Baltagul

de M. Sadoveanu
-roman-

M. Sadoveanu este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea, care a creat
o operă literară impresionantă. Romanul “Baltagul” este una dintre capodoperele
sadoveniene.
Operă epică în proză, de mare întindere, romanul are o acţiune complexă, ce se
desfăşoară pe mai multe planuri narative, având conflicte puternice, numeroase
personaje, oferind o imagine amplă şi profundă asupra vieţii. Fiind o operă epică, autorul
îşi exprimă indirect propriile sentimente, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca
în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect, modul de expunere este naraţiunea,
faptele fiind relatate la persoana a III-a.
Titlul este simbolic, concentrând mesajul romanului, în multiple semnificaţii.
Baltagul este arma crimei, dar constituie şi obiectul magic prin care se înfăptuieşte
dreptatea, prezent şi în basme. Termenul de “baltag” vine de la un etimon greces care
înseamnă “secure cu două tăişuri”, dar şi “labirint”.
“Baltagul” are ca punct de plecare balada “Mioriţa”: un cioban a fost ucis de alţi
păstori spre a fi prădat de turme, iar obiectivul acţiunii este descoperirea şi sancţionarea
criminalilor. Nu întâmpltor autorul aşază drept motto versurile din baladă “Stăpâne,
stăpâne,/ Îţi cheamă şi-un câne”.
Tema fundamentală a romanului este căutarea şi descoperirea adevărului, iar
motivul central este cel al labirintului, motiv prezent şi în basmele populare, alături de
altele ca: transhumanţa, femeia justiţiară, drumul, animalul credincios, comuniunea om-
natură. Întâmplrile relatate se constituie în momente ale subiectului literar.
Expoziţiunea este precedată de o legendă populară, despre naşterea neamurilor:
ajungând târziu la Dumnezeu spre a le împărţi darurile sale, muntenii au primit doar “o
inimă uşoară” şi putinţă de a se bucura de tot ce oferă viaţa.
Sunt fixate locul acţiunii, un sat de munte, Măgura Tarcăului, şi timpul, toamna
târziu. Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor, se gândea la soţul ei plecat de mult timp la Dorna
să cumpere oi. Neliniştită, se interesează, se sfătuieşte cu Dănilă, preotul satului, caută
semne la Maranda, vrăjitoarea satului, ajunge la icoana făcătoare de minuni, înştiinţează
autorităţile de la Piatra. Visul şi semnele după care se conduce femeia îi întăresc
bănuielile. Îl cheamă pe Gheorghiţă, fiul ei, de la stână, pe fată, Minodora, o duce la
mănăstire, îşi organizeaz gospodăria şi-şi purifică sufletul, postind douăsprezece vineri.
Împreună cu Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Lipan. Momentul acesta constituie intriga.
Desfăşurarea acţiunii prezintă drumul celor doi. E surprinsă aici imaginea
globală a lumii “Baltagului”, cu peisajul, cu datina şi cu oamenii care o reprezintă.
Tensiunea căutării are la bază laitmotivul:”…să-mi spuneţi…cine-aţi văzut pe un
om de la noi călare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu o căciulă brumărie”. În
satul Sabasa îl găsesc pe câinele lui Nechifor, pe Lupu, care îi călăuzeşte în râpă, unde
descoperă oasele risipite ale soţului ei. Momentul marchează punctul culminant.
 În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, făcând tot ce îi cere datina
pentru înmormântare. Deznodământul surprinde momentul când, la prsaznic, cu tact, îl
provoacă la mărturisiri pe cel care a lovit cu baltagul. După înfăptuirea dreptăţii, Vitoria
îşi face planuri de viitor: să reintre în posesia turmei furate, s-o ducă pe Minodora la
mormântul tatălui ei. Viaţa reintră în normal, urmându-şi cursul ei firesc.
Fiind un roman, acţiunea cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulând-
se toamna, când Nechifor pleacă la Dorna, până primăvara, când Vitoria îi găseşte trupul
neînsufleţit. Spaţiul acţiunii cărţii e cuprins în zona centrală a munţilor Moldovei: Valea
Tarcăului, regiunea Dornelor şi zona Bistriţei.
Deşi acţiunea este lineară, cu faptele relatate într-o cronologie normală (prezent-
viitor), aceasta constituie şi întâmplări pe care autorul le aduce din trecut în prezent prin
tehnica rememorării. O asemenea secvenţă este legenda prin care începe romanul. Ea
izvorşte din memoria afectivă a Vitoriei şi prefigurează trăsăturile lumii ce va fi înfţişată
în operă.
Linia narativă a romanului are un singur fir epic, construit pe trei secvenţe:
cadrul natural şi spiritual al munţilor şi al familiei Lipan, capitolele I-VII; drumul Vitoriei
în căutarea lui Nechifor, capitolele VIII-XIII; parastasul şi pedepsirea ucigaşilor,
capitolele XIV-XVI.
Acţiunea este dispusă într-un plan real, social, creionându-se monografia satului
de munte, şi unul mitic, simbolic, a cărui acţiune începe acolo unde sfârşeşte balada.
O altă trăsătură a romanului este numărul mare de personaje. Astfel există
personaje principale: Vitoria, Nechifor, Gheorghiţă; secundare: Minodora, preotul Dnilă,
baba Maranda, hangii, calistrat Bogza, Ilie Cuţui şi episodice: moş Pricop, funcţionarii de
la Prefectura din Piatra.
Vitoria este o figură simbolică, o ipostază a ţăranului român de la munte.
Trsăturile ei sunt deosebite: demnitate, statornicie morală, inteligenţ, profuunzime în
viaţa afectivă, tenacitate în atingerea scopului propus. Drumul este iniţiatic atât pentru
mamă, cât şi pentru fiul ei. Vitoria cunoaşte şi o altă lume, fiind pusă în situaţii grele, iar
pentru Gheorghiţă este un drum al formării.
M.Sadoveanu oferă o imagine amplă şi profundă a vieţii patriarhale de la munte,
dar şi lumea oraşului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
aspect ce ilustrează o altă trăsătur a romanului.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul, cu descrierea şi cu monologul interior.
Farmecul operei constă în arta de a povesti. De aceea, limbajul joacă un rol
fundamental, fiind clar, muzical, cu accente de duioşie sau gravitate.
Atmosfera patriarhală este realizată, prin folosirea arhaismelor şi a
regionalismelor: “baci”, “răvaş”, “oleac”, “chimir”, “a dura” etc.
Opera literară “Baltagul” întruneşte toate notele definitorii ale unui roman,
rămânând o scriere memorabilă prin conţinut şi semnificaţii.