumulat poate fi considerabilă,
astfel încât se poate pune la îndoială temeinicia analizei;
• accesul la informaţii poate fi dificil, chiar imposibil, deoarece uneori
acestea nu există la nivelul de rezoluţie considerat sau sunt confidenţiale.
Totuşi, această estimare este utilizată într-un număr mare de cazuri, atunci
când sursele ce aparţin unui sector dat sunt relativ puţine şi când importanţa
gazelor dăunătoare impune folosirea acestei estimări.
3.2.2. Estimarea de la global la detaliu (top-down)

Strategia acestei estimări constă în evaluarea emisiilor la nivelul unor
ansamble mari (o ţară întreagă, un an calendaristic, mari sectoare de activitate,
etc.). Distribuţia în subansamble este obţinută prin intermediul datelor tehnice
şi/sau socio-economice (consumul de energie, populaţie, servicii, ferme agricole,
suprafaţă, etc.).
Disponibilitatea acestor date este asigurată, deoarece ele sunt alese plecând
de la statisticile existente, [19].
Această estimare prezintă următoarele caracteristici:
• mai bună fezabilitate decât estimarea “bottom-up” şi un cost mai redus,
mai ales în cazul ansamblelor importante;
• la nivel global, estimarea constituie un element de validare foarte util
pentru estimarea “bottom-up”, deoarece incertitudinea care o însoţeşte
este în general mică;
• metoda de distribuţie în subansamble rămâne adesea relativ imprecisă,
deoarece nu poate ţine cont de specificul fiecăruia dintre subansamble,
astfel că, din această cauză, sunt constatate abateri importante de la
realitate, pe măsura ce rezoluţia devine mai amănunţită.
Aceste două estimări, respectiv bottom-up sau de la baza către vârf şi top-
down sau de sus în jos sunt folosite, în general complementare, decât concurente.
Recurgerea la una sau la cealaltă depinde de obiectivul propus şi, ca urmare, de
specificaţiile inventarului de emisii.
Pentru a defini domeniile de pertinenţă ale acestor două estimări se recurge la

noţiuni subiective. O exemplificare a modului de utilizare a acestor metode este
dată în figura 3.3, referitor la componentele spaţiale şi sectoriale ale emisiilor.
În practică este nevoie adesea de a folosi un amestec bine dozat al acestor
două estimări, mai ales când este cerută o bună fiabilitate pentru nivelurile de
rezoluţie la care estimarea “top-down” nu este direct aplicabilă.
În plus, se cuvine să nu uităm faza de validare a rezultatelor, pentru care o
estimare globală este deseori extrem de indicată.
Fig. 3.3. Aplicabilitatea estimării “de sus in jos” şi “de la bază către vârf”.
3.3. Principiile de bază utilizate pentru inventarierea

emisiilor
3.3.1. Caracteristicile unui inventar
Un inventar de emisii este o descriere calitativă şi cantitativă a procesului,
prin care anumite substanţe sunt aruncate în atmosferă din surse antropice şi
naturale.
Inventarul se caracterizează prin specificităţi referitoare la patru componente:
• timpul (adică perioada cuprinsă de inventar) şi rezoluţia temporală
(intervalul de timp) pentru care trebuie să se stabilească emisiile în aer;
• spaţiul (adică aria geografică cuprinsă în inventar) şi rezoluţia spaţială
(adică entităţile teritoriale) pentru care se determină emisiile în aer;
• emitorii (adică ansamblul de surse înscrise în inventar) şi categoriile de
surse (sau sectoare) pentru care se calculează emisiile în aer;
• substanţele cuprinse în inventar şi, dacă este nevoie, diferitele forme
fizice şi chimice sub care ele pot fi emise.
3.3.2. Calităţile cerute unui inventar

Un inventar de emisii realizat fără preocupări în ceea ce priveşte respectarea
calităţilor esenţiale descrise mai jos este, în mod practic, inutilizabil, chiar dacă
este foarte bine întocmit. Acesta trebuie să fie astfel realizat încât să asigure:
consistenţa, precizia, comparabilitatea şi transparenţa.
Pentru a asigura consistenţa inventarului trebuie ca toate sursele care intră în
câmpul specificat, să fie analizate la fel ca şi emisiile despre care sunt informaţii.
Inventarele de emisii nu constituie o ştiinţă exactă. Incertitudinea asociată cu
diferite informaţii şi ipoteze nu poate fi calculată. Cu toate acestea, pentru a asigura
precizia unui inventar este important să ne străduim, să furnizăm o apreciere
calitativă şi, dacă este posibil, una cantitativă, a incertitudinii referitoare la
rezultatele obţinute. În general, această indicaţie se limitează la rezultatele de
ansamblu şi /sau la câteva entităţi ale căror contribuţii sunt importante.
Trebuie remarcat că, un inventar rar este destinat să fie izolat, de cele mai
multe ori el va servi ca element de comparaţie (compararea zonelor geografice, a
sectoarelor economice, a evoluţiei în timp,… sau chiar a tuturor acestor factori luaţi
împreună). Această comparabilitate nu poate fi garantată decât prin utilizarea de
date referenţiale identice. În acest scop, se cuvine evidenţiată folosirea unor metode
recunoscute.
Pentru a asigura transparenţa unui inventar trebuie ca informaţiile cuprinse
în acesta să fie suficient de complete şi de amănunţite pentru a permite unui terţ să
reconstruiască inventarul. Această calitate, înlesneşte actualizarea şi îmbunătăţirea
inventarului şi permite evitarea unor greşeli importante de comparabilitate, atunci
când, în decursul timpului, ipotezele şi metodele de determinare a principalelor
date de bază , precum şi factorii de emisie, evoluează.
Aceste calităţi uşurează, de asemenea, operaţiile indispensabile de verificare
şi de validare a rezultatelor.
Pentru a atinge aceste obiective de calitate este de dorit să se recurgă la:
• experţi, care să cunoască bine procedeele şi fenomenele care se află la
originea emisiilor;
• metodologie recunoscută în Europa, precum metodologia CORINAIR,
creată sub egida Agenţiei Europene a Mediului Înconjurător şi
recunoscută pe plan internaţional.
Metodologia CORINAIR, [19], propune un sistem care are:
• un ghid de recomandări pentru emisiile în aer, ce include metode de
determinare a fiecărui tip de sursă şi a factorilor de emisie;
• un sistem logic, care să permită alcătuirea unui inventar prin strângerea
unei baze de date şi prin utilizarea diferitelor funcţii de analiză şi de
gestionare a informaţiilor;
• un sistem de referinţe pentru definirea emiţătorilor, a substanţelor, a
combustibililor şi a diverselor specificaţii, care fac parte din

nomenclatorul de activităţi considerate.
Este de reţinut faptul că recomandările făcute de CORINAIR nu au caracter
obligatoriu, ele fiind utile în absenţa datelor mai precise.
3.3.3. Tipuri de surse

În momentul de faţă sunt, în mod obişnuit, luate în considerare mai multe
categorii de surse de poluanţi atmosferici, dintre care cele mai importante sunt
marile surse punctuale, sursele de suprafaţă şi sursele lineare, [13].
În categoria marilor surse punctuale (SP) intră sursele fixe, canalizate sau
difuzate, ale căror emisii potenţiale sau efective în atmosferă, depăşesc anumite
praguri. Aceste praguri constituie o specificaţie proprie fiecărui inventar şi provin
din mai mulţi parametri (obiectivele inventarului, zona studiată, substanţele
analizate, resursele şi timpul acordat pentru inventariere).
Categoria surse de suprafaţă (SS) cuprinde, pe de o parte, sursele fixe
neincluse în categoria marilor surse punctuale şi, pe de alta parte, sursele mobile
(în special circulaţia urbană), cu excepţia surselor lineare care sunt diferenţiate la
nevoie.
Sursele lineare (SL) sunt alcătuite, în majoritate, de principalele căi de
comunicaţie (rutieră, fluvială, maritimă, …). Aşadar, ele sunt de obicei legate de
sursele mobile şi doar în mod ocazional de sursele fixe (precum gazoduct,
oleoduct, etc.). În numeroase inventare, sursele lineare sunt asimilate cu sursele de
suprafaţă, atunci când nu se justifică diferenţierea lor.
Această clasificare are drept scop sporirea fiabilităţii estimărilor şi procurarea
de informaţii mai corecte, informaţii cerute de anumite nevoi (de exemplu,
modelarea relaţiei emisie – calitatea aerului). Într-adevăr, se observă că o parte
importantă de emisii provine dintr-un număr restrâns de surse, depinde de
substanţele analizate, ca şi de specificul zonei şi a perioadei luate în calcul.
3.3.4. Relaţiile utilizate pentru calculul emisiilor incluse în inventariere

Pentru corectitudinea inventarierii este necesară, în primul rând, definirea cât
mai precisă a activităţii emiţătoare elementare. Aceasta este un ansamblu de
surse de acelaşi tip, considerate la nivelul cel mai detaliat de rezoluţie, pentru a
determina emisiile.
În alţi termeni, activitatea emiţătoare elementară este entitatea de care este
asociat factorul caracteristic de emisie. În practică, activitatea elementară descrie o
activitate umană dintr-un sector economic, conform anumitor caracteristici
operaţionale, precum tipul de combustibil, tipul procedeului, sau un fenomen
natural.
Pe lângă exemplele de activităţi emiţătoare elementare, redate în tabelele
3.2÷3.3, tot activităţi elementare constituie şi: a) deplasarea cu maşina proprie,
echipată cu un motor pe benzină, cu o capacitate de 2000 cm3; b) evaporarea

solvenţilor în timpul zugrăvirii unui zid; c) degajarea de compuşi organici de către
frunzele arborilor; d) erupţii vulcanice; e) centralele proprii de alimentare cu
căldură.
Emisiile sunt analizate pentru fiecare dintre activităţile emiţătoare elementare
reţinute pentru inventariere, luând în considerare în mod separat, diferite categorii
de surse (de suprafaţă, punctuale şi, eventual, pe cele lineare).
Emisiile unei activităţi date sunt exprimate prin relaţia generală,
E s ,a ,t = Aa ,t Fs ,a , ( 3.3)
unde: E s ,a ,t este emisia referitoare la substanţa s şi la activitatea a într-un timp t;

Aa ,t este cantitatea de activitate referitoare la activitatea a într-un timp t; Fs ,a este
factorul de emisie referitor la substanţa s şi la activitatea a. Termenii Aa ,t şi Fs ,a sunt
determinaţi pentru combinaţiile cele mai fine ale activităţii care asociază într-un mod
general o activitate, o tehnologie şi un produs.
Pentru ansamblul activităţilor, emisiile totale sunt exprimate prin relaţia,
s =n
E s ,t = ∑ E s ,a ,t ( 3.4)
s =1
unde n este numărul de activităţi emiţătoare luate in considerare.

Este evident că, dacă valoarea lui n diferă de la un inventar la altul (ceea ce
este adesea cazul), emisiile totale nu se pot compara deoarece, pe de o parte,
câmpul inventariat nu rămâne constant iar, pe de altă parte, contribuţia relativă a
surselor variază. Această diferenţă poate proveni atât din specificaţiile inventarelor
cât şi din modul cum acestea s-au realizat.
În cazul când se ia în considerare entitatea geografică, emisiile unei
activităţi date sunt exprimate prin,
 
E s ,t , z = ∑ A a ,i , f ,t , z ∑ (Fs ,a ,i , f , p Pa ,i , f , p ) , ( 3.5)
s ,i , f  p 
unde: A - cantitatea de activitate, definită pertinent de un expert; F - factorul de emisie,
respectiv raportul dintre cantitatea poluantului şi cantitatea de activitate; P -fracţia de
sector, de activitate, de combustibil şi de procedee; a - indicele care se referă la tipul de
sursă; f- indicele care se referă la tipul de combustibil; i - indicele care se referă la
sectorul economic; p - indicele care se referă la procedeu; s - indicele care se referă la
substanţă; t - indicele care se referă la intervalul de timp; z - indicele care se referă la
entitatea geografică.
În anumite cazuri, pentru calculul emisiilor sunt necesare relaţii complexe, cu
numeroşi parametri caracteristici şi atunci este necesar să se apeleze la modele
specifice, pentru a obţine o bună reprezentare a fenomenelor. Acesta este cazul

traficului rutier, a emisiilor biogene, etc. În fine, va fi posibil întotdeauna ca
această formulă sa fie redusă la prima expresie, mai simplă, atunci când analizăm
emisiile din punct de vedere al unui singur parametru. Această reprezentare, extrem
de simplă, reducând structura reală şi eventual complexă a emisiilor activităţilor,
poate conduce la interpretări greşite.
De menţionat că, marile surse punctuale sunt analizate în mod individual,
iar emisiile unor anumite substanţe sunt măsurate în permanenţă sau la anumite
intervale regulate.
Alte metode, precum cea a corelării dintre parametrii caracteristici unui
procedeu şi emisii, la fel ca şi cea a bilanţului, permit să analizăm poluanţii
specifici ai sursei studiate, [20]. Formulele (3.3) şi (3.5) sunt, în felul acesta, utile
pentru întreg sau pentru parte.
Pentru anumite substanţe, o parte importantă a emisiilor este legată de
utilizarea energiei.
Pentru a aplica formula (3.4), se pot analiza poluanţii exprimând emisiile
totale ale unei surse ca fiind egale cu suma celor două emisii distincte (în practică,
acestea pot fi reale sau virtuale, după cum este cazul), respectiv,
E = E1 + E2 , ( 3.6)
unde: E1 - emisia legată de arderea energiei fosile şi de biomasă; E2 - energia legată de
alte fenomene care se referă la utilizarea materiei prime, la reacţii, la activităţi diverse
(evaporare, zdrobire, reacţii chimice, etc.).
Tipologia surselor, în funcţie de utilizarea energiei, este prezentată în figura
3.4, care arată o diferenţiere mai detaliată a anumitor surse, [20].
În funcţie de valorile ce le iau E1 şi E2, se întâlnesc 6 posibilităţi, respectiv:
• E1 = 0 şi E1 < 0 , în cazul proceselor de reducere a emisiilor, când emisia
este negativă, ca de exemplu, procedeul de fotosinteză pentru emisia de
dioxid de carbon (CO2);
• E1 > 0 şi E 2 < 0 , în cazul proceselor de ardere cu reţinerea poluanţilor în
focar;
• E1 = E 2 = 0 , în cazul proceselor care nu contribuie la poluarea atmosferică,
sau care au o contribuţie neglijabilă;
• E1 = 0 şi E 2 > 0 , atunci când procesele nu au legătură cu utilizarea energiei,
emisiile provenind din reacţii chimice, din activităţi mecanice (de exemplu,
de zdrobire), sau din evaporarea produselor;
• E1 > 0 şi E 2 = 0 , în cazul în care nu există contact între flacără sau
produsele de ardere şi un al treilea produs (de exemplu, arderea în focarul
generatoarelor de abur, motoare termice, etc.);
• E1 > 0 şi E 2 > 0 , în cazul proceselor care implică o ardere asociată cu alte
fenomene, mai ales cu cele în care există un contact între materia primă sau
un produs şi flacără, sau cu produsele de combustie (de exemplu la in cazul
cuptoarelor).
Fig. 3.4. Tipologia surselor din punctul de vedere al utilizării energiei.
Formula (3.5) se aplică, în principiu, oricărei entităţi geografice z.

Accesibilitatea la cantitatea de activitate Aa,i,f,t este cu atât mai dificilă, cu cât zona
geografică se restrânge şi, cel mai adesea, informaţiile căutate nu există la acest
nivel sau sunt confidenţiale.
Trebuie să remarcăm că incertitudinea legată de informaţiile elementare cât şi
cantitatea de informaţii ce trebuie strânse şi procesate sporesc considerabil, odată
cu rezoluţia geografică.
Acest lucru este legat de faptul că, unii parametri socio-economici disponibili
(populaţie, servicii, suprafaţă), pot fi puşi în relaţie cu anumite informaţii de la
diferite niveluri geografice (date inexistente sau confidenţiale). Cantitatea de
activitate a unei entităţi geografice de la nivelul n+2 este apreciată în funcţie de
cantitatea de activitate cunoscută sau estimată la nivelul n+1. Cantitatea la nivelul
n+1 poate fi dedusă din nivelul n.
Această cantitate necunoscută, estimată la nivelul n+1, este repartizată, după
cum se arată şi în figura 3.5, cu ajutorul relaţiilor suplimentare stabilite în mod
expres pentru această activitate, conform relaţiilor următoare.
Pentru o entitate geografica zn de nivel N, constituită din j entităţi geografice
zn+1 la nivel mai detaliat N+1, cantitatea de activitate este,
As ,i , f , zn = ∑A
j
a ,i , f , zn −1
( 3.7)
 
As ,i , f , zin +1 = K zin +1  Aa ,i , f , zn −
 ∑
Aa ,i , f , zcn +1 

 j 
unde: zi - entitatea geografică pentru care cantitatea de activitate referitoare la a,i,f este
necunoscută; zc - entitatea geografică pentru care cantitatea de activitate referitoare la
a,i,f este cunoscută; j - numărul de entităţi geografice de nivel n+1, pentru care
cantitatea de activitate referitoare la a, i, f este cunoscută, iar K zin +1 este o constantă de
ponderare.
Fig. 3.5. Estimarea cantităţilor de activitate nedisponibile.
Constanta de ponderare este calculată cu relaţia,

α α P1,α , zin+1 + β α P2,α , zin+1 + γ α P3,α , zin+1 + ...
K zin+1 =
∑ (α P + β α P2,α + γ α P3,α + ...)
( 3.8)
α 1,α
zin +1
unde: P1,a, P2,a, P3,a, … sunt parametrii socio-economici asociaţi cu activitatea a;

αa, βa,γa, … sunt coeficienţii de pondere asociaţi cu parametri socio-economici

pentru activitatea a, care respectă condiţiile α + β + γ = 1 şi 0 ≤ α, β, γ ≤ 1 .
Anumiţi parametrii socio-economici pot fi indisponibili pentru unele niveluri
geografice şi, astfel, fiecare activitate poate fi asociată cu diferite relaţii
suplimentare, clasificate conform unei ordini ierarhice de pertinenţă.
3.4. Determinarea emisiilor de poluanţi

3.4.1. Considerarea surselor de emisie
Agenţii poluanţi din atmosferă provin, în mare măsura, de la surse care
prezintă o mare diversitate, independent de intensitatea emisiei ce depinde de
activitatea sursei, deoarece poluarea are loc în moduri diferite.
Pentru marile surse punctuale se urmăreşte asigurarea unei fiabilităţi şi
diferenţieri mai bune, [13].
Fiabilitatea este reală în cazul unor substanţe ca SO2 şi secundară pentru
NOx, iar pentru alte substanţe precum COV, ai căror emiţători sunt extrem de
împrăştiaţi şi de mărime mică, fiabilitatea este aproape iluzorie. Ponderea emisiilor
marilor surse punctuale în emisiile totale depinde de criteriile impuse. Ea variază,
de asemenea, de la o zona geografică la alta, în funcţie de structura industrială sau
de particularităţile locale (de exemplu, absenţa distribuţiei gazului natural).
Pentru unele aplicaţii este indicat ca emisiile marilor surse punctuale să fie
diferenţiate pentru calcul sau modelare. Pentru a exista posibilitatea de diferenţiere
a marilor surse punctuale este necesar să existe accesul direct la datele individuale,
care pot să fie adesea confidenţiale. Obţinerea de informaţii devine astfel mai lungă
şi mai complicată. Unele surse punctuale sunt, de fapt, alcătuite din mai multe
subansamble referitoare la fabrici, ateliere, diferite procedee (de exemplu, o
rafinărie este în general subdivizată intr-o serie de părţi: cazane, cuptoare de
distilare, recuperatori de sulf, stocare, staţia de epurare,…). Costul pe care-l
implică colectarea, analiza şi gestionarea acestei mase de date este important şi
resursele iniţiale consacrate inventarului trebuie sa ţină seama de el.
Surse fixe canalizate - surse la care gazele poluante traversează un strat fizic
materializat. Debitul gazelor şi concentraţia poluării, cât şi emisia în unitatea de
timp, pot fi destul de bine evaluate.
Surse fixe fugitive - surse la care emisiile sunt necanalizate şi sunt datorate
scurgerilor de gaze (pompe, vane, bride) şi a activităţilor speciale (încărcare,
îndepărtarea cenuşii, evaporarea dintr-un rezervor) ce au loc într-un mod mai mult
sau mai puţin aleatoriu. Ele se caracterizează prin condiţii de poluare slab
identificate (delimitarea fluxului, a concentraţiei).
În cazul surselor de suprafaţă, când rezoluţia spaţială devine mai detaliată,
incertitudinea legată de distribuţia acestei categorii de emiţători sporeşte limita
estimării “top-down”. Atunci, se impune folosirea de metode de teren mult mai
costisitoare din punct de vedere financiar.

Majoritatea surselor liniare sunt surse mobile şi au o întrebuinţare extrem de
variabilă. Cazul cel mai elocvent este cel al transportului rutier. Vehiculele
demarează şi accelerează, merg cu viteze care se schimbă frecvent, în funcţie de
tipul maşinii, de puterea ei, de starea drumului, de condiţiile de trafic, de şofer, etc.
Analiza tuturor acestor parametri cere utilizarea de modele pentru entităţi
geografice importante, cu finalitate locală, cuplate cu modele de trafic, alcătuite de
diferite institute specializate.
În cazul surselor mobile, emisiile sunt accidental canalizate (ţevile de
eşapament), dar cel mai adesea fugitive. Emisiile din surse mobile oscilează în
timp, în funcţie de parametrii interni şi/sau externi.
O rezoluţie spaţială detaliată conduce la piedici sporite în ceea ce priveşte
distribuţia anumitor activităţi, în fiecare din unităţile teritoriale studiate. Acest
lucru este evidenţiat în mod general, prin necesitatea de a diminua criteriile care
definesc sursele punctuale, prin mărirea numărului acestora. Costul acestei
activităţi este foarte ridicat. În cazul unei rezoluţii foarte amănunţite, de ordinul
kilometrilor pătraţi, folosirea datelor privitoare la natura solurilor devine
indispensabilă, pentru a localiza un număr de elemente ca, amplasarea zonelor
locuibile, culturile agricole, căile de comunicaţii. În acest caz, este recomandată
utilizarea unor sisteme de informaţii.
Inventarele cu mare rezoluţie temporală folosesc, în general, date de
intrare de la modelele de transport şi modelele transformărilor fizico-chimice din
atmosferă, pentru a aprecia evoluţia calităţii aerului ambiant. Ca mărime a
rezoluţiei temporale se foloseşte ora. Pentru a satisface un asemenea criteriu,
trebuie să se determine profilurile de activitate, adică relaţia intensitatea activităţii
studiate în funcţie de timp. Stabilirea acestor profiluri trebuie făcuta de la caz la caz
şi eventual, aceasta depinde de condiţiile locale (în aceasta situaţie trebuie să se
ţină cont de constrângerile privitoare la componenta spaţială).
Este util să se analizeze mai multe aspecte, ţinându-se seama de ciclurile
diferite de periodicitate (ciclul sezonier lunar, ciclul săptămânal, ciclul zilnic). În
felul acesta se nuanţează intensitatea activităţii de noapte sau de duminică în cursul
unei luni, ţinându-se cont de fenomenele caracteristice precum “luni dimineaţa”
sau, vineri după amiază”. Vor fi analizate şi evenimente de excepţie (greve,
cataclisme, zile de poluare excesivă ,cu restricţii de circulaţie).
Pentru sursele mobile, folosirea modelelor de deplasare este indispensabilă la
acest nivel de rezoluţie (de exemplu, viteza unui vehicul este dependentă de
congestionarea căilor de circulaţie).
Din punct de vedere al variaţiei în timp, activităţile care constituie surse de
poluare pot fi: 1) activităţi care depind puţin sau deloc de anotimp; 2) activităţi cu
ciclu sezonier; 3) activităţi care depind de parametrii cunoscuţi; 4) activităţi cu
fluctuaţii aleatoare sau nemodelabile.
Din categoria activităţilor care depind puţin sau deloc de anotimp fac
parte procesele de fabricare cu funcţionare aproape continuă, precum generatoarele

de abur din centralele termoelectrice, cuptoarele pentru sticlă, ciment, etc.. Profilul
de activitate ar putea fi, într-o primă aproximare, constant într-o anumită perioadă
de timp. Această perioadă va fi, pe cât posibil lunară, pentru a include şi
eventualele efecte ale perioadei de concedii sau de întrerupere prelungită a lucrului
pentru întreţinerea instalaţiei.
În categoria activităţilor cu ciclu sezonier regulat intră fenomene naturale
şi activităţi de sezon, precum producerea vinului. Variaţiile profilului activităţii din
cursul anului vor putea fi considerate reproductibile.
Din categoria activităţilor care depind de parametri cunoscuţi fac parte,
printre altele, producerea şi consumul de energie pentru încălzirea locuinţelor.
Consumul de energie pentru încălzire depinde de condiţiile climaterice, iar cel
pentru apa caldă şi pregătirea hranei este în funcţie de obiceiurile cotidiene ale
populaţiei.
Procesele pentru care se observă mari variaţii în cursul mai multor ani
succesivi intră în categoria activităţilor cu fluctuaţii aleatorii sau nemodelabile.
Acumularea de ipoteze de lucru, ca şi de date de bază, conduc la incertitudini
sporite în cazul majorităţii elementelor detaliate din inventarele de înaltă rezoluţie
spatio-temporală, ceea ce limitează, în ultima instanţă, detalierea. Se cuvine
aşadar, să se utilizeze în acest caz o estimare “bottom-up” pentru:
• validarea rezultatelor, comparând la o scara macroscopică (la nivelul unei
regiuni) datele principale (consumul de energie), iar la nevoie, acestea vor
fi ajustate, în raport cu datele statistice de referinţă stabilite pentru o
rezoluţie mai puţin precisă;
• verificarea gradului de incertitudine, care însoţeşte estimările de emisii şi
acceptarea acestor estimări pentru utilizarea prevăzută (cel mai adesea
pentru modelele de transport şi de transformare a substanţelor în
atmosferă);
• utilizarea unor studii de sensibilitate a modelelor, care să permită
optimizarea efortului financiar, prin revenirea la o rezoluţie mai puţin
detaliată;
• în cazul anumitor substanţe şi a unor entităţi teritoriale, ponderea marilor
surse punctuale poate fi majoritară, ceea ce reduce incertitudinea
estimărilor.
3.4.2. Determinarea factorilor de emisie

Factorii de emisie asociaţi surselor pot fi specifici într-un caz special (o
instalaţie, de exemplu), sau într-un ansamblu de surse de acelaşi tip (totalitatea
cazanelor). Alegerea factorului de emisie, care trebuie luat în considerare pentru o
sursă, pune problema gradului de relevanţă a unui element individual ales dintr-o
populaţie, care nu este în mod obligatoriu omogenă.
Noţiunea de factor de emisie a fost deja prezentată în paragrafele precedente,
accentul fiind pus pe precizia, gradul de reprezentare şi durata lui de viaţă. Aceste
trei criterii trebuie luate în considerare în momentul determinării factorului de
emisie ce trebuie reţinut.
Principalele puncte de analizat sunt:
• conform specificaţiilor inventarului şi a metodologiei adoptate,
activităţile emiţătoare constituie ansambluri de surse mai mult sau
mai puţin acceptate, pentru care factorii de emisie asociaţi trebuie să fie
aleşi cu atenţie, astfel încât ei vor putea să fie diferiţi de la un inventar la
altul, dacă structura activităţilor emiţătoare nu este aceeaşi;
• atunci când factorul de emisie se determină pe baza datelor vechi
(“vechi” poate semnifica, în anumite cazuri, anul precedent), validitatea
trebuie să fie reexaminată în mod sistematic, pentru a lua în considerare
toate schimbările intervenite (ca exemplu, schimbările în aprovizionarea
cu combustibil, evoluţia tehnologiilor de producţie, introducerea de noi
produse, condiţiile climatice diferite, etc.), care pot influenţa valorile
factorilor de emisie, independent de evoluţia volumului de activitate al
sursei;
• atunci când factorii de emisie sunt deduşi din datele referitoare la un
ansamblu de emiţători, care au un număr redus de surse, aceşti
factori de emisie sunt, în acelaşi timp, extrem de specifici şi de favorabili
unei scurte durate de viaţă, astfel că, orice modificare a unuia dintre
elemente are o incidenţă deosebită asupra factorilor de emisie;
• în cazul în care factorii de emisie se stabilesc pentru un ansamblu
alcătuit din numeroşi emiţători (încălzirea individuală a locuinţelor),
dificultatea constă adesea în încrederea acordată valorilor estimate de a fi
reprezentative şi nemodificabile în timp.
Este recomandată o trecere în revistă a factorilor de emisie, care să confirme
sau să găsească o nouă valoare de a fi practicată în mod regulat, supraveghind, în
acelaşi timp, consecinţele unei posibile modificări.
Se poate întâmpla ca această modificare să nu redea o evoluţie reală a
procedeelor, ci să fie o consecinţă a utilizării unei noi metode de estimare, legată de
îmbunătăţirea cunoştinţelor.
3.4.3. Estimarea emisiilor provenite de la surse

Factorul de emisie este o statistică a ratelor la care poluanţii sunt emişi din
procese de ardere, sau procesarea cantităţilor de material date, sau pe baza altor
parametri. Factorii de emisie sunt acceptaţi în operaţiile de procesare, operare şi
ardere, şi depind de calitatea materialului folosit şi de eficienţa controlului poluării
aerului.
Tabelul 3.4 pune în evidenţă sursele de emisie importante, precum şi
controlul tehnic aplicat asupra proceselor de operare, în scopul reducerii poluării
aerului, [13, 18, 19].
Tabel 3.4.
Controlul tehnic aplicat asupra proceselor la sursele de emisie importante
Industrie Procesul de Aerul contaminat Controlul tehnic

operare emis
Manipularea Particule de praf Sisteme de evacuare şi filtre
Instalaţiile de materialelor sac
producere a Prepararea Hidrocarburi nearse Sisteme de evacuare şi
aluminiului electrozilor Particule de praf colectori mecanici
Coacere Particule (de praf), Instalaţii de desprăfuire de
CO, SO2, înaltă precizie, scrubăre,
hidrocarburi şi combustie catalitică,
fluoruri calcinare, filtru sac
Încărcarea Particule (de praf) Ciclon de înaltă eficienţă,
cazanului CO, HF SO2, CF4 şi filtru sac, scrubăre cu pat
hidrocarburi flotant, chemiabsorbţie,
electrofiltre umede
Turnarea Cl2, HCl, CO şi praf Sisteme de evacuare şi
metalelor scrubăre
Încărcare, topire, Fum şi particule Încărcarea cu material
Aluminiu curgere curat, sistem de evacuare cu
scrubăre şi filtru sac
Manipularea Particule şi praf Umezire, sisteme de
Producerea materialelor evacuare cu scrubăr sau
asfaltului filtru sac.
Uscarea Particule, SO2, Controlul combustiei,
rotaţională prin NO2,,CO şi fum preîncălzire combustibil,
arderea gazului evacuare locală, ciclon
sau păcurii separator, scrubăr, filtru sac
Transport Praf Pavare, umezirea rutei de
transport
Producerea Asigurarea stoc şi Mirosuri Procesare rapidă, spălarea
materialelor operaţii auxiliare Particule (praf) suprafeţelor de beton,
pentru pavare drumuri, canalizare
drumuri Trecere prin sită Praf, particule Filtre ciclon sau multiciclon
Topire furnale, Particule Sistem de evacuare local,
Cadmiu
eliminare plumb electrofiltru sau filtru sac
Încărcare, topire, Particule, fum, ceaţă, Controlul combustiei,
Alamă şi
curgere vapori de petrol, de acoperirea cu zgură, sistem
bronz
oxid de zinc, de local de evacuare, filtru sac
plumb sau scrubăr
Galvanizare, flux Fum, lichide, vapori Ajutaj, sifon deversor cu
Operaţii de
pulverizat pe NH4Cl, ZnCl2, Zn, viteză mare de aspiraţie,
galvanizare
suprafaţa pieselor NH3, petrol şi carbon filtru sac, electrofiltru
Tabel 3.4.
Continuare 1
operare emis
Exploatare: malaxor Particule de praf Umezire şi sistem de
Producerea primar, malaxor evacuare cu filtre
cimentului secundar transport,
depozitare
Proces de uscare, Particule praf Sistemul de evacuare local
manipulare, cu colectori mecanici şi
separarea aerului filtru sac
cald
Măcinare fină Particule de praf Evacuare cu ciclon şi sac
Transport Particule de praf Sistem de evacuare cu
pneumatic şi ciclon şi sac
depozitare
Proces umed: Materiale ude, fără
manipulare praf
materiale,
măcinare fină,
depozitare
Operarea Praf, CO, SO, NO, Electrofiltru, izolatori
cuptorului rotativ cetone, hidrocarburi, acustici, filtru sac, scrubăr
aldehide
Răcire clinker, Particule de praf Sistem de evacuare
măcinare, precipitatori electrostatici
manipularea sau filtre
materialelor
Măcinare fină, Particule de praf Sisteme locale de evacuare
împachetare, şi filtre
separator de aer,
transportor
pneumatic,
manipulare
materiale
Prepararea Fum şi particule, Parte superioară închisă cu
Topirea şi metalului vapori, ceaţă, CO sisteme de evacuare, ardere
turnarea (încărcare, topire, CO, răcire gaz, scrubăr,
fierului curgere, turnare) filtru sac, electrofiltru,
udare pentru răcire
Tabel 3.4.
Continuare 2

operare emis
Manipularea Particule (praf) Sistem de evacuare locală şi
Prepararea cărbunelui cicloane separatoare
cărbunelui Măsurare, Particule (praf) Sistem de evacuare locală şi
sfărâmare, cicloane separatoare
desprăfuire,
clasificare
Desprăfuirea Particule (praf) Evacuare locală şi cicloane
separatoare, filtre sac
Depozitarea Praf antrenat de vânt Udarea, acoperirea cu
cărbunelui în stive plastic
Stive de deşeuri H2S, particule, fum Stropirea cu apă a zonei
din arderea deşeurilor incendiate şi acoperirea cu
material ignifug
Uscarea Praf, smog, oxizi de Sistem de evacuare,
cărbunelui sulf, H2S cicloane, prefiltre şi filtre
Coacerea Fum, particule de Conducte drepte, scrubăre
Producerea biprodusului praf şi filtre sac
cocsului Evacuare Fum, particule de Reducerea evacuării
praf, SO2 cocsului crud, scrubăre şi
filtre sac
Răcirea Fum, particule (praf, Şicane şi filtre de spălare de
ceaţă) fenol şi tip turn (Venturi)
amoniac
Procesare CO, H2S, H2, N2, Electrofiltru, scrubăr, şicane
biprodus amoniac, fenoli,
benzen, xilen, metan,
hidrogenate, etc.
Depozitare Particule (praf) Udare, acoperire cu plastic,
materiale evitarea incendiilor
Manipulare SO2, particule (fum), Sisteme de evacuare
Plumb materiale, furnale, CO2, oxizi de plumb, adecvate, camere stabilizare
cuptoare, rafinare oxid de zinc, vapori postardere, cicloane, filtre
prin fierbere sac sau electrofiltre pentru
praf şi fum, instalaţii de
colectare a SO2 şi
transformare în acid
sulfuric
Tabel 3.4.
Continuare 3
operare emis
Producere fosfaţi: Particule (praf) Sistem de evacuare,
Industria de zdrobire, măcinare scrubăr, ciclon, filtru sac
îngrăşăminte fină şi calcinare
chimice Hidroliza P2O5 PH3, P2O5, PO4, ceaţă Scrubăr, şicane
Acidulare, tratare HF, SiF4 Scrubăr
Granulare Particule, produşi Sistem de evacuare, scrubăr
recuperaţi sau filtru sac
Amonificarea NH3, NH4Cl, SiF4, Ciclon, electrofiltru, filtru
HF sac, scrubăr puternic
Acidulare acid NOx, compuşi gazoşi Scrubăr, adaos de uree
nitric ai fluorurilor
Acumulare şi Particule (praf) Sistem de evacuare, ciclon,
transport filtru sac
superfosfat
Reactor azotat de NH3, NOx Scrubăr
amoniu
Transformarea NH4, NO3 Operaţii de control, scrubăr
îngrăşământu-lui
în particule sferice
Saturatori de Vapori de asfalt, Sistem de evacuare cu
Producerea hârtie, bazin de particule (lichid) viteză mare la deversor,
materialelor asfalt, buclă scrubăre, filtru sac sau
pentru umedă electrofiltru cu voltaj mic
acoperişuri
Sfărâmarea rocilor Particule (praf) Sistem de evacuare local,
sau a altor ciclon sau multicicloane
minerale separator
Fabricarea Aldehide, anhidride Evacuare cu scrubăr,
răşinilor (reacţie şi acizi graşi epurator de gaze, arderea
Fabricarea de în reactor închis) (mirosuri) compuşilor organici volatili
vopsele şi Producere lacuri Cetone, acizi graşi, Sisteme de evacuare cu
diluanţi în reactoare glicerină, fenoli şi scrubăr, epurator de gaze,
deschise sau hidrogen sulfurat, arderea compuşilor organici
închise butil/mercaptan,alţi volatili, ajutaj cu sifon
compuşi organici deversor pentru deschiderea
volatili instalaţiei sub presiune
Solvenţi Olefine, lanţuri Evacuare cu scrubăr,
aromatice şi cetone, epurator de gaze, arderea
solvenţi compuşilor organici volatili
Tabel 3.4.
Continuare 4

operare emis
Încărcare, topire, Fum, particule, Evacuare cu ciclon, filtru
Zinc curgere, vapori organici, sac, încărcare cu material
transport vapori de oxid de curat, înlăturarea cu grijă a
zinc, ceaţă, acizi reziduurilor, utilizare de
organici, hidrocarburi lubrifianţi, postardere
Coacere Particule (praf) şi Sistem evacuare,
SO2 umidificator, ciclon,
scrubăr, electrofiltre
Aglomerare Particule (praf) şi Evacuare, umidificare,
SO2 electrofiltru şi instalaţie
pentru acizi
Calcinare Vapori de oxid de Sistem de evacuare filtru
zinc, particule, SO2, sac, scrubăr sau instalaţii
CO pentru acizi
Retorte cu arc Vapori organici, Utilizarea unor temperaturi
electric aldehide, fum, sub 200 ºC, sistem de
hidrocarburi evacuare, recombustie
Digestoare cu Miros de mercaptan, Condensare şi folosirea
Fabrici de încărcare continuă metanol varului, boiler, sau furnal cu
celuloza şi postardere
hârtie Evaporatoare H2S şi alte mirosuri Scrubăre caustice şi
multiefect oxidarea termică a
necondensabilelor
Recuperări din H2S, mercaptani, Controlul combustiei pentru
cuptor sulfuri şi disulfuri fluctuaţii mici şi fluxul
organice primar şi secundar
nerestricţionat de aer prin
furnal, electrofiltre,
vaporizator de suprafaţă
Oxidant negru, H2S Turn închis şi ciclon
slab şi puternic
Topirea în Particule (ceaţă sau Scrubăr de tip Venturi sau
rezervor praf) de tip turn închis
Cuptor de var Particule (praf) H2S Scrubăre Venturi
Furnale, cuptoare, Praf, fum, particule, Sisteme de evacuare cu
Topire
recuperatoare vapori, materii postardere, dispozitive de
secundară a
gazoase, CO răcire, arzătoare CO şi filtru
metalelor
sac, scrubăre sau
neferoase
electrofiltru
Tabel 3.4.
Continuare 5

operare emis
O singură camera Particule, fum, HCl, Controlul combustiei,
de incinerare volatile, CO, SOx, postardere
NOx, amoniac, acizi
organici, aldehide,
hidrocarburi,
Incineratoare
mirosuri, furani
industriale şi Multiple camere Particule, fum şi Operarea la capacitate,
municipale de incinerare contaminanţi din utilizarea de combustibil
combustie auxiliar specificat,
întreţinere (curăţarea
cenuşii)
Incineratoare Particule, fum şi Utilizarea controlului
alimentate cu contaminanţi din porţilor de încărcare şi
combustibil combustie automatizarea postarderii
Deşeuri de natură Particule, fum şi Sisteme de alimentare
lemnoasă contaminaţi din continuă, operarea la
combustie sarcină nominală,
menţinerea excesului de aer
proiectat, cicloane
Incineratoare Particule, fum, Controlul preparării
municipale (>50 volatile, CO, NOx, materialelor, a suprafeţei
de tone pe zi) SOx, amoniac, acizi basculante, proiectare
organici, aldehide, cuptor cu control automat
furani, hidrocarburi, adecvat, tehnici de start
acid clorhidric, adecvate, menţinerea
dioxine şi mirosuri temperaturii, electrofiltre,
scrubăre, filtru sac,
curăţarea cenuşii
Incineratoare Mirosuri, dioxine, Încărcare adecvată, scrubăr
patologice furani, HCl pentru gaze acide, filtru sac
Reziduuri Particule, fum şi Modificarea
industriale contaminanţi din combustibilului auxiliar,
combustie sisteme de uscare, cicloane,
scrubăre
Industria Aglomerare Fum, praf, SO2, NOx Acoperire adecvată, ciclon,
metalurgică scrubăre umede, filtru sac
sau electrofiltru
Tabel 3.4.
Continuare 6

operare emis
Coacere SO2, particule, fum Sisteme de evacuare,

Topire camere de stabilizare,
primară cupru cicloane sau scrubăre şi
Cuptoare cu electrofiltre pentru praf şi
(metal rabatere fum şi instalaţie de acid
neferos) sulfuric pentru SO2
Convertoare Vapori, fum, SO2 Sisteme de evacuare,
(încărcare, camere de stabilizare,
înlăturare zgură, cicloane sau scrubăre şi
curgere metal, electrofiltre pentru praf şi
introducere aer fum şi instalaţie de acid
sau oxigen) sulfuric pentru SO2
Furnale clasice CO, vapori, fum, Întreţinere, folosirea unui
Oţelării (încărcare şi particule de praf raport mai mare de
curgerea minereu, ardere CO, ciclon,
metalului) scrubăr şi filtre sac
Furnale electrice CO, vapori, fum, Separarea resturilor,
particule de praf acoperire adecvată, filtru
sac sau electrofiltru
Furnale cu vatră Vapori, fum, praf, Acoperire adecvată, camere
deschisă CO, NOX de stabilizare, ardere CO,
filtru sac, electrofiltru,
scrubăr umed
Insuflare de Vapori, fum, CO, Captură CO diluat şi emis,
oxigen în furnal praf scrubăr şi electrofiltru
Stocare materie Particule (praf) Udare sau acoperire cu
primă plastic
Paletare Particule (praf) Acoperire adecvată, ciclon
şi filtru sac
Aglomerare Fum, praf, SO2, NOx Acoperire adecvată, ciclon,
scrubăre umede, filtru sac
sau electrofiltru
Deoarece combinaţia acestor factori tinde să fie unica sursă, factorii de

emisie corespunzători unei surse pot să nu fie satisfăcători pentru o alta. Din acest
motiv, trebuie avut grijă şi luate cel mai bune decizii în identificarea factorilor de
emisie corespunzători fiecărei surse. Dacă aceştia nu pot fi găsiţi sau dacă
echipamentul de control al aerului poluat este în fază de proiect, trebuie efectuate
colectări de mostre de la sursele specifice.
CUPRINS
1. Poluarea atmosferei – problemă majoră a societăţii 17
1. 1. Poluarea atmosferei 17
1. 1.1. Poluanţii aerului 18
1. 1.2. Mirosul poluanţilor aerului 22
1. 1.3. Proprietăţile vaporilor poluanţilor aerului 23
1. 1.4. Poluanţii atmosferici ce trebuie reduşi 23
1. 2. Limitele impuse poluanţilor atmosferici 25
1. 3. Tehnologii şi procedee de depoluare 26
1. 3.1. Principalele tehnici de depoluare 26
1. 3.2. Principalele procedee aplicate industrial 28
1. 4. Concluzii şi perspective 29
2. Efectele poluanţilor aerului 31
2. 2. Efectele poluanţilor aerului asupra atmosferei, solului, apei 32
2. 2.1. Formarea ceţii atmosferice 32
2. 2.2. Smogul 34
2. 2.3. Efectele ceţii atmosferice şi ale smogului 37
2. 2.4. Ploaia acidă 39
2. 2.5. Efectele depunerilor acide 41
2. 3. Efectele poluanţilor aerului asupra materialelor şi structurilor 42
2. 3.1. Efectele poluanţilor asupra metalelor 42
2. 3.2. Efectele poluanţilor asupra construcţiilor 43
2. 3.3. Efectele poluanţilor asupra ţesăturilor şi coloranţilor 43
2. 3.4. Efectele poluanţilor asupra materialelor din piele, hârtiei şi zugrăvelii 44
2. 3.5. Efectele poluanţilor asupra cauciucului 45
2. 4. Noxele şi sănătatea umană 46
2. 4.1. Interacţiunea aer - apă - sol 46
2. 4.2. Arderea totală la nivelul corpului uman 47
2. 4.3. Noxele şi sistemul respirator uman 49
2. 4.4. Impactul poluării aerului asupra oamenilor 51
2. 5. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi animalelor 52
2. 5.1. Efectele noxelor asupra vegetaţiei şi culturilor 52
2. 5.2. Efectele noxelor asupra pădurilor 53
2. 5.3. Efectele noxelor asupra vieţuitoarelor 55
2. 6. Efecte toxice ale compuşilor organici volatili 57
3. Metode de cuantificare a emisiilor în aer 59
3. 1. Elemente necesare pentru identificarea şi cuantificarea emisiilor 59
3. 1.1. Specificaţii tehnice referitoare la surse 60
3. 1.2. Tipuri de inventarieri 61
3. 1.3. Metode utilizate pentru determinarea emisiilor 62

3. 2. Principalele tipuri de estimări 67
3. 2.1. Estimarea de la detaliu la ansamblu (bottom-up) 68
3. 2.2. Estimarea de la global la detaliu (top-down) 68
3. 3. Principiile de bază utilizate pentru inventarierea emisiilor 69
3. 3.1. Caracteristicile unui inventar 69
3. 3.2. Calităţile cerute unui inventar 70
3. 3.3. Tipuri de surse 71
3. 3.4. Relaţiile utilizate pentru calculul emisiilor incluse în inventariere 71
3. 4. Determinarea emisiilor de poluanţi 76
3. 4.1. Considerarea surselor de emisie 76
3. 4.2. Determinarea factorilor de emisie 78
3. 4.3. Estimarea emisiilor provenite de la surse 79
4.4 Măsurarea emisiilor 87
4. 2. Eşantionarea aerului 87
4. 2.1. Eşantionarea activă 88
4. 2.2. Eşantionarea pasivă 89
4. 2.3. Strategia esantionării 90
4. 3. Metodologia de colectare a datelor 91
4. 3.1. Colectarea datelor pentru gazele evacuate la coş 92
4. 3.2. Determinarea vitezei şi debitului volumetric a gazelor la coş 94
4. 3.3. Determinarea greutăţii moleculare a gazelor 95
4. 3.4. Determinarea umiditaţii gazelor 97
4. 3.5. Determinarea conţinutului de particule 97
4. 3.6. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf 99
4. 3.7. Determinarea conţinutului de oxizi de azot 100
4. 3.8. Determinarea conţinutului de monoxid de carbon 101
4. 3.9. Determinarea conţinutului de fluoruri 102
4. 3.10. Determinarea concentraţiei totale a compuşilor organici gazoşi 103
4. 3.11. Determinarea concentraţiei de acid clorhidric 106
4. 3.12. Determinarea prezenţei multimetalelor 106
4. 3.13. Determinarea prezenţei compuşilor organici volatili 108
4. 3.14. Determinarea prezenţei compuşilor organici semivolatili 109
5. Soluţii de reducere a concentraţiei de praf 111
5. 1 Particule poluante 111
5. 2. Eficienţa instalaţiilor de filtrare 112
5. 3. Soluţii de reţinere a prafului 113
5. 3.1. Caracteristici de exploatare a soluţiilor de desprăfuire 114
5. 4. Filtre mecanice pentru desprăfuire 116
5. 5. Filtre electrostatice 119
5. 6. Filtre totale sau în strat poros 124
5. 7. Filtre hidraulice umede 127
5. 8. Comparaţie între sistemele de desprăfuire 130
6. Soluţii de reducere a oxizilor de azot 131
Cuprins 9
6. 1. Oxizii de azot 131

6. 2. Procesele de formare a oxizilor de azot 135
6. 2.1. Oxizii de azot promţi, NOPr 137
6. 2.2. Oxizii de azot termici, NOT 138
6. 2.3. Oxizii de azot din combustibil, NOC 139
6. 3. Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii 141
6. 3.1. Principii 141
Tehnologii aplicate în practică de limitare a formării oxizilor de azot
6. 3.2. 142
în timpul arderii
6. 3.3. Fenomene secundare induse de procedeele de limitare a formării NOx 153
6. 4. Reducerea oxizilor de azot formaţi 156
6. 4.1. Reducătorii 156
6. 4.2. Reducerea selectivă necatalitică - SNCR 157
6. 4.3. Reducerea selectivă catalitică - SCR 160
6. 4.4. Reducerea prin recombustie 162
Fenomene secundare induse de procedeele de reducere a oxizilor de
6. 4.5. 164
azot
7. Soluţii de reducere a oxizilor de sulf şi a hidrogenului sulfurat 165
7. 1. Implicaţii ale generării bioxidului de sulf 165
7. 2. Metode de reţinere a bioxidului de sulf 165
7. 3. Reducerea bioxidului de sulf prin injecţie de calcar în focar 167
7. 4. Procedee de desulfurare 168
7. 5. Desulfurarea gazelor de ardere 170
7. 6. Desulfurarea umedă 174
7. 7. Desulfurarea hidrogenului sulfurat 178
7. 7.1. Extragerea şi concentrarea hidrogenului sulfurat 178
7. 7.2. Conversia hidrogenului sulfurat în sulf 179
7. 7.3. Tratarea catalitică 181
7. 7.4. Procedee diverse 181
8. Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 183
8. 1. Utilizarea COV 183
8. 2. Soluţii de tratare disponibile 184
8. 3. Criterii de alegere a tehnicii de tratare 196
9. Soluţii de reţinere a picăturilor şi vaporilor 199
9. 2. Filtre pentru picături 199
9. 3. Filtre electrostatice umede 200
9. 4. Colectori inerţiali pentru vapori 201
9. 5. Scrubere pentru vapori şi picături 202
9. 6. Filtru cu nisip umed 202
9. 7. Alte sisteme 203
10. Soluţii de reducere a odorizanţilor 204
10. 1. Reducerea odorizanţilor prin diluţie 204

10. 2. Captarea odorizanţilor 204
10. 3. Conversia odorizanţilor 205
11. Sisteme de purificare totală a gazelor 206
11. 1. Dispunerea relativă a sistemelor specializate de purificare 206
11. 2. Componentele sistemului de purificare totală 208
11. 3. Concluzii 214
BIBLIOGRAFIE 215
4.MĂSURAREA EMISIILOR
Înainte de proiectarea sau selectarea unui echipament de control trebuie să fie
efectuată o analiză cantitativă precisă a evacuării poluanţilor dintr-un anume
proces. Cei mai mulţi poluanţi pot fi controlaţi cu succes dacă unitatea este bine
concepută, prin utilizarea datelor de emisii care intră în dispozitivul de control şi a
necesarului de reglementări, ca limitări superioare pentru efluentul maxim.
Colectarea mostrelor reprezintă partea esenţială a analizei. Metodele de
colectare a mostrelor şi instrumentele necesare variază foarte mult, în funcţie de
specificitatea poluantului şi efluentului purtător şi, de aceea, este necesar un grad
de cunoştinţe tehnice şi o înţelegere specifică, pentru a proiecta funcţia de colectare
a mostrelor. Colectarea mostrelor este necesară pentru a măsura cantităţile sau
concentraţiile poluanţilor din curenţii de efluenţi gazoşi, pentru a măsura eficienţa
unui dispozitiv de reducere a poluării, pentru a ghida proiectantul de dispozitive de
control a poluării şi/sau evalua contaminarea de provenită de la un proces sau
sursă. O măsurătoare completă necesită o determinare a concentraţiei şi a
caracteristicilor contaminării cât şi a debitului gazelor asociate. Majoritatea
limitărilor se referă la debitul masic al emisiilor şi, de aceea, sunt cerute date
referitoare la concentraţie şi debitul volumetric de curgere, [15].
Selectarea unei zone de colectare a mostrelor şi a numărului de puncte de
recoltare a mostrelor se bazează pe încercarea de a obţine mostre reprezentative.
4.2. Eşantionarea aerului

Există două metode fundamentale de eşantionare pentru recoltarea
contaminanţilor din aer, [21].
Prima metodă implică utilizarea unui dispozitiv de deplasare a aerului, sau
pompă, pentru a se obţine un volum definit de aer la temperatură şi presiune
cunoscute. Această metodă este cunoscută sub denumirea de eşantionare activă şi,
în funcţie de concentraţie şi de metoda de analiză folosită, contaminantul poate fi
analizat cu sau fără concentrare ulterioară.
A doua metodă nu implică nici un dispozitiv de deplasare a aerului. În
schimb, dispozitivul de supraveghere a aerului se bazează în totalitate pe
fenomenul de difuzie a contaminanţilor din aer pentru a se realiza captarea acestora
într-un mediu de recoltare. Această metodă este cunoscută sub denumirea de
eşantionare pasivă. În timp ce eşantionarea activă poate fi aplicată gazelor,
vaporilor, precum şi aerosolilor şi bioaerosolilor, eşantionarea pasivă este utilizată
în mod curent numai pentru gaze, vapori şi bioaerosoli. În secţiunile următoare,
fiecare din aceste metode de eşantionare este discutată mai detaliat.
4.2.1. Eşantionarea activă

Eşantionarea activă poate să implice fie eşantionarea instantanee fie
eşantionarea integrată. În cazul eşantionării instantanee, se recoltează într-un
container adecvat o probă din aerul existent, iar proba de aer recoltată este
considerată reprezentativă, pentru condiţiile atmosferice existente la
amplasamentul supravegheat, în momentul eşantionării, [21]. Sunt disponibile
numeroase dispozitive de eşantionare instantanee. Acestea includ flacoane vidate
(figura 4.1), containere cu dislocare de gaz sau de lichid (figura 4.2), containere
flexibile din plastic şi seringi, [22].
Fig. 4.1. Flacon vidat pentru recoltarea probelor instantanee.
Fig. 4.2. Container cu dislocare de lichid, utilizat pentru recoltarea probelor instantanee.
Eşantionarea integrată este utilizată atunci când concentraţia de contaminant
în aer este scăzută, sau când concentraţia contaminantului fluctuează în timp. Se
foloseşte de asemenea când se doreşte să se determine numai valoarea medie a
expunerii ponderată cu timpul. În aceste cazuri, contaminantul este extras din aer şi
concentrat cu ajutorul unei soluţii absorbante sau recoltat pe medii de sorbent.
Caracteristicile absorberelor variază în funcţie de gazul sau vaporii de recoltat.
Există patru tipuri fundamentale de absorbere: flacoane cu barbotare simplă sau de
spălare a gazelor, absorbere spirale şi elicoidale, barbotoare şi coloane cu bile de
sticlă. Funcţia acestor absorbere este de a asigura un contact suficient între
contaminantul din aer şi soluţia absorbantă.
În cazul vaporilor nereactivi şi insolubili, metoda aleasă este adsorbţia.
Sorbenţii utilizaţi în mod obişnuit cuprind cărbunele activ, silicagelul şi polimerii
poroşi. Tuburile cu sorbent, care sunt utile pentru eşantionarea integrată individuală
a majorităţii vaporilor organici, conţin două camere interconectate în serie, umplute
cu adsorbant. De exemplu, într-un tub cu cărbune activ, prima cameră conţine 100
mg de cărbune; această cameră este separată de secţiunea de siguranţă care conţine
50 mg de cărbune, printr-o piesă din spumă poliuretanică. Conţinutul celor două
camere este analizat separat, pentru a determina dacă sorbentul din prima cameră
s-a saturat, lăsând să treacă o cantitate excesivă de probă în camera a doua.
Măsurarea emisiilor 89
Rezultatele nu sunt considerate valabile, dacă cea de-a doua cameră conţine 20 %
sau mai mult din cantitatea recoltată în prima cameră.
Un lanţ de eşantionare activă constă, de obicei, dintr-o pompă sau o sursă de
sucţiune, un regulator de debit cum ar fi un orificiu sau duză, un debitmetru care
indică debitul, un dispozitiv de recoltare cum ar fi un absorber, sorbent sau un
filtru, o sondă de prelevare şi un prefiltru care să îndepărteze orice materiale sub
formă de particule, care ar putea să interfereze cu recoltarea probei sau cu analiza
de laborator, [23].
4.2.2. Eşantionarea pasivă

Una dintre cele mai notabile dezvoltări în tehnologia eşantionării aerului a
fost existenţa dozimetrelor pasive pentru o gamă largă de vapori şi gaze. Aceste
dispozitive de eşantionare au dimensiuni mici, sunt uşoare şi ieftine. Ele nu au
piese în mişcare care să se poată defecta şi pot fi utilizate uşor fără supraveghere.
Pentru a se realiza captarea într-un mediu de recoltare, ele se bazează exclusiv pe
pătrunderea prin permeabilitate sau pe difuzia contaminanţilor gazoşi. De obicei,
produsele comercializate nu necesită etalonare deoarece aceasta este asigurată în
general de producător.
Dispozitivele permeabile utilizează o membrană polimerică din cauciuc
siliconic, ca barieră faţă de atmosfera ambiantă. Contaminanţii gazoşi penetrează
membrana şi sunt transportaţi prin membrană până la un mediu de recoltare, cum ar
fi cărbunele activ, silicagelul sau granule de schimbători de ioni. Pătrunderea prin
membrană este guvernată de solubilitatea vaporilor sau a gazului în materialul
membranei şi de difuzia moleculelor dizolvate prin membrană, în condiţiile
existenţei unui gradient de concentraţie. Dispozitivele cu difuzie sunt dotate cu o
barieră poroasă, pentru minimizarea turbulenţei atmosferice. Moleculele difuzează
prin barieră până la un strat de aer aflat în repaus şi sunt apoi recoltate pe
materialul adsorbant. Informaţiile specifice, privind debitele de eşantionare a
contaminanţilor din aer, sunt furnizate de producători. Toate dozimetrele cu
eşantionare pasivă pentru substanţe organice folosesc ca mediu de recoltare
cărbunele activ. Din comerţ se pot procura atât dispozitive permeabile cât şi cu
difuzie. Acestea pot fi utilizate pentru eşantionarea oricărui compus organic, care
poate fi eşantionat activ, prin metoda tubului cu cărbune. Este important de reţinut
că eşantionarea şi analiza acestor dozimetre organice pasive sunt influenţate de
factorii de mediu ca presiunea atmosferică, temperatura ambiantă, umiditatea
relativă şi viteza frontală. Exactitatea generală a dozimetrelor pasive este de ±25 %
în domeniul situat între 0.5 şi 2.0 ori valoarea stabilită de standardul de mediu. De
subliniat că, trebuie urmate strict recomandările producătorului, privind cum şi în
ce condiţii pot fi folosite dispozitivele pasive.
În prezent, piaţa monitoarelor pasive este în creştere, datorită uşurinţei de
utilizare a acestora. În general, se acceptă însă că metodele integratoare care
implică folosirea unei pompe furnizează o exactitate şi precizie mai bune.
Majoritatea dispozitivelor pasive sunt testate înainte de utilizare prin compararea

cu metode active.
4.2.3. Strategia esantionării

Indiferent de obiectivele programului de eşantionare a aerului, pentru a putea
să se aplice strategia corectă de eşantionare a aerului, trebuie să se ia în considerare
locul, durata, eficienţa, esantionarii şi volumul eşantionului, [24].
Locul eşantionării
Există trei moduri primordiale de eşantionare a aerului: zonal, individual şi la
sursă.
Eşantionarea zonală este cea mai răspândită atunci când se supraveghează
contaminanţii aerului în zona generală de lucru. Cea mai bună aproximare ar
implica amplasarea unui număr de dispozitive de eşantionare în jurul unei zone
date, astfel încât toate să funcţioneze simultan pentru a crea o "hartă" a nivelelor de
contaminant prezente în aer. Evident, rezultatele eşantionării zonale vor avea o
interpretare foarte diferită de a celor ale supravegherii individuale.
Eşantionarea individuală se efectuează de obicei cu un aparat de eşantionare
portabil constând dintr-o pompă şi medii de recoltare ataşate la gulerul cămăşii sau
hainei unui lucrător pentru a recolta o probă din vecinătatea zonei respiratorii a
angajatului.
Eşantionarea la sursă se desfăşoară prin amplasarea aparaturii de eşantionare
lângă sursa despre care anchetatorul doreşte să obţină o estimare a potenţialului de
eliberare a unei contaminări semnificative. Eşantionarea zonală este mai adecvată
pentru măsurarea emisiilor la sursă decât pentru aproximarea expunerilor
individuale.
Durata eşantionării
Probele recoltate în timp scurt se numesc adesea probe instantanee sau
fragmentare, în timp ce probele recoltate în decursul unor perioade mai îndelungate
se numesc probe integrate sau continue. Deşi nu există o limită clară între cele
două categorii, probele instantanee sunt obţinute în general în decursul unei
perioade mai scurte de 5 min şi sunt cele mai indicate pentru determinarea
concentraţiilor de vârf ale contaminantului, în timp ce probele integrate sunt
prelevate în decursul unor perioade mai îndelungate, oriunde în gama de la câteva
minute până la câteva ore.
Eficienţa eşantionării
Unul dintre factorii cei mai importanţi în recoltarea contaminanţilor
atmosferici este eficienţa dispozitivului de supraveghere, pentru contaminantul
specific în cauză.
În multe cazuri, eficienţa nu trebuie să fie de 100 %, atâta vreme cât este
cunoscută şi constantă în domeniul de concentraţii care se evaluează. Ea trebuie să
fie însă mai mare de 90 %. Pentru multe tipuri de dispozitive de supraveghere,
trebuie să se măsoare eficienţa de recoltare a dispozitivului de concentrare.
Sunt disponibile mai multe metode de determinare a eficienţei dispozitivelor
de recoltare: a) prin încercarea în serie, în care un număr suficient de probe sunt
aranjate în serie, astfel încât în ultima probă să nu se regăsească compusul de
testare; b) prin monitorizare, dintr-o cameră etanşă, conţinând o concentraţie
cunoscută de gaz sau vapori; c) prin compararea rezultatelor obţinute cu cele date
de un dispozitiv cunoscut ca fiind exact; şi d) prin introducerea unei cantităţi
cunoscute de gaz sau vapori într-un lanţ de eşantionare, conţinând absorberul supus
încercării.
Principalul avantaj al metodelor de eşantionare instantanee este acela că
eficienţa de recoltare este practic 100 %, cu condiţia să se efectueze corecţia pentru
completitudinea vidării containerului şi presupunând că nu există pierderi ca
rezultat al scăpărilor.
Volumul eşantionului
Înainte de efectuarea eşantionării aerului, trebuie să se determine volumele
minim şi maxim de probă permise de metoda de eşantionare. Trebuie să se ţină
seama şi de standardul aplicat. Recoltarea volumului minim este necesară pentru ca
proba recoltată să fie suficientă pentru a atinge limita de detecţie a metodei
analitice, iar volumul maxim are ca scop protejarea integrităţii compusului care a
fost recoltat, precum şi asigurarea că proba nu va fi supraîncărcată.
Atunci când se doreşte o sensibilitate ridicată, trebuie să se folosească
perioade de eşantionare mai îndelungate, menţinându-se în cadrul limitelor
volumului maxim al eşantionării şi debitului impus de metodă.
4.3. Metodologia de colectare a datelor

Sunt publicate numeroase materiale de referinţă despre metodele de colectare
a mostrelor pentru măsurarea emisiilor unor poluanţi specifici, astfel încât să poată
fi aplicate proceduri uniforme de testare şi obţinerea unor probe reprezentative.
Metodele prezentate în continuare se referă la măsurarea emisiilor
următorilor poluanţi, respectiv: particule, dioxid de sulf, oxizi de azot, monoxid de
carbon, cloruri hidrogenate, total compuşi organici gazoşi, metale multiple,
componente organice volatile şi semivolatile.
Fiecare metodă de colectare a probelor necesită folosirea unui echipament
complex de colectare a probelor, care trebuie calibrat şi folosit în concordanţă cu
metodele de referinţă. În plus, procesul sau sursa care este testată trebuie să
funcţioneze într-o manieră specifică, de obicei la capacitate proiectată şi în condiţii

normale.
4.3.1. Colectarea datelor pentru gazele evacuate la coş

Locul de recoltare trebuie să fie la cel puţin opt diametre de coş, în aval sau la
două diametre de coş în amonte, ferit de orice turbulenţă a fluxului, precum un nod,
o expansiune, o contracţie, o valvă, o îmbinare sau flacără deschisă. Odată ce locul
de recoltare a fost stabilit, secţiunea traversată de gaze se împarte în arii egale,
centrul fiecăreia fiind punctul în care se face măsurarea.
Pentru coşurile rectangulare secţiunea de traversare este împărţită în suprafeţe
egale, de aceeaşi formă, iar punctele de traversare sunt localizate în centrul fiecărei
suprafeţe ca în figura 4.3. În acest exemplu se prezintă secţiunea transversală a
coşului rectangular împărţită în 12 suprafeţe egale, cu un punct de măsurare în
centrul fiecăreia. Raportul între lungimea şi lăţimea fiecărui element de arie se
menţine constant.
Fig. 4.3. Puncte de măsură la un coş rectangular.

Pentru coşuri circulare, secţiunea transversală este împărţită în zone circulare
egale, iar punctele de măsurare sunt situate în centrul acelei arii.
Locul acestor puncte, ca procent de diametru, de la peretele interior la
punctul de măsură pentru coşurile circulare este dat în tabelul 4.1, respectiv
procentul din diametrul coşului de la peretele interior la punctul de traversare.
Numărul de puncte de măsură necesare pentru fiecare din cele două secţiuni
de măsurare (a concentraţie de particule şi vitezei), pentru un anumit coş, poate fi
estimat din figura 4.3 este dat numărul minim de puncte de măsură pentru
particule, iar în figura 4.4 numărul minim de puncte de măsură pentru viteză, [23].
Odată aceste puncte determinate, se fac măsurători ale vitezei pentru a
determina debitul gazului.
Viteza gazului din coş se determină uzual cu ajutorul tubului Pitot şi cu
manometrul diferenţial de presiune.
Când vitezele sunt foarte mici (sub 3 m/s), nu este necesară o acurateţe
ridicată şi poate fi folosit un anemometru.

Pentru gazele care se deplasează în conducte mici, la viteze sau presiuni
relativ mari, pot fi folosite dispozitive de măsurare de tip diafragmă sau Venturi.
Ele sunt recomandate ca dispozitive de măsurare permanentă sau continuă.
Strategia de colectare a mostrelor este finalizată odată ce a fost stabilit
profilul de mişcare. Recoltarea de mostre poate fi simplificată şi mult redusă, în
funcţie de caracteristicile de curgere, şi este cel mai bine să se completeze
măsurarea profilului curgerii, înainte de recoltarea mostrelor sau de măsurarea
concentraţilor poluanţilor.
Tabel 4.1.
Localizarea punctelor de traversare în coşurile circulare
Puncte de
măsurare pe 2 4 6 8 10 12 14 18 20 22 24
diametru
1 14,6 6,7 4,4 3,2 2,6 2,1 1,8 1,4 1,3 1,1 1,1
2 85,4 25,0 14,6 10,5 8,2 6,7 5,7 4,4 3,9 3,5 3,2
3 73,0 29,6 19,4 14,6 11,8 9,9 7,5 6,7 6,0 5,5
4 93,3 70,4 32,3 22,6 17,7 14,6 10,9 9,7 8,7 7,9
5 85,4 67,7 34,2 25,0 20,1 14,6 12,9 11,6 10,3
6 95,6 80,6 65,8 35,6 26,9 18,8 16,3 14,6 13,2
7 89,5 77,4 64,4 36,6 23,6 20,4 18,0 16,1
8 96,8 85,4 75,0 63,4 29,6 25,0 21,8 19,4
9 91,8 82,3 73,1 38,2 30,6 26,2 23,0
10 97,4 88,2 79,9 61,8 38,8 31,5 27,2
11 93,3 85,4 70,4 61,2 39,3 32,3
12 97,9 90,1 76,4 69,4 60,7 39,8
13 94,3 81,2 75,0 68,5 60,2
14 98,2 85,4 79,6 73,8 67,7
15 89,1 83,5 78,5 72,8
16 92,5 87,1 82,0 77,0
17 95,6 90,3 85,4 80,8
18 98,6 93,3 88,4 83,9
19 96,1 91,3 86,8
20 96,7 94,0 89,5
21 96,5 92,1
22 98,9 94,5
23 96,8
24 96,9
Fig. 4.3 . Numărul minim de puncte de măsură pentru particule.
Fig. 4.4. Numărul minim de puncte de măsură pentru viteză.
4.3.2. Determinarea vitezei şi debitului volumetric a gazelor la coş

Una dintre cele mai utilizate metode pentru determinarea vitezei şi debitului
volumetric de curgere a gazelor la coş se bazează pe instrumentele din figura 4.5.
Metoda constă din recoltarea probelor în câteva puncte, care reprezintă
porţiuni egale din volumul coşului, unde sunt măsurate viteza şi temperatura.
Cunoscând secţiunea de curgere a coşului şi viteza, se determină debitul
volumetric, Dv [m3/s]= S [m2] . v [m/s], la temperatura de lucru, t [K].
Măsurătorile pentru determinarea debitului volumetric de curgere necesită, de
obicei cam 30 minute. Deoarece debitul volumetric depinde de viteza gazului la

coş, de obicei, este făcută o verificare preliminară a vitezei, înainte de testarea
poluanţilor, pentru a ajuta la selectarea echipamentului optim, şi pentru
determinarea scalei de măsurare. Debitul volumetric determinat prin această
metodă este, de obicei, cu 10 % mai mare decât valoarea reală.
Fig. 4.5. Sistemul de măsurare a vitezei şi temperaturii.
4.3.3. Determinarea greutăţii moleculare a gazelor

Determinarea greutăţii moleculare a gazelor evacuate la coş se poate face prin
prelevarea intermitentă a probelor (mostrelor).
Analiza probelor se poate face off-line la distanţă (într-un laborator
specializat) (figura 4.6), sau local (integrat) off-line (figura 4.7).
Fig. 4.6. Configuraţia off-line la distanţă pentru determinarea greutăţii moleculare.

Metoda off-line la distanţă se bazează pe analiza compoziţiei gazelor şi
permite, pe lângă determinarea greutăţii moleculare, determinarea concentraţiei de
O2 şi CO2. În această tehnică de recoltare a probelor prin reţinere, este plasată o
sondă în centrul coşului şi apoi mostra este aşezată direct într-un aparat de analiză
Orsat. Proba este analizată pentru a determina conţinutul de dioxid de carbon şi
oxigen. Cu aceste date, poate fi calculată greutatea moleculară uscată a gazului.
Fig. 4.7. Configuraţia off-line integrată pentru determinarea greutăţii moleculare.

Pentru sursele staţionare, concentraţiile de dioxid de carbon şi oxigen sunt
monitorizate continuu, on-line (vezi figura 4.8), [25].
Fig. 4.8. Schema sistemului de măsurare continuă, on-line, a mostrelor.

O probă continuă integrală de gaz este extrasă din locul de test şi o parte din
ea este trimisă unuia sau mai multor aparate de analiză, pentru determinarea
concentraţiilor de CO2 şi O2.
Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de gaz,
prin eliminarea particulelor solide şi a umezelii.
Recoltarea se realizează la un debit constant, pe întreaga durată a testului.
Pentru a asigura validitatea datelor, în metoda de analiză, se prezintă
specificaţiile de performanţă şi procedurile de testare.
4.3.4. Determinarea umiditaţii gazelor

Pentru determinarea emisiilor poluante, uneori, este necesară şi cunoaşterea
umidităţii gazelor evacuate la coş.
O mostră de gaz este preluată din câteva puncte ale coşului, care reprezintă
arii egale. Sonda poate fi plasată în fiecare punct de colectare, iar aparatul este
ajustat să ia probe la un interval de timp constant şi într-o cantitate egală.
Când gazul trece prin senzorii aparatului, un filtru colectează particulele
solide, elimină umezeala şi măsoară volumul de probă. Umezeala colectată este
apoi măsurată şi permite calculul conţinutului de umezeală a fluxului de gaze
(umiditatea).
O schemă a metodei de recoltare a mostrelor este prezentată în figura 4.9.
Fig. 4.9. Schema de recoltare a mostrelor pentru determinarea umidităţii.
4.3.5. Determinarea conţinutului de particule

Pentru particule, procedurile de testare a sursei sunt mult mai detailate ca
acelea folosite pentru gaze. Deoarece particulele prezintă efecte inerţiale şi nu sunt
distribuite uniform în coş, colectarea pentru obţinerea de probe reprezentative este
mult mai complexă decât la cele pentru celelalte gaze poluante. Metoda redată
schematic în figura 4.10, este cea mai larg folosită la determinarea emisiilor de
impurităţi ale unei surse staţionare.
Fig. 4.10. Colectarea mostrelor pentru determinarea conţinutului de particule.

Conform uzanţei metodelor folosite, o impuritate (excepţie făcând
generatoarele de abur care folosesc combustibil fosil, lichid sau gazos), se defineşte
ca fiind material reţinut la 121 ºC de mediul de filtrare.
Aparatul de recoltare a mostrelor trebuie să fie totuşi modificat, în
conformitate cu definiţia de stare a unei particule. De exemplu, o stare poate fi
poluantă atunci când există material colectabil în condiţiile din coş. Acest mod de
definire permite ca mediul de filtrare să fie amplasat în coş.
În conformitate cu testul sursei de particule, mostrele sunt luate în câteva
puncte din coş, care reprezintă arii egale. La fiecare punct al mostrei sunt măsurate
viteza, temperatura, masa moleculară şi presiunea statică a particulelor de gaz.
Sonda este aşezată la primul punct de colectare a probelor şi aparatele sunt aranjate
astfel încât să poată colecta o mostră în condiţiile de măsurare din acel punct.
Procesele se repetă continuu, de la primul punct, pană când mostrele sunt
luate din fiecare punct. Pentru a valida rezultatele în testul sursei de particule,
mostra trebuie colectată izocinetic.
Măsurarea condiţiilor de la coş permite ajustarea ratei de colectare pentru a
îndeplini cerinţele.
Pe măsură ce fluxul de gaz trece prin aparatele de colectare, particulele sunt
prinse în filtru, este îndepărtată umezeala şi este măsurat volumul mostrei.
În timpul finalizării colectării, materialul colectat este recuperat şi trimis spre

laborator, pentru determinarea gravimetrică sau alte analize.
4.3.6. Determinarea conţinutului de dioxid de sulf

Metoda redată în figura 4.11 reprezintă metoda de referinţă pentru
determinarea emisiilor de dioxid de sulf (SO2) din surse staţionare. Pe măsură ce
gazul trece prin aparatul de colectare a mostrei, sunt eliminaţi vaporii de acid
sulfuric şi trioxid de sulf, iar SO2 este eliminat printr-o reacţie chimică cu o soluţie
de peroxid de hidrogen. În final, este măsurată mostra de volum de gaz. În timpul
colectării, vaporii de acid sulfuric şi trioxid de sulf sunt eliberaţi şi materialul
colectat care conţine SO2 este recuperat pentru analize de laborator. Concentraţia
de SO2 din mostre este determinată prin titrare.
Fig. 4.11. Schema metodei pentru recoltarea şi determinarea dioxidului de sulf.

Pentru determinarea masei totale de SO2 emis, trebuie măsurate conţinutul de
umiditate şi debitul volumetric al fluxului de gaze evacuate.
Limita minimă detectabilă este de 3,4 mg SO2/m3 de gaz. Deşi nu a fost bine
stabilită, concentraţia limită superioară teoretică pentru 20 de litri este de 93300
mg/cm3.
Metoda este utilizată la determinarea emisiilor de dioxid de sulf din surse
staţionare. O mostră integrală continuă de gaz este extrasă din locul de test şi este
transportată la un analizator instrumental, pentru determinarea concentraţiei de
SO2 gazos cu ajutorul razelor ultraviolete, infraroşii nedispersive sau analizatorul
fluorescent. Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul
de gaz, pentru a elimina particulele de materie şi umezeala. Colectarea are loc la o
rată constantă, pe întreaga perioadă de testare.

Calitatea elementelor de control necesitată de analizatorul instrumental
presupune: calibrarea erorii analizatorului (cu erori mai mici de ± 2 %), verificarea
absenţei influenţelor introduse de sistemul de colectare (cu erori de ±5 %),
verificarea punctului de „0” şi marcarea perioadei de testare (cu erori sub ±3%),
[26].
Domeniul analizabil este determinat de proiectarea instrumentelor. Pentru
această metodă, o parte din acest domeniu este selectat, pentru a determina
intervalul sistemului de monitorizare.
Intervalul sistemului de monitorizare este selectat astfel încât, concentraţia de
gaz poluant echivalentă cu emisiile standard, nu este mai mică de 30 % din
interval. Dacă în timpul funcţionării măsurarea concentraţiei de gaz depăşeşte
intervalul, testarea este considerată ca nevalabilă.
Limita minimă detectabilă depinde de domeniul analizat, interval şi de
raportul semnal/zgomot a sistemului de măsurare. Pentru un sistem bine proiectat,
limita minimă detectabilă trebuie să fie mai mică de 2 %.
4.3.7. Determinarea conţinutului de oxizi de azot

Metoda de referinţă pentru determinarea emisiilor oxizilor de azot (Nox) din
surse staţionare se bazează pe colectarea unei mostre dintr-un anumit loc din coş.
Colectarea de NOx prin această metodă este relativ simplă, dacă se utilizează un
echipament adecvat, respectiv o sondă de colectare.
Schema aparatului de recoltare, în cazul testului unei surse de NOx, este
redată în figura 4.12.
Fig. 4.12. Metoda de colectare a oxidului de azot.

Sonda conţine o soluţie de acid sulfuric şi peroxid de hidrogen, care

reacţionează cu NOx. Trebuie să fie determinat volumul şi conţinutul de umiditate
din gazul evacuat pentru calcularea debitului masic total al emisiei. Colectarea este
trimisă la un laborator, unde concentraţia de oxizi de azot, exceptând oxidul azotic,
este determinată prin cromatografie. O mostră de gaz poluat este reţinută foarte
rapid (15÷30 s), astfel că sunt necesare 12 recoltări pentru a completa o serie de trei
teste. Domeniul acestei metode a fost determinat ca fiind între 2 şi 400 mg NOx /m3
(gaz uscat fără diluţie). Pentru surse staţionare este extrasă continuu din locul de
test o mostră integrală de gaz şi o parte din aceasta este trimisă unui analizator
instrumental chimiluminiscent, pentru determinarea concentraţiilor de NOx din gaz.
Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de gaz,
prin eliminarea particulelor şi umezelii.
Recoltarea are loc la o rată constantă pe întreaga perioadă a testului.
Analizorul de NOx se bazează pe principiul chimiluminiscenţei, pentru a
determina continuu concentraţiile de NOx din fluxul de gaz. El trebuie să conţină
un convertor NO2-NO. Acest convertor nu este necesar dacă din date reiese că NO2
din gazele evacuate este mai mic decât 5 % din concentraţia totală de NO2.
Calitatea elementelor de control necesitată de analizatorul instrumental
presupune: calibrarea erorii analizatorului (cu erori mai mici de ± 2 %), verificarea
absenţei influenţelor introduse de sistemul de colectare (cu erori de ±5 %),
verificarea punctului de „0” şi marcarea perioadei de testare (cu erori sub ±3%).
4.3.8. Determinarea conţinutului de monoxid de carbon

În funcţie de condiţiile de operare, determinarea conţinutului de monoxid de
carbon (CO), poate fi efectuată cu un sistem de colectare integrat sau continuu.
Dacă condiţiile de operare sunt uniforme şi stabile (nu există fluctuaţii în rata
de curgere sau în concentraţia CO din fluxul gazos), pot fi utilizate metodele de
recoltare continuă. Sonda de recoltare poate fi plasată în orice punct al coşului, de
preferat în apropierea centrului. Mostra este extrasă la o rată de recoltare constantă.
Pe măsură ce fluxul de gaz trece prin aparatul de colectare, sunt eliminaţi dioxidul
de carbon şi umiditatea, din fluxul de gaz. Concentraţia CO este apoi măsurată de
un analizator infraroşu nondispersiv, care oferă citirea directă a concentraţiilor.
În figura 4.13 este prezentată o schemă a unui aparat de recoltare pentru
determinarea prin metoda de recoltare continuă, a concentraţiilor de CO, [24].
Fig. 4.13. Colectarea continuă a CO.

Prin această metodă, concentraţia minim detectabilă de CO a fost determinată
la 20 ppm într-un domeniu de 1÷1000 ppm.
Pentru o colectarea integrată, sonda de recoltare poate fi amplasată în
apropierea centrului coşului, iar rata de colectare este ajustată în funcţie de viteza
gazelor de coş. Pe măsură ce gazele trec prin aparatul de recoltare, umezeala este
îndepărtată şi gazul este colectat în sacul flexibil. De aceea, analiza mostrei este
efectuată într-un laborator cu un analizator infraroşu nondispersiv. În figura 4.14
este prezentat schematic un aparat asamblat pentru recoltarea integrată a CO.
Pentru această metodă este necesară, în general, o perioadă de colectare de o
oră. Perioadele de colectare sunt specificate în funcţie de caracteristicile mostrelor
şi pot fi şi mai mari de o oră (de exemplu pentru rafinăriile de petrol).
Fig. 4.14. Colectarea CO în schema integrată.
4.3.9. Determinarea conţinutului de fluoruri

Fluorurile pot apărea ca particule sau fluoruri gazoase; particulele sunt
capturate de filtru, iar fluorurile gazoase sunt capturate în reacţia chimică cu apa.
Emisiile totale de fluoruri din surse staţionare pot fi determinate prin două
metodele de referinţă. Diferenţa dintre cele două metode constă în procedura
analitică de determinare a fluorurilor, [24, 25].
Mostrele sunt obţinute prin procedurile prezentate pentru particule.
Pe măsură ce fluxul gazos trece prin aparatul de colectare, fluorurile gazoase
sunt eliminate prin reacţia chimică cu apa, particulele sunt capturate de filtru şi se
măsoară volumul mostrei. Mostra este recuperată şi trimisă la laborator pentru
analiză.
Procedurile sunt complexe şi trebuie realizate de un chimist experimentat. O
metodă este cromatografică, iar cealaltă metodă utilizează, un electrod care atrage
un ion specific.
Este necesară, de obicei, o perioadă de colectare de o oră, pentru ambele
metode. Metodele de colectare sunt specificate de anumite standarde; standardele
aplicate instalaţiilor de triplu-fosfat solicită o perioadă de colectare de o oră sau
mai mult. Standardul poate specifica un volum minim de colectare, care va stabili
durata minimă a perioadei de colectare.
Domeniul metodei cromatografice este 0÷1.4 µg de fluoruri per mililitru, iar
domeniul cu electrod este de 0.02÷2000 µg de fluoruri per mililitru.
În figura 4.15 se prezintă schema unui aparat de colectare a fluorurilor,
utilizat în cadrul ambelor metode, [25].
Fig. 4.15. Aparatul de colectare pentru fluoruri.
4.3.10. Determinarea concentraţiei totale a compuşilor organici gazoşi

Sunt două metode de testare de referinţă: una pentru determinarea totalului
compuşilor organici nemetanici gazoşi şi una pentru analiza instrumentală a

compuşilor organici gazoşi totali, [26].
Metoda pentru determinarea compuşilor organici nemetanici gazoşi se aplică
în cazul măsurării compuşilor organici volatili (VOC), raportaţi în carbon.
Particulele organice interferează cu analiza şi, de aceea, în unele cazuri este
necesar un filtru de particule în interiorul coşului. Metoda reclamă ca mostra de
emisii să fie extrasă la o rată constantă, printr-o capcană de condensare rece (oală
de condens), prin intermediul unui rezervor al mostrelor evacuate.
Totalul compuşilor organici nemetanici gazoşi este determinat prin
combinarea rezultatelor analitice obţinute din analizele independente ale capcanei
de condensare şi a fracţiilor din rezervorul de colectare. După realizarea colectării,
conţinutul organic reţinut în oala de condensare este oxidat în dioxid de carbon,
care este colectat cantitativ în vasul de evacuare şi apoi o parte din CO2 este redus
la metan şi măsurat cu detectorul cu flacără ionizată.
Conţinutul organic a mostrelor recoltate în rezervorul de colectare este
măsurat cu ajutorul coloanei cromatografice, pentru a obţine separarea compuşilor
organici nemetanici de monoxidul de carbon (CO), CO2, şi CH4. Compuşii organici
nemetanici sunt oxidaţi la CO2, reduşi la CH4, şi măsuraţi cu detectorul cu flacără
ionizată. În această manieră, sunt eliminate răspunsurile variabile ale detectorul cu
flacără ionizată, asociate cu diferitele tipuri de compuşi organici eliminaţi.
Sistemul de colectare constă dintr-o capcană de condensare, un sistem de
control a curgerii şi un rezervor de colectare (figura 4.16).
Fig. 4.16. Sistemul de colectare pentru determinarea totalului compuşilor organici

nemetanici gazoşi.
Sistemul analitic este alcătuit din două subsisteme majore: un sistem de
oxidare, pentru recuperarea şi condiţionarea conţinutului oalei de condensare şi a
analizatorului de compuşi nemetanici. Analizatorul de compuşi nemetanici
utilizează gazul cromatograf şi este echipat cu un catalizator de oxidare, un
catalizator de reducere şi un detector cu flacără ionizată. Sistemul de recuperare şi

condiţionare a compuşilor organici capturaţi în oala de condensare constă într-o
sursă de căldură, un catalizator de oxidare, un analizator infraroşu nedispersiv şi un
vas de colectare intermediară.
Determinarea compuşilor organici gazoşi totali utilizează o metodă de analiză
instrumentală, pentru determinarea concentraţiilor totale de organice gazoase, care
foloseşte analizatorul cu flacără ionizată. Metoda se aplică măsurării concentraţiei
gazoase totale a vaporilor constituiţi, în primul rând, din alcani, alchene, şi/sau
arome (hidrocarburi aromatice). Concentraţiile sunt exprimate în funcţie de propan
(sau alt gaz de calibrare adecvat) sau în funcţie de carbon.
O mostră de gaz este extrasă din sursă printr-o linie de colectare încălzită, iar
dacă este necesar, se adaugă un filtru din fibră de sticlă la analizatorul cu flacără
ionizată. În figura 4.17 se prezintă o schemă a sistemului de colectare, [26].
Rezultatele sunt prezentate ca volum al concentraţiei echivalente a gazului de
calibrare sau în echivalent carbon.
Fig. 4.17. Schema sistemului de măsurare pentru colectarea continuă a mostrelor din
emisiile compuşilor organici totali.
Limita superioară a aparatelor de măsurare a concentraţiei au, de obicei,
domeniul de 1.5÷2 ori mai mare decât maximul emisiilor uzuale. Dacă nu se
furnizează o valoare a intervalului, se utilizează una echivalentă, de 1.5÷2.5 ori mai
mare decât concentraţia aşteptată. Pentru conformitate, valoarea intervalului trebuie
să aibă 100 de procente de scară de înregistrare.
4.3.11. Determinarea concentraţiei de acid clorhidric

Metoda de referinţă, utilizată la măsurarea emisiilor de acid clorhidric din
surse staţionare, permite determinarea emisiilor de halide hidrogenate (HX) precum
cele ale acidului clorhidric (HCl), bromura hirogenată (HBr), fluorurile hidrogenate
(HF) şi halogenii (X2), cât şi a clorului (Cl2) şi a bromului (Br2) molecular.
O mostră integrată este extrasă din sursă şi trecută printr-o sondă încălzită şi
filtrată în acid sulfuric diluat şi soluţii diluate de hidroxid de sodiu, care recoltează
halidele hidrogenate gazoase şi halogenii. Filtrul colectează şi alte particule, printre
care şi sărurile halide.
Halidele hidrogenate sunt solubilizate în soluţie acidă, pentru a forma ioni de
clor (Cl), brom (Br-) şi fluor (F-). Halogenii au o solubilitate foarte scăzută în
soluţii acide, aceştia trec prin soluţiile alcaline, unde sunt hidrolizate, formând
protonul (H+), ionul halidelor şi acidul hipohalos (HClO sau HBrO).
Tiosulfatul de sodiu este adăugat în exces la soluţia alcalină, pentru a asigura
reacţia cu acidul hipohalos, formând astfel un al doilea ion al halidelor pentru
fiecare moleculă de halogen gazos. În soluţiile separate, ionii halidelor sunt
măsuraţi de cromatograful de ioni.
Materialele volatile, precum dioxidul de clor (ClO2) şi cloratul de amoniac
(NH4Cl), care produc ionii halidelor în disoluţia din timpul colectării, sunt
potenţiali interferenţi. Interferenţele măsurătorilor halidelor sunt determinate de
halogenii gazoşi, care se disproporţionează în halid hidrogenat şi acid hidrohalos,
în timpul disoluţiei în apă. Totuşi, utilizarea acidului şi nu a soluţiilor bazice sau
neutre pentru colectarea halidelor hidrogenate, reduce puternic disoluţia
halogenilor prin această soluţie.
Prezenţa simultană a HBr şi Cl2, pot determina o influenţă pozitivă în
produşii HCl şi o influenţă negativă a produşilor Cl2, afectând separarea HBr/Br2.
Concentraţiile înalte de oxizi de azot (NOx) pot produce o cantitate suficientă
de nitrat (NO3-), care să interfereze cu măsurarea nivelelor scăzute de Br-.
Mostrele colectate de Cl- pot fi stocate pe mai mult de 4 săptămâni. Limita de
detecţie analitică pentru Cl- este de 0.1 µg/ml. Limitele de detecţie pentru alte
analize ar trebui să fie similare.
4.3.12. Determinarea prezenţei multimetalelor

Metoda de colectare utilizată, în mod normal, pentru măsurarea emisiilor de
metale din surse staţionare derivă din metodologia de determinare a emisiilor
metalice din gazele de evacuare provenite de la incinerarea deşeurilor periculoase
şi procese de combustie similare.
Această metodă, este utilizată pentru determinarea, în emisiile la coş, a
surselor staţionare, ale: cromului (Cr), cadmiului (Cd), arsenicului (As), cuprului
(As), nichelului (Ni), magneziului (Mn), beriliului (Be) cuprului (Cu), zincului
(Zn), plumbului (Pb), seleniului (Se), fosforului (P), thaliului (Tl), argintului (Ag),
stibiului (Sb), bariului (Ba) şi mercurului (Hg). Modificările recuperării mostrelor

şi a procedurilor de analiză descrise în metodă, în scopul determinării emisiilor de
particule, pot avea un impact semnificativ asupra determinării mercurului.
Mostra de la coş este extrasă izocinetic, cu colectarea emisiilor de particule
de către o sondă şi de un filtru încălzit, iar emisiile gazoase sunt colectate într-o
serie de tuburi care conţin soluţii apoase de acid nitric diluat, combinat cu peroxid
de hidrogen, diluat la fiecare două tuburi şi o soluţie acidă de permanganat de
potasiu la fiecare două tuburi (vezi figura4.18), [24].
Materiile colectate sunt amestecate cu soluţii acide care dizolvă compuşii şi
constituenţii organici şi care pot crea interferenţe analitice. Amestecarea acidă
(denumită digerare) este realizată cu ajutorul microundelor sau bombardării.
Soluţiile de acid nitric, peroxid hidrogenat, permanganat de potasiu acid, acid
clorhidric, şi de filtru digerat sunt analizate în vederea detectării mercurului, cu
ajutorul spectroscopiei cu absorbţie atomică a vaporilor reci.
Fig. 4.18. Colectarea mostrelor pentru determinarea multimetalelor.

Soluţia de acid nitric şi peroxid de hidrogen, de spălare a probei şi cea din
filtrul sunt analizate pentru depistarea; Cr, Cd, Ni, Mn, Be, Cu, Zn, Pb, Se, P, Tl,
Ag, Sb, Ba şi As prin spectroscopie cu emisie de plasmă argon, cuplată inductiv.
Spectroscopia cu absorbţie atomică a grafitului este utilizată la analiza
antimonului, arsenicului, cadmiului, plumbului, seleniului şi thaliului, dacă aceste
elemente reclamă o mai mare senzitivitate analitică.
4.3.13. Determinarea prezenţei compuşilor organici volatili

Metoda este utilizată pentru a măsura emisiile compuşilor organici volatili
care au puncte de fierbere mai mici de 100 ºC.
Metoda este proiectată pentru a determina eficienţa de îndepărtare sau
distrugere a principalilor constituenţi organici periculoşi, din efluentul care iese pe
coşul incineratoarelor de deşeuri periculoase.
Datorită punctului inferior de fierbere a principalilor constituenţi organici
periculoşi (mai mic de 30ºC), aceştia pot trece de solvent în condiţiile procedurii de
colectare.
Procedura solicită extragerea a 20 l de mostră din gazul efluent al sursei, la o
rată de curgere de 1 l/min, utilizând o sondă căptuşită cu sticlă şi un sistem de
colectare a compuşilor volatili.
În figura 4.19 se prezintă schema de colectare a compuşilor volatili, [24].
Fig. 4.19. Colectarea compuşilor organici volatili.

Mostra de gaz este răcită la 20 ºC, la trecerea printr-un condensator răcit cu

apă, iar principalii constituenţi organici periculoşi sunt colectaţi de o pereche de
capcane cu sorbent. Condensatul lichid este colectat într-un tub plasat între cele
două capcane.
Prima capcană conţine aproximativ un gram de Tenax şi charcoal pe bază de
petrol, în proporţia 3:1 din volum şi reţine majoritatea analiţilor care fierb la
temperaturi înalte.
Cei cu puncte de fierbere mai scăzute şi o parte din cei cu puncte de fierbere
mari, trec de primul cartuş şi sunt reţinuţi de a doua capcană.
Analiţii colectaţi în capcana cu condensare sunt împinşi spre a două capcană
şi spre unităţile de condensare.
Cartuşele sorbente ale principalilor constituenţi organici periculoşi sunt
desorbate termic şi analizate cu un gaz cromatograf cu spectroscopie de masă.
4.3.14. Determinarea prezenţei compuşilor organici semivolatili

Metoda este proiectată pentru a determina eficienţa de eliminare şi distrugere
a principalilor constituenţi organici periculoşi din sistemele incineratoare. Această
metodă poate fi utilizată pentru a determina ratele de emisie a particulelor din
sursele staţionare. Metoda este aplicată pentru compuşii semivolatili, inclusiv
bifenilii policlorinaţi (PCB), dibenzodioxini şi dibenzofurani clorinaţi, materia
organică policiclică şi alţi compuşi organici semivolatili.
Poluanţii gazoşi şi particulele sunt extraşi izocinetic de la sursa de emisie şi
colectaţi de un dispozitiv multicomponent.
Principalii componenţi ai acestuia sunt: un pat filtrant din sticlă sau cuarţ-
fibră, cu eficienţă mare şi un pat împachetat de absorbent polimeric poros (de
obicei XAD-2 sau spumă poliuretanică pentru PCB).
Filtrul utilizat la colectarea particulelor organice este un polimer poros, care
absoarbe speciile organice semivolatile (compuşi cu un punct de fierbere mai mare
de 100 ºC).
În figura 4.20 se prezintă schema dispozitivului de colectare. Se utilizează o
varietate de metode analitice, pentru a determina identitatea şi concentraţia
substanţelor organice, [24].
Fig.4.20. Colectarea compuşilor organici semivolatili.

SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI se adresează deopotrivă
specialiştilor în domeniul ingineriei mediului, cât şi studenţilor din ultimii ani de
studiu şi la masterat, de la specializările Ingineria mediului şi Centrale
termoelectrice.
Lucrarea răspunde unei probleme deosebit de importantă pentru societate,
depoluarea aerului, prezentând soluţii care permit limitarea emisiilor de praf, oxizi
de azot, hidrogen sulfurat, vapori şi picături, compuşi organici volatili şi odorizanţi,
principalii poluanţi atmosferici.
Având în vedere efectele nocive exercitate de poluanţi asupra mediului
înconjurător, evidenţiate în lucrare, sunt prezentate metode de măsurare a emisiilor,
esenţiale pentru aprecierea corectă a gradului de poluare a atmosferei.
O atenţie deosebită a fost acordată metodelor de reducere a emisiilor
poluanţilor, fiind prezentată în detaliu componenţa instalaţiilor de depoluare,
specifice pentru fiecare poluant.

Gheorghe LĂZĂROIU Soluţii Moderne de Depoluare A Aerului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe LĂZĂROIU Soluţii Moderne de Depoluare A Aerului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe LĂZĂROIU

În viaţa de zi cu zi omul introduce în atmosferă, direct sau indirect, substanţe sau

filtrare, pe baza căreia se analizează sistemele de desprăfuire mecanice, electrostatice, în

bază de carbon precum cărbunele, păcura, benzina si combustibilul diesel produce

5.2. Eficienţa instalaţiilor de filtrare

Cantitatea relativă, x, de anorganic, reţinută în focar, depinde de tipul

Modul de calcul al eficienţei β a oricărei instalaţii de filtrare se prezintă in

Fig. 5.1. Bilanţul de praf la instalaţiile din centralele termoelectrice clasice.

Sistemul de ardere din focarul generatorului de abur x

Fig. 5.2. Schema de calcul a eficientei unei instalaţii de filtrare.

5.3. Soluţii de reţinere a prafului

iar pentru cantităţile mari se utilizează colectoarele de praf.

5.3.1. Caracteristici de exploatare a soluţiilor de desprăfuire

Metoda de Materiale Avantaje Inconveniente

Fig. 5.3. Domeniul specific de aplicare a principalelor tehnici de desprăfuire.

5.4. Filtre mecanice pentru desprăfuire

Fig. 5.4. Schema unei camere de decantare.

gravitaţionali, ce folosesc un element de deviaţie în camera de gravitaţie pentru a

Filtru mecanic de tip ciclon şi multiciclon

ciclonului; Nc - numărul de vârtejuri (cicloane) ale ciclonului, de obicei 5; V [m/s] -

Fig. 5.5. Schema unui separator inerţial de tip ciclon.

5.5. Filtre electrostatice

Fig. 5.6. Schema de principiu a unui electrofiltru.

forţelor electrostatice, se deplasează cu viteza w spre electrozii de depunere. Viteza

Fig. 5.7. Schema unui electrofiltru cu plăci.

• geometria electrofiltrului este perfectă (b = const.);

unde: z - număr mediu de purtători de sarcină pe particulă; e [C] - sarcina electronului;

Fig. 5.8. Variaţia vitezei de depunere cu diametrul particulei.

o problemă de execuţie, montaj şi exploatare.

Fig. 5.9. Schema unui electrofiltru cu trei zone.

străpungerea izolatorilor şi, prin urmare, la scurtcircuit şi distrugerea

Fig. 5.10. Forma electrozilor de ionizare.

Fig. 5.11. Electrofiltru dintr-o fabrică de ciment.

5.6. Filtre totale sau în strat poros

colectori se va observa de ce filtrele poartă acest nume. În interior se găseşte un

de nisip, având schema prezentată în figura 5.12, [28].

Fig. 5.12. Filtru cu pat filtrant.

5.7. Filtre hidraulice umede

Fig. 5.13. Mecanismele de reţinere a prafului în scruber.

Fig. 5.14. Filtru umed combinat.

pat de nisip, pentru reţinerea particulelor. Eficienţa filtrării este acceptabilă, de

Fig. 5.15. Scruberul de tip Venturii.

5.8. Comparaţie între sistemele de desprăfuire

De menţionat că, eficienţa de filtrare se reduce în timp, pe măsură ce

3. 2. Principalele tipuri de estimări 67

6. 2.1. Oxizii de azot promţi, NOPr 137

10. 3. Conversia odorizanţilor 205

Emisiile şi valorile limită

b) alimentate cu combustibili solizi 6 %;

Impactul asupra mediului înconjurător

Tipul de echipament şi Combustibili Valori limită ale emisiilor

Sub efectul radiaţiei solare, dioxidul de azot (NO2), în prezenţa compuşilor

6.2. Procesele de formare a oxizilor de azot

• frontul flamei sau zona de oxidare în care predomină radicali de hidrocarbon

Fig. 6.1. Mecanismele de formare a NO.

6.2.1. Oxizii de azot promţi, NOPr

6.2.2. Oxizii de azot termici, NOT

unde Θ reprezintă temperatura de activare, iar Ei energia de activare.

Fig. 6.2. Efectul temperaturii asupra formării de oxizi de azot.

6.2.3. Oxizii de azot din combustibil, NOC

precum aminele (R-NH2), amidele (R-CO-NH2), nitrobenzen (C6H5NO2), compuşi

6.3. Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii

Metodele primare principale prin care se controlează sau se reduce producţia