CRIMINALISTICĂ

1.TEHNICA CRIMINALISTICĂ
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care cuprinde metodele,
mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, investigării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

Părţi:
1. Tehnica criminalistică – ansamblu de metode tehnico – ştiinţifice destinate descoperirii, fixării,
ridicării, interpretării şi examinării (în condiţii de labortor) urmelor sau mijloacelor materiale de
probă, în scopul identificării autorilor / victimelor / armelor sau instrumentelor folosite ori produse
prin fapta penală.
2. Tactica criminalistică – totalitatea procedeelor şi regulilor privind efectuarea actelor de UP (de
investigare în general) – acte / activităţi procedurale, altele decât cele stabilite prin reguli de drept
penal / procesual penal.
3. Metodologia criminalistică – cercetarea specifică a unor categorii de infracţiuni (contra vieţii, contra
patrimoniului, unor tipuri de accidente etc).

Obiect:
- Iniţierea de metode tehnice de căutare a urmelor, obiectelor / fenomenelor
- Adaptarea la alte metode din alte domenii ştiinţifice exacte
- Elaborarea de reguli şi procedee tactice pt actele de UP
- Perfecţionarea modului de investigare a unor categorii de fapte penale
- Elaborarea de metode şi măsuri pentru prevenirea faptelor antisociale.

Metode: generale (analiza, observaţia, deducţia, sinteza), specifice (descoperirea şi ridicarea,

interpretarea urmelor), din alte domenii adaptate Criminalisticii (fizică, chimie, biologie), procedee tactice de
efectuare a actelor de UP, metode tehnice de prevenire a infracţiunilor.

Caractere: judiciar (soluţionarea cauzelor penale – rezolvarea unor conflicte de drept), autonom (obiect
diferit de alte ştiinţe juridice), unitar (chiar dacă materia e structurată în 3 părţi: tehnica, tacitca, metodologia),
pluridisciplinar (legături cu alte domenii JURIDICE- drept penal, procesual penal, criminologie şi
JUDICIARE – medicina legală, psihologia judiciară, ştiinţele naturii).

Principii (reguli, aplicabile tuturor domeniilor, care stau la baza activităţii procesuale):
 Legalitatea – întreaga activitate procesuală se desfăşoară în condiţiile şi în limitele legii, cu posibile
sancţiuni disciplinare / administrative / penale / procesuale.
 Aflarea adevărului – art. 5 CPP- reflectarea realităţii obiective în concluziile organelor judiciare,
desprinse prin intermediul probelor şi actelor de UP.
 Prezumţia de nevinovăţie – orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este
considerată nevinovată până la pronunţarea unei hotărâri definitive (organele de UP – probe care
constată vinovăţia ŞI nevinovăţia persoanei).
 Orice fapt penal lasă urme – activităţile infracţionale sunt întotdeauna producătoare de
transformări / modificări obiective (nu există crima perfectă). *URMĂ = orice modificare
intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de LP (nu neapărat datorată autorului, ci chiar
victimei – însăşi modul de operare poate fi urmă).
 Identitatea – scopul investigării criminalistice este identificarea persoanelor, obiectelor sau
fenomenelor (pe baza particularităţilor cunoscute) aflate în legătură cu fapta penală.
 Operativitate în efectuarea investigaţiei penale – constatarea la timp şi în mod complet a faptelor
prevăzute de LP şi indetificarea autorilor lor; rapiditatea are consecinţe asupra administrării unor
probe de calitate (timpul lucrează în favoarea infractorului).

Dezvoltarea Criminalisticii: 593 – Justinian, 1569 – fals semnătură Carol IX, 1666 Fr – Reveneau –
Traite des inscriptiones en faux, sec. XIX – Hans Gross – Manualul judecătorului de instrucţie + România:
 -1879 – fotografia judiciară
1
  -1895-primul serviciu de identificare judiciară
 -1904-primul tratat de Medicină legală (Nic. Minovici) – cursuri Bucureşti / Iaşi (1904-1913)
 -1909 – descoperirea infractorilor după urmele de mâini, Mina Minovici
 -1956-Institutul de Criminalistică al Procuratorii Generale
 -1958 – Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă MJ.

Mijloace tehnico – ştiinţifice destinate investigării criminalistice la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului – cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului unde s-a
comis infracţiunea / unde au fost descoperite consecinţele ei. Se dispune de organul de UP / instanţa de
judecată când există împrejurări de fapt importante ce trebuie stabilite pentru aflarea adevărului. Serveşte la
descoperirea urmelor, identificarea autorului, victimei, stabilirea împrejurărilor de fapt şi mijloacelor +
metodelor folosite la săvârşirea infracţiunii.

Fazele cercetării la faţa locului

-ACTELE PREGĂTITOARE - acordarea primului ajutor, îndepărtarea pericolelor, stabilirea locului ce
va fi cercetat şi punerea lui sub pază, fixarea tuturor împrejurărilor ce se pot modifica
-FAZA STATICĂ – niciun obiect nu este atins / mişcat, se fixează obiectele principale, întregul
ansamblu prin fotografiere sau filmare şi măsurători.
-FAZA DINAMICĂ- participarea întregii echipe de cercetare, cu modificarea sau deplasarea obiectelor,
realizarea fotografiilor de detaliu, fixarea şi ridicarea urmelor.

Trusele criminalistice
 Universale: compartiment traseologic, executarea măsurătorilor şi marcarea obiectelor, executarea
desenelor şi schiţelor.
 Specializate: trusă pentru testarea stupefiantelor, marcarea obiectelor, relevarea urmelor papilare
latente cu radiaţie laser etc.
 Laboratoare criminalistice mobile (pe automobile –conţin truse generale şi specializate)

PROCESUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Identificarea criminalistică reprezintă un proces de stabilire a unei persoane / unui obiect material,
aflat în legătură cauzală directă cu fapta penală, în urma analizei prin metode şi mijloace ştiinţifice proprii
Criminalisticii, a trăsăturilor caracteristice de natură să îl apropie cu alte persoane / obiecte de acelaşi gen,
dar care se deosebeşte de ele prin trăsături care îl fac identic numai cu sine însuşi.

*Identitate = însuşirea unei persoane / unui obiect de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu prin
caracteristici fundamentale neschimbătoare pe întreaga durată a existenţei.

Obiectul identificării – întotdeauna concret, constând în orice persoană / fiinţă / lucru. Clasificări:
 Potrivit scopului identificării: obiecte scop (folosite la săvârşirea infracţiunii – urmează a fi
identificate) şi obiecte mijloc de identificare (servesc la identificarea obiectelor scop).
 Potrivit căutării şi identificării: obiecte căutate (după urmele descoperite în câmpul infracţional) şi
obiecte verificate (presupuse creatoare de urme).

Principiile identificării criminalistice:

a) Identitatea – determinarea unui obiect / unei persoane prin identitatea cu sine însuşi şi deosebirea de
toate celelalte. Interesează atât identitatea, cât şi neidentitatea (excluderi).
b) Delimitarea obiectelor identificării în SCOP (obiecte materiale) şi MIJLOC de identificare (urmele
obiectului scop + modele de comparaţie).
c) Stabilitatea relativă a caracteristicilor de identificare – urmele din câmpul infracţional au o anumită
stabilitate, raportată din momentul descoperirii până la fixarea elementelor comparative.
d) Dinamicitatea caracteristicilor de identificare – realitatea obiectivă e formată dintr-o totalitate
dinamică de sisteme materiale cu structuri aflate în interacţiune, schimbare şi transformare continuă.

Fazele identificării criminalistice:

2
 1. Determinarea GRUPULUI căruia îi aparţine obiectul scop al identificării
2. Determinarea OBIECTULUI CONCRET aflat în legătură cu fapta penală
*Grup = ansamblu de fiinţe/obiecte asemănătoare reunite prin caracteristici principale comune
*Gen= clasă de obiecte cu aceleaşi note esenţiale şi cuprinzând minim două specii
*Categorie= fiinţe/obiecte asemănătoare, înrudite prin clase, ordini, familii.

Metodologia identificării criminalistice: EXAMINAREA COMPARATIVĂ (compararea

elementelor caracteristice generale şi particulare, exterioare sau de conţinut).
a) Fundamentul metodologic – determinarea grupului, examinarea comparativă a trăsăturilor
asemănătoare şi a celor contradictorii şi obţinerea de concluzii
b) Efectuarea examenului comparativ – caracteristicile generale şi particulare sunt stabilite prin modele
de comparaţie (create experimental, dar bine cunoscute şi analizate atent, obţinute în condiţii similare
şi cu aceeaşi provenienţă). Sunt importante determinările CALITATIVE, nu cantitative!
c) Stabilirea concluziilor – cu caracter de certitudine / probabilitate / imposibilitate a rezolvării
problemei.

FOTOGRAFIA JUDICIARĂ

Ro-1879; Avantaje: fidelitate în fixarea şi redarea imaginii, obiectivitate în prezentarea datelor

obţinute, rapiditate şi simplitate în executare, evidenţă probatorie mare, influenţă psihologică.

Fotografia judiciară constituie un ansamblu de procedee tehnico – ştiinţifice necesare

investigării, fixării şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub forma imaginilor fotografice.

Categorii de fotografii judiciare:

1. OPERATIVĂ – toate categoriile de fotografii executate la locul faptei de către organele de poliţie (de
ansamblu, a urmelor, semnalmentelor, de reconstituire, de fixare a rezultatelor UP)
*Obligatorie în cazul omorurilor, accidentelor rutiere / navale / aeriene, incendiilor, exploziilor.
2. DE EXAMINARE – toate fotografiile executate în laboratoarele criminalistice destinate cercetărilor şi
fixării rezultatelor urmelor / mijloacelor de probă(de ilustrare, în radiaţii invizibile).

I. Fotografia judiciară operativă

Procedee de fotografiere la faţa locului

1. Fotografia de orientare – fixarea imaginii de ansamblu de la locul faptei prin puncte de reper, în
locuri deschise (ansambluri de clădiri, borne kilometrice, indicatoare etc) sau închise
(particularităţi de construcţie, clădiri învecinate) prin unghiuri mari, cu teleobiective în cazul
exploziilor / incendiilor. *Punctul din care se execută fotografia = punct de staţie.

2. Fotografia schiţă – redă totalitatea locului faptei cu un aparat situat la înălţimea ochilor, poate fi
unitară (când redă locul într-un singur cadru) sau panoramică liniară / pe sectoare / circulară /
încrucişată (în cazul suprafeţelor mari, fie fotografierea liniară a fiecărui cadru sau a unor cadre
apropiate, fie prin rotirea aparatului ori prin fotografierea aceluiaşi cadru din 2 puncte diametral
opuse).

3. Fotografia obiectelor principale – fixează acele obiecte care sunt în strânsă legătură sau care
reflectă urme ori consecinţe ale faptei penale – în faza STATICĂ a cercetării la faţa locului, în
raport cu alte obiecte principale şi trebuie dublată ulterior de fotografii de detaliu. Se execută pe
plan perpendicular, cu iluminare directă sau laterală, prin marcarea obiectului cu număr, lângă el
aşezându-se o unitate de măsură.

4. Fotografia de detaliu – este caracteristică fazei DINAMICE a cercetării la faţa locului, se

efectuează de aproape, cu o unităte de măsură de detaliu alăturată obiectului, cu surse de
iluminare laterale sau din spate. Aparatul trebuie să aibă rezoluţie şi putere de contrast mare.

3
 5. Procedee speciale de fotografiere la faţa locului – pentru urme (de mâini / picioare / dinţi etc) şi
pentru arme, instrumente de spargere. Se efectuează numai după relevarea urmei, pe plan paralel
cu ea, cu iluminare directă şi laterală şi alăturându-se o riglă centimetru.

6. Fotografia digitală – prin tehnică de calcul, cu vizualizarea directă a urmei şi posibiliate de

modificare: mărire, contrastare etc – contectată la un dispozitiv telefonic şi transmisă direct spre
laborator, prin Sistemul AFIS-2000.

7. Procedee de fotografiere a cadavrelor – în poziţia şi starea în care au fost găsite, fără a fi permisă
vreo modificare! Se fotografiază cu un aparat dispus deasupra cadavrului, în plan paralel. Se evită
fotografierea dinspre cap spre picioare. Sunt reguli specifice pentru:
-cadavrele dezmembrate – se fotografiază fiecare parte, apoi întregul corp refăcut
-cadavrele înecate – din apă şi imediat după scoatere
-cadavrele spânzurate – din spate, lateral, fotografierea şanţurilor
-cadavrele carbonizate – în starea în care se găsesc şi aşezate pe o hârtie albă pentru contrast
-cadavrele îngheţate – în starea iniţială şi imediat după dezgheţare.

8. Măsurători fotografice – stabilesc dimensiunea şi distanţa dintre obiectele aflate în câmpul

infracţional, cu ocazia cercetării la faţa locului.
-cu riglă gradată (bidimensională – la scară) aşezată paralel cu obiectul, pe acelaşi plan
-cu bandă gradată de 10 m lungime, în segmente de câte 10 cm– pentru distanţa dintre obiecte şi redarea
dimensiunilor obiectelor mari
-cu jaloane gradate / planşe cu laturi egale (de 1 m)
-măsurători tridimensionale – stereografie / fotografii ocazionale (holografie adesea)
-fotogrammetria – pentru măsurători fotografice tridimensionale cu un aparat WILD cu 2 camere dispuse la
40 sau 100 cm care, după prelucrare sunt introduse într-un restituitor (pentru a realiza schiţa de la locul faptei)

Fotografia semnalmentelor = ansamblu de procedee fotografice pentru înregistrarea imaginii

persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării ulterioare.

1. Identificarea persoanelor – aşezarea pe un scaun rotativ şi fotografierea de la bust, una din faţă şi alta
din profil dreapta (şi stânga dacă are forme anatomice particulare). Persoana trebuie să aibă capul
descoperit, să fie pieptănată şi bărbierită, fără ochelari şi cu privirea înainte. Fotografia – la scară 1/7,
cu o plăcuţă cu număr de ordine de lungime 28 cm şi iluminare frontală.
2. Identificarea cadavrelor – în poziţie culcată, cu aparatul dispus în plan paralel şi cu o realizare
prealabilă a toaletei cadavrului (realizarea unei imagini cât mai apropiate cu cea din timpul vieţii).
3. Fotografii de urmărire / supraveghere / filaj – prin dispozitive mici şi silenţioase, mascate de alte
obiecte, dotate cu dispozitive care permit claritate bună.

Fotografia de fixare a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală – pentru fixarea

constatărilor din procesul-verbal.

1. Fixarea rezultatelor percheziţiei – similară cu cea de la locul faptei (de ansamblu/schiţe)

2. Fixarea rezultatelor recunostituirii – în aceleaşi condiţii de timp şi spaţiu în care s-a săvârşit fapta
penală.
3. Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere – identificarea unei persoane / unui obiect dintr-
un grup de persoane/obiecte similare. Se face prin fotografii schiţe unitare şi de detaliu.
4. Înregistrarea video a activităţilor de UP – grad sporit de obiectivitate ( de obicei videomagnetică). Se
regăseşte şi în cadrul MAI.

II. Fotografia judiciară de examinare

1.În radiaţii vizibile:

a) Fotografia de ilustrare- fixarea obiectului ce urmează a fi examinat, mai ales dacă acesta va suferi
modificări ulterioare, în urma examinării (înscrisuri, expertize). Se execută pe masă, cu iluminări laterale.

4
 b)Fotografia de comparare – în traseologie, balistică, expertiza înscrisurilor; poate fi: prin confruntare
(imagini obţinute în condiţii similare) / suprapunere (una din imagini e pe o suprafaţă transparentă) /
stabilirea continuităţii liniare sau juxtapunere (îmbinarea unor secţiuni din fotografii distincte).
c)Fotografia de umbre – pentru evidenţierea caracteristicilor de relief – ex: scris.
d)Fotografia de reflexie – pentru urmele greu vizibile cu ochiul liber, aflate pe suprafeţe netede,
strălucitoare (ex: o urmă papilară latentă pe un geam). Obiectul se aşează pe un suport cu cap mobil.
e)Fotografia separatoare de culori – pt relevarea petelor, modificărilor de text prin filtre cu capacitate
de neutralizare a culorilor complementare (în laborator – monocromatorul).
f)Fotograia de contrast – prin evidenţierea unor detalii care conferă claritate imaginii.

2.În radiaţii invizibile:

a)Fotografia în radiaţii ultraviolete (UV reflectată / a fluorescenţei) – pentru realizarea ei este nevoie
de : surse de radiaţii, filtre de selectare a lor, materiale fotosensibile, aparate de fotografiat. Se utilizează în:
traseologie, balistică, cercetarea înscrisurilor.
b)Fotografia în radiaţii infraroşii – aptitudinea de a străbate anumite corpuri şi de a fi reţinute de altele.
Pentru realizare e nevoie de: surse de radiaţii IR – lămpi cu temperaturi de 300 oC, filtre de selectare a
radiaţiilor – de obicei solide, materiale fotosensibile, aparate de fotografiat şi transformatoare electronooptice.
Se folosesc în domenii ca: cercetarea înscrisurilor, operelor de artă.
c)Fotografia de examinare în radiaţii röentgen ( capacitate de a străbate corpurile – în interiorul
corpurilor umane, trageri cu arme, analize spectrale), gamma ( produc reacţii nucleare prin folosirea de izotopi
radioactivi – au capacitatea de a străbate corpuri metalice), beta ( au capacitate redusă de penetrare – în
cercetarea înscrisurilor) şi neutronice (radiografierea corpurilor umane pt descoperirea de stupefiante /
explozibili ascunşi).

3. Microfotografia - fixarea imaginii prin cercetarea la microscop (ex-expertiză balistică). Holografia –

înregistrarea şi redarea integrală a obiectelor, întregului câmp reflectat prin intermediul undelor de lumină cu
laser (obţinerea de imagini tridimensionale – ex: fotoportret după scris).

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE FORMATE DE CORPUL UMAN

Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte
penale (interacţiunea dintre făptuitor, mijloacele folosite şi elementele de mediu unde se desfăşoară activitatea
infracţională), între faptă şi reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate directă (şi prin
intermediul căruia se stabileşte fapta, se identifică făptuitorul, mijloacele folosite de el şi se lămuresc
împrejurările cauzei). TRASEOLOGIA = domeniul tehnic al investigaţiei criminalistice care se ocupă cu
cercetarea urmelor.

Criterii generale de clasificare a urmelor:

a) După factorul creator de urmă: corpul uman, obiecte / instrumente, animale, fenomene
b) După tipul / natura urmei:
- urme care reproduc forma suprafeţei (de mâini / picioare/instrumente de spargere)
- urme sub formă de pete / resturi de materii organice şi anorganice – urme materie (sânge, păr, praf,
vopsea)
-urme sonore (vocea, vorbirea, zgomote) / olfactive (mirosuri specifice)
-urme vizibile / latente (mai greu vizibile cu ochiul liber)
-macrourme / microurme (vizibile prin metode microanalitice – la microscop)
c) După modul de formare:
-urme statice (prin atingere, apăsare, lovire – cu mâini, buze, picioare)
-urme dinamice (prin mişcări de translaţie, alunecări: frânare, tragere – ajută doar la identificarea
genului sau grupului din care obiectul de identificat face parte)
-urme de suprafaţă – prin stratificare (depunere de sânge, praf, transpiraţie) / destratificare (ridicarea
unei suprafeţe iniţial formate – ex: praf luat cu degetele)
-urme de adâncime -obiecte primitoare de urmă cu elasticitate – ex: picior pe pământ moale
d) Alte criterii de clasificare: urme locale / periferice, urme poziţionale etc.
5
 Identificarea dactiloscopică

*1879-prima identificare a unui infractor pe baza urmelor digitale – Henry Faulds

*1896-România, prin Nicolae Minovici – identificarea unui infractor prin urme de mâini.

DACTILOSCOPIA este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea şi calificarea

desenelor papilare în vederea identificării persoanei.

Dermatoglifele = desene papilare specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor,
palmei şi tălpii piciorului (plantă), formate din sisteml liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între
ele prin şanţuri papilare. (straturile pielii: epidermă şi dermă, fiecare cu câte 5 straturi indermediare)

Proprietăţile desenului papilar: unicitate (imposibilitatea întâlnirii a două amprente identice), fixitate
(menţinerea formei şi detaliilor din luna a6a de viaţă intrauterină până la moarte, cu singura modificare
determinată de creştere), inalterabilitate (imposibilitatea modificării sau înlăturării în condiţii normale – doar
prin răni adânci, boli precum lepra, NU prin ardere!).

Clasificarea desenului papilar:

1. După regiunea anatomică : digitală (falangetă,falangină, falange), palmară (zona palmară, tenară,
hipotenară).
*Crestele papilare – 3 zone: bazală (şanţ flexoral – centru desen), centrală, marginală (creste exterioare
desenului)
2. După forma desenului şi poziţia / numărul deltelor (punctul de întâlnire dintre cele 3 zone ale crestelor
papilare) – desene adeltice – arc, monodeltice-laţ, bideltice-cerc, polideltice-combinat, excepţionale-
amorfe.

Detaliile caracteristice ale desenului papilar (aproximativ 20 tipuri) se determină pe baza

amprentelor, în sensul acelor de ceasornic, pornind din stânga jos. Într-un desen papilar sunt aproximativ 150
detalii caracteristice). Ele sunt:
- Capătul de creastă papilară (început şi sfărşit de creastă)
- Bifurcarea şi trifurcarea
- Contopirea simplă şi triplă
- Întreruperea crestei
- Fragmentul de creastă
- Butoniera (scurtă bifurcare)
- Inelul
- Devierea crestelor
- Intersecţia crestelor
- Cârligul (creastă mică ataşată uneia mari)
- Anastomoza (creste unite sub forma unui pod).

*Poroscopia şi crestoscopia = fragmente de desene papilare (pori / margini) regăsite la faţa locului. Urmele se
refac cu aparate optice de mărit şi prin examen comparativ între urmă şi o impresiune (cu degetul cu cerneală
rulat pe celuloid).

Cercetarea urmelor de MÂINI

Formare: prin contactul direct al degetelor / palmei / întregii mâini cu o suprafaţă de contact,
rezultând: urme statice / dinamice, de suprafaţă / de adâncime (stratificare / destratificare), vizibile / latente.
Descoperire: prin căutare sistematică din locul în care se presupune că autorul a intrat în imobil, în
special pe obiecte de porţelan, suprafeţe metalice, mobilier. Urmele pot fi descoperite chiar dacă s-au purtat
mănuşi (necăptuşite / chirurgicale). Se vor căuta cu lanterne ori prin pulverizarea unor soluţii pe bază de
luminol şi supunerea obiectului la radiaţii laser UV. E importantă stabilirea vechimii (pe suprafeţe netede-şi
câţiva ani / pe hârtie – câteva ore).

6
 Revelare:
a) Metode fizice – pulverizarea de prafuri / pudre cu granulaţie fină, cu contrast de culoare şi aderenţă
selectivă (negru de fum, roşu Sudan III, praf de xerox, pudră galbenă fluorescentă – pt suprafeţe
multicolore, activată la acţiunea laserului). Se răspândesc cu o pensulă fină, din păr de veveriţă / puf
de struţ ori cu pensule magnetice (pt piele, cauciuc); pt hârtie – în cameră de vid, pt textile – izotopi
radioactivi.
b) Metode chimice – relevare cu vapori de iod (pe hârtie / pereţi – coloraţie specifică, de scurtă durată, în
contact cu sudoare), cu reactivi chimici propriu - zişi (ninhidrină, nitrat de argint, rodamina B pt
sudoare, DEMAC, luminol pt sânge).
c) De pe pielea umană se pot revela amprente digitale – în 9 ore de la instalarea morţii.
d) Metode optice – prin folosirea radiaţiei de tip laser (de argon) sau dispersie de lumină – florescenţă
specifică. Au fost descoperite astfel şi urme de 9 ani vechime!
Fixare: prin menţionarea exactă şi detaliată într-un proces-verbal (act procedural) şi realizarea de
fotografii judiciare, alături de schiţe şi desene – art. 195 alin. 2 CPP. Fotografierea: la 15 cm distanţă, cu
iluminare laterală la 450 (pt pahar – contrast puternic, oglindă – fond negru, geam – contrast de culoare).
Ridicare:
1. Transferarea pe peliculă adezivă (folio) – transparentă / albă / neagră; materialul fotosensibil se
developează neexpus (peliculă transparentă) ori expus la lumină (pe fond negru).
2. Cu ajutorul mulajelor – pt urmele de adâncime – cu ghips dentar, paste / polimeri
3. Transportarea obiectelor purtătotare de urme – ambalare sigură, sigilare şi etichetare.
Interpretare la faţa locului: stabilirea locului şi obiectelor unde urmele au fost create, ajutând la
stabilirea modului de operare şi chiar la identificarea autorului.
Expertiza: ajută la clarificarea aspectelor legate de formarea urmelor de mâini şi obţinerea
informaţiilor referitoare la autorul lor şi la activitatea sa infracţională. Se clasifică în expertize: digitale /
palmare / poroscopice / cretoscopice. Posibilităţi: prezentarea urmei eventual şi a impresiunilor ei digitale;
urma se obţine la faţa locului, impresiunea e model experimental! uneori sunt necesare modele de comparaţie,
obţinute prin operaţia de amprentare (cu degetul cu tuş topografic pe o fişă dactiloscopică) sau prin amprentare
chimică (cu reactiv incolor, rulare pe hârtie tratată chimic). Reguli de amprentare: degete curate, rulare de la o
margine spre cealaltă, exterior - interior, cu presiune, similar şi pt cadavre.
Examenul dactiloscopic – utilizarea lupei dactiloscopice, a celei binoculare de cap, a aparatelor de
proiecţie Faurot / Zeiss, a sistemelor AFRS / AFIS. Pt stabilirea identităţii se caută între 8 şi 17 puncte
coincidente– regula celor 12 puncte coincidente. Rapoartele cu conlcuzii sunt însoţite de planşe fotografice
care să demonstreze rezultatele.

Cercetarea urmelor de PICIOARE

Clasificări: urmele plantei piciorului gol / semiîncălţat (cu ciorap) / încălţat.

* Regiuni ale plantei piciorului: Metatasofalangiană, Metatarsiană, Tasiană, Călcâi.
Formarea urmelor de picioare: sub formă statică / dinamică, de suprafaţă / de adâncime, vizibile /
latente, izolate/ în cărări. Lungimea urmei este invers proporţională cu viteza de deplasare. Urma dinamică
(formată prin alunecare) NU SE CONFUNDĂ cu urma statică formată de picior prin mers!!!
Descoperirea urmelor: presupune cercetarea parchetelor, covoarelor, solului de echipa de
cercetare, uneori cu ajutorul câinilor de miros ori cu raze incidente de lumină.
Fixarea urmelor: prin desciere în procesul – verbal de la faţa locului, căruia i se alătură fotografii
şi mulaje. Se fotografiază prin fixarea imaginii de ansamblu şi a obiectelor care conţin cele mai multe urme,
fiind necesară uneori o pregătire prealabilă în acest sens (ex-urmele pe zăpadă sunt pudrate uşor cu praf de
grafit). Uneori se pot efectua şi măsurători fotografice.
Ridicarea urmelor de adâncime: imediat după fotografiere şi eventual desenare.
- În nisip – pulverizarea unui strat subţire de şerlac / collodium şi ulei
- În pământ zgrunţuros – cu parafină răzuită şi încălzită
- În loc umed – strat fin de ghips şi eventual ulei
- În zăpadă -cu sulf topit / ghips / plastic/ talc.
*Cercetarea cărării de urme – se pot stabili: direcţia de mişcare, linia mersului, lăţimea pasului,
unghiul de mers.
Interpretarea la faţa locului – stabilirea numărului persoanelor, sexului, taliei, vârstei, greutăţii
aproximative, vitezei de deplasare şi direcţia, înălţimea, starea psihofizică. Lungimea pasului este mai mare la

7
bărbaţi decât la femei cu aprox 20 cm (70-90 / 50-60 cm) iar unghiul pasului este mai mic la femei, copii şi
bătrâni.
Expertiza criminalistică – trimisă doar urma= stabileşte sexul, vârsta, greutatea, unghiul de mers,
direcţia, mărimea pasului. Dacă se trimit şi modele de comparaţie, se poate identifica persoana / obiectul după
morfologie, ponderea caracteristicilor, în urma unor expertize complexe traseologice şi antropologice.

Cercetarea urmelor de DINŢI

ODONTOLOGIA judiciară – interesează deopotrivă criminalistica şi medicina legală, în special

după 25 de ani, când dantura unei persoane este deplin formată.
Urmele de dinţi pot fi statice / dinamice, de suprafaţă / de adâncime. Cazul Râmaru!
La faţa locului, aceste urme pot fi descoperite pe alimente, obiecte sau chiar pe corpul victimei. Se
fixează prin procesul – verbal dar şi prin fotografiere şi este nevoie de grijă sporită la ridicare, transportare şi
conservare (ex – unt, ciocolată, fructe îmbibate în formol).
Expertiza odontologică – poate releva natura umană/ animală a celui care a oferit urma, vârsta,
sexul, stabilind identitatea sau neidentitatea unei persoane. În paralel cu urmele de dinţi vor fi valorificate şi
alte categorii de urme, precum cele de mâini ori de salivă. Pentru identificare se vor avea în vedere modele de
comparaţie obţinute din ghips, plastic, ceară dentară etc.; ridicarea prin mulaj presupune întărirea urmei prin
collodium / şerlac. ***Urmele de pe pielea umană se prelevă cu hârtie de filtru / sugativă, pe suporturi cu grad
de elasticitate (ceara dentară, parafina).

Cercetarea urmelor de BUZE

Componente: unghiuri comisurale, gropiţa mediană, tuberculul buzei superioare.

Papilele / şanţurile coriale (buze) nu trebuie confundate cu crestele papilare (mâini)!
Formare: contactul buzelor cu diverse obiecte, prin depuneri biologice (salivă), alimentară
(grăsimi, sosuri) şi cosmetică (rujuri). Urmele pot fi statice / dinamice, vizibile / latente, numai de suprafaţă!
La faţa locului ele sunt căutate pe obiecte diverse, inclusiv pe haine. Se fixează prin fotografiere
prin reflexie – transparenţă. Pot stabili desfăşurarea activităţii infracţionale, vârsta, sexul.
Expertiza criminalistică – decide natura umană / animală a autorului urmelor, modul de formare,
vârsta, sexul, tipul antropologic. *Pt analize serologice, saliva se va preleva prin muşcarea unei bucăţi de
hârtie de filtru, putându-se chiar efectua o expertiză genetică, stabilind profilul ADN.

Cercetarea urmelor altor părţi ale corpului uman

 Urechi – valoroase datorită unicităţii formei pavilionului, dimensiunii şi modului de dispunere,

caracterizată de fixitate. Urmele formate pot fi statice / dinamice, latente / vizibile.
 Nas – diferit de la o persoană la alta, urme de adâncime formate în sol moale (zăpadă / nisip)
 Frunte – plasticitate redusă, riduri unice, zonă cu abundentă transpiraţie
 Unghii – sub formă dinamică (zgârieturi), de adâncime, pe suprafaţă elastică
Pot ajuta la identificarea numărului de autori, modului de acţiune etc. Expertiza criminalistică poate releva
vechimea urmei şi modul de formare, stabilind înălţimea, vârsta, sexul.

INVESTIGAREA PRINCIPALELOR URME BIOLOGICE

Cercetarea urmelor SÂNGE

*Sângele este format din: plasmă, globule albe şi roşii, trombocite. Reprezintă 1/13 din greutatea corpului.
Descoperirea urmelor la faţa locului: sub formă de picături, stropi, dâre, bălţi, mânjituri, în diferite
culori determinate de vechime / cantitate / temperatură etc. Se pot afla pe: îmbrăcămintea şi corpul persoanelor
implicate în infracţiune (victimă şi agresor), obiectele aflate la locul infracţiunii, instrumentele folosite în
săvârşirea infracţiunii, instalaţiile sanitare etc.
Depistarea se face prin surse de lumină cu filtre de culoare (roşu / verde), din unghi ascuţit, prin
reacţii cu apa oxigenată, reactivi pe bază de luminol şi la influenţa razelor UV.

8
 Ridicarea urmelor – cele uscate se răzuiesc, bălţile se absorb cu pipetă / hârtie de filtru, vegetaţia
se taie, pământul se ridică. Ambalarea şi transportarea se efectuează cu operativitate, în saci de hârtie şi nu de
plastic; urmele ude NU se ambalează! Se vor menţiona expres data, locul şi condiţiile de ridicare a urmelor.
Interpretarea – se stabileşte înălţimea de la care a căzut, venele / arterele de unde sângele
provine, direcţia de deplasare, data aproximativă a urmei.
Expertiza criminalistică relevă: dacă urma e de sânge, de natură umană / animală (Reacţia
Teichman / Takayama), grupa, zona anatomică de unde provine, eventuale alterări, sexul, vechimea urmei,
profilul ADN – modele de comparaţie dacă sunt minim 5 ml sânge.

Cercetarea urmelor de SALIVĂ

Formare- prin contactul buzelor/ dinţilor / limbii cu diverse obiecte; pot releva grupa sanguină,
calitatea de secretor a persoanei, împrejurările săvârşirii faptei. Se observă prin iluminare cu mijloace optice –
lămpi cu radiaţii vizibile / ultraviolete.
Ridicarea şi transportarea- ambalare uscată şi expediere urgentă
Interpretarea – se stabileşte modalitatea de formare, împrejurările faptei penale, starea de
sănătate, mediul profesional.
Expertiza – stabileşte provenienţa clară a urmei, natura umană / animală, calitatea de secretor,
grupa sanguină etc.

Cercetarea urmelor de SPERMĂ

Descoperire – în cazul unor infracţiuni cu grad de pericol deosebit: omor, viol etc Se prezintă cu
contur neregulat, culoare gri-albicioasă, aspre la pipăit, având o crustă solzoasă şi lucioasă. Se examinează
lenjeria de pat şi de corp, prosoape etc. Sub radiaţii ultraviolete relevă o culoare albastră.
Ridicare – cu tot obiectul purtător de urmă ori este tăiată bucata unde urma se află; pielea se
umezeşte cu apă iar urma este transferată pe hârtie de filtru. Obiectele purtătoare de urmă sunt ambalate şi
ferite de soare / căldură. Se pot descoperi pete cu vechime de peste 1 an!
Interpretare – urmele pot releva mobilul infracţiunii, modalitatea de săvârşire a faptei, anumite
deprinderi; lichidul ejacuat poate fi uneori consecinţa unor tulburări neuro-psihice.
Expertiza criminalistică – poate stabili natura urmei pe baza reacţiilor Florence şi Barberio, dar şi
culoare. La o femeie în viaţă spermatozoizii supravieţuiesc intravaginal 48 ore, iar la un cadavru aprox 19
zile (pt cele îngheţate).

Alte categorii de urme biologice

Ex: urină, materii fecale, vomismente, secreţii nazale, lichid amniotic – prin expertize biologice.

Elemente de identificare biocriminalistică pe baza profilului ADN (acid dezoxiribonucleic)

– conţine celulele vii ale organismului. Structura moleculară = 4 tipuri de nucleoide: adenină, citozină,
guanină, timină.
Probe: cu grad înalt de precizie (sânge, spermă, salivă)/ cu potenţial în definirea profilului ADN
(secreţii vaginale, nazale, păr, piele) / cu potenţial în analizele ADN mitocondrial (orice probe).
Cercetarea la faţa locului – conservare optimă şi transport sigur; petele de sânge se împachetează
şi se transportă cu grijă, se folosesc mereu mănuşi şi pensete.
Efectuarea de expertize ADN – metode:
a) Analiza prin metoda enzimei de restricţie – cantitate suficientă de ADN supusă izolării şi purificării
prin detergenţi şi enzime (proteina K), decupată cu enzime de restricţie şi triate cu gel de agaroză
(electroforeză); transferul Southern se face de pe gel pe o bandă de nailon, apoi se rup punţile de
hidrogen dintre baze şi se reunesc (hibridare); urmează autoradiografia membranei, analiza retultatului
făcându-se prin fragmente sub formă de benzi întunecate.
b) Analiza prin metoda reacţiei în lanţ a polimerazei – cu o singură moleculă de ADN, amplificată in
vitro şi denaturată, fixându-se perimerii şi extinzându-se cu polimerază ADN.

Cercetarea FIRULUI DE PĂR uman

Componente ale firului de păr: tulpina (tija) şi rădăcina; se prezintă în 3 straturi: cuticula
(exterior), cortexul (pigmenţii), medulara (canalul).

9
 Descoperire: cu lupe şi mijloace de iluminare puternice. Se regăsesc pe îmbrăcăminte, prosoape,
lenjerie, se ridică în eprubete / plicuri; se pot recolta fire de păr de la persoane suspecte, precizându-se
regiunea de provenienţă.
Expertiză: stabileşte natura umană / animală, zona corpului, modul de detaşare, sexul, vârsta,
eventuale boli, identificarea profilului ADN, rasă (părul uman se deosebeşte de cel animal prin pigmenţi,
cortex, indice medular = raportul dintre diametrul canalului medular şi diametrul total al firului de păr –
aprox. 0,30 şi aprox. 0,50 la animale). Metode: microscopia clasicp / electronică, calorimetria,
spectrofotometria.

Investigarea ODOROLOGICĂ judiciară

a) Mirosul specific – de bază (individual al fiecărei persoane) – consecinţa proceselor metabolice

materializate în emanaţii volatile (respiraţie, transpiraţie)
b) Mirosul profesional (general) – determinat de specificul locului de muncă, mediul de lucru
c) Mirosul ocazional – contactul cu diverse medii / substanţe (fum, parfum)
* O urmă olfactivă în locuri închise poate rezista şi 20 ore, însă alteori poate fi alterată de factori
externi: temperatură, umiditate etc.
Cercetarea la faţa locului – se descoperă cu câini de urmărire ( lupi, femele) cărora li se dau modele
de comparaţie şi notându-se traseul. Domenii: depistarea stupefiantelor, explozibililor şi a persoanelor răpite.

IDENTIFICAREA PERSOANELOR ŞI CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE

Descrierea semnalmentelor de către altă persoană = metoda portretului vorbit

A. Descrierea formelor statice: talie scundă (sub 1,70)/ mijlocie (1,70-1,75) / înaltă (1,80); constituţia fizică:
robustă (solidă) / mijlocie / slabă (uscăţivă); ţinuta (aspectul general) elegantă / sportivă / atletică / greoaie.
B. Descrierea capului: formă alungită / ovală / dreptunghiulară / colţuroasă; faţa -după zona nazală / frontală
(ochi, fizionomie)/ bucală (gură, buze, bărbie).
C. Descrierea formelor dinamice: mersul normal / degajat / sportiv / ezitant, modul de manifestare calm /
agitat / nervos / taciturn, vorbirea etc.

Metode tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

1. Portretul-schiţă – schiţarea unui portret după descrierea efectuată de un martor / de persoana
vătămată, de către un expert desenator
2. Fotorobotul – utilizarea unui colaj fotografic de elemente faciale preluate din fotografii ale
semnalmentelor unor persoane diferite (5 zone)
3. Identi-kit / Photo-identi-kit – album cu zeci de variante ale elementelor faciale reproduse separat pe o
peliculă transparentă cu acelaşi număr de cod; sunt aşezate prin suprapunere pe un suport special cu
geam iluminat.
4. Mimicompozitorul – cutie prevăzută cu un ecran în care sunt proiectate succesiv elemente faciale
înregistrate în filme de 36 mm, câte 6 filme; se va forma un panou de comandă care va compune
imaginea pe ecran, putând fi fotografiată rapid
5. Sintetizatorul fotografic – montaj cu 4 dispozitive care proiectează pe ecran câte o parte a feţei în timp
foarte scurt
6. Portretul robot computerizat – utilizarea tehnicii de calcul electronic – sisteme ca SIGMA,
MACINTOSH PLUS, IBM. Imaginea finală este obţinută din fotograme suprapuse, retuşate

Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute

1. Supraproiecţia – suprapunerea craniului necunoscut peste imaginea fotografică a persoanei dispărute,
în condiţii similare şi prin examinare comparativă pe un ecran; înainte se utilizau 2 camere de
televiziune, o masă de mixare şi un monitor TV, rezultatul fiind fixat fotografic
2. Reconstituirea fizionomiei după craniu – reconstituirea plastică şi grafică a ţesuturilor moi ale capului
(pt personalităţi culturale, artistice)
3. Identificarea după resturi osoase – expertiza oaselor = osteoantropometrie. E obligatoriu să fie
descoperit craniul (ADN mitocondrial)! Se face împreună cu expertiza criminalistică.

10
 4. Identificarea după sistemul dentar şi lucrări stomatologice – în cazul incendiilor, exploziilor – se
poate stabili vârsta, delimitarea de grup, sexul
5. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret – fotografierea semnalmentelor cadavrului după
efecutarea toaletei sale.

Identificarea persoanelor după voce şi vorbire (înregistrare pe suporturi magnetice)

Particularităţi care determină individualitatea vocii: de construcţie a aparatului fonorespirator
(plămâni, trahee, laringe, coarde vocale), de funcţii fonatorii (timbru, frecvenţă, intensitate), de modificări ale
aparatului fonorespirator (laringite, paralizii, răguşeală, afonie).
Spectrul de audiofrecvenţă: 5-16,000 Hz. Caracteristicile vocii sunt redate de vocograme.
Parametrii fizici ai sunetelor: frecvenţa + intensitatea + durata.
Caracteristicile vocii:
a) Acustici generale – configuraţia de ansamblu a formanţilor transcrişi pe vocogramă, durata de
pronunţare a cuvintelor, intensitatea
b) Acustici individuale – frecvenţa de rezonanţă a aparatului vocal, frecvenţa specifică sunetelor nazale,
frecvenţa vocii.
Caracteristicile vorbirii:
a) Particularităţi fonetice – accent, intonaţie, prescurtări, pronunţarea de cuvinte străine
b) Particularităţi fonetice străine
c) Defecţiuni de pronunţie / particularităţi lexicale.
Expertiza criminalistică relevă: autenticitatea înregistrărilor (prevenirea falsurilor), identificarea
persoanei vorbitorului, stabilirea eventualelor deghizări. Mijloace de înregistrare: magnetofon / microfon/
bandă.

Metode biometrice de identificare

1. Identificarea pe baza fotografiei semnalmentelor – reprezentarea grafică a fizionomiei / trăsăturilor
specifice (metoda biometrică)prin măsurarea distanţelor – cu folosirea hologramelor (obţinerea de
imagini tridimensionale)
2. Tehnici antropometrice – măsurarea unor părţi ale corpului în vederea reconstituirii dimensiunilor sale
pornind de la fragmente de schelet descoperite.
3. Recunoaşterea retinei – determinarea aspectului şi mărimii vaselor de sânge care provin de la nervul
optic şi care sunt dispersate în retină; proprietăţile retinei: anatomie, unicitate, topografia dispunerii
vaselor sanguine. Dispozitivul ICAM 2001-3.000 şabloane şi 33.000 proceduri de identificare.
4. Recunoaşterea irisului – prelucrarea imaginii irisului prin tehnici fotografice – mai exactă decât ADN,
folosită şi dacă persoana poartă lentile / ochelari.
5. Termograma facială – fotografia temperaturii feţei prin explorarea cu un detector sensibil la radiaţii
infraroşii la 45 cm de faţa persoanei fără ca ea să ştie.

Identificarea persoanelor în sistemul Imagetrak (recunoaştere facială)

- Prelucrarea şi stocarea la nivel naţional a fotografiilor digitale ale persoanelor arestate preventiv /
aflate în stare de libertate care au comis infracţiuni şi stocarea datelor precum: stare civilă, semne
particulare, fotografii, portrete robot etc.

Înregistrarea penală – luarea în evidenţă în scopul identificării persoanelor care au mai săvârşit
infracţiuni, identificării autorilor unor fapte penale după semnalmente exterioare, identificării persoanelor
dispărute, a unor obiecte sau corpuri delicte = prevenirea infracţiunilor.
Înregistrarea cazierului judiciar:
a) Nominală / Alfabetică – date cu caracter personal privind situaţia juridică (fapte, pedepse)
b) Înregistrarea dactiloscopică – când nu există date de identificare (persoane / cadavre)
c) Înregistrarea dactiloscopică decadactilară – formula primară= fracţie unde la numărător sunt tipurile
dactilograme ale degetelor mâinii drepte, iar la numitor ale mâinii stângi şi formula secundară= când
există fişe cu aceeaşi formulă primară: a=1-4 creste, b=5-9 creste, c=10-14 creste, cu grupuri şi
subgrupuri primare.
d) Înregistrarea dactiloscopică monodactilară – impresiunea unui singur deget
e) Cartoteca urmelor digitale – descoperite la faţa locului la fapte cu autori neidentificaţi
f) Înregistrarea persoanelor dispărute şi cadavrelor cu identitate necunoscută
g) Înregistrarea după modul de operare
11
 h) Înregistrarea în baza de date genetice.

CERCETAREA URMELOR CORPURILOR DELICTE FOLOSITE ÎN SPARGERI

Instrumente: leviere, ciocane, cleşti, chei, ferăstraie etc. Creează urme vizibile, de apăsare/ frecare / tăiere/ lovire /
ardere sau topire. Cercetarea la faţa locului: verificate locurile de pătrundere (uşi / ferestre), forţarea mobilierului
(forţare, tăiere la cald / rece) – urmele sunt descoperite cu ochiul liber, fixate prin proces-verbal şi fotografiere, se ridică
cu mulaje şi din interpretare se poate stabili modul de operare al infractorului. Expertiza criminalistică oferă indicii
despre nr de persoane, mecanismul de formare a urmelor şi modul de operare.

CERCETAREA URMELOR DE ÎMBRĂCĂMINTE

Urmele sunt formate prin contactul hainelor cu diferite obiecte care reproduc caracteristicile ţesăturilor, fiind:
statice / dinamice, de suprafaţă / de adâncime / de stratificare, vizibile / latente. Cercetarea la faţa locului: fixarea
urmelor prin proces-verbal şi fotografiere, ridicarea prin mulaje, interpretarea dezvăluind drumul autorului, activităţile
desfăşurate, raportul victimă – agresor. Expertiza criminalistică dezvăluie tipul şi natura materialului folosit, iar prin
modele de comparaţie se poate dezvălui identitatea persoanei purtătoare a hainelor.

CERCETAREA URMELOR DE RESTURI DE OBIECTE / MATERII

Urmele pot fi formate din obiecte / resturi de îmbrăcăminte (haine, încălţăminte, accesorii- relevă sexul, talia,
vârsta), alimente / produse cosmetice (pe vase, tacâmuri, pahare- poate conduce la identificarea persoanei dacă există
modele de comparaţie), substanţe toxice (alcool, stupefiante găsite pe victimă / îmbrăcăminte – căutate cu reactivi
chimici), resturi de fumat / de iluminat (scrum, mucuri de ţigară), resturi de frânghie, sfoară, cordoane (noduri / legături
– relevă tipul de frânghie, grosimea, vechimea, modul de efectuare, împrejurările faptei), praf (urme aspirate – relevă
particulărităţile locului şi persoana autorului – praf organic= resturi vegetale / animale, praf anorganic= resturi minerale,
plastice, metalice), sol / vopsea / metale / sticlă etc.

CERCETAREA MICROURMELOR
Microurmele = urme de dimensiuni microscopice, constituite din particule foarte fine de materie, invizibile /
greu vizibile cu ochiul liber, care prezintă importanţă în procesul de identificare, fiind imposibil de evitat de către autor şi
examinate prin metode microanalitice. Pot fi urme de natură umană / vegetale / urme ale obiectelor – nu trebuie ridicate /
transportate prin tampoane de vată!

CERCETAREA URMELOR GEOLOGICE

Urmele de sol – complex de minerale, oxizi, materii organice, în proces de continuă evoluţie şi influenţate de
topografia locului, de climă, de perioada de formare şi de activitatea oamenilor. Prin expertiză se poate arăta dacă victima
a fost mutată de la locul săvârşirii faptei, urmele sunt ridicate cu pensete iar particulele sunt cercetate în laborator după
cernere.

CERCETAREA URMELOR BOTANICE

Urmele pot fi de frunze / seminţe / polen –se pot găsi pe piele / haine pot releva mutarea cadavrului, specificaţii
geografice ale locului săvârşirii faptei etc.

CERCETAREA URMELOR DE MIJLOACE DE TRANSPORT RUTIER

Urmele mijloacelor de transport= orice modificare produsă de sistemul de rulare / alte părţi componente pe
obiecte sau suprafeţe cu care vehiculul ia contact. Factori care contribuie la formarea lor: natura suprafeţei, modul de
mişcare, tipul de bandaj / şină. Urmele STATICE se formează în timpul deplasării, în timp ce urmele DINAMICE se
creează în situaţii de frânare!!! Urmele pot fi: de caroserie, cioburi, bucăţi de plastic, vopsea, benzină / ulei etc.
Cercetarea la faţa locului relevă: tipul de vehicul şi identificarea lui (după desenul antiderapant), determinarea direcţiei de
deplasare, stabilirea vitezei de circulaţie (direct proporţională cu lungimea urmei de frânare). Fixarea şi ridicarea urmelor:
prin mulaje, după descriere amănunţită în procesul – verbal şi fotografiere. Ecartamentul= distanţa dintre axa mediană a
roţilor aflate pe aceeaşi osie; Ampatamentul = distanţa dintre osia din faţă şi cea din spatele autovehiculului. Expertiza
arată caracteristicile generale / individuale ale autovehiculului (tipul, culoarea, modelul), eventuale defecte

CERCETAREA URMELOR DE INCENDII

Incendiul= fenomen de ardere a unei substanţe combustibile, în prezenţa oxigenului / aerului, care se
propagă de regulă din cauza efectului flăcărilor. Factori: emisia de căldură, gaze şi fum, temperatura şi viteza de ardere,
umiditate etc.
- Incendii din cauze naturale: trăsnete, raze solare, electricitate statică, autoaprindere
- Incendii provocate accidental: manipularea defectuasă / neglijentă a unor inflamabile
- Incendii premeditate.
12
 Cercetarea urmelor se întinde şi asupra locurilor învecinate, înlăturându-se eventualele pericole, fixarea se
face prin proces – verbal şi fotografiere / filmare. Ridicarea urmelor se face de expertul criminalist cu ajutorul
specialistului formaţiunii de pompieri. Indicii: fum alb=obiecte cu fosfor; fum roşu-cenuşiu=lemn / hârtie, fum
negru=lipsă aer, prezenţa uleiului. Expertiza criminalistică indică proprietăţile substanţelor, posibilităţile de
autoaprindere, natura şi modul de funcţionare a instalaţiilor etc.

CERCETAREA URMELOR DE EXPLOZIE

Explozia= reacţie rapidă fizică / chimică, însoţită de formarea şi degajarea violentă a unei mari cantităţi de
gaze, cu efecte mecanice, termice şi luminoase asupra obiectelor/persoanelor aflate în raza de acţiune. Clasificări:
explozii accidentale / premeditate, difuze / concentrate, deflagraţie / detonaţie etc. Cercetarea la faţa locului implică
înlăturarea pericolelor (incendii), întocmirea procesului-verbal şi fotografiere, iar expertiza criminalistică indică natura şi
cauza exploziei, mecanismul de producere etc.

CERCETAREA URMELOR DE ACCIDENTE FEROVIARE

Acest tip de accident constă în distrugerea / degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant
sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, întreţinerea sau intervenţia pe
calea ferată. Urme: scoatere / slăbire a şinelor, deteriorare a macazurilor, distrugerea sistemului de rulare, modificarea
semnalelor, aşezarea unor obstacole pe traseu etc. Cecetarea la faţa locului implică locul accidentului şi staţiile de plecare
+ destinaţie, urmele fiind fixate prin proces-verbal şi fotografiere, apoi ridicate. Expertiza criminalistică indică natura şi
cauza accidentului, precum şi responsabilii pentru producerea sa.

CERCETAREA URMELOR DE ACCIDENTE AERIENTE

Cauze: pilotarea / dirijarea greşită, explozii / incendii la bord, defecte de construcţie, condiţii meteo
nefavorabile. Ipotezele sunt fixate prin verificarea înregistrărilor cutiei negre de la bord, verificându-se viteza, altitudinea,
ruta etc. Cercetarea determină locul producerii accidentului, tipul de aparat implicat, compania aeriană, nr de
înmatriculare, nr şi identitatea victimelor etc.

CERCETAREA URMELOR DE ACCIDENTE NAVALE

Factori: incendii / explozii la bord, distribuirea şi ancorarea defectuoasă a încărcăturii, greşeli de pilotaj/
manevrare a instalaţiilor; cercetarea e mai uşoară pentru navele de la suprafaţă şi foarte dificilă pt cele în adâncime. Se
verifică îndeosebi jurnalul de bord şi înregistrările făcute de dispecerate.

ELEMENTE DE BAILISTICĂ JUDICIARĂ

Balistica judiciară reprezintă ramura tehnicii criminalistice care studiază şi examinează armele
de foc şi urmele create de acestea, pe baza unor metode şi mijloace tehnico – ştiinţifice specializate, în scopul
determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale.

Armele de foc sunt compuse din: ţeavă (camera cartuşului, conul de racordare, zona ghintuită),
mecanism de închidere, darea focului (percuţie), scoaterea tubului de tras, patul / crosa armei, sistemul de
ochire. Clasificări:
 După destinaţie – arme mitraliere (de luptă – puşti, carabine, pistoale), de apărare apropiată (revolvere,
pistoale), de vânătoare, sportive (de tir), cu destinaţii speciale (semnalizare, alarmă, de start,
lacrimogene)
 După modul de funcţionare – arme simple, cu repetiţie, semiautomate şi automate
 După construcţia canalului ţevii – linsă (arme de vânătoare), ghintuită sau combinată
 După calibru – mic (-6,35 mm), mijlociu (6,35-9 mm), mare (+9mm)
 După lungimea ţevii – lungă (puşti, carabine), mijlocie (mitralieră), scurtă (revolvere, pistoale).

Componentele cartuşului:
1. Proiectilul (GLONŢUL) – gloanţe, alice sau mitralii; Gloanţele sunt compuse din miez de oţel / plumb
şi o cămaşă metalică. Diametrul unui glonţ este mai mare decât calibrul ţevii!, cu aprox. 30mm.
Gloanţe speciale: perforante, trasoare, incendiare, explozive, de reglaj. Alicele sunt sferice, din plumb
sau materiale cu greutate până la 0,8 gr, cu diametru 2-5mm.
2. Tubul cartuşului – conţine încărcătura de pulbere, capsa şi proiectilul; este făcut din metal / plastic /
carton, rozeta fiind mereu metalică.
3. Capsa – destinată aprinderii încărcăturii, cu exploziv puternic şi sensibil la acţiuni metalice.
Aprinderea are loc prin lovirea capsei de percutor urmată de spargere pe nicovală.
*Încărcătura de pulbere – substanţe explozive de aruncare cu combustier rapidă.
13
 Elemente de identificare – poansonarea cartuşului / cifrele bătute pe suprafaţa exterioară a
proiectilului şi pe rozeta cartuşului: primele 2 cifre arată codul uzinei de fabricaţie, iar ultimele 2 anul.

Elementele tragerii:
 viteza proiectilului (ţeavă scurtă = 300-400 m/s, ţeavă lungă = peste 800 m/s)
 traiectoria - linia curbă descrisă de centrul de greutate al proiectilului de la ieşirea din ţeavă până la
ţintă – definită de linia, unghiul de tragere, punctul de incidenţă şi poate fi influenţată de gravitaţie,
rezistenţa aerului, forţa vântului
 bătaia armei – distanţa maximă la care poate ajunge un proiectil, iar cea eficae = distanţa la care
proiectilul îşi menţine precizia şi forţa distructivă.

Urmele formate:
1.de armă pe cartuşul tras
 Urme pe tub: în momentul încărcării se formează urme dinamice pe pereţii tubului, prin împingerea
cartuşului; la tragere – urmele percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului; la extragere – pe
rigola / marginea rozetei şi pe tub se imprimă urmele de aruncător.
 Urmele de pe glonţ – sunt dinamice, la armele cu ţeavă rămân ca striaţii.
2.de împuşcare pe corpul victimei / obiecte
 Urme principale: de perforare (traversarea corpului, existând 3 elemente specifice: orificiul de
intrare, canalul şi orificiul de ieşire; pe corp uman orificiile seminifică lipsă de ţesut, pe haine sunt
rupturi în cruce, sunt mai mari orificiile de ieşire decât cele de intrare, pe obiectele fără elasticitate
orificiul de intrare e mai mare ca dimensiunea proiectilului- geam, lemn, metal) /pătrundere (fără
ieşire = canale oarbe) / ricoşare (deviere – adâncituri, zgârieturi prin care se modifică traiectoria
glonţului şi reducerea forţei sale)
 Urme secundare: inelul de frecare – particule unsuroase / rugină / praf pe orificiul de intrare şi inelul
de metalizare – particule metalice pe suprafaţa proiectilului
 Urme formate de trageri la mică distanţă: rupturi stelare provocate de gaze, gura ţevii (inel) lipită
pe corp, arsuri, funingine, tatuaj (pătrunderea în piele a resturilor de pulbere neagră), unsoare.

Cercetarea la faţa locului

Descoperirea armelor - detectoare de metale pt armele îngropate, aparatură röentgen pentru
armele din ziduri; căutarea proiectilelor se face începând de la corpul victimei către câmpul infracţional. Se va
interpreta modul de operare ţinând cont de nr orificiilor de intrare descoperite.
Fixarea poziţiei armelor şi a celorlalte urme se face prin descriere detaliată în proces-verbal şi
fotografiere / filmare (*în faza statică – câinii de miros pot stabili dacă a fost o tragere recentă).
Ridicarea armelor –manevrarea armei şi glonţului fără a şterge urmele (cu mănuşi / cleşti) şi să
se prevină descărcări accidentale, ambalarea în cutie, iar încărcătorul şi cartuşele se scot şi se ambalează
separat. Ridicarea urmelor biologice se face numai de expertul criminalist! Nu e indicată scoaterea gloanţelor
din corp. Tuburile sunt importante pt ca relevă tipul armei. Persoanele suspecte pot fi purtătoare de urme de
tragere.
Stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere – pot exista trageri în limita de acţiune a factorilor
suplimentari (stabiliţi prin expertize criminalistice în cazul tragerilor cu arma lipită de corp sau de la mică
distanţă, efectuându-se mai multe trageri experimentale; împrăşiterea alicelor arnelor de vânătoare după
calibru: 5-6 cm = 2m, 6-8 cm= 3m, 12 cm= 5m, 25 cm=10 m, 45 cm=20 m) şi trageri de la distanţe ce
depăşesc limitele de acţiune a factorilor suplimentari (se introduce un tub de hârtie între orificiile de intrare-
ieşire sau o tijă dacă e un canal mai lung; pot apărea ricoşări; tragerile experimentale se fac pe manechine dacă
e vorba de corpuri umane).

Expertiza balistică rezolvă probleme ca: modeul, seria, calibrul armei, starea tehnică, posibilitatea
de autodeclanşare, tipul de muniţie, distanţa şi direcţia de tragere etc. Instrumente: microscoape comparatoare,
stereomicroscoape, examinări cu radiaţii invizibile, metode chimice de analiză. Probleme:
1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei din inscripţiile existente şi construcţia ei, inclusiv
determinarea după examinarea tuburilor şi proiectilelor
2. Stabilirea stării de funcţionare – dpdv tehnic; analizat modelul în ansamblu şi fiecare componentă în
parte, verificându-se uzura, degradarea, posibilitatea de autodeclanşare – „examinare defectoscopică”,
determinarea acusticii provocate

14
 3. Examinarea muniţiei – stabilirea tipului, modelului şi anului de fabricaţie al cartuşelor, stabilind
apartenenţa de grup a armei şi provenienţa.

*Expertiza urmelor formate de armele de foc:

 Expertiza urmelor principale – examinarea orificiilor de intrare – ieşire, a canalelor formate şi a
urmelor de ricoşare, caracteristicile individuale (urme de funingine, tatuaje, arsuri, inele de frecare),
stabilindu-se tipul armei cu care s-a tras, nr de trageri, distanţa – prin trageri experimentale
 Expertiza urmelor secundare – urmele formate în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, cele
de pe mâna persoanei care a tras. Este necesară o examinare preliminară a obiectului presupus purtător
de urme, urmat de examinări specializate ca: examinarea chimică (nitraţi şi nitriţi dezvăluiţi pe baza
reactivilor chimici, testul cu parafină), spectrală (determinarea inelului de metalizare), examinarea în
radiaţii infraroşii – TMDT, metode de certitudine (microscopia electronică cu baleiaj,
microspectrofotometria în radiaţii infraroşii).

*Identificarea armei după urmele formate pe glonţ – delimitarea cercului de arme suspecte
după trageri experimentale cu muniţie cu caracteristici similare, în dispozitive speciale – captatoare de
proiectile (cutii umplute cu vată, tuburi cu apă şi cauciuc, cutii cu plastic); la noi= cutie de 3 m şi 40 cm lăţime
umplută cu vată, cu mai multe sertare; se trag 3-5 focuri după care se examinează la microscopul comparator
ori se compară mulajele obţinute din tragere.

*Identificarea armei după urmele lăsate pe tubul cartuşului – cu săculeţe prinse în dreptul
ferestrei închizătorului; tubul rămâne intact de obicei. Urmele se formează pe rozeta tubului de percutor, pe
peretele frontal al închizătorului, pe gheara extractoare, pragul aruncător ori pereţii camarei cartuşului. Se
obţin modele de comparaţie care ajung la microscopul comparator ori se examinează mulajele obţinute.

*Alte probleme:
 Refacerea inscripţiilor / seriilor ştanţate pe arme – prin metode chimice (reactivi), feromagnetice
(aderarea selectivă a metalelor pe armă magnetizată prealabil), electrochimică.
 Examinări acustice – urmele sonore ale împuşcăturii pot releva categoria armei sau chiar o pot
identifica prin trageri experimentale.
 Alte genuri de examinări balistice – examinarea armelor de foc atipice / de fabricaţie artizanală, a
urmelor lăsate de pistoalele de implant bolţuri, a armelor de alarmă şi de apărare.

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI DE ÎNSCRISURI

Se ocupă cu: cercetarea tehnică a actelor scrise, cercetarea criminalistică a scrisului de mână şi
cercetarea falsului (de banconte, monede, timbre). CPP: înscrisul poate fi mijloc de probă dacă din conţinutul
lui rezultă fapte / împrejurări care contribuie la aflarea adevărului.
Reguli de manipulare a înscrisurilor:
 Sunt prinse de colţuri cu pensetă / clemă / mână cu mănuşă
 Nu se fac sublinieri, menţiuni, adnotări
 Sunt protejate de factori care le-ar putea altera
 Nu se capsează, nu se cos şi nu se pliază decât dacă e absolut necesar
 Se transportă în plicuri / mape de plastic transparente
 Metodele cu caracter distructiv se evectuează numai de expertul criminalist cu aprobarea organelor
judiciare, după fixarea prealabilă prin fotografiere

Refacerea şi reconstituirea înscrisurilor:

- Reconstituirea celor dispărute – metode criminalistice specifice
- Refacerea celor tăiate / rupte – după natura / calitatea hârtiei şi cernelii, caracteristicile scrisului;
procedura începe de la margini spre centru pe baza formei şi direcţiei rândurilor; rezultatul se fixează
în 2 plăci de sticlă cu coperte de plastic transparent care se lipesc cu bandă adezivă
- Arse – oprită alimentarea lor cu oxigen prin acoperire, apoi se ridică cu un cleşte / cu un carton
dedesubt, sunt întărite cu şerlac / fixativ, transportate în cutii cu vată; în laborator se pulverizează apă
cu ulei de ricin / polimeri ca să formeze o peliculă transparentă şi elastică. Scrisul se relevă prin
fotografii separatoare de culori, radiaţii UV sau IR.
15
 - Udate – pasta de pix rezită mai bine la apă ca cerneala. Se fotografiază cu separatoare de culori ori se
folosesc reactivi.

Stabilirea autenticităţii unui înscris – se verifică: îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi
conţinutul, termenul de valabilitate, corespondenţa între fotografia persoanei şi înfăţişare, elementele de
protecţie sau securitate (securitatea hârtiei, imprimări de securitate etc).
Stabilirea vechimii unui înscris – prin verificarea concordanţei dintre data înscrisului şi vechimea
reală, examinarea caracteristicilor hârtiei şi a gradului de îmbătrânire, a cernelii folosite (eventual intersectarea
trăsăturilor de cerneală), tipul de instrument folosit etc.

Cercetarea criminalistică a hârtiei – după dimensiuni (grosime, lungime, lăţime), greutate

(depozitare, umiditate), raportul grosime – greutatre, culoare, elasticitate şi rezistenţă, transparenţă, filigranare
(pasta de celuloză rărită pentru a preveni falsurile), compoziţia chimică. Determinrea caracteristicilor se face
prin examinarea optică şi a compoziţiei.
Cercetarea cernelurilor/altor materiale de scriere – compoziţia lor e variată, examinarea se face la
microscop prin metode fotometrice, identificându-se tipul de cerneală şi vechimea sa. *Pt creion – pot fi: de
grafit / chimice / dermatografice, având o durată mai mare decât cerneala.

ELEMENTE DE GRAFOSCOPIE JUDICIARĂ

=expertiza criminalistică a scrisului de mână – identificarea persoanei după scris, stabilirea autenticităţii
scrierii, depistarea falsurilor prin deghizare / imitare. Scrisul are caracteristici ca individualitatea şi stabilitatea
(modificările pot fi influenţate de condiţii improprii, de rapiditate, starea patologică, intoxicaţie). Exprimarea
scrisă relevă vocabularul autorului, cunoaşterea regulilor gramaticale etc.
Caracteristicile topografice ale scrisului: marginea lăsată, marimea alineatelor, distanţa dintre rânduri,
amplasarea menţiunilor etc.

Caracteristicile generale ale scrisului:

- Gradul de evoluţie: persoanele cu scris inferior nu le pot imita cu cele cu scris superior, invers da
- Forma scrisului: gradul de evoluţie, execuţia literelor – forme arcadate, ghirlande, rotunjite, unghiulare
- Dimensiunea: scirs mare / mijlociu / mic
- Înclinarea scrisului – unghiul făcut de axa longitudinală a literei raportat la baza rândurilor
- Coeziunea / continuitatea scrisului – legarea lor în cuvinte
- Viteza scrisului
- Presiunea scrisului (grosimea trăsăturilor)
- Forma liniei de bază a rândurilor – linie dreaptă / concavă / convexă / şerpuitoare / frântă

Caracteristicile particulare ale scrisului:

- GRAME= trăsăturile din construcţia unei litere dispuse în plan vertical; DUCTE= trăsăturile
orizontale ce unesc două game  grafotehnica semnului grafic – începerea / finalitatea execuţiei,
legăturile etc.

*Expertiza grafologică investighează domeniul psihodiagnosticului.

*Expertiza grafică (grafoscopică) investighează autenticitatea unui text, identifică autorul, descoperă falsuri.

Obţinerea modelelor de comparaţie – de căre organele judiciare

 Modele de comparaţie libere (piese preconstituite) – anterioare, în afara cadrului judiciar
 Modele de comparaţie experimentale (la cerere) – scriere liberă / după dictare, în condiţii similare cu
scrierea iniţială.

Efectuarea expertizei grafoscopice:

- Cercetarea prealabilă – analiza obiectului de expertiză
- Examinarea comparativă pe înscrisuri – de ordine calitativă, nu cantitativă

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI

16
* Tipuri de fals: MATERIAL (alterare fizică)/ INTELECTUAL (alterare cu ocazia întocmirii de către
funcţionarul public în atribuţiile de serviciu prin atestarea unor fapte nereale).
*Moduri de falsificare: înlăturare / acoperire / adăugare / modificare de text, imitare / deghizare scris.
Înlăturare de text – pe cale mecanică (răzuire)/ chimică (spălarea unor substanţe) / acoperire de
text. Se începe prin stabilirea locului alterat (examinare stereoscopică, sub vapori de iod), urmat de refacerea
textului alterat prin metode fizice şi chimice (radiaţii invizibile, reactivi etc)
Acoperire de text – haşurare, pete de cerneală, semne grafice – se verifică la surse de lumină şi
radiaţii röentgen
Adăugare de text – modificare litere / cifre, adăugări de cuvinte / rânduri. Modalităţi: prin
transfer de text. Indicii: îngrămădirea ori prescurtarea nefireacă, micşorarea distanţei dintre rânduri, orientarea
diferită a liniilor de bază. Se cercetează materialul cu care s-a scris şi modul de intersectare a trăsăturilor.
Imitarea scrisului – liberă (cu model în faţă / după memorie) sau servilă (urmărirea strictă a
modelului original) – se remarcă falsificarea semnăturii, cu importante consecinţe economice / juridice /
sociale! Deghizarea scrisului – în special scrisorile anonime calomnioase, de ameninţare sau şantaj.

CERCETAREA ALTOR CATEGORII DE FALSURI

1. Falsificarea impresiunilor de ştampile – pe documentele de identitate sau producătoare de efecte

juridice – prin desenarea lor pe înscris, copierea sau transferul de pe alte documente ori scanarea lor.
Se pot observa sub radiaţii UV / IR, prin suprapunerea modelelor de comparaţie. Falsificarea sigiliilor
– depinde de natura materialului: plastilină, ceară roşie, plumb – se descoperă urmele de lipire, relieful
2. Falsul documentelor de identitate – falsuri parţiale / totale / contrafaceri – în special asupra
documentelor furate / pierdute. Se relevă sub acţiunea radiaţiilor UV.
3. Falsul de bancnote, timbre, alte doc – fals total / contrafacere; se evită prin hârtia de bună calitate,
filigranarea, cerneala de calitate, desene, particularităţi de tipărire. Dolarul SUA se falsifică cel mai
des. Se fac expertize artistice, iconografice etc.

2.TACTICA CRIMINALISTICĂ

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

Seminfică cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis fapta
prevăzută de legea penală (locul desfăşurării activităţii infracţionale ori unde s-au produs urmările
acesteia). Are în vedere nu doar locul efectiv al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele apropiate. Art. 192
CPP – se efectuează când sunt necesare clarificarea unor împrejurări de fapt importante ori când
există suspiciuni despre decesul unei persoane.
Se dispune de organul de UP prin ordonanţă motivată în faza urmăririi penale, respectiv
prin încheiere motivată de către instanţe, în cursul judecăţii. Pot fi prezenţi martori asistenţi doar
atunci când se apreciază ca necesar, ori medic legist, la fel cum se poate interzice participarea unor
persoane. Obiective:
 Cunoaşterea şi investigarea directa de către organuln de UP a locului faptei
 Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii
 Obţinerea de date despre modul de operare
 Identificarea martorilor
 Elaborarea unor versiuni despre săvârşirea faptei.
Elemente tactice: pregătirea echipei de cercetare dpdv judiciar şi criminalistic şi
dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar (salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor).
Organele de UP au obligaţia efectuării actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă nu
sunt de competenţa lor.
Mijloace necesare: trusa criminalistică universală (pentru măsurători, fixarea şi ridicarea
urmelor, executarea desenelor şi schiţelor), trusa foto, trusele criminalistice pentru cercetarea urmelor
latente, laboratoare criminalistice mobile (înregistrare foto – video, aparate de detecţie etc).

17
 Reguli tactice: - Efectuarea cercetării la faţa locului cu maximă urgenţă, în mod complet
şi detaliat, sub conducere şi organizare eficientă şi competentă a echipei de cercetare (cu sarcini
concrete, specifice atribuţiilor avute de fiecare membru, într-o ordine bine stabilită şi o succesiune
firească). Etape: descoperirea / relevarea urmelor, fixarea lor prin fotografiere, ridicarea obiectelor
purtătoare de urme şi menţiuni precise în procesul – verbal (mijloc procedural) despre toate aceste
operaţiuni. Se impune luarea unor măsuri de ordine şi interzicerea accesului persoanelor neautorizate.
Fixarea măsurilor întreprinse: prin fotografiere, schiţare, înregistrări video.

Măsuri preliminare cercetării la faţa locului:

 Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea urmelor
 Fixarea împrejurărilor care se pot modifica / pot dispărea: ora ajungerii organelor de
cercetare, poziţia şi starea căilor de acces, mirosurile întâlnite, lumina, funcţionarea unor
aparate, ora ceasului
 Acordarea primului ajutor victimelor – desenare cu creta dacă vor fi luate la spital
 Prevenirea / Înlăturarea pericolelor iminente
 Identificarea martorilor şi reţinerea suspecţilor

Efectuarea propriu-zisă a cercetării la faţa locului:

- Completarea măsurilor de salvare a victimelor şi de înlăturare a pericolelor
- Examinarea rapidă a locului faptei
- Îndepărtarea persoanelor inutile şi reţinerea celor importante
- Limitarea accesului în zonă
- Stabilirea sarcinilor membrilor echipei
- Obţinerea unor prime informaţii despre faptă
- Prevenirea efectuării de modificări la locul faptei
- Fixarea căilor de acces şi de deplasare
- Purtarea echipamentului de protecţie
- Interzicerea comentariilor, aprecierilor, discuţiilor.
* Faza statică: participarea coordonatorului echipei de cercetare (procurorul), eventual
cu un specialist - examinarea atentă a locului faptei de la centru spre margini – stabilirea stării şi
poziţiei mijloacelor materiale de probă, urmelor vizibile, măsurarea distanţei dintre obiectele
principale, executarea de fotografii de orientare, schiţie şi ale obiectelor principale, determinarea
eventualelor modificări survenite.
* Faza dinamică: participarea întregii echipe de cercetare – examinarea amănunţită a
corpului victimei, a fiecărui obiect purtător de urme, executarea de fotografii şi înregistrări video,
luarea declaraţiilor martorilor şi persoanei vătămate (separat), clarificarea împrejurărilor negative.

Fixarea rezultatelor cercetării

– PROCESUL- VERBAL: art. 199 CPP – ordonanţa / încheierea prin care s-a dispus măsura, numele
şi calitatea persoanelor prezente, numele suspectului / inculpatului, descrierea amănunţită la locului
faptei. Structură: parte introductivă + descriptivă + încheiere. Se semnează pe fiecare pagină de toţi
membrii prezenţi. Se va menţiona ora exactă a începerii şi încheierii cercetării la faţa locului.
-SCHIŢA LOCULUI FAPTEI: plan/desen-schiţă: dispunerea obiectelor în plan
-FOTOGRAFIA JUDICIARĂ: fixarea rezultatelor cercetării – foto de orientare, schiţe, foto
obiectelor principale, foto de detaliu.
-ÎNREGISTRAREA VIDEO: obligatorii la omucideri, explozii, incendii, accidente feroviare.

TACTICA CRIMINALISTICĂ PRIVIND EFECTUAREA CONSTATĂRII ŞI A

EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

CPP – constatările se fac când pot dispărea unele mijloace materiale de probă ori în domenii
strict specializate, de către tehnicieni criminalişti (care NU pot desfăşura în acelaşi timp şi acte de

18
UP). Certificatul medico-legal are doar valoarea unui raport de constatare, uneori fiind necesară şi
efectuarea unei expertize – act procedural urgent (opinia unui expert).
EXPERTIZA criminalistică reprezintă o cercetare ştiinţifică a probelor materiale,
destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală
cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a unor eventuale modificări de
formă, conţinut sau structură.

Efectuarea expertizei este facultativă, fiind dispusă fie de organul de UP, fie de instanţă
atunci când se consideră necesar. Uneori, expertiza psihiatrică e obligatorie – la infractori minori 14-
16 ani, uciderea nou-născutului de către mamă etc.
Constatările pot fi dispuse doar în faza de UP, expertizele se pot efectua şi în cursul jud.
Constatările sunt consemnări generale, în timp ce pentru expertize sunt necesare examinări detaliate.
* În prezent, în subordinea MJ funcţionează Institutul Naţional de Expertize Criminalistice,
iar în cadrul MP există secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă ICCJ. În
cadrul MAI se găseşte IGPR, cu laboratoare criminalistice şi în ţară.

Oportunitatea expertizei – se raportează la momentul dispunerii ei, fiind respinse cererile

considerate neconcludente. Obiectul expertizei: lămurirea unor fapte / împrejurări de fapt ce reclamă
cunoştinţe de specialitate în diferite domenii – Nu probleme de drept! Întrebările adresate expertului
trebuie să fie clar formulate, iar obiectele transmise pt expertiză trebuie să fie de calitate.

Tactica efectuării expertizei – cunoaşterea obiectului expertizei, examinarea separată a

fiecărui obiect, examinarea comparativă a caracteristicilor (confruntări, juxtapuneri, suprapuneri).

Redactarea raportului de expertiză – parte introductivă (date de identificare, calitate,

dovadă etc), parte expozitivă (descrierea operaţiunilor efectuate), concluzii (categorice / probabile /
imposibilitatea rezolvării – examinarea riguroasă a detaliilor şi folosirea mijloacelor adecvate).
Verificarea raportului de expertiză – verificarea respectării procedurilor legale (formal)
şi a conţinutului ştiinţific (de fond). Interpretarea concluziilor conduce la clarificarea împrejurărilor,
cele mai relevante fiind concluziile de certitudine; toate întoielile se interpretează în favoarea
suspectului / inculpatului.

CADRUL TACTIC AL ORGANIZĂRII ANCHETEI PENALE

Principiile organizării UP:

1. Individualitatea – în funcţie de particularităţile fiecărui caz
2. Dinamismul – efectuarea promptă a cercetării criminalistice şi flexibilitatea planificării.
*Planul de urmărire penală reprezintă o structură unitară de elemente componente care
conferă eficienţă activităţii de UP. Se întocmeşte în scris. Structură: versiunile, problemele de
clarificat, activităţile ce vor fi desfăşurate şi persoanele care vor participa în acest sens (în cazul
infracţiunilor flagrante nu se întocmeşte un plan de UP!). Conţinutul: problemele ce trebuie
clarificate prin investigaţia penală – 7 întrebări: ce faptă, unde, când, cine, cum, cu cine şi în ce scop?
= obiectul infracţiunii, latura obiectivă şi cea subiectivă, subiectul activ şi participanţii. Când sunt
mai mulţi suspecţi / inculpaţi, se vor întocmi fişe distincte pentru fiecare în parte.
*Versiunile de urmărire penală – supoziţii elaborate pe baza unor date deţinute într-un
anumit moment al UP prin care s-ar putea explica faptele şi împrejurările unei cauze, ea urmând să
facă obiectul verificărilor de către organul de UP.
a) Versiunile principale – referitoare la faptă în ansamblul ei, natura şi elementele constitutive
(latura obiectivă şi cea subiectivă, subiectul infracţiunii)
b) Versiunile secundare – presupuneri referitoare la aspectele izolate ale faptei – sunt elaborate
şi verificate înaintea versiunilor principale!

19
 Elaborarea versiunilor – condiţii: deţinerea unor date sau informaţii (un minimum în acest
sens, însă precise şi concrete sub raport calitativ), conceperea unor versiuni apropiate de realitate
(pregitătire generală şi complexă, cu experienţă în domeniu) şi folosirea unor forme logice de
raţionament (deductiv şi inductiv + transductiv, adică analogii), alături de intuiţie bine dezvoltată.
Reguli tactice – versiunile să fie elaborate numai pentru fapte sau împrejurări
susceptibile de mai multe explicaţii, numai pe baza datelor de natură procesuală, concrete, iar
explicaţiile să fie plauzibile şi bine construite.
Verificarea versiunilor – se face concomitent pentru toate, cu acordarea de prioritate
problemelor care nu suferă amânare şi cu clarifiacarea integrală a fiecărei probleme în parte.

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR

Administrarea probei testimoniale constă în ascultarea persoanelor chemate să depună

mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora de către organele de
cercetare judecătorească.
Orice persoană fizică poate fi chemată în calitate de martor, însă:
- Sunt exceptate: părţile şi subiecţii procesuali principali, incapabilii, cei sub secret profesional
- Pot refuza calitatea de martori: soţul (şi fostul soţ), ascendeţii şi descendenţii, fraţii şi surorile
suspectului / inculpatului
- Martorii au obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar (existând posibilitatea emiterii
unui mandat de aducere), de a depune jurământ / declaraţie solemnă şi de a spune adevărul
- Pot fi protejaţi martorii vulnerabili ori cei ameninţaţi
- Martorul are dreptul de a nu se acuza, declaraţia dată de el în această calitate neputând fi
folosită împotriva sa
- Forţa probantă a declaraţiilor de martor are caracter relativ şi nu este superioară altor probe
din cauza: imperfecţiunii organelor de simţ umane, unor procese psihice distorsionate şi
particularităţi psihologice.

Procesul psihologic de formare a declaraţiilor de martor – mărturia este rezultatul unui

proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea sa orală /
scrisă în faţa organelor judiciare.
1. Recepţia faptelor şi împrejuărilor de către martori – recepţia senzorială: senzaţia (prin
organele de simţ) şi percepţia (conştientizarea obiectelor şi fenomenelor resimţite).
Distorsionarea recepţiei senzoriale – factori de natură obiectivă (vizibilitate, audibilitate,
durata percepţiei, disimularea înfăţişării) şi de natură subiectivă (calitatea organelor de simţ,
personalitatea şi gradul de instruire, vârsta şi inteligenţa, temperamentul şi mobilitatea,
oboseala, stările afective, atenţia, tipul perceptiv).
2. Prelucrarea informaţiilor – decodarea recepţiilor senzoriale: aprecierea spaţiului şi
dimensiunilor, percepţia timpului, aprecierea vitezei.
3. Stocarea memorială – achiziţia, reţinerea şi reactivarea informaţiilor. Se verifică informaţiile
în funcţie de rapiditatea şi durata stocării, dar şi de tipul de memorie (vizuală, auditivă etc).
*uitarea – fenomen natural care determină denaturarea treptată a informaţiilor reţinute. Este
influenţată de: timpul scurs, interes, temperament, afecţiuni, stări afective etc.
*reactivarea memoriei – sub forma reproducerii (verbale / scrise) sau recunoaşterii (de persoane
/obiecte prin compararea lor).

Reguli tactice de ascultare a martorilor:

 Studierea prealabilă a dosarului
 Stabilirea martorilor ce vor fi audiaţi
 Determinarea ordinii de audiere
 Stabilirea momentului şi locului audierii (citaţi în aceeaşi zi, la ore diferite)
 Întocmirea unui plan de ascultare: problemele de clarificat, întrebările, ordinea.

20
  Parcurgerea celor 3 etape: de identificare (atmosferă sobră, calmă), de relatare liberă (fără
întreruperi, reacţii, gesturi) şi de formlulare de întrebări (în cazul denaturărilor prin adăugare
/ omisiune / substituire / transformare- întrebări de completare, de precizare, ajutătoare şi de
control)
 Verificarea declaraţiilor martorilor – prin alte probe / date existente la dosar
 Aprecierea declaraţiilor- în cadrul examinării şi aprecierii întregului probatoriu, comparativ

 Pentru martorii minori – sub 14 ani va fi audiat nmai în prezenţa unui părinte / tutore /
reprezentant şi, dacă este necesar, şi a unui psiholog, atrăgându-i-se atenţia să spună adevărul.
Se vor parcurge aceleaşi etape principale, adică pregătirea audierii, identificarea persoanei,
relatarea liberă şi formularea de întrebări. Cicluri de dezvoltare a copilului:
-Perioada 1-3 ani- nu prezintă relevanţă juridică din cauza instabilităţii psihice
-Perioada 3-6 ani – preşcolar – audiat numai dacă se impune în mod deosebit, cu specialişti
-Perioada 6-10 şi 10-14 ani – şcolar – are capacitate de redare şi memorie
-Perioada 14-18 ani – adolescenţă – introducerea în viaţa socială, spirit puternic de observaţie.
 Pentru persoanele în vârstă – scăderea posibilităţilor de recepţie senzorială şi tulburări de
memorie, apariţia sindromului de depersonalizare şi deordine psihotică.
 Pentru persoanele cu hanidcap – ascultarea surdo-muţilor şi nevăzătorilor impune prezenţa
unui interpret şi se adaptează la nevoile concrete ale fiecărei persoane.
 Pentru persoanele străine – pe bază de interpret / traducător, susceptibil de mărturie
mincinoasă similar martorului în sine.

Depoziţia martorilor se consemnează în scris, formulare tip, de regulă tehnoredactate. Se

va nota în forma fidelă a declaraţiilor date, atât întrebările cât şi răspunsurile, urmând ca declaraţia să
fie citită martorului care o va semna pe fiecare pagină. Martorul poate reveni asupra declaraţiei.
Declaraţia va fi fixată şi prin mijloace tehnice criminalistice (înregistrări video şi audio) de câte ori
este posibil – prezintă avantajul fidelităţii şi obiectivităţii. Înregistrarea va fi audiată la final şi se va
semna pe bandă în sensul asumării conţinutului ei.

TACTICA ASCULTĂRII PERSOANEI VĂTĂMATE

Statul este titularul acţiunii penale şi subiectul pasiv general al infracţiunii.

Persoana vătămată este subiectul pasiv (concret) al infracţiunii, persoana care a suferit
o vătămare fizică, materială sau morală prin săvârşirea faptei penale. –CP.
*Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală pt care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie
să înştiinţeze organul judiciar care o va putea audia doar în calitate de martor. Dacă persoana
dovedeşte şi existenţa unui prejudiciu, ea se poate constitui parte civilă în procesul penal.
Persoana vătămată poate fi audiată atât în cursul UP, cât şi în faza judecăţii. Audierea va
fi înregistrată cu mijloace tehnice audio-video.
Etapele procesului psihic de formare a declaraţiei:
- percepţia (recepţia) informaţiei: recepiţia auditivă (condiţionată de distanţă, direcţie de
propagare, fenomene şi iluzii acustice), vizuală (imagini consecutive sau simultane), cutanată
(senzaţii tactile – atingeri, termice, de durere etc), olfactivă, organice, de mişcare, de echilibru
– poate fi distorsionată recepţia de factori obiectivi (iluminare, factori meteo, distanţă, durată)
sau subiectivi (calitatea organelor de simţ, vârstă, personalitate, temperament, stări, atenţie)
- prelucrarea ei logică – cu aprecierea factorilor de bruiaj ca: dimensiunea, timpul (obiectiv şi
subiectiv), mişcarea
- memorarea – interesează corectitudinea şi fidelitatea informaţiilor memorate, influenţate
fiind de calitate şi durata memorării, stările afective, tipul de memorare (logică / mecanică,
motrică, intuitivă, profesională), cu posibilitatea uitării

21
 - reactivarea – sub forma reproducerii (actualizarea informaţiilor achiziţionate, cu posibile
denaturări involuntare datorate stărilor emoţionale ori chiar intenţionate, prin schimbare de rol
sau dacă victimele sunt în stare agonică) sau recunoaşterii (individualizarea unor obiecte /
persoane după criterii subiective – erorile pot veni din cauza duratei reduse, asemănărilor,
tulburărilor psihice, gradului de atenţie etc).

Tactica audierii – etape:

 studierea materialului cauzei
 cunoaşterea persoanelor ce vor fi audiate
 întocmirea planului de ascultare
 verificarea identităţii persoanei
 ascultarea liberă (cu notarea declaraţiilor semnificative, fără întreruperi)
 adresarea de întrebări – nu e mereu obligatorie; pot fi de completare / precizare / ajutătoare /
de control
 verificarea şi aprecierea declaraţiilor.

TACTICA AUDIERII SUSPECTULUI / INCULPATULUI

Mărturisirea nu mai are în prezent caracter prioritar faţă de alte probe. Are ca specific
următoarele: este condiţionată (se raportează şi la celelalte probe din dosar), divizibilă (parţial) şi
retractabilă (oricând în cursul procesului penal). Reprezintă expresia dreptului la apărare.
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Inculpatul este persoana pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, devenind parte
în procesul penal.

*Particularităţile psihologice ale formării şi redării declaraţiilor:

A. latura subiectivă – conceperea activităţii infracţionale şi rezoluţia infracţională – intenţia
B. latura obiectivă – desfăşurarea activităţii infracţionale: acte de pregătire, de executare, urmări
(perioada postinfracţională - teamă, agitaţie, ascundere)

*Atitudinea din momentul audierii – relevarea unor stări de teamă, emoţie prin:
accelerarea ritmului respiraţiei, creşterea presiunii sanguine, accelerarea bătăilor inimii, contractarea
muşchilor, schimbarea mimicii, modificarea timpului de reacţie. Ulterior se pot schimba declaraţiile,
pot exista încercări de simulare / disimulare (verificate cu ajutorul testului poligraf).

*Particularităţile personalităţii magistratului – Efectul Galatea (încrederea în sine) şi

Pzgmalion (echilibrul între aşteptările de la alţii şi aşteptările altora faţă de noi). Calităţi necesare
pentru efectuarea audierii (şi cel interogat îl studiază pe anchetator!):
 creativitate în gândire
 capacitate de prelucrare cu obiectivitate a datelor
 capacitate de stabilire a contactului psihologic cu audiatul
 evitarea exagerărilor de interpretare a declaraţiilor
 controlarea sentimentelor de simpatie / antipatie.

Etapele audierii:
 studierea materialelor existente
 cunoaşterea personalităţii suspectului / inculpatului (caracter, temperament, aptitudini şi
factori care i-au infulenţat starea psiho-socială: mediul, nivelul de educaţie, prietenii)
 organizarea modului de desfăşurare a audierii – stabilirea problemelor, pregătirea materialului
probator, determinarea ordinii de ascultare, stabilirea modalităţii de citare
 planificarea ascultării – plan diferit pt fiecare suspect / inculpat, flexibil

22
  identificarea persoanei audiate
 etapa relatării libere (atmosferă favorabilă, calmă, sobră), cu aducerea în prealabil la
cunoştinţă a calităţii, încadrării faptei, drepturilor şi obligaţiilor procesuale; în tot timpul
audierii este permisă consultarea cu avocatul!
 adresarea de întrebări: de control / precizare / completare / ajutătoare. Pot fi generale/detaliate
 consemnarea declaraţiilor, citirea lor şi semnarea pe fiecare pagină (de cel audiat şi de
anchetator, cu eventuale menţiuni)+ înregistrare video / audio (însoţite mereu şi de declaraţia
scrisă!)
 verificarea şi interpretarea declaraţiilor în raport cu materialul probator.

Tehnici de audiere:
 Audierea repetată – în cazul declaraţiilor contradictorii sau mincinoase
 Ascultarea încrucişată – de mai multe persoane împreună
 Întâlnirile surpriză – cu martori de ex
 Complexul de vinovăţie – caracter afectogen al întrebărilor.
Procedee de audiere:
 Ascultarea progresivă – prezentarea gradată a probelor şi datelor deţinute de anchetatori
 Ascultarea frontală – prezentarea tuturor probelor pentru a-l surprinde pe infractor.
*Metode de depistare a comportamentului simulat – nerecunoscute ca mijloace de probe în legislaţia
română; apărute în 1925, în SUA (Larson). Se bazează pe modificări ale activităţii cardiovasculare, ritmului respiraţiei,
vocii etc. Mijloace:
 Poligraful – măsoară tensiunea arterială, dereglările respiraţiei, rezistenţa electrodermică şi contractura
musculară (1925). Pregătirea testării se face prin studierea materialului dosarului, cunoaşterea personalităţii celui
audiat şi un examen medical prealabil obligatoriu. Se va efectua un dialog pre-test pentru stabilirea ritmului
normal, prin întrebări simple şi evidente, apoi va urma testarea propriu-zisă, cu diferite întrebări: neutre / de
control / afectogene. Interpretarea diafragmei se face de către specialist, care trebuie să dispună de răspunsuri
sincere şi nesincere pt a avea modele de comparaţie.
 Detectorul de stres emoţional în voce – determină microtremurul vocii datorat stărilor nervoase (1970)
 Detectorul de stres emoţional în scris – măsoară timpul de latenţă, durata, presiunea scrisului.
Sunt nelegale hipnoza, electroşocul, narco-analiza.

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI (ridicarea de obiecte şi înscrisuri)

Percheziţia este un act procedural destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin /
poartă urme ale infracţiunii, a corpurilor delicte, înscrisurilor cunoscute sau necunoscute organului
judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului judiciar în procesul penal.

Este reglementată în art. 156-171 CPP – când există o suspiciune rezonabilă despre
săvârşirea unei infracţiuni, despre deţinerea nelegală a unor obiecte / înscrisuri în legătură cu o
infracţiune, putând conduce la descoperirea urmelor infracţiunii, prinderea făptuitorului ori
conservarea unor date importante. Clasificări: percheziţii domiciliare / corporale / informatice / de
vehicule.
Se dispune în cursul UP la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar
în cursul judecăţii de către instanţă, din oficiu sau la cererea procurorului.
Timpul de efectuare a percheziţiei: orele 06-20. Percheziţia începută între aceste ore
poate continua şi în cursul nopţii! Pt localurile publice deschise şi în afara intervalului orar
menţionat, percheziţia se poate efectua oricând. Înainte de începere se solicită predarea de bunăvoie a
obiectelor căutate şi, dacă se întâmplă, percheziţia nu va mai avea loc. Este posibilă prezenţa unui
avocat care va fi aşteptat maximum 2 ore.
Clasificări: în spaţii deschise / închise, individuală / de grup, primare / repetate.

Pregătirea efectuării percheziţiei:

23
 - Stabilirea obiectivelor (ce se caută) – oportună numai când există presupuneri întemeiate că se
vor găsi anumite obiecte / înscrisuri
- Cunoaşterea locului percheziţiei (fie că e loc deschis sau închis)
- Cunoaşterea persoanelor la care se va efectua percheziţia
- Stabilirea momentului prielnic
- Pregătirea mijloacelor tehnice necesare (chei, surse de lumină)
- Formarea echipei (cu aducerea persoanei la care se va face percheziţia când e reţinută).

Psihologia organului judiciar care efectuează percheziţia: bună capacitate de

observaţie, atenţie, intuiţie, putere de concentrare, analiză, perseverenţă. Reguli: examinarea
minuţioasă şi atentă a locului, menţinerea atenţiei, adaptabilitate la situaţii noi, calm şi răbdare.
Psihologia persoanei percheziţionate: manifestări precum dereglarea respiraţiei, a
vocii, crispare, modificarea ritmului cardiovascular, a timpului de latenţă.

Etape:
- Deplasarea la locul percheziţiei: caracter inopinat
- Intrarea la locul percheziţiei: pătrundere normală şi numai dacă se impune se va interveni
forţat
- Măsuri urgente: inspecţia rapidă a locului, protejarea probelor care pot fi distruse, salvarea
eventualelor victime, contracararea violenţelor, strângerea persoanelor într-un singur loc,
studierea atentă a locului
- Percheziţia propriu-zisă: efectuată sistematic, minuţios, cu analiza permanentă a persoanei
percheziţionate, în conformitate cu prevederile legale. Vor fi ridicate obiectele / înscrisurile
considerate suspicioase.
- Fixarea percheziţiei: prin fotografiere (de ansamblu, schiţă, de detaliu), înregistrări audio –
video, schiţe şi consemnări detaliate în procesul – verbal întocmit la faţa locului (în mai multe
exemplare, semnat pe fiecare pagină).

Particularităţi ale unor tipuri de percheziţie:

1. ÎNCĂPERI / LOCURI ÎNCHISE: cercetarea clădirii, a zidurilor sau pereţilor ei, a altor
elemente de construcţie (pardoseli, planşee, scări, instalaţii sanitare, sobe etc.), a mobilierului
(mobilă, decoraţiuni, vase, cărţi etc) – particularităţi în cazul instituţiilor publice
2. VEHICULE: specificitate dată de loc, făcută şi de organele de ordine publică
3. LOCURI DESCHISE: dar îngrădite (altfel e cercetare la faţa locului)! – curţi, grădini,
terenuri. Locul poate fi împărţit pe sectoare, se vor folosi câini de urmărire şi schiţe prealabile
şi ulterioare ale zonei.
4. CORPORALĂ: examinarea atentă a întregului corp şi a hainelor, se face mereu de o persoană
de acelaşi sex! Se poate efectua şi de organele de ordine publică (fără mandat) – diferă de
controlul vamal!
5. INFORMATICĂ: a unui suport informatic sau de stocare a datelor – întotdeauna cu mandat
dat de judecător şi în prezenţa unui informatician. Se evită atingerea vieţii private şi
distrugerea componentelor.

REGULI ŞI PROCEDEE PENTRU UNELE ACTE DE UP

1.CONFRUNTAREA

Confruntarea reprezintă un procedeu probator cu caracter complementar constând în

verificarea unor declaraţii contradictorii obţinute de la mai multe persoane audiate. NU este un
mijloc de probă!

24
 E necesară numai când se impune clarificarea unor împrejurări şi nu mai există alte
modalităţi în acest sens. Este mai dificilă ca ascultarea propriu-zisă pt că are în vedere cel puţin 2
persoane: martori sau martor-suspect / inculpat. Tactică:
- studierea materialului cauzei
- stabilirea persoanelor ce vor fi confruntate
- cunoaşterea atentă a persoanelor
- ascultarea prealabilă în vederea confruntării
- organizare: alegerea locului, stabilirea succesiunii întrebărilor, evitarea înţelegerilor
prealabile. Persoanele se pot aşeza cu faţa la cel care supraveghează, faţă în faţă sau spate în
spate. Numărul persoanelor care efectuează supravegherea să fie cel puţin egal cu cel al
persoanelor confruntate!
- psihologie: posibilă teamă, milă, vinovăţie, agresivitate
- confruntarea propriu – zisă: comunică doar cu organul judiciar, se vor adresa întrebări
introductive apoi concrete. Rezultatul se conemnează într-un proces-verbal, citit şi semnat de
participanţi pe fiecare parte, existând şi posibilitatea înregistrării video / audio.

2.PREZENTAREA PENTRU RECUNOAŞTERE

Prezentarea pt recunoaştere este o activitate cu caracter practic destinată identificării

unor persoane, cadavre sau obiecte de către anumite persoane care le-au perceput în împrejurări
determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte cu implicaţii penale. NU este mijloc de
probă!
Se vor compara caracteristicile unei persoane / unui obiect prezentat spre recunoaştere cu
cele caracteristice percepute într-un moment anterior. Reactivarea memoriei implică factori obiectivi
(vizuali, olfactivi, auditivi) şi subiectivi (organe de simţ, inteligenţă, vârstă, emotivitate). Etape:
- studierea prealabilă a materialului cauzei
- ascultarea prealabilă a persoanei chemate pentru recunoaştere (pusă să efectueze o descriere
cât mai detaliată a obiectului / persoanei vizate)
- organizare: persoana prezentată va fi îmbrăcată şi aranjată la fel, pt cadavre se va efectua
toaleta prealabilă (şi îmbrăcat!), obiectele vor fi alese după trăsături cât mai apropiate. Vor
exista martori asistenţi, este interzisă comunicarea între subiecţii recunoaşterii.
*persoanele pot fi recunoscute şi prin mimicompozitor, identikit, după fotografii / voce/mers
*pot fi recunoscute obiecte diferite, animale pierdute / furate
- rezultatele vor fi fixate prin proces-verbal, fotografiere şi înregistrare video/ audio.

3.RECUNOSTITUIREA

Reconstituirea presupune refacerea în tot sau în parte a modului şi condiţiilor în care s-a
comis fapta penală (reproducere experimentală).
Obiect: reproducerea unor circumstanţe esenţiale la săvârşirea faptei penale. Categorii:
 Pt veridicitatea declaraţiei martorilor
 Pt verificarea posibilităţilor de percepţie
 Pt verificarea posibilităţilor de săvârşire a unor acţiuni în condiţiile date
Se dispune motivat de organul de UP / de instanţă, în tot cursul procesului penal.
Organizare:
- Determinarea problemelor de lămurit
- Stabilirea persoanelor participante
- Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţii similare cu realitatea (loc, timp, mediu)
- Măsuri preliminare: alegerea momentului, verificarea prealabilă a condiţiilor şi persoanelor
prezente (cu prezenţa eventuală a unor apărători)
- Reconstituirea propriu – zisă: cu calm, sobrietate, ritm similar realităţii (cu eventuale opriri
pentru efectuarea de fotografii )

25
 - Fixarea rezultatelor: proces-verbal, înregistrări video şi fotografii, desene schiţă etc.

3.METODOLOGIA CRIMINALISTICĂ

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DE OMUCIDERE

Naşterea – prima respiraţie în plămâni. Moartea – agonie / clinică / biologică. Probleme de

stabilit în cazul acestor infracţiuni:
- Stabilirea cauzei şi naturii morţii (cu participarea medicului legist)
- Identificarea locului unde s-a comis omorul (eventual transportarea cadavrului)
- Stabilirea momentului comiterii faptei (încadrarea în timp)
- Determinarea modului în care s-a săvârşit omorul
- Identificarea făptuitorului şi a participanţilor
- Identificarea victimei
- Stabilirea instrumentelor sau mijloacelor care au dus la săvârşirea faptei
- Stabilirea mobilului / scopului infracţiunii.

Mijloace de probă:
 Din CPP: constatări, expertize, audieri de martori, suspecţi / inculpaţi, prezentări pentru recunoaşteri,
percheziţii, reconstituiri
 Criminalistice: examinarea urmelor, identificarea persoanelor şi cadavrelor, efectuarea actelor de UP,
reguli metodologice, mijloace de Medicină legală

Reguli metodologice:
 Efectuarea cercetării de o echipă complexă (condusă de procuror, medic legist, poliţişti)
 Operativitate şi organizare eficientă (cercetare rapidă la faţa locului, ascultarea imediată a martorilor şi
suspecţilor, dispunerea de constatări şi expertize)
 Cercetarea atentă, completă şi calificată a locului faptei
 Planificarea judicioasă a activităţii de UP
 Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracţiunii (de la faptă la autor! - pp aflării
adevărului şi prezumţia de nevinovăţie)
 Asigurarea continuităţii desfăşurării UP
 Efectuarea cerccetării în conformitate cu prevederile legale.

Primele măsuri luate de organele de UP: stabilirea dacă victima mai trăieşte sau nu,
determinarea locului săvârşirii faptei, fixarea împrejurărilor care pot suferi modificări, identificarea martorilor
şi suspecţilor. Activităţi pregătitoare: identificarea victimei şi a altor persoane implicate, efectuarea
examenului medico-legal, prevenirea contaminării scenei crimei, ascultarea martorilor, urmărirea operativă a
suspecţilor.

Particularităţi ale cercetării la faţa locului:

 Faza statică – vor intra doar medicul legist şi procurorul, luând măsurile premergătoare (constatarea
morţii, examinarea locului faptei, obţinerea unor date despre victimă, stabilirea modificărilor apărute,
determinarea punctului de unde va începe cerctarea, selecţia martorilor asistenţi, prevenirea
contaminării locului). Se fixează poziţia în care s-a găsit cadavrul (foto / video) şi se obţin date despre
faptă. Nimic nu poate fi schimbat / modificat!
 Faza dinamică – intervine toată echipa; începe cu examinarea cadavrului (medicul legist: constatarea
morţii – semne precoce: reacţiile pupilei / semitardive: pierdere de căldură, rigiditate, lividităţi /
tardive, stabilirea cauzei şi natura morţii, data şi locul, modul de săvârşire), descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor, clarificarea aspectelor negative.

*Studiul ENTOMOLOGIC = ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţuitoarelor cu corp segmentat (insecte
apărute în procesul de putrefacţie). Tipuri: entomologia medico-legală, urbană şi a produselor. Perioade:
embrionară, postembrionară, postmetabolară. În condiţii normale, depunerea de ouă se face în 2 zile de la
26
deces. Se poate determina natura şi cauza morţii, locul unde s-a săvârşit omorul; se va ţine seamă şi de
condiţiile de mediu.

*Particularităţi de cercetare determinate de mijloacele şi procedeele folosite:

1. Omor cu arme albe – tăioase / înţepătoare/despicătoare – se identifică după tipul rănii
2. Omor prin asfixiere – spânzurare / strangulare / sufocare / înecare – dif de sinucidere!
3. Omor prin împuşcare – urmele principale şi secundare ale tragerii
4. Omor prin otrăvire – cu substanţe toxice, de obicei agenţi chimici
5. Moarte violentă din alte cauze: accidente auto / navale / aeriene, căldură, îngheţ etc.

Dispunerea de expertize medico – legale: de organul de UP (ordonanţă motivată), la cerere sau

din oficiu ori de instanţă (încheiere motivată). Se vor efectua constatări de un specialist din cadrul organelor
judiciare, când există riscul dispariţiei ori schimbării împrejurărilor ori se cere lămurirea urgentă a unor
aspecte =raport de constatare. Necropsia se efectuează de medicul anatomopatolog la morgă (victima e adusă
în sac) care a fost prezent la faţa locului şi ajută la stabilirea cauzei şi naturii morţii – moarte violentă /
patologică / accidentală / sinucidere, diferenţiază loviturile mortale de celelalte, determinând agenţii
vulneranţi, stabileşte sexul, vârsta şi talia victimei.
Dispunerea expertizei criminalistice: pt identificarea autorului şi participanţilor, a
instrumentelor şi substanţelor folosite, a împrejurărilor cauzei. Se examinează:
- Urmele lăsate pe corpul uman – urme dactiloscopice, de picioare, de dinţi / buze
- Expertiza traseologică – urme pe diferite obiecte din câmpul infracţional
- Expertiza balistică
- Alte categorii de expertize: a urmelor de sânge, spermă, păr, oase, a înscrisurilor etc.
Elaborarea versiunilor de UP: planificarea anchetei referitor la autor, mobilul şi scopul faptei,
împrejurări. Se face din datele obţinute la faţa locului + ascultarea martorilor, rudelor ori investigaţia victimei.
Ele vor fi ulterior verificate.
*Evaluări profiling – pentru stabilirea tipului pshiologic al infractorului.
Efectuarea actelor de UP: Ascultarea martorilor – de urgenţă, ascultarea suspectului /
inculpatului, efeectuarea de confuntări, percheziţii (dacă se descoperă părţi de cadravru devine cercetare la faţa
locului), reconstituiri.
 Există particularităţi de investigare în cazul cadavrelor dezmembrate (grea identificare a victimelor)
ori în cazurile dispariţiei unor persoane, susceptibile victime de omucidere.

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR CE ADUC ATINGERE PATRIMONIULUI

Patrimoniul este privit în sens larg, fără distincţie între proprietatea publică şi cea privată.
A) Furtul (simplu / calificat) = luarea unui bun mobil din posesia / detenţia altuia în scopul însuşirii pe
nedrept.
B) Tâlhăria (simplă / calificată) = furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe / ameninţări ori punerea
victimei în imposibilitatea de a se apăra.
Probleme:
- Determinarea concretă a bunurilor mobile
- Stabilirea exactă a locului şi momentului săvârşirii faptei
- Identificarea mijloacelor şi metodelor folosite în săvârşirea faptei
- Identificarea făptuitorului şi participanţilor
- Identificarea persoanei vătămate (şi a posesorului)
- Stabilirea condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei.
Acte procedurale:
1. Constatarea infracţiunii flagrante – autor prins sau urmărit de persoana vătămată, de martori oculari
sau de strigătul public imediat după săvârşirea faptei. Autorul va fi percheziţionat şi interogat imediat
ce e prins, întocmindu-se un proces-verbal (şi de organele de ordine publică, nu neapărat de cele de
UP).
2. Cercetarea la faţa locului – locul săvârşirii faptei include locaţia propriu-zisă şi căile de acces,
itinerariul parcurs, locul violenţelor / ameninţărilor şi al ascunderii bunurilor.
3. Ascultarea persoanei vătămate – obţinerea de date concrete privind bunurile sustrase, a modului de
operare a infractorului (pt tâlhării).

27
 4. Audierea martorilor – împrejurări percepute direct la săvârşirea faptei şi prezentarea ulterioară spre
recunoaştere.
5. Efectuarea de percheziţii – în special corporale pt infracţiunile flagrante, domiciliare (în vederea
ascunderii bunurilor – dispunerea de sechestru asigurător)
6. Identificarea şi prinderea făptuitorilor – pe baza modului de operare.
7. Efectuarea prezentărilor pentru recunoaştere şi a reconstituirilor
8. Dispunerea de expertize judiciare.

Particularităţi ale furtului:

 Furtul din locuinţe
 Furtul din buzunare
 Furtul din şi de autoturisme
 Alte forme de furt: de bagaje, de la persoane adormite, din garderobe, din hoteluri etc.

*Particularităţi ale furtului / tâlhăriei din proprietatea publică:

 clarificarea unor împrejurări ca: cele negative, situaţia reală a patrimoniului unităţii
 moduri specifice de operare: furt din bagaje / genţi, din trenuri de marfă etc.

C) Delapidarea – infracţiuni de serviciu: însuşirea, folosirea sau traficarea pentru sine sau pentru altul de
bani, valori sau bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Probleme:
 determinarea obiectului material al infracţiunii (natura, calitatea bunurilor, cantitatea, valoarea):
gestionarea presupune primirea efectivă a bunurilor, în timp ce administrarea se referă la mişcarea
bunurilor din patrimoniul unităţii
 stabilirea elementelor laturii obiective: însuşirea (sustrageri, plusuri de gestiune), folosirea, traficarea
de bani / valori / bunuri.
 identificarea autorului şi participanţilor – posibilitatea unui grup infracţional
 stabilirea cauzelor şi condiţiilor care au favorizat săvârşirea faptei
Măsuri: cunoaşterea situaţiei reale a gestiunii, stabilirea cauzelor lipsurilor sau plusurilor de gestiune,
efectuarea de percheziţii şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
Acte de UP: audierea martorilor, suspecţilor şi inculpaţilor, expertize judiciare (posibilă descoperirea unor
falsuri), confruntări, cercetare la faţa locului, luarea măsurilor asiguraătorii.

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DIN DOMENIUL AFACERILOR

-menţiuni în Legea 31/1990 (societăţi), Legea 11/1991 (concurenţa neloială), Codul vamal
*Bancruta frauduloasă = falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului, înfăţişarea de datorii
inexistente, înstrăinarea bunurilor în caz de insolvenţă.
Aspecte de DPP: se impune urgenţa cercetării, dificultăţi în administrarea probelor. Societatea
comercială poate întreprinde acţiune civilă în procesul penal dacă suferă un prejudiciu material.
Escrocheria: încredinţarea de fonduri, obiecte sau chitanţe succesive, fie luând un nume fals, fie
folosind manevre frauduloase (calităţi false, înscenări, acte falsificate) ori alte fapte înrudite cu escrocheria
(apelul public în vederea acoperirii emisiunii, informaţii inexacte, folosirea dobânzilor, fraude private, fiscale
etc.).
Se impune cunoaşterea exactă a legislaţiei din domeniu, a stării de fapt, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri, audierea martorilor, dispunerea expertizelor judiciare, ascultarea suspectului / inculpatului. Este
importantă comunicarea internaţională, pe baza Interpolului.
*Particularităţi în investigarea unor infraţiuni financiar – bancare – supravegherea băncilor se
face de BNR, infracţiunile din acest domeniu pot fi concurente cu falsul şi uzul de fals precum şi cu
înşelăciunea. Tipuri de sisteme bancare „subterane”: Hawalla.
-2002: Oficiul pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor = schimbarea / transferul de
bunuri despre care se cunoaşte că provin din infracţiuni, ascunderea ori disimularea naturii provenienţei,
dobândirea de bunuri ilegale etc.

INVESTIGAREA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

28
 Accidentul de muncă reărezintă vătămarea violentă a organismului, intoxicaţia acută
profesională în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă
incapacitatea temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate sau deces.
Sunt asimilate: accidentul persoanelor aflate în vizită în unitate, accidentul persoanelor care îndeplinesc
îndatoriri de stat, în cadrul activităţilor cultural – sportive, din salvarea de vieţi omeneşti, pe traseu (fără
abateri), în tipul deplasării de la sediu etc.
- reglementare: Legea 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, CP etc.
După cercetarea evenimentului se va întocmi un proces – verbal, iar în caz de deces, unitatea
medico – legală trebuie să sesizeze în 7 zile Inspectoratul Teritorial de Muncă. Nu se mai impune efectuarea
UP de procuror decât în cazurie periculoase ori cele urmate de deces. În toate cazurile, angajaţii au obligaţia
să încunoştinţeze imediat ITM.
Echipa care efectuează cercetarea infracţiunilor contra sănătăţii şi securităţii în muncă nu se confundă cu
comisia de cercetare a accidentelor de muncă din cadrul fiecărei PJ!
Probleme ce trebuie clarificate prin cercetare:
 stabilirea cauzelor accidentului (de natură tehnică şi organizatorică)
 determinarea împrejurărilor în care s-a produs fapta
 determinarea consecinţelor accidentului (posibilă infracţiune contra protecţiei muncii în concurs cu
uciderea din culpă)
 stabilirea prevederilor legale nerespectate
 identificarea persoanelor care răspund de organizarea şi conducerea procesului de producţie
 iniţierea măsurilor de prevenire a altor accidente.
Cercetarea la faţa locului:
- luarea primelor măsuri de protecţie a persoanelor, salvare a victimelor şi înlăturarea pericolelor
(angajatorul poate modifica locul faptei doar dacă se impune pt salvarea altor persoane, consemnând
pe propria răspundere)
- obiective: stabilirea poziţiei iniţiale a obiectelor, cercetarea urmelor, examinarea victimei, ridicarea
documentelor, clarificarea unor împrejurări negative, cunoaşterea particularităţilor locului, ascultarea
martorilor oculari.
- fixarea rezultatelor: întocmirea procesului – verbal, fotografii, schiţe etc.
Efectuarea actelor de UP:
- audierea martorilor care au cunoştinţe legate de faptă
- ascultarea suspectului / inculpatului (responsabili)
- dispunerea de expertize judiciare: tehnice / criminalistice / medico-legale.

*Particularităţi de investigare a accidentelor din domeniul minier – cauze: deschiderea, săparea şi

susţinerea lucrărilor miniere, circulaţia şi transportul subteran, lucrările cu materiale explozive, incendii şi
focuri de mină. Cercetarea la faţa locului – cu maximă prudenţă: acte de pregătire (delimitarea locului, luarea
primelor informaţii), faza statică (examinarea împrejurărilor de ansamblu) şi cea dinamică (fotografii de
detaliu, ridicarea urmelor etc).
*Particularităţi de investigare a accidentelor din domeniul petrochimic – factori de pericol: incendii
(descompuneri termice, hidrogenare, oxidare, clorurare, polimerizare, elemente de autoaprindere, volatilitate
ridicată, electricitate etc). Cauze: tehnice (uzuri premature, defecţiuni ale instalaţiilor, amestecuri explozive,
surse de autoaprindere), organizatorice (predare şi preluare necorespunzătoare de schimburi, capacitate de
muncă redusă, lipsa de supraveghere etc). Cercetarea la faţa locului: faza statică: fotografiere + înregistrare,
obţinerea primelor date şi faza dinamică: ridicarea de probe, verificarea instalaţiilor etc. ; sunt fixate
rezultatele prin procese-verbale, schiţe etc. Ca acte de UP se fac: audieri de martori, ascultări de suspecţi /
inculpaţi, dispunerea de expertize judiciare (tehnice, criminalistice etc).
*Particularităţi de investigare a accidentelor din domeniul construcţiilor – Cauze: orgaizatorice
(pregătire, coordonare şi control necorespunzătoare) şi tehnice (materiale uzate sau depreciate). Cercetare:
stabilirea situaţiei de fapt, studierea documentaţiei de construcţie, consemnarea datelor în proces-verbal şi
fotografierea locurilor. Acte de UP: ascultări, audieri, expertize.

PARTICULARITĂŢI PRIVIND ACCIDENTELE DE TRAFIC RUTIER

Reglementare: OUG 195/2002, HG 1391/2006. Posibil concurs cu ucidere / vătămare din culpă.

29
 Accidentul de circulaţie – un eveniment produs pe drumurile publice, constând în coliziunea a
mininum 2 vehicule ori a unui vehicul cu alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor având ca rezultat
vătămarea integrităţii corporale / moartea unei persoane, pagube materiale şi stânjenirea circulaţiei.
- Condiţii: pe drumuri deschise circulaţiei publice, decesul / rănirea/ avarierea persoanelor sau
bunurilor, impact cu cel puţin un vehicul în mişcare. Responsabili: Poliţia Rutieră. Activitatea de UP
se desfăşoară însă sub supravegherea procurorului.
- Cauze: factorul uman (viteză, neatenţie, neregularităţi), tehnic (defecţiuni ale sistemului de frânare, de
direcţie, de rulare ori de semnalizare) ori rutier (defecte ale căilor de transport).
- Probleme de clarificat: cauzele şi împrejurările producerii accidentului, regulile de circulaţie încălcate,
persoanele răspunzătoare, consecinţele faptei.
- Particularităţi ale cercetării la faţa locului : măsuri – acordarea primului ajutor, asigurarea pazei
locului, identificarea persoanelor implicate, raportarea evenimentului. Echipa de cercetare va verifica
măsurile luate iniţial, va lua primele date despre faptă, fixând aspectul de ansamblu al locului (faza
statică), iar ulterior va examina amănunţit locul, ridicând probe şi stabilind date ca: tipul de vehicul
implicat, viteza de circulaţie etc (faza dinamică).
- Acte de UP: ascultarea martorilor, a persoanelor implicate, dispunerea de constatări şi expertize,
reconstituirea, percheziţia, confruntări etc.

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DIN DOMENIUL TRAFICULUI DE STUPEFIANTE

Plante folosinte pentru proprietăţile halucilogene în trecut: mac, opiu, haşiş (marijuana, canabis),
cocaina, mescalina, heroina. În 1912 – Haga, semnată prima Convenţie internaţională privind stupefiantele.
(OMS) Drogul (stupefiant) este substanţa care, fiind absorbită de un organism viu, îi modifică
acestuia una sau mai multe funcţii, creând dependenţă fizică / psihică şi tulburări grave mentale.
Clasificări:
 Droguri de mare risc: heroina, mescalina, morfina, amfetamina, cocaina, codeina, opium
 Droguri de risc : canabis (cu ulei şi rezină), diazepam, meprobamate

 Stimulente: amfetamine+derivaţi
 Depresive: barbiturice, alcool, tranchilizante
 Halucilogene: LSD, MDMA – Ecstasy, mescalina, psilocybina, marijuana, phencyclidina
 Narcotice: morfina, heroina, codeina, metadona.

 Analgezice –pt ameliorarea durerilor, fără pierderea cunoştinţei (morfina, heroina, codeina – din opiu)
 Sedative – diminuarea hiperexcitabilităţii psihomotorii, reducerea tonusului funcţional al SNC
 Hipnotice (somnifere) – barbiturice, metaqualona, cloral hidrat (pot fi şi sedative)
 Stimulente – măresc activitatea neuro-cerebrală: anorexice, amfetamina şi cocaina (scad greutatea)
 Halucilogene – denaturarea percepţiilor şi senzaţiilor (psihodelice): canabis – din marijuana, LSD.

 Psiholeptice (depresive): barbiturice, tranchilizante

 Psihoanaleptice (stimulente): amfetamina, opiacee, cocaina
 Psihodisleptice (halucilogene): propriu-zise / depersonalizante.

 Psihotrope: naturale (opiu, morfina, codeina, tebaina), semisintetice (heroina, hidromorful,

oxicodona), sintetice (metodona, merepidina, petidina, demerolul) şi sintetice slabe (pentazocina,
dextropropoxifena).

Proprietăţi:
 Opiul – obţinut prin incizarea capsulei macului de opiu, sursa unor analgezice (morfina, heroina,
codeina), de culoare maroniu – brun, gust amar şi miros similar amoniacului
 Morfina – pulbere pufoasă, alb-murdară sau galben, chiar maroniu, amară şi solubilă la umiditate,
găsită în tablete sau cuburi şi folosită uneori în scop terapeutic
 Heroina – cel mai puternic alcaloid al opiului, obţinut prin sinteză din morfină / din capsulele de
papaver somniferum. Se gaseşte ca pulbere fină, albă, cu gust amar, solubilă în apă şi alcool. Nu se
mai produce licit în nicio ţară!
 Heroina nr. 3 – seamană cu talcul, are aceleaşi proprietăţi ca heroina de bază, culoare brună, roz-
gălbuie sau chiar roşie
30
  Canabisul – obţinut din marijuana (din frunze, somităţi florale şi fructifere ale plantelor de canabis
uscate în prealabil) – sub formă de pulbere / turte, iar haşişul lichid / uleios, verde (răşina de canabis).
 Cocaina – din frunze de Erythroxylon coca, culoare albă, cristalină, solubilă în alcool. Se consumă
prin prizare nazală sau injectare intravenoasă, poate fi şi fumată.
 Mescalina – din cactus cultivat în Mexic, pulbere albă, cristalină sau chiar formă lichidă
 LSD – halucilogen chiar şi 12 ore, e lichid incolor, inodor şi insipid sau pulbere alb murdară.

Reglementare juridică: Legea 143/2000 – sancţioneză producerea, fabricarea, extragerea,

prepararea, vânzarea de droguri cu închisoare de la 2-7 ani, posibil forme agravante (pt scoaterea / aducerea în
ţară). Forme: trafic propriu-zis (producere, fabricare, extragere, cumpărare, deţinere, oferire, vânzare),
înlesnirea traficului (cultivarea, experimentarea) şi favorizarea traficului şi consumului (import / export, reţete
medicale false, îndemn la consum etc).

Date OPIC-INTERPOL privind moduri de ascundere a drogurilor: fabricarea industrială a

mijloacelor de ascundere (maşini, cutii, etichete), producerea artizanală a mijloacelor de ascundere, înlocuirea
produselor finite din cutiile de conserve, îmbibarea ţesăturilor hainelor cu stupefiante, folosirea sistemului
poştal, curierilor, introducerea unor esenţe / împachetări pentru ascunderea mirosurilor, învelirea drogurilor în
staniol / hârtie indigo care împiedică trecerea razelor X la controlul din aeroport, ascunderea în mijloace de
transport (auto, vagoane de tren, avioane)
Fabricarea drogurilor se face de cele mai multe ori clandestin, mai ales a celor care sunt folosite şi
în industria medicală. Distribuirea drogurilor se face pe o piaţă neagră de largă răspândire.

Metode tactice de investigare: în special prin investigatori acoperiţi, urmărind în special

transporturile suspecte în şi din ţară. Drogurile sunt depistate prin câini detectori , dispozitive cu raze X
(control al bagajelor şi în locuri greu accesibile ) şi aparatură de examinare neutronică. Toxicomanii sunt
identificaţi mai ales datorită comportamentului avut mai ales în preajma momentului injectării / consumării şi
mai ales prin investigaţii medico-legale, din registrele aflate la farmacii etc.

Documentarea pt începerea UP:

- Pt traficanţii depistaţi la punctele de frontieră: procese-verbale ale vameşilor / poliţiştilor, rapoarte de
constatare tehnico – criminalistică, informaţii din declaraţiile altor persoane, fotografii judiciare
operative, obiecte sau înscrisuri suspecte depistate
- Pt traficanţii interni: procese-verbale de constatare a infracţiunilor flagrante, fotografii operative, date
furnizate de martori oculari
- Pt prescrierea de droguri: reţete de timbru sec, procese-verbale de constatare, acte de expertiză
medicală, declaraţii de martori
-
Cercetarea la faţa locului: truse criminalistice cu reactivi pt testarea stupefiantelor, sonda de
control pt locurile greu vizibile, aparatură de radiografiere a unor obiecte.
-În faza statică se verifică atent locul, se iau primele măsuri pt prevenirea intoxicării, salvându-se
eventualele victime, se efectuează fotografii sau filmări, se descoperă corpuri delicte şi obiecte purtătoare de
urme vizibile.
-În faza dinamică se examinează amănunţit locul faptei, efectuându-se fotografii sau filmări de detaliu,
se ridică probe, cu deosebită grijă pentru ambalarea şi ridicarea corpurilor delicte.
*Pt realizarea flagrantului:
 Acte de pregătire: stabilirea oportunităţii şi necesităţii, obţinerea de date despre făptuitor şi activitatea
sa infracţională, pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice, stabilirea momentului şi a modului de
acţiune, a martorilor asistenţi
 Realizarea efectivă: identifiacarea martorilor oculari, stabilirea activităţii ilicite, declinarea calităţii
organului judiciar şi luarea măsurilor pt întreruperea activităţii ilicite, acordarea primului-ajutor
persoanelor intoxicate, identificarea făptuitorului, efectuarea percheziţiei corporale, luarea măsurilor
referitoare la infractor şi la obiectele identificate

Efectuarea urmăririi penale: efectuarea cu operativitate a percheziţiei (domiciliare,

corporale), folosirea câinilor dresaţi pentru descoperirea infracţiunilor, internarea eventuală a toxicomanilor,
examinarea înscrisurilor suspecte descoperite (stabilirea unor legături infracţionale), dispunerea de constatări
tehnico- ştiinţifice şi expertize pentru descoperirea tipului de stupefiant, greutatea, concentraţia, originea etc.,
31
în urma lor putând fi trase următoarele concluzii: cert pozitiv / negativ, de probabilitate, de imposibilitate .
Ascultarea persoanelor implicate este deosebit de importantă. Trebuie rezolvate probleme ca: depistarea
locurilor de fabricare şi depozitare, metode şi mijloace folosite, transporturi nedescoperite anterior sau
prevenirea unor transporturi viitoare. Identificarea drogurilor:
1. Teste de culoare: Marquis (heroina şi morfina - orange-brun), Dillie – Koppanyi (barbiturice -
albastru-violet), Duqoenois-Levine (marijuana - purpuriu), Van Urk (LSD - albastru-purpuriu), Scott
(cocaina)
2. Teste microcristaline: cu reactivi chimici
3. Cromatografia – în strat subţire şi de gaze: spectrofotometria (lumină UV şi IR) şi spectrometria

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DIN DOMENIUL CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

Trasături definitorii: scopul de a obţine câştiguri substanţiale, legături bine structurare şi ierarhic
determinate, specific în folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu, ocuparea unor funcţii superioare în
economie şi în societate.
Mafia se caracterizează prin acel segment infracţional cu o periculozitate deosebită, desfăşurat prin
metode agresive de către asociaţii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar,
având o conduită obligatorie şi ritualuri de admitere, dezvoltată în concordanţă cu structurile statale
economice, sociale şi politice şi având ca scop obţinerea de câştiguri ilicite. 3 niveluri : stabilirea în mediu,
consolidarea şi integrarea în societate.
Criminalitatea organizată reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţile
ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin
diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat de către asociaţii de indivizi cu ierarhie
internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de
profituri ilicite cu cote deosebit de ridicate.
Grupul infracţional organizat (CP) = grup structural, format din 3 sau mai multe persoane,
constituit pt o anumită perioadă de timp pt a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni. Diferenţieri:
 Organizaţiile teroriste – acţiuni violente pt realizarea obiectivelor politice, rasiale, religioase
 Organizaţii compatibile cu crima organizată – obţinerea de profituri licite / ilicite.
Reglementare amplă, în NCP – art. 367 şi numeroase legi: 78/2000, 143/2000.
Structuri de urmărire: DCCOA (IGPR) şi DIICOT.
Categorii:
1. INTERPOL: familiile mafei, organizaţii profesionale, etnice, reciclarea banilor, organizaţii teroriste
2. Concepiţia nord-americană: raketing (arme de foc), vicii (droguri, prostituţie), furturi, bande
(motociclişti, deţinuţi, grupuri criminale asiatice), terorişti.

Modalităţi de săvârşire a infracţiunilor:

 Trafic de droguri (rute ca: Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Polonia-Germania-Olanda)
 Spălarea banilor – operaţiuni financiare frauduloase: contrabandă cu ţigări, cafea, alcool
 Fals de monedă (bancnote false, mai ales DOLAR şi EURO)
 Trafic internaţional de autoturisme furate
 Trafic de arme (terorism, comerţ ilicit – alimentarea focarelor de război, inclusiv radioactive)
 Trafic cu obiecte de patrimoniu (opere valoroase de artă) – Ro: L. 182/2002
 Trafic de fiinţe umane: migraţie, prostituţie, trafic de copii, de organe (combinatori profesionişti)
 Corupţie – distrugerea instituţiilor democratice ale statului în scopuri personale
 Terorism – FBI : folosirea forţei pt indimidare în scopul obţinerii de avantaje politice / sociale.

Etape şi modalităţi de acţiune în activitatea de investigare a acestor infracţiuni:

1. Obţinerea de informaţii despre reţelele criminale
2. Investiaţii – supraveghere operativă în vederea verificării informaţiilor obţinute
3. Urmărirea penală – activităţi prealabile, audieri de martori, ridicarea obiectelor / înscrisurilor,
percheziţii, constatări tehnico-ştiinţifice, cercetare la faţa locului, înregistrarea convorbirilor
4. *Organizarea flagrantului – planificarea acţiunii, pregătirea echipei, pătrunderea în zona de acţiune
(cu securizarea personalului)

32
 Particularităţi privind investigarea criminalistică a infracţiunilor crimei organizate din
domeniul financiar-bancar – se impune o analiză financiară, prin 3 metode: a depozitului ancar, a reţelei
valorice, valorii nete şi a cheltuielilor. O altă modalitate de verificare este supravegherea electronică. Pentru
combaterea acestui tip de infracţiuni, România se bazează pe o puternică reţea de colaborare internaţională –
57 de acorduri şi tratate încheiate cu 29 de state şi negocieri cu încă 35. Tot în România se află şi Centrul
Regional al Iniţiativei de Cooperare în S-E Europei pt combaterea criminalităţii transfrontaliere. De asemenea,
există colaborări în ceea ce priveşte capitolul migraţie. În 2001 s-a înfiinţat, la nivelul Parchetului de pe lângă
ICCJ, Secţia pt combaterea corupţiei şi criminalităţii organizate, iar în 2002 – Parchetul Naţional Anticorupţie
(OUG 43/2002 – DNA).

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DE CORUPŢIE

Corupţia reprezintă acele cazuri în care funcţionarii pretind, primesc diferite avantaje materiale
ori le acceptă tacit sau expres, direct sau indirect, ca urmare a exercitării unei influenţe. = abuz de putere
Clasificări: corpuţia activă – promisiunea / oferirea / darea de foloase necuvenite unui funcţionar
public / corupţia pasivă – solicitarea / primirea / acceptarea promisiunii de foloase necuvenite.
Reglementare: L. 78/2000 (descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a celor
asimilate), HG 1065/2001 (programul naţional de prevenire a corupţiei), OUG 43/2002 (înfiinţarea DNA) şi
numeroase convenţii internaţionale.

- Indicii de natură criminogenă: susceptibilitatea participării la acte de corupţie, răspândire, perspective

- Criterii de evaluare: capacitatea unei persoane de a exercita presiuni, capacitatea grupurilor
profesionale de a acţiona, participarea la practici de corupţie
- Probleme de soluţionat: sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie (de persoanele cu atribuţii de
control, de cei care acordă asistenţă specializată, de serviciile de culegere şi prelucrare a informaţiilor),
probarea calităţii făptuitorului, a activităţii ilicite, a scopului pt comiterea faptei
- Măsuri speciale de investigare: punerea sub supraveghere a conturilor bancare, supravegherea
operativă a suspecţilor / inculpaţilor, accesarea sistemelor informatice.

*Constatarea infracţiunii flagrante:

 organizarea flagrantului prin cooperarea cu persoane din mediul apropiat făptuitorului (familie, colegi,
persoane antrenate în acte de corupţie)
 verificarea prealabilă a datelor obţinute din denunţ (audierea persoanelor) / după sesizarea din oficiu.
 soluţionarea următoarelor probleme: identitatea funcţionarului, locul săvârşirii faptei, modul de
operare.
 alcătuirea echipa condusă de procuror şi formată din poliţişti şi specialişti criminalişti, cu
supravegherea atentă a locului şi protejarea participanţilor
 pregătirea de capcane criminalistice (bancnote inscripţionate cu semnalul MITĂ, vizibil sub radiaţii,
colorarea obiectelor cu prafuri invizibile cu ochiul liber)
 folosirea mijloacelor tehnice de înregistrare şi supraveghere
 selecţionarea martorilor asistenţi
 realizarea propriu-zisă a flagrantului: supravegherea locului, intrarea în spaţiul infracţional,
prezentarea legitimaţiei, identificarea funcţionarului şi a participanţilor, a obiectelor, percheziţionarea
suspectului şi a spaţiului

Particularităţi în efectuarea actelor de UP:

 audierea suspectului / inculpatului se adaptează specificului infracţiunii – luare / dare de mită, trafic /
cumpărare de influenţă – stabilirea iniţiativei, scopului, funcţionarului vizat, modului de operare etc
 audierea persoanei vătămate / denunţătorului – cunoaşterea prealabilă şi întocmirea unui plan de
ascultare
 efectuarea confruntărilor (clarificarea contradicţiilor dintre declaraţii)
 percheziţii şi ridicări de înscrisuri / obiecte – inclusiv a computerelor (cu specialişti informaticieni)
 dispunerea de expertize judiciare şi constatări

INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DIN DOMENIUL CRIMINALITĂŢII INFORMATICE

33
 Criminalitatea informatică include atât acte infracţionale clasice (fraudă, contrafaceri,
înşelăciune, prostituţie), cât şi fapte proprii domeniului cibernetic (pirateria software, furt de carduri,
falsificarea instrumentelor de plată). – reglementare amplă, în CP şi L 365/2002 (comerţul electronic), L
455/2001 (semnătura electronică), L506/2004 (protecţia datelor cu caracter personal) etc.
Probleme de soluţionat: cooperarea dintre specialişti, căutarea eficientă a persoanelor,
supravegherea cu tehnici cibernetice avansate, protejarea datelor electronice.
Moduri de operare: lista minimală (frauda informatică, falsul în informatică, prejudicierea
datelor, sabotaj informatic, acces neautorizat, reproduceri neautorizate) şi lista facultativă (spionaj electronic,
alterarea datelor, utilizarea neautorizată a programelor).

Moduri de acţiune în atacurile informatice:

- atacul la distanţă (interogare server, scanare porţiuni de staţie, analiza datelor, atac efectiv)
- atacul prin imitare – spooling (maşini cu care se pătrunde în alt sistem)
- atacul bazat pe Telent – decriptarea parolelor.

Categorii de infracţiuni informatice:

 Răspândirea viruşilor – spionaj / distrugerea unor părţi ale sistemului informatic
 Pirateria software – utilizarea fără drept a unui program de computer
 Furtul prin Mailbox – căsuţe poştale care conţin diverse tipuri de informaţii
 Atacuri asupra ATM, debil-card, PC passwords, coduri PIN
 Furt de carduri (carding) + cumpărături ulterioare din magazine on-line
 Înşelătorii şi sabotaj prin computer (automate de bani şi jocuri)
 Spionajul informatic – furtul de informaţii comerciale, industriale pt obţinerea de avantaje economice
 Utilizarea neautorizată a unui computer

Investigarea infracţiunilor informatice:

 Probleme de soluţionat: identificarea obiectelor folosite, a informaţiilor obţinute, a hardware-lor
rezultat al delictelor, a autorului şi circumstanţelor săvârşirii faptei
 Mijloace materiale de probă: urma electronică – amprentă IP prin folosirea Internetului, informaţia ca
instrument al infracţiunii, hardware-ul
 Acte de UP: percheziţia calculatoarelor (întotdeuna cu mandat expres şi asistat de specialişti
informatici). Este posibilă şi constatarea infracţiunilor flagrante, după regulile generale. Cercetarea la
faţa locului parcurge cele 2 faze: cea statică, în care se constată starea de fapt şi cea dinamică, în care
se efectuează operaţii pe aparatura propriu-zisă. Este importantă controlarea accesului de date pe
parcursul cercetării, descoperirea fişierelor criptate, ridicarea computerelor şi transportarea
hardwarelor astfel încât să nu se piardă / distrugă informaţii (ex: nu se scot din priză calculatoarele
legate la reţea, se evită şocurile, vibraţiile şi emisiile radio).

34