22

Nici o alta publicatie din Romania nu s-a specializat atat de mult in tehnica amalgamului asa cum o
face de ani buni cotidianul Ziua, condus de Sorin Rosca Stanescu. Sub umbrela pluralismului de
opinie, Ziua si-a atras o baterie serioasa de colaboratori, toti intelectuali a caror reputatie nu poate fi
pusa la indoiala. Alaturi de ei, intr-un dozaj controlat, apar insa si semnatari ai unor texte cu un
continut si cu o retorica aflata in totala contradictie cu analizele celorlalti invitati. Este cazul
"documentarelor" cu iz conspirationist securistic semnate de Vladimir Alexe sau al textelor rabufnit
nationaliste semnate de Victor Roncea. Alaturarea numelor lui Vladimir Alexe si Victor Roncea cu cele
ale unor veritabili analisti a nedumerit nu o data.

Pe 29 mai, Ziua a publicat un editorial semnat de Victor Roncea, Limba lui Ungureanu, care se
doreste o critica "acida" la adresa ministrului de Externe Mihai Razvan Ungureanu si a politicii
promovate de ministerul pe care il conduce. Evident, este menirea jurnalistului sa critice tot ceea ce
este de criticat in activitatea unui demnitar. Numai ca, in articolul cu pricina, cititorii avizati au
recunoscut cu usurinta inspiratia legionara, atat in violenta verbala, cat si in retorica amenintatoare
(vezi extrasele). Din acest motiv, 18 personalitati ale vietii publice au adresat un protest ziarului Ziua
(reprodus in acest grupaj), carora li s-au alaturat, pana la inchiderea editiei, inca multi alti intelectuali
de marca.

La acest protest, reactia ziarului este stangace (in ciuda pastrarii unei stilistici agresive). Se precizeaza
ca Victor Roncea "este una din vocile oficiale ale ziarului" si ca "nici directorul ziarului, nici redactia
nu sunt in dezacord cu colegul lor" (Adrian Patrusca - Antisemitismul ca interes politic, Ziua, 31 mai
a.c.). Din derapajele semnalate de protest, Ziua retine cu insistenta acuza de antisemitism, fata de
care se apara prin enumerarea unor colaboratori evrei (vezi amalgamul de care vorbeam mai sus). Ba
chiar anunta ca cei 18 vor fi dati in judecata si ca avocatul ziarului va fi chiar "nepotul lui Cajal", fostul
presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania. De altfel, conform comunicatului dat de
Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului (reprodus mai jos) "deontologia
profesionala ar fi impus ca ziarul Ziua sa verifice gradul de rudenie intre «nepot» si profesorul Cajal,
cu fiica acestuia, d-na Irina Cajal. D-na Irina Cajal s-a alaturat «celor 18», ca multi altii de altfel, ca
semnatar al protestului".

Luni, 5 iunie, Victor Roncea revine cu un articol, Conjuratia imbecililor - "titlul celebru al unei carti
fenomenale. Se potriveste azi, perfect, manevrelor anti-Ziua" etc. In afara de prilejul de a-i insulta pe
semnatarii protestului printr-un titlu de carte, nu e desigur nici o potrivire. Autorul crede ca autorii
protestului ar fi fost deranjati, in realitate, de "prezentarea unor subiecte ocultate indeobste in presa
damboviteana: Tezaurul Romaniei, Transnistria, Basarabia, Bucovina, Tinutul Herta, Insula Serpilor,
Bastroe, Gojdu, Catedrala s.a.".

In finalul articolului Roncea se intreaba retoric: "nu suntem cumva tinta unui atac al unor varfuri de
lance a societatii para-civile a establishment-ului, imbacsita de elementele comunismului, ale
dizidentoklaturii? O societate dictatoriala care se opune celei ancorate in valorile reale ale tarii, a noii
generatii neo-conservatoare, care crede in democratia participativa, in agora, si nu in conjuratii
facute in spatele usilor capitonate vesnic inchise?".

E greu de inteles ce vrea sa spuna autorul cu o "societate para-civila a establishment-ului". Ca

publicatie aflata in 1990 drept tinta a agresiunilor (de la "moarte intelectualilor" la mineri veniti cu
batele la sediul redactiei), ne e usor sa ne amintim campania de violente verbale si scrise care s-a
transformat cu prima ocazie in linsaj pur si simplu. Responsabilitatea jurnalistilor este enorma: exista
in Romania destui frustrati, fanatici si nebuni care, la limita, pot actiona cu titlu individual sau in grup
(vezi spiritul gregar, de haita, al galeriilor de pe stadioane), validati de ce scrie la ziar. Doar acum
cateva zile, dupa o supradoza de discurs impotriva homosexualilor, promovat de Gigi Becali si
mediatizat intens, in centrul Capitalei am asistat la o tentativa de linsaj.

E anul 2006. Si suntem cu cateva luni inaintea intrarii in UE. Cine doreste sa arate cu orice pret o fata
schimonosita a Romaniei?

Cu cateva saptamani in urma, am vazut din mersul masinii, pe un calcan jerpelit din Piata Matache,
un mare panou alb pe care scria cu litere negre, de-o schioapa: " Votati Antonescu". Tocmai ma
pregateam sa scriu indignata ca cine stie ce forte de extrema dreapta pun pe pereti un asemenea
slogan, cu atat de putin timp inaintea integrarii noastre in UE, cand mai multi apropiati m-au oprit:
nu, nu forte de extrema dreapta ne indeamna sa-l votam pe Antonescu, ci TVR, prin campania Mari
Romani. Ca panouri asemanatoare indeamna la vot si pentru Nadia Comaneci, Mihai Viteazul, Mihai
Eminescu, Brancusi, Carol I, Mircea Eliade, Richard Wurmbrand, Stefan cel Mare, Cuza... Adica, cei
zece nominalizati prin campanie, ca cei mai mari romani.

 Si totusi. Riscul pe care si l-a luat  TVR de a pune pe pereti numele unui dictator, indemnandu-ne sa-l
"votam", nu e atat de usor de trecut cu vederea. Stiu din interiorul echipei care a lucrat la aceasta
campanie ca si Nicolae Ceausescu fusese ales de publicul TVR printre primii 10 cei mai mari romani si
ca, printr-o triserie, a fost impins de pe lista pe locul 11. Asadar, daca era sa privim adevarul in fata,
asa cum sustinatorii campaniei ne-au tot invitat, am fi avut pe pereti si panoul cu "Votati Ceausescu".
Deci, romanii ar fi intrat in UE avand la inima lor doi dictatori. (Foarte aproape de plutonul fruntas se
afla, de altfel, si Gigi Becali. Dar faptul da seama de un alt fel de dictatura.)

 Riscurile de care vorbesc au fost raspicat formulate in primavara, cand Tudor Giurgiu, PDG al  TVR, si
echipa sa au invitat la Institutul Cultural Roman, partener de proiect, scriitori, oameni de cultura,
jurnalisti pentru o dezbatere pe marginea proiectului Mari Romani. Era insa un fel de festivitate de
lansare, cu gustarele si bauturi, iar discutia nu a fost decat o mondenitate, caci, asa cum a rezultat,
sefii de proiect si echipele deja lucrau. Tot ce e acum criticabil in proiectul TVR, incheiat in duminica
trecuta, s-a spus atunci. Argumentele forte ale echipei TVR au fost ca formatul este achizitionat de la
BBC, ca a avut mare succes in Marea Britanie, ca si in alte tari, intre care, de notat, doar Cehia era
tara fosta comunista. (Cehii care au iesit in strada sa protesteze cand un canal TV a indraznit sa
transmita filme propagandistice cu activisti, produse inainte de 1989.)

 Odata incheiat acest program al televiziunii publice, raman fara raspuns intrebarile: cum propui un
asemenea demers, periculos amestec de joaca si seriozitate, unui public spalat pe creiere de
propaganda comunista vreme de aproape 50 de ani, in primul rand cu ajutorul  TVR? Cum iti trece
prin minte ca poti face si tu, TVR, ceea ce face BBC, celebru in lume, intai de toate, prin reputatia de a
livra cetatenilor informatii corecte? Cum incepi sa te joci, cand ai fost, chiar si dupa, sau mai ales
dupa decembrie ‘89, instrumentul celor mai abjecte manipulari facute ca sa mutileze gandirea si
simtirea unui intreg popor? Ni s-a explicat ca programul Mari Romani va incerca, intr-o forma
agreabila, sa recupereze ceva din aceasta vinovatie, ca, "in perspectiva intrarii intr-o uniune a
valorilor europene, TVR isi doreste prin aceasta campanie sa devina forumul dezbaterii despre
valoare si identitate nationala", dand prilejul ca "mentalul colectiv al romanilor sa se cunoasca si sa se
recunoasca in personalitatile-simbol" (cf. site TVR, mariromani.ro). In raport cu aceste ambitii, vai!,
atat de gaunos formulate, as fi curioasa sa stiu macar ce rating a avut fiecare emisie in parte din
programul TVR care a costat peste un milion de euro. Intersectand din intamplare cateva emisiuni
(pentru ca si campania de publicitate nu starnea nici o curiozitate), puteai vedea un platou TV cu
conturul Romaniei, in care un moderator stangaci se chinuia sa faca sa treaca timpul, in discutii
plicticoase despre unul sau altul dintre marii nostri romani. In fine, TVR anuntase o serie de
documentare despre primii zece clasati. Nu am vazut decat o jumatate de documentar, in care era
vorba despre Al.I. Cuza. Am nimerit pe secventa in care Ioan T. Morar, cu inimitabila-i atitudine jovial-
comica, trecea prin portile Aeroportului Henri Coanda, cu doua valize in mana, ca sa ilustreze cum
acest mare roman a parasit tara, dupa ce "monstruoasa coalitie" s.c.l. Cineva imi spunea ca Stefan cel
Mare a fost povestit, in documentarul dedicat lui, langa un aparat de poker mecanic... De ce nu.
Istoria poate fi povestita si asa. Cu conditia - esentiala - s-o cunosti insa atat de bine, incat sa ajungi sa
mai poti si glumi pe seama ei. De altfel, formatul achizitionat de la BBC prevedea niste documentare
"altfel". Dar, in Romania, altfel fata de ce? Altfel, practic, fata de neant! Pentru ca, doar Memorialul
Durerii, sustinut cu greu de Lucia Hossu intr-o TVR constant ostila, si inca vreo cateva productii de
numarat pe degete pot ilustra categoria documentar. Nu ma indoiesc ca BBC, prin documentarele
produse si difuzate in toata lumea, ele insele reprezentand o institutie in sine de acuratete a
informatiei si profesionalism, poate sa-si permita, la un anume moment dat, sa se joace. Sa faca niste
documentare "altfel", nonconformiste, autoparodiindu-si batranele, solidele, infailibilele productii de
gen. Dar TVR? Inainte de a crea originalul, TVR a furnizat parodia. Inainte de a dovedi seriozitatea,
TVR a propus joaca (macar daca ar fi avut vreun haz), dand ocazia mentalului colectiv - atata cat va fi
fost - sa intre intr-o confuzie si mai mare.

Cu peste un milion de euro - o avere - chiar s-ar fi putut face cate ceva in sensul unei reparatii, si nu al
sporirii confuziilor. Sunt convinsa ca numeroasa echipa a muncit mult si cu dedicatie. Dar este stiut ca
se munceste din greu si pentru un lucru prost. De aceasta data, chiar foarte prost.

"Sunt convins ca vom razbandi!"  - a spus Dan Voiculescu spre sfarsitul discursului sau prin care
anunta parasirea coalitiei si trecerea partidului sau-media in opozitie.

 Combinand mental doua cuvinte, nu e clar ce s-a gandit Dan Voiculescu sa "razbandeasca" in
perioada urmatoare. Cel mai urgent ar fi sa "razbandeasca" alaturi de Codrut Seres si Dan Ioan
Popescu printre arcanele dosarului Energia, aflat in mainile procurorilor. De "razbandit" ar fi insa si
pragul electoral, tot mai de netrecut pentru PC, dupa cum o arata sondajele. Exista insa un procedeu
deja verificat de Dan Voiculescu, si anume urcarea in spinarea unui partid adevarat (PSD sau PNL), in
schimbul expunerii pe  Antene.

 Pe langa aceste doua mari probleme pe care spera sa le rezolve, in felul sau smecheresc si in
opozitie, Dan Voiculescu nu a pierdut prilejul de a-si varsa infantil naduful pe principalul sau adversar,
Traian Basescu,  "un mare ipocrit si mincinos", care a avut indrazneala sa-l numeasca "solutia
imorala". Nu a scapat de rechizitoriul lui Voiculescu nici Cabinetul din care a facut parte cu un
viceprim-ministru trimis in judecata pentru afaceri necurate (Copos) si cu un ministru suspectat de
spionaj si tradare in afacerea cu energia (Seres). In 17 ani de democratie s-a perindat prin fata ochilor
nostri o serie intreaga de personaje, unul mai exotic decat altul. Dan Voiculescu insa e "special". Cu
un imperiu media, utilizat ca moneda de schimb, cu marea sa avere si cu si mai marea sa pofta de a fi
cu "borcanul de dulceata" in mana, adica la putere, lui Voiculescu i-a lipsit un singur lucru:
onorabilitatea. Tot cautand-o si nedand decat peste Crescent&Ceausescu, neputand s-o cumpere nici
cu Antene, nici cu bani, Dan Voiculescu se simte nedreptatit. De ce nu "razbandeste" el cu
onorabilitatea? Ba, dimpotriva! Din vara, stim de la CNSAS ca Dan Voiculescu a facut politie politica
sub numele de "Felix". Si pentru asta nu pot fi vinovati decat Basescu si PD!

 Miscarea lui Voiculescu, de acum, impachetata in infinita demagogie  ("suntem singurul partid cu

valori morale", "invit clasa politica sa primeasca o lectie", "TVA redus la produsele de baza",
"confiscarea averilor ilicite" s.a.), n-ar trebui sa ne preocupe decat in masura in care ea oficializeaza o
situatie de facto: guvernul Tariceanu este minoritar. Sigur ca, in fata votarii Legii bugetului si cu mai
putin de o luna inaintea integrarii in Uniunea Europeana, guvernul actual are o problema. Cum PSD a
anuntat ca votul sau pe buget va fi negativ, iar PC pune conditii nerealiste, Tariceanu trebuie sa
gaseasca iute o solutie de avarie. E util sa reamintim ca guvernul nu s-a putut bizui niciodata pe
voturile PC, pentru ca cei 11 senatori si 19 deputati conservatori votau la ordinul lui "Felix" impotriva
legilor propuse de guvernul din care faceau si ei parte. Mai mult, premierul Tariceanu nu a reactionat
(desi i s-a solicitat) la atacurile josnice lansate de "Felix" si partidul lui impotriva ministrului Macovei,
lasand impresia ca este de acord cu ele. In numele stabilitatii politice, dar si cu gandul la protejarea
propriului fotoliu de care depindea si linistea anumitor amici liberali, Tariceanu a respins alegerile
anticipate, care ar fi aruncat peste bord "solutia imorala" si ar fi asigurat o majoritate confortabila
guvernului. Tariceanu are astazi de rezolvat nu doar situatia Cabinetului sau minoritar, cu portofoliile
de la Agricultura si Energie vacante, pandit oricand de o motiune in parlament.Tariceanu are de gasit
o solutie si pentru un PNL practic divizat. In jurul lui se afla astazi un ghem de probleme (guvern +
partid), iar rezolvarea lor ii vizeaza amenintator chiar capul.

Odata afisate pe ecrane rezultatele exit poll-urilor, o stupoare neagra a pus stapanire pe chipurile
principalilor eroi care au dus la acest referendum, unic in tarile membre ale  Uniunii Europene. In fata
procentului de 75% sustinere pentru presedinte, Mircea Geoana/Ion Iliescu, Dan Voiculescu, Calin
Popescu Tariceanu, Markó Béla si C.V. Tudor aratau ca treziti din somn. Parea ca abia atunci aflau si
ei ceea ce toata lumea stia de mult, si anume ca actiunea de demitere a presedintelui, dupa avizul
negativ al Curtii Constitutionale, nu avea nici o sansa, ca efortul de a impinge lucrurile pana la
referendum (cu modificarea legii pe parcurs) inseamna pierdere de vreme si, cum s-a vazut ulterior,
sleirea in dispute inutile si de o nemaiintalnita violenta. Somnambulic, acesti sefi de partide
continuau sa acuze slaba prezenta la urne si, prin urmare, slaba reprezentativitate a presedintelui
reconfirmat. Dar slaba prezenta la urne insemna, intai de toate, un vot de blam pentru aceste
partide. Ele ar fi trebuit sa-si asigure prezenta si sustinerea electoratului pentru o actiune de ele
declansata. De unde autismul acestor sefi de partide, in ciuda sondajelor de opinie (nu mai vorbesc
de contactul direct cu oamenii)? De unde incapatanarea de a merge pe contrasens, sinucigas, pana la
capat, pana in groapa din care sefii partidelor sunt siliti sa vada cum parti importante ale
electoratului ii abandoneaza, votand cu adversarul? Nu este noua plutirea politicienilor in aerul
rarefiat al cabinetelor din care fac declaratii sforaitoare catre tara. Nu este nou nici spatele intors in
mod cinic electoratului a doua zi dupa alegeri. Si totusi, niciodata ruptura dintre oameni si cei care ii
reprezinta in parlament nu a fost atat de mare si atat de grava. Pana la episodul suspendarii
presedintelui, toti politicienii pastrau in retorica si gesticulatia lor, fie si demagogic, un rest de interes
pentru cei care ii alesesera. Cand, insa, justitia a dat semne ca poate lua din oala politica orice client
penal, agenda urgenta a devenit blocarea cu orice pret a anchetelor. Acesta este liantul miraculos
care a facut posibila unirea lui Tariceanu (adica Patriciu) cu Geoana (adica Iliescu), Voiculescu, Markó
Béla si C.V. Tudor, dar si esenta divortului dintre politicieni si electoratul lor. Intregul proces de
suspendare a presedintelui a ascuns destul de stangaci dorinta grabita de reinstalare a controlului pe
justitie. Nu poti sa mai fii atent la electorat, cand in joc se afla mari averi si chiar libertatea. Miscarile
guvernului PNL-UDMR au urmat strict aceasta traiectorie, iar Chiuariu nu a facut decat sa execute
orbeste ordinul primit. Stim ca acum, chiar si dupa scandalul creat, el pregateste, tot la comanda,
eliminarea lui Morar, prin manevra unificarii DNA cu DIICOT.

E o iluzie sa ne inchipuim ca lucrurile vor intra in normal dupa referendum, ca vom asimila fonduri
europene s.a. Vor urma analize, delegatii permanente, consilii nationale etc. si din nou declaratii
acide, din nou sageti ucigase, din nou timp pierdut. Criza televizata va continua, iar protagonistii vor
incerca, fiecare in parte, sa-si salveze scaunul, libertatea si averea. Singurul gest rational care ar
putea sa transeze tehnic situatia, alegerile anticipate, reprezinta un cosmar de care toti se feresc.

 Chiar daca presedintele Basescu a fost reconfirmat si si-a anuntat programul, nu ne asteapta nimic
bun cu un sistem politic aflat intr-o atat de avansata stare de delabrare: stanga ramane defecta,
refuzand sa-si continue reformarea si inhamandu-se la caruta anacronica a lui Ion Iliescu. Dreapta e
din nou imprastiata, cu un PNL abulic si in cadere libera, cu un PD supradimensionat si arogant, cu un
PLD fara pondere in parlament si o UDMR care acuza persecutii etnice pentru ca si anumiti unguri
sunt cercetati de  DNA.

Marturisesc ca, votand constant din ‘90 incoace PNL, imi pasa de soarta lui. Nu voi reaminti
avertismentele lui Valeriu Stoica. Nu voi enumera greselile lui Tariceanu, care au dus partidul intr-o
fundatura, doar pentru a urma prescriptiile amicului Patriciu. Nu voi trece in revista personajele triste
cu care defileaza - Nicolai, Orban si, mai nou, acest incredibil Relu Fenechiu. Raman insa socante
figura triumfatoare a Noricai Nicolai alaturi de Voiculescu in fruntea comisiei de suspendare, ca si
chipul multumit al lui Tariceanu alaturi de interimarul Vacaroiu. Fara sa-si consulte electoratul fidel,
Tariceanu a decis pentru PNL sa fie partidul-balama, dorit de Patriciu. Pragmatic, nimic de spus, intr-o
democratie consolidata precum cea germana, dar discutabil intr-una dintre cele mai corupte tari din
lume. PNL putea sa devina fie si "balama", adica sa se lipeasca de orice guvernare care i-ar permite
accesul la resurse, cu conditia ca, in prealabil, tara sa fie curatata de coruptie. Este adevarat ca
Bratienii de pe pereti, spre care tot arata actualii liberali, au avut pentru Romania un alt proiect decat
balamaua lui Dinu Patriciu sau Relu Fenechiu. Marii strategi angajati de Tariceanu pe sume
considerabile, Finkelstein si Silberstein,  la care s-a adaugat si Dan Andronic, isi vor lua banii si vor
pleca. Alunecand spre zona in care se zbate acum PNTCD, recent achizitionat de Milut&Pavelescu, te
intrebi daca in PNL chiar nu mai exista nici o persoana lucida. Se pare ca sansa liberalilor, nu insa si a
PNL, va fi, inca o data, Valeriu Stoica.

A aparut pe ecran, joi, 14 februarie, intr-o  Editie speciala la Realitatea TV, spilcuit, uns cu gel pe
plete, eminescian, si a perorat 75 de minute. Cu voce cand mieroasa si lingusitoare, cand aspra si
amenintatoare. A perorat nestingherit, ba uneori a fost chiar "ajutat" cu sugestii, turnand minciuni in
lant, cu un ochi mereu admirativ la monitorul care ii rasfrangea imaginea. Realizatorul acestui
maraton, Stelian Tanase, se justifica a doua zi, spunand ca el, care a scris mii de pagini despre
mineriade, nu avea de ce sa-l intrerupa sau sa-l amendeze pe Miron Cozma. Gresit. Miile de pagini
scrise de Stelian Tanase nu au legatura cu postura lui de jurnalist care ia un interviu si care este
obligat in fata telespectatorului sa pastreze intacta rama adevarului. Ce putea sa creada, sa spunem,
un tanar care afla pentru prima oara, din acea emisiune, despre un personaj care a adus doar
deservicii Romaniei? Ce putea crede un om de buna-credinta stalcit in bataie in ‘90 pe strazile
Bucurestiului? Stelian Tanase a fost insa concesiv, mult prea concesiv nu cu Miron Cozma, ci cu
adevarul, parand mai curand un soi de alibi, de care Cozma era perfect constient: "este o mare
onoare pentru mine sa ma aflu langa un vechi militant al rezistentei romane" s-a lingusit Miron
Cozma. "Societatea civi la", s-a legitimat la randul sau Stelian Tanase.

Chiar daca a fost o unealta, Miron Cozma nu mai avea de ce sa se bucure de prezumtia de
nevinovatie, cu toata stilistica ce decurge din acest statut. Dimpotriva. Miron Cozma este un infractor
declarat astfel de cea mai inalta instanta juridica a Romaniei - Curtea Suprema de Justitie. O
documentare sumara ne pune la dispozitie decizia penala a Curtii, Nota cuprinzand concluziile
verificarilor cu privire la regimul de detentie aplicat condamnatului Miron Cozma, ca si raspunsul
guvernului Romaniei formulat in octombrie, 2006, la plangerea organizatiei prietene a lui Miron
Cozma.

Lasat de capul lui, Miron Cozma s-a lansat in elucubratii despre cum a luptat el pentru drepturile
minerilor inca din 1977, intrucat el a organizat greva de atunci, ceilalti, cum ar fi Dobre, au venit
dupa... Despre mineriadele din ‘90, care nu au fost cu mineri, ci doar cu securisti si care "nu au fost
mineriade, mineriade sunt in conceptia presei. Noi am facut niste actiuni sindicale, legale"; despre
Ion Iliescu, "o carpa KGB-ista" care "ne-a furat revolutia" si care a vrut sa-l cumpere oferindu-i functii
inalte in stat; despre presedintele Emil Constantinescu, vinovat de declansarea evenimentelor din
1999 "pentru a demonstra Bancii Mondiale si FMI ca in Romania sunt convulsii sociale grave si ca nu
sunt bani pentru bugetul pe anul 1999". Despre Traian Basescu, "pentru ca anumite lucruri s-au
produs datorita lui". ("Trenuri", i-a sugerat moderatorul, desi stia perfect ca, in iunie 1990, Basescu
era subsecretar de stat la navale. "Exact", a sarit Cozma.) Despre cum a fost inchis pe nedrept si cum
s-a incercat suprimarea lui fiind bagat intr-o celula cu Clita, ca Gheorghe Ursu… Cum organisme
internationale ca ONU s.a., care s-au ocupat de Mandela, Lech Wałęsa si Václav Havel, s-au implicat
"pentru punerea noastra in libertate". Cum a luptat mai apoi pentru drepturile puscariasilor, ca sa
aiba teren de tenis etc. (moderatorul stia insa ca regimul penitenciarelor a fost ameliorat ca urmare a
eforturilor incapatanate ale APADOR-CH si ale lui Coen Stork); despre cum este decis acum sa lupte in
continuare pentru drepturile omului in general si pentru lupta asta isi va face partid si va candida la
presedintia Romaniei. (Sa speram ca Romania nu o sa aiba o soarta chiar atat de nenorocita!) A mai
povestit cum a fost victima lui Ceausescu, a lui Iliescu, Constantinescu si Basescu. Ultima mare
nedreptate ce i s-a facut a fost interzicerea "unor lucrari, Balada lui Cozma, care a aparut in perioada
in care eram in puscarie, si Cozma si minerii, o carte scrisa de doamna Elisabeta Terteci".

Pentru acest urias spot publicitar, repet, de 75 de minute, postul a facut eforturi considerabile: s-a
deplasat intr-un studio din provincie, intrucat Miron Cozma are interdictie de a intra in Bucuresti, si a
pus la bataie, ca realizator, un nume greu, Stelian Tanase, desi pentru asemenea operatiuni
"delicate" l-am fi gasit mai nimerit pe celalalt angajat al Realitatea TV, Mihai Tatulici. Tinand cont ca
un minut de publicitate face cateva mii bune de euro, la sfarsitul celor 75 de minute (destul de
plicticoase, in fond) nu puteai sa nu te intrebi cine, cum si de ce are interesul sa resusciteze o
fantoma atat de sinistra a trecutului, luandu-si ingrata sarcina de a reconstrui imaginea unui
infractor, proaspat iesit din inchisoare.

"Toate la timpul lor", raspundea sibilinic Miron Cozma la intrebarile repetate ale moderatorului, "Ce
veti face?". Revolta si repulsia consemnate de forumisti dupa cele 75 de minute de emisie, ca si
indiferenta ortacilor la reaparitia lui Miron Cozma in Vale arata ca, intr-adevar, toate la timpul lor. Iar
pentru actiuni gen Cozma, timpul e la trecut.

"E un psihopat, nu are un dram de minte", "e un pitigoi" - a apreciat miliardarul Patriciu in legatura cu
scrisoarea de protest a lui H.-R. Patapievici, adresata premierului Tariceanu, care a redus cu 40%
bugetul ICR pe 2009.
"Nu e nimic rau ca Dinu Patriciu s-a simtit dator sa-l apare pe prietenul sau Tariceanu, dupa
acuzatoarea scrisoare deschisa pe care Patapievici, presedinte al ICR, i-a adresat-o premierului" -
scrie in Cotidianul din 5 noiembrie Cristian Teodorescu. Ne amintim ca, la inceputul acestei
legislaturi, Patriciu spunea: "mi-as dori un premier cu care sa-mi beau cafeaua dimineata si caruia sa-
i spun ce sa faca". Nu avem motive sa credem ca dorinta omului de afaceri nu s-a implinit. "Dar stilul
marlanesc" al lui Patriciu, care "nu e pamfletar", ci "un om de afaceri cu pretentii de respectabilitate
si o persoana care sprijina proiecte culturale si care are meritul de a sustine publicatii ca Dilema
Veche, Dilemateca si pana de curand Romania literara" - mai spune Teodorescu - "s-ar putea sa-i
omoare capitalul de Mecena." De altfel, Andrei Plesu, directorul fondator al publicatiei Dilema Veche,
detinuta de Patriciu, si-a declarat perplexitatea in cotidianul.ro, spunand: "credeam ca acest tip de
limbaj va disparea de pe scena publica romaneasca odata cu iesirea din parlament a Partidului
Romania Mare".

"Ar trebui sa priveasca in tara lui, la sistemul bancar" a spus presedintele Basescu la Radio Romania
Actualitati pe 31 octombrie, despre remarca lui Nicholas Taubman, ambasadorul SUA, in discursul
sau la final de mandat, referitor la "coruptia din Romania care ramane nepedepsita".
Presedintele statului a adaugat: "si este o invitatie pe care eu o fac oricarui politician strain care
priveste la coruptia din Romania, pe care nu o neg, atentie. Dar lectii nu prea ar trebui sa mai primim,
pentru ca uitati-va la cei care ne dau lectii, ce se intampla in tarile lor, exact in zona in care cinstea ar
trebui sa fie totala: zona in care se lucreaza cu banii". Intamplator, la cateva zile dupa aceste
declaratii, Money Chanel a transmis un documentar despre afacerea Enron, care se termina cu
responsabilii falimentului dusi in catuse la inchisoare pe multi ani.
Comentariul lui Tom Gallagher din Romania libera (7 noiembrie), pe aceasta tema si intitulat A
capitulat Basescu?, atrage atentia asupra unui "moment de cotitura in cadrul mandatului actualului
locatar de la Cotroceni. Devine, de-acum incolo, practic imposibil de sustinut ca presedintele
Romaniei este si ramane o persoana dedicata constantei impulsionari proreformiste." Traian Basescu,
"politician cu limba ascutita", mai spune Gallagher, imbratiseaza, astazi, un discurs ireverentios,
comun multor persoane publice romanesti, ignorand ca "diferenta dintre Romania si SUA consta in
faptul ca procurorii americani nu pot fi redusi pur si simplu la tacere de catre politicieni".

Realitatea TV, 18 noiembrie, a.c., Transmisie in direct de la Petrila, in ziua inmormantarii minerilor
pieriti in urma exploziilor. Adrian Paunescu la o masuta asezata in strada, pe o trecere de pietoni.
Fundal cu trafic si blocuri mizere, ceausiste. A.P. tine o mana la tampla. Aflam ca el, A.P., a scris o
poezie in 1986, despre un accident de la Vulcan, cand presa comunista n-a dat nicio stire. Are un
miner alaturi. Reporterul Realitatea TV intreaba daca minerul poate spune "mai multe cuvinte". A.P.
decide ca minerul trebuie sa cante mai bine un "cantec al suferintei", un cantec pe care minerul l-a
compus pe versurile lui... A.P.
Reporter: "La Petrila se afla si senatorul A.P. Este, in acest moment, in legatura directa cu noi. Buna
ziua, d-le P., cum este acolo, ce puteti sa ne spuneti?"
A.P.: "Este infiorator, ma gandesc la faptul ca oamenii acestia, care nu au nicio vina decat ca muncesc
si isi iubesc familiile si au incredere in societate, intra definitiv in pamant. Simt o uriasa obida,
umilinta si rusine, desi, ca persoana, am pledat mereu pentru drepturile lor, in ciuda a ceea ce spun
tot felul de lacomi de publicitate, care isi inchipuie ca noi toti am stat si am contemplat si am inventat
termeni ca mineriade si asa mai departe."
Reporter: "Inteleg ca langa dumneavoastra este un miner, daca doriti sa-l rugati sa ne spuna mai
multe cuvinte."
A.P.: "El ar putea spune cel mai mult cantand Vulcan, 1986. Atunci cand au murit minerii in Vulcan si
nu s-a scris nimic in presa, eu am scris aceasta poezie, iar el, care e miner, a scris un cantec
extraordinar, care este un cantec al suferintei lor si cu acordul dumneavoastra il rog sa cante."
Miner (incepe sa cante): "Ma inchin la voi si plang fara cuvant"
Se acorda lui Virgil Magureanu, fost director SRI intre 1990-1997

Cunoscutul "dom profesor" revine in spatiul public cu noi invataturi despre revolutie. Prilejul: o carte
prezentata chiar in deschiderea Targului Gaudeamus (De la regimul comunist la regimul Iliescu),
urmata de mai multe aparitii in media. La fel de sibilinic-grav, ca in urma cu 18-17-15 ani, V.M. ne
strecoara doua-trei banalitati, cu aerul unor mari dezvaluiri: "In 89 nu a fost o revolutie, ci o lovitura
de stat militara, partial reusita", "puterea a fost oferita ca o ofranda catre grupul care nu prea a avut
niciun merit in smulgerea ei din mainile autoritatilor comuniste", "se stia ca el (n.n. Ion Iliescu) va fi
succesorul lui Ceausescu inca din 1987", "nu era o persoana (n.n. Ion Iliescu) dotata cu prea mult
curaj. Profita, insa, de orice situatie, chiar daca nu avea niciun merit acolo." etc. Nimeni nu se
indoieste ca V.M. stie ce s-a petrecut si in decemberie 89, si in martie 90, la Tg. Mures, si in iunie 90,
la Bucuresti, dar tehnica de a poza in sfinx, furnizor periodic al unor firimituri de adevar, nu-i
foloseste decat, eventual, propriei sale persoane care doreste sa ramana "de neuitat".
V.M. a fost socotit de Pacepa, colegul sau de breasla, un "securist delator incurabil". La randul sau,
V.M. apreciaza ca "Pacepa a tradat Securitatea cu scuza de a submina comunismul", iar "pentru cei
de la SIE, in special pentru Ioan Talpes, colaborarea cu CIA a plecat de la alte premise, aducatoare de
profit imediat, inca din 1992-1993" (cf. Adevarul din 21 noiembrie, a.c.).

Se acorda lui Ioan Talpes, fost director SIE intre 1992- 1997, candidat PD-L in Berceni

Nu reuseste sa fie convingator in postura de politician, prezent cu "dezvaluiri" la Nasul (oare pe bani?
conform tarifului de campanie afisat de CNA?), nici in teren, la Big Berceni, in 18 noiembrie, a.c. (cf.
HotNews.ro). "Ce relatii ati avut dumneavoastra cu Ion Iliescu si PSD?" - l-a intrebat un alegator.
"Cand l-am cunoscut pe Iliescu eram redactor-sef la Editura Militara. Chiar in 89 l-am vazut prima
data (...) mi-am dat seama, in ianuarie 90, ca era singura persoana cu anumita logica si cu capabilitate
de reactie cum nu le au toti; atat la revolutie, cat si la 15 iunie, Iliescu nu a orchestrat nimic, altii au
fost in spate. Eu il admir si l-am respectat intotdeauna pe Ion Iliescu, insa, referitor la faptul ca a
devenit prieten cu Patriciu si Voiculescu, nu l-am aprobat (...) Si pentru asta il condamn." - a explicat
Talpes. Alegatorul din Berceni a mai vrut sa stie: "Si cum ati ajuns, domnu general, la PD-L? La
Basescu?". "Eu am infiintat, in 2006, UPSC, cand PD nu intrase in PPCE, si l-am sustinut pe d-l Traian
Basescu si cand l-au suspendat astia in parlament. Doctrina m-a apropiat de PD-L si de asta candidez
sub sigla lor" - a mai spus I.T. Chiar si pentru politica autohtona, care a vazut multe, chestia cu
doctrina e cam subtire.

P.S.: Alaturarea celor doi sefi de servicii secrete in aceasta rubrica este pur intamplatoare si nu se
datoreaza decat dorintei acestora de se afla in atentia publica.

Luat de valul campaniei electorale, cunoscutul politician maghiar, ale carui stagii in guvernarea
Romaniei doar de liderii PDSR/PSD mai sunt intrecute, fiind totodata si un artist sensibil si rafinat, nu
a ezitat sa scoata, din arsenalul luptei politice, grosolania. Cuvintele pronuntate la o adunare din Tg.
Mures de saptamana trecuta si consemnate de Mediafax jignesc sentimentele romanilor in preajma
Zilei Nationale. "Pata rosie (de pe harta, n.r.) putea fi si mai mare, daca nu exista Trianonul in 1920.
Trebuie sa intoarcem roata istoriei. (...) Dupa alegeri e sarbatoarea nationala a Romaniei, dar
evenimentul nu ne bucura, ne doare, pentru ca acea intorsatura a istoriei a insemnat 70 de ani de
agonie. Nimeni sa nu ne ceara sa ne bucuram de aceasta zi, desi o respectam", a spus Marko Bela.
Discursul liderului UDMR (a carui suferinta am inteles-o constant) este lipsit de cuviinta pentru
majoritatea conationalilor sai, aflati in prag de sarbatoare nationala, si care nu au nicio vina pentru ce
s-a consemnat la Trianon. Cat priveste roata istoriei pe care Marko Bela vrea s-o intoarca, ii
reamintim ca: 1) Vadim Tudor cu al sau PRM au disparut din Parlamentul Romaniei; 2) Absenteismul
la urne in fieful maghiar arata acelasi dezgust al alegatorilor din zona fata de discursul gaunos,
politicianist, la fel ca in restul Romaniei.

Se acorda Ancai Constantinescu, candidata PD-L, si lui Marius Marinescu, candidat PSD+PC

Reuniti pe platoul B1 TV, la emisiunea 6, vin alegerile!, cei doi politicieni, odinioara fosti colegi in PD,
s-au insultat (doamna l-a facut "bideu" pe domnul, iar domnul a facut-o pe doamna "ciocu mic" si
"fata de bideu"), pentru ca, in final, sa se improaste cu apa din paharele de pe masa. Cele doua
moderatoare ale emisiunii au incremenit, telespectatorii si-au intregit imaginea despre politicienii
romani, in vreme ce protagonistii, domnul si doamna, au parasit emisiunea intr-un schimb de replici
care nu mai amintea nimic de jalnicul spectacol oferit in direct.

Se acorda lui Sorin Vasilescu, presedinte de sectie la Tribunalul Bucuresti

Acest judecator din Romania a avut de judecat cazul politicianului Trancota, gasit de CNSAS ca
informator al Securitatii si caruia instanta trebuia sa-i acorde verdictul de colaborare cu Securitatea.
In ciuda dosarului elocvent (Trancota, sub pseudonimul "Dobrin", a turnat la Securitate profesori, doi
medici si o familie apartinand unei secte religioase), judecatorul a gasit circumstante atenuante,
respingand cererea CNSAS. Argumentarea judecatorului te pune pe ganduri: "Intr-adevar, atitudinea
paratului de acceptare a colaborarii cu o astfel de autoritate, precum si activitatile desfasurate de
acesta sunt reprobabile si pot fi considerate in neconcordanta cu normele de bun-simt (...) Dar se
pune intrebarea, retorica bineinteles, daca exista in acea perioada recunoasterea unui astfel de drept
sau a unor norme de bun-simt... Raspunsul este de la sine inteles definitia unui stat dictatorial (...)
Faptul ca paratul a furnizat informatii cu privire la un profesor care isi manifesta admiratia fata de
istoria poporului german si a culturii anglo-saxone, a doi medici din localitate, cu privire la doctrina
religioasa a unei familii nu este de natura a atrage calificarea paratului ca si colaborator al Securitatii"
- conchide judecatorul. Dar ce este, conform judecatii acestui judecator, de natura a atrage
calificativul de colaborator al Securitatii? In ce fel se raporteaza judecatorul Vasilescu la victimele lui
"Dobrin"? De unde oare atata intelegere a judecatorului pentru "Dobrin"?

Se acorda lui Mircea Ionescu Quintus, fost presedinte al PNL

Dupa ce din pozitia sa de sef al PNL, membru al CDR si presedinte al Senatului in perioada 1996-2000,
a blocat energic Legea accesului la dosarele de Securitate, in special articolul care prevedea predarea
arhivelor catre CNSAS, dupa ce a fost descoperit ca turnator si a primit verdict de politie politica, nu a
ezitat sa ia cuvantul la moartea lui Ticu Dumitrescu. Stiind cat rau i-a facut "Legii Ticu" si autorului ei,
M.I. Quintus a ales ipocrizia unei taceri respectuoase: "El e prahovean ca si mine. Ne stim de-o viata.
A fost un om bun, un om curajos, un om puternic (...) Mai avea dreptul sa se bucure de tot ce a facut
pentru detinutii politici si pentru rezistenta impotriva comunismului."

Se acorda lui Sorin Rosca Stanescu

Invitat de Stelian Tanase in emisiunea 3x3 (Realitatea TV, 6 decembrie anul curent) sa comenteze
episodul de la Cotroceni, in care Vasile Paraschiv a refuzat decoratia acordata de presedintele
Basescu, S.R.S. l-a starnit pe cunoscutul disident, aratandu-si indignarea fata de tratamentul la care
administratia prezidentiala, precum si adunarea convocata la acea festivitate l-au supus. Vasile
Paraschiv le-a repetat celor doi cuvintele rostite la Cotroceni, ca nu poate primi decoratia de la "un
fost membru al PCR" care "a condamnat doar formal comunismul, fara urmari juridice". Vasile
Paraschiv i-a intins lui S.R.S. foile pe care ar fi vrut sa le citeasca la ceremonie, cu rugamintea sa le
publice. Acesta s-a aratat patruns de gestul lui Paraschiv, cand mult mai nimerit ar fi fost sa-i spuna
acestuia ca si el a fost membru PCR si colaborator al Securitatii. Cat il priveste pe Stelian Tanase,
realizatorul emisiunii, ramane de neinteles cinismul (sau antipatia fata de Traian Basescu?) de a-l
chema tocmai pe S.R.S. sa traga linia in fata unui om ca Vasile Paraschiv.

Se acorda lui Adriean Videanu

... de urgenta. Reputatie, tandari

Intai de toate, ministrul Economiei nu cunoaste semnificatia termenului "stare de urgenta": in plina
criza a gazelor si in plina iarna, a semanat panica printre cetateni, anuntand miercuri, 7 ianuarie, ca
instituie "stare de urgenta", ca urmare a inchiderii robinetului rusesc. Cum memoria colectiva
pastreaza amintiri
intunecate in relatia cu vecinul de la Rasarit, multi s-au ingrijorat,
inchipuindu-si ca ne aflam in fata unor amenintari la adresa "sigurantei nationale sau democratiei
constitutionale", asa cum scrie in legea suprema. In realitate, ministrul Videanu voia sa spuna
"situatie de urgenta", adica gestionarea aprovizionarii cu energie a locuintelor si agentilor economici,
dupa sistarea livrarilor de gaz decisa de Moscova. Insa gestionarea situatiei scartaie: caloriferele din
case amintesc situatia de urgenta in care traiam pe vremea ceausismului.
Ministrul Videanu isi intareste "nota zero la purtare" din aceasta saptamana si prin numirea cu titlul
de "consilier personal"(??) a lui Ionel Mantog, controversatul sau coleg de partid de la Gorj, care nu a
reusit in alegeri directe sa ia mai mult de 10%. Fost secretar de stat in legislatura trecuta, Mantog a
fost silit sa demisioneze, fiind cercetat penal si trimis in judecata de DNA pentru fapte de coruptie,
abuz in serviciu contra intereselor publice in forma calificata, fals in declaratii si fals in inscrisuri sub
semnatura privata. Sigur ca respectam prezumtia de nevinovatie, chiar daca si sotia d-lui Mantog, d-
na Mantog, a fost suspendata de CSM din functia de judecator, in 2007, pentru fals in declaratii in
scopul ascunderii unor fapte de coruptie. Dar este greu de crezut ca Adriean Videanu si-a luat acest
consilier personal cu reputatia facuta tandari doar din motive de competenta stralucita in materie de
economie. In PD-L exista cativa tineri specialisti cu studii si stagii in Occident care i-ar fi putut da o
mana de ajutor reala ministrului Videanu. Numai ca ei nu sunt, vai!, nici clienti politici si nici cotizanti
la pusculita de partid.

Se atribuie Laurei Chiriac, prezentatoare, alaturi de Cosmin Prelipceanu, a emisiunii Deschide

lumea de pe canalul Realitatea TV.

In ziua de 20 ianuarie 2009, cand la Washington aveau loc ceremoniile de investire a noului
presedinte ales al Statelor Unite, in studioul Realitatea TV, de la Bucuresti, in legatura directa cu
trimisul special al postului, Emil Hurezeanu, cei doi, Laura Chiriac si Cosmin Prelipceanu, nu pareau
preocupati decat de un prezumtiv asasinat al lui Obama, anuntat de o prezumtiva organizatie
terorista. Chiar daca "reporterul special" al postului, Adelin Petrisor, incerca sa le explice celor doi ca
o asemenea actiune, daca ar fi reala, n-ar fi ajuns la urechile unor realizatori din Romania,
"disecarea" asasinarii lui Obama a continuat in studioul Realitatii TV, pana la sufocare. Pe celelalte
canale TV din toata lumea erau invitati analisti de calibru, pusi sa interpreteze, pentru publicul larg,
importanta momentului nu doar pentru SUA, ci pentru toate regiunile globului pamantesc. La
Bucuresti, Johnny Raducanu, si el mirat ca fusese chemat sa-si dea cu parerea pe tema noului
presedinte american, era sacait continuu de Laura Chiriac, care o tinea una si buna cu asasinarea lui
Obama. La un moment dat, dorind sa stoarca un ce jurnalistic fara egal, Laura Chiriac i s-a adresat lui
Johnny Raducanu cu intrebarea: "V-ar placea sa auziti ca Barak Obama a fost asasinat?". Laura Chiriac
este prezentata pe site-ul Realitatea TV ca o mare achizitie: a lucrat in media occidentale si a decis sa
raspunda "marii provocari" de a se alatura echipei de la Bucuresti. Dar afara de afectarea cu care
pronunta ineptii/banalitati, look-ul cu mesa peste un ochi si pozitia
intr-un cot, cu pixul ridicat in sus, presa din Romania n-a avut prea mult de castigat. Telespectatorii,
nici atat. Din februarie, seful Laurei Chiriac va fi d-l Emil Hurezeanu. Am fi tare curiosi sa stim cum
comenteaza d-l Hurezeanu proba de jurnalism data de d-na Chiriac, cu experienta ei occidentala, prin
intrebarea trasnet lansata in 20 ianuarie a.c.: "V-ar placea (???) sa auziti ca Barak Obama a fost
asasinat?".

Se atribuie lui Claudiu Elvis Saftoiu, fost consilier prezidential, fost director al SIE

Acest "fost" vine cu intarziere de "un an, doi ani" (20 ianuarie 2009) sa ne spuna ca presedintele tarii
asculta telefoanele. Intr-o emisiune, la aceeasi Realitatea TV, care, de altfel, are ambitia de a trasa
agenda jurnalistilor si a politicienilor, Claudiu Elvis Saftoiu a spus: "Eu am aflat de interventii politice
care se bazeaza pe informatii si interceptari ilegale acum un an sau doi si am aflat de la presedintele
Romaniei ca el stia ce vorbeau Iliescu si Mircea Geoana". Luat pe sus de scandalul brusc creat
(chemarea in instanta de catre presedinte, declaratia SRI, morisca presei), Saftoiu a revenit dupa o
ora si a "nuantat": "Este vorba de declaratii pe care Basescu le dadea in presa, nu ca-mi spunea mie.
Am aflat din surse publice etc.".
Dar "nuantarea" lui Saftoiu nu lamureste nimic. Ori a stiut de un asemenea procedeu murdar, cel al
ascultarii telefoanelor, el, care se declara constant "un civil incurabil", si atunci se face vinovat ca nu a
denuntat public, imediat, ilegalitatea, pentru a pune capat acelui procedeu murdar, ori l-a luat gura
pe dinainte la televizor (prada emotiei, s-a zis) ca Traian Basescu s-a debarasat de el fara regret.
Debarasarea s-a produs cand, fiind la acea ora director SIE de cinci luni, Claudiu Elvis Saftoiu a spus in
parlament ca SIE face interceptari telefonice cu acordul procurorului general. (SIE nu are aparatura
de interceptare.)
Tainuitor sau doar "emotionat", declaratia lui Saftoiu, actualmente editorialist la Jurnalul National,
patronat de Voiculescu, dusmanul de moarte al lui Basescu, mai ridica o intrebare, deloc secundara:
asa arata oare un consilier prezidential, fie si in Romania? Fara nicio aluzie, nici la CV-urile
consilierilor recent instalati la Casa Alba si cu atat mai putin al presedintelui.

Se acorda lui Alexandru Sassu, presedinte, director general al TVR

In mijlocul Jurnalului de seara, din ziua de duminica, 2 februarie a.c., postul public de televiziune a
transmis o stire/comentariu/informatie pe cat de scurta, pe atat de debusolanta: dupa o introducere
precara si lacunara privind temerile romanilor legate de plata chiriilor, a ratelor etc. (fara citarea
niciunei surse), crainicul a precizat ca reactia este fireasca, tinand cont ca, in urma cu 150 de ani, Karl
Marx, "parintele economiei politice stiintifice", a prevazut criza. La acest moment, ecranul postului
public s-a umplut de chipul barbos al marelui dascal al proletariatului, care a fost citat singur si
autoritar in materie de criza: "Datoriile neachitate vor duce la falimentul bancilor, care vor trebui
nationalizate si statul va trebui sa apuce, in cele din urma, drumul comunismului". Fara niciun
context, fara niciun comentariu. Adica, TVR a dorit sa ne anunte ca maine-poimaine nu mai avem alta
cale de urmat decat cea a comunismului! Si noi habar n-aveam!
Alexandru Sassu este si managerul, si responsabilul editorial al postului public. Instalat in post chiar
inainte de a-si preda - formal - carnetul de partid PSD, Alexandru Sassu, taind si spanzurand dupa o
lege anacronica, a adus TVR in cea mai neagra mizerie din lunga si tumultuoasa sa existenta: emisiuni
prafuite si inepte, politici de partid promovate fara jena, inca doua canale inutile, transmisii cu
cenaclul Flacara etc., etc. Audientele sunt la pamant. Doar Monica Ghiurco ce mai tine steagul sus,
gangurind numai atat cat trebuie duminica la pranz, in fata analistului omniprezent, Iosif Boda, care,
in fapt, ar putea fi lasat si singur in studio. D-na Ghiurco spune, la sfarsit, sloganul ei preferat, "putina
(?) politica nu strica", dand impresia ca doar pentru rostirea  acestor 4 cuvinte si-a pus sacoul, s-a
coafat, s-a fardat si s-a asezat in fata noastra. Din acest punct de vedere, profetia lui Marx este ca si
implinita: TVR, sub bagheta trairistului sau director, Alexadru Sassu, nu mai are de ce s-o apuce spre
comunism. TVR este in comunism.

Se acorda lui Calin Popescu Tariceanu, fost premier

Fara sa faca decontul unei guvernari care a lasat in urma un deficit bugetar de peste 5%, un raport
rusinos al Comisiei Europene privind franele puse combaterii coruptiei si o procedura de
infringement declansata pe chestiunea lipsei de independenta a Agentiei Nationale de Comunicatii,
premierul Tariceanu si-a ademenit partidul cu perspectiva venirii rapide la guvernare. "Cred ca PNL va
fi chemat mai curand decat ne imaginam sa-si asume guvernarea Romaniei", le-a spus Tariceanu
tinerilor liberali. Asta pentru ca "domnii Boc si Geoana, in nici o luna de la inceperea guvernarii, dau
dovada unei incompetente pe care, sincer sa va spun, nu am banuit-o".
In prima luna de la instalare, noul guvern a facut un inventar. Emil Boc a spus ca Guvernul Tariceanu
"a cheltuit cu 6,7 miliarde de euro mai mult decat a
incasat. Cheltuielile suplimentare nu au fost canalizate spre investitii, ci directionate catre cheltuieli
de personal si de servicii (...). Numai la nivel guvernamental avem datorii de 1,1 miliarde de euro". Iar
ministrul Finantelor, Gheorghe Pogea, a anuntat ca, in 2008, Romania a inregistrat cel mai mare
deficit bugetar dupa 1990, 5,2%, in conditiile unei cresteri economice de 7,8%.
Daca Tariceanu ofera trupelor liberale, nemultumite, pespectiva unei guvernari rapide, asigurarea ca
purgatoriul opozitiei nu va fi atat de lung, obstacolul ramane Traian Basescu. Vicepresedintele PNL
Eugen Nicolaescu a comentat astfel analiza Institutului "Gheorghe Sincai" (care propune un candidat
unic anti-Basescu, "modelul candidaturii Obama". Mai simplu pentru IGS si liberali ar fi Sorin
Oprescu): "Orice constructie politica in Romania care poate sa-l debarce pe Traian Basescu de la
conducerea Romaniei trebuie luata in consideratie. Trebuie sa scapam de acest conducator toxic
pentru Romania".

Catalin Popa, director, si Cristian Coman, redactor-sef la Realitatea TV

Sorin Oancea, director Antena 3

Cei numiti mai sus au comandat sau au ingaduit ca, vreme de o saptamana, moartea unui om sa
devina marfa ieftina, buna de pus pe taraba, pentru nenorocitul lor de rating. Cele doua posturi de
stiri (concurente) s-au intrecut in mizerabilitate, cruzime, prost-gust si abjectie in urmarirea pas cu
pas a mortii, aducerii in tara si inmormantarii handbalistului Marian Cozma. Un fapt divers,
injunghierea unui tanar intr-o discoteca din Ungaria, s-a transformat in ore nesfarsite de transmisii in
direct, cu voci prefacut intristate ale reporterilor si dezbateri in platou, pe teme aiuritor imbecile,
doar ca subiectul sa fie tinut fierbinte. Aparatul de filmat a fost proptit lacom pe chipurile parintilor
indurerati, urmariti pas cu pas, ca sa dea declaratii, iar intrebarile stupide ale reporterilor nu s-au sfiit
sa rasuceasca la infinit un cutit intr-o rana de nevindecat.
In ziua inmormantarii, Realitatea TV si-a pus la bataie si elicopterul din dotare, care a bazait desupra
cartierului Colentina vreo doua ore, inchipuind transmiterea de la fata locului a funeraliilor unei
capetenii de stat.
Realitatea TV si Antena 3 s-au transformat saptamana trecuta din canale de stiri in canale cu dejectii.

S-a ambitionat sa candideze de trei ori la Primaria Generala a Bucurestilor, ultima data castigand, in
fine, ca "independent", ca sa faca... un carnat. Fie si de Cartea Recordurilor, un carnat ramane un
carnat. Dar Sorin Oprescu pare multumit de sine si merge mai departe. Spune "pe sleau" aceleasi
vorbe gaunoase in dozajul grosolano-smecher care i-a adus faima, chiar daca, intre timp, orasul
agonizeaza blocat de masini si mutilat la fiecare colt de strada, la fel ca pe vremea lui Videanu.
Autostrada suspendata suspendata a ramas. Ni se promite acum o trupa de arhitecti straini pe care
Oprescu o va aduce la Bucuresti. Sa spuna ei, arhitectii straini, ce trebuie facut. Dar scrie ce trebuie
facut si fara atata cheltuiala pe avioane si banchete (e drept insa ca ar lipsi circul) in Planul Urbanistic
General stabilit in 2000 si care a fost constant masacrat de Planuri Urbanistice Zonale, in favoarea
oricarei hiene imobiliare. Trei milioane de oameni, locuitori si veniti cu treburi, isi mananca zilnic
nervii intr-un oras din care dai sa fugi. Peste un milion de masini strabat in fiecare zi aceleasi strazi
lasate de Ceausescu, iar nervozitatea si proasta crestere a soferilor si, mai nou, a soferitelor iti pun
viata in pericol chiar si pe trecerea de pietoni. Pe marile bulevarde, zdrente uriase cu reclame
acopera fatadele cladirilor. La partere, cat mai la vedere, sex-shopuri si cazinouri. Copacii, cati au mai
supravietuit, sunt "fasonati", cat sa devina mai intai schelete, apoi lemne de foc. In aceasta mazga
urbana, mostenita din comunism si latita vreme de 20 de ani de toti cei care s-au perindat la
primarie, rechinii imobiliari au simtit prada. Infig in fiecare locsor ramas liber (sau golit in graba cu
faradelegea in mana) turnuri pana la cer.
Primarul Oprescu reprezinta insa o ofensa in plus pentru bucurestenii care s-au iluzionat vreme de
aproape 20 de ani ca voteaza politic impotriva fostilor comunisti. Primarul Oprescu a fost ales in
raspar, in plina isterie a santierelor bune si proaste deschise de Videanu, pentru calitatea lui de
gospodar. Ce a urmat? Trei palmieri saditi cu tam-tam in mijlocul haosului, miile de Mos-Craciuni,
prajitura gigantica si, sa nu uitam, carnatul de Cartea Recordurilor inseamna tot atatea numere de
circ ieftin de care s-au saturat pana si consilierii lui. Cand vine vorba de Bucuresti, arhitecti, urbanisti,
locuitori sau oaspeti rostesc un singur cuvant: colaps.
Primarul Oprescu e ca si cum n-ar fi. Diferenta e ca reporterii Antenelor, ca si ai Realitatii nu mai gem
pe strazi de mila bucurestenilor. In studiouri nu se mai despica firul in patru pe tema dezastrului din
Capitala. Niciun mare tun imobiliar din Bucuresti nu constituie subiect de presa. Cismigiul e pe cale sa
fie strangulat de zgarie-nori. Pe Dambovita se pregateste sa apara o citadela ciudata, dar foarte
lucrativa. Cu Strandul Tineretului de la Sosea, dat pe 149 de ani, lucrurile nu sunt inca clare. Ati auzit
de vreo emisiune maraton care sa "infiereze" abuzurile din Bucuresti? In schimb, carnatul si prajitura
lui Oprescu si-au castigat locul in topul "stirilor" din jurnale. Oare de ce? Pentru ca din mandatul
Basescu la primarie s-a retinut ca Bucurestiul poate fi un poligon de incercare pentru scaunul de la
Cotroceni, pus in joc in acest an. Sorin Oprescu, "tare-n clanta" si "independent", poate fi preparat
sa-l infrunte si chiar sa-l bata pe Traian Basescu. Si, daca intr-adevar castiga, nu mai e treaba lui ce se
intampla dupa aceea. Cel mult sa rasfoiasca visator Cartea Recordurilor.

Se acorda doamnei Iulia Buje, consul general la Torino

In plin scandal privind situatia romanilor din Italia, denuntati de politicienii si presa de dreapta ca
principalii raufacatori in Peninsula, d-na consul ia cuvantul in Cotidianul de saptamana trecuta si
arunca peste gardul diplomatic un denunt: ministrul de Interne, Robero Maroni, ar fi sunat-o, in urma
cu opt ani, la Consulat, ca sa puna o "pila" privind actele de sedere in Italia pentru cei trei angajati ai
sai, servitori la "negru" in casa Maroni. Ministrul a dezmintit categoric, incredintandu-le mandat
avocatilor sai pentru a actiona legal. Adica s-o dea in judecata pe doamna consul Buje. MAE a
rechemat-o de urgenta la Bucuresti "pentru consultari" pe razbunatoarea doamna consul Buje. Ea va
trebui sa explice ce i-a venit sa incalce regulile diplomatice si sa atace un demnitar al tarii in care este
acreditata, angajand astfel statul roman intr-un conflict suplimentar, intr-un moment mai mult decat
nefericit. Atacandu-l pe ministrul Maroni, d-na consul Buje a reactionat ca o vecina de palier, care,
dupa ce a tinut ce-a tinut in ea, pune diplomatia in cui si se descarca pe "romaneste", "ca la usa
cortului". Cu sau fara voia ei, prin denuntul din Cotidianul, d-na consul a adaugat imaginii proaste a
romanilor din Italia nota ei personala de care nu avea nevoie nimeni. Daca s-ar fi gandit bine, nici d-l
Petre Roman, care, in amintirea frumoaselor clipe petrecute in anii 90, cu sotul doamnei, pe post de
sef de cabinet, a sarit sa sustina ceva ce nu e de sustinut niciodata.

Se acorda Elenei Basescu, candidata din partea PD-L pentru alegerile europarlamentare

Mezina presedintelui, care a reusit cu brio sa-si creeze o imagine importanta in lumea agitata a
modei dambovitene si in cluburi (numite de "fite"), a facut saltul decisiv si in politica. Dupa ce si-a
ridicat bretonul si a mai pus cat de cat o hainuta (desigur, office) pe ea, mostenind indrazneala
paterna, dar vai!, nu si darul vorbirii, Elena Basescu "nu a profitat niciodata de calitatea de fiica a
presedintelui pentru a cere, in partid, vreo functie. A luat-o de jos etc., etc." - tine sa precizeze Emil
Boc, pe care, de altfel, nu doar ca nu-l crede nimeni, dar, in aceasta calitate de avocat al tanarului
vlastar, nici nu-l mai asculta. E la mintea cocosului ca mezina nu a cerut, ci i s-a dat ceea ce si-a dorit.
A devenit, ma rog, a fost aleasa secretara generala a Organizatiei de Tineret a PD-L, postura din care,
in afara de cateva gafe lingvistice + balbaieli, preluate cu deliciu de presa, nu s-a remarcat prin nimic.
Acum, Elena Basescu, "impreuna cu colegii mei din Organizatia de Tineret am luat decizia de a
candida la functia de europarlamentar". Bineinteles, pe un loc eligibil pe lista. Nu se cunosc
competentele domnisoarei Basescu. Nici experienta. De vorbit, vorbeste prost. Foarte prost. Dacian
Ciolos, recent numit in functia de director in cadrul Comisiei Europene, la Bruxelles, ne avertizeaza,
chiar in acest numar al revistei, ca urmatorii europarlamentari ai Romaniei au o sarcina pe cat de
grea, pe atat de importanta pentru tara. Dar nu te poti pune cu ambitiile politice ale domnisoarei
Basescu, ea a luat-o de jos si vrea, pe repede, sus, ignorand ca, vazand-o atat de sus si atat de
repede, votantii PD-L ar putea sa se razgandeaca si sa-si aleaga o alta lista. Mai ales ca partidul a
plasat-o pe fata presedintelui pe un loc superior celui oferit Monicai Macovei. Ii semnalam cu
simpatie domnisoarei in cauza ca shopingul la Bruxelles sau de la Strasbourg nu e la fel de celebru ca
cel de la Milano sau Dubai. Raman interesante, insa, cabinetele de operatii estetice.

Se acorda lui Razvan Dumitrescu, realizatorul emisiunii Realitatea pune punctul pe zi, Realitatea TV

In pline discutii privind acordul cu FMI, intr-un studio incarcat, ca de obicei, cu invitati, realizatorul a
gasit de cuviinta sa ruleze la nesfarsit pe ecran scene cu mineriada din 1999 si asaltul prefecturii din
Brasov, tot din acea perioada. Sub genericul Amintiri cu FMI, ideea de a induce publicului dezastre
sociale datorate FMI, inainte de a explica rational contextul crizei financiare si economice globalizate,
corelate cu situatia economiei romanesti, nu tine de meseria de jurnalist, ci de cea a unui
propagandist cu agenda obscura. Reaua credinta putea fi studiata ca un caz clinic: la obiectiile cate
unui invitat, Razvan Dumitrescu se multumea sa spuna: „Bine-bine, trecem la urmatorul invitat:
Domnule X, dumneavoastra ce parere aveti despre scenele de pe ecran si FMI?“. De altfel, tehnica de
a intinde aceeasi intrebare la 3, 4, 5, 6 participanti (cam aceiasi de fiecare data, ca si cum ar fi
posesorii unui abonament platit) arata, pe langa incercarea de manipulare a publicului, si o lene
mentala a jurnalistului: nu-ti trebuie nici documentare, nici intelegere a fenomenelor, nici efortul de
a relationa evenimentele. Iti trebuie doar politicieni multi, cate unul de la fiecare partid, ca sa pari
obiectiv, si o intrebare prosteasca, invartita de o mie de ori, vreme de cateva ceasuri. Daca mai
reuseste si sa-i atate pe unul impotriva celuilalt, Razvan Dumitrescu pare multumit. Speram, pentru
el, sa fie multumit si patronul sau pentru o asemenea prestatie si sa-si rasplateasca angajatul cu un
salariu bunicel.

Se acordă lui György Frunda (UDMR), membru în Comisia juridică a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei,

şi

lui Adrian Severin (PSD), membru al Parlamentului European

Cei doi bărbaţi de stat au denunţat „prejudiciile“ pe care Monica Macovei, fost ministru al Justiţiei,
le-ar aduce României prin luările sale de cuvânt defăimătoare la adresa guvernului & parlamentului,
în spaţiul european. Distorsionând discursul Monicăi Macovei, G. Frunda – oare să fi fost o chestiune
de traducere? – s-a arătat excedat de afirmaţiile „neadevărate“ rostite de fostul ministru al Justiţiei şi
a luat atitudine în emisiunea infatigabilului Răzvan Dumitrescu de la Realitatea TV (30 martie, a.c.).

Discursul public al Monicăi Macovei, consultat ulterior de jurnalişti, se referea la solidaritatea

parlamentară în cazuri de ridicare a imunităţii, la blocajele sistemului juridic românesc în cazuri de
mare corupţie şi la regimul interceptărilor telefonice. G. Frunda, interpretând liber de adevăr
afirmaţiile M. Macovei, a spus: „Or, cred că un asemenea om care susţine lucruri neadevărate... eu a
trebuit să apăr guvernul şi sper că nu v-am deranjat că am pus lucrurile la punct“.

Mai întâi, ar fi interesant să aflăm ce gânduri îi treceau prin cap lui G. Frunda pe parcursul puncte-
punctelor şi, în fine, dacă dumnealui, care, „ştiu bine ce am auzit“, se simte confortabil şi european
după ce ziariştii i-au pus în faţă probe ale unei „lecturi“ deformatoare. Sau, poate, sunt
comandamente inavuabile care îl fac pe G. Frunda să se coboare până la şanţul imund al emisiunii lui
Dumitrescu.

Al doilea bărbat de stat, Adrian Severin, care nu prea ştia ce a spus exact Monica Macovei, dar care
este oricând disponibil pentru un atac „just“, a adăugat: „Doamna Macovei spune peste tot aceleaşi
lucruri, pot să spun că oficiali ai UE mi s-au adresat oripilaţi de faptul că doamna Macovei creează mai
multe probleme României decât creează inamicii României în descrierile mai puţin laudative la
adresa ţării noastre“.

Evident că moderatorul emisiunii nu a pus întrebarea dacă acei „oficiali oripilaţi“ sunt şi autorii
rapoartelor UE pe justiţie şi care, în mod curios, constată aceleaşi lucruri pe care Monica Macovei le
denunţă în discursul ei.

În final, fără nicio legătură cu Premiul Femeia europeană a lui 2008, primit de Monica Macovei, le
urăm celor doi bărbaţi de stat să devină, la rândul lor, doar nişte bărbaţi europeni.

Premiul se acordă lui MIRCEA GEOANĂ, preşedintele Senatului României şi al PSD

Pentru că se declară stânjenit de cerinţele UE ca Ro¬¬mânia să fie condiţionată în împrumutarea

banilor de la Comisie de reforma în jus¬tiţie şi lupta împotriva co¬¬¬rupţiei. „Suntem într-un moment
în care, nu vă ascund (ambasadorilor UE) preocuparea mea profundă faţă de intenţia, care s-a
profilat şi din partea Comisiei, şi din partea ECOFIN, de legare a împrumutului de cinci miliarde de
euro, această facilitate de sprijinire a balanţei de plăţi româneşti, de mecanismul de cooperare şi
verificare. Consider că este profund nedrept etc.“

Reamintim că „mecanismul de cooperare şi verificare“ înseamnă monitorizarea ţării noastre pe

justiţie şi lupta anticorupţie, capitol pe care ne-am angajat să-l rezolvăm. Tergiversarea la nesfârşit a
adoptării codurilor civil şi penal, ca şi a dosarelor de corupţie blocate succesiv a ridicat serioase
probleme CE privind bunele noastre intenţii. Una semnăm la Bruxelles şi alta facem la Bucureşti –
este o apucătură care nu a scăpat europenilor, în casa cărora am cerut să intrăm. Ameninţarea că ni
se vor tăia banii dacă nu ne vom face treaba i se pare exagerată şi neproductivă celui de-al doilea om
în stat, nu şi, recent, parlamentului german.

De când partidul i-a promis învestirea la candidatura prezidenţială, Geoană execută zilnic un şpagat
periculos: dimineaţa e la putere, după-amiaza, în opoziţie. Apoi, în dulapul PSD se află mai multe
schelete care s-au dat peste cap ani de zile ca să nu ajungă în instanţă cu afacerile lor de corupţie. Şi
tot în dulapul PSD se mai află şi Vanghelie, cu o tavă generoasă de mititei, care a ajuns să le facă şi să
le desfacă pe toate. Dacă se enervează, îi poate pune sub nas lui Mircea Geoană procentul partidului,
la care acesta încă mai aspiră.

Se acordă doamnei Ada Meseşan, şefa Biroului de presă & şefa comunicării şi a imaginii PD-L.

Această doamnă a încercat să transforme sărbătorirea revistei 22, care a împlinit săptămâna trecută
1001  numere, în adunare de partid. Cu o zi înainte de serbare, redacţiile au primit invitaţia revistei
22, netrimisă PD-L, de la  adresa PD-L din Aleea Modrogan, ca şi cum nu 22 organiza manifestarea,
ci... PD-L.

Nu doar redacţiile, dar şi simplii membri de partid au primit invitaţia via Modrogan. Abia aşa ne-am
explicat de ce, de pildă, filiala Arad a PD-L a sunat la redacţie, confirmând că „venim“. Persoana de
contact indicată în invitaţie, d-na Monica Forfotă, mi-a spus la telefon că „a primit dispoziţie din
partea d-nei Ada Meseşan“, că ea „nu ştie“ şi că „n-am făcut decât să respect o dispoziţie“. (E de
crezut că, după acest episod, d-na Forfotă a plătit ea singură oalele sparte.) La telefon, d-na Meseşan
a încercat să iasă din încurcătură, explicând că ar fi vorba de o… eroare.

De altfel, la cererea redacţiei a şi făcut publică o precizare mieroasă la adresa revistei 22, dar nu a
revocat invitaţiile deja lansate, decât în parte şi cu motivaţia că „nu mai sunt locuri“. Aşa se face că
mai multe persoane invitate/convocate de d-na Ada Meseşan au fost întoarse de la poarta 22, de
umilirea lor fiind responsabilă doar doamna care i-a mobilizat.

Persoane de la vârful partidului au încercat s-o scuze pe d-na Meseşan „că a încurcat lucrurile cum a
mai făcut-o şi altă dată“, că „nu trebuie luată în seamă“, pentru că „IQ-ul ei...“.

Chiar dacă această doamnă de la PD-L are de făcut o mie de lucruri dintr-o dată, pentru noi, tentativa
de a confisca sărbătoarea revistei 22 în folosul partidului ei rămâne singura evidenţă, pe care o
respingem apăsat. //

Se acordă directorului general SILVIU CRISTIAN MIRESCU de la Centrul Naţional pentru Curriculum şi
Evaluare în Învăţământul preuniversitar.
La ultima ediţie a tezelor cu subiect unic pentru clasa a VIII-a, atât la proba de română, cât şi la cea de
istorie, subiectele au fost trimise către şcoli cu greşeli de formulare. La română a fost încurcat
numele unui personaj din schiţa Triumful talentului de I.L. Caragiale, iar la istorie a fost încurcată
Armata I-a a României cu Armata a II-a. Pudic, ministerul a trimis o erată, dar d-l Silviu Cristian
Mirescu, directorul general al acestui Olimp al MEC, acolo unde se redactează subiectele, nu a apărut
public să explice cum de s-a greşit, de două ori la rând, şi cine a fost sancţionat.

Centrul Naţional pentru Curriculum este renumit pentru ingeniozitatea cu care „compune“ subiecte
pentru examene, ca şi cum elevii nu ar trebui evaluaţi, ci „înfundaţi“. De exemplu, în 2008, la clasa a
VIII-a, subiectul al II-lea la română, pentru teza unică din primul semestru, era astfel formulat:
„Imaginează-ţi că, într-o vizită la muzeu, te-a impresionat un tablou al pictorului Petru Avram,
intitulat Zi de iarnă. Scrie o compunere în care să evidenţiezi trăsăturile peisajului pe care le-ai
remarcat în această operă de artă“. Mai mulţi profesori de la catedră au „notat“ subiectul drept
„stupid“ şi şi-ar fi dorit mult să vadă cum l-ar fi rezolvat d-l Mirescu şi coechipierii săi. Adică, pictorul
este o făptură imaginată de Centrul Naţional sau e real? Şi dacă imaginaţia elevului intră în coliziune
cu imaginaţia Centrului, care e garanţia  bunei evaluări? Centrul rămâne însă „nemuritor şi rece“,
greşelile fiind singurele lui performanţe. //

Se acordă lui EUGEN PLEŞCA de la PSD, singurul candidat la şefia Direcţiei de Cultură a Capitalei şi
singurul ei diriguitor.

Eugen Pleşca este un fost miliţian (ofiţer în MI între 1972–’81), aşa cum aflăm din CV, a absolvit
Dreptul (nu ni se spune în ce an), dar ştim cum miliţienii ceauşişti mergeau toţi încolonaţi la această
facultate, a mai fost membru fondator al FSN, FDSN, PDSR, preşedinte al PDSR Sector 3 şi primar
între 2000–2004 al aceluiaşi sector. Şi-atât. Cum? Vă întrebaţi ce caută acest individ la Direcţia de
Cultură a unei capitale europene, fie ea şi Bucureştiul? Ministrul Paleologu afişează o mină de Scufiţă
Roşie înainte de a fi mâncată de lup când vine vorba de Pleşca & cultură.

„Întrebaţi-l pe Vanghelie dacă e bine sau nu că l-a pus pe d-l Pleşca“, încearcă el să se
descotorosească de această „deconcentrată“ controlată şi ea politic, şi revenită PSD, adică lui
Vanghelie. Dar de când o fi Vanghelie preocupat de cultură, vă veţi întreba? Sau: de ce nu s-a găsit
pentru clientul politic Pleşca un alt loc sub soarele coaliţiei PD-L–PSD? Preocuparea lui Vanghelie este
însă îndreptăţită şi da, are legătură şi cu Pleşca, şi cu cultura.

Pe vremea în care era primar, Eugen Pleşca a fost amestecat în mai multe scandaluri privind hotărâri
ilegale cu terenuri ce nu aparţineau primăriei. Adică, tocmai bun, din punctul de vedere al
adevăratului şef al PSD, Marian Vanghelie, să semneze, din calitatea ce o va ocupa, avize pentru
construiri şi demolări în zonele protejate, fără să mai consulte Comisia Zonală a Monumentelor
Istorice. Rechinii imobiliari ai Bucureştilor şi-au asigurat astfel marja de manevră, practic nelimitată,
atâta timp cât numai câteva ONG-uri protestează împotriva mutilării oraşului. //

A pierdut ocazia să tacă. Sau, dacă tot era obligat să zică ceva, în calitatea lui de cap de listă, afişat
până la saturaţie pe toţi stâlpii oraşului, a pierdut ocazia să ia distanţă faţă de un Marian Vanghelie,
adevăratul staroste al PSD de azi, dar şi faţă de colegii lui penali, care ar fi în stare să se bage sub pat
de frica judecătorului. Ar fi putut, în cel mai bun caz, să dea drumul limbii de lemn cu care face o
impresie foarte bună printre ceilalţi colegi ai săi din Parlamentul de la Bruxelles. Dar el nu numai că a
vorbit. A şi uneltit nedemn. Adrian Severin, căci despre el e vorba, şi-a găsit tema favorită de
campanie în jihadul contra Monicăi Macovei şi apărarea pesediştilor cu probleme la DNA. „Mie mi se
pare – spune Severin într-un interviu acordat Jurnalului naţional – că în calitatea ei (Monica Macovei,
nota mea) de român comite un act de trădare (…) este o problemă a SRI şi a Parchetului“.

Şi ziarul Ziua din 4 iunie consemnează iritarea lui Severin: „Doamna Macovei face parte din gruparea
intelectualilor frustraţi, cu gândire fascistoidă (GDS, asta este, dacă nu ştiaţi gruparea incriminată),
care trebuie combătuţi cu fermitate“. Dar care să fie cauza energiei care l-a împins în faţă pe Adrian
Severin? H.-R. Patapievici explica într-un reportaj din Evenimentul zilei, din data de 4 iunie:

„Adrian Severin are o bună reputaţie publică. Lumea îl consideră

cumpănit, competent, moderat. Pentru că are replică onctuoasă,
pare că vorbeşte bine. Pentru că practică politeţea agreabilă, pare
un om moderat. Şi pentru că uzează de o sintaxă alambicată, pare
competent. În fapt, d-l Severin nu e nici moderat, nici competent,
nici bun vorbitor.

Este fanatic, incompetent şi încâlcit. Episodul cu prezenţa

inadmisibilă a hidrogenului în apă îi pune în lumină nu doar
ignoranţa, ci şi demagogia.

(...) În ignoranţa d-lui Severin stă la pândă mania de a lua măsuri.

Este ceea ce o face periculoasă. Manie înseamnă nebunie. E nebunie când inteligenţele precare se
simt destinate să ia măsuri. E nebunie furioasă când măsurile sunt lăsate la îndemâna ignoranţilor
care se simt predestinaţi să ia măsuri. (...)

Când a fost ministru de Externe, Adrian Severin a lansat public lista spionilor din politică şi presă. (...)
Dacă lista nu era adevărată, de ce a lansat-o? Sunt două posibilităţi, ambele compromiţătoare. Ori a
fost o operă de intoxicare reuşită, ori a fost o fanfaronadă. Dacă a fost o intoxicare reuşită, atunci d-l
Severin este lipsit de discernământ pentru că s-a lăsat manipulat şi s-a dovedit iresponsabil pentru că
a implicat guvernul în acţiuni nesăbuite. (...)

Dar Adrian Severin este şi autorul teoriei rasiste privind incompatibilitatea dintre un tătar şi ocuparea
poziţiei de preşedinte al României. A exprimat-o într-un editorial din Ziua, pe care nu l-a retractat în
urma criticilor, ci l-a explicat şi mai apăsat, agravându-l. (...)

(...) Problema noastră, dacă d-l Severin ne va reprezenta în continuare în Parlamentul European, este
că acest tip de teorii vor fi ventilate de dânsul şi acolo, în numele nostru. O va face, cum probabil deja
a făcut-o, în limbajul culiselor, pentru că în plen ori în comisii nu poate ieşi cu asemenea producţii: ar
fi, spre deosebire de audienţa sa de la Institutul „Şincai“, imediat sancţionat.

...) Pentru oamenii de bun-simţ, Adrian Severin e pur şi simplu un gargaragiu, un demagog, un
urechist. Pe scurt, e un impostor politic, tipul de politician pentru care singurele sale competenţe
politice ferme se rezumă la abureală, retractare prolixă şi demagogie cu damf de sofisticărie.“

Cenaclul „Flacăra“, resuscitat la Plumbuita

Apatia care a stat la temelia unei campanii electorale debile, cu gesturi ridicole de adult (Băsescu,
tunzând oi şi cu pene în cap) sau gesturi ridicole infantile (Geoană dând cu lopăţica în nisip), au fost
compensate de încercarea – a câta? – de a reînvia din morţi Cenaclul „Flacăra“. De 1 iunie, Ziua
Copilului, Adrian Păunescu, devenit şi preşedinte de onoare al Universităţii Craiova (de echipa de
fotbal vorbim), împreună cu câteva edecuri ale cenaclului ceauşist, s-a înfiinţat în parcul Plumbuita
din Bucureşti. Reporterul de la Adevărul, Mihai Mincan (3 iunie a.c.), relatează: „Cândva, mii de
oameni ar fi stat cu orele în frig ca să aplaude sentinţe de genul «sunt viu astăzi, dar nu garantez
pentru mâine»“, astăzi, însă, o mulţime pestriţă, atrasă mai cu seamă de mirosul micilor puşi la
dispoziţie de dom’ primar Onţanu, o ceată de copii neastâmpăraţi şi nişte chinezi coborâţi de prin
blocurile din jur au compus publicul dezordonat-indiferent al bardului. „Cei mai expuşi sunt nişte
copii, aşezaţi în primele rânduri, care nu dau impresia că ar conştientiza în faţa cărui moment istoric
se află şi preferă să se îmbrâncească. «Vă rog să vă aşezaţi. Staţi ca un stâlp în mijlocul lacrimilor!
Participaţi cu conştiinţa aici», îi ia cu frumosul Păunescu, după care, văzând că aceştia nu percutează
la valenţele poetice, urlă în microfon: «Staţi jos şi învăţaţi, până nu ajungeţi aurolaci!»“ Un bloger
entuziast comentează: „Chiar dacă locul era plin de oameni care n-aveau nicio legătură cu ce se cânta
pe scenă, ci mai degrabă cu mirosul de mici, a fost una dintre cele mai frumoase seri de care am avut
parte.“

Neconsolat nici după 30 de ani de pierderea podiumului de pe care n-a precupeţit niciun efort pentru
a spăla creiere, Adrian Păunescu nu s-a retras, după 1989, pentru căinţă la mânăstire. A fost
parlamentar, omniprezent pe canalele TV, a continuat să-şi tipărească opera fluviu şi să dea sentinţe.
Cenaclul „Flacăra“ însă e mort, iar bardul ceauşist n-a înţeles că, după zeci de ani, nu cucereşti
publicul decât dacă eşti Leonard Cohen. //

Televiziunea publică nu a reuşit niciodată nici măcar să se atingă de sulul de hârtie igienică întins de
Victor Rebengiuc, în decembrie ‘89, necum să se şteargă la gură după festinul comunist...

Televiziunea publică, după aproape 20 de ani, sub PDG Alexandru Sassu, nici măcar nu se mai
oboseşte să mimeze slujirea interesului public, obiectivitatea şi alte mărunţişuri, atâta timp cât
interesul PSD este mare şi mult, iar Sassu rămâne preacredincioasa slugă a partidului. Pe de altă
parte, nu-ţi poţi împiedica uimirea faţă de toţi marii făcători şi desfăcători de iţe ai PD-L, în frunte cu
Traian Băsescu, preşedintele ţării, cum stau ei terfeliţi de politica Sassu, fără să mişte un deget (de
pildă, ce se întâmplă cu Raportul TVR, din parlament?), cu aerul unor fecioare ofensate, ori de câte
ori strigătul de luptă din Kiseleff face să vibreze telefonul şefului din Dorobanţi. CNA a tras o mică
palmă TVR – dar ce contează la obrazul d-lui Sassu? – pentru „calitatea“ ultrapărtinitoare în favoarea
PSD a jurnalelor de ştiri şi a emisiunii de profil, Tema zilei, pe toată durata campaniei electorale.

Bunăoară, chiar sâmbătă seara, înaintea alegerilor, când campania electorală încetase, conform legii,
s-a primit „comandă“ la TVR ca Liviu Dragnea să apară musai pe ecran. În ciuda unor proteste ale
unor jurnalişti din TVR, comanda s-a executat. De altfel, în luna care a precedat alegerile, la Tema
zilei, intervalul cu audienţă maximă din cadrul Telejurnalului TVR, distribuţia politică s-a făcut astfel: 4
miniştri PSD (Nemirschi, de două ori, Niţă, Dan Nica, Andronescu), preşedintele PSD, Mircea Geoană,
vicepreşedintele PSD şi şef de campanie, Liviu Dragnea, purtătorul de cuvânt al PSD, Bogdan
Niculescu Duvăz,  Mircea Ursache şi „independentul“ Sorin Oprescu. PD-L, pe post de corb căruia
tocmai îi cade caşcavalul din gură, a fost reprezentat, în acelaşi interval, de doi consilieri ai
premierului Boc, fără funcţii în partid şi destul de puţin cunoscuţi opiniei publice. PNL şi UDMR nu au
apărut niciodată.

Duminica, din câte ştiam, fabricile se închid pentru un bine meritat repaos. Nu însă şi Fabrica
Realităţii TV, care fabrică, nu-i aşa?, fără de odihnă, „evenimente“, tocmai bune ca, lipsita de odihnă
Cristina Şincai, să le descoase înţelesurile, neapărat cu pixul ridicat în sus. În studio, vânaţi din
repaosul duminical, Elena Udrea şi, cam lipsit de vlagă, jurnalistul Tudor Octavian. Titlurile de pe
ecran dau să spargă sticla şi, cu ea, în orice caz, liniştea vreunui imprudent telespectator nimerit în...
Fabrica. „Muştruluiala lui Băsescu“, scrie cu litere de-o şchioapă, şi-aşa o să rămână, chiar şi după ce
un participant la şedinţa „analizată“ spune că, dimpotrivă, a fost lăudat. Domnişoara Şincai aude
replica, dar se face că nu aude, şi-n fond o înţeleg: de unde dracu’ să scoată ea, într-o duminică
bleagă, sămânţă de scandal? În fine, titlul se schimbă cu „Profeţiile Elenei Udrea“.

Să-ţi sară inima, nu alta. Să pice tocmai acum vreun bileţel, roz, albastru? Elena Udrea însă turuie,
lipind toate cuvintele între ele, ceva cu turismul. Şincai nu mai pridideşte, dă legătura la mare, unde o
reporteră cu părul bătut de vânt şi care spune că nu sunt coşuri de gunoi, WC-uri... Şincai plusează,
evident cu pixul în sus, tot mai sus: „da, şi urşii din staţiuni...“. Abulic, Tudor Octavian vine cu pasta
de dinţi şi săpunul, chestii pe care românul nu prea le foloseşte. Când, hop şi Lavinia Şandru, foarte
frumuşică, dar fără să ne fie de vreun folos: ştie ea, are informaţii că Traian Băsescu va candida la
toamnă ca independent. Domnule Hurezeanu, vi se învârte capul ca şi mie? Am reţinut cândva ironia
dumneavoastră legată de Fabrica Realităţii TV, dar pe vremea aceea nu eraţi directorul suprem al
acestei mori de măcinat vânt. //

Se acordă lui ION ILIESCU, părintele mineriadei din 1990 şi al tuturor celorlalte mineriade.

Ion Iliescu a trăit în linişte şi pace şi a 19-a aniversare (în ceea ce-l priveşte) / comemorare (în ceea ce
ne priveşte) a sângeroasei mineriade din iunie ‘90. Făcând recurs la lecţia pe care o ştia cel mai bine,
cea a bolşevismului, Ion Iliescu a chemat minerii în Bucureşti şi i-a aţâţat contra unei părţi din
populaţia oraşului. „Mergeţi voi în Piaţa Universităţii şi ocupaţi-o“, le spunea Iliescu, din balconul
Palatului Victoria, în zorii zilei de 14 iunie ’90, minerilor, înarmaţi cu răngi şi topoare. Şi minerii au
ocupat-o. Nu doar Piaţa, dar şi Universitatea, Facultatea de Arhitectură, sediile partidelor politice de
opoziţie şi sediile ziarelor neconvenabile lui Iliescu. Prăpădul din Bucureşti a făcut înconjurul planetei.

Fractura creată în societate cu sechele până în ziua de azi l-a împins la putere pe Iliescu pentru trei
mandate, iar România, în zona gri a 10 ani de stagnare. Iliescu era flancat, atunci, de Roman, care
minţea precum respira, spunând despre Universitatea devastată şi maculată la propriu de mineri că,
după ce a văzut cu ochii lui, pe pereţi nu era sânge, ci vopsea. Roman e azi la a doua tinereţe:
proaspăt tătic şi proaspăt liberal. Dosarele mineriadei au căzut în plasa procurorilor, a lui Dan Voinea
mai ales, unde încă mai zac. Miron Cozma, insurgentul cu simbrie din fruntea hoardelor, a plătit ceva,
dar nu pentru mineriada din ‘90. Mai nou, Kövesi, procuror general, şi-a adus şi ea contribuţia la
îngroparea dosarelor. Iliescu dă în continuare lecţii: capitalismul a murit în criză, deşi în toată Europa
stânga a mâncat bătaie şi îşi linge rănile. Acum, acest părinte al mineriadelor îl antrenează pe Sorin
Oprescu pentru prezidenţialele din toamnă. //

La câteva zile după alegerile europarlamentare, Marius Bălăşescu, delegatul PNL în Biroul Electoral
Central a refuzat să semneze procesul verbal privind scrutinul, pe motiv că „PNL nu poate să certifice
prin semnătura reprezentantului său alegerile la care singura formă de turism care s-a dezvoltat sub
mandatul doamnei ministru actual este acela electoral“. Un gest firesc, normal – deşi inutil în plan
concret, întrucât procesul de validare nu a fost afectat –, venit din partea opoziţiei, faţă de multiplele
şi gravele nereguli semnalate. Remarcăm două lucruri în declaraţia de mai sus: 1) lipsa probelor,
întrucât d-l Bălăşescu se baza doar pe relatări ale presei, şi nu pe rapoartele activiştilor de partid,
probe care ar fi putut fi instrumentate penal contra vinovaţilor şi 2) ironia ieftină care, din păcate, a
început să ia locul oricărui conţinut politic adecvat. De altfel, acest gest al PNL, pe umerii căruia apasă
în prezent responsabilitatea de a se opune unei coaliţii uriaşe aflate la guvernare, a fost anulat de
prezenţa şefului de partid, Crin Antonescu, la ceremonia cu şampanie de la sediul BEC, pentru
înmânarea certificatelor de europarlamentar.
Pornind de la acest episod, să examinăm mai îndeaproape cum funcţionează opoziţia, PNL adică,
ştiind că o guvernare puternică (PD-L+PSD) are nevoie de o opoziţie puternică. Întâi de toate, noua
conducere rezultată din congresul recent a întârziat (şi nu dă semne că ar avea de gând să înceapă
măcar) limpezirea ideologică. Afirmând în continuare opţiunea de a fi mai degrabă cu PSD, deşi nu
mai există raţiunea pragmatică de pe vremea lui Tăriceanu a rămânerii la putere, cu riscul renunţării
la angajamentele ideologice, PNL riscă să piardă încrederea şi onorabilitatea până şi a nucleului său
dur. Necum să atragă „majorităţi tăcute“, aşa cum îşi doreşte noul şef liberal, Crin Antonescu.
Pierderea celor 5 procente o dovedeşte.

Printr-o vociferare necontenită, centrată doar pe obsesivul „pericol Băsescu“, PNL înfruntă riscul de a
nu depăşi stadiul discursurilor, produse nu în arena parlamentului, ci pe platourile TV, exprimând
punctele de vedere ale unei minorităţi în continuă scădere. Aruncarea precoce în campania
prezidenţială a arătat lipsa de materie, de antrenament politic şi patinarea tot mai obosită în cuvinte
goale. Spectacolul dat pe ecran nu ţine locul luptei din parlament, singurul câmp de acţiune al
opoziţiei. De altfel, supraexpunerea la TV a arătat că ofensivul Crin Antonescu este un leu de pluş în
faţa unor jurnalişti, care, într-o anumită seară, nu au chef să-l facă ţăndări pe Băsescu. Şi a mai arătat
ceva prezenţa neobosită la TV: politica de cadre mediocră, chiar dezastruoasă dusă de Tăriceanu a
fost înlocuită cu o politică la fel de dezastruoasă, dar şi haotică pe deasupra, din care doar clientela
de moment a avut de câştigat. Stabilirea listelor pentru PE dovedeşte o periculoasă suspendare a
criteriilor calitative, care, pe termen scurt şi mediu, va ciobi din prestigiul PNL. Ideea de a o pune pe
Norica Nicolai cap de listă, doar pentru că te-a sprijinit să iei puterea în partid, este sinucigaşă.

Ideea de a-ţi pune tovarăşa de viaţă – cu care s-a văzut, vai!, că d-l Antonescu împărtăşeşte clasa şi
stilul – pe un loc eligibil este penibilă. Şi asta s-a făcut cu scoaterea pe tuşă a lui Daniel Dăianu, Adrian
Cioroianu şi, nu în ultimul rând, cu debarasarea de Smaranda Enache. S-o ai pe Smaranda Enache în
partid şi să ignori competenţa şi experienţa ei în politică şi afaceri europene, ca să nu mai vorbim de
eleganţa şi prestanţa ei, la ani lumină de genul Norica Nicolai sau Adina Vălean, este ca şi cum ţi-ai
trage un glonţ în aripă. Dar prezenţa lui Petre Roman în PNL, îmbrăţişat şi pupat de femeile liberale,
la fel cum o făceau muncitoarele de la APACA în 1990? După ce s-a ratat în construcţii care de care
mai socialiste, inclusiv cu Ion Iliescu, Petre Roman, şi el cu un mare dinte contra lui Băsescu, a devenit
purtător de flamură în PNL.

Opoziţia făcută azi de PNL este debilă şi se limitează doar la discursul negativ, la televizor, contra lui
Traian Băsescu şi a politicii guvernului, chiar şi atunci când evidenţele îl contrazic (vezi acordul cu
FMI). //

Se acordă ministrului Tineretului şi Sportului, MONICA IACOB RIDZI.

628.000 de euro din bugetul MTS s-au dus pe apa Sâmbetei, în cinstea zilei de 2 Mai, Ziua Tineretului,
fără ca d-na ministru Ridzi să aibă vreo remuşcare: „Pe mine nu mă interesează cum au fost cheltuiţi
banii, ci mă interesează obiectivul
final“ – a răspuns înţepat împricinata în conferinţa de presă în care avea de explicat cum a putut
arunca pe fereastră o asemenea sumă, în numele unor evenimente de duzină. „Obiectivul final“,
atins cu costuri atât de piperate, a însemnat scoaterea în stradă a 100.000 de tineri ca să asculte nişte
concerte, ţinute pe nişte scene oarecare, dar scumpe (75.000 de euro cea din Costineşti, 50.000 de
euro cea din Bucureşti).

Să spunem că, într-adevăr, „costurile n-ar fi problema mea (Ridzi)“, deşi am fi fost curioşi să ştim a cui
problemă ar putea fi grija pentru banul public, întrucât cei 628.000 de euro nu au fost scoşi din
poşeta d-nei Ridzi. Să nu ne pierdem aşadar în „mărunţişuri“, ci să cântărim obiectivul atins: 100.000
de tineri scoşi în stradă.

Ca să facă ce? Să-l asculte pe Pepe etc. şi să bea bere. Gratis. Să nu ştie d-na ministru că oamenii ăştia
ies oricum? Că pentru ei şi Pepe, şi berea sunt rutină? Că, în schimb, nu există pentru ei bazine de
înot, terenuri de fotbal, tenis, piste pentru ciclism şi multe alte „obiective“ către care d-na Ridzi ar
trebui să-şi canalizeze energia? Ştrandul Tineretului, de pildă, o bază sportivă excepţională, închisă
tineretului şi sportului şi pe care a pus ochii „marele dezvoltator“ Puiu Popoviciu. Dar asta nu e
problema d-nei Ridzi. Ea îşi va cumpăra din banii ministerului publicitate mascată (a făcut-o şi pentru
EBA) ca să aibă o imagine superbună. //

În chiar „Noaptea Institutelor Culturale“, vineri spre sâmbătă, Bucureştiul s-a prezentat la festivităţi
cu un original şi spectaculos happening: incendiul clădirii Millenium Bussines Center, un zgârie-nori
lipit de Biserica Armenească, înalt de 72 de metri, gata să cadă în flăcări, în acea noapte, peste
bijuteria arhitectonică de alături. Pompieri, notabilităţi, certuri în direct, transmisii de la faţa locului,
dezbateri încropite în studio, încheiate cu concluzia „firească“: „Băsescu e de vină!“.

Focul s-ar fi aprins de la un panou publicitar afectat de fulgere şi a prăpădit doar câteva etaje şi casa
parohială a Bisericii Armeneşti. Dincolo de cadoul unei bombe de presă oferit televiziunilor de ştiri în
acea noapte şi în ziua imediat următoare, rumorile/dezbaterile s-au stins, tocmai când ele ar fi trebuit
să înceapă, măcar acum, când a fost demonstrat practic cum nebunia şi lăcomia „dezvoltatorilor“ de
Bucureşti pot aduce catastrofe. Turnul ivit în mijlocul oraşului, în urmă cu câţiva ani, perete în perete
cu Biserica Armenească, a stârnit încă de la proiectare câteva discuţii. Câteva. Cum că, din cauza
fundaţiei turnate la mare adâncime, biserica s-a crăpat grav, cum că, urbanistic, alipirea celor două
clădiri e aberantă, cum că, armenii, contra unor sume frumuşele şi a unei renovări pe gratis a
Bisericii, ar putea să tacă şi chiar au tăcut ş.a. „Cine a dat avizele?“ - se indigna în faţa incendiului de
acum câteva zile ministrul Culturii, al Cultelor şi Patrimoniului, Theodor Paleologu. „Cine?“ - se răţoia
cu tâlc primarul de sector, Onţanu. Din gaura lui, Ştefan Damian, şef de direcţie la Primăria Capitalei,
de numele căruia sunt legate mai multe avize controversate privind imobiliarele bucureştene de
patrimoniu şi care sigur n-a „lucrat“ doar de capul lui, privea probabil superior disputa nocturnă a
celor doi.

Se spune că Bucureştiul este de multă vreme „feliat“ şi împărţit între rechinii imobiliari. Planul
Urbanistic General este oricând anulat de un Plan Urbanistic Zonal cu acte în regulă, ştampile şi
parafe. Legea e respectată în măsura în care ea este elastică, incompletă şi mereu prietenoasă cu
marii dezvoltatori. Rânduri de primari şi politicieni din tot spectrul politic privesc la Capitala ţării ca la
un teritoriu abandonat pe care se strecoară la „servici“ sau în pieţele publice, ca să cerşească voturi,
şi din care e încă ceva imobiliar de ciugulit. Din păcate, Bucureştiul e abandonat şi de locuitorii lui,
indiferenţi ca faţă de un oraş din Patagonia. //

Joi, 9 iulie, un fapt divers – o fetiţă căzută într-un puţ –, a ocupat integral spaţiul de emisie vreme de
aproape opt ore al celor două televiziuni de ştiri, Realitatea TV şi Antena 3. Încă de la aflarea ştirii,
evident, breaking news, efectivele celor două canale s-au mobilizat în grabă, dar „exemplar“: până
când reporterii au ajuns la faţa locului, în cele două studiouri au fost aduşi, de-a valma, tot felul de
oameni ca să-şi dea cu părerea. Aşa a început cursa nebunească, patologică, între cele două canale,
îndârjite să scoată din acel biet fapt divers tot untul.
S-au improvizat „dezbateri“, „ediţii speciale“, au fost luate prin telefon păreri. Nu mai era nimic de
spus nici despre nefericita întâmplare, nici despre familie, nici despre autorităţi. Dar canalele de
„ştiri“ aflate în cursă trebuiau să dovedească (nu se înţelege cui) că ele, vai!, îşi fac meseria... În
studiourile Realitatea TV a fost adusă până şi Monica Tatoiu: „primarul e de vină!“ – a fulgerat ea
neîndurător. Autorităţile – pompieri, SMURD, jandarmerie, Situaţii de Urgenţă – au fost chestionate
sever. S-au dat verdicte tăioase. În intervalul dintre două legături telefonice, în studio puteai auzi
câte un „expert“: „copilul trebuie supravegheat. Eu îmi scot fetiţa din bucătărie când se deschide
aragazul“.

În fine, pe pământ şi prin aer, reporterii au ajuns la faţa locului. Realitatea TV are elicopter şi noi
trebuie să ştim bine că are elicopter, că doar de-aia se tot învârte, într-un pătrat din colţul ecranului,
ceva ca o jucărie. Conta elicopterul, ca semn strivitor al avansului „profesional“ pe care îl avea
Realitatea faţă de Antena 3.

Ne dă de gândit că:

1) OTV-izarea României, de care vorbea mândru Dan Diaconescu, s-a produs cu succes;

2) staff-urile de conducere ale celor două canale de ştiri au copiat nu CNN, BBC, Euronews, ci DDD,
contribuind, prin dilatarea la infinit a faptului divers, la trepanarea celor care se încăpăţânează să-i
mai privească;

3) în aceeaşi zi, când ştirea ştirilor, în conceptul Realitatea TV şi Antena 3, era nenorocirea din
Vâlcele, la Aquila, în Italia, se desfăşura Summit-ul G8. Acolo se discutau chestiuni ce privesc întreaga
planetă, inclusiv România, inclusiv Vâlcele, criza în primul rând, şi despre care s-a relatat puţin,
convenţional şi undeva la coada jurnalelor;

4) deşi audienţele scad, aşa cum indică toate statisticile, canalele româneşti de ştiri, în fond nişte
tabloide de gang, continuă să se concureze, aruncând în joc saci de bani. Oare de ce? //

Se acordă lui MIRON COZMA.

Tartorul minerilor, care s-a repezit cu bâtele peste Bucureşti în repetate rânduri, se crede îndreptăţit
să candideze la preşedinţia ţării. Nici mai mult, nici mai puţin. Traumele lăsate de mineriade (regizor:
necunoscut; profitor: Ion Iliescu) încă se văd. Împărţirea populaţiei în tabere, după reţeta bolşevică,
faliile create în societate, incapacitatea oamenilor de a avea un proiect comun – toate acestea sunt
rezultate ale asmuţirii unei categorii a populaţiei împotriva alteia. Miron Cozma, liderul hoardelor
aduse la Bucureşti ca să facă ordine, rămâne personajul emblematic al unei orori din care România
încă nu s-a extras.

A fost eliberat la sfârşitul lui 2007 din închisoare, după o condamnare de 10 ani pentru subminarea
puterii de stat (e vorba de mineriada din 1991; cea din 1990 nu a fost niciodată judecată).

Astăzi, Miron Cozma aspiră la cel mai înalt post în stat. „În sondaje sunt în faţa lui Mircea Geoană,
numai că nu le pot flutura statisticile pentru că nu am un partid în spate. Voi candida pentru că o
mare parte a populaţiei mi-a cerut să fac acest lucru. Voi candida independent, dacă nu voi reuşi să
îmi înscriu Partidul Muncitorilor. Şi nu mă gândesc să îl înscriu“ – a declarat pentru Mediafax Cozma.
El are şi un program: „Vă asigur că în trei luni va dispărea 85% din corupţie. Apoi mă voi ocupa să
asigur un trai decent populaţiei. Lucrez la un program care vizează dezvoltarea economiei începând
de la agricultură către industrie etc.“.
După Radu Duda de România, Miron Cozma este al doilea independent înscris în cursa pentru
Cotroceni.

Cum România este mereu surprinzătoare, n-ar strica să ne facem de pe acum rezervări la avionul de
Congo. //

Interviu cu ALEXANDRU FLORIAN, director executiv al Institutului Naţional pentru Studierea

Holocaustului din România – Elie Wiesel.

Pe data de 19 iulie, la Mamaia, în cadrul unei prezentări de modă, d-l Radu Mazăre, primarul
Constanţei, a apărut pe scenă, în faţa unui public numeros, îmbrăcat în uniformă de ofiţer nazist,
însoţit de fiul său minor, echipat tot în nazist. Cu un an în urmă, scandalul „poneiul roz“ cu o zvastică
pe crupă inflama toată media. Niciunul dintre „tenorii“ de atunci nu s-a făcut auzit în cazul Mazăre.
Poneiul roz nu a fost decât un instrument politic.

La sfârşitul săptămânii trecute, primarul Constanţei, Radu Mazăre, a apărut în uniformă nazistă la
o paradă de modă. Cum priviţi acest gest?
A trecut o săptămână de când primarul oraşului Constanţa a defilat în pas de gâscă la un eveniment
monden desfăşurat la Mamaia. Între timp, această „punere în scenă“ a unor simboluri fasciste a fost
interpretată de mai toată presa. Eu însumi mi-am exprimat totalul dezacord. Dezaprobare pentru
gestul unei persoane publice care de aproape 9 ani administrează o localitate importantă a ţării.
Dezaprobare pentru reacţia de nepăsare practică, atunci când a fost chestionat de mass-media
asupra posibilelor consecinţe juridice. Domnul Mazăre a spus că, la câte plângeri penale are, una în
plus nu mai contează. Cu alte cuvinte, nu regretă ceea ce a construit în planul simbolisticii. A încercat
o scuză ascunzându-se sub faldurile unui general din armata germană, care, în 1944, a complotat
împotriva lui Hitler. Atmosfera pe care primarul a degajat-o a fost însă aceea de armată a lui Hitler,
aflată în plină ofensivă. În fapt, ofensiva a însemnat şi masacrarea slavilor, a romilor sau Holocaustul
evreilor europeni. Domnul Mazăre, aidoma liderului care nu este obişnuit să dea seamă, l-a angrenat
şi pe fiul său minor în acest simbol al urii. După eveniment, întrebat fiind de Evenimentul zilei (20
iulie 2009), şi-a exprimat admiraţia pentru o instituţie de putere din regimul hitlerist: „... am admirat
întotdeauna organizarea riguroasă a armatei germane“ (s.m.). Abia după 4 zile, timp în care România
a fost iarăşi prezentă în media internaţională, la rubrica ştirilor purtătoare de imagine negativă, Radu
Mazăre a transmis o scrisoare, cu antetul primăriei, de aşa-zise scuze Centrului pentru Monitorizarea
şi Combaterea Antisemitismului din România. Depeşa nu cred că îşi atinge scopul. Cel puţin din 3
considerente:

a) Un argument invocat este acela că primarul are relaţii oficiale şi personale „extrem de strânse şi
cordiale“ cu evrei şi cetăţeni israelieni. Să nu ştie oare autorul scrisorii că argumentul prieteniei cu
evreii este unul demonetizat, invocat de reputaţi negaţionişti sau antisemiţi?

b) Radu Mazăre aminteşte de relaţiile sale bune cu comunitatea evreiască din Constanţa, precum şi
faptul că, în calitate de primar, a sprijinit interesele acesteia. Mă întreb cum a realizat acest sprijin
când Sinagoga din centrul vechi al oraşului este devastată de câţiva ani. De asemenea, Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România este în proces cu Consiliul Local Constanţa pentru o suprafaţă de
teren din cimitirul evreiesc, preluată, se pare, abuziv de către administraţie.

c) În timp ce primarul concepea Scrisoarea de căinţă, pe site-ul său www.radumazare.ro, link-ul

„treburi serioase“, este postat în 22 iulie o Scrisoare deschisă, din 17 aprilie 2009, semnată
Constantin Burlacu şi intitulată simplu: Jidanii sunt antisemiţi şi împotriva umanităţii.
Anul trecut, a izbucnit în media din România un scandal imens datorat unei expoziţii plastice în
care era expus un ponei cu zvastică pe crupă. Acum, după isprava lui Radu Mazăre, televiziunile
tac. Oare de ce?
Este o mare deosebire între cele petrecute la Centrul Cultural Român de la New York şi gestica
primarului de Constanţa. În SUA, se făcuse o sesizare pentru o lucrare care afişa zvastica (poneiul
roz). Consecinţa a fost că instituţii ale statului american
s-au implicat, au analizat, cercetat şi au concluzionat că nu este vorba despre nicio manifestare cu iz
fascist. Acum, la Mamaia avem altă situaţie. Din informaţiile furnizate mai ales de presa scrisă, am
reţinut că: o persoană publică influentă, aleasă primar prin vot direct din primul tur de scrutin, a
produs o simbolistică nazistă grosolană prin costum şi gesticulaţie. Consider că este la limita Legii
107/2006. Până în acest moment, nu s-a produs vreo reacţie a instituţiilor statului.

Cum apreciaţi reacţia conducerii PSD faţă de gestul lui Radu Mazăre? Dar faptul că Internaţionala
Socialistă tace?
Radu Mazăre, membru important al PSD, se dovedeşte în actuala guvernare un actor puternic. A
doua zi de la parada modei, a convins coaliţia de guvernare să modifice o decizie guvernamentală
privind utilizarea „biletului de plată la ordin“ de către administraţia locală. În acest context, faptul că
PSD nu a reacţionat în niciun fel până acum (vineri, 24 iulie) la cele întâmplate la Mamaia cred că nu
trebuie să surprindă. În plan simbolic şi politic, este însă o pierdere faptul că un partid de stânga,
social-democrat, nu exprimă o poziţie când un reprezentant important dă semne că nu înţelege
valenţele democraţiei. Ce s-a întâmplat în seara de 18 iulie la Mamaia nu a lezat numai memoria
evreilor supravieţuitori ai Holocaustului sau a celorlalte victime nevinovate ale nazismului: romi, slavi,
opozanţi politici etc. Gestul primarului a fost o manifestare simbolică de desconsiderare a valorilor
democraţiei. Cred că o reacţie ar fi fost binevenită din orice parte a spectrului politic democratic.

Excelenţei Sale, d-lui  primar Radu Mazăre,

Stimate d-le primar Mazăre, (...) îmi este destul de dificil să descriu, cât mai adecvat, măsura durerii
produsă de apariţia dumneavoastră, nu numai în rândul evreilor şi al celorlalte victime ale nazismului,
dar şi al tuturor persoanelor cu integritate morală, familiarizate cu istoria celui de-al doilea război
mondial. Astăzi, este bine cunoscut faptul că Wehrmacht-ul a jucat un rol activ în uciderea în masă a
evreilor europeni şi a multor alte victime nevinovate. Îmbrăcând uniforma Wehrmacht-ului, vă
exprimaţi sprijinul total nejustificat şi nostalgia pentru o armată care a comis cele mai teribile crime
de război şi acte de genocid.
În aceste condiţii, cred că se cuvine să vă admiteţi greşeala, să vă cereţi scuze şi să vă prezentaţi
demisia din funcţia pe care o deţineţi.(...)

Al dumneavoastră,

Dr. EFRAIM ZUROFF,

director, Simon Wiesenthal Center Ierusalim, Israel.

În atenţia procurorului general al României, d-na Laura Codruţa Kövesi

În atenţia preşedintelui Partidului Social Democrat, d-l Mircea Geoană

(...) D-l Radu Mazăre a apărut în public, însoţit fiind de fiul său, şi el îmbrăcat fiind în uniforma de
soldat nazist. Cei doi au defilat, în faţa publicului, în pas nazist.
Astfel, d-l Radu Mazăre nu numai că a încălcat Legea 107/2006, dar a şi instigat un minor să îi urmeze
„exemplul“, educându-l pe acesta să trateze legislaţia în vigoare cu dispreţ.
D-l Radu Mazăre este o persoană care deţine o funcţie publică: în această capacitate are datoria nu
numai să respecte legile statului, dar să şi vegheze ca ele să fie implementate.
Considerăm că, în aceste condiţii, instituţiile, cărora le adresăm acest protest, au datoria să ia
măsurile necesare pentru ca mesajul trimis de d-l Mazăre publicului larg să fie înţeles corect, în
special de cei care acum au motive întemeiate să creadă că a purta uniforme naziste şi a defila în pas
de gâscă este legal şi chiar „la modă“ în România.
Cu stimă,

MARCO MAXIMILLIAN KATZ,

director MCA România - Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului

Se acordă fostului ministru al Educaţiei şi Cercetării, CRISTIAN ADOMNIŢEI

Da, sărmanul Minister al Educaţiei şi Cercetării din România a avut şi un ministru, pe numele lui,
Adomniţei. Scos din mantia baronală a lui Relu Fenechiu, odată cu Tudor Chiuariu, la Justiţie, vă mai
amintiţi?, Cristian Adomniţei şi-a adus şi el obolul la îngroparea şcolii româneşti, după puteri. Nu
neapărat pentru că n-a ştiut câte steluţe se află pe steagul european într-o dispută avută cu câţiva
ţânci, nu pentru că a adus tezele cu subiect unic tocmai bune să fie aruncate la coş de succesoarea
lui, nu pentru că a votat într-o stare emotivă devastatoare Legea de majorare a salariilor profesorilor
cu 50%, nu pentru că a luat elicopterul statului ca să se ducă la propria-i nuntă etc., etc., ci pentru că
nu a avut decenţa minimă (dar a avut-o oare cineva până acum?) de a-i spune şefului său de clan:
„merçi, cumetre, dar la educaţie nu mă pricep“. Cu un aer mai degrabă de lucrător la un
supermarket, Adomniţei a călcat în mai toate străchinile învăţământului.

Zilele trecute, în plin scandal „Spiru Haret“, luându-l probabil gura pe dinainte, a mărturisit, pe un
platou de televiziune, că, referitor la cele peste 50.000 de diplome eliberate în 2008 de USH cu
antetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, el nu mai avea ce face, întrucât USH făcuse comanda
direct la tipografie... Credeţi că vreun jurnalist din platou sau de aiurea a reacţionat la o asemenea
enormitate? Nu. Doar decanul Facultăţii de Litere, Liviu Papadima, aminteşte episodul într-un
interviu din Observator Cultural.

Ecaterina Andronescu, actualul ministru, nu linişteşte pe nimeni. În afară, poate, de Marian

Vanghelie, care a „garantat“ pentru ea. //

Deblocat la Cotidianul, Cornel Nistorescu, adversar isteric al lui Băsescu şi prieten al lui S.O. Vântu,
patronul ziarului, pregăteşte momentul alegerilor prezidenţiale care vor avea loc peste câteva luni.

Aducerea lui Cornel Nistorescu la conducerea ziarului Cotidianul seamănă cu afluxul masiv de trenuri
ruseşti încărcate cu blindate, îndreptându se spre graniţele Georgiei, în primăvara trecută. La
momentul convenit, blindatele aveau să răspundă „provocărilor“ provocate şi, după aceea, povestea
se cunoaşte.

E limpede că, în acest moment, în absenţa ideologiei, a programelor, a responsabilităţii, a culturii

politice, a inteligenţei, a imaginaţiei, a eticii şi a multor altor ingrediente ce ţin de civilizaţie, scena
politică şi media mogulilor din România este ocupată doar cu spectacolul a fi anti-Băsescu. Orice
subiect este tras de păr ca să mai arunce măcar o petardă spre Cotroceni. Scoateţi din
discursurile/articolele şi din gesturile politice componenta anti-Băsescu şi vedeţi ce rămâne. Presa
scrisă şi mai ales televiziunile, trăind pe platforme economico-politice pervertite – mari trusturi, mari
oligarhi –, au de executat, în lunile care urmează, periculosul număr al înghiţitorului de flăcări.
Jurnaliştii din staffurile de conducere ale acestor organizaţii, care au salarii colosale şi care înţeleg ce
au de făcut, fără ca patronul să le-o ceară, au de rezolvat un fel de cuadratură a cercului: cum să-i
determine pe cititori/telespectatori să nu-l mai voteze pe Băsescu, în condiţiile în care, cu criza pe
cap, îşi pierd de la o zi la alta credibilitatea, iar audienţele/tirajele se prăbuşesc. În plus, unii jurnalişti
chiar ţin să şi facă meseria şi încurcă planurile trustului cu chestiuni „frivole“, cum ar fi onoarea.

Vineri, 31 iulie, Cornel Nistorescu a dorit să-şi facă intrarea triumfal la Cotidianul, cu o odă închinată
democratului Ion Raţiu, fondatorul ziarului, deşi el nu mai este jurnalistul care, de pe baricadele
Evenimentului zilei, se bătea în 2004 cu caracatiţa Adrian Năstase şi scria în 2001 Odă Americii.
Proaspăt instalat, Nistorescu a descoperit că, în biroul de alături al redacţiei on line, se posta un
articol despre amicul său Petru Romoşan, turnător la Securitate. Fără să clipească, a dat jos din cui
democraţia pe care tocmai o slăvise în numele lui Raţiu şi a ordonat scoaterea articolului. A continuat
cu concedierea lui Cristian Pătrăşconiu şi cu sfidarea demisiilor, care de atunci tot curg, ca şi a valului
de reacţii negative de pe Net, încercând, în schimb, s-o recruteze pe Alina Mungiu-Pippidi.
„Caţavencii“, care au adus onorabilitate şi sclipire trustului deţinut de SOV şi condus de Emil
Hurezeanu, au astăzi o problemă: limba lor ascuţită, dar corectă, care le-a adus ani de zile reputaţie,
simpatie şi audienţă, este tăiată azi cu brutalitate de comandamentele SOV & Nistorescu. //

Se acordă primarului municipiului Constanţa RADU MAZĂRE

În afara tabloidelor de provincie românească, n-ar trebui să preocupe pe nimeni viaţa şi faptele de
vitejie ale lui Mazăre: un parvenit tipic, cu certe abilităţi de a strânge avuţii şi putere, ieşit la
suprafaţă din revărsarea de după ‘90.

N-ar trebui să preocupe pe nimeni apariţiile sale de papiţoi extravagant şi nici „alocuţiunile“ sale de
cartier mărginaş. N-ar trebui să fie decât subiectul anchetelor, de la dobândirea colosalei sale averi,
până la dobândirea voturilor despre care mai mulţi constănţeni vorbesc în şoaptă.

Şi totuşi. Radu Mazăre, ca şi Marian Vanghelie, a ajuns să facă politica la vârf a PSD, lăsând loc
nostalgiilor după un Ion Iliescu şi chiar Adrian Năstase.

Sub bagheta lui Mircea Geoană, PSD n-a vrut / n a putut să se reformeze, preferând să se lase împins
în rigole de oameni ca Mazăre. Apariţia sa şi a fiului său minor în uniforme de nazist n-a provocat
nicio tresărire exigentului în materie de „fascistoizi“, d-lui Adrian Severin.

Replicile gen „să mă pupe în fund“ nu ultragiază urechile d-lui Geoană şi nici pe ale vreunui ziarist din
trusturile mogulilor. Angoasa pentru banul public nu mai chinuie nicio televiziune Voiculescu & Vântu
când Mazăre aruncă pe geam 800.000 de euro din visteria statului.

Dimpotrivă: tratat ca „simpatic“, şi, evident, adversar a lui Băsescu, tocmai bun de făcut rating,
Mazăre este un răsfăţat al platourilor TV. PSD îl socoteşte atât de „bun“, încât nu ezită să-l dea de
exemplu.

Invitat la şcoala de vară a partidului în 2008, Mazăre şi a expus dezinvolt programul în faţa tinerilor
pesedei: „Dacă veniţi cu programe sociale, nu câştigaţi rating. Dacă mergeţi prin cluburi cu ceva
gagici, veţi avea rating“. //
Bondrea, un politruc cu origine sănătoasă, fără nicio legătură cu studiile universitare, alta decât
Şcoala de Partid „Ştefan Gheorghiu“.

Vorbeşte şi gesticulează exact ca Ceauşescu: frazare lemnoasă, cu accentele autorităţii de partid;

despică aerul cu mâna, ca şi cum, sub ea, pisează fiinţa sau obiectul ce ar fi îndrăznit să i se
împotrivească; şi frizura aminteşte de Ceauşescu; ca şi privirea, necruţătoare, învăţată să nimicească
orice inamic.

Aşa ni s-a înfăţişat în vara lui 2009 Aurelian Bondrea, rectorul USH, în cele câteva ieşiri la rampă, după
ce MEC a decis să vadă ce se întâmplă cu această mult prea lucrativă afacere cu diplome universitare.
Fişa de cadre a lui Bondrea, existentă în Arhiva CC a PCR şi prezentată chiar în acest număr de Adrian
Cioflâncă ne prezintă un politruc, fără nicio legătură cu studiile universitare, alta decât Şcoala de
Partid „Ştefan Gheorghiu“.

În fine, după 20 de ani, un ministru al Educaţiei calcă muşuroiul şi, indiferent de motivaţie, ministrul
Ecaterina Andronescu merită admiraţia şi susţinerea. Concluziile Raportului MEC, rezultat în urma
controalelor la USH şi prezentat în urmă cu câteva zile, dă jos poleiala de pe imperiul Bondrea, cerând
desfiinţarea centrelor de învăţământ la distanţă, interne şi „esterne“ (apud A. Bondrea), ca şi
retragerea dreptului de a organiza licenţa până la finalizarea evaluării de către ARACIS. Pentru
intrarea în legalitate, USH va sta sub monitorizare vreme de 3 ani, iar titlurile de conferenţiar şi
profesor atribuite abuziv celor 92 de cadre didactice din USH se invalidează, ca şi regulamentul de
alegeri pentru conducerea universităţii.

Mai mulţi specialişti în domeniu spun că MEC mai are de „săpat“ în grota de Ali Baba a lui Bondrea, în
alte grote „private“ de învăţământ, dar şi în cele publice, înflorite excesiv, după 90, în toată ţara.
Pasul făcut de MEC, nu fără strângerea de inimă a politicului, trebuie să devină un mers accelerat
spre normalitate. Numai că încrengăturile sistemului din care Bondrea a făcut şi încă mai face parte
pot sugruma încercarea de azi a MEC. USH continuă înscrierile la ID şi atacă în instanţă MEC,
invocând autonomia universitară şi proprietatea privată. Nu este deloc exclus ca legăturile lui
Bondrea cu vechi tovarăşi de drum comunist, încă prezenţi în sistem, să influenţeze sentinţa. Ca şi
lobby-ul politic făcut de anumite cadre didactice din USH, extrem de influente şi care, dincolo de
romanţioasele declaraţii dintr-un apel („împroşcarea cu noroi ne atinge în aceeaşi măsură, fiindcă
«cel care îmi fură bunul nume îmi fură sufletul»“), vizează conservarea (profitabilă) a acestei citadele
ceauşiste. //

Se acordă lui SORIN OPRESCU, primarul general al Capitalei.

900.000 de euro, niciun cent în minus, este tainul maidanezilor bucureşteni, fixat de Sorin Oprescu,
„independentu’“, pe care bucureştenii l-au ales ca primar general, într-un acces de masochism, după
mandatul catastrofal al spilcuitului Videanu.

900.000 de euro în vreme de criză şi într-un oraş făcut terci, destinaţi câinilor vagabonzi ca să se
simtă „european“ în adăpostul de la Mihăileşti, ce-i drept, achiziţionat de predecesorul Videanu la un
preţ pipărat, sună a nebunie. Dar nu a nebunie suna şi autostrada zburătoare pe care candidatul
Oprescu o vântura ca proiect în campania electorală? Nu nebunesc e şi proiectul lui, abandonat
deocamdată, de a polei cu aur ceasurile din Bucureşti, când, ferească sfântul să ai vreo nevoie, nu
găseşti în Capitala ţării noastre un WC banal, nici dacă ai plăti intrarea cu ducaţi de aur? Dar palmierii
sădiţi la Universitate (furaţi în parte)? Dar celălalt proiect de a ilumina artezienele pe 700.000 de
euro, când zdrenţele închipuind reclame cu fete îmbrăcate sumar atârnă pe Magheru, principalul
bulevard al Bucureştilor? Mai sunt „pe ţeavă“ 22.000.000 de euro pentru împădurirea oraşului cu
plante exotice şi un fleac de 120.000 de euro pentru „plante vii, bulbi, butaşi şi altoaie“.

„Dacă tot avem bani şi nu avem datorii, de ce să amânăm?!“ – spune impertinent Oprescu atunci
când este întrebat de cheltuirea nesăbuită a atâtor bani publici, faţă de care niciun ziarist angajat (de
moguli, vreau să spun) nu are nicio tresărire?
În aşteptarea deciziei pe care superiorii săi încă n-au luat-o, de a-l impinge sau nu în cursa pentru
Cotroceni, Sorin Oprescu pare că se plictiseşte. Îşi omoară vremea, aruncând pe geamul Primăriei
Generale cu mormane mari de bani. //

Se acordă judecătorilor din Bucureşti.

Judecătorii, cu teama de a generaliza pe nedrept, trăiesc în propriul lor stat. În condiţii de criză, îşi
trag robele peste urechi şi cer bani. Dau în judecată celălalt stat, cel care trebuie să le asigure salariile
şi, surpriză!, îşi judecă procesul în care sunt parte vătămată cu celeritate. Evident, îl câştigă. Muritorii
de rând pot să mai aştepte cu nedemnele lor procese. Judecătorii care au dat sentinţe discutabile în
cauze privind proprietatea şi ale căror hotărâri au fost contrazise de CEDO privesc flegmatic spre
celălalt stat, obligat să plătească oalele sparte de ei. Judecătorii sunt inamovibili. Singuri cu conştiinţa
lor şi cu ciocănelul în mână.

Guvernul, aşa nevolnic cum e, a decis să le dea salarii la fel de mari ca şi până acum, acordând puterii
judecătoreşti „o poziţionare corespunzătoare“ în grila unitară de salarii. Dar, din statul lor, judecătorii
nu sunt mulţumiţi. Cei de la Tribunalul Bucureşti au decis ca dosarele aflate pe rolul instanţelor să
primească termene pentru la anu’. Curtea de Apel anunţă sadic blocarea a sute de cauze penale,
civile şi comerciale. De ceva atenţie se vor „bucura“ cauzele cu anumiţi infractori şi cele privind
plasamentul minorilor. Judecătorii din Bucureşti reclamă solidaritatea celor din provincie.

Cu celeritate, judecătorii au anunţat că ar putea boicota alegerile prezidenţiale, prin refuzul de a

judeca contestaţiile şi de a fi desemnaţi în birourile electorale.

Are cineva ac de cojocul judecătorilor? CSM, s-ar zice, dacă n-ar fi o glumă.

Poate un doctor care, pretextând că intră în grevă, ar putea lăsa judecătorul întins pe masa de
operaţie cu burta deschisă.//

resa canalelor de ştiri slujeşte setea de putere politică şi economică a patronului.

Un diplomat străin, aflat la Bucureşti de o dată relativ recentă şi care voia să afle din mass-media
problemele ţării noastre, recurgând la programele celor două canale de ştiri, Realitatea TV şi Antena
3, m-a întrebat: ce se întâmplă? Cum e posibil ca faptul divers să ia locul informaţiei? Unde sunt
ştirile despre problematica europeană, când ţara voastră abia s-a alăturat UE? De ce miniştrii petrec
atât de mult timp pe platourile celor două televiziuni? De ce moderatorul îi întrerupe, răstindu-se la
ei, când tocmai încep să răspundă la o întrebare? Şi, în fine, care ar fi acel canal media fiabil din care
poţi să afli ce se întâmplă în România?

Când un străin îţi pune o întrebare simplă despre România, explicaţia se afundă în culoarea locală, iar
înţelegerea scapă. În cazul de faţă, existenţa şi agenda celor două principale canale de ştiri,
aparţinând lui Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Voiculescu, două personaje ultra-bogate, cu mari ambiţii în
relaţia cu puterea politică, îşi află raţiunea de a fi în instrumentarea informaţiei, nu în transmiterea
ei. Presa canalelor de ştiri slujeşte setea de putere şi politică, şi economică a patronului. Capitalul de
încredere al jurnalistului (enorm, după anii grei ai propagandei ceauşiste, apoi feseniste) este utilizat
astăzi, ce-i drept, contra cost, în folosul unui „proiect“ în care beneficiarul nu e publicul, ci patronul.
Suspendând principiile elementare ale eticii jurnalistice, cele două principale canale de ştiri fac, la
vedere, politică. Cum televiziunile dau tonul, restul presei se străduieşte să ţină ritmul, fie preluând
otova „evenimente“ în cheie telenovelistică, „dezvăluiri“, acuze etc., fie încercând să le demonteze.

Dar care este, de cealaltă parte, a publicului, efectul? Ultimul Barometru Global al Corupţiei (iunie
2009), realizat anual de Transparency International încă din 1992, înregistrează o mutaţie
spectaculoasă: la capitolul încredere, presa din România cade de pe locul trei, pe care îl ocupase ani
în şir, după Biserică şi Armată, în plutonul celor mai corupte instituţii. Oamenii au reuşit să identifice
mecanismul perfid al manipulării şi taxează ca şi cum ar fi fost de faţă la tranzacţiile oneroase care se
fac astăzi între sfera politică, economică şi presă.

Aţi auzit însă vreo reacţie de îngrijorare din partea breslei? Nu, pentru că bat la uşă alegerile
prezidenţiale, iar zăngănitul armelor deja ne asurzeşte. //

Se acordă lui AURELIAN PAVELESCU. Omul Aurelian Pavelescu n-ar merita decât atenţia vreunui autor
de proză de moravuri. Politicianul Aurelian Pavelescu, pe cea a vreunui umorist. Televiziunile, în
schimb, îl tot invitau, până de curând, să se pronunţe pe orice temă, care însă, obligatoriu, trebuia să
ajungă la înfierarea tiraniei Băsescu.

Se spune că Aurelian Pavelescu ar fi cel mai mare traseist politic. Lucru nedrept, dar, spre deosebire
de batalioanele de traseişti tăcuţi, Aurelian Pavelescu este cu asupra de măsură guraliv. Aurelian
Pavelescu intră în ‘90 în PNL, apoi este preşedinte al Partidului Dreapta Naţională. Trece la PSD, apoi
la PD, pe listele căruia intră în parlament în 2004. Trece la PIN-ul lui Guşă. Şi, în fine, la PNŢCD, unde îl
secondează pe Marian Miluţ, într-o apoteoză caricaturală, greu de închipuit în anii ‘90.

La ultimele alegeri parlamentare, Aurelian Pavelescu candidează din partea PNL într-un colegiu din
Călăraşi, dar nu se alege. Pe unele calcanuri din Piaţa Matache se mai văd încă zdrenţele unor afişe
din care te priveşte marţial Aurelian Pavelescu, candidat la Primăria Bucureştilor în 2008. Atunci l-a
dat în judecată pe Băsescu (cu câţiva ani în urmă îi fusese avocat în dosarul „Flota“) pentru
discriminare pe motive politice, tunând: „Dacă nu eu, avocat de profesie şi apărător al legii, atunci
nimeni nu-l va putea opri pe Traian Băsescu să încalce legea şi Constituţia“.

Lupta încrâncenată pe care Aurelian Pavelescu a dus-o împotriva lui Băsescu n-a ocolit nici referinţele
fizice: când preşedintele i-a aruncat că ar fi un „avocat mic cu capu mare“, Aurelian Pavelescu a
replicat că „înălţimea mea precisă e de 1,75“, deci, mai înalt ca Traian Băsescu, lăsând evaluarea
capului în seama altora. Pe 12 septembrie, la congresul PNŢCD, Aurelian Pavelescu a anunţat că
partidul său se aliază cu PD-L şi că împreună vor susţine acelaşi candidat la prezidenţiale, adică pe
tiranul Băsescu.

Cozmâncă e aparatcikul tipic. El urmează să se pună în slujba candidatului „independent“ Sorin

Oprescu, visând la refacerea acelui partid osificat în care se fura în teritoriu doar cu aprobare de la
centru.

Dintr-o peşteră a ingratitudinii de partid a ieşit săptămâna trecută Octav Cozmâncă. El s-a
autosuspendat din PSD (între timp a şi fost dat afară), adresând o scrisoare deschisă membrilor şi
simpatizanţilor pesedişti, prin care îşi vărsa focul pe actualii „neruşinaţi care calcă în picioare munca
de ani de zile a sute şi sute de mii de membri ai PSD“. Neruşinaţii sunt mulţi – de la Geoană la baronii
locali, care au optat pentru alianţa cu PD-L, fără a-i uita pe „aventurierii de la Cluj“(Vasile Dâncu &
co), nici pe agramaţi (vezi Vanghelie), nici pe toţi cei care „lustruiesc clanţa“ „pentru satisfacerea
intereselor personale, dar şi ale celor apropiaţi: soţii, soţi, copii, soacre, amante, interlopi, mafioţi
etc.“.

Octav Cozmâncă se dezice de un partid care nu mai e de stânga pentru că mai mulţi lideri PSD „au un
comportament de dreapta“, adică, „strâng averi imense, derulând afaceri dubioase, de regulă, pe
seama banului public“. Direcţia partidului este „profund greşită“ şi, sub conducerea lui Geoană, pe
care nu oboseşte să-l înfiereze, prevede disoluţia partidului, caz în care anunţă iniţierea
„demersurilor necesare şi legale pentru constituirea Alianţei naţionale a forţelor democratice de
stânga“.

Cozmâncă este nostalgic după vârsta de aur a PSD, când se afla în prima linie, alături de Ion Iliescu,
Oliviu Gherman, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Tărăcilă etc., deşi chiar în acele vremuri s-a pus
piatra de temelie a corupţiei, carierismului, traseismului etc., dar şi a unei administraţii centrale şi
locale opace şi ostile cetăţeanului.

Scrisoarea lui Cozmâncă are valoarea lucrului spus din interior şi savoarea stilistică a infierărilor de
partid, cu rădăcini adânci în bolşevism: acuzi un om, un grup, dar nu partidul. Partidul nu greşeşte şi,
pentru salvarea lui, înfierezi, epurezi, ucizi (pe vremea PCUS). Cozmâncă nu-şi aminteşte, de pildă,
când conducea necruţător ofensiva împotriva tuturor aleşilor locali nemembri ai PSD, atrăgând
asupra României repetate admonestări din partea Consiliului Europei.

Nu-şi aminteşte nici de ochiul închis al patronului său, Ion Iliescu, la devalizarea Bancorex, la
privatizările frauduloase, nu-şi aminteşte nici de frumoasele averi ce se adunau tot pe atunci, în
contul familiei Năstase. În acea epocă de aur a PSD au fost diseminaţi în societate toţi viruşii corupţiei
şi ai democraţiei „originale“. Baronii locali atunci s-au născut şi-au început să înflorească şi sub
binecuvântarea lui. //

Se acordă MONEI PIVNICERU, preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România.

Pentru greva încinsă peste România vreme de o lună, magistraţii ar fi putut să-şi aleagă liniştiţi
sloganul „magistraţi din toate ţările, uniţi-vă!”, întrucât grija pentru banul lor (şi doar al lor) i-a urcat
pe metereze. Ţara noastră a avut prilejul să fie încă o dată unică pe pământ, dacă nu cumva, între
timp, Congo, refugiul ultim al românilor în vreme de urgie, n-o fi înregistrat ceva asemănător. Sleit de
salariile magistraţilor, cu sporuri dobândite ilegal, dar „cu celeritate“, cu firmele blocate în procese
nejudecate, statul român a primit de la magistraţi o lecţie exemplară, mai ceva decât cele
administrate de minerii lui Miron Cozma în ‘90, ‘91 şi ‘99.

Cu acest prilej, Mona Pivniceru ne-a intrat în case aproape zi de zi, pe cam toate canalele existente şi,
cu vorba ei moldovenească, ne-a explicat că ea nu e decât o portavoce a „păsurilor“ judecătorilor, că
Legea salarizării unice e, vai!, „lovitură de stat deghizată“, că ea este supusă unui „martiraj“, că a fost
ameninţată că i se va sparge casa, că va fi maltratată, că serviciile secrete sunt pe urmele ei etc. Dar
ea a rămas vitează: i-a tras un perdaf preşedintelui, chiar dacă acesta se uita la ea „ca la Dumnezeu“,
l-a pus la colţ, pe coji de nuci, pe ministru, a scris plângere la Europa şi multe altele.

Ca şi ţăranul încolţit de comunişti cu cotele, care striga în gura mare: „nu cedau!“, Mona Pivniceru nu
a cedat. De ce-ar fi făcut-o?! Are un venit lunar de 186.550.000 lei vechi. Are distincţia „Reper moral
şi profesional pentru ceilalţi magistraţi“, acordată de asociaţia pe care o conduce, AMR. Are o
frumoasă proximitate cu celelalte doamne din justiţie, Viorica Costiniu şi Lidia Bărbulescu. Are de dat,
în cele din urmă, un bun exemplu tinerilor care şi-au tras peste cap roba. Nu are, în schimb, şi din
câte se vede nu va avea vreodată, nicio legătură cu un om ca Monica Macovei. //

Se acordă lui MARIAN VANGHELIE.

Omul îşi începea ziua citind arhivele DGIPI („Doi şi un sfert“, pentru cunoscători). O arhivă mult dorită
şi pentru care s-a bătut, având un cuvânt greu de spus în numirea şefului de la Interne. Era un mai
vechi vis al său, căci, „în România, dacă n-ai un dram de putere şi un pic de bagabonţeală, nu rezolvi
nimic“. „Bagabonţeală“ avea, puterea (dosarelor) însă îi lipsea, chiar dacă păstra bine câteva foi
compromiţătoare cu sus-puşi, cum ar fi şeful său politic de la un moment dat, Adrian Năstase.

Atât se cufundase în lectura asta, încât îl lua gura pe dinainte şi se lăuda că îi are la mână pe toţi, din
toată politica. Făcea să-l vezi/auzi la Conferinţa extraordinară a organizaţiei de Bucureşti (la
conducerea căreia a fost reconfirmat): „Am tăria necesară şi nu-mi este frică nici de T. Băsescu, nici
de E. Boc, nici de ministrul Blaga şi de niciun ministru care este“. Bonzii de partid, Iliescu, Năstase,
Diaconescu, Nica şi Andronescu, îi aplaudau spusele, unii cu zâmbet sibilinic, alţii cu feţe
impenetrabile. Geoană, candidatul la prezidenţiale al acestui mare partid, îi e ostatec. Al lui şi al lui
Hrebenciuc. Clamase la un moment dat: „Avem nevoie de lideri adevăraţi, nu de maimuţoi
implementaţi“, iar, Geoană, lansat pentru a treia oară, ultima, dintr-un hangar plin ochi cu inşi
echipaţi în roşu, este liderul dorit, nu maimuţoiul. Între timp, în teritoriu e măcel: pedeliştii seceră în
grabă mâinile pesediştilor înfipte în resurse. „Să-i văd pe Vanghelie şi Hrebenciuc cu cine fac
campanie acum. Cu ce oameni, cu ce fonduri mai mobilizăm electoratul acum?“, se plânge un primar
din Dolj.

Dar omul nostru rămâne călare pe situaţie: Băsescu n-are decât să fugă în Guatemala,
„problemuţele“ extrase de el de la „Doi şi un sfert“ vor asigura nu doar victoria prizonierului Geoană,
ci şi pe a PSD. Timp de 20 de ani.

Se acordă lui BOGDAN OLTEANU, viceguvernator al BNR.

Singurul lucru pentru care nu merită să fie notat azi Bogdan Olteanu este faptul că e nepotul bunicii
sale, kominternista Gisela Vass. Proaspătul viceguvernator al BNR, zugrăvit în cunoştinţă de cauză de
patronul său suprem, Dinu Patriciu, drept un arivist pe care „defectele l-au ajutat“ în ascensiunea sa,
trăieşte azi momentul său de glorie neagră. Unii i-au reproşat că nu s-a recuzat, spunând
parlamentului: „mulţumesc, dar la chestiile din BNR nu mă pricep“. Naivitate! Olteanu ştie că a fost
pus să fie viceguvernator nu ca să se priceapă la bănci etc., ci ca să-şi servească stăpânii, chiar şi pe
cei care, în public, îl fac azi „labil psihic, de o inteligenţă mediocră“ ş.a. „Excesiv de ambiţiosul“
Olteanu nu va sta izolat într-un birou, numărând creioane.

Va căra cu abnegaţie, pentru început, geanta cuiva, aşa cum i-a cărat-o şi lui Tăriceanu. Va învăţa
rapid să citească cifre şi le va raporta prompt stăpânilor. În scurt timp, va fi chiar răsplătit. Fie cu bani,
aşa cum a fost în comisia de privatizare a BCR, de unde a luat 112.610 de lei, şi a CEC, 27.000 de lei,
fie cu funcţii, aşa cum a fost pus preşedinte al Camerei Deputaţilor. Din acea înălţime şi-a slujit
stăpânul de atunci (şi naş pe deasupra), ameţindu-i cu minciuni pe toţi cei din societatea civilă care îi
cereau să pună pe ordinea de zi Legea lustraţiei. Îşi lipise pe pereţii biroului Punctul 8 din Proclamaţia
de la Timişoara, dar făcea ce trebuie ca să îngroape legea. Nu a clipit când a primit trofeul Secera şi
Ciocanul, în fond, îşi făcuse treaba. Nu a clipit nici când a primit ordin să se răţoiască la ambasadorul
Americii, care criticase textul Codului Penal. Nu a clipit nici când şi-a scos pe tarabă, în alegeri,
familia, pe care avea s-o părăsescă în curând.

Produs strălucit al mizeriei politice autohtone, Olteanu are în faţă un viitor de aur. //

18 octombrie 2009: duminica, ceata, ploaie marunta si rece. Niciun ciine afara din casa. Doar
protectorul lor, CV Tudor, cu ochelari negri si fular alb, isi croia drum prin zloata, in fata Teatrului
Odeon. Care insa era ferecat. Vreo 250 de simpatizanti, cu balonase, inscriptii si chiuituri, plus Marius
Marinescu, dupa el. Momentul lansarii tribunului in cursa pentru Cotroceni a fost umbrit, s-ar zice
chiar ratat, de refuzul Dorinei Lazar, directoarea teatrului Odeon, de a da curs reprezentatiei politice
peremiste, in locul reprezentatie programate pentru acea zi. „Decorurile sunt pe scena. Nu exista
niciun contract cu PRM. Sa mearga la Teatrul de Comedie.” - a precizat ferm Dorina Lazar, dupa ce
Marius Marinescu spusese cui vrea si cui nu ca  „a primit dispozitie de la Traian Basescu sa ne
interzica sa facem lansarea presedintelui CV Tudor.” Dorina Lazar i-a replicat ferm: „Nu am primit
dispozitie de la nimeni. Presedintele Basescu nici nu stie de existenta mea.”

Si-asa a ramas in strada tribunul, imprumutind un microfon de la o statie de taxi, pe care a cuplat-o
cu un sistem improvizat de sonorizare debil. Luind in cele din urma o pilnie in mina, a tunat: „Traian
Basescu simte ca regimul lui terorist se incheie si este disperat.”

Asadar, o ceata zgribulita, condusa de un ins ridicol, intr-un scuar, pe o zi ploioasa – atit a ramas din
PRM si al sau justitiar dupa 20 de ani. Atit? Dar daca in zgomotul si furia ultimelor confruntari politice
pubela PRM va capata statura, iar liderul cu ochelari negri si fular alb va deveni din nou un refugiu?
La acest fenomen o data in plus ar trebui sa reflecteze adinc toti politicienii, de la stinga la dreapta.
Caci a lor va fi intreaga responsabilitate, daca spectacolul din fata Teatrului Odeon (izolat
deocamdata in, ironie!, Parlamentul European), revine ca varianta plauzibila pentru un electorat
debusolat.

Se acordă lui MIRCEA GEOANĂ, preşedinte PSD şi candidat la preşedinţia României.

Este expresia vidului în acţiune. Disponibil să agaţe-n cui diplomaţia şi să ia la comandă forma unui
candidat la primărie, cu cizme de cauciuc şi tot tacâmul. Disponibil să devină berbecele grupului de la
Cluj şi să se pomenească, după ce în culise alţii rezolvaseră execuţia lui Ilici, şeful celui mai mare
partid din România. Pe care naivii de la Cluj îl vedeau „reformat“, chiar pe mâna vidului, în plus şi
alunecos. În vreme ce la uşa social-democraţiei pe cale să devină descentralizată şi europeană, o
camarilă se bătea cu altă camarilă, vidul în acţiune ţinea discursuri amuzante: „nici nu mai ştiu câţi
suntem“ - ofiţeri acoperiţi, adică. Camarila Vanghelie-Hrebenciuc a luat puterea şi a exilat în munţi
grupul de la Cluj, de unde tot mai rar se aude doinind a jale Vasile Dâncu. Disponibil, vidul în acţiune
a executat, de-atunci încoace, tot ce i s-a comandat: campania (păguboasă) de suspendare a
preşedintelui, sprijinul din umbră (pe bani) a unui guvern minoritar, alianţa cu adversarul (pe
posturi), dezalianţa (pe credibilitate) şi, în fine, candidatura la jilţul Cotrocenilor (pe viaţă şi pe
moarte).

Vidul în acţiune e împins azi să se agaţe de bărcuţa liberalilor, frumos ornată cu neamţul Johannis, ca
să treacă râul tot partidul şi de a cărei răsturnare se vor ocupa după alegeri Hrebe & Vanghe.
Vidul în acţiune e la ora discursurilor prezidenţiale. Ascultaţi: pentru datornicii la bănci, „ne permitem
să punem 1 miliard de euro“; pentru pensionari, „să primiţi acasă, prin Poşta Română,
medicamentele de care aveţi atâta nevoie“; în fine, „trebuie să avem grijă de femeile din România“
etc. Şi, cu vântu şi grivco suflând în pânze, vidul în acţiune va primi voturi. //

Se acordă judecătorilor din România.

După tapajul cu greva, căreia nu-i ziceau grevă, ci protest, dar în realitate era o grevă sadea, care a
paralizat vreme de o lună justiţia, magistraţii şi-au găsit, în cele din urmă, liniştea; dar numai după ce
şi-au asigurat salariile cu sporuri cu tot. Către sfârşitul grevei căreia ei îi ziceau protest, ca să astupe
gura opiniei publice, magistraţii au zis că, de fapt, ei luptă şi luptă, nu atât pentru bani, cât pentru
reformă. Primul semnal postgrevă, dat de magistraţi în numele reformei, este ALEGEREA de către
CSM a Lidiei Bărbulescu ca şefă a ÎCCJ.

Un foarte frumos salt, chiar mortal, în numele reformei pe care o tot reclamă de ani buni Comisia
Europeană! Prietenă a Rodicăi Stănoiu, Lidia Bărbulescu nu are de prezentat niciun alt palmares, în
afară de nişte postuniversitare făcute pe vremea lui Ceauşescu. CV-ul Lidiei Bărbulescu este, din acest
punct de vedere, foarte sărac şi foarte trist. Nici măcar acţiunile sindicaliste de ultimă oră nu încap în
coloanele CV-ului ei, mai toate de o pustietate dezolantă. Colegii ei de breaslă care s-au amărât cu
doctorate, lucrări etc. mârâie pe la colţuri. Pe forumuri, anonim, se plâng unii judecători că le e ruşine
cu noua şefă a ÎCCJ.

Dar nu au ieşit să-şi taie venele în faţa CSM. N-au scris niciun protest. N-au apărut la niciun post TV.
SoJust tace strategic, ca de altfel toate vocile mai mult sau mai puţin reformatoare, începând şi
terminând cu, de acum celebra, Mona Pivniceru.

Ce vor de fapt magistraţii se vede clar acum, odată cu ALEGEREA Lidiei Bărbulescu pe post de şefă a
Înaltei Curţi: vor să conserve ordinea cea veche, pe bani mulţi şi noi, în ciuda tuturor rapoartelor de
ţară, oricât de negative, venite de la Bruxelles. //

Se acordă lui Bogdan Chirieac şi Sorin Roşca Stănescu.

Au pus mâna pe omul de la ANI (oare cei care au stabilit „integritatea“ acestui tip care trebuia să
răspundă de integritatea politicienilor n-au intrat încă în pământ de ruşine?), aşadar, doi „ziarişti“ au
pus mâna pe el şi s-au apucat să-l „facă“. Primul, Chirieac, cel care s-a remarcat în afaceri frumuşele
de milioane de euro cu statul, în favoarea cărora scria la gazetă, îi era „amic“ omului de la ANI.
Sarcina lui Chirieac, altfel un „mult apreciat“ comentator de politică externă, era să-l „frăgezească“,
să-l „perpelească“ şi să-l ducă pe tavă „Naşului“. Cel de-al doilea, „Naşu’“, S.R. Stănescu adică, şi el
„ziarist“, colaborator al Securităţii şi cineva ultrachivernisit, urma să-l „halească“, avându-l la mână cu
o hârtie necurată. Omul de la ANI trebuia să-i livreze „Naşului“, în schimbul tăcerii, conturile din
străinătate ale unor politicieni, care nu prea „împart cu nimeni mâncarea“.

„Naşu’“ urma să trimită în conturile acelor politicieni câte 5 euro, ca să afle „aceste p…“ că el i-a
dibuit şi că, dacă nu se „simt“, îi poate da în gât oricând. Observaţi, vă rog, şantajul in crescendo:
„făcându“-l pe omul de la ANI, „Naşu’“ ar fi obţinut un instrument prin care urma să-i „facă“ pe cei
câţiva politicieni zgârciţi, care mai erau şi din partidul dictatorului Băsescu.
Daravela s-a „spart“ necontrolat (de către cei doi „ziarişti“) în presă, recent, pentru că omul de la ANI,
prevăzător, a înregistrat conversaţia, de altfel, plină de p… Dar fiţi liniştiţi, nici cei doi „ziarişti“, nici
şeful Integrităţii nu vor păţi nimic.

Pentru ca s-a dovedit a fi imatur si neexperimentat in politica, desi nu mai e chiar atit de tinar, are 50
de ani, si activeaza in parlament de 20. Scorul lui, la ora la care scriu, depaseste partidul cu abia un
procent si un pic. Cu alte cuvinte, capacitatea lui de a convinge nehotariti a fost extrem de limitata.

Crin Antonescu a pierdut inca din episodul Klaus Johannis – o stralucita gaselnita politica in acel
moment – cind a lasat ca propunerea lui de premier sa-i fie furata de vulpile de la PSD, intocmai ca in
celebra fabula in care corbul cel vanitos scapa cascavalul din plisc; in plus, pina in ziua de azi, el nu a
inteles sau nu a vrut sa inteleaga ce a reprezentat sediul Grivco, locul simbolic de parafare al aliantei
anti-Basescu, simbolic tocmai prin mesajul transmis ca afacerea ii este „furata” de la si instrumentata
de personaje (Voiculescu &co), cu alte obiective decit cele declarate.

Crin Antonescu a pierdut pentru ca si l-a ales tinta pe Traian Basescu si nu pe Mircea Geoana cu care
ar fi trebuit sa se bata pentru locul doi. Cind, tirziu, si-a orientat atacul spre Geoana, intentia de a-l
vota a crescut vizibil. Declaratii riscante cum ca ar trebui sa-i fim recunoscatori lui Ion Iliescu pentru
ca nu a scos armata sa traga in Piata Universitatii, sugerind ca Basescu ar fi facut-o, a aratat ca, in
numele urii si al retoricii nu poti fi convingator in fata unui electorat sofisticat pe care vrei sa-l
cuceresti.

Pina una-alta, Iliescu este cel care, e-adevarat, nu cu gloante, ci „ecologic”, cu bite si topoare, a
spulberat salbatic o manifestatie pasnica. Trauma mineriadelor s-a transmis peste ani, in mod
misterios, exact in rindurile electoratului vizat de Antonescu. Nici afirmatia ca Vadim ori Becali sunt
preferabili lui Basescu, in numele schimbarii pe care ti-o doresti cu orice chip, nu a avut darul sa
miste pe cei dezamagiti de felul in care se face politica in Romania de 20 de ani incoace. Acei
dezamagiti nu merg pe stadioane ca sa sparga seminte si sa se cafteasca dupa meci.

In fine, Crin Antonescu a pierdut pentru ca e mult prea nonsalant, ca sa nu spun ignorant, in raport cu
dosarele grele ale Romaniei. Sigur ca nu presedintele se ocupa de agricultura, sanatate, educatie, dar
el trebuie sa aiba o idee care sa trimita la concret, alta decit sa-fie-pace/bine-pe-pamint. Increderea
lui in replica iute, insolenta, ce-i sta pe buze tot timpul, dincolo de care nu prea intrevezi vreun
continut, i-a jucat feste si i-a aratat limitele. Ca si „originalitatea” de a-si defini ca reper moral un
cintaret simpatic (care, de altfel s-a si scuturat rapid de aceasta anexare), cind pe lista lui de
sustinatori se afla un monument de moralitate ca Doina Cornea. Sau, la doar citiva metri in spatele
sau, Neagu Djuvara. Neplacuta si de rau augur pentru o ulterioara prezenta pe scena politica
romaneasca este si tifna irepresibila a lui Antonescu: atunci cind se enerveaza, replica lui rapida
derapeaza, pare anapoda, desprinsa parca dintr-o altercatie de gang. (In declaratia lui din seara
primului tur, vadit nemultumit de rezultat, Crin Antonescu a acuzat caustic „combinatia” mogulilor cu
Basescu...)

Ar fi fost pasionanta o finala intre Crin Antonescu si Traian Basescu. Din toate punctele de vedere.
Crin Antonescu afiseaza „imacularea” (chit ca ea se datoreaza in buna parte statului pe marginea
arenei, chiar daca e de 20 de ani in parlament), in lupta cu „macularea” unui Traian Basescu, si el
„vechi” de 20 de ani in politica, venit din sistem, dar mereu in centrul arenei.
Multi vad in Crin Antonescu, peste cinci ani,  candidatul cu sanse enorme pentru Cotroceni, iar
alegerile din acest an, ca pe un antrenament. Dar cinci ani insemna mult. El va avea atunci 55 de ani
si nu stim daca, intre timp, va capata cheful sa se aplece si peste dosarele Romaniei. Iar politic, in
lumina ultimelor declaratii, cum ca isi va conduce partidul spre actuala stinga a lui Geoana&Iliescu, va
avea de luptat cu propriul sau electorat de dreapta.

Se acordă lui MIRCEA DINESCU.

Poetul care anunţa transfigurat chiar pe ecranul televiziunii ceauşiste „Am învins!“, în 22 decembrie
1989, nu a stat degeaba 20 de ani. A fost mai întâi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, de unde a plecat,
în urma unui anumit scandal, datorat dispariţiei unei tipografii donate, care ar fi aterizat în ograda sa.
În arcanele tranziţiei, poetul a prosperat material, considerabil, fiind „prieten“ cu cine vrei şi cine nu,
de la stânga la dreapta, trecând prin ofiţeri, dar, de fiecare dată, oameni „bazaţi“. A fost prieten, de
pildă, şi cu Iliescu, şi cu Băsescu, şi cu Andrei Pleşu, nu şi cu Gabriel Liiceanu. Este „moşier“ la Cetate,
dar şi un de neclintit membru al CNSAS. Editează o publicaţie de o rară vulgaritate şi face la
televiziunea lui Vântu figura clovnului.

În această toamnă a devenit susţinător liberal. Surpriză sau nu, pe 29 noiembrie a lansat la Tg. Mureş
cartea lui Mircea Geoană, Încredere, cu vorbe multe şi mieroase: „Printre altele sunt aici, deşi eu n-aş
fi vrut să fac politică şi n-o să vreau să fac politică.

N-o să intru în niciun partid niciodată. (...) Trec la lucruri mai suave. Spuneam că în această carte
Mircea Geoană reuşeşte să dea oglinda într-o parte şi, pe lângă lucruri cu caracter politic sau care ţin
de diplomaţie, reuşeşte să atragă prin seninătatea, umorul şi autoironia cu care îşi vede trecutul. (...)
Toţi ştiam că a trăit în Cartierul Primăverii. Ei bine, nu a trăit în Cartierul Primăverii. Se spunea că tatăl
său a fost general de Securitate. Ei bine, nu a fost general de Securitate.“ Etc.

Şi, în fine, poetul spune propoziţia pentru care PSD îl cărase la Tg. Mureş, fără să ştim câţi bani a scos
din pungă pentru asta: „eu simt nevoia ca preşedinte al României să fie un domn. Şi am sentimentul
că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă“.
Să vină muzica! Sperăm să fi făcut banii!

Politicienii vin şi pleacă. Dar presa rămâne, urmărind îndeaproape modelul moscovit, şi nicidecum pe
cel occidental.

Cam cu câteva săptămâni înainte de deznodământul acestei mizerabile campanii electorale, au aflat
şi capii PD-L „valoarea“ de întrebuinţare a unui canal media. (Staff-ul de campanie al lui Băsescu,
uşuratic şi incompetent, denunţat chiar de clientul însuşi, urmează să afle.) Aşadar, PD-L a deblocat-o
pe Elodia (oare la ce preţ şi cu ce acte contabile?) şi s-a instalat la OTV. Etno şi Taraf, canale aflate în
proprietatea lui Silviu Prigoană, parlamentar PD-L, prestează pentru candidatul Băsescu, dintre
bundiţe şi rapsozi. Naşul năşeşte cu Talpeş emisiuni pro-PD-L şi Traian Băsescu. În fine, un post nou-
nouţ, VoxNews, cu moderatori ca Mbela sau genialoidul Gava, face un soi de Antena 3 pe dos.
Realitatea TV şi Intact bagă precipitat
pe ţeavă ultimele cartuşe infecte, îndreptate fix spre creierul telespectatorilor. Televiziunea publică
rămâne într-o expectativă pro-PSD-istă, aşteptând ordine din Kiseleff.

Acesta este, în momentul de faţă, conceptul despre rolul presei în România: nu informaţie, da
propagandă. Zero responsabilitate faţă de auditoriu, sârg şi energie faţă de comanditarii economico-
politici.

Vedeţi, preşedinţii, parlamentarii, miniştrii vin şi pleacă. Un imens câştig după 1989, pe care noi,
cetăţenii, n-am învăţat încă să-l preţuim îndeajuns. Că majoritatea celor care vin se instalează ca
pentru totdeauna într-un sistem şleampăt şi corupt, luând imediat culoarea locului, ţine încă de
copilăria mentalităţilor în care s-au dezvoltat, strict clientelar, partidele politice româneşti.

Reţinem totuşi, ca pe un semnificativ avans, faptul că politicienii vin şi pleacă.

Dar presa rămâne. Degradându-şi vertiginos credibilitatea şi abdicând conştient şi pe bani de la

principii elementare.

Prostituându-se. Respingând oglinda rapoartelor străine, aşa cum Ceauşescu respingea odinioară
„agenturilii“. Clamând pluralismul cucerit în ‘89, ca şi cum a fi plurali ar îngădui încălcarea
standardelor elementare de presă şi abolirea datoriei faţă de public. Ca pe vremea lui Dulea şi a
Suzanei Gâdea, presa redevine, după 20 de ani, măciucă propagandistică, sub ochii semiînchişi ai unui
– de necrezut! - Emil Hurezeanu. „Produsele“ de presă furnizate de trusturile oligarhilor, la care se
adaugă şi cele ale canalelor publice, urmăresc îndeaproape, aşa cum deseori s-a scris în acest colţ de
pagină, modelul moscovit, şi nicidecum pe cel occidental.

Dar, mai devreme sau mai târziu, acest model de presă, cu studiile lui de caz ţipătoare, vor trece în
manuale. Şi nu un Răzvan Dumitrescu sau Gâdea, mărunţi soldaţi, vor fi indicaţi pe planşă cu
beţişorul, ci Emil Hurezeanu, prinţul neîncoronat al presei române, care face astăzi exces de
contorsionism relativist, ca să încapă între S.R. Stănescu şi Mihai Tatulici.

În atari condiţii, urâta campanie electorală din acest sezon va livra prin vot un preşedinte. Dincolo de
Geoană sau Băsescu, de programele lor despre care, graţie televiziunilor, nu ştim mai nimic pentru că
ratingul nu le suportă, de intenţiile celor doi candidaţi privind Estul şi Vestul, despre care doar
presupunem, dincolo de maşinăriile de partid înarmate cu găleţi şi microunde, am sincera curiozitate
de a vedea ce a înţeles poporul, tratat constant de idiot, citind ca şi odinioară printre rânduri. Cum a
judecat el emoţia lui Dinu Patriciu, cu greu stăpânită chiar şi după cinci ani, ca şi mimica intens
participativă, dublată de vorba dojenitoare, a crainicilor de la ştiri. Am marea curiozitate de a afla, în
cele din urmă, ce va decide poporul. Şi mai am curiozitatea de a vedea cum va arăta această mare
trăncăneală televizată, despre care ni se spune că e presă, dacă Mircea Geoană se va fi instalat la
Cotroceni. Probabil, vorba poetului, „va fi linişte, va fi seară“. //

Se acordă lui MIRCEA GEOANĂ ca ajutor dezinteresat.

Intenţia acestui zero la purtare nu este aceea de a-l sancţiona pe Mircea Geoană, ci de a-l ajuta să
scape de afacerea cu violetul, paranormalul ş.a.

După ce Viorel Hrebenciuc a lansat nebunia cu „flacăra violet“, care l-ar fi favorizat pe Traian Băsescu
în alegeri, probabil pentru a se spăla pe mâini, după ce, alături de celălalt mare strateg, Vanghelie, şi-
a condus clientul la pierzanie, Mircea Geoană continuă să se iluzioneze, alături de familie, cum că
vrăjitoriile ar fi pus capăt ascensiunii sale la Cotroceni. Cât de naiv să fii, în fine, cât de prostănac, ca
să îţi pierzi timpul plecând urechea la generalul de brigadă Emil Străinu, dr. în ameninţări
neconvenţionale (??), care, în Libertatea din 8 ianuarie, afirma că „în Palatul Parlamentului grupuri de
specialişti în tehnici metapsihice, dispuse în formă de pentagramă în jurul clădirii, cu vârful în parcul
Cişmigiu şi un alt colţ la Poşta Puişor“ ar fi acţionat în favoarea lui Băsescu?

Cât de încolţit să fii de dulăii partidului, aşa cum e Geoană acum, încât să spui cu gura ta, la TV: „eu
am văzut, în timpul dezbaterii, oameni care lucrează cu Băsescu pe acest domeniu, prezenţi în
dreapta camerei de luat vederi şi care îşi făceau treaba (...) i-am văzut, apoi, şi la Palatul Cotroceni, în
timpul discuţiilor cu partidele politice“. Cât de neconsolată să fii, ca nevastă, încât să spui la TV, aşa
cum a făcut recent Mihaela Geoană, explicând, fără să glumească: „Sunt convinsă că a fost atacat
energetic foarte mult. Bănuiesc că PD-L a avut oameni care se ocupau cu aşa ceva“.

Scufundat, împreună cu soţia, în tehnicale de Ev Mediu, Mircea Geoană ar putea pierde din vedere
asaltul lui Miron Mitrea, Adrian Severin, Năstase şi al său tătuc, Iliescu, de ultim moment, al tânărului
Ponta. Aceştia au la îndemână, în ceea ce priveşte cariera lui Geoană în fruntea PSD, tot o vrăjitorie,
dar de ultimă generaţie: tasta Delete.

Interlopi, fraţi şi preşedinţi (de ţară)

În urmă cu vreo săptămână şi ceva, aflat în trecere printr-un PECO, fratele preşedintelui României
este „recunoscut“ de un mare şi vestit interlop. Interlopul, Bercea Mondialu’, nu ezită să meargă la
fratele preşedintelui României şi să-i ceară să-i boteze o nepoată. „L-am ales pe Mircea Băsescu să fie
naşul nepoatei mele pentru că este un om serios şi sufletist“, explică interlopul. Fratele preşedintelui
României acceptă pe loc, întrucât „nu m-a interesat că Bercea Mondialu’ e ţigan“. Referitor la
reputaţia interlopului, fratele zice: „Dacă fură, nu-l scap eu“. Şi-uite-aşa, cumetria dintre fratele
preşedintelui României şi vestitul interlop s-a perfectat, iar, duminica trecută, botezul, masa şi darul
s-au şi produs, cu multă veselie şi în faţa camerelor TV.

Vestitul interlop, rudă recentă a preşedintelui României, are 4 copii, cu nume şi creştinări după cum
urmează: fiul Judecător, moşit de M. Sofia Moţ, magistrat la Tribunalul Olt, a fost botezat de Maria
Huza, fostă şefă la Tribunalul Bucureşti, membră a CSM şi pensionată în urma unei anchete a DNA. La
botezul micuţului Judecător a participat şi prietena naşei Huza, Lidia Bărbulescu, fostă şefă a CSM şi
aspirantă la şefia ÎCCJ. Al doilea fiu al lui Mondialu’ se numeşte Prinţişor şi se pare că ar fi fost botezat
de Theodor Stolojan. (La închiderea ediţiei, Stolojan a dezminţit cumetria.) Televizor, al treilea fiu al
Mondialului, a fost botezat de procurorul şef Gh. Brenciu, prim-procuror la Tribunalul Olt. În fine,
mezina Mondialului, pe numele ei Formaţia, are 17 ani şi este mama micuţei botezată recent de
fratele preşedintelui României. Mondialu’, aflat deasupra oricărei legi, „pentru că sunt înrudit cu
magistraţi şi politicieni influenţi“, are toate şansele să devină simbolul celui de-al doilea mandat al lui
Traian Băsescu. //

Se acordă lui CRISTIAN DIACONESCU

Un domn spilcuit, cu limbaj ales şi ţinută elegantă, stârnind mirarea: „ce-o fi căutând omu’ ăsta în
PSD?“. Ministrul Justiţiei, pus să spele ruşinea lăsată de Rodica Stănoiu; când Sorin Oprescu a devenit
„independent”, candidat la Primăria Bucureştilor: „Cristi, du-te tu, că eşti curat!“, l-a încurajat Miron
Mitrea.

În guvernul struţo-cămilă PSD–PD-L, a condus MAE: „omul potrivit la locul potrivit“ – s-a spus, în fine,
despre Cristian Diaconescu.

Şi-a anunţat recent candidatura la şefia PSD, sforţându-se să se alinieze faunei de partid, spunând că
ştie să strângă din dinţi. Şi-a strâns. Până cu câteva minute înainte de a se începe votul pentru şefia
PSD, când, livid ca moartea, cu voce mică a anunţat că se retrage în favoarea lui Mircea Geoană,
garantat Vanghelie. Şantaj? Comandă politică? A sugerat-o naţiunii Floriana Jucan, o ziaristă
combinată cândva în scandal cu un ambasador; şi care avea oarece relaţii şi cu Virgil Măgureanu; dar
şi cu alte personaje mai bizare; nu ştim dacă în prezent şi cu Vanghelie. Ea a spus că se află în posesia
unui dosar (pe care n-a vrut să-l publice. Dar de ce l-a povestit?) în care CD, monitorizat vreme de 10
zile, apare în sediul SRI, la un controversat om de afaceri, dar şi deghizat „cu fes şi ochelari“, în
ipostaze de viaţă privată. CD nu a respins poveştile spuse de Jucan. Anterior retragerii, CD putea fi
văzut pe culoarele congresului discutând pătruns cu Vanghelie. Mai aflăm că CD şi-a petrecut
revelionul cu acelaşi Vanghelie.

Nu cumva ţinuta elegantă & limbaj ales cu care ne obişnuise CD fac parte dintr-un alt deghizament?//

Se acordă craiovenilor care îl au în inima lor pe Solomon.

Când scriu aceste rânduri, ei mărşăluiesc în tăcere prin oraş. În zilele trecute, au ţipat şi s-au agitat în
faţa primăriei ca şi cum rămăseseră orfani. Au pictat bannere pe care au scris cu litere mari: „Antonie
Solomon – primarul inimilor noastre“. Pe faţada primăriei din Craiova, ei (sau funcţionarii?) au agăţat
un înscris-sentinţă: „Un suflet mare nu poate fi închis NICIODATĂ!“.

Prefectul de Dolj a acuzat: „O răzbunare!“.

Dar ce a tulburat într-un asemenea hal oraşul? „Sufletul mare“, Antonie Solomon, primarul, a fost
săltat de DNA şi dus în cătuşe la arest pentru 29 de zile.

Zbuciumul sufletesc al craiovenilor îndrăgostiţi de primarul lor te poate lăsa cu gura căscată, cu atât
mai mult cu cât, din actele procurorilor, rezultă că alesul lor are o avere considerabil mai mare decât
veniturile lui şi ale nevestei la un loc. Doar la vedere, terenuri, case, puzderie de spaţii comerciale.
Prin zbucium sufletesc & mental va fi trecând şi împricinatul arestat: Cum dracu’ – şi-o fi zicând – am
aterizat eu aici, când am sărit, la moment, din barca PSD la PD-L, când i-am făcut campanie şi
paranghelii ăluia de la Cotroceni? E mâna Elenei Udrea, care n-a mai primit de la Solomon autorizaţii
pentru firmele ei de construcţii – a tunat Olguţa Vasilescu, o bună peremistă şi, ulterior, la fel de
bună pesedistă, de loc din Craiova. O dau în judecată – a replicat nervoasă Udrea. Ne face de râs
partidul – a mârâit un fruntaş pedelist, dar nu l-au dat afară imediat, cum afară nu l-au dat nici pe
Mircia Gutău, primarul de Vâlcea, care a primit deja condamnare definitivă tot într-o afacere de
corupţie.

În fine, ce zic şi ce fac politicienii devine secundar faţă de ce fac cetăţenii ţepuiţi de unii ca Solomon
sau Gutău: pactizează cu infractorii.

Se acordă lui AURELIAN BONDREA, rectorul Universităţii „Spiru Haret“.

O relicvă ceauşistă, B (Bondrea) trage pe sfoară o altă relicvă ceauşistă C (Cozmâncă). Ca să-şi salveze
imperiul de diplome de la USH, tot mai zdruncinat în vremea din urmă, relicva B o angajează pe
relicva C ca să-i producă, nici mai mult nici mai puţin, decât un partid, fireşte de stânga, dar o
„adevărată“ stânga. Pesemne că B încă mai crede că „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt şi-n cele ce
mâine vor râde la soare“. C, vestit până şi la Consiliul Europei, pe vremea lui Văcăroiu, pentru
epurările partinice pe care le opera printre aleşii locali, se pune pe treabă. Alături de „Alin
Teodorescu, precum şi colegii implicaţi în acest important proiect“. Dar „toate promisiunile de
asigurare a condiţiilor şi logisticii necesare“ se prefac în „suspiciuni, tergiversări, inclusiv condiţionări
inadmisibile care aveau legătură cu Universitatea şi cu noul partid“.

C crede că „delatori, mincinoşi şi securişti – oameni fără cuvânt (...) inclusiv un individ pe care l-am
ajutat prieteneşte în mai multe rânduri“ fac jocurile în „parohia“ lui B şi că el, C, care „am fost de
bună-credinţă, nu am venit pentru bani“, trebuie să se retragă. Plin de obidă, C scrie o scrisoare
(impactnews.ro) către mass-media, „pentru a se explica“, dar şi către B, căruia îi reproşează că stă cu
cei care sunt „preş la uşă“. Scrisoarea începe ca la miliţie: „Subsemnatul Cozmâncă Octav, fost
preşedinte executiv al PSD, fost senator şi fost ministru etc.“, are 8 puncte şi îl avertizează pe B că el,
C, „nu am fost traseist politic, nu voi face parte din niciun partid, nu sunt dezertor şi scripturist (?), nu
sunt şi nu voi fi slugă, «dalmaţian», încercând să-mi salvez pielea şi onoarea“. Să se fi „lipit“ între
timp B cu a sa USH cu tot de „partidul independenţilor“, lăsându-l cu ochii în soare, cum se zice, pe C?
//

Se acordă lui COZMIN GUŞĂ.

Are, în fond, o traiectorie de om-mediocru-care-se-crede-însă-foarte-important (mai ales în emisiuni

TV neroade). A cântat pe la toate mesele posibile: Năstase, Băsescu, Geoană, acum Sorin Ovidiu
Vântu, cu un repertoriu inspirat, se zice, de nişte dinozauri securişti. Intră în scenă ca primadonă, dar
e, în realitate, un soi de „ţambalagiu“, care, voind să dea o impresie de coerenţă absolută unei aşa-
zise demonstraţii din care să nu rezulte decât concluzii zdrobitoare, îşi numerotează „ideile“, unu,
doi, trei.

Ca orice haotic important, care încearcă să pună ordine în univers, când marea vraişte e în capul lui.
Se zice că ar avea relaţii „nefireşti“ cu ruşii cei răi. Se poate. Dar te întrebi, fără să vrei: să fi căzut atât
de jos molohul de la Răsărit, încât să fi ajuns să pună vreo bază pe acest „consilier pe probleme de
dezvoltare (?) media“ al lui Vântu, care Vântu încearcă să-i plaseze lui Patriciu imperiul său de presă,
cu Ema Zeicescu la pachet?

În episodul Cătălin Voicu, pe care s-au repezit toţi, cu sau fără competenţă, cum să te mai faci
remarcat, şi-o fi spus omul-mediocru-care-se-crede-însă-foarte-important? Păi, de exemplu,
aruncând o fumigenă. Iat-o, aşa cum a consemnat-o în vârf de pagină inpolitics.ro: „Există două
proiecte politice aflate în desfăşurare, proiecte care vor fi influenţate atât de arestările care vor urma
în cazul senatorului PSD Cătălin Voicu, cât şi în arestările de primari. (...) unul din principalele proiecte
ale Cotrocenilor rezidă în încercarea de minimizare a mişcării de stânga din România prin
fragmentarea ei şi bulversarea totală a PSD. Asta urmăreşte cazul Cătălin Voicu“.

Voicu, stai liniştit, Guşă lucrează pentru tine!

Se acorda judecătorului FLORIN COSTINIU, ÎCCJ.

Odată răscolit, din „muşuroiul care se mişcă“, aşa cum probabil bine ştie fosta colegă de muşuroi,
Rodica Stănoiu, au ţâşnit care încotro. Nimeni nu mai vrea să aibă cu brusc hipertensivul Voicu nici în
clin, nici în mânecă. Unii, ca Ponta, Greblă, Şova şi alţi pesedişti, au nimerit chiar calea cea bună: să
spună justiţia ce e de făcut. Alţii, ca Ghişe, Ramona Mănescu şi alţi penelişti sunt dilematici (doamna
citată chiar trage la răspundere Comisia Europeană care tot laudă DNA când, în opinia dumneaei, ar
trebui rasă de pe faţa pământului). Pedelişti ca Andrei, Urban şi alţii (în inima lor) se tem de „ţeava
spartă“ prin care, odată pornit, şuvoiul ar putea duce spre Gutău sau Solomon.

În fine, judecătorii reţelei Voicu se văd asaltaţi de judecătorii neaparţinând încă niciunui sistem, chiar
dacă unii au încercat cu ocazia grevei-unicat din toamnă să se lipească de poalele învolburate ale
Monei Pivniceru. De altfel, această Anica Ipătescu a justiţiei române ne îndeamnă în ghiers
moldovenesc: „în primul rând, nu trebuie să căutăm prin gunoaie şi să agităm opinia publică cu
informaţii nedovedite despre magistraţi“, fără să ne spună cum se face că un judecător de la cea mai
înaltă instanţă, ca Florin Costiniu, a ajuns „în gunoaie“, ploconindu-se în faţa asfaltatorului-rege
Căşuneanu: „îmi tremura nu numai vocea, îmi tremurau mâinile de nervi“, „am făcut nu ce era
omeneşte posibil, mai mult decât atât“, „dacă nu fac atac cerebral în următoarea oră, nu mai fac
niciodată“. Am fi tare curioşi să aflăm ceva şi despre d-na Viorica Costiniu, ca soţie şi preşedintă
vocală a Asociaţiei Magistraţilor din România: ce spunea / făcea ea oare, când soţul ei, jurându-se
„pe nepoţii mei“, tocmai ratase manevrarea unei soluţii în instanţă?

Se acordă lui PANDILICĂ & PANDILICĂ.

S-ar putea să nu ştiţi cine sunt cei doi Pandilici, Alin-Petrişor şi Florin Ionuţ. Nici firma Paco Club,
chiriaşă a SC Tineretului SA, la care sus-numiţii sunt acţionari. Dar sigur ştiţi ce înseamnă pentru
Bucureşti Ştrandul Tineretului, acea oază de verdeaţă şi bună-dispoziţie de la Şosea, pe care un rege
al României a dăruit-o locuitorilor Capitalei în vremuri normale. În vremuri anormale, adică cele ale
câinoasei tranziţii de după 1990, oaza de la Şosea a fost supusă unor sofisticate inginerii imobiliare,
începute prin 1999, pe timpul ţărănistului Radu Vasile şi al ministrului de resort, Crin Antonescu,
părăginită dinadins şi „preparată“ pentru a deveni spaţiul unor construcţii de vreo 100 de metri, din
beton şi sticlă, foarte profitabile pentru „rechinii“ din spatele întregii afaceri. Unul dintre ei ar fi chiar
Puiu Popoviciu, cel care a „păpat“ şi zona de nord a Bucureştilor, cu copaci cu tot.

Săptămâna trecută, în mai puţin de două zile, aproape jumătate din parc a fost defrişat şi vestiarele
vechi, lăsate cu intenţie în ruină, au fost puse la pământ. Nici Direcţia de Mediu, nici Direcţia de
Disciplină în Construcţii din Primăria Capitalei, nici alte autorităţi nu ştiu nimic.

Traşi de mânecă, nişte inspectori din primărie vorbesc de o amendă între 1.000 şi 5.000 de lei. O
nimica toată pentru „rechinii“ care stau la pândă de ceva timp şi care s-au arătat iritaţi de trupa de
copii condusă anul trecut de Radu Filipescu, hotărâtă să-şi ia bazinele şi parcul înapoi, înarmată cu
mingi şi steguleţe. Atunci, jandarmii au sosit prompt: ce căutaţi aici, e proprietate privată(?), părăsiţi
zona etc.

Cum ne-am umplut de activişti ecologişti, care salvează spaţii ample, munţi şi văi, litoral şi deltă, m-aş
fi bucurat să văd şi la Ştrandul Tineretului măcar un picior de ecologist. Voluntar.

Se acordă lui LUCIAN MÂNDRUŢĂ, „jurnalist“.

Cei care îl preţuiau îi mai spuneau, ca şi Andreei Esca, „copil din Piaţa Universităţii“, incluzând astfel
nu doar inteligenţa, dar şi o anume trăsătură morală (rara avis) în portretul jurnalistului la tinereţe.
Traiectoria sa a fost urmărită, până la un punct, cu admiraţie, încredere şi respect. Cu o prezenţă
agreabilă, tânărul Lucian Mândruţă făcea pereche insolită cu unsul-cu-toate-alifiile Silviu Brucan, într-
o emisiune TV la care, în epocă, a doua jumătate a anilor ‘90, se uitau mulţi. Când s-a mutat la Antena
1 a lui Voiculescu, pe post de paj al unei ştiriste care pare că se strâmbă şi când doarme, făcând
eforturi să se strâmbe cât mai mult la rându-i, admiratorii lui, câţi erau, au zis: câştigă şi el o pâine.
Dar pâinea s-a dovedit a fi otrăvită: ştiristul n-a ezitat să adopte politica Voiculescu, deşi ştia cum se
face adevărata presă. A răspuns reproşurilor de atunci că punctul lui de vedere, cel adevărat, poate fi
citit în Dilema, unde, între timp, devenise colaborator.

Recent, Mândruţă a părăsit, nu ştim de ce, pupitrul ştirilor. Dar poate fi văzut, la vârsta deplinei
maturităţi, într-o emisiune de toată jalea, tot la Antene, stupefiantă, inclusiv pentru Andrei Pleşu,
directorul Dilemei la care LM încă mai colaborează: „L-am socotit multă vreme un jurnalist prizabil
(...) - scrie A. Pleşu. Acum însă s-a hotărât s-o facă lată. Îşi invită interlocutorii să stea de vorbă într-un
jacuzzi. Oamenii – şi el însuşi – intră îmbrăcaţi într-o cadă şic şi stau la taclale printre bolboroseli,
spume şi ghiduşii organizate de gazdă. (...) D-lui Mândruţă umezeala pare să-i priască la culme. E
foarte bine dispus, volubil, nonşalant“.
Ar fi să fie trist, dacă omul nostru n-ar fi atât de vesel.

Se acordă lui GYÖRGY FRUNDA, senator UDMR.

Europeanul chipeş, cu limbaj ales, pe care eram gata să-l votez în anii ‘90 la preşedinţie, avea ca
mascotă un leu. În sediul Uniunii Scriitorilor, la întrunirea electorală prin care încerca să ne convingă
că e demn de a fi preşedintele României, chiar dacă e maghiar, era ca peştele în apă. Atunci, am
primit şi eu un leu (mascotă). „Vezi că e de pluş“ - mi-a atras atenţia cu sarcasm o bună cunoştinţă,
unguroaică. Europeanul chipeş cu limbaj ales, György Frunda, este, de 20 de ani, politicianul mereu
prezent la Bucureşti, pe malurile Dâmboviţei adică, acolo unde se fac şi se desfac treburile ţării. Are şi
o avere szép.

În timp, s-a adaptat perfect prafului şi pulberii din Capitală şi din parlament. Să luăm, de pildă, praful
şi pulberea care s-au ales de ANI, ajunsă în Senat, acolo unde e tenor şi omul nostru, după ce vulturii
Curţii Constituţionale au aruncat-o scârbiţi pe geam.

Europeanul care cândva se vedea leu a avut de spus cuvinte decisive întru distrugerea ANI,
împărtăşite cu glas tare sau în gând de orice politician român, maghiar sau de alte naţionalităţi, cu
scaun la cap. „România este singura ţară din UE, singura ţară din Consiliul Europei care are o astfel de
agenţie, într-un stat de drept nu este normal să ai o agenţie specială, într-un stat de drept aceste
declaraţii de avere etc., pentru că într-un stat de drept etc.“

Existenţa unei asemenea instituţii care cercetează averile & integritatea (întâmplător, GF ajunsese şi
el în vizorul ANI) „depăşeşte orice standarde europene, este un melanj de severitate nefondată“, iar
bijuteriile care „sunt de natură intimă“ şi mai ales când fac vreo 50.000 de euro + obiecte de artă de
60.000 de euro trebuie neapărat eliminate. Europeanul nostru chipeş, GF, atât de minunat încastrat
la Bucureşti, a ajuns să-şi merite pe deplin numele de Mitică. Dar nu ştiu cum se spune în maghiară.

Se acordă preşedinţilor Constantinescu şi Băsescu.

Cei doi, Vasile Ciolpan şi George Homoştean, au fost slujitori de vază ai regimului comunist: primul a
deţinut cheile, raţiile de unt şi de tortură la închisoarea Sighet, tocmai când acolo era întemniţată
elita României. În celulele lugubre ale acestei temniţe şi-au găsit sfârşitul Gheorghe Brătianu, Iuliu
Maniu şi mulţi alţi demnitari români, duşi acolo chiar pentru asta. Ciolpan, şeful închisorii de la
Sighet, nu ezita să spună, după 1990, ce raţii generoase de unt şi gem le dădea deţinuţilor.

Cel de-al doilea, Homoştean, a fost ministru de Interne în epoca ceauşistă şi este responsabil de
asasinarea unor protestatari anticomunişti în operaţiunea „Autobuzul“. După ’90, a fost judecat şi
condamnat la 14 ani de închisoare, dar a fost amnistiat.

În 1998, preşedintele Emil Constantinescu îl decorează pe Ciolpan, din greşeală, după ce, anterior,
preşedintele Iliescu îl ridicase de două ori în grad pe vestitul torţionar. Nu din greşeală.
În 2010, vine rândul lui Traian Băsescu să-l decoreze din greşeală pe Homoştean, cu retragerea
distincţiei doar după ce scandalul izbucneşte în presă.

Atenţie, însă: şi pe vremea lui Constantinescu, şi pe vremea lui Băsescu, aceeaşi Asociaţie Naţională a
Veteranilor de Război a făcut propunerile, dar nici într-un caz din greşeală: conform standardelor
acestei asociaţii, Ciolpan şi Homoştean au fost... eroi!
Am înţeles de pe vremea preşedintelui Constantinescu că pe listele cu propuneri de decoraţi aflate la
Cotroceni sunt şiruri de nume, că nu e treaba preşedintelui să verifice cine e X sau Y şi ce a făcut. Dar
a cuiva este treaba, pentru asta ia un salariu.

Iar treaba unui preşedinte este să-i măture grabnic pe funcţionarii indolenţi.

În panica sa de a acoperi deficitul, rod al proastelor guvernări care se succed de 20 de ani încoace,
Guvernul Boc taie, cu ochii doar la cifre şi la preşedintele Băsescu.

Iată-ne şi „argument“, într-o dispută politică internă, pe France 2: Dominique Strauss-Kahn,

directorul FMI şi favorit al stângii în sondajele privind prezidenţialele din 2012, a încercat să paseze
răspunderea instituţiei la cârma căreia se află, spunând că nu FMI a impus ascetismul (atât de
neplăcut stângii) în Grecia şi România; că guvernele ţărilor în cauză iau, în cele din urmă, decizia.
Pentru România, FMI a sugerat nu o tăiere de salarii, ci o creştere a impozitelor, mai ales pentru cei
bogaţi.

„Argumentul“ francez s-a transformat în furtună la Bucureşti, unde toate ştirile despre ce se petrece
în lume nu interesează decât în măsura în care e sau vine vorba şi despre noi. Iar şeful FMI a vorbit
despre noi... Era tot ce mai lipsea vacarmului autohton, în care guvernul redactează inflexibil
scrisoarea de intenţie către FMI, opoziţia îşi numără voturile pentru o moţiune de cenzură, iar
sindicatele pregătesc greva generală.

Ignorată cât au ţinut alegerile, criza care bântuie de ceva vreme, fără să ţină cont de meridiane şi
paralele, a ajuns să muşte adânc şi dintr-o dată tocmai din veniturile celor mai fragili români. Nu
trebuie să fii nici de stânga, nici de dreapta ca să remarci că, în panica sa de a acoperi deficitul, rod al
tuturor proastelor guvernări ce se succed de 20 de ani încoace, Guvernul Boc taie cu ochii doar la
cifre şi la preşedintele Băsescu. Scriam în numărul trecut că soluţia nu e în stradă, dar asta nu
înseamnă că nu trebuie să ţii cont de ea. Faptul că mitingul de zeci de mii de oameni din Piaţa
Victoriei, din 19 mai, nu a fost urmat de o întrevedere, fie ea formală, între liderii manifestanţilor şi
guvernanţi, ci de o declaraţie a lui Boc, privind tăierile de pensii şi salarii, a avut un caracter obscen.
Apoi, ne-am fi aşteptat ca austeritatea să înceapă de sus în jos, măcar de ochii lumii, odată cu
reducerea numărului de ministere (începând cu cel al Turismului), a reprezentanţelor, comitetelor şi
comiţiilor care taie frunză la câini de când se ştiu. Nu cred că există vreo persoană care să fi avut
nevoie de un serviciu public oarecare şi care să nu poată spune cum a fost pasată între doi-trei-patru-
cinci funcţionari. În fine, nu am auzit de niciun cap de client politic căzut – nici măcar acel lăutar ajuns
şef de Casă de Asigurări nu a plecat. Ministrul Blaga nu a explicat încă de ce a ajuns ginerele lui un
favorit al banului public. Etc.

Pentru acest moment dificil, preşedintele Băsescu a cerut populaţiei solidaritate. Oare baronilor
pedelişti le-a cerut ceva?

Legea lustraţiei a fost adoptată în parlament.

Într-un acces de euforie, Asociaţia 21 Decembrie s-a precipitat să confere titlul de membru de onoare
al Asociaţiei unor politicieni mediocri (sigur lustrabili, dacă s-ar fi născut în timp util), ca şi cum faptul
că îşi fac treaba (în cazul de faţă, suspiciunea de demagogie e maximă) ar reprezenta vreun merit.
Acum, după încă vreo câteva proceduri (promulgare, publicare în MO), legea ar trebui să înceapă să
funcţioneze. Nu însă şi pentru lustrabilul şef, Ion Iliescu: el va fi ca un jucător care, după ce a rupt
picioare în teren, este eliminat din joc, după fluierul final, la vestiare.

Legea lustraţiei, aşa cum am fost preveniţi ameninţător, va fi însă contestată la Curtea
Constituţională. Zilele trecute, Valer Dorneanu tocmai a primit aviz favorabil, în umanimitate, pentru
ocuparea funcţiei de judecător la înaltul for. Am în faţă un raport al Consiliului legislativ prin care
proiectul Legii lustraţiei, avansat de un grup de deputaţi PNŢCD în 1999, este respins. Ghiciţi cine îl
semnează în calitate de preşedinte al Consiliului... Valer Dorneanu! Iată-l aşadar pe Valer Dorneanu
pus încă o dată să dea un aviz pe lustraţie. Am scris cu amărăciune, chiar pe această coloană, că
privesc lustraţia ca pe o acţiune târzie, lipsită de şansa de a se înfăptui. Dar nu am bănuit că ea va fi şi
batjocorită prin avize de tip Dorneanu.

Câteva mostre din argumentaţia Dorneanu, redactată în 1999 şi care nu avem niciun motiv să credem
că nu se va reproduce identic şi în 2010, vă vor convinge: „Din punct de vedere socio-moral s-ar
putea spune, în esenţă, că la zece ani de la Revoluţie, proiectul poate apare ca tardiv, iar în acest an
premergător celui electoral poate fi apreciat ca prematur. În perioada la care se referă proiectul, mai
multe generaţii de români nu au avut, nu din vina lor, un alt reper moral şi socio-politic decât cel
oferit de stat, de societate şi de lege având, în consecinţă, o singură opţiune, încât «vina» lor
principală pare a fi, în viziunea propunerii legislative, aceea de a se fi născut după 6 martie 1945. În
condiţiile date este greu de presupus că cineva le-ar putea reproşa că nu s-au născut toţi disidenţi
sau eroi, ori, cel puţin, că nu au avut o anumită orientare politică, alta decât cea oficială.

Dacă atunci nu puteau avea decât o singură opţiune, considerată din perspectiva timpului ca fiind
greşită, azi se poate face un pas mai departe, prin propunerea legislativă impunându-li-se să nu aibă
nici o opţiune încercându-se condamnarea lor la un fel de moarte civilă“. Am reprodus întocmai,
inclusiv cuvintele subliniate, frazele concepute de Dorneanu pentru a cântări nu doar soarta unei legi
în care şi-au pus speranţa mulţi (încă) idealişti, dar şi pentru a putea să ne facem o idee despre
nivelul intelectual al unui viitor judecător de Curte Constituţională.

Dar nu numai aparatul conceptual Dorneanu scârţâie din încheieturi a vechi, stricat şi analfabet, ci şi
spiritul, tipic executantului ticălos. Valer Dorneanu, procuror între 1967–1974, apoi expert pe
probleme de legislaţia muncii la UGSR, din nou procuror la Direcţia Recursuri Extraordinare Civile din
Procuratura Generală (1980–‘85) şi, în fine, consilier legislativ din ‘85 până la revoluţie, scrie,
crezându-se suficient de abil pentru a da o lovitură decisivă doritorilor de lustraţie: „De asemenea,
viaţa fiind mai complexă decât schema structurilor de putere ale regimului comunist, rezultând din
art. 2 din proiect, au existat cazuri când persoane care n-au deţinut astfel de funcţii sau n-au
îndeplinit astfel de activităţi au adus o contribuţie chiar mai substanţială la sprijinirea acelui regim“.
„Persoanele“ indicate de Valer Dorneanu sunt „distinşi intelectuali care, fără a fi membri de partid,
au sprijinit în diverse modalităţi fostul regim atât în ţară cât şi în străinătate.

Or, impactul gesturilor acestora în opinia publică internă şi internaţională, poate fi considerat mai
semnificativ pentru susţinerea regimului comunist decât faptul anonim că o persoană oarecare a fost
activist salariat în aparatul central sau local al partidului comunist“. Adică, a fi în aparat, aşa cum ne
arată biografia lui Dorneanu că el a fost, este un „fapt anonim“, în vreme ce „gesturile“ unor „distinşi
intelectuali“ i-ar face, la rigoare, pe ei lustrabili, nu pe aparatcici. Însă Dorneanu e generos, de vreme
ce urmează să-şi pună semnătura pe un aviz negativ: „Cu toate acestea, în general nu ar fi justificat să
se conteste locul binemeritat al unei asemenea personalităţi în cultura românească“.

Aceasta e persoana care va judeca din nou Legea lustraţiei, dar şi alte legi pe care „colegii“ PSD+PC
vor dori să le sfâşie în bucăţi în următorii 9 ani. Aproape un lustru. //

PDL este astăzi un partid nesigur, în disoluţie, deşi se află la guvernare.

Există în finalul volumului I al Moromeţilor lui Marin Preda scena teribilă a corecţiei cu parul pe care
bătrânul ţăran o aplică fiilor săi. Tot mai străini de problemele familiei, de fonciire, dar şi de Poiana lui
Iocan sau de ritualica secerişului, băieţii lui Moromete vor să pună mâna pe toată agoniseala şi s-o
rupă cu satul. Ei îl înfruntă pe tată, sătui de „acelaşi glas înfundat şi stăruitor care punea în mişcare
toată casa“. „Răcnetul lui care înţepenea aerul“, dar şi batjocura şfichiuitoare nu mai au efect. Până şi
tăntălăul de Nilă „rânjeşte simţind că s-a terminat cu puterea tatălui“. Moromete ridică parul şi-şi
loveşte fiul răzvrătit, aruncându-i: „bolnavule după avere!“, apoi, pentru toţi ai casei: „Cui nu-i place
la târla mea să de ducă! Să plece!“. Şi, într-adevăr, băieţii cei mari fug, după ce sparg lada de zestre şi
iau din ea toţi banii; Niculae, mezinul, părăseşte şi el „târla“, după ce Moromete vinde pământul şi-l
înscrie la şcoală. Spune Preda, chiar în ultimul paragraf al romanului, „timpul nu mai avea răbdare“.

O scenă similară cu bătaia băieţilor lui Moromete, care însă pecetluieşte pierderea autorităţii de
către tată, pare să fi avut loc la Snagov, în seara zilei de 6 iunie, când Traian Băsescu şi-a adunat
„băieţii“ din partid, mai toţi „bolnavi după avere“, pentru a le aplica o corecţie disperată, înaintea
momentului crucial al asumării răspunderii guvernului pe legile austerităţii şi al votului pentru
moţiunea de cenzură înaintată de PSD. Rumorile, dezertările, indisciplina, ca şi corupţia, furtişagurile,
cumetriile vinovate – toate la vedere –, alături de un premier fantomă şi de o mizerabilă comunicare
fac din PDL astăzi un partid nesigur, în disoluţie, deşi el se află la guvernare. Apropiaţi ai capilor din
partid spun că toţi pedeliştii sunt conştienţi că se vor prăbuşi sub măsurile nepopulare pe care
guvernul este silit să le ia şi, în grabă, înşfacă fiecare ce poate. Traian Băsescu le-a spus în faţă că
premierul Boc „a fost sabotat de propriul Cabinet“.

„În timp ce premierul vorbea despre măsurile de austeritate pe care trebuie să şi le asume populaţia,
anumiţi miniştri făceau angajări în cabinetele proprii sau declarau că nu este nevoie de reduceri de
personal la ei în ogradă. După asumare, cer să se reducă toate posturile din ministere şi agenţii care
au fost create pentru clientela politică“ şi „Trebuie să vă hotărâţi ce faceţi: ori susţineţi guvernul, ori
mergeţi în opoziţie. Trebuie să hotărâţi pentru că ţara are nevoie de un guvern care să aplice
măsurile. Aveţi 48 de ore să vă decideţi.“ Ai spune că vorbele preşedintelui sunt lovituri de par.

Numai că „băieţii“, veniţi la Snagov în maşini scumpe, cu geamuri fumurii, faţă de şeful statului, în
Loganul său demonstrativ, ştiu că „şeful“ nu le mai poate da în viitor nimic; că, până mai ieri,
periculoasele lui viraje erau de susţinut, atâta timp cât la câte o cotitură le era oferită parte
consistentă şi îndestulătoare din punga bugetului. „Băieţii“ ştiu că afacerile se rezolvă transpartinic,
după principiul: azi îţi dau eu, mâine îmi dai tu. Dincolo de „încleştările“ televizate, „băieţii“ lui
Băsescu „servesc“ masa cu adversarul, mai fac o achiziţie în Spania, reglează un contract, aranjează
un ginere; soţul, investitor în soaţă, se descurcă, oricine este sau va fi la putere. Ce vrea, ce mai vrea
Băsescu, şi-or fi spus (încă) în gând Blaga-Berceanu-Videanu &co. Dar nu va trece mult şi, asemeni lui
Paraschiv al lui Moromete, vor striga: „crezi că mi-e frică de el! Ehe! A trecut vremea aia!“.
Indiferent ce se va întâmpla curând cu asumarea răspunderii şi votul pe moţiunile de cenzură,
„băieţii“ lui Băsescu vor fugi (la Nisa?, la Monte Carlo?), luând cu ei tot ce a mai rămas în lada de
zestre. Pentru noi însă contează un singur lucru: criza nu mai are răbdare. //

Se acordă lui  Ion Iliescu.

După 20 de ani de la mineriada din iunie 1990, Ion Iliescu e tot nervos: Piaţa Universităţii era o
„inacceptabilă“ oază de „legionarism“, iar minerilor trebuia să li se mulţumească pentru înaltul lor
spirit civic de a cotonogi populaţia civilă a Bucureştilor şi de a arunca România într-o văgăună
bolşevică. V-aţi fi aşteptat ca Iliescu să recunoască, da, stimaţi concetăţeni, am greşit?!

Am greşit când am dat ordin să se întrerupă meciul din Campionatul Mondial de Fotbal la care se uita
o ţară întreagă şi am lansat „chemarea“ ca „forţele responsabile“ să vină şi să apere democraţia?! Da,
am greşit când, la 5 dimineaţa, le ziceam minerilor dotaţi cu bâte şi topoare: „să vă îndreptaţi
încolonaţi pe bulevard, până la Piaţa Universităţii şi s-o ocupaţi definitiv“.

Nu, Iliescu nu cedează şi spune aceleaşi lozinci, care i-au devenit chiar creier, încă din 1956, când
căsăpea tot studenţi revoltaţi. Pe ce se bazează încăpăţânarea lui de a rosti de peste 50 de ani
aceleaşi fraze? Întâi de toate, pe justiţia care s-a prefăcut că face dosare ca să aibă ce să îngroape.
Iliescu se bazează pe Dan Voinea, generalul ieşit la pensie cu aproape 18.000 RON (circa 4.000 de
euro), care a învârtit în gol, cu iscusinţă, dosarele revoluţiei şi ale mineriadei.

Se bazează şi pe Răzvan Theodorescu, academician, şef al TVR în 90, care venea în faţa studenţilor de
la Arte Frumoase, tot pe atunci, cu bodyguarzi. Se bazează şi pe un ziarist ca C.T. Popescu, în 90
angajat la Adevărul: pentru că a scris atunci împotriva Pieţei, CTP îşi tot caută argumente,
zdrobitoare, că ce a făcut a făcut bine. Piaţa era ceva cam ca Cenaclul Flacăra etc., spune cu dispreţ
răstit „cel mai mare ziarist“ din concursul Zece pentru România a lui SOV. Dar prietenul său Emil
Hurezeanu i-ar fi putut spune că în Piaţa Tien An Men protestatarii nu făceau altceva decât cei din
PU, un an mai târziu.

Cu atâţia „bazaţi“, de ce oare mai e nervos Ion Iliescu?

Ce-ar mai fi de spus despre Marian Vanghelie, fostul gestionar de cooperativă, apoi şef secţie
marochinărie şi, din 2000, primar al Sectorului 5 din Bucureşti? Ambiţia de a controla Internele, prin
amicul Voicu, actualmente la închisoare, încurajată de Geoană („dă-l în p... mea, că are o grămadă de
defecte“) şi echipa a fost, pentru moment, curmată de Ponta.

Tras pe dreapta, Vanghelie a reţâşnit recent în presă cu o ispravă nemaipomenită: începând cu 2008,
şi-a rânduit neamurile moarte în capela generalului Iacob Lahovary de la Bellu, când, conform unui
angajat al cimitirului, „muncitorii au ras tot ce era în criptă. Vechile oseminte au fost aruncate“. Sigur
că primarul care este habar n-avea de Lahovary, dar a pus ochii pe „un exemplu cu totul aparte de
arhitectură funerară, (...), proiectat de Mincu sub forma originală a unei biserici româneşti, (...)
probabil singurul de acest gen din patrimoniul arhitectonic românesc“ (arh. Andrei Şerbănescu),
neclasat însă (oare de ce?) de Ministerul Culturii în lista monumentelor istorice protejate.

Că, în timpul vieţii, parveniţii de orice culoare politică nu ezită să-şi etaleze case, maşini, ceasuri
scumpe şi ţoale Armani nu mai miră pe nimeni; dar că, şi după moarte, aceste ţoape doresc să-şi
„aranjeze“ clanul, evident, prin rapt, devine alarmant. Tot la Bellu, Cătălin Voicu şi-a făcut cavou,
vandalizând capela generalului dr. Ioan Nicolescu Argeşanu. Vechiul monument a fost distrus cu
flexul, făcând loc unor imense şi groaznice alcătuiri negre pe care scrie: „O viaţă dăruită statului
ROMÂN!“ şi, mai jos, „Familia Generalului VOICU CĂTĂLIN“.

Aşa este. Şi Vanghelie, şi Voicu (alături de mulţi alţii) şi-au dăruit vieţile statului român. Nici nu
îndrăznesc să mă gândesc cum ar fi arătat statul român fără asemenea „dăruiri“.

Se acordă premierului EMIL BOC.

Citim în ziarele de luni, 28 iunie, că propunerea PDL, condus de Emil Boc, la şefia TVR este Ada
Meseşan, şefa biroului de presă al PDL. Tapajul cu depolitizarea TVR, bla-bla, a căzut în budă.
Doamna Raluca Turcan poate să vină şi să tragă graţios apa. De-acum, preşedintele Băsescu poate să-
l dea uitării pe Dan Diaconescu, mai ales după ultimele întâmplări cu cătuşe etc., şi să se prezinte la
poarta TVR: îl va întâmpina subordonata sa din Modrogan, Ada Meseşan. Adică, după Alexandru
Sassu, care nici nu apucase să lase şoferului carnetul de partid când fusese aburcat în fotoliul PDG al
TVR (ce a făcut el acolo se ştie), o altă podoabă politică, de această dată a PDL, Ada Meseşan, este
propusă pentru acest post. Dacă aşa va fi să fie, îl vom regreta pe Sassu. Cât de curând. Cel puţin lui îi
puteai citi un CV, îl ştiai de-o viaţă în PD, apoi fugar la PSD, mai activase prin câte o comisie de artă şi
cultură, în fine, îşi asumase rolul de rezultantă a trocului politic, rol de care s-a şi achitat până la capăt
cu strălucire.

Despre Ada Meseşan nu ştim mai nimic; fostă ziaristă, ea a realizat o comunicare-varză pentru PDL şi,
atunci când nimeni nu mai credea, a dat la iveală un site al PDL de un prost gust greu de închipuit
chiar şi în periferiile Mizilului. În fine, o mai reţinem pe AM pentru că a încercat hoţeşte să adjudece
pentru partid sărbătoarea de 1.000 de numere a revistei 22. Fără să plec urechea la vocile din oraş,
care se minunează în termeni de Obor de „propunerea Ada Meseşan“, fiindu-mi suficientă „strategia
de comunicare” a PDL, de când această doamnă o dirijează, mă întreb: oare Emil Boc, de când cu
FMI, cu criza, cu TVA, n-a confundat-o pe doamna care face cafele cu Ada Meseşan şi pe cele două cu
PDG al TVR? Să sunăm la 112? Sau la Cotroceni?

Mai mulţi observatori ai vieţii româneşti au afirmat de-a lungul timpului că scleroza avansată a
administraţiei (centrale şi locale) îşi va da măsura în cazul unei calamităţi.

Luni, la orele prânzului, oraşul Galaţi este ameninţat de revărsarea Dunării: se ridică în grabă un dig
care, dacă va ceda, un sfert din oraş, şantierul naval, portul şi vama vor fi înghiţite de ape. Un oficial
gălăţean estimează că năvălirea apelor ar însemna „cel mai mare dezastru urban din România, după
cel de-al doilea război mondial“.

Moldova este deja sub ape, iar meteorologii anunţă în continuare ploi.

Din nou calamitatea ne găseşte nepregătiţi. Din nou inventariem planurile puse în cui şi casele
aşezate în albia majoră a râurilor. Din nou sunt acuzate lucrările ceauşiste prin care s-au astupat
luncile Dunării şi Insula Mare a Brăilei. Din nou privim spre munţii bărbieriţi de afacerişti/politicieni
veroşi: din 90 încoace, 95.000 de ha de pădure au fost rărite, 33.000, pur şi simplu, rase. Din nou ne
confruntăm cu debite fenomenale şi cu România profundă, în chirpici sau cu recente termopane puse
în buza apei; cu oamenii ei care votează pe o găleată de plastic şi o pungă cu făină, scoşi de sub pat în
ultima clipă a evacuării, văicăreţi şi gata s-o ia identic de la capăt, după ce potopul o să înceteze.

Din nou vedem politicieni (nu însă pe Videanu şi Berceanu) pogorâţi în mijlocul nenorocirilor,
promiţând marea cu sarea şi pe premierul Boc, venit prima oară în pantofi la inundaţii, neezitând să
spună pe ştiutul ton, entuziast, că „a stat la poveşti“ cu sinistraţii. Din nou sunt aduşi jandarmi să facă
ei, aproape de unii singuri, până la epuizare, toată treaba. Şi din nou îl vedem pe Traian Băsescu
luând frâiele în mână, exasperat însă de „ţăţisme“ (nu altele decât la celebrele serbări câmpeneşti din
ultimele alegeri, doar că în alt registru), de vechii lui camarazi din fostul PD, azi ditamai baronii, de
presă şi de omul pe care
s-a bazat (degeaba) cel mai mult, Emil Boc.

Vedem aceleaşi televiziuni de „ştiri“, făcând spectacol melo (imagine & sunet), cu ziarişti răscolind
indecent/obscen cu vorba şi camera de luat vederi nenorocirea, doar-doar mogulul de la centru (care
nu se grăbeşte să verse sinistraţilor niciun cent din punga-i mult îndestulată) va aprecia prestaţia
antiguvern şi anti-Băsescu.

Vedem şi aceeaşi Biserică Ortodoxă Română care a făcut rugi ca să stea ploile, dar ele n-au stat,
aşteptând de la enoriaşi ajutoare pe care să le împartă ulterior amărâţilor; BOR este acum mult prea
preocupată de creditul pe care o să-l facă la bănci, ca să-şi ridice catedrala monstru lângă celălalt
monstru ceauşist, Casa Poporului.

Recent, ambasadorul american Gitenstein ne îndemna să înlocuim expresia atât de românească

„asta-i viaţa“ cu cea de peste ocean, „yes, we can“. Dar nu, noi nu putem!

Se acordă premierului EMIL BOC.

În urmă cu două săptămâni, urmăream toţi, cu sufletul la gură, urcarea Dunării la Galaţi, gata să înece
oraşul şi să producă, după cum zicea prefectul, „cel mai mare cataclism urban de la război încoace“.
Gălăţenii, ajunşi peste noapte protagoniştii ţării, vizitaţi intempestiv când de premier, când de
preşedinte, care supravegheau personal ridicarea unui dig de saci, se buluciră pe faleză să vadă
comedia. Urca Dunărea, dar şi preţul micilor şi-al berii, datorat îmbulzelii nebune de gură-cască de pe
mal.

Când mai erau două zile până la cota fatidică de revărsare, iar premierul Boc se afera şi el cu o lopată,
din mulţimea care lucra la digul de saci ieşi în faţă nea Sandu: „Domnu Boc, am lucrat zece ani la
Canal. Ştiu că este o diferenţă de cotă între Cernavodă şi Agigea. De ce nu daţi drumul la ecluză?“ -
spuse omul. „Nu ştiu despre ce vorbeşti, dar o să-l întreb pe Borbély“, spuse premierul. Aşa cum bine
a observat Tia Şerbănescu, noroc că vorbele lui nea Sandu ajunseră în urechea premierului, şi nu a
preşedintelui, căruia sigur i-ar fi sărit ţandăra. În fine, ecluza se deschise, Dunărea se duse „controlat“
în drumul ei, Galaţiul scăpă de revărsare, iar pe faleză preţul micilor şi-al berii scăzu la normal.

S-a vorbit puţin, foarte puţin despre acest episod. Nu am auzit ca premierul Boc să fi declanşat vreo
anchetă legată de cine ar fi trebuit să ştie şi n-a ştiut de misia ecluzei de la Agigea. Nu cumva ancheta
ar fi scos la suprafaţă vreun client politic, pus la îngrăşat din bani publici? Nu cumva s-ar fi deranjat
câteva scaune ocupate de „ai noştri“ cu ochii aţintiţi doar pe finanţa publică? Un raport al Curţii de
Conturi arată că Apele Române au făcut un jaf de neimaginat după inundaţiile din 2009. Urmarea?

Staţionar, ca Dunărea la Calafat.

e acordă compatrioţilor noştri.

N-aş vrea să stârnesc deziluzia celor care o aşteaptă pe Elena Udrea cu a ei frunză la această rubrică.
S-au ocupat suficient „comentatorii“ de pe Antene & Realitatea, Ciuvică, Săftoiu (soţul), Chireac etc.,
pe imagini reluate iar şi iar cu sandalele, coapsele, decolteul Elenei Udrea. După o sinucidere şi o
dezgropare (ce gusturi morbide...) făcute harcea-parcea, celebra frunză a Elenei Udrea a picat la ţanc
televiziunilor de... ştiri. O să roadă din ea până la următorul breaking news cu morţi, răniţi, căzuţi pe
stradă etc. N-aş vrea să-i deziluzionez nici pe cei / cele care, în mijlocul unei analize pertinente,
ortografiază cu ranchiună „Nuţi“ sau, şi mai tare, „Nutzi“, aruncându-şi de bună voie în aer criticile la
adresa unui personaj care le merită pe toate.

Nota zero o vor primi astăzi bunii noştri compatrioţi intervievaţi de o echipă coordonată de Lazăr
Vlăsceanu şi care, după cum urmează: 30% cred că oamenii au fost contemporani cu dinozaurii, 42%
cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, 34% cred că laptele radioactiv devine comestibil prin
fierbere, 40% cred că zodia le influenţează foarte mult personalitatea, deşi 95% cred în Dumnezeu, în
timp ce 52% cred în Iad şi 73% în Rai; în fine, 59% cred că există oameni posedaţi de diavol. Concluzia
studiului e sumbră: mai bine de 80% dintre români nu dispun de cunoştinţe ştiinţifice elementare şi
de un vocabular ştiinţific activ – intră aici, ne imaginăm, şi jurnaliştii de la „ştiri“, care nu ezită să-ţi
vândă ca „news“ semnul „mistic“ dintr-un cartof etc.
Citeşti şi îngheţi de spaimă, numai de-ar fi să te gândeşti că aceştia sunt oamenii care „aleg“ la urne.
Pentru că se vede bine ce aleg. Dar ce aleg ei nu este oare chiar reprezentativ?

Duminică, 15 august, la Constanţa, un grup de cetăţeni l-au fluierat pe preşedintele Traian Băsescu,
prezent la Ziua Marinei. E firesc. Ţinând cont de măsurile de austeritate anunţate în mai de
preşedinte, măsuri amânate vreo 20 de ani de către vânătorii de voturi (Traian Băsescu se numără şi
el printre ei), ţinând cont de uzura celor, de-acum, şase ani la rând cu acelaşi preşedinte şi adăugând
marea „simpatie“ de care se bucura în rândul opoziţiei (includeţi aici şi trusturile de presă care nu fac
presă, din păcate, ci politică), nimic mai natural ca o reacţie de nemulţumire să prindă glas în
mulţimea adunată la Constanţa. Când preşedintele s-a îndreptat spre protestatari voind să stea de
vorbă cu ei, s-a văzut mişcarea lor de recul şi umbra de pe chipuri, în fond, panica celor care sunt puşi
să iasă din gloată şi să se reprezinte. Data viitoare, nemulţumiţii pot să se înarmeze cu roşii, ouă etc.
şi să facă tot ceea ce într-o democraţie este permis.

Problema e că zilnic aşa-zisele canale de ştiri adaugă inconfortului de a strânge cureaua toxine
populiste. România nu e pusă în contextul evoluţiilor ei pe parcursul a 20 de ani, când politicienii,
toţi, au avut interesul să ţină captiv electoratul prin pomenile picurate cu prilejul oricărei runde de
alegeri. Un om care aşteaptă ca cineva, guvernul, statul, partidul x să-i dea este un prizonier; el se va
mulţumi cu oricât de puţin, dacă e din punga indefinită a bugetului (pensionările cu 80% din ultimul
salariu, ajutoarele de handicap primite de oameni zdraveni etc.) şi, mai ales, dacă e primit printr-o
şmecherie. Cum şmecherie înseamnă şi „bătălia“ pentru găleţi, pungi de făină, cârnaţi etc., urmată de
un clipit din ochi complice şi de o replică a la Pristanda: „altele am eu în inima mea!“.

De pe margine şi de la distanţă, mulţimea adunată să protesteze împotriva guvernanţilor striga cu

mult avânt, „hoţii, hoţii!“. Dar cine număra în acea mulţime micile „hoţii“ făcute de fiecare în parte?
Chiul, o mică atenţie primită contra unui serviciu pe care funcţionarul nu are chef să-l facă, o notă în
catalog mai răsărită, sporuri discutabile primite necuvenit – aceste mici „hoţii“ sunt de aceeaşi
sorginte cu marile hoţii ale marilor responsabili politici, doar că nu şi-au găsit „încă“ teatrul de
operare.

România nu e pusă în contextul european măcar (aparţinem UE!), necum în cel global. FMI este
„zugrăvit“ ca un soi de bancher hapsân care nu mai are altceva de făcut decât să escrocheze biata
noastră ţărişoară. Să nu vină ei şi să ne ceară, auzi tupeu!, reducerea deficitului. La bază, la inundaţii,
de exemplu, funcţionează acelaşi principiu: „să ni se dea!“ şi, prin urmare, localnicii stau şi se uită la
jandarmii veniţi să dea din curţile lor noroiul.

Nu există paralelisme cu ţările vecine, cu care împărtăşim totuşi experienţa comunismului. România e
unică şi singură pe Pământ. Dacă se întâmplă o catastrofă în vreo parte a lumii, pe reporteri nu-i
interesează decât dacă românii de acolo au păţit ceva. Solidaritatea umană, vai!, nu ne priveşte,
decât dacă vine vreo vedetă autohtonă şi îşi dă ochii peste cap, făcând să-i crească ei cota şi contul,
într-un spectacol TV.

Ar fi ceva de făcut? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de vag: e de făcut totul. Dar, pentru că  nu
ştim cine, o să ne rugăm la icoana făcătoare de minuni...

Se acordă lui SORIN OVIDIU VÂNTU.

Dacă ar fi să privim, fie şi în treacăt, realizările lui SOV – ne referim la ce se vede, nu la ce dăinuie în
vreo zonă crepusculară doar de el ştiută –, dacă ar fi să ţii cont de ambiţiile sale de înamorat al
artelor şi literelor (frustrare de pe vremea când era magazioner?), dacă te uiţi la telenovela
„persoana-cu handicap-misterioasă-şi-cu-vilă-în-Creta-dar-care-vrea-să-l-răpună-pe-dictator“, îţi vine
să zici: cam slab şi cam foarte prost!

Omul rămâne remarcabil, însă, prin ţeapa FNI, dată celor care credeau că vor câştiga mult din puţin
(sper că acum sunt fani ai Realitatea TV), aruncând-o la câini pe „asociata“ sa, Ioana Maria Vlass.
Îmbătat de succes, SOV s-a avântat în devastarea mass-media. A scos din buzunar un teanc grăsuţ de
bancnote (ce dacă la mijloc erau foi de ziar) şi a început să-l fluture pe la nasul amatorilor. Emil
Hurezeanu, cel mai mare, cel mai talentat, cel mai ş.a. ziarist român în viaţă a acceptat graţios să
devină floricică la butoniera „omului-cu-vilă-în Creta“.

Bilanţ: Cotidianul e mort; revista Idei în dialog e moartă; Academia Caţavencu s-a scindat, iar celelalte
publicaţii ale „academicienilor“ , zvârlite peste bord; canalul Realitatea TV a devenit nefrecventabil.
Nu pentru că face politică, ci pentru că nu face presă, iar Băsescu e preşedinte. Realitatea TV a
devenit un coteţ (compasiunea mea, d-le Hurezeanu!) în care cotcodăcesc de dimineaţă până în
noapte un soi de otevişti, niţel mai „scrobiţi“. O ştire de ultimă oră spune că Robert Turcescu a
părăsit trustul. Felicitări, domnule Turcescu!

Între timp, pierderile companiei SOV sunt de 39 de milioane de euro! Păi ăsta e mogul?

Se acordă ministrului Sănătăţii, CSEKE ATTILA.

Cine să fie eligibil pentru acest zero, de după tragedia de la Maternitatea Giuleşti, unde copii născuţi
înainte de termen au fost lăsaţi să ardă de vii? Asistenta care lipsea din salon pentru că petrecea pe
undeva „cu un tort“? Medicii care ştiu că asistentele lipsesc, dar trec cu vederea? Conducerea
spitalului care, pe lângă aparatura modernă, nu a cerut instalarea unor banali, dar salvatori senzori
de incendiu?

Mă gândesc însă la responsabilul politic cu sănătatea pe ţară: Cseke Attila. S-a pomenit peste noapte
la Sănătate, dar n-ar fi refuzat nici Agricultura, sau Armata, sau Finanţele, sau orice, dacă partidul,
UDMR, i-ar fi cerut-o. Cu faţa lui de slujbaş molâu, jurist la bază, Cseke nu aduce nici măcar a Europa
Centrală, ci, mai curând, a gubernie rusească din vremea lui Cehov. Nu a venit la faţa locului, de unde
pompierii scoteau mici pachete acoperite cu staniol, „arşi pe 40, 60, 80% din corp“, în vreme ce
mame pierdute nici să ţipe nu mai puteau. Cseke era în parlament. Discuta în comisie. A aflat şi a
continuat să discute, după ce l-a însărcinat cu cazul pe secretarul de stat, Raed Arafat (acest înger
păzitor al nostru, pe care unii ar vrea să-l vadă ars).

La conferinţa de presă, Cseke a spus că se mai întâmplă şi în altă parte. Unde?, au vrut să ştie ziariştii.
Căutaţi pe Google, le-a trântit-o juristul. Ghinion însă: medicii israelieni, veniţi în ajutor, au spus că nu
există literatură de specialitate cu copii arşi atât de mici. Cseke s-a gândit, când tragedia de la Giuleşti
a ajuns hăt, în lume, să-şi dea demisia, dar nu şi-a dat-o, pentru că de la gând la faptă e... partidul,
UDMR! Şi-apoi, spitalul cu pricina nici măcar nu ţine de minister, ţine de primărie. Treaba lui e cu
descentralizarea. Să fie lăsat. Să-l lăsăm, atunci. La vatră.

Se acordă premierului Emil boc  şi miniştrilor ŞEITAN şi VLĂDESCU.

Au ticluit o ordonanţă privind „reglementarea“ drepturilor de autor (vezi articolul Laurei Ştefan de la
pag. 5) şi au aruncat-o în lume doar ca să înnebunească funcţionărimea, şi aşa acră, de la ghişee şi
încă vreo câteva sute de mii de „beneficiari“ ai ei. Haosul de la Fisc şi Casa de pensii a trecut
neobservat pentru cei trei, care, zice-se, au fost avertizaţi în prealabil de multiplele inconveniente ale
unui atât de grotesc act legislativ. Premierul Boc s-a repezit să declare, în stilul său triumfalist, că
deranjaţi de ordonanţă nu sunt decât evazioniştii. Între ei, vreo câteva sute de artişti care au semnat
o scrisoare deschisă, dar şi ziarişti de toată mâna, care n-au ezitat să scrie, să vorbească şi să filmeze.

Probabil că premierul Boc se gândea la trustul lui Vântu, contra căruia ar fi fost făcută ordonanţa. Şi,
dacă este aşa, e infinit mai grav decât o bâlbâială adăugată altora: în primul rând, este o lege cu
dedicaţie, în bine sau rău, nu contează, ceea ce este inadmisibil; în al doilea rând, imaginea, şi aşa
debilă, a guvernului se duce definitiv pe apa Sâmbetei. Nu îţi răpui adversarul punându-ţi ştreangul
de gât, decât dacă, vai!, eşti prea puţin la minte.

În fine, ministrul Şeitan a invitat la calm, spunând că, deocamdată, pentru cei care nu au reuşit să
înfrângă cozile, nu se vor aplica amenzi... Adică, faci o lege şi tu eşti primul care „înveţi“ contribuabilii
să tranzacţioneze cu ea. Despre ministrul Vlădescu, parcă mereu sculat după un chef monstru, ce să
zici? El anunţă că ţara noastră e pe calea cea bună şi, probabil că, din dosul geamurilor fumurii ale
limuzinei guvernamentale, chiar aşa se vede. Piaţa Chibrit, un fel de Place de la Concorde, Casa
Poporului, un Versailles etc. Nu ne rămâne decât să le dorim celor trei să devină autori.

Se acordă consilierului prezidenţial SEBASTIAN LĂZĂROIU.

...începi să spui poveşti, „pentru iniţiaţi“, în chip de şarade politice, mai întâi pe blog, atât cât să exciţi
şi să fii chemat în piaţa publică să „explici“. Povestea lui Sebastian Lăzăroiu e cu Albă ca Zăpada,
Scufiţa Roşie, Fetiţa cu chibrituri, Moş Crăciun, Capra cu trei iezi, cărora le corespund nişte procente
la alegerile din 2012. Albă ca Zăpada, în traducere, un partid nou-nouţ, ar lua potul, „în jur de 30-
40%“. Dar, în „explicaţia“ post-blog a lui Sebastian Lăzăroiu, să nu ne temem (oare??), Albă ca Zăpada
nu e Partidul Poporului-OTV-Dan Diaconescu; el, deocamdată, e doar „un simptom de care trebuie să
ţinem seama“.

Directă, cum o ştim, Alina Mungiu-Pippidi nu ezita să dea o mare tiflă şaradei de mai sus: pe scurt,
spune ea, sperietoarea din 2000 cu C.V. Tudor, când am fost puşi să alegem între ciumă şi holeră, nu
mai ţine. Albă ca Zapada, acum doar pe post de „simptom“ (PP-OTV), nu ne va face să ne consolăm
cu Boc-al-nu-ştiu-câtelea. Să fii consilier prezidenţial şi să te apuci să spui asemenea poveşti e... Mai
bine consilierul şi-ar fi consiliat preşedintele să nu se ducă în ziua remanierii guvernului la Cireşica; şi
dacă totuşi nu se poate stăpâni, să tacă la ieşire, mai ales că înghiţise „cu fruntea sus“ o baterie de
miniştrii-surogat.

Asta se întâmplă când nu mai vrei să fii deştept. Ca şi fostul preşedinte, Emil Constantinescu: orb de
ură la adresa actualului titular de la Cotroceni, el a declamat la Antena 3 că actuala criză a fost
declanşată în mod controlat (criza mondială, moft!) de regimul Băsescu; la noi este „criza de
lichidităţi, iar aceasta a fost făcută intenţionat, pentru a crea un deficit bugetar şi să se poată plăti,
prin comenzi de la stat, clientela politică a lui Băsescu şi a PDL“.

Noapte bună,copii!

Se acordă lui MATEI BRĂTIANU şi DUMITRU CHIRIŢĂ.

Şi abia trecu ANI, cu chiu cu vai, prin furcile parlamentarilor ofensaţi că sunt împunşi de la spate să
spună de unde şi cum îşi strâng averile dolofane. Ba Comisia Europeană, ba ambasadorii ţărilor
occidentale au ţinut să încalce drepturile omului politic român pus pe căpătuire. Când gluma s-a
îngroşat şi nu ne păştea decât o sancţiune mare cât casa venită de la Bruxelles, parlamentarii au
înghiţit în sec (senatorul Frunda de acasă), zicându-şi probabil în gând: „te prind eu, ANI, la o cotitură
şi îţi rup picioarele“.

Cotitura s-a ivit: sindicatele vor face război (contra lui Băsescu şi Boc), doar dacă se va scoate din
Legea ANI controlul averilor în cazul liderilor de sindicat. Zis şi făcut: PSD s-a şi apucat de treabă la
indicaţiile foştilor sindicalişti, Brătianu şi Chiriţă, şi a avansat proiectul prin care mutilarea ANI începe
iar. Expunerea de motive ale anunţatului asalt sună aşa: „asimilarea şefilor de sindicat cu funcţiile şi
demnităţile publice este făcută în mod abuziv şi fără nicio justificare, singurul scop fiind acela de a fi
supuşi sistematic la presiuni şi şantaj din partea autorităţilor publice“.

Şi eu care credeam că, în fine, aceşti burghezi sindicali vor fi supuşi, în sfârşit, presiunilor cotizanţilor
de la bază, care ar fi avut şi ei dreptul să vadă cum împart amarul cu şefii lor. Aceiaşi şi aceiaşi de
douăzeci de ani încoace (dar parcă ar fi încă şi mai vechi, de pe vremea lui Hoffa), liderii de sindicat
nu vor să ştie masele cele proaste, care fluieră la comanda lor pe străzi, ce fac ei în vilele lor, în
vacanţele lor exotice, în maşinile de marcă. Ocazia e bună: revoluţia Mazăre-Ponta (Crin e mai
dilematic) poate fi o sarcină sindicală. Preţul? Mutilarea ANI.

Se acordă ROBERTEI ANASTASE, preşedinta Camerei Deputaţilor.

Nu este în cauză că Roberta Anastase a fost top model sau călugăriţă. Ambele împrejurări pică, mai
ales bărbaţilor din România, mănuşă: ironii, aluzii deşucheate, mă rog, tot tacâmul gangului, ca să
denunţe ceea ce nu mai avea nevoie de niciun ingredient „tare“ - preşedinta Camerei Deputaţilor a
patronat frauda din parlament, privind ilegalitatea votului în şedinţa din 15 septembrie. Punct.
Ieşirile ei ulterioare, cum că pesediştii ceruseră bani contra vot pe Legea pensiilor, pentru clienţii lor
din teritoriu, i-au agravat situaţia.

Nimeni nu îşi mai imaginează că parlamentul ar fi o „gură de rai“, străină de tranzacţii. Ba dimpotrivă.
În acest caz, dacă tot a fost vorba de un târg, ori eşti „pur“ şi îl denunţi din capul locului, ori eşti
politician şi ai grijă ca măcar să-l faci ca lumea. Hrebenciuc ştie ce spune. Şi-apoi, cum crede Roberta
Anastase că şi-ar fi putut acoperi propria-i fărădelege arătând cu degetul spre o altă fărădelege?
Mister. După cum mister rămâne şi faptul că cei doi care o flancau la prezidiu, Sever Voinescu şi
Mihai Voicu, au închis ochii şi au lăsat să curgă ilegalitatea ca şi cum ar fi fost nişte Văcăroiu sau
Dorneanu, huliţi în alte discursuri chiar de către ei. Pentru că, prin rapida lor adaptare la culoarea
mediului, Anastase+Voinescu+Voicu spulberă speranţa multora dintre noi că venirea oamenilor tineri
în partide ar putea pune capăt unui detestabil fel de-a fi în viaţa politică: clientelar, necinstit,
îngâmfat, sordid.

„Returnarea în parlament de către preşedintele Băsescu a Legii pensiilor reprezintă o mână întinsă
parlamentului, în general, şi opoziţiei în particular“ - spune acum, superior şi autosuficient, Roberta
Anastase. Şi eu care credeam că d-na Anastase a văzut acea mână întinsă, întâi de toate, către ea. Nu,
nu mă mai aştept să demisioneze. Decât, poate, peste cadavrul partidului şi nu se face. Ci să-şi asume
simplu, clar şi cu convingere: da, am greşit. Şi, à propos de tineri oameni în politică: mai ştie cineva
care e stadiul procesului care o priveşte pe o altă speranţă a PDL, Monica Iacob Ritzi?

Se acordă lui VASILE MARICA, fostul şef al sindicatului Sed Lex.

Avea în mână materie de-o grevă exemplară. Şi n-a făcut-o. A ales să ţipe la televizor, în cor cu ceilalţi
sindicalişti, luându-l la rost până şi pe şeful FMI, când îl avea în buzunar chiar pe ministrul de Finanţe
(Pogea / Vlădescu / Ialomiţianu), care făcea legea proastă în MF.

V. Marica însă nu avea niciun interes, mai ales personal, să dea în vileag matrapazlâcuri din MF. Ele
au explodat odată cu răzmeriţele de săptămâna trecută, când au ieşit la suprafaţă istorii încâlcite şi
bine tăinuite cu sporurile şi stimulentele finanţiştilor, de la directori şi până la şoferi & bufetieră.
Stimulentele astea care stimulau clientela au însemnat, în 2009, 1,1 miliarde de lei noi, din care 80%
erau păpaţi doar în MF şi nu figurau în cheltuielile cu personalul. Adică erau scutite de contribuţii
sociale.

De ce nu a ieşit Marica să denunţe practica asta murdară, prin care tocmai contribuţia pe şomaj, de
pildă, nu se plătea? Mai ales că ştia bine cum stă treaba de la propria-i nevastă, directoare în MF?
Această nevastă avea, până în urmă cu două luni, graţie stimulentelor + sporuri, 100 de milioane de
lei vechi pe lună (şi ca ea mulţi fericiţi). Odată cu tăierile, nevasta Marica s-a pomenit doar cu ridicola
sumă de 30 de milioane de lei vechi. Cum indemnizaţia soţului sindicalist rămâne confidenţială (de-
aia e bună la casa omului ANI), chiar ne întrebăm cum va achita familia Marica rata la bancă pentru
casa din Otopeni. S-a pus de o „spontană“ şi am aflat, în fine, de răul trai al bugetarilor din câteva
ministere.

Stupoare însă, Marica şi-a depus mandatul de şef sindical: „Mi-am dat demisia de onoare, pentru că
nu am reuşit să managerizez bine protestul. Am oprit o acţiune superbă, care mergea foarte bine“,
spune şeful Sed Lex. (Aud că şi alţi eterni şefi sindicali stau cu mandatul în mână.) Spre marea
dezamăgire, ne gândim, a PSD, care cheamă sindicatele la lupta cea mare.

Se acordă lui GHEORGHE IALOMIŢIANU, ministru de Finanţe.

 În chiar ziua de apariţie a revistei, 26 octombrie, ministrul de Finanţe al României, Gheorghe
Ialomiţianu, are termen în procesul pe care l-a intentat Direcţiei Generale a Finanţelor Publice (DGFP)
Braşov. În ce cauză? În cauza plăţii unor... stimulente. Cele pentru care, în calitate de ministru, a
trebuit să înfrunte furia funcţionarilor fără de sporuri+stimulente din minister şi să iasă pe uşa din
dos.
Să mai adăugăm că, anterior numirii sale în funcţia de ministru, Ialomiţianu a condus DGFP Braşov, de
unde a încasat în 2008 şi 2009, deci în plină criză şi program de austeritate, circa 200.000 de lei. Cu
fotoliul ministerial în faţă, Ialomiţianu devine grijuliu (citeşte ipocrit) cu finanţa publică: „Noi trebuie
să asigurăm un sistem de cointeresare pentru cei care lucrează în Finanţe, dar sigur că într-o perioadă
de criză nu poţi să creezi avantaje unor persoane, mai ales în grădina ta, şi să le ceri la ceilalţi să
suporte măsuri de austeritate. Ăsta a fost mesajul preşedintelui şi trebuie pus în aplicare“. Aşadar,
ministrul ştia de sporuri şi stimulente. Ba chiar le-a încasat, în plină criză, sau se luptă pentru ele în
instanţă.

În faţa preşedintelui însă, e Albă ca Zăpada. Şi degeaba şi-a lungit faţa a victimă la televizor, ca şi cum
fusese luat din oală de funcţionărime & şoferi & bufetiere fără sporuri.

Dar noul ministru de la Finanţe mai are un succes în portofoliu: a votat şi el, la grămadă cu turma, 5%
TVA pentru alimente, contra guvernului din care face parte. Dacă restului turmei poţi să-i mai treci cu
vederea inepţia, dându-i dreptate unui „coleg“, cum că liderul de grup, Mircea Toader, e de vină,
fiind „un cioban a cărui talangă etc.“, ministrului de Finanţe nu i-o poţi ierta. El chiar ar fi trebuit să
ştie ce votează şi să-l împiedice pe cel cu talanga să împingă turma pe arătură.

Se acordă lui VICTOR PONTA, actual preşedinte al PSD.

Este uimitor cum un partid mare, versat şi flămând ca PSD îşi permite să mai facă experimente cu un
lider slab, V. Ponta, după eşecul nu doar gigantic, dar şi grotesc, cu un alt lider slab, M. Geoană.
Explicaţia? O nesmintită încredere a baronilor într-un anume tip de „filosofie“, în fapt, o socoteală de
târgoveţ meschin, după care nu „partidul e-n toate“, ci controlul lui. Iar controlul se face prin
strămoşeşti şi infinite sforării la capătul cărora se agaţă, la vedere, o marionetă.

Moţiunea de cenzură călare pe miting sau mitingul călare pe moţiune s-a dovedit a fi, strategic, un
faliment: V. Ponta, mult mai aproape ca gândire de fluşturatecul Mazăre Che, şi-a înfăşat zadarnic
gâtul în tricolor şi a mărşăluit degeaba în ploaia rece a zilei de 27 octombrie. Din cei 80.000 de
protestatari anunţaţi au răspuns la apel sub jumătate; convoaiele Sf. Dumitru din Dealul Mitropoliei
n-au fraternizat, cum se spera, cu revoluţia; trădătorii au trădat, dar de partea duşmanului; iar
bucureştenii, care ştiu bine ce e o revoluţie, dar şi o mineriadă, nici nu s-au sinchisit.

Când deznodământul a început s-o ia spre violet, Ponta a aruncat în joc, după capu-i, ultima carte:
„Jandarmilor li s-a spus că astăzi va fi lovitură de stat. Li s-a dat muniţie. Fac un apel ca să înţeleagă că
nu trebuie să facă ceea ce le spune Băsescu, aşa cum n-au făcut nici când le-a spus Ceauşescu să
tragă în oameni. Este foarte grav ce se-ntâmplă. Credem în continuare că democraţia poate fi salvată.
Ne aflăm într-un moment prin care România n-a mai trecut din decembrie 1989“. Aferim!

Seara, la televizor, era necăjit ca un copil care dă de pământ cu jucăriile: „eu mă lupt pentru oameni
şi dumneavoastră vă luaţi de mine“, reproşa unui reporter. Faţă de el, în acea zi, Crin Antonescu a
părut, fără efort, un Churchill. Domnule Iliescu, domnule Năstase, nu Dragnea, nu Vanghelie, vedeţi şi
dumneavoastră ce vedem şi noi?

Nu am de gind sa comentez prestatia televiziunilor de gang, Realitatea TV si Antenele, in cazul mortii

lui Adrian Paunescu. Constat, in treacat, ca intimplarea le-a picat pe weekend ca o para coapta pe
care o morfolesc in nestire, pina la dementa. Cele doua statii nu s-au dat in laturi, ba s-au intrecut
chiar, in cele mai indecente si aiuritoare “tamiieri”. S-a stabilit: Adrian Paunescu este mai mare decit
Eminescu. Dupa cum e dat ca sigur ca mortul de azi este cel mai mare roman. De inteles, ca si cel mai
mare disident. Etc. Si cum altfel, cind specializarea necrofila a acestor televiziuni a fost probata in
timp de atitea ori?! Acum, desigur, era clipa sa sara peste cal. Daca moartea sarmanei Madalina
Manole i-a zapacit pe reporteri, cameramani, in fine, pe “comentatorii” de ocazie ai acestor platouri
tv-curte a miracolelor, moartea bardului de la Barca ii scoate, efectiv, din minti, plasindu-i intr-o
patologie grea, de-ti vine sa suni la 112. Si tot in treacat mai constat ca “noul BBC”, Realitatea tv, de
sub bagheta lui Stelian Tanase, nu precupeteste niciun efort, chiar niciunul, in materie de prost gust
isteric si poale date peste cap, pina in slavi. Nadajduiesc ca dl Ghita, finantatorul de avarie al
Realitatii, va intelege comandamentele dramatice ale momentului, ca nu va fi scirtan si ca va scoate
banu’ ca sa asigure transmisia si din aer a ingropaciunii.

De morti, se spune, numai de bine. Dar mortul de azi, au dreptate televiziunile-coiot, nu e fitecine.
Este, fara indoiala, un fenomen care nu si-a gasit inca nici cronicarul, nici analistul, iar contributia lui
la spalarea creierelor in ceausism ramine de stabilit. Natura sa nativa de versificator neintrecut, la
propriu, insotita de o lacoma, devoratoare dorinta de a-i domina pe altii, pe toti, daca s-ar fi putut,
intr-o vreme in care rolul de dominator ii apartinea doar lui Ceausescu, l-au facut pe Adrian Paunescu
sa-si puna talentul, atit cit a avut, in slujba propagandei. Dar, instinctiv, a inteles ca un poet de curte
(erau atitia!) nu poate stapini cu propaganda chioara masele, poporul. Abil si glandular,
“fenomenalul” Adrian Paunescu si-a gasit locul la jumatatea drumului intre ce dorea partidul si ce
dorea “poporul”. A nascocit Cenaclul Flacara, un soi de spectacole gigant, al caror protagonist
tunator era, recitindu-si kilometrice poeme sau punind folkisti de adunatura sa cinte pe versurile lui,
cind despre cirmaci, cind despre iubire, cind despre parintii morti, cind despre Iancu si din nou despre
cirmaci, si din nou despre iubire, tot asa, ore si ore in sir. Dozajul pervers de slava adusa cirmaciului si
de adrenalina deversata sub control i-a asigurat lui Paunescu o putere ametitoare. Secretarii de
partid din judete i se inclinau. Militienii tremurau si isi scoteau chipiul cind bardul, luat de avintul
cenaclist in turneu, mergea pe contrasens. Insusi cirmaciul isi umezea de placere buzele in fata
teribilistei sale slugi, inchizind ochiul – pina la un punct – la memoriile pe care poporul incepea sa le
trimita nu pe adresa lui, ci pe cea a lui Paunescu. “Poporul” insusi, tineri si mai putini tineri, in lipsa
cronica de orice, dadea navala la cenaclu: tipa, plingea, aplauda de-a valma si cind era vorba de iubire
si cind era vorba de cirmaci. Exact cum isi dorea partidul.

Cartea de istorie are rabdare intotdeauna. Capitolul despre fenomenalul Paunescu in ceausism care
lipseste inca, e in curs de scriere.

Se acordă lui MIHAIL HĂRDĂU, preşedintele Comisiei de învăţământ din Senat.

Făcea să-l vezi pe preşedintele Comisiei de învăţământ din Senat, Mihail Hărdău, membru al PDL,
cum se bucură şi aplaudă, alături de adversar, la vestea că Legea educaţiei, promovată de propriul
guvern, şi-a rupt gâtul la Curtea Constituţională. Nu discutăm aici nici conţinutul legii, nici cât sau
cum a fost dezbătută anterior ajungerii ei în Senat, camera decizională, şi nici cum şi-a asumat
guvernul răspunderea pentru ea.

Ne interesează doar cum funcţionează o organizaţie, un partid în cazul nostru, ba chiar unul de
guvernământ, strâns cu uşa, cum înţeleg membrii lui să-i aparţină, cam ce-i uneşte şi, vorba lui
Pristanda, ce au ei în sufletul lor. În sufletul lui Hărdău este cam ce e şi în cel al Ecaterinei
Andronescu, numai că doamna e la PSD. Adică, să se ducă dracului această lege, chiar dacă e a
partidului care cândva îl cocoţase (partidul? Sau concetăţeanul său, Emil Boc?) până în scaunul de
ministru al Educaţiei. „Mă bucur că Legea educaţiei revine acolo unde trebuie, în parlament“ – şi-a
explicat Hărdău jubilaţia.
Uitând să spună că în parlament, mai exact în Senat, a stat legea asta şase luni, adică vreo 180 de zile,
din care senatorii nu i-au acordat decât 25. Se vede bine că Hărdău, acest specialist „privind
profilarea rotoarelor cu doi lobi de la suflantele pentru transport pneumatic“, teza lui de doctorat,
are chef de reformă în educaţie cam cât are şi, să zicem, Marius Nistor. „Bucuria“ lui Mihail Hărdău,
geamănă cu a lui Teo Trandafir, pentru care a primit felicitări de la însuşi Ponta (numit mai nou de
colegii lui de partid, Pontănacu), se adaugă „turmentării“ d-nei Anastase, care vede dublu voturile în
camera pe care o conduce, şi „defectării“ degetului ridicat anapoda de „ciobanul“ Toader.

Şi-acum, fără nicio legătură, întreb încă o dată: mai ştie cineva ce se întâmplă cu procesul Monicăi
Iacob Ridzi?

Se acordă deputatului CRISTIAN BOUREANU.

Este, printre mondeni şi mondene, ca peştele în apă. Tabloidele îl răsfaţă ca protagonist, după cum şi
el le furnizează „marfă“ la timp şi de prima „calitate“. Cristian Boureanu a intrat în spaţiul public prin
politică, la categoria „tinere speranţe“, gata să dea de pământ cu „trecutul negru“ al unor Hrebenciuc
& co. Dar ce ciudat! Destul de iute tânărul Boureanu a luat culoarea locului. S-a descurcat. S-a
descurcat, chiar binişor, şi în domeniul afacerilor, făcându-i, el, un tinerel, să moară de invidie pe mai
„copţii“ care nu izbutiseră într-un atât de scurt timp să încropească o atât de falnică avere.

Acum, bătăiosul tinerel de Argeş arată şi el „copt“. Învârte bine vorba tare, buruienoasă: s-a văzut în
comisia parlamentară când şi-a spulberat o adversară cu aluzii de alcov. Şi tot cu trimiteri la alcov
(oare să fie o traumă de pe vremea când naş+fină=love?) a înfruntat o moderatoare TV, într-o chestie
numită emisiune, dar care arăta a zarvă de borşărese.

Ultima ispravă, politică de această dată, a lui Boureanu este „punerea la punct“ a unor, practic,
neaveniţi în partidul lui Falcă şi-al lui Ridzi, cum ar fi Cristian Preda sau Monica Macovei. „S-a dovedit
că există mentalităţi diferite în cercurile intelectuale de la Bucureşti faţă de baza partidului, care este
mult mai apropiată de oameni“ - a precizat energic Boureanu. Adică, baza partidului, Antonie
Solomon, faţă de a cărui reconfirmare în ierarhia PDL Preda îşi arătase „consternarea“ şi „ruşinea“,
nu se încurcă cu „cercurile intelectuale“. De ce nu şi „imperialiste“?!

Se acordă lui VICTOR PONTA.

Mai multe persoane au fost scandalizate de una dintre scrierile lui Victor Ponta postate pe propriu-i
blog: e vorba de un soi de evocare a tinereţii sale, făcută în avion şi cam din avion, pe care o adreseză
mamei lui. Evocarea are un „declic“ pozitiv („singur-singurel“ a făcut 18 ani în Place Saint Michel din
Paris) şi unul negativ (cel care a şi stârnit reacţii): „cei mai activi reprezentanţi ai Falangei Fasciste a
lui Băsescu – în speţă Tismăneanu şi Monica Macovei – folosesc mereu termenul «mineriada» legat
de numele meu“. Urmează evocarea respectivă, lungă şi nesărată.

Eu nu cred că Victor Ponta ar trebui acuzat, ci mai degrabă salvat, cum încearcă şi această „notă
zero“. Cineva de bine, din familie sau din partid, l-ar putea sfătui să meargă la doctor sau la duhovnic.
El este, vai!, sub o traumă rea în care, chiar dacă s-a băgat „singur-singurel“, n-ar trebui lăsat, ci
ajutat să iasă. Trauma care-l face să spună enormităţile de mai sus este că, fără nicio judecată, din
teribilism, şi-a asumat stigmatul stângii extreme (Che Guevara, revoluţii) pe care încearcă să-l
anuleze, aruncând cu stigmatul extremei drepte (Falanga Fascistă) în adversari.
Vorbind de Falanga Fascistă a lui Băsescu, el vrea să scape de povara lui Che. Vorbind despre
„mutilarea faptelor şi rescrierea istoriei“ ca „instrumente extrem de comune pentru fascişti (ca şi
pentru comunişti, de altfel)“ de care s-ar face vinovaţi în cazul de faţă „Tismăneanu şi Macovei“, care
„erau exact de partea puterii“ în 1990, Victor Ponta ar vrea la rândul lui să „rescrie“ istoria:
Tismăneanu şi Macovei să fie până la glezne, până la genunchi, până la brâu, până la gât îngropaţi şi,
în final, să li se ia capul, iar el, „liderul elevilor“, hoinarul/muncitorul din Paris, studentul merituos,
remarcatul de Năstase etc., până la şeful politic ce se crede azi, să fie, în fine, recunoscut şi respectat.

Nu, nu vă suparaţi pe Ponta! Ajutaţi-l!

E semn că acolo, în intimitatea organelor, o boală străveche, genetică, de Pristanda trecut prin miliţia
ceauşistă, niciodată tratată până la capăt, continuă să roadă. Boala, aflăm din povestirile cafegiului
Florescu, făcea ravagii încă din anii 80 când aveau loc reglări de conturi între miliţieni, cu împuşcături
(nu uitaţi că era vremea lui Ceauşescu!), pentru controlul câte unei reţele de prostituţie. După 89,
miliţia a fost „tratată“ doar cu numele de botez „poliţie“. Dar nu am aflat, de pildă, niciodată care a
fost rolul miliţiei în revoluţia română, niciun ofiţer de Interne nu a fost deferit justiţiei, prin urmare
nici pedepsit, deşi în acele zile miliţia a bătut, a arestat şi a împuşcat civili.

Niciodată nu s-a stabilit cum de în zilele de 13-15 iunie 1990, proaspăt botezata Poliţie Română, la
acea dată, nu a putut opri valul de violenţe din Bucureşti, ba, mai mult, nu am aflat cum se făcea că
minerii mergeau pe bulevardele Capitalei cu maşinile Ministerului de Interne şi cum poliţişti în
uniformă îi conduceau pe vandali în punctele de atac. Niciodată nu am aflat exact ce joc periculos au
făcut Internele în timpul mineriadei din 1999, cum a dezertat de la locul faptei generalul Gh. Lupu,
şeful forţelor de ordine, dând de pământ cu uniforma (aşadar, apucătura nu e nouă), dar şi
abandonându-şi subordonaţii care aveau să fie nu doar malatrataţi de mineri, dar şi umiliţi. Nu ni s-a
explicat pe baza cărui fapt legal şefii Internelor afişau pe faţă, atunci (dar şi mai târziu), simpatia lor
pentru un partid politic, Partidul România Mare, şi C.V. Tudor, care îndemna la răsturnarea ordinii
constituţionale. Faţă de toate acestea, secretul cu vilele poliţiştilor, ridicate mai peste tot în ţară, din
leafa prăpădită de la statul falit, nu mai merita desigur nici o explicaţie.

Când au înflorit interlopii, traficanţii, hoţii, infractorii, ni s-a vorbit de inhibiţie, vulnerabilitate,
subfinanţare, dar şi de reformarea, europenizarea ş.c.l. Poliţiei Române. Ni s-au arătat drăgălăşenii cu
agenţi de circulaţie oferind flori şoferiţelor de 8 Martie, beţivi şi chiar o judecătoare cherchelită
ultragiind organul, câte un hoţ prins.

În interval ni se prezintă un metabolism în aparenţă aproape de normal, gata de Schengen. De partea

cealaltă, dinspre percepţia cetăţeanului, reflexul de neîncredere, reticenţă, teamă, întrupat deseori în
dispreţ şi luare peste picior faţă de poliţie şi poliţişti persistă. Şi cum să fie altfel, când boala
Internelor face ca instituţia să fie un soi de Doctor Jekyll şi Mister Hyde? Doar în urmă cu un an, în
timpul campaniei electorale prezidenţiale, asistam sideraţi (fără ca la acea oră să ştim ceva despre
sinistrul Cătălin Voicu) la bătălia lui Vanghelie pentru controlul Ministerului de Interne şi al arhivei de
la „Doi şun sfert“. Nu am văzut atunci niciun tehnician din poliţie care să iasă şi să apere
independenţa instituţiei, care parcă stătea gata să suporte, pentru a câta oară? încă un viol politic de
pe urma căruia se negocia câştigul.

Demilitarizată, dar politizată, baza poliţienească s-a „organizat“ şi şi-a făcut sindicat care s-a înscris în
bătălia (democratică, nu-i aşa?) pentru drepturi salariale. Evident, însă, niciun cuvânt despre desfrâul
ierarhic, despre legăturile cu interlopii, despre ochiul închis tactic la contrabandă, despre
matrapazlâcurile care validează principiul „dacă nu curge, pică“. Şi din nou a venit ceasul unei
răscoliri sulfuroase a organelor: mitingul lor recent a fost mai mult decât un miting pentru salarii şi
cine a trăit tulburii ani de la începutul deceniului 90 a recunoscut îndată mirosul de praf de puşcă ce
plutea deasupra acelei mulţimi de oameni în uniformă, care zbierau şi gesticulau obscen pe străzile
oraşului. „Ieşi afară, javră ordinară!“, n-au ezitat să-i strige poliţiştii preşedintelui ţării. Nu însă şi lui
Şoric, şeful unora dintre ei, şef care a fraternizat la lumina zilei cu un interlop căzut la „datorie“ şi
pentru care ei, subalternii, scandau şi făceau liste de solidarizare. Iar Şoric nu e singurul. El, un om
care avea la Revoluţie doar vreo 19–20 de ani, a ştiut să ia, până la topirea în peisajul miliţienesc,
culoarea locului. În ultima vreme, adevărul despre Şoric a devenit adevărul despre Poliţia Română.
Căruia i s-a adăugat adevărul despre mita de un milion de euro din parcajul Internelor. //

Se acordă lui SORIN OPRESCU, primarul Bucureştiului.

Oraş nefericit, Bucureştiul are parte zilnic de ofensa de a fi condus de un om, Sorin Oprescu, a cărui
specialitate principală este de a scoate panglici pe nas. (E drept, nici altor primari care s-au succedat
la cârma oraşului în 20 de ani nu le-a prea ieşit nimic.) Chiar proiectul cu care Oprescu a câştigat
Primăria este o astfel de panglică: o autostradă suspendată ce ar fi fost să taie în două sărmanul
Bucureşti. Cum între foile de vinilin ale mapei de campanie a rămas magistrala zburătoare, primarul
Oprescu s-a descurcat mai bine cu „cel mai lung cârnat“, „cei mai mulţi Moşi Crăciuni“, cu
dughenizarea/ţărănirea celei mai elegante artere a oraşului, B-dul Aviatorilor, dar şi cu avizări pentru
demolarea unor case tot mai rare în Bucureşti. De altfel, arhitectul-şef al Londrei, aflat într-o scurtă
vizită în Bucureşti, s-a îngrozit de „planurile“ care au mutilat şi mutilează neobosit Capitala României.

Ultima găselniţă a primarului Oprescu, de acelaşi calibru cu strada zburătoare, este organizarea în
Bucureşti a Olimpiadei din 2020. „După părerea mea, ăsta poate fi un proiect de unitate naţională, un
proiect de ieşit din nenorocita asta de criză. Vă daţi seama ce capital de imagine ar avea România şi
Bucureştiul numai dacă se coagulează această idee şi produce candidatura. Am început să fac liste cu
mari sportivi care au obţinut rezultate deosebite la olimpiade, care trăiesc în străinătate“ - a spus
Sorin Oprescu. Sigur că ne dăm seama..., dar asta lipsea Comitetului Olimpic? Un oraş în care poţi
muri în trafic? Sau să te mănânce câinii vagabonzi, aşa cum a sfârşit-o în urmă cu câţiva ani un
japonez? Sau să-ţi pice în cap vreun stâlp pe care stau răsuciţi kilometri de cablu? Sau să te fure la
drumul mare vreun taximetrist?... şi câte altele? „85% dintre cetăţenii din Bucureşti sunt absolut de
acord cu acest lucru“, a precizat Oprescu. Noroc că până în 2020 e cale lungă.

Se acordă VIORICĂI COSTINIU, preşedinta de onoare a Asociaţiei Magistraţilor.

Cum în această săptămână candidaţii la „nota zero“ se calcă pe picioare, fără să mai poată fi încăpuţi
de această mică rubrică, am decis să-l tragem la sorţi pe titularul de astăzi. Este o titulară. Viorica
Costiniu, preşedinta de onoare (?) a Asociaţiei Magistraţilor. Aşadar, hazardul a făcut ca trofeul să fie
smuls de d-na Costiniu din mâinile altor doamne, Ridzi de pildă, mulţumind neruşinării parlamentului
care o ţine încă departe de sala de judecată. Sau Udrea, pentru care Monica Macovei şi Cristian Preda
sunt un fel de încurcă-lume în partidul ei. Sau Mircea Geoană, care şi-a sărbătorit un an de la
înfrângere printr-o altă boacănă, fiind bătut acum nu doar de soartă/soacră, dar şi de partid.
Candidat mai era şi ministrul Funeriu, acest tânăr politician zis occidental, pentru care manevra de la
BCU în favoarea colegei Mireille, ca şi enervarea faţă de tupeul unora de la TVR de a-l pune în Jurnal
după preşedintele ţării, sunt numai bune de un mare ZERO. Ş.a.
Să-i dăm însă d-nei Costiniu dreptul pe care sorţii i l-au adjudecat. A apărut recent într-o emisiune TV
la BBC, pardon, Realitatea, şi a înfierat politicul care continuă să influenţeze şi să preseze justiţia. Asta
după ce, ne amintim, votase decisiv pentru eliberarea din arest a lui SOV, acuzat de favorizarea
infractorului Popa. Şi, mai ales, după ce soţul ei, Florin Costiniu, judecător la Înalta Curte, fusese dat
în vileag, cu legături necurate în dosarul lui Cătălin Voicu. S-ar putea ca d-na Costiniu să ştie bine ce
spune, să ştie chiar din casă cum e cu influenţarea justiţiei de către politic, pentru că amicul Voicu,
aspirant fără noroc la harapnicul Internelor, nu era un biet călugăr budist, ci ditamai senatorul. „În
primul rând, cred că la Cotroceni va fi cineva care să-i explice preşedintelui Băsescu că mai există
judecători la Bucureşti şi că nu noi suntem valul care trece.“ Dar cine? Pentru că, dacă nici marea
trecere nu-i ia pe asemenea judecători, atunci nu doar adio, Schenghen, ci adio, viaţă!

Verdictul a cazut scurt: România nu intra în Schengen. Ministrii de interne ai Franţei şi Germaniei
spun răspicat că “nu ar fi realist şi nici responsabil să nu luăm în calcul defeţiunile identificate”, adică,
“abseţa unui mediu juridic şi administrativ satisfăcator în domeniul siguranţei şi justiţiei, fenomenele
de corupţie de la diferite niveluri şi persistenţa unei criminalităţi preocupante.”

Este ceva neadevărat în afirmaţiile de mai sus? Este “un act de discriminare la adresa României”, aşa
cum s-a grăbit să se răţoiască preşedintele Băsescu la lună? Oricine, dar în primul rînd preşedintele
Băsescu ar putea adăuga obiecţiilor de neadmitere în Schengen infinite date şi indicii legate de o
administraţie catastrofală şi o justiţie la pămînt. A, că s-au montat nişte computere sau aparate
sofisticate la frontiere, că, adică am indeplinit condiţiile tehnice? Dar ele, să nu fim naivi, ar putea
ajunge pe mîna unui Şoric sau Tobă, sau Fătuloiu despre care am aflat recent, chiar din apariţiile lor la
scenă deschisă că întreţin releţii de “serviciu” cu interlopii, lăsînd să se înţeleagă că, în măruntaiele
Internelor e o viermuială înspăimîntătoare care aruncă în total ridicol deviza “ordine şi siguranţă”.
Un Şoric de pildă, aflat în Schengen, ar putea vedea în computerele europene că un Mărar, vecin şi
amic, e urmărit pe undeva prin Germania şi, emoţionat, ar da fuga să-l prevină. De altfel, oficialii
europeni avertizeaza că prezenţa României în această structură ar avea “consecinţe grave pentru
securitatea internă a UE”, deoarece lacunele invocate “au incidenţă asupra supravegherii frontierelor
într-o regiune strategică şi asupra accesului deplin la datele Schengen.” Işi închipuie vreun oficial
român că occidentalii sunt de dus la infinit cu preşul? Să ia notiţe dupa WikiLeaks. Cu alte cuvinte,
nişte oameni, acei europeni, nu au încredere să-i primească în casa lor pe alţi oameni, românii (şi
bulgarii) pentru că îi văd cum în propria lor casa fură şi înseală, scuipă pe jos şi înjură, fără să vrea să-
şi facă ordine….nici cu poliţia.

Nu înţeleg de ce se arată preşedintele Băsescu indignat de acest verdict: are sub ochi de ani buni
întreg tabloul ce prevestea de mult eşecul şi nu e convingător cînd spune “nu vom accepta
discriminarea din partea nimănui”.  El ţipă azi ştiind că europenii au dreptate. Că la Interne e
încurcată treaba şi cu fostul său aliat Blaga şi fără el; că la fel ramîne şi cu Igaş, protejatul lui Falcă,
primarul de Arad, cu dosare de corupţie ascunse printre proceduri; că partidul sau, PDL e un rechin,
cu nimic diferit de PSD, că Ritzi, prietena fiicei sale, a reuşit, ştiindu-se cu protecţie de sus, ceva
nemaipomenit – să-l uzurpe pe Adrian Năstase din postura de politician-corupt-care-fuge-de-justiţie.

Dacă în episodul anunţării măsurilor impopulare anti-criză, Traian Băsescu s-a arătat ca un căpitan
îndrăzneţ, decis să ducă vasul prin furtună, acum, cu vasul eşuat în bancul de nisip strigă la vînt, de
ochii lumii, ştiind că pe punte e vraişte, iar echipajul bea şampanie, preocupat eventual, de cine va
lua conducerea PDL.
 P.S. Ce simpatic e Victor Ponta! După ce s-a dus la Europa să reclame că România nu e pregătită de
Schengen, chiţăie acum – Franţa şi Germania nedreptăţesc România. Conform evaluărilor de pînă în
acest moment, România şi-a respectat angajamentele. Ca la joaca de-a maşinuţele…

Se acordă GRAŢIELEI IORDACHE, fost secretar de stat în MF.

Faptele sunt de-acum cunoscute: Graţiela Iordache, consiliera ministrului Gh. Pogea în 2009 şi
ulterior secretar de stat în Ministerul Finanţelor, este trimisă în judecată de procurorii DNA. Alături
de ea mai e în cauză Livia Bădescu, şef de serviciu în cadrul Direcţiei de legislaţie în domeniul
accizelor din Ministerul de Finanţe. Acuzaţia procurorilor: complicitate la evaziune fiscală, prejudiciul
adus statului fiind de vreo 44 de milioane de euro.

Cele două angajate ale MF au semnat cu intenţie o adresă prin care firma Galaxy Tobacco era scutită
de plata accizelor. Trecând peste termenii de specialitate, juridici şi economici, această doamnă
demnitar, Graţiela Iordache, politiciană PSD+PUR în 2004, apoi, din 2006, sărită pe puntea largă şi
mănoasă a PD, a pus, cum se zice în cartier, botul. Dar de ce să ne oprim tocmai la ţeapa trasă de
G.I.? 44 de milioane de euro nici nu e chiar aşa mult într-o tranzacţie cu tutun, mi s-a explicat. Dar eu
cred că 44 de milioane de euro e foarte mult. Mai ales pentru o doamnă care ne obişnuise cu poziţii
inflexibile în numele binelui comun, impus prin ucaz de partidul dumneaei: de exemplu, susţinerea
forfetarului, moşit de şeful ei de atunci, Pogea. Când, într-o dezbatere din epocă, un biet
întreprinzător i-a atras atenţia că, din cauza forfetarului, mii de firme şi-au suspendat activitatea, d-
na Graţiela Iordache a răspuns, surâzând, ca lama de cuţit a celui care are în mână şi pâinea: „Foarte
bine că s-au suspendat! În sfârşit, au făcut ce trebuia! E bine să te declari inactiv, dacă eşti inactiv!“.

Sigur că e bine să te declari inactiv, dacă eşti inactiv. După cum n-ar fi rău să te declari activ, dacă eşti
activ în operaţiuni de ţepuială a statului. Cu atât mai mult atunci când te mândreşti, ca d-na Iordache,
cu absolvirea unui curs de Etică a Afacerilor în Statele Unite şi cu apartenenţa la Grupul de Reflecţie
privind Etica în Afaceri.

Deocamdată, d-na Graţiela va reflecta la cât de grav îi dăunează măsluirea tutunului de la Galaxy.

Se acordă medicului deputat TUDOR CIUHODARU.

Îl vedeam deseori la televizor vorbind despre neajunsurile medicinei de urgenţă, din calitatea sa de
purtător de cuvânt al Spitalului „Sfântul Ioan“ din Iaşi. De fiecare dată puţin obosit, în echipamentul
tipic, cu masca agăţată de gât, ca şi cum fusese luat de lângă un caz grav, dar amabil, inimos şi, mai
ales, convingător. Îmi inspira încredere şi, când am aflat că este şi politician, mi-am spus: foarte bine.
E tânăr şi cu un inimos ca el avem şanse să schimbăm în bine lucrurile. Nu m-a interesat de la ce
partid este. Toate partidele au nevoie de inimoşi care să-ţi inspire încredere. L-am văzut, pe urmă,
dând o declaraţie pe culoarele parlamentului şi aşa am aflat că este chiar deputat. Şi mi-am spus din
nou: foarte bine, avem nevoie de deputaţi tineri şi inimoşi, indiferent de partid, ca lucrurile să se
schimbe în bine. E adevărat că m-am gândit, văzându-l în parlament, ce-or fi făcând oare accidentaţii
de la Iaşi fără inimosul medic?

Ce aflu acum mă loveşte aproape personal: omul meu, medicul deputat Tudor Ciuhodaru este un
şarlatan. S-a trecut prezent şi la spital, şi la parlament, încasând bani din două locuri, aşa încât, după
ancheta spitalului, are de restituit suma de 29.343 de lei, pierzând şi funcţia de purtător de cuvânt. Şi
cum ghemul se deşiră parcă întotdeuna în direcţia rea, mai aflu că Ciuhodaru e un traseist pe cinste:
a intrat în parlament ca deputat PSD, în 2008, a devenit independent, a trecut pe urmă la UNPR, iar s-
a făcut independent, însă recent a intrat în PC. Se spune că ar fi fost şi prin PDL (încă se fac cercetări).
Urgenţă, nu glumă. În afacerea cu restituirea banilor către spital şi pierderea funcţiei, protectorul său
de azi, Dan Voiculescu, ţipă: „epurare politică!“ şi „voi fi alături de d-l Ciuhodaru, eu şi întreaga
opoziţie, (...) va avea la dispoziţie o echipă excepţională de avocaţi“ etc.
Şi uite-aşa s-a mai năruit o tânără speranţă.

Se acordă conf. univ. dr. MIREILLE RĂDOI, directoare a BCU.

Ştiu, ştiu că d-na conf. univ. dr. Mireille Rădoi, directoarea BCU „Carol I“, a fost de o dată recentă
titulara rubricii. Atunci când, beneficiind de un concurs ticluit cu şarm radical de partid după chipu-i şi
asemănarea-i, a fost aburcată în fotoliul de la BCU, fără ca dumneaei să spună, graţios, merçi, nu mă
pricep. Ei bine, dacă cineva ar mai fi avut îndoieli despre misia reală a conf. univ. dr. Mireille la BCU, îl
invit să dea curs invitaţiei din 25 ianuarie, când, la ora 18, sărmana Aulă a BCU va găzdui o întâlnire
de partid, de PDL, desigur. Din curiozitate, m-am uitat pe pagina de site a BCU să văd şi alte întruniri
găzduite în Aulă de când conf. univ. dr. a ocupat lăcaşul. Zero. Pentru că cea dedicată fostului director
Stoica nu are, desigur, nici în clin, nici în mânecă cu conf. univ. dr. Mireille.

Aşadar, amazoanele PDL Sulfina Barbu, Elena Udrea, Mireille Rădoi, secondate de cavalerii Teodor
Baconschi şi Valeriu Stoica, nu au găsit în Bucureşti alt loc de a-şi face adunarea de partid decât în
Aula BCU. Comicăria e că Aula este ocupată de PDL prin Fundaţia Creştin-Democrată a lui Baconschi,
care, scrie pe invitaţie, „În parteneriat cu PDL-Bucureşti, Organizaţia de Femei PDL şi BCU“ etc. Adică,
manevra e făcută pentru expunerea noului coleg de partid într-un spaţiu cât mai plăcut acestuia, unul
cultural, dar care ar trebui ferit de gunoiul politic. Poate că e naiv, dar mă mir că, în loc să aibă parte
de o consiliere creştină şi democrată din partea lui Baconschi, femeile astea pedeliste se joacă cu
dracu. Oricât de abilă s-ar crede conf. univ. dr. Mireille, se vede de ce, în documentul privind
programul ei la BCU, scrie „dezvoltarea relaţiilor cu societatea civilă“. Şi începe această frumoasă
dezvoltare nu cu Salvaţi, copiii!, de pildă, ci tocmai cu FCD a colegului de partid Baconschi. Poate că,
în raport cu balamucul pensiilor din armată, ocuparea BCU de către PDL vi se va părea un fleac. Dar
nu e. Miroase groaznic a cinism şi foarte, foarte multă prostie.

Se acordă lui MARIAN VANGHELIE, lider PSD.

A stat o vreme la cutie. Mai ales după ce a pierdut Cotroceniul prin favoritul său Geoană, despre care
în intimitate credea că e bun de „Dă-l în p... mea că are o grămadă de defecte“. A stat la cutie şi
pentru că i-au zburat de sub nas râvnitele arhive de la doi şun sfert, ca şi amicul Voicu, dus pentru
cine ştie cât la răcoare, iar în partid a venit unu, Che, care pentru o vreme s-a lepădat de el.

A stat la cutie, dar nu şi degeaba: a trecut oceanul, împlinindu-şi nu doar visul american, dar şi
orgoliul său de om „natural, exact ca brânza de oaie“. Dar gata cu cutia. În focul evenimentelor,
Vanghelie avertizează: „Vreau să luaţi în calcul un singur lucru, faptul că exist peste tot, dacă aţi văzut
că am ajuns şi la Washington, vă daţi seama, ar fi culmea. La România deja mă uit aşa, un pic... pot să
o vizualizez de sus şi am o viziune de ansamblu când vorbesc de România, pentru că am venit de
acolo“. Să ia aminte şi zisul Che, că uite, e nevoie de el, acum când se dă pe toate fronturile asaltul la
Băsescu şi la justiţia care chinuie rău partidul. Pe Năstase cu mătuşă-sa Tamara ş.a., de vreo 5-6 ani,
şi-acum pe Vecinu de la Argeş şi mâine pe nu se ştie cine.
Aşa că „trebuie să ieşim pentru fiecare membru, să nu ne ia câte unul, câte unul. Trebuie să fim uniţi
şi să-i spunem lui Băsescu că viaţa se întoarce. Tre să le spunem tuturor, şi celor care cred din justiţie
astăzi că-şi pot permite să facă jocuri doar pentru simplul fapt să stea pe anumite posturi, să le
spunem că va veni momentul când trebuie să plătească“.

Până atunci, neînfricat, Vanghelie aşteaptă „să vină mascaţii la 6 dimineaţa acasă. Aştept, mă uit pe
geam, să văd dacă-mi vine rândul. Dar până îmi va veni rândul, am să fiu alături de Nicolescu şi am să
fiu alături de toate neregulile astea etc.“.

Nu mă gândesc decât la liberali, la adevăraţii liberali, cum se ţin ei de nas, mărşăluind alături de
Voiculescu şi Vanghelie.

A murit la Ploieşti, în vârstă de 82 de ani, Vasile Paraschiv. Este, fără îndoială, una dintre cele mai
importante figuri ale disidenţei româneşti. Un om care a înţeles foarte repede adevărata natură a
regimului comunist, încă din 1968, atunci cînd mulţi erau impresionaţi de măsurile de liberalizare,
luate după semnalul dat de Moscova, la instalarea lui Hruşciov. 1968 este anul în care, în urma
Plenarei CC al PCR din aprilie, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, Vasile
Paraschiv părăseşte partidul comunist, explicînd deschis că el nu poate fi de acord cu “politica,
practicile şi metodele de lucru ale partidului.” Începe din acel moment o luptă inegală şi, practic de
unul singur, împotriva unui aparat monstruos, denunţînd cu un curaj ieşit din comun impostura
partidului comunist care se pretindea “al celor mulţi”, dar care, în realitate, nu era decît al unei clici
de profitori.

Paraschiv, ca muncitor electromecanic, vede la faţa locului natura relaţiilor de muncă, felul în care
proletariatul este utilizat de regimul comunist doar ca lozincă, abuzurile săvîrşite de satrapii
comunişti faţă de “clasa muncitoare”, bună de a fi invocată numai în discursuri propagandistice,
lucruri pe care nu ezită să le denunţe deschis şi răspicat. Scrie repetate memorii către UGSR (Uniunea
Generală a Sindicatelor din România), dar şi postului de radio Europa Liberă, memorii în care descrie
pe larg şi acuză vehement, toate derapajele în sfera relaţiilor de muncă şi încălcările frecvente ale
drepturilor omului. Îşi atrage furia organelor represive, fiind de mai multe ori arestat, bătut şi
internat “administrativ” în spitale psihiatrice, unde i se aplică forţat tratamente cu medicamentaţie
dură, avînd ca scop neutralizarea lui, prin deteriorarea sănătăţii sale mintale. Catalogat ca “nebun”,
Vasile Paraschiv devine un client predilect al metodelor sovietice de anihilare a disidenţilor, metode
prin care psihiatria este utilizată ca armă politică. De altfel, într-o cuvîntare rostită în 1968, însuşi
Nicolae Ceauşescu indicase în acest fel “linia directoare”, spunînd că numai un nebun nu poate să
creadă în politica justă a partidului, iar pentru nebuni există procedee, camaşa de forţă.

In 1977 Vasile Paraschiv se solidarizează cu mişcarea Goma, fiind unul dintre semnatarii ei, fapt care
îi va atrage din nou furia Securităţii. Cînd în 1979 se formează SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor
Muncii din România) a carui declaraţie de constituire este transmisă repetat de postul Europa Liberă,
Vasile Paraschiv este împiedicat de Securitate să se solidarizeze cu această mişcare. El citise însă
textul declaraţiei de constituire a SLOMR într-o şedinţă a întreprinderii în care lucra, aducînd la
cunoştinţa colegilor lui un fapt catalogat de autorităţi ca “subversiv şi de cea mai înaltă gravitate.”
Este din nou arestat, bătut cu bestialitate şi sechestrat la domiciliu, cu linia telefonică tăiată.

În 1978 primeşte un paşaport din partea autorităţilor care sperau să se debaraseze astfel de unul
dintre cei mai înverşunaţi oponenţi. Cît s-a aflat la Paris, Vasile Paraschiv a denunţat în conferinţe de
presă şi în interviuri acordate jurnaliştilor de la marile ziare franceze, regimul comunist din România,
ca pe un regim abuziv, care încalcă flagrant drepturile omului, utilizînd psihiatria ca unealtă de
represiune politică. La revenirea în ţară, Paraschiv este expulzat. Cu sprijinul sindicatelor franceze,
Vasile Paraschiv porneste o campanie de protest, solicitînd să i se dea voie să se întoarcă în ţară. Ca
un os de peşte înfipt adînc în gîtlejul puterii comuniste de la Bucureşti şi în ciuda unui tratament
înfiorător aplicat de Securitate (bătăi, răpiri, tortură, internari în spitale de psihici cronici, arestări la
domiciliu, persecutarea familiei) Vasile Paraschiv nu tace. El îşi continua lupta de denunţare a
încălcării drepturilor omului în România, dovedind un curaj ieşit din comun.

În 2008 Parchetul General din România, aşadar la mulţi ani după căderea comunismului şi după
condamnarea oficială a acestuia ca ilegitim şi criminal, dă NUP în dosarul deschis de Vasile Paraschiv
mai multor ofiţeri de Securitate (oare ce pensii încasează aceştia în prezent?), procurorilor şi
medicilor psihiatrii care l-au urmărit, răpit şi torturat în perioada comunista. In 2010, magistraţii
Curţii Supreme resping definitiv recursul. Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea lui Paraschiv,
acordîndu-i acestuia 300.000 de euro, daune pentru suferinţele îndurate, după ce judecătorii Curţii
stabileau că Paraschiv n-ar fi trebuit să primească niciun leu, pentru că “trebuia să intenteze proces în
trei ani, începînd de la data de 22 decembrie 1989.”

In 2008, Vasile Paraschiv a refuzat decoraţia acordată de preşedintele Traian Băsescu, în cadrul unei
ceremonii de la Cotroceni, explicînd că “nu primeşte distincţia din mîna unui comunist.”

Amestec de dezarmantă candoare şi infinită dîrzenie, Vasile Paraschiv ramîne o emblema a luptei
înverşunate împotriva unui sistem atotputernic şi criminal, o emblemă pentru România a ceea ce
Havel numea “viaţa în adevăr”, oricît de primejdioasă s-ar fi dovedit a fi ea.

Se acordă lui Victor Ponta, elevul lui Adrian Năstase.

Nu e nou ca, în preajma alegerilor, partidele să-şi pună în cui sau să dea jos din cui doctrinele şi
pozele cu strămoşi cu / fără barbă, Brătieni & Ilici, şi să se unească pentru a răsturna puterea în
exerciţiu. CDR cu PD, PNL cu PD, PDL cu PSD, permutările ajungând, azi, la PNL cu PSD. (Pentru PC,
treceţi pe Antene.) UDMR, la oricare purtător. Totul pentru ţară şi popor. Aşadar, urăm succes deplin
lucrărilor USL!

Dar ce se va întâmpla cu justiţia? Pentru că V. Ponta are un plan, planul lui Adrian Năstase: nimicirea
DNA, care are în mână secretele mătuşii Tamara, chinezăriile ş.a. Năstase, acest profesor de drept,
simte că, după atâţia ani în care s-a ţinut departe de cuţitul lui Brădişteanu, învârtind însă termenele
de judecată ca pe clătite, acum poate scăpa, în fine, şi de dictatorul Băsescu, şi de Morar cu tot cu
DNA. Aşa că îl mână pe Ponta în luptă: „Să fim bărbaţi“, s-o căsăpim pe judecătoarea care a îndrăznit
să-l aresteze pe ayatollahul de Argeş, Nicolescu. Să luăm cu asalt DNA şi sediile PDL, plusează şcolarul
„fără minte“.

Iată-l la căpătâiul suferindului penal : „Am venit să-i spun, în primul rând, să reziste. Sunt o mulţime
de oameni alături de el. Şi-am venit să-i spun că cei care au comis o nedreptate vor da socoteală“.
Adică, Băsescu şi Morar, care „au sângele celor care li se opun, iar Boc vine să şteargă sângele ca dvs.
(Realitatea+Antenele) să nu mai filmaţi“. În faţa Teatrului Davilla din Piteşti şi la TV., şcolarul recită:
„Când Băsescu nu-i va mai proteja (pe procurori şi judecători) vor răspunde cu toţii“ şi „chemăm toţi
oamenii (...) să iasă în faţa sediilor PDL din ţară şi să ceară dreptate, să ceară libertatea lui C.
Nicolescu“, pentru că „acest abuz juridic are ca scop intimidarea tuturor celor care au curajul să se
unească împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL“.

Teribil!
Daca intr-adevar Vasile Marica e regele spagilor la vama, imi declar sincer dezamagirea. Ma asteptam
la mai mult si la mai sus. Dar, la asa tara, asa rege. Fie si al vamilor.

Denuntat de un fost „coleg” ca diriguitor al caracatitei „din care nu aveai cum sa iesi” si, evident, ca
profitor, Vasile Marica iese si respinge raspicat atacul: „Niciodata in Romania nu voi putea fi acuzat
de un fost puscarias.” Adica, in Romania, acesta „gradina a Maicii Domnului”, nu e ingaduit, sau, in
orice caz, el respinge asta, ca un proscris sa-si ridice glasul tocmai impotriva sefului Sed lex!
(Recunoasteti ca e draguta denumirea de firma pe care Marica si-a ales-o.)

Apoi, proscrisul, adica omul cu denuntul, Marius Ungureanu, el insusi sef de tura la vama Giurgiu si
care „cotiza” lunar la Marica, intre 1997-2002, cam 2.200- 2.500 de dolari, nu e credibil, vrea sa zica
seful de la Sed lex, intrucit a refuzat sa se inregimenteze oastei conduse de el, tragind cu ochiul la un
alt sef de sindicat.

Desigur, un adversar marunt / meschin al ditamai Sed lex, cel care, in zilele trecute a venit cu
configuratia tablei de sah, dupa care ar fi conceputa spaga la vama. Cum insa paruiala dintre liderii de
sindicat ai Romaniei nu ne ofera decit episoade dintr-o epopee extrem de lucrativa (pentru ei), fata
de care istoriile lui Hoffa sunt moft, sa mai auzim ce zice „puscariasul”: Marica oferea protectie si
dirija numirile; de pilda, Alin Birica venea cu 10.000 de dolari pe luna la casieria Marica si-asa se face
ca a ajuns sef de vama la Constanta, unde speram ca si-a scos sarmanul, investitia. „Cind duceam
banii la Bucuresti, mai veneau si alti baieti”, istoriseste Ungureanu.

Si tot el ne mai spune cum intre doua spagi incasate, Marica si-a luat in doi timpi si trei miscari...
diploma de studii superioare! Contra a vreo 5.000 de dolari. Isi aminteste vreun secretar, vreun
rector cum a semnat diploma numitului Marica Vasile?

Nu mai departe de toamna trecuta, Vasile Marica dirija cu dirzenia-i stiuta ostilitatile in razmerita
stirnita printre functionarii Ministerului de Finante care nu-si mai luau sporurile, acolo unde nevasta
lui e directoare. Nu a pierdut ocazia de a iesi „barbateste” sa explice tarii cum sta treaba cu guvernul
criminal, recunoscind ca are 10.000 de euro pe luna, ca salariu de la aceeasi firma, Sed lex, contra
serviciilor sindicale oferite mai cu seama la Antene si Realitatea.

Vom vedea daca denuntatorul lui Marica de azi spune sau nu adevarul. Dar, era clar ca, din
viermuiala zilelor trecute, cu insi saltati la vama, imbarcati in elicoptere si debarcati in salile de
judecata, insi care „nu se mai puteau opri” sa indese banii spaguiti in caciuli sau galeti, se va alege
unul care sa le fie sef, dincolo de seful de tura sau de politie. Seful sau, ma rog, regele spagilor.

Ca e sau nu Marica, putin importa. Important e ca tesatura scirboasa de la granite sa fie destramata.

Se acordă deputatului DAN PĂSAT.

PDL se poartă în cazul Păsat ca în povestea cu drobul de sare. Raluca Turcan avansează chiar o viziune
tragică: „ori PDL rezolvă cazul Păsat, ori Păsat rezolvă PDL“. Dacă situaţia este atât de dramatică,
punându-se în termeni de ori-ori, de ce nu au rezolvat-o colegii de partid ai d-nei Turcan la vot, atunci
când au rămas doar ei între ei cu bilele în mână? Păsat însă îi urmează lui Ridzi, iar PDL urmează PSD
în dibăcia de a-şi ascunde muşteriii sub poala parlamentului. Dar chiar contează atât de mult acest
Păsat, încât să poată deveni el spectrul mătuşii Tamara pentru PDL, iar pentru PSD+PNL spectrul
„victimei“ politice care aşteaptă uitându-se dimineaţă de dimineaţă pe geam, să vadă dacă vin
mascaţii?
Contează. Chiar foarte mult. Păsat e un prototip: e tânăr, puţin peste 40 de ani, şi a înţeles iute cât de
bine îi poate sluji politica pentru afaceri. A stat în PNL cât partidul a fost la putere, apoi l-a părăsit
pentru următorul partid la putere, PDL, trecerea lui dintr-o barcă în alta marcând şi singura sa
intervenţie în parlament, dacă excludem jurământul. Păsat este, cum spuneam, tânăr. Dar şi înlesnit.
Are vreo 700 ha pământ, 6 case (dintre care una de 138 mp, alta de 250 mp – cumpărate, dar şi o alta
de 250 mp, moştenită), 5 maşini moştenite şi un Mercedes în leasing, în fine, un ceas Rolex de circa
25.000 de euro.

Încasează, pe lângă leafa de parlamentar, 2 chirii modeste şi are o datorie de vreo 70.000 de euro.
Nimic în conturi. Dar foarte, foarte multe afaceri cu statul (primării din jud. Giurgiu), de unde i s-a şi
tras urmărirea penală în legătură cu două infracţiuni de şantaj şi ameninţări pentru ca firma sa să
câştige anumite contracte. Din interceptările ajunse în presă, Păsat arată ca un prădător viclean,
încolăcit la picioarele Elenei Udrea şi amuşinând prada contractelor pe lângă Blaga, Videanu,
Berceanu.

După 2012, îi prevăd lui Păsat un viitor strălucit şi în PSD.

La Mânăstirea Petru Vodă măicuţele îi cântă arhimandritului Iustin Pârvu, întemeietorul schitului, de
ziua lui, „Sfântă tinereţe legionară“. La sfârşit, monahul zice: „Vă mulţumesc pentru emoţia pe care
mi-aţi creat-o până la lacrimi“. Tot în mânăstire mai e un călugăr, Teodor Stănescu, implicat în anii 50
în experimentul Piteşti şi care elogiază memoria Nicadorilor (care l-au asasinat pe I.G. Duca în 1933),
neezitând să salute nazist de câte ori are ocazia. Nu sunt simple întâmplări ajunse pe YouTube, ci e
vorba de un „program“, întrucât încă din 2001 Iustin Pârvu, în revista Permanenţe, numeşte
legionarismul drept „forma cea mai înaltă a geniului românesc“, iar „profunzimea Mişcării este atât
de mare încât nimeni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape“. Arhimandritul Pârvu s-a mai făcut
remarcat şi prin contestarea paşapoartelor biometrice ca însemne ale Satanei şi prin concepţiile
retrograde conform cărora „Biserica Ortodoxă nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu
se dilueze“.

Legea 107/2006 interzice răspândirea, deţinerea în vederea răspândirii sau utilizării în public a
simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe, ca şi sloganurile, formulele de salut care promovează
ideile, concepţiile sau doctrinele fasciste.
Mânăstirea Petru Vodă a intrat în vizorul Parchetului General, ca urmare a unei sesizări primite de la
Muzeul Holocaustului din Washington, procurorul de caz urmând să stabilească cine a comis
infracţiunea, care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Solicitată să-şi spună punctul de vedere, conducerea BOR tace. Sperăm că explicaţiile ei despre
propaganda legionară din lăcaşurile pe care le patronează să vină înainte de a se apuca de colecta
naţională pentru Catedrala Neamului.

Este cocoţat pe una dintre cele mai mari averi din România, dacă nu pe cea mai mare, mărită până la
rangul de Top 300 tocmai în guvernarea Adrian Năstase când, practic, a primit cadou rafinăria Vega a
Petromidia. Vândută apoi şi râs în nas statului român pentru datoria de 571 milioane de dolari. Poate
de aici şi „slăbiciunea“ lui Dinu Patriciu pentru partidul lui Iliescu, spre care i-a tot îndemnat pe
liberali să meargă, până la recenta nuntă.

Ca protagonist în documentarul lui Alexandru Solomon, Kapitalism – reţeta noastră secretă, Dinu
Patriciu s-a produs deplin, făcând pe aristocratul, îmbrăcat în alb, din cap până-n picioare, un
nouveau riche snob, în fond, pus în galerie de talentatul cineast, alături de alte ciudăţenii ale
tranziţiei noastre, Dan Voiculescu sau Dan Diaconescu. Un om care a ştiut, vorba complotistului
Brucan, care e mersul trenurilor (economice) în România şi care explică în film, niţel dezabuzat,
„mitologia succesului“, terminând cu un cinic „M-am amuzat mult în toţi aceşti ani şi mi-a plăcut
mult!“. Patriciu a arătat cum şi-a pilotat afacerile, desenând colaboratorilor săi un mic delfin, apoi un
mare rechin şi sub ei, zâmbitoare, o caracatiţă.

Iată-l pe magnatul în alb, coborând săptămâna trecută, de la înăltimea a 1,4 miliarde de euro, tocmai
în paginile ziarului al cărui proprietar este şi dând lecţii lui Gabriel Liiceanu, în termeni uluitori,
deprinşi nu de la ilustrul său coleg de rubrică, Andrei Pleşu, ci din rigola angajatului unui alt
„aristocrat“, Mircea Badea. „Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanu s-a scurs
moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să
fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul etc.“ - scrie Patriciu,
sigur de sine şi de toată oastea care i se întinde la picioare. Nu însă şi de acest neascultător
„filosofeanu“.

Părea cel mai rezonabil dintre liderii de sindicat. Prompt şi avizat în răspunsuri, dar foarte diferit de
alde Marica, Petcu etc., cei cu averi imense adunate pe baricadele luptei sindicale. Până într-o zi,
când l-am văzut pierzându-şi firul, strâmbându-se, gemând şi oftând. Cum zic golanii de la scara
blocului, Bogdan Hossu „dăduse în bâlbâială“ când reporterul PRO TV îl întreba de împărţeala
necurată a averii UGSR, la începutul anilor ´90. „Lucrurile sunt foarte complicate“ - a bâiguit
neobişnuit de stins Bogdan Hossu, luat în vizor, alături de alţi „haiduci sindicali“, Victor Ciorbea şi
Miron Mitrea, în emisiunea „România, te iubesc!“, care a pornit pe urma celor peste 300 de milioane
de dolari, 21.000 de imobile, case de odihnă, baze sportive, cluburi, sedii ş.a., adică a averii UGSR.

L-am văzut pe Bogdan Hossu şi la mitingul de pomină din 24 septembrie, când conducea coloana în
care erau şi poliţaii cu pistoale (caschetele urmau să şi le arunce peste gard, la Cotroceni). Era un
ceva nefiresc în acel marş, faţă de toata seria, nu mică, a protestelor de anul trecut. Un soi de
violenţă urâtă, uşor de recunoscut pentru cineva care a trăit în Bucureşti toate mineriadele. Dar cel
mai nefiresc era însuşi Bogdan Hossu, pus în fruntea ameninţătorilor poliţai. Aşa încât nu ne mai
mirăm de ultimele sale ieşiri: dacă premierul îşi va asuma răspunderea pe Codul Muncii, sindicatele
ar fi gata „să iasă în stradă cu pietre şi să arunce după el“, mai ales că „o firmă de construcţii s-a oferit
să sponsorizeze Cartel Alfa cu trei tone de pietre de mărimea unui ou XXL“ - tuna Bogdan Hossu,
amintind de asalturile minereşti, conduse de Miron Cozma în anii ´90. Cum ceilalţi şefi de sindicat şi-
au arătat în oglinda ANI faţa hâd-lacomă de îmbogăţiţi, e dezamăgitor să-l pierzi şi pe Bogdan Hossu,
care alege azi detestatul, anacronicul model Miron Cozma.

E derutant acest om care s-a urcat în stratosferă, deasupra tuturor liberalilor, şi care, de la această
înălţime, dă lecţii şfichiuitoare tuturor, dovedind că, de 20 de ani de când trece aproximativ prin
parlament, pe mulţi şi-a dorit să-i popească. Şi în partid, şi în toată ţara. Dar nu asta e derutant.

S-au mai văzut inşi care îşi iau revanşa când le vine rândul, după ce ani în şir au înghiţit în sec. Nici
dorinţa de putere nu e derutantă. Derutant e arţagul. Şi mai ales vorba proastă, vulgară, confundată
de o clasă politică gângavă, specializată în număratul fişicurilor de bani, cu retorica. Dar ceilalţi, în
primul rând Băsescu, devenit pentru Crin Antonescu nu doar dictator-tiran-securist suprem-etc., ci un
fel de boală, o obsesie, o etnobotanică periculoasă, nu fac la fel? Ba da, ba da. Dar omul ăsta, C.A., a
făcut un pas în faţă şi s-a autopropus tocmai ca altceva.
Ca alternativă. Ca diferenţă de făcut între mojicie şi întruchipare a revoluţiei bunului simţ. Oripilată şi
exasperată de grobianismul politicienilor români, o mătuşă de-a mea, liberală pur sânge, cu neamuri
închise de comunişti şi cu proprietăţi confiscate, un stâlp al Pieţei Universităţii, l-a votat şi l-a susţinut
pe C.A. chiar şi după ce s-a prins că doar gura rea e de el, chiar şi după ce l-a văzut alături de Mircea
Geoană, înconjurat de (oribile pentru ea) steaguri roşii în Piaţa Operei de la Timişoara. A trecut cu
vederea, înghiţind pastile de inimă, şi când C.A. şi-a declarat ca model un oarecare cântăreţ de
muzică uşoară, deşi Doina Cornea îi dăruise generoasă aura ei, iar în momentul debitării inepţiei, în
spatele lui, la nici un metru, se afla în echipa de susţinători Neagu Djuvara. La chestia cu Dan
Voiculescu, aliatul lui C.A. şi deci şi al ei, mătuşă-mea n-a mai rezistat: şi-a scris demisia din PNL şi a
expediat-o în plic pe adresa lui C.A.

Apoi mi-a dat un telefon şi mi-a spus: „uite dragă, scot ţipete ascuţite, deşi nu sunt o femeie pedistă.
Sunt doar o moralistă second-hand şi tocmai de aia am demisionat din PNL“.

Suntem din nou celebri, la hoţomănii, desigur. În ziarele europene şi pe agenţiile de ştiri, circulă de
duminică ştirea de scandal cum că trei europarlamentari – un austriac, un sloven şi un român (ca în
bancuri!) – şi-au arătat „disponibilitatea“ de a-şi vinde serviciile de aleşi, contra unor sume de bani,
de până la 100.000 de euro. Românul este Adrian Severin, ştiţi, cel cu îngrijorarea că în apă e
hidrogen şi cu „lista“ de agenţi despre care însă n-am mai aflat nimic. Severin mai e cunoscut şi prin
adversitatea sa feroce faţă de Monica Macovei, care nu oboseşte să-l agaseze cu principiile ei de
integritate. Şi-acum, iaca poznă!

Severin a căzut în cursa întinsă de jurnaliştii de la Sunday Times, care, sub acoperirea unor lobbyşti de
ocazie, tocmai integritatea i-au probat-o, demonstrând că e varză: contra unei sume de bani, 12.000
de euro, acesta trebuia să promoveze un anume amendament în legislaţia europeană. Zis şi făcut.
Amendamentul „a fost depus la timp“, iar factura lui Severin cu banii pe care urma să-i încaseze şi
întreaga poveste de corupţie au ajuns să devină „unul dintre cele mai mari scandaluri“ pe care le-a
cunoscut PE în cei 53 de ani de când există. Bine că prin AS am marcat şi noi isprava! „Nu am încălcat
nicio lege europeană şi nicio lege morală“ – a declarat cu seninătate Severin, exact ca în poezia
formatoare a copilului român, „Căţeluş cu părul creţ / Fură raţa din coteţ“ ş.a.m.d.

În Austria, în schimb, adică în adevărata Europă, colegul de corupţie al lui Severin a fost silit nu doar
să demisioneze în câteva ore, dar şi să se retragă complet din viaţa politică, solicitându-i-se să
adreseze scuze explicite tuturor celor care, prin votul lor şi-au exprimat încrederea în el. La fel a
procedat la o zi distanţă şi europarlamentarul sloven. Credeţi că Adrian Severin, colegul de partid al
nepotului mătuşii Tamara, va demisiona de bunăvoie din PE, atâta timp cât, slavă Cerului, există
prezumţia de nevinovăţie, CEDO, Sfântul Petru ş.a.?

Petcu face pereche în zilele astea cu Severin: amândoi şi-au jucat soarta pentru bănet, tot mai mult
bănet, făcând, vorba lui Marica, „o prostie“, unul la Bucureşti, altul la Bruxelles, deşi amândoi aveau
în conturi cât pentru o trupă consistentă de sindicalişti & pesedişti sărmani.

„Petre Scrieciu: Am reuşit de am făcut rost de nişte bani...

Marius Petcu: Aşa!
Petre Scrieciu: Şi vă dau acum ceva. I-am schimbat la euro că, că... Patruzeci de mii.
Marius Petcu: Patruzeci de mii totu, da? (...) Tre să facem o discuţie pe sume. (...)
Petre Scrieciu: La sfârşitu lu decembrie eram la zi!
Marius Petcu: Pe decembrie nu mi-ai dat!“

Aşa îşi negociază „comisionul“ de 40.000 de euro cel mai bogat lider sindical al momentului, Marius
Petcu, posesor a 5 terenuri, unul moştenit, altul de 18.200 mp la Snagov, achiziţionat în 2007 (în plină
explozie a preţurilor), 3 case, dintre care una de vacanţă de 267 mp, conturi de 60.000 euro şi
400.000 lei, plus ale nevestei de 100.000 euro şi peste 250.000 lei, acţiuni la 5 firme, un fleac de
bijuterii şi ceasuri de vreo 20.000 de euro, în fine, un împrumut de 180.000 de euro. Prins în flagrant
de procurori, el a explicat bănetul, prin avocata sa Alice Drăghici, această inimoasă apărătoare a
borfaşilor, ca pe un „împrumut“ ce tocmai îl recupera. Vila de la Predeal de 200.000 de euro, pusă pe
numele nevestei, intra subevaluată la 50.000 de euro tot la „comisioanele“ cu destinaţia Petcu. Ţi se
învârte capul!

E vorba în fond de omul pe care ne-am obişnuit să-l tot vedem cu şapcă, şorţulet albastru şi cu
goarnă în mână urlând la mitinguri „Hoţii!, hoţii!“, în numele asistentelor medicale cu leafă de sub
300 de euro... Dacă l-au prins „la furat“ este „o prostie“ din partea lui, a comentat episodul Petcu cu
simţul realităţii un alt şef de sindicat, Vasile Marica, şi el ultrabogat şi cu istorii tenebroase despre
„comisioane“ ce i-ar fi intrat în pungă. Cât Petcu va sta în proces, şi o să aibă grijă d-na Alice să stea
cât mai mult, frâiele CNSRL vor fi preluate de Liviu Luca, un alt înavuţit, omul lui S.O. Vântu, şi el un
mare „reper“ al proletariatului sindicalizat din România. Mai miră pe cineva enervarea cu care liderii
de sindicat au primit nasul vârât de ANI în avuţiile lor şi tentativa PSD, partidul care îi apără, nu-i aşa?,
pe săraci, de a mutila din nou legea care îi „persecută“ şi-i „intimidează“ pe magnaţii cu şepcuţă şi
vuvuzele?

Şi totuşi, măcar de amorul artei propagandistice, te-ai fi aşteptat ca PSD să fie primul care, în numele
electoratului său, să susţină controlul averilor celor care păstoresc mulţimea proletară. Mai ales în
vreme de criză, când viaţa salariaţilor s-a înglodat în greutăţi, iar mitingul de protest, marşul, greva
rămân, practic, ultimul recurs al celor care, prin sindicate, chiar cred că păsul lor se va face auzit. Ce
descoperim însă în acest an când sindicatele aveau de jucat rolul principal în raport cu inflexibila şi
totodată bâlbâita politică de austeritate? Că oamenii sunt scoşi în stradă ca la teatru, în vreme ce, în
culise, liderii de sindicat joacă piesa propriei mari înavuţiri; că Vântu visează la încă o lovitură prin
care, în schimbul câte unui microfon acordat liderilor de sindicat în rigola de la Realitatea TV, să pună
mâna pe fosta avere a UGSR; că banul mult şi de furat este un drog pentru obţinerea căruia
onoarea... „e o vorbă de dânşii inventată“. Şi când te gândeşti că în Japonia lovită de nenorocire,
până şi membri ai organizaţiilor criminale, Yakuza, adună, împart alimente şi-i adăpostesc pe
sinistraţi.

Petcu face pereche în zilele astea cu Severin: amândoi şi-au jucat soarta pentru bănet, tot mai mult
bănet, făcând, vorba lui Marica, „o prostie“, unul la Bucureşti, altul la Bruxelles, deşi amândoi aveau
în conturi cât pentru o trupă consistentă de sindicalişti & pesedişti sărmani.

Harnici cum sunt, japonezii îşi vor reface ţara. România rămâne de peste 20 de ani în plin cataclism al
corupţiei. //

Unei persoane căzute, fie şi în dizgraţie, nu-i mai dai „nota zero“. Dar Geoană ia azi acest „zero“ de la
WikiLeaks. Imaginea matrice a candidatului Geoană la Primăria Bucureştilor, aruncat în luptă şi
părăsit de coechipieri în seara înfrângerii, în cortul mare şi alb ridicat de partid pentru victorie, se
desface în multiple instantanee ale personajului, înregistrate succesiv de buclucaşele telegrame.
Dintre toţi cei zugrăviţi de WikiLeaks, „number one“ iese cel mai prost şi, ca bonus, călătoria la
Moscova cu avionul lui S.O. Vântu.

În 2009, către Washington pleacă următoarea fotografie: „Într-un partid unde abilităţile diplomatice
erau considerate de mică utilitate, Geoană nu s-a gândit niciodată serios să facă uz de punctele sale
tari, ci a încercat să se adapteze la ceea ce el credea că îşi doresc alţii, rezultatul fiind persoana sa
publică conflictuală de acum. Foşti asociaţi îi critică natura ranchiunoasă (încercând să elimine
majoritatea rivalilor interni), ambiţia excesivă şi lipsa de loialitate. Este un hibrid neplauzibil între
mecanica de tip american şi flexibilitatea morală românească“. Pe scurt, MG e „populist, indecis şi
lipsit de substanţă. Instabil“.

Nu era prima oară când MG poza faţă-profil la Ambasada americană: mărturisise acolo, în episodul
suspendării preşedintelui, că s-a întâlnit în secret cu Băsescu de două ori, pe propriul risc, „iar
oamenii din partid m-ar omorî dacă ar afla de întâlniri“. Era şi atunci tot aspirant, la postul de
premier, precizând că „i-ar fi mult mai uşor să se relaxeze având telecomanda guvernului în mână“. În
prezidenţiale spune: „Sunt numărul unu în România astăzi şi sunt îndreptăţit să-mi folosesc puterea“
şi „viziunea mea este mai mare decât a lui Băsescu“. Când i se refuză vizita la Washington, „înţelege“
sensibilitatea americană şi se autoconsolează: „Renunţ la vizită. Pot să pun mâna pe telefon oricând
şi să-i sun pe J.D. şi Dan Fried“.

A pus. Dar nu i-a folosit la nimic...

S.O. Vântu, patronul celui mai grozav ziarist român în viaţă, Emil Hurezeanu, a fost enervat la modul
îngrozitor de Ghiţă. Acest Ghiţă, ieşit la ţanc din spuma unei sulfuroase mări şi momit să-şi verse
sacul de bani, 10 din cele 75 de milioane de euro, în rigola de la Realitatea TV, destul de sleită pe la
sfârşitul anului trecut, a prins gustul sforilor de tras în ditamai trustul media. Ca cel care dă banu,
într-o bună zi Ghiţă s-a ridicat în piciare şi a oprit din motivele lui, altele decât ale lui SOV, emisiunea
preţioşilor (pentru SOV, desigur) veterani-măciucă, Ursu şi Stancu. Un afront nemaiîntâlnit, s-ar zice,
la adresa acestui protector al artelor & literelor & bucătarului Dinescu, l-am numit pe SOV. Care n-a
stat pe gânduri şi a deschis războiul, pe sticlă şi pe site, împotriva insolentului manager tocmit. Cu
bodyguarzi, cu comunicate, cu Parchet, cu tot tacâmul.

Ca să ştie Ghiţă că a dat banu (chiar, de ce l-o fi dat?), dar nu are voie să se atingă de butoane. Zice
Ghiţă acum, făcând pe inocentul şi pe victima, „am înţeles că, în fapt, avem de-a face cu un grup
mafiot, coordonat de domnul Sorin Ovidiu Vântu, care este implicat în activităţi de crimă organizată,
spălare de bani, escrocherie, şantaj, utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea violenţei fizice“. Serios?
Dar când te-ai decis să vii cu 75 de milioane de euro şi să-i verşi în ceea ce se vedea ca suspect şi
putred şi de pe lună, nu ştiai cine e SOV? „Vântu l-a ameninţat pe Ghiţă că-l gazează, îi omoară
familia şi-l îngroapă pe dealurile Moldovei“ (remarcaţi fiorul liric al acestei, totuşi, ameninţări cu
moartea!), aşa ar fi relatat un interpus, fapt confirmat de Ghiţă, căruia, drept consolare, nu-i mai
rămâne decât să reflecteze la trista soartă a Ioanei Maria Vlas. Asta în cazul în care nu se hotărăşte să
vină şi să ne povestească tot-tot: cine e de fapt, cine l-a împins în combinaţia cu Vântu şi ce s-a
urmărit în fond prin vânzarea/cumpărarea managementului răngii numită excesiv Realitatea TV.

Iată cum poate fi făcută praf o idee pe cât de necesară, pe atât de delicat de pus în practică:
reformarea spitalelor. Împins de la spate de FMI şi Banca Mondială să strângă cureaua cheltuielilor
aiurea, guvernul, mai exact Ministerul Sănătăţii, a făcut pe hârtie un calcul. Rece ca orice fel de calcul:
reducem X cheltuieli, comasând / desfiinţând Y spitale. Cu ignorarea totală a faptului că, în interiorul
cifrelor, există oameni cu istoriile lor teribile de boală, frică, moarte. Şi nicio reformă (dureroasă prin
definiţie) nu se face dacă nu poate fi suportată de oameni.

Apoi, MS ar fi trebuit să ştie (şi să se pregătească din timp) că, oricărei reforme, un segment
important i se va opune - în cazul de faţă, medici, personal spitalicesc, oameni speriaţi. Era firesc să
sară ca arşi politicienii opoziţiei. Era de aşteptat ca presa ostilă să multiplice şi să îngroaşe până la
nebunie o măsură aruncată în lume în chip de nebuloasă. Tocmai de aceea, reforma spitalelor trebuia
atent pregătită. (În Polonia, invocată des ca ţara care nu a fost atinsă de criză, terapia de şoc de la
începutul anilor ′90, cunoscută României abia acum, a inclus un program de informare constant şi
minuţios: ministrul Muncii de atunci, Jacek Kuroń, apărea continuu la televizor, împărţind explicaţii -
„supa săracilor“ - despre ce măsuri va lua, de ce şi cât de greu le va fi oamenilor.)

În România, ministrul Cseke s-a mulţumit să pună ceva pe site, să mormăie sumar în presă şi, când
scandalul a izbucnit, pe 1 aprilie, ce lipsă de inspiraţie!, s-a ascuns literalmente, lăsându-ne să vedem
la televizor scene barbare cu nou-născuţi scoşi în stradă, oameni morţi, urlete şi ţipete ale unor
nefericiţi ai soartei care se pomeneau că mai primesc, ca din senin, încă o lovitură. Mortală. Cseke nu
e medic, e jurist. Şi nu inspiră, vai!, nicio încredere. Asta se pare că ştie şi el: l-a trimis pe Raed Arafat
să răspundă imensului scandal pe care l-a declanşat din biroul lui ministerial, unde probabil că mai
mormăie şi acum ceva.

PE ACEEAȘI TEMĂ

 Din superstiţie şi egoism, alături de GDS & 22  IN MEMORIAM Nicolae Filipescu: „Ce pot să fac pentru
voi?“ Rămas bun, doamnă Doina Cornea 13- 15 iunie, invazia bestialității Romi Rusan

În mai 2007, adică exact acum 4 ani, poliţiştii din Dâmboviţa opreau o maşină care tocmai tamponase
un taxi şi lovise un scuter cu două persoane. La volan, o femeie. Cam ciufulită. Cam roşie la faţă. Cam
certăreaţă şi pusă pe scandal, destul de agresivă, împingându-se cu poliţiştii şi refuzând să sufle în
etilotest. Ce mai, cam beată.

Dar femeia cu băutura-n nas nu era oricine, ci ditamai judecătoarea, o notabilitate locală, pe numele
ei, Elena Turcu. „N-am ajuns eu în faţa unui poliţist ca să dau explicaţii“ – se răţoia judecătoarea.
Scenele filmate şi difuzate pe canalele TV ar fi putut fi comice – un/o beţiv/ă care nu recunoaşte nici
în ruptul capului că e beat/ă – , dacă n-ar fi fost penibile – câţiva poliţişti încercând stângaci şi nu prea
reuşind să facă ce e de făcut cu un şofer prins beat la volan. A urmat un proces, cum e la noi, destul
de îmbârligat, cu judecătoarea în cauză care era tot absentă pe motiv că e bolnavă. Pe parcursul
procesului, conform legii, a fost suspendată din funcţia de judecător.

Cum procesul cunoştea o celeritate bine ştiută, în intervalul dintre termene, judecătoarea prinsă
beată la volan a încercat să scape, făcând cerere de pensionare. Dar nu avea vârsta, aşa încât, cum-
necum, procesul a continuat, ajungând în fine la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Şi-aici s-a făcut
dreptate: Elena Turcu nu era beată când a tamponat taxiul şi a lovit scuterul. Roşeaţa şi buhăiala
reprezintă nişte particularităţi individuale. Îmbibaţia de alcool nu poate fi demonstrată întrucât
procedurile de recoltare a sângelui au fost viciate. Apoi, judecătoarea s-a împins şi a făcut scandal cu
poliţiştii nu pentru că era cherchelită, ci pentru că avea aşa, o stare... Şi, până la urmă, însuşi
procurorul şi-a retras acţiunea. Deci, Elena Turcu a fost achitată şi repusă în funcţie, urmând să
reapară în sala de tribunal ca să împartă din nou dreptatea. În plus, are de primit şi bani de la stat,
150.000 ron, salariile pentru perioada cât a fost suspendată.

Să bem şi să ne veselim!

Cristian Rizea este deputat. Unul dintre acei parlamentari despre care nu afli că există decât dacă dă
o belea cât casa peste el. Beleaua este Agenţia Naţională de Integritate, ANI, pe numele ei nesuferit
de politicieni, care a descoperit, între multe altele, că d-l Rizea, împreună cu d-na Josette Ane-Marie –
soţie –, a câştigat, în 2008, 15.567 lei pe an, adică 1.297,25 lei pe lună, dar a cheltuit 205.056 în
acelaşi an, adică vreo 17.088 lei pe lună. Diferenţa de bani e uriaşă şi numai necuratul ştie, iar acum
ANI vrea şi ea să afle ce s-o fi petrecut în bugetul familiei Rizea.

„Totul este o comandă politică. Este o mizerie şi zâmbesc la lucrurile astea. Este o chestie făcută
pentru a pune pumnul în gură celor care sunt incomozi în opoziţie“ - ţipă d-l Rizea acum. Aşa aflăm că
domnul care zâmbeşte „la lucrurile astea“ este în PSD, dar nu oricum, ci „incomod“ (?), iar scoaterea
lui din anonimatul cu bani mulţi-puţini pentru care trebuie azi să răspundă e în fapt o persecuţie
politică. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, iacătă şi Comisia Europeană care s-a trezit să
ceară Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Turism să restituie 1.091.000 de euro din fonduri
europene cheltuite ilegal de către Agenţia pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor între 2003 şi 2005,
când la conducerea sa se afla, ghici cine? Acelaşi „incomod“ domn, Cristian Rizea. „Totul este o
mizerie, în condiţiile în care (...) la orele 10:30 am organizat o dezbatere publică cu tema «Sportul
românesc – scurtul drum de la performanţă la faliment» (...) la care au participat copreşedinţii USL, d-
nii Victor Ponta şi Crin Antonescu, preşedintele de onoare al PSD, d-l Ion Iliescu ş.a.m.d.“ - a replicat
victima noastră. Adică, în vreme ce el, d-l Rizea, face lucruri serioase, cum ar fi dezbaterea despre
sportul românesc la care participă până şi preşedintele de onoare al PSD, d-l Iliescu, ANI, Comisia
Europeană şi DNA se ţin de comenzi police, încercând să frângă elanul „incomodului“ parlamentar.
Curat mizerie!

Din 20 de miliarde de euro, bani puşi la dispoziţie de Uniunea Europeană prin bugetul 2007-2013,
România a absorbit, până în prezent, doar 3,5%. Suma de 800 de milioane de euro e blocată
temporar, până când Bruxellesul se va lămuri, făcând controale paralele, dacă aceşti bani au fost
şterpeliţi sau nu, prin proceduri ce ne-au adus deja o anume celebritate, cunoscută europenilor şi din
cazul Greciei: licitaţii trucate ş.a. Avem motive temeinice să credem că da, banii au fost şterpeliţi,
făcându-i fericiţi pe câţiva amici bine aleşi de cine trebuie. Oficialii Comisiei Europene, excedaţi, spun
că situaţia e „dezastruoasă“, că reflectă „o problemă sistemică“ a României – ştiam – şi, deocamdată,
până când vor opera o reducere drastică a următorului buget, în 2014, fac recomandări: să fie
înfiinţat un Minister al Fondurilor Europene.

Executivul de la Bucureşti nu a prezentat niciodată o analiză serioasă pe fonduri europene, întrucât

nici nu cred că a fost curios să o aibă, referitor la cauzele dificultăţilor de a absorbi banii europeni,
deşi avea nevoie de ei ca de aer în vreme de criză. Necum să controleze la sânge Ministerul
Dezvoltării Regionale, care are în subordine Autoritatea de Management POR, şi să taie în carne vie
„problema sistemică“ a României. Cu ocazia huiduielilor de care a avut parte Elena Udrea la meciul
de box al lui Bute, aflăm de la această ministră că gala a fost organizată pe bani europeni. Oricât de
simpatic ţi-ar fi Bute, nu şi ministra Dezvoltării, îţi vine să spui: gală de box îi lipsea chelului?! O să se
creeze, dacă o cere Europa, şi noul minister. Dar „problema sistemică“ o să rămână intactă, aşa încât
noua structură, de oricine va fi ea condusă, se va izbi neputincioasă de aceleaşi probleme de
corupţie, de legislaţia perfidă, de justiţia lâncedă, de hârţogăria stufoasă care mimează exigenţa şi
corectitudinea, în fine, de incompetenţa şi de lipsa de apetit de a face ceva din care nu prea poţi să
furi.

Banii europeni ar fi fost toţi pentru modernizarea ţării care se sufocă într-o ruralitate de început de
secol XX. Dar chiar se sufocă? Simt oare oamenii de la oraşe şi sate nevoia stringentă de modernizare,
de apă, canal, autostrăzi? Dacă ar fi aşa, te gândeşti că i-ai vedea mai activi. Ar găsi căi şi mijloace să-i
sâcâie, să-i împungă de la spate pe politicieni, indiferent de culoare, pe primari, pe şefii de judeţ, pe
miniştri, să pună osul la treabă şi să ia aceşti bani pentru marile lor nevoi, dacă sunt. Politicienii,
indiferent de culoare, ar învăţa că în campanie nu mai pot strânge voturi cu o biată pungă de făină şi
o găleată colorată, ci cu un dig, o şosea, o groapă de gunoi. E greu de înţeles de ce în România totul e
atât de greu, atât de complicat, atât de imposibil.

E greu de înţeles, de pildă, de ce când vii cu maşina dinspre Occident, imediat ce treci de Nădlac,
autostrada ungurilor dă, literalmente, într-o potecă pe care îţi blestemi soarta, zidit între TIR-uri. Cum
au ştiut alţii să iasă din mizerie cu bani europeni şi noi nu ştim? Cum au putut polonezii să ia până la
această oră toţi banii de la Bruxelles, 68 de miliarde, rămâne, de asemenea, un mister de nepătruns.
„Practic, am folosit toţi banii europeni, aşa încât acum nu mai sunt fonduri pentru cine ar vrea să
finanţeze noi proiecte“ - spune senin Elżbieta Bieńkowska, ministra Dezvoltării Regionale de la
Varşovia, într-un interviu recent acordat ziarului Adevărul. Îl simţi năuc pe reporterul care întreabă şi
care sigur are în cap infimul nostru procent de absorbţie de 3,5%. Plus cele 800 de milioane de euro
blocate. Când mai afli din acelaşi interviu că polonezii au făcut în trei ani 600 km de autostradă, dar şi
gări, căi ferate, că au investit în sănătate, IT, cercetare, simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare.

Îţi vine în minte versul „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul“ şi parcă ai vrea să-l schimbi cu „eu
îmi apăr bogăţia şi splendorile şi neamul“. Dar nu cred că neamul e de acord. //

Nimeni nu a cutezat până acum să se atingă de ei şi ei se făceau de la un an la altul tot mai mulţi.
Privilegii grase, consfinţite prin lege, ca rentă viageră, loturi intra şi extra-vilan, scutiri de impozit,
buticuri şi câte şi mai câte au fost trecute în contul lor. Au devenit o „forţă“. Bugetofagă şi indecentă.
Ion Iliescu i-a cultivat şi i-a răsplătit generos cu daruri de la stat, ca să îi fie oricând alături dacă cumva
scaunul i s-ar fi clătinat. Revoluţionarii... despre ei vorbim. Nu despre cei care au făcut fapte de vitejie
în decembrie ´89, nu despre cei care au fost ucişi, nu despre cei care cu bună-credinţă au ieşit în
stradă şi cărora li s-a părut firesc s-o facă, fără să ceară pentru asta nicio recompensă.

Vorbim despre revoluţionarul-şarlatan şi a lui ceată. Cel care a înţeles că se poate chivernisi pe
spinarea statului, aranjându-şi, contra cost, un certificat. Cu câteva luni în urmă, un reportaj al
excelentei emisiuni România, te iubesc! de la ProTv arăta cum se tranzacţionează certificatele de
revoluţionar, ca la piaţă, pe bani, cât de profitabilă este afacerea, chiar şi după 20 de ani, şi cum îi
plăteşte statul, ca prostu´, pe ei, pe tot mai mulţii şi mai lacomii pseudo-revoluţionari. Scârbiţi şi
revoltaţi de fenomen, Radu Filipescu şi Ion Caramitru au fondat Organizaţia Revoluţionarilor fără
Privilegii. Au bătut obrazul, sperând probabil într-o răsucire interioară a şarlatanilor şi într-o acţiune
fermă a statului de îndiguire a valului de pseudo-eroi, în creştere neruşinată.

Între timp, s-au pus pe tapet tot felul de istorii despre această faună hrăpăreaţă aflată sub umbrela
certificatului de revoluţionar: unii au fost informatori, alţii aveau câţiva ani la revoluţie, alţii, ca
soacra lui Mircea Geoană, celebra Margareta Costea care, pe bază de genunchi julit în acele zile, a
devenit erou al revoluţiei, alţii erau la închisoare etc.
Emil Boc tocmai a anunţat o razie la sânge şi înţărcarea celor care hoţeşte sug de la stat pe bază de
revoluţie. Revoluţia s-a sfârşit. Jos de pe buget!

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor a fost de-a lungul timpului nu doar o
sinecură, ci o maşinărie de produs averi pentru câţiva clienţi.

Nimic n-ar fi fost posibil în tenebroasa afacere a traficului cu certificate de revoluţionar fără
contribuţia decisivă a şefilor care au condus de-a lungul timpului SSPR. Fără să fi reuşit să pună ordine
în debandada infracţională, dar măcar fără să facă escrocherii, au fost şi excepţii: Petrişor Morar (PD),
cu mandat între 2005-2006 şi Puiu Nicolae Fesan (PNL) cu mandat între 2007-2009.

Bebe Ivanovici, zis şi „Certificat“, a condus SSPR la mijlocul anilor ´90. Revoluţionar cu patalama, pe
baza unui deget rupt şi a unui pumn primit în falcă, el a intrat imediat în FSN şi s-a făcut util echipei
Iliescu. Când, în 13 iunie 1990, TVR şi-a închis emisia, din ordin politic, şi nu din cauza unei aşa-zise
lovituri de stat legionare, „regia de montaj era plină de civili. Şi în mijlocul lor trona, în ţinută de
campanie, Bebe Ivanovici“, relatează Dumitru Iuga. D-l Bebe a beneficiat din plin de Legea 42,
dobândind terenuri, indemnizaţie şi, ca bonus, graţiile capilor FSN/PDSR/PSD. Îl ştia şi îl admira pe
Adrian Păunescu din vremea ceauşismului. „Mergeam la Cenaclul Flacăra, mă refulam (sic!)“,
povestea jovial d-l Bebe, adăugând: „când mai prindeam un peşte sau pui sau fructe i le duceam la
casa din Dionisie Lupu“. Ca şef al SSPR, acoperă ţara cu certificate (în vreme ce standardul lui de viaţă
atinge cote ameţitoare); atribuie zeci de loturi la Snagov unor aşa-zişi revoluţionari; tipăreşte vreo
43.000 de certificate de revoluţionar şi, în final, dă o gaură statului de 63 de milioane de lei vechi.
Cercetat de PNA, nu primeşte nicio pedeapsă, dar este mazilit de partid, rămânând trist în vile,
limuzine, munţi de bani şi, desigur, sub umbrela generoasă a „Legii recunoştinţei“.

Emilian Cutean, fost strungar, cascador şi inginer, ocupă între 2000-2004 funcţia de şef al SSPR. Şi el
revoluţionar orientat, şi-a ales ca sediu al organizaţiei sale Club 22-CC, dar şi ca locuinţă casa lui Emil
Bobu din Primăverii, încă din 1990. Ca şef al SSPR, a alocat organizaţiei sale câteva miliarde de lei
vechi, ajungând în mâna procurorilor anticorupţie sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de efectuare a
unor operaţiuni financiare incompatibile cu funcţia şi abuz în serviciu. Din miliardele obţinute de la
guvern pentru aniversarea a 15 ani de la revoluţie, Cutean a plătit chiria restantă, aproape un miliard,
pentru imobilul deţinut de asociaţia sa şi care îi slujea şi de locuinţă.

Cu restul banilor, Cutean a făcut un depozit bancar, lăsând de izbelişte serbările revoluţiei. Cu toate
încurcăturile revoluţionare, ajunge deputat în legislatura 2004-2008 şi membru pe viaţă în Colegiul
Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie, patronat de Ion Iliescu. Deşi aflat în plin
proces de judecare pentru deturnare de fonduri, în martie 2009, premierul Emil Boc îl desemnează
secretar de stat din nou pentru Problemele Revoluţionarilor (era în vremea căsniciei PDL-PSD). Va fi
eliberat din funcţie odată cu cei 5 ani de închisoare cu executare primiţi de la judecător.

Pe George Costin, actualul şef al SSPR, revoluţia l-a prins ca responsabil cu Gărzile Patriotice din
IMGB. Nu ştim dacă are vreun amestec în asaltul dat de muncitori asupra studenţilor de la
Arhitectură, în dimineaţa de 13 iunie 1990, sub lozinca „IMGB face ordine“. Este desigur şi el
revoluţionar, dar cu dosar depus abia în 1996, prin Asociaţia 23 Decembrie Metrou, când nu a fost
încadrat decât la categoria „participant“ (Dumnezeu ştie la ce şi de a cui parte), fără prea mari
beneficii din Legea 42/90. Îşi va lua revanşa odată cu obţinerea încadrării la revoluţionar cu merite
deosebite, din Legea recunoştinţei, vânându-l îndeaproape pe Emilian Cutean pe vremea în care
acesta avea pâinea şi cuţitul la SSPR şi spunea despre el: „Ştie că n-o să treacă de comisia de
verificare, că n-are nicio legătură cu revoluţia“.
Costin, care apare în Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura română de-a
lungul timpului şi de pretutindeni, de la editura Geneza, fiind totodată şi în colectivul de realizatori,
este cu adevărat cineva: el a dus pe cele mai înalte culmi afacerea certificatelor: a umflat Asociaţia
Metrou la peste 5.000 de membri, angajându-se să le obţină brevet, contra unei dijme pe care
fericitul beneficiar ar fi urmat s-o dea, conform unui contract, la obţinerea plăţilor: 19.000 lei noi.
Până în prezent, „doar“ vreo mie şi ceva s-au conformat, rezultând peste 7 milioane de euro. Traseist
politic, Costin este şi licenţiatul uneia dintre universităţile-fabrici de diplome, cea din Alexandria. Ca
din întâmplare, un mare diriguitor al acestei universităţi a devenit şi el, de o dată recentă, luptător cu
merite deosebite. //

90 de iniţiative legislative, 61 de declaraţii politice, 7 întrebări, 43 de interpelări, 327 luări de cuvânt

în plen, plus un blog ce dă pe de lături – este bilanţul activităţii de senator raportat de către el însuşi,
adică de către Iulian Urban. Dar tânărul pedelist de 33 de ani, cu o prezenţă în parlament de 75%, nu
riscă oare să se surmeneze? Pentru menajarea lui, n-ar fi deloc nepotrivit ca un coleg de-al său de
Senat, să zicem, Crin Antonescu, să-i sară în ajutor. Să-l înveţe să mai stea pe acasă, nu chiar ca el, dar
orişicât... „Munca l-a distrus pe om“ - spunea un cunoscut, de câte ori arăta spre cineva care o luase
razna.

Cam aşa îţi vine să zici şi despre tânărul Urban: se declară a fi de dreapta, dar, din hărnicie(?), ajunge
la extremă. De exemplu, nu e de acord cu adulterul. Şi nu i-ar displăcea ca cei care au omenescul
obicei de a (mai) pune coarne să fie incriminaţi de lege. Dar şi scanările corporale, ştiţi, alea de la
aeroport, sunt denunţate că fac cancer. Ştie Iulian Urban cum. În fine, omul ăsta neliniştit găseşte util
să preia vocea acelor bucureşteni care cer închiderea cluburilor şi a localurilor din Floreasca...

La 33 de ani mă aşteptam ca un parlamentar să ceară înfiinţarea unor asemenea „instituţii“ şi în

prăfuitul său Ilfov, unde, duminica, tinerii freacă pe şosea o bicicletă sub ochii fetelor care sparg
seminţe. Urban însă merge cu surmenajul mai departe şi înfruntă Constituţia: propune introducerea
pedepsei cu moartea & castrarea în unele cazuri speciale (pedofilie, viol). În fine, la o aşa
efervescenţă, nu putea să rateze masacrul din Norvegia: „atâta timp cât Europa s-a declarat templul
corectitudinii politice, atâta timp cât am fost învăţaţi să-i tolerăm pe musulmani, pe chinezi, pe evrei,
pe romi cu religia lor, cu cutumele lor, nu putem să schimbăm regula jocului din mers, îi provocăm pe
acei oameni. Etc.“ „Declaraţiile lui Urban sunt periculoase şi excentrice, fără legătură cu PDL“, a
încercat Sever Voinescu să arunce departe de partid acest cartof fierbinte. În alte ţări l-au aruncat
afară din partid.

Este greu să mai fii surprins de câte o afacere cu statul scoasă la lumină de procurori. Au devenit
„banale“ ingineriile financiare, oricât de ingenioase, (şi sunt!) înregistrând toate, când se trage linia,
pagube ale statului de milioane, zeci, sute de milioane de euro, fără nicio şansă reală de a fi
recuperate vreodată. Şi totuşi. Când vezi câtă isteţime, câte jonglerii, câtă trudă ca să fure au pus în
joc autorii jafurilor din România (cei pe care îi ştim!), te gândesti că, dacă şi-ar fi pus mintea invers, le-
ar fi stat la îndemână să facă, fără dureri de cap, chiar şi Marele Zid al Chinei.

Mă opresc astăzi, din motive de breaslă lovită, fraudată şi escrocată, la afacerea Rodipet. Foarte pe
scurt, istoria celei mai mari şi mai complexe companii de difuzare a presei din România repetă
aidoma toate istoriile şarlataniilor la care a fost supusă o unitate economică de stat care s-a pomenit
peste noapte în „libertate“ şi cu rechini flămânzi la uşă. Moştenind de la comunişti o zestre
inestimabilă, chioşcuri, maşini, birouri etc. în anii ´90, când poporul era curios, dar nu avea nici OTV,
nici Etno sau Taraf TV, nici meciuri de dimineaţă până seara şi citea, Rodipet prelua tirajele
ameţitoare ale ziarelor şi revistelor. Fiind de stat şi având monopol, făcea legea: de pildă, dacă puterii
instalate la acea vreme (FSN, PDSR) nu-i era pe plac o anumită publicaţie, acea publicaţie nu era
difuzată – fie sacii cu ziare erau aruncaţi din tren, fie nici măcar nu plecau din depozite. Nu se putea
face niciun control al vânzărilor, iar plăţile către editori erau la mica înţelegere cu şefii Rodipet. Pe
măsură ce problemele de difuzare a presei deveneau un soi de laţ în jurul presei independente,
Rodipet se făcea o tot mai adâncă gaură neagră, patronată de tipi din ce în ce mai graşi şi mai
prosperi.

În 2003, Guvernul Adrian Năstase ia decizia istorică de a privatiza Rodipet, un lucru cerut ani de-a
rândul de editorii de presă pe vremea CDR, în speranţa că se va pune capăt hoţiei şi arbitrariului din
difuzare. Cum economia de piaţă a fost experimentată sălbatic pe spinarea presei, una dintre cauzele
majore, nediscutate suficient, ale degradării şi chiar a îngropării presei scrise stă în fărădelegile de la
Rodipet. În toată lumea presa scrisă se află în criză. Dar criza de la noi conţine, pe lângă explozia
Internetului etc., o sinistră componentă legată de difuzare. Dintre toţi cei dispuşi să preia Rodipet,
Guvernul Năstase alege o firmă controlată de fraţii libanezi Awdi, după ce Hachette îşi arătase la
rându-i interesul. Evident că nu vom şti niciodată nici cât au fost comisioanele, nici cine le-a încasat.
Afacerea se încheie pe 6 milioane de euro, o nimica toată, s-a comentat atunci, plus datoriile
companiei de vreo 5 milioane de euro. Niciun editor de presă nu a înţeles la vremea respectivă ce
legătură ar fi putut avea fraţii libanezi cu difuzarea presei în România. Dar parcă ce legătură avea
Bechtel, o altă mare afacere a Guvernului Năstase, cu o autostradă, în afara smulgerii unor profituri
incredibile, e de înţeles?

Viaţa difuzării presei cu fraţii Awdi nu s-a îmbunătăţit. Dimpotrivă.

S-au pus geamuri termopan, aparat de intrat în instituţie cu cartelă magnetică, aer condiţionat,
mochete etc., dar relaţia cu editorii a luat aspectul unor cearşafuri sofisticate, cu multe rubrici,
expediate periodic în locul banilor. Dacă deveneai insistent, văzând cum pe zi ce trece Rodipet se
goleşte de conţinut, puteai afla cam ce voiau să spună tabelele, că, de pildă, returul tău e mai mare
decât cantitatea livrată, aşa că pretenţiile de a fi plătit trebuiau puse în cui. Cererile de audienţă, în
schimb, erau respectate şi erai poftit, chiar cu politeţe, la întâlniri de la care primeai explicaţii
încâlcite şi ceva promisiuni. Alături de şefii băştinaşi, cu hârtii în mână, apărea şi câte un reprezentant
al bossului libanez: făcându-şi apariţia pe uşă, căci întotdeauna venea cu aerul că apare de „undeva“,
eu, cel puţin, simţeam instinctiv nevoia să ţin mâna pe geantă şi să controlez dacă are fermoarul tras.

Sumele datorate de Rodipet au ajuns gigantice şi insuportabile, nu doar pentru 22, ci şi pentru toată
presa scrisă. AVAS, instituţia care se ocupase de privatizare şi care ar fi trebuit să monitorizeze,
conform contractului, aventurile fraţilor Awdi pe tărâmul difuzării presei româneşti, se ocupa între
timp, la fel de iscusit, de alte „afaceri“ ciudate: Tutunul Românesc, uzina din Câmpulung ş.a.

N-o mai lungesc, deşi s-ar putea scrie o saga. Rodipet a ajuns în faliment, după doar şase ani, în 2009,
editorii de presă au rămas cu o gaură de milioane de euro şi e puţin probabil că vor recupera
vreodată banii, iar statul a trecut şi el la pierderi 50 de milioane de euro. Din toată averea lăsată de
comunişti, Rodipet nu mai are acum decât 1.400 de chioşcuri. În schimb, DIICOT, Parchetul General şi
SRI au descoperit că fraţii libanezi, prin intermediul unui holding de 70 de firme, multe fantomă, erau
constituiţi într-un frumos grup de criminalitate organizată care se ocupa nu de difuzarea presei, ci de
spălare de bani, evaziune fiscală şi delapidare. Surse din preajma anchetei vorbesc de legăturile
patronilor Rodipet cu reţele teroriste. Fraţii Awdi şi amicii lor de hoţie sunt faliţi, îi priveşte şi sper ca
judecătorii să nu le dea ceva, de ochii lumii, şi cu suspendare. Este adevărat că Adrian Năstase a
biciuit guvernul şi administraţia să-şi facă treaba pentru a încheia negocierile cu UE.  A fost însă
generos cu zăhărelul. //

A răsărit din spuma mării, pe faleza Cazinoului din Constanţa, chiar de Ziua Marinei, când şi-a calculat
cu precizie şansa de a da buzna eroic, drept în rigola de la Antene şi Realitatea TV. Miron Cozma,
tartorul minerilor, tocmit de Ion Iliescu să rupă oasele tuturor celor care nu împărtăşeau în 1990
"idealurile" FSN. Utilizat de acelaşi Ion Iliescu şi în 1991, tot pentru o mineriadă, când premierul îi
devenise indezirabil. Semănând teroare până prin 1999, când, în fine, şi-a găsit locul la răcoare. Ieşit
din puşcărie de o vreme, şomează în îndestulare (oare din ce surse?), alături de o oarecare Marinela
cu botox ş.c.l.

Pe 15 august, la Constanţa, s-a gândit că e o ocazie. Şi a fost.  În timp ce striga printr-o portavoce
lozinci anti-Băsescu, chiar în toiul ceremoniilor, alături de Nicolae Mavrodin, şef al Blocului
Revoluţionarilor din Constanţa, au apărut jandarmii. L-au umflat pe revoluţionar, care însă, fragil ca
orice revoluţionar, şi-a dat ochii peste cap, leşinând artistic.

"Luceafarul" huilei s-a enervat (căci chiar pentru asta venise) şi a zis că o să-l dea în judecată pe
preşedintele ţării, pe ministrul Apărarii şi pe ministrul de Interne, pentru că în România "dreptul de a-
ţi exprima ideile este garantat". I-am sugera să nu se lase şi să se ducă până la CEDO. Şi chiar să
rămână pe acolo.

Scena leşinului de la Constanţa, devenită mană cerească pentru "profesioniştii" de la Antene şi

Realitatea TV, s-a vânturat o zi întreagă pe ecranele imundelor canale, trecând de la un “comentator”
la alt “comentator”, sub privirile excitate ale moderatorului / moderatoarei, fără nici cea mai vagă
precizare biografică legată de Miron Cozma sau Mavrodin.

Dacă Miron Cozma şi-a câştigat celebritatea ca unul dintre pionii importanţi ai mineriadelor de
pomină, Nicolae Mavrodin e doar "membru simplu PSD" şi conduce o fundaţie care a încercat să
preia patrimoniul CC al UTC.

Fundaţia Naţionalã pentru Tineret – asociaţie condusă de Mavrodin - a apărut în 2002, ca urmaşă a
Asociaţiei Tinerilor Revoluţionari, înfiinţată în 1994. Schimbarea de nume s-a fi petrecut pentru a
beneficia de prevederile Legii 146/2002 şi pentru a prelua patrimoniul fostului UTC.

Presa a mai relatat că Mavrodin ar fi beneficiat de la BCR de fondurile UTC, aflate în trei conturi, în
unul dintre ele aflându-se 3 miliarde de lei vechi. Mavrodin, ca vajnic urmaş al utecistilor, îşi dorea
între multe alte bunuri şi sediul din Calea Victoriei 120, în care îşi au sediul GDS şi revista 22. Sub
umbrela unei legi croşetate de Olguţa Vasilescu (pe atunci la PRM) şi alţi colegi de-ai ei, Mavrodin se
şi vedea proprietarul casei din Calea Victoriei, pe care a venit s-o inspecteze în jeep şi ciocate.

Surse din poliţie spun că Mavrodin chiar a încasat un aconto zdravăn pentru casa din Calea Victoriei
120, fiind la ora actuală subiectul unei anchete. Dar Mavrodin nu e doar un “urmaş” nesătul al UTC, ci
şi, cum se putea altfel?, revoluţionar cu certificat.

Ştiţi, dintre cei învârtiţi să trăiască binişor pe spinarea fraierului stat. Pe Miron Cozma l-a cunoscut "în
urmă cu trei luni", prin intermediul unui prieten, la un meci de fotbal. I-ar fi "armonizat modul de
gândire". "Ne-am întâlnit de câteva ori şi ne-am gândit să organizăm proteste paşnice împotriva
preşedintelui, ba chiar să mergem să depunem un protest la Cotroceni, o documentaţie pentru
suspendarea preşedintelui", a explicat Mavrodin, lider al Fundaţiei Europene pentru Tineret cu
reprezentativitate în şapte state europene(!!!) şi căruia  PSD i-ar fi propus să devină şeful
Departamentului Naţional al Revoluţionarilor.

"Dar nu am acceptat încă", spune modest şi reflexiv amicul lui Cozma.

Ministrul Turismului, Elena Udrea, are de gând să-l transforme pe Ceausescu în „produs turistic“ (ca şi
pe Dracula), pentru că, a înţeles ea că s-ar „vinde bine“, că „este un lucru extraordinar să exploatezi
locurile pe unde a trăit ultimul mare dictator din Europa de Est“.

Dar ca un lucru „extraordinar“ ne-a fost prezentat şi litoralul – vezi reportajul lui Mirel Bănică din
numărul curent -, fără ca străinii să dea buzna pe plajele inundate egal de alge, maşini şi vânzători
ambulanţi. La fel de „extraordinară“ a fost găsită de minister şi Bucovina, sau Delta, sau Bucureştiul
văzut din autobuze supra-etajate. „Extraordinar“ era în anii trecuţi turismul religios sau cel balnear.
Dar străinii care aleg să facă turism în România rămân tot puţini, căci, fără drumuri, inscripţionări în
limbi străine, WC-uri, hoteluri şi chelneri cinstiţi nu e nicio şansă. Mă îndoiesc că, văzând ofertele cu
Ceauşescu la Scorniceşti, Doftana, Comitetul Central şi la Târgovişte, cererile de a veni în România vor
asalta agenţiile de voiaj. Înţeleg că şi-ar fi manifestat curiozitatea pentru un „circuit roşu“ chinezii,
care, slavă Domnului, au băut până la fund paharul întins lor de Mao, dacă nu cumva numita
curiozitate face parte dintr-o asiatică strategie de disimulare, care, cu siguranţă, îi scapă d-nei Udrea.

Cu acest ultim „produs“, Elena Udrea pare că stă în faţa unei tarabe şi, nerăbdătoare, voind să vândă
neapărat ceva, cuiva, o umple cu de toate: cârnaţi şi papiote, stofe şi şlapi, tablouri şi acadele etc. -
toate sub o mult prea anostă frunză şi sub semnul unei ambiţii mari. Ştiu obiecţia: mai bine să facă
ceva decât nimic! Numai că şi făcutul ăsta de-a valma, în turism mai ales, duce, precum se vede, tot la
un fel de nimic. În cazul „circuitului roşu“, avându-i ca protagonişti pe soţii Ceauşescu, lucrurile sunt
delicate: nostalgicii „roşii“ trec de jumătate în sondaje şi, cum spune Marius Oprea, un astfel de
circuit, făcut de oameni care nu au habar, ca ministrul Udrea (căreia îi sugerează în schimb o gală cu
toaletele Elenei Ceauşescu), riscă să-l eroizeze pe dictator, ceea ce ar fi o bătaie de joc la adresa
victimelor şi o gravă inducere în eroare a prezumtivilor turişti.

Nu ştim în ce cheie vrea să trateze Elena Udrea circuitul şi nici cine îi sunt sfătuitorii ca „să creăm
povestea“. Dacă o să vrea să facă o poveste turistică, mai „relaxată“, „cool“, sperând că mult
aşteptaţii călători se vor amuza la nebunie (mai ales chinezii!), scoţând, fără să mai ţină seama, banii
din portofel, ceea ce oricum e greu de crezut, mai bine lipsă. Istoria recentă în România e încă un
capitol dureros, care aşteaptă să fie scris şi nu este de acceptat să-l transformi pe Ceauşescu în obiect
de divertisment, înainte de a stabili şi de a descrie nenorocirile aduse de el ţării. Să-l vezi pe
Ceauşescu (şi pe ea!) zâmbind de pe tricouri şi brelocuri e ca şi cum l-ai fi absolvit de foamea, frigul şi
frica pe care le-au răspândit în toate casele României.

Există în Budapesta, pe lângă Casa Terorii, un parc imens în care sunt adunate uriaşele statui
comuniste, maşini Trabant şi alte elemente obligatorii din recuzita regimului de democraţie populară.
Este trecut în toate ghidurile turistice şi la intrare plăteşti biletul. Pe pajiştile verzi aleargă copii care
însă „învaţă“ ce înseamnă coloşii care au strivit vieţile părinţilor lor. Îi recomandăm d-nei Udrea să
viziteze Budapesta înainte de a se lansa în circuite de care ar fi interesaţi chinezii. //

Oliviu Gherman este unul dintre pensionarii năpăstuiţi, chiar o victimă politică. Din pensia lui adunată
cu cea a soţiei, bănuţ peste bănuţ, sărmanul, nu-şi poate plăti chiria. La 81 de ani, în loc să fie lăsat în
pace, a ajuns să-şi caute dreptatea la tribunal.
Pentru mai tânărul nostru cititor, precizăm că O. Gherman a fost preşedinte al Senatului între 1992-
1996 (ziarişti răi relatau pe atunci că moţăia de cum se aşeza pe un scaun). Ei, în îndepărtatul an
1994, O. Gherman a primit un apartament de lux pe Kiseleff, de 143 mp, dependinţe de 61 mp şi o
cotă parte de grădină de 400 mp, pe 5 ani, contra unei chirii de 1 dolar pe lună, chiar dacă faptul
încălca legea, omul mai având o casă în Craiova. În 2003, sub sloganul „case pentru tineri“, Gherman,
la 73 de ani, se scoală din moţăială, alături de mulţi alţi ştabi, trecuţi bine de a treia, a patra tinereţe,
şi obţine o vilă ANL. Evident, tot de lux. Toate bune şi frumoase pentru O. Gherman, care, între timp,
ajunsese să dormiteze şi în jilţul de ambasador, tocmai la Paris. Numai că, în 2008, printr-o ordonanţă
de guvern, chiriile locatarilor oploşiţi în căsuţele drăguţe ale RAAPPS sunt recalculate. Dolarul pe care
Gherman îl plătea lunar pentru acoperişul (+grădina) din Kiseleff se mai ajustase, ce-i drept, ajungând
pe la 45 de euro, când, în 2008 sare la... 1.700 de euro. Cum să se descurce bietul O. Gherman? Ce să
facă? Cum adică să se mute? Doamne, fereşte!

Lucrul ăsta nu l-a făcut nici chiar d-na Mioara, fosta soţie a fostului premier Roman. Care, şi ea, s-a
pomenit cu o neruşinată mărire de chirie pentru şandramaua din Gogol. Ea e hotărâtă ca tot în
instanţă să-şi facă dreaptatea de a locui în Primăverii şi ori i se micşorează chiria, ori i se măreşte
pensia. Dar din saloanele în care s-a văzut instalată încă de pe când era ea doamna prim-ministru, nu
pleacă nici în ruptul capului! Cum tot nici în ruptul capului nu pleacă de la sânul RAAPPS Adrian
Severin, sau Tănase Joiţa şi câţi, şi câţi alţii. Aşa că, în toată nenorocirea asta, O. Gherman măcar nu e
singur...

Sorin Oprescu aşteaptă răbdător să treacă furtuna stârnită de gazonul spulberat în prima jumătate de
oră sub picioarele fotbaliştilor. Marea serbare de inaugurare a stadionului Naţional Arena pe care
acest primar „independent“ se pregătea să şi-o adjudece cu surle şi trâmbiţe, întru eternizarea lui în
scaunul de edil-şef al Bucureştilor, s-a prăbuşit într-o mare ruşine naţională. Dar pentru care Oprescu
nu se simte, ferească sfântu´!, vinovat. Deloc-deloc.

Ce, era să dea el ordin firului de iarbă să crească? După seara de pomină, când francezii au relatat nu
despre o construcţie ultramodernă, ci despre „un câmp de cartofi“, o luncă plină cu „muşuroaie de
cârtiţă“, Oprescu s-a spălat pe mâini, arătând cu degetul spre constructor şi spre fratele Oprişan, ales
să pună gazon după ce mai pusese în urmă cu ceva timp şi, tot aşa, o făcuse lată. Dar ia să ne
imaginăm că iarba ar fi rămas înfiptă cuminte în teren (un nonsens pentru fratele Oprişan) şi nu s-ar fi
împrăştiat la fiecare pas al jucătorilor: nu s-ar fi cocoţat Oprescu în rolul de zeu al Capitalei?

N-ar fi mimat dăruirea plină de umilitate faţă de bucureşteanul, evident, de rând? Nu s-ar fi pupat
popular cu ţâncii, babele şi fanii înrăiţi ai fotbalului? N-ar fi călărit nonstop platourile de televiziune,
ca să înţeleagă până şi liberalii ce va să zică un primar „independent“? Deocamdată, şmecheria îi
dictează să stea cu capul la cutie şi să aştepte clipa prielnică în care să reapară cinic, relaxat şi,
evident, independent politic. El ştie că nu are adversar. Ştie că balivernele lui, „miştourile“, zicerile
fără perdea au trecere în cartier. Ştie că joaca de-a băiatul din popor care locuieşte în lux,
agrementată cu un cârnat lung cât casa, Moşi Crăciuni alergând bezmetici pe străzi, ceasuri de aur -
toate pentru bucureşteni! - adună saci de voturi spre care se uită visătoare întreaga opoziţie reunită,
în frunte cu adolescentul Ponta şi tânărul Antonescu.

Oana Niculescu-Mizil este nepoata lui Paul Niculescu-Mizil şi a lui Ştefan cel Mare. PN-M a fost un
lider de vază al Partidului Comunist, convertit într-un fesenist de treabă, fix după căsăpirea odiosului.
Trecut la cele sfinte, în 2008, trupul său neînsufleţit a odihnit în sediul Ministerului de Finanţe, cu
acceptul ministrului de atunci, Varujan Vosganian, probabil pentru a onora serviciul credincios adus
de PN-M lui Ceauşescu.

Despre bunicul mai îndepărtat al Oanei N-M, cel cu Vrâncioaia ş.a., scrie în cartea de istorie şi îi va
folosi, de ce nu, nepoatei pentru a revendica, să zicem, Cetatea Neamţului. Deocamdată, Oana N-M
este parlamentar PSD şi, revoltată că în actuala tiranie „după 20 de ani ne întoarcem la o democraţie
trunchiată“, nu incasabilă ca pe vremea bunicului său ceauşist, a protestat pe culoarele
parlamentului, tăindu-i calea dictatorului Băsescu, echipată într-o zeghe care, de altfel, nu-i venea
rău deloc.

Deşi este o cetăţeancă înlesnită, doar bijuteriile din declaraţia ei de avere fac vreo 850.000 de euro,
ON-M s-a gândit ca, din banii de care dispune pentru biroul ei parlamentar, să-i facă o porţie şi
măicuţei sale, d-nei Lidia, deşi intră în coliziune cu „încălcarea regimului juridic privind conflictul de
interese în materie administrativă şi indicii referitoare la posibila săvârşire a infracţiunii de conflict de
interese, prevăzută şi pedepsită de art. 2531 Cod Penal“, aşa cum semnalează ANI.

Dar ANI nu pricepe că fiica asta cu bijuterii scumpe nu a făcut decât să sară în ajutorul bietei ei mame
care, în calitatea ei de odraslă a lui PN-M, nu vrea să părăsescă una dintre, aţi ghicit, casele RA-APPS.
Are „valoare sentimentală“, zice oropsita măicuţă despre casa din Dorobanţi pentru care nu mai are
contract din 2009. RA-APPS i-a călcat sentimentele în picioare, mărindu-i chiria, desigur, injust, ca şi
d-nei Mioara Roman sau d-lui Oliviu Gherman. Măicuţa a dat în judecată Regia, Ministerul de Finanţe
şi Secretariatul General al Guvernului. În astă vreme, fiica/nepoata face ultimele probe într-un atelier
haute couture pentru o zeghe trăznet.

E de mirare câtă energie declarativă pune preşedintele Băsescu în discursul său care îl are ca temă,
de acum repetitivă, pe Regele Mihai. Neadevăruri, jigniri, ieşiri nervoase, preluate în registru comic,
mojic şi grotesc de oameni din partidul său, au creat un subiect „fierbinte“, intens savurat de presă.
Apropierea preşedintelui de caraghiosul cuplu Lambrino (de la care a preluat însă şi opinii, cum ar fi
cea cu regele trădător) face parte tot din acest război. Pentru că nu istoria şi personajele ei alcătuiesc
punctul forte al preşedintelui şi pentru că la Cotroceni consilierii sunt tot mai puţini, într-unul dintre
ultimele sale interviuri televizate, preşedintele putea fi văzut (lucru rar) cu notiţe.

Despre (din nou) Regele Mihai, despre monarhie, republică şi Constituţie (pe care el trebuie s-o
respecte), extrem de vehement şi iarăşi cu exprimări ofensatoare la adresa Regelui. Adversarii lui
politici nu au întârziat să iasă la rampă cu replici dure, ţesute izmenit pe tema respectării istoriei etc.
Fără a-l ignora pe Ion Iliescu, preşedintele României care a pus la cale montruoase umiliri ale Regelui
Mihai în anii 90, ne vom opri doar la Sergiu Andon, umbra politică a lui Dan Voiculescu: omul scria în
91 şi 92, în Adevărul, două dintre cele mai vulgare şi mai agresive texte la adresa Regelui, Fir-ai al
naibii, Majestate! şi Feriţi-vă de bâză, Majestate!. Acum, în Dilema Veche, spune, fără să intre în
pământ, cum „casa regală îmi aduce o rază de speranţă“. Probabil speranţa că patronul său, şi el
trebăluind de ceva vreme în jurul Casei Regale, va observa şi-i va răsplăti prestaţia ca atare.

Adevărul este că te-ai fi aşteptat la preşedintele Băsescu să aibă, dacă nu respect faţă de un personaj
istoric ca Regele Mihai, măcar înţelegere umană faţă de un părinte, ca de la tată de fete la tată de
fete. De la (fost) socru al unui cântăreţ de muzică uşoară la (încă) socrul unui actor minor. Ştie bine ce
poţi face ca tată, fie că eşti rege sau preşedinte, când fetei tale îi cade cu tronc X sau Y sau
Parlamentul European. Căci pricina acestor ieşiri de ultimă oră ale preşedintelui, aşa cum s-a
observat deja, îl vizează nu atât pe Regele Mihai, cât pe cel distribuit în rolul de ginere al său, Radu
Duda. Nu ştim cât de adevărate pot fi alegaţiile vânturate în presă cum că tânărul actor ar fi fost
introdus în Casa Regală tocmai pentru a destructura „pericolul monarhist“ care dădea insomnii
puterii feseniste şi mai ales lui Ion Iliescu.

„Întâi vorbeam la telefon, în fiecare seară, timp de 50 de zile. Mă duceam la metrou şi dădeam
telefon cu cartelă“ - narează Duda despre începuturile relaţiei sale din 1995 cu principesa. Peste doar
câteva luni însă, aflăm din aceeaşi povestire din România liberă cum acest tânăr fără telefon în casă şi
care avea să apară mai târziu pe lista de sprijinitori ai fostei Securităţi din Iaşi îi cere mâna principesei
la Londra, într-un celebru şi scump restaurant. După mariajul „de poveste“ al celor doi, poziţia puterii
feseniste faţă de Regele Mihai s-a schimbat considerabil: nu a mai fost alungat din ţară sau „tolerat“
în vizită doar pentru câteva zile. Guvernul Năstase a restituit Casei Regale importante proprietăţi, iar
Radu Duda, între timp devenit principe, a primit însărcinări statale şi fonduri ca să facă lobby
României în străinătate.

S-a schimbat însă ceva şi în comportamentul Regelui: în 2003, a acceptat să se urce pe scena unei
reviste tabloide ca să-i înmâneze lui Adrian Năstase distincţia de „Om al anului“. În 2007, Regele
Mihai şi Regina Ana puteau fi văzuţi la botezul copilului lui Sorin Roşca Stănescu. Pentru ca, în 2009,
pe 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, Regele Mihai să iasă cu declaraţia publică de susţinere a
candidaturii ginerelui său la... scaunul republican. Regele îl primeşte, se spune, deseori pe Dan
Voiculescu. La nunta de argint, Regele l-a invitat pe fostul său hăitaş, Ion Iliescu, nu însă şi pe
preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a cărui invitaţie la Ziua Naţională nu o mai onorează din
2006. E limpede că Regele Mihai a închis ochii şi s-a lăsat târât în jocul politic, făcând concesii de la
statura sa regală, în numele unor aranjamente, inclusiv pecuniare, de care ginerele său nu e străin.

E limpede că Regele Mihai, „tristul rege al unei ţări îndepărtate“, nu a putut spune nu fiicei sale, care
fiică nu a putut spune nu soţului ei. Dar asta nu-l îndreptăţeşte câtuşi de puţin pe preşedintele
Băsescu să smulgă din cartea de istorie pagini, să le mototolească şi să le arunce la coş, în emisiunea
lui Ion Cristoiu. //

Nu îi vom spune „Abramburica“, aşa cum o gratulează de ani de zile presa. Apelativul pur şi simplu nu
o reprezintă. Nu e nici pe departe persoana distrată, care, cu capul în nori, din nebăgare de seamă, le
încurcă pe toate. Cu aerul ei de şcolăriţă ultra corectă, pudică, silitoare şi cu „naturelul simţitor“ la
vedere, Ecaterina Andronescu este, în realitate, o foarte calculată fesenistă, pedeseristă, în fine,
pesedistă, de esenţă tare. Niciuna dintre intervenţiile ei – urmăriţi, vă rog! – nu depăşeşte grota
ceauşisto-fesenistă din care se trage, cu mult câştig, tribul ei. Sau, cum le place lor să-şi zică, „poporul
pesedist“.

Ultima idee a Ecaterinei Andronescu, turnată grabnic într-un proiect de lege, priveşte admiterea în
anul întâi de facultate, pe cheltuiala statului, a loazelor care nu au trecut bacalaureatul. E vorba de
elevii ăia de la liceele profesionale, care au fost împiedicaţi cu barbarie să copieze la Bac, sau de
chiulangiii de profesie care îţi aruncă-n nas că li se rupe de şcoală. Ei trebuie făcuţi acum studenţi.
Neapărat. Ascultaţi argumentul ipocrito-lacrimogen al Ecaterinei Andronescu: „Dacă dumneavoastră
credeţi că o societate trebuie să sacrifice 100.000 de oameni care pot îngroşa rândurile celor care
accesează etnobotanicele sau îngroaşă rândurile răufăcătorilor, atunci, eu sunt vinovată“. Nu
doamnă, nu dumneavoastră sunteţi vinovată de „accesarea“ – ce cuvânt! – etnobotanicelor.
Dumneavoastră ţintiţi mult mai sus şi mult mai departe.

Loazele sunt paravanul sentimental. În spatele lui, doriţi să facem, cu bani de la buget, zid de apărare
în jurul universităţilor care îşi pierd clienţii, sacrificând cealaltă sută de mii de oameni care ne dorim
să îngroaşe rândurile elitei. „Debusolarea“ despre care se pomeneşte în proiectul de lege se va muta
printre copiii care au învăţat şi care se vor pomeni colegi cu cei care nu au învăţat. Dar câtă euforie va
fi în rândurile profesorilor de la fabricile de diplome! Ca şi cum ar fi „accesat“ niscai etnobotanice!

Lipsit de orice fel de campanie de informare, primul nostru recensământ european a păşit de la
început cu stângul.

De-acum e dat ca sigur: Institutul Naţional de Statistică (INS) a aruncat pe geam peste 45 de milioane
de euro (40 de milioane pentru recensământul propriu-zis şi 5,5 milioane pentru prelucrarea datelor
până în 2013), în vederea unui „demers statistic de importanţă strategică pentru România“, după
cum scrie INS pe site. Ar fi fost să fie primul nostru recensământ conform cu normele UE şi cu
regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului European. Poate de atâta „conformitate“ a
ţinut INS s-o dea exemplar cu bâta în baltă, lucrând la minimă rezistenţă, improvizând continuu,
mereu cu Caragiale pe post de sufleur, într-o reprezentaţie naţională extrem de costisitoare.

Dar INS nu e o biată firmă de familie care fabrică alcool într-un garaj. Este organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului şi are 2.145 de
angajaţi, exclusiv demnitarii. Recensământul din 2011 urma să pună ordine în CNP-uri, vreo 23 de
milioane acum, dintre care circa 2 milioane reprezintă decedaţi. În plus, informaţiile obţinute ar fi
trebuit să fie baza „fundamentării strategiei şi a programelor de dezvoltare regională, precum şi a
programelor de dezvoltare economică şi socială a unor regiuni şi zone defavorizate“, spune site-ul
INS. Lipsit de orice fel de campanie de informare, primul nostru recensământ european a păşit de la
început cu stângul, căci tocmai din stânga politică a ţâşnit întâi senatorul PSD Georgică Severin, care a
îndemnat poporul la boicot prin ascunderea CNP-ului: „De ce au nevoie de CNP? Simplu, ca să le fie
mai uşor să fraudeze alegerile“ – a denunţat Georgică S. şi, „pentru că asistăm la o încălcare extrem
de violentă, (…) PSD vrea să transmită un mesaj foarte clar: nu dezvăluiţi CNP-ul“.

Concomitent cu directiva de partid, cetăţenii s-au pomenit în cutiile poştale şi cu un manifest care, fie
şi nesemnat, a băgat groaza în oameni: „Să nu lăsăm statul să obţină informaţii pe care le va folosi
împotriva noastră“, căci, „acest recensământ nu este făcut de dragul recensământului, ci la cererea
unor puteri externe, pentru a înţelege cum să folosească populaţia României în contextul schimbător
care vor urma la nivel internaţional“. Manifestul venea şi cu sfaturi practice: nu deschide uşa
recenzorului şi, dacă totuşi ai făcut-o, spune că tocmai o duci pe mama la gară sau că te doare burta
şi trebuie să mergi iute la WC… Într-o aşa cacofonie, mulţi oameni, înspăimântaţi de jefuirea
identităţii sau a caselor, au decis să nu deschidă uşa recenzorului cu niciun chip, luând cu asalt
primăriile, unde ar fi fost dispuşi să se lase chestionaţi, fără însă „a divulga“ preţiosul CNP. Când
purtătorul de cuvânt al INS a ieşit şi a făcut lumină, „cei care refuză să divulge CNP-ul recenzorului nu
riscă absolut nicio sancţiune“, multora li s-a luat o piatră de pe inimă. Dar, după trei zile, purtătorul
de cuvânt a fost demis, iar CNP-ul a devenit din nou obligatoriu, sub ameninţarea unei amenzi între
1.500 şi 4.500 de lei. Aşa stând lucrurile, furtul de identitate n-a mai contat şi pe uşi au început să
apară lipite hârtiuţe cu CNP-uri. Numai că recenzorii, zăpăciţi de schimbarea schimbării, cu genţile
rupte şi doar pentru 750 de lei brut, au renunţat să revină şi să copieze numerele de pe uşi.

În fine, Patriarhia Română a dat un comunicat în care îi îndemna pe credincioşi să-şi declare credinţa,
întrucât „datele statistice vor fi de folos (…) pentru pregătirea şi dezvoltarea programelor etc.“, adică
pentru banii pe care statul ar urma să-i încredinţeze BOR. Din partea cealaltă, a sărit Remus Cernea,
în fruntea campaniei Afirmă ce gândeşti, invitându-i pe atei, agnostici, liber cugetători, sceptici sau
indiferenţi la religie să-şi declare opinia, tocmai pentru a mai tăia din felia bugetară a BOR. Însă, în
toiul operaţiunii, nu a mai fost clar dacă întrebările legate de religie şi etnie sunt sau nu obligatorii.
Încolţit de o jurnalistă, Ştefan Truică, şeful Direcţiei de Statistică şi Recensământul Populaţiei din INS,
şi-a dus mâna la frunte, a căutat într-o carte şi a spus: „faptul că scriem «Nu declar» înseamnă că
declarăm ceva. Deci, se cheamă că am răspuns“. Dar dacă şi la CNP spunem „Nu declar“, a insistat
reporterul? La CNP se ia amendă, a oftat directorul…

Cu mari dificultăţi de exprimare, Vergil Voineagu, directorul INS, s-a plâns că promovarea
recensământului nu a fost posibilă decât la TVR, întrucât televiziunile comerciale i-au cerut 900 de
milioane de lei vechi, adică vreo 20.930 de euro. La milioanele de euro duse pe apa sâmbetei, e, să
recunoaştem, o economie!

Că recensământul 2011 este un eşec e limpede: ce strategii, ce programe se vor putea elabora pe
baza unor date aproximative, cu atât mai mult cu cât, către sfârşit, recenzorii au completat „din
burtă“ formularele? Şi încă ceva: ce încredere mai poţi avea de-acum înainte în datele furnizate de
INS? Evident, niciuna! //

Şi el e din categoria tinerilor relativ recent intraţi în politică. Şi el a întrupat speranţe de înnoire,
modernizare şi emancipare a clasei politice. Dar, ce păcat!, şi el s-a aliniat lotului care ar putea fi
numit „iluzii pierdute“. Pentru că, incredibil de uşor şi de repede, Dan Şova a luat culoarea
pesedistului de serviciu, un propagandist lângă care nici iarba nu mai creşte. Unii spun că nu,
propaganda i s-ar potrivi de minune, venindu-i ca o mănuşă, întrucât, fiind avocat, el e deprins să
slujească nu dreptatea, ci clientul. Iar clientul e partidul, aflat în luptă cu „regimul opresiv“, până, se
înţelege, la victoria finală, adică până la capturarea robinetului cu bani ai statului.

Fiind de meserie, Dan Şova se ridică în picioare de câte ori în discuţie vine vorba de justiţie, mai ales
la Bruxelles, unde Comisia Europeană monitorizează întâmplările din spaţiul românesc, în special cele
de mare corupţie. Părerea lui Şova este cea a partidului, abonat cu nume sonore în dosarele de
corupţie: rapoartele Comisiei pe justiţie sunt „dictate“ de „«oameni de bine» care ţin neapărat să
mintă pe la Bruxelles şi, cu bună ştiinţă, să inducă în eroare în legătură cu adevăratele cauze ale unor
probleme grave din justiţia română, persoane care fac acest lucru, din nefericire, cu respectarea
strictă a tradiţiei seculare a mincinoşilor care se duceau să reclame pe la Stambul sau pe la Viena,
bineînţeles cu «bună intenţie», încercând să convingă că cei care nu reclamau erau corupţi, în timp ce
reclamagiii sunt cei de care ţara ar avea nevoie pentru a fi reformată“ - notează pe blog tânărul Şova,
fără a-i numi pe aceşti „oameni de bine“.

O face însă fără ezitare în emisiuni TV, spunând că rapoartele Comisiei pe justiţie sunt „dictate“ de...
Monica Macovei. Admiţând că această Comisie este atât de tâmpită, încât scrie după dictare, oare se
întreabă Dan Şova de ce nu scrie Comisia după dictarea Rodicăi Stănoiu? Sau a lui Victor Ponta? Şi, de
ce nu, a lui Dan Şova?

„Hai, tati, zi câte-ţi trebuie, cincizeci, o sută, câte vrei...“ Tati e S.O. Vântu, iar petentul care se
mulţumeşte cu „cât poţi tu. Dar cât mai repede“, este poetul Mircea Dinescu. 100.000 de euro e
suma care, prin sfeteriseală de la Petromservice, ajunge ca „împrumut“ din buzunarul lui Vântu în cel
al poetului.

Conversaţia celor doi, consemnată în referatul procurorilor, arată o sinceră şi tandră apropiere, cam
aşa cum îşi imaginează făpturile romantice că ar fi fost cea între Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.
Nu degeaba poetul-portofel Dinescu (numit astfel de un partener de-al său de afaceri) ne vorbea într-
un trecut apropiat despre Vântu ca despre un soi de Maiorescu, un „literat fin“, „un cărturar“, căruia
el nu ezita să-i încredinţeze spre citire operele lirice înainte de publicare. Amicul tuturor şi al oricui,
de la Băsescu la Stolojan, Patriciu, Vântu şi Vanghelie (la a cărui zi a şi mestecat în oala cu ciorbă),
Mircea Dinescu ştie să-şi tragă un ce profit de la oricine şi din orice; se spune că nu iese din casă şi nu
deschide gura înainte de a-şi tocmi suma. Căci, nu-i aşa, ca orice om de stânga, are probleme: moşia
de la Cetate, cele 100 ha de vie, plus alte şi alte acareturi.

Asta l-a şi făcut să treacă nonşalant de la imaginea efigie a revoluţiei, cu „am-învins-dictatorul-a-

fugit“, la profitabile relaţii pecuniare, blagoslovite de câte un crap la proţap şi un vin bun. Între moşie
şi studioul TV al lui Vântu – „să vin să prestez şi pe gratis“ –, Dinescu mai trece şi pe la CNSAS, unde
există dosare de Securitate, deconspirări şi, desigur, o casierie. Relaţia poetului cu Vântu, din care, la
nevoie, răsar 100.000 euro, „cu împrumut“, se întemeiază pe strămoşescul îţi dau-îmi dai: „Realitatea
TV e o instituţie patronală, tati. Deci, răspunde intereselor patronului“, lucru cu care Dinescu e total
de acord: „Da, da, aşa e, bă!“. Şi pentru că „aşa e, bă!“, când în primăvară SOV avea din nou
probleme cu justiţia, poetul a ameninţat: „O să-i fac chifteluţe dacă ajunge la închisoare Vântu“. Cine
plăteşte?

„Sunt absolut consternat“ - i-a mai rămas lui Geoană să exclame, în curtea de la Kiseleff, acolo unde
s-a ţesut de către alţii povestea măririi şi a decăderii lui.

Îl vor arunca la coş ca pe un papuc. La fel au făcut şi după ce a pierdut Primăria Bucureştilor în faţa lui
Traian Băsescu în 2004. De-acolo, din cortul mare şi alb, făcut pentru victorie şi unde „colegii“ l-au
lăsat singur să-şi bâiguie înfrângerea, l-au recuperat câţiva bărbaţi din Cluj, sperând că, trăgându-l ei,
şi nu alţii de sfori, vor face şi vor drege în partid. Dar Clujul e departe şi în scurtă vreme vulpile rodate
din partid au înhăţat cu dibăcie sforile. Şeful PSD, Mircea Geoană, a executat cât s-a priceput el mai
bine scenariul pus la dispoziţie de bonzii partidului, Mitrea, Hrebe, Năstase şi Iliescu.

A condus cu maxim entuziasm campania de suspendare a preşedintelui Băsescu din 2007, ţipând din
toţi bojocii cuvinte stranii pentru un fost ambasador în State şi şef al diplomaţiei de la Bucureşti. În
2008 a acceptat senin şi cu acelaşi maxim entuziasm căsătoria cu adversarul PDL, din care s-a ales cu
şefia de la Senat, iar partidul cu nimic. În fine, a pierdut catastrofal prezidenţialele din 2009, după ce
avusese în spate o susţinere nemaivăzută. „Prostănacul“, aşa i-a spus conducătorul de facto al PSD,
eternul Ion Iliescu, şi-aşa i-a rămas numele până în ziua de azi, când nu înţelege de ce partidul vrea
să-l arunce la gunoi. După ce i-a fost închisă gura printr-o suspendare de şase luni, pe nepusă masă,
după întoarcerea din America, acolo unde „merg ca la Dăbuleni“, partidul a decis să-l dea jos de la
şefia Senatului. De ce? Călătoria de la Moscova din 2009, mult mai aventuroasă pentru întreaga
Românie, nu a supărat partidul.

Oare nu este el un fiu credincios partidului? Ca şef al Senatului, nu a blocat el toată activitatea
Camerei, toate legile trimise de guvern şi, în continuare, nu sunt de blocat şi altele, chiar dacă sunt
cerute de FMI, UE ori Papa de la Roma? De ce stă el în gâtul partidului care, iată, e dispus ca, odată cu
azvârlirea lui peste bord, să arunce şi copilul, şefia Senatului adică, a doua funcţie în stat şi singurul
post înalt de care se mai bucură opoziţia? Ascultă răvăşit explicaţiile în mai multe variante ale
propriei debarcări şi nu-i rămâne decât, ca unui Buharin în mizerie, să repete la nesfârşit: partidul,
partidul la care am pus şi eu câteva cărămizi, partidul la care ţin atât de mult, voi rămâne mereu
credincios social-democraţiei etc. Partidul însă nu-l mai vrea şi gata.

Partidul nu doar îi ia gâtul în stil propriu (stalinist-bolşevic, s-a spus), ci ţine să-l şi umilească: de pildă,
ajuns la Comisia de Integritate la ora anunţată în convocare, află că şedinţa se şi încheiase cu
verdictul de condamnare a lui deja dat. „Sunt absolut consternat“ - i-a mai rămas lui Geoană să
exclame, în curtea de la Kiseleff, acolo unde s-a ţesut de către alţii povestea măririi şi a decăderii lui.

În tot acest timp, Victor (cu V de la victorie) Ponta jubilează. A demonstrat în faţa Dacianei, a socrului
şi a colegilor baroni că poate conduce o maşină fără să se dea peste cap, că el e şeful în partid şi că nu
e un om de paie al lui Iliescu şi Năstase, care întâi l-au încurajat să-l căsăpească pe Geoană, apoi s-au
răzgândit. Un fel de „îmbracă-te, dezbracă-te“, cum bine a observat mişcarea Kelemen Hunor. Ponta
se gândeşte că, executându-l pe Geoană, marchează şi în faţa colegului de USL, înfumuratul retor Crin
Antonescu. „El este cel care a remarcat şi a fost în mod legitim deranjat“ de vizita lui Geoană în
America, spune Ponta, fără să bage de seamă că, în mod normal, partidul nu ar fi avut de ce să fie
„deranjat“, ba dimpotrivă, ar fi avut de profitat de pe urma bunelor relaţii transatlantice ale lui
Geoană. Pişcat în orgoliu de Antonescu, Ponta a jucat totul pe-o carte: ori eu, ori el, preşedinţia
Senatului devenind o roată de caşcaval care, de amorul artei, poate fi lăsată din plisc.

Ponta e mulţumit şi de prestaţia amicului Dan Şova: cum a ştiut el să-l „facă“, lăsându-l mască pe
Geoană, cu şedinţa de execuţie încheiată chiar când victima fusese anunţată că va avea loc. Şi ce
calm de gheaţă şi-a păstrat Şova în faţa presei când a declarat: „a fost o neînţelegere“, „nu ne-a
anunţat că va veni“. Cu bocancul pe grumazul lui Geoană, lui Ponta nu-i trece prin cap că, la
momentul potrivit, altcineva, un „coleg“, de ce nu chiar amicul Dan Şova, nu va ezita să-şi tragă un
ciorap pe cap şi în numele partidului să-l execute şi pe el la lumina zilei, într-o aşa-zisă Comisie de
Integritate. Pentru că, atât timp cât Ion Iliescu se va afla în capul şi pe capul PSD, metabolismul
bolşevic de partid va secreta doar victime, călăi şi fericiţi nepoţi ai mătuşii Tamara. //

Deşi puţini îl ştiu, omul e fantastic. E genul care stă în rândul doi-trei, dar care face o treabă cât de
rândul întâi. Pe scurt, Cristian Rizea descinde în politică, înscris în partidul lui Meleşcanu, ApR.
Înţelegând că partidul nu e în stare să-i recunoască valoarea, se supără şi pleacă, luând dupa el şi
scaunele din sala de şedinţă.

Ajunge în PSD şi, în 2000, Rizea, pe numele lui de cod „Cristi Ferrari“ (de ce o să vedeţi mai încolo),
devine director de cabinet al ministrului pentru Sport şi Turism, apoi vicepreşedinte al organizaţiei
PSD Sector 6, de unde este propulsat la direcţia generală a Agenţiei Naţionale pentru Sprijinirea
Iniţiativei Tinerilor (ANSIT). Din fondurile Agenţiei cheltuie fără socoteală, el şi soţia Niculina,
devenită între timp Josette. Începe să fie văzut într-un Ferrari de peste 200.000 de euro. Are ceva
încurcături cu firma Euroinvest şi îşi înstrăinează averea, ca să nu-i plătească acesteia 220.000 euro,
decişi de tribunal.

Prin 2006, hop şi Comisia Europeană care notifică ANSIT în legătură cu restituirea sumei de
1.091.152,82 euro pentru bani cheltuiţi ilegal în 2003-2005, când la conducere se afla Rizea. Afacerea
se varsă la DNA, dar, până una-alta, inspectorii ANI descoperă că numitul Rizea nu poate justifica în
declaraţia de avere circa 300.000 de euro. La ultimul termen din octombrie, la Curtea de Apel
Constanţa, pe Rizea l-au lăsat nervii: a înjurat, a ţipat, a ameninţat şi, în final, a plâns. „O să am eu
grijă de voi. Şi tu, şi nenorocitul ăla de Georgescu (Horia Georgescu, secretar general al ANI, n. red.)
sunteţi oamenii lui Băsescu. O să zburaţi voi de acolo! O să am eu grijă de asta! Ca nişte căpuşe
sunteţi.“ Şi: „Eşti un cretin! Toţi de la Agenţie sunteţi. O să vină cretinul ăla de Georgescu în genunchi
la mine! Să rămână pe drumuri şi în genunchi să vină la mine!“– a urlat Rizea, neuitând să adauge că
el şi Bănicioiu, fără a mai vorbi de şef, Ponta, sunt incomozi şi de-asta sunt vânaţi politic. Despre cum
şi-a escrocat Rizea fratele, altă dată...
Din ultima bancă a Parlamentului European, acolo unde a fost împins cu repulsie de toţi colegii lui
care au votat în huiduieli ridicarea imunităţii sale, după afacerea din primăvară, „mită contra
amendamente“, Adrian Severin nu-şi găseşte liniştea şi face planuri. Nu planuri de a părăsi, în fine,
locul, Parlamentul European, adică, pe care l-a infestat cu lăcomia şi nesăbuinţa lui, aşa cum au făcut-
o aproape instantaneu ceilalţi doi protagonişti ai anchetei de la Sunday Times.

El face planuri cum să revină „în forţă“ şi să le-o dea peste nas europenilor, care, în naivitatea lor de
inşi pentru care onoarea există şi operează drastic, mai ceva ca legea, nu au avut proceduri să-l
excludă. Şi, dacă proceduri nu sunt, atunci nici el, Adrian Severin, nu are de ce să se simtă vinovat. De
asta el a făcut planul de a le „demonstra“ acestor gură-cască, începând cu amicii lui socialişti, Schultz
şi Swoboda, care s-au descotorosit grabnic de el, că s-au lăsat păcăliţi, induşi în eroare de „forţe
oculte“ care îi voiau răul lui şi, pe cale de consecinţă, României.

Aşadar, din ultima bancă a PE, acolo unde e locul ciudaţilor, cum ar fi Gigi Becali, de pildă, Adrian
Severin ticluieşte planuri, întocmeşte strategii devastatoare de „reabilitare“, dar, desigur, numai
după ce se va fi asigurat că şi în luna curentă şi-a încasat salariul generos de europarlamentar. În
această săptămână, el va ţine la Bucureşti – de ce oare nu la Bruxelles? – o conferinţă: Istoria şi
mitologia excepţionalismului corupţiei româneşti. Nici mai mult, nici mai puţin. Locul: sediul
Fundaţiei „Nicolae Titulescu“. De ce nu şi-o fi ales Severin să conferenţieze despre „excepţionalismul
corupţiei“ chiar în incinta Parlamentului European? Sau a Universităţii din Bucureşti, acolo unde se
vorbeşte că d-na Zoe Petre l-ar fi ajutat să obţină un post. Ceea ce eu nu cred. Să trecem.

Gazda evenimentului şi entertainerul: Adrian Năstase. Sacul şi petecul. Mită contra amendamente îşi
va da mâna cu Mătuşa Tamara & Trofeul calităţii & Chinezării & Zambaccian. „Voi vorbi exact despre
ce spune titlul conferinţei, adică despre caracterul şi excepţionalismul corupţiei. Trebuie să vedem
care sunt bazele adevărului istoric privind fenomenul corupţiei din România; care sunt elementele de
mitologie, adică ceea ce se crede că este fără ca să fie neapărat adevărat. Ideea este să vedem şi care
sunt efectele. Pe mine mă interesează efectele, în special relaţiile internaţionale ale României. Ce
efect are corupţia ca fenomen real, ce efect are corupţia ca fenomen mitologic“, explică Severin, citat
de HotNews.

Aţi înţeles: ceea ce i s-a întâmplat lui atunci când pertracta luarea de mită pentru promovarea unor
amendamente în Parlamentul European este un „fenomen mitologic“, mai exact, „ceea ce se crede
că este fără a fi neapărat adevărat“.

Merită oare să ne plecăm asupra acestor elucubraţii de tupeu nemăsurat, puse în operă de doi dintre
corifeii corupţiei la români, Adrian Severin şi Adrian Năstase? Merită. Pentru că, dincolo de conţinutul
dosarelor, de mersul împleticit al justiţiei, ceea ce este fabulos în acest caz este lipsa de onoare a
protagoniştilor. Sau, spus pe şleau, lipsa lor de ruşine. Ruşinea, ruşinea omenească, pe care o invocă
simplu, dar atât de percutant, Alecu Solomon în interviul din acest număr. Ruşinea ca anticorp social
infailibil care pune rânduială între oameni, între membrii aceleiaşi familii, comunităţi, grupări, întru
binele şi prestigiul acestora, înainte ca justiţia să-şi declanşeze mecanismele.

Ruşinea care ar fi trebuit să-l împiedice pe Sorin Apostu, profesor universitar şi primar al Clujului, să
fure, să înşface ca un borfaş mii şi mii de euro, până şi de la nenorociţii de pepenari de pe marginea
drumului. Ruşinea care ar fi împiedicat-o pe doamna Apostu, soţia celui de mai sus, avocată fără
portofoliu, să se bucure la şpaga întruchipată de teancul de ţoale târguite la mall-ul local (nici măcar
la Milano). Ruşinea care ar fi oprit-o pe doamna Gabriela Bârsan, ditamai judecătoarea la ÎCCJ, cu soţ
reprezentând România la CEDO, atunci când a luat din mâna unui împricinat bilete de avion şi
bijuterii. Alături de Severin, Apostu şi Bârsan, şi alţii ca ei ar putea susţine în cor „excepţionalismul
corupţiei româneşti“, în sensul stabilit de locatarul ultimei bănci din PE: ceea ce se crede că este fără
a fi neapărat adevărat. Sofismul elaborat de Severin vrea să spună că, deşi a fost prins de reporteri
când accepta mită, el nu a comis nicio încălcare a legislaţiei europene (adevărat, europenilor nu le
trecuse prin cap să legifereze dezonoarea, dar au fost nevoiţi s-o facă de când cu Severin şi al său
„excepţionalism“).

„Eu nu mă consider un om corupt. Până la urmă, este important cum mă consider eu. Eu am declarat
de la bun început că nu am nici o vină“ – spune senin Severin, avocăţind astfel în numele tuturor
corupţilor din România, în frunte cu Adrian Năstase. Pentru ei şi tovaraşii lor de „excepţionalism“, o
echipă de psihiatri care să-i facă să „regreseze“ până la înţelegerea intimă a grozăviei că a fura este
un lucru rău ar face probabil mai mult decât oricare tribunal sau operaţiune de monitorizare a
Comisiei Europene. //

Depoul de tramvaie şi Gaudeamus, iată două locuri numai bune ca Gheorghe Falcă să-şi lanseze
opul violet şi lucios, promiţător ca un afiş electoral, Societatea vie. Proiect România 2020. Dacă, la
depou, Gheorghe Falcă a beneficiat de discursul superlaudativ al celui despre care mulţi credeau că
ar fi singurul nostru strateg/doctrinar între politicienii români, domnul Valeriu Stoica, la Târgul de
Carte, Falcă a trebuit să se mulţumească doar cu prezenţa graţioasei doamne Andreea Paul Vass.

Nici domnul, nici doamna nu au făcut economie la aprecierile cu care şi-au gratulat colegul de partid.
De la evenimente a fost consemnată absenţa naşului, preşedintele ţării, Traian Băsescu. „Această
carte poate să ajute multă lume“, crede Falcă. Posibil. Noi credem însă că primarul de Arad pe el
însuşi a vrut să se ajute (ca şi Adrian Năstase) printr-un lifting „intelectual“ aplicat imaginii lovite de
blestematele dosare DNA care se află în instanţă. Falcă (tot ca Năstase) a făcut pe dracu-n patru,
vreme de 1.431 de zile de la trimitrea în judecată, pentru a trage de timp. Până la izbăvitoarea
prescriere.

Falcă a devenit clientul instanţelor pentru luare de mită şi abuz în serviciu: a dat de la el un
apartament de 90 mp şi, pe nimica toată, un teren de 5,2 ha de la Consiliul Local, contra unei case de
242 mp în centrul Aradului, doar a lui. Când Monica Macovei şi Cristi Preda au ridicat vocea împotriva
primarului penal de Arad, Falcă a constatat amar că cei doi colegi ai lui „au picat într-o capcană a
opoziţiei care încearcă să discrediteze primarii cu rezultate“. Altfel, el nici zahăr n-a mâncat, nici etc.
Dar n-are a face. Arădenii, circa 60%, sunt hotărâţi să-l realeagă şi la anu’, pentru a treia oară.

P.S. Înţeleg că Gabriela Bârsan, protagonista unui scandal de corupţie la ÎCCJ, a cerut procurorului
republicii ca Daniel Morar, şeful DNA, să fie arestat şi dus la închisoare. Eu propun să-i scoatem şi
ochii, să-i tăiem mâna şi în final să-l fierbem în smoală. Ştie GB cine se bucura de un asemenea
tratament în urmă cu câteva sute de ani?

Greu de învins sila de a relata evenimentul produs de TVR Internaţional şi preluat în direct de TVR 1
pe 2 decembrie, sâmbătă seara. Două ore de gunoi politic ambalat pompos în Gala premiilor TVR
Internaţional, „un eveniment“ realizat în coproducţie cu Departamentul pentru Românii de
Pretutindeni (DRP), din subordinea premierului Boc.

De altfel, DRP a pus şi banul jos, 20.000 de lei, pentru a contribui la punerea în operă a unei mizerii
greu de egalat în tot trecutul sulfuros al TVR. Au fost închinate imnuri de slavă mai tuturor şefilor din
PDL şi celor care îi susţin, punctul culminant fiind atins de „recompensarea“, pentru „excelenţă“, la
propunerea DRP, condus de un anume Eugen Tomac, şi el un şef prin PDL, a doi inşi: William Brânză şi
Riceard Badea (unde eşti tu, Caragiale?!), ambii cu nemaipomenite merite în diaspora, din partea,
evident, a PDL. Prezentarea numitului Brânză (care la viaţa lui a fost un vajnic PRM-ist sărit la ţanc
dintr-o barcă în alta) l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Ceaşcă: „Dacă-l raportez pe fostul liceean pe
care l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani la concursurile literare de dramaturgie la omul politic de
astăzi, am sentimentul unei plinătăţi şi combustii interioare a devenirii.

Pribeag el însuşi în căutare de alte identităţi, a experimentat asprimea departelui, singurătatea din
afara României, tăind cu ascuţişul propriei minţi ani de muncă“. Brânză ar fi „liantul şi motorul
românilor din străinătate, intervenind în toate momentele de criză ale specificităţii lor, restabilindu-le
onoarea, ştergându-le lacrima, aducându-le aproape umărul personal, iniţiative legislative“.
Comparat cu Marin Sorescu şi, ei, da, cu Mircea Eliade, Brânză a fost decretat constructorul „pletorei
termenului românotecă“.

La ce s-or fi gândind şefii PDL când aruncă în televizor asemenea orduri? Că, probabil, după un
asemenea show, oamenii din cele patru zări vor alerga să-i voteze, dându-le cu tifla lui Antonescu şi
Ponta. Ca şi cum oamenii ăia ar fi înapoiaţi mintal.

Andi Lăzescu, ţie ţi-a plăcut spectacolul?

Există câţiva comici ai scheciurilor TV care îl imită atât de bine în gestică şi în frazarea limbii de lemn,
încât, atunci când îl vezi în realitate, zici că el, Ion Iliescu, e cel care îi imită pe comicii micului ecran şi
că, în fapt, acest Ion Iliescu n-ar exista în viaţa noastră decât ca să ne facă să izbucnim în râs. Râs, pe
naiba, bombăne lângă mine cineva. Poate în plâns, atunci când îl tot vezi pe patriarhul comunisto-
fesenisto-pesedist, de peste 20 de ani, tablou pe perete, ca în coşmarurile lui Vasile Dâncu. De unde
nu ezită să sară la momentul potrivit şi să despice cu interes partinic apele ţării. Procesele lui Năstase
Adrian, moştenitorul privilegiat al unei mătuşi de poveste, sunt „făcături“ pentru Ion Iliescu şi, dacă
ÎCCJ va îndrăzni să-i pună în ghetuţe protejatului său o sentinţă de condamnare, „cred că este de
datoria noastră morală să-l sprijinim pe Adrian Năstase la greu, trebuie să fim solidari“.

„Eu sper că nu o să fie condamnat, pentru că, după toate datele şi din ce îmi povesteşte şi el, sunt
nişte făcături care nu au suport juridic, iar noi trebuie să-l judecăm (pe Adrian Năstase, n.r.) aşa cum
îl ştim noi, indiferent de decizie şi îl judecăm noi, adică după calităţile lui şi de membru de partid, şi
de intelectual, şi de om politic“, a glăsuit de pe peretele PSD portretul, pe care, de altfel, îl lasă rece
tot felul de judecăţi ale unora şi altora, când este vorba despre un om pe care-l cunoaşte (ca
„arogant“, nu-i aşa?) şi în care are încredere. Şi nu ar recomanda partidului să ia o decizie de
excludere, doamne păzeşte!, a lui Năstase din PSD. El nici cu Severin n-ar fi avut nimic, dacă nu s-ar fi
înfuriat imperialiştii ăia de la Bruxelles, socialiştii din PE, cu care PSD ar fi, chipurile, rudă.

„Nu meritam să fiu hărţuit şapte ani“ - se plânge protejatul portretului şi portretul îi cântă în strună,
uitând să spună cât a tras împricinatul de timp şi de proceduri, doar-doar mătuşa Tamara va fi
îngropată definitiv, ca şi teroriştii revoluţiei. Cu care portretul s-a luptat atât de mult în decembrie
‘89...

Raed Arafat este singura persoană de care, în 22 de ani, poţi lega ceea ce se cheamă o politică
publică, adică un lucru bun, făcut în beneficiul oamenilor, SMURD. Mulţi nici nu ştiu ce înseamnă
iniţialele astea, dar ştiu că la graniţa dintre viaţă şi moarte, fie că e un accident teribil sau o
catastrofă, apare SMURD, maşina roşie sau elicopterul, din care debarcă în grabă echipajele
salvatoare. Încrederea populaţiei în SMURD depăşeşte 80%, aşa încât 2% din impozitul multora pe
venitul global merge, de ani de zile, spre SMURD.

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în episodul incendiului de la Maternitatea Giuleşti,

din 2010, fără SMURD dirijat şi coordonat de Raed Arafat. „Arabul“ a răzbit prin straturile câlţoase ale
suspiciunilor de tot felul: ba că e spion (Vatra Românească ş.a.), ba că e interesat material (colegii din
sistem, obişnuiţi să ridice din umeri că Salvările vin pentru pacient întotdeauna prea târziu). Când în
2005 Arafat era decorat de Preşedinţie, Asociaţia Serviciilor de Ambulanţă a socotit gestul de-a
dreptul o jignire.

Dar cum nicio faptă bună nu scapă nepedepsită şi cum niciun lucru bun nu merită altceva decât să fie
dărâmat, iată-l pe preşedintele Băsescu, din înălţimea funcţiei sale, atacându-l pe Arafat, ca pe „cel
mai mare duşman al unui sistem privat de sănătate“. Mai exact, Arafat se opune ca, prin actuala Lege
a sănătăţii aflată în dezbatere, serviciul integrat SMURD să fie spart în mai multe echipaje „private“,
concurente, „tip SMURD“. Raed Arafat are dreptate: nu e greu să ne închipuim nişte băieţi deştepţi
(precum cei care s-au făcut ciobani ca să încaseze subvenţii UE) cu câteva maşini de pripas care,
contra şpagă, „autorizează“ la minut „echipaje tip SMURD“ ca să se căpătuiască pe spinarea statului,
iar pacienţii să împărtăşească soarta nefericitului domn Lăzărescu.

Dacă omul nu ar fi ministru de Interne exact acum, când pe străzi bântuie vandalii scăpaţi din cuşca
stadioanelor, Nota ZERO ar fi fost meritată de Emil Boc. Pentru întreaga sa carieră de premier prea
supus preşedintelui.

Paraşutat în peisajul devastat al Bucureştiului din stratosferă, Traian Igaş ne-a explicat, în româna-i de
bacalaureat luat în floarea vârstei, cum devine chestia cu jandarmii şi huliganii. „Apreciez activitatea
jandarmilor la nivel naţional, care ieri au asigurat ordinea şi liniştea publică.“ Linişte şi ordine o fi fost
acolo unde a dormit dus ministrul, pentru că în Bucureşti au pocnit petarde şi cockteiluri Molotov, ca
atunci când puterea absentează de la manete şi stăpân e haosul. Iar la manetele Internelor ar fi fost
să fie Igaş, ministrul care ne spune senin că protestarii n-au avut autorizaţie decât la Iaşi. Şi care
aruncă responsabilitatea pe cei „care invită anumite grupări, anumite găşti de cartier să participe la
aceste proteste“. Dar a cui e vina că aceste grupări, anunţate cu surle şi trâmbiţe pe toate
televiziunile, site-urile, facebook-urile şi virtualele posibile şi imposibile, au fost lăsate în piaţă?
Răspunsul e o necunoscută la fel de mare ca şi cocoţarea lui Igaş în scaunul Internelor. Sau ar fi, dacă
nu ar exista relaţia ministrului cu Gheorghiţă Falcă şi a lui Falcă G. cu preşedintele.

Culant şi responsabil, Traian Igaş îi invită pe toţi cei care intenţionează „să participe la o manifestare
neautorizată să se manifeste ca cetăţeni de bună-credinţă“. Adică, îi invită să încalce legea. Apelul a
avut ecou. În Piaţa Universităţii s-au strâns deja şi probabil se vor mai strânge şi în zilele următoare
demonstranţii neautorizaţi. Cât despre „cetăţenii de bună-credinţă“, ar putea s-o ia pe cocoaşă sau o
piatră în cap de la cei de rea-credinţă. Vorba unei pancarde: „jandarmii e cu noi“.

Trebuie să discernem atent între actele de huliganism ale unor grupuri agresive şi protestele
oamenilor din toate pieţele ţării.

În cea de-a treia zi a manifestaţiilor din Bucureşti, 15 ianuarie, huliganii galeriilor de fotbal au
confiscat protestul oamenilor din Piaţa Universităţii, transformând centrul Capitalei în scenă a
violenţelor cu devastări şi incendieri, aşa cum de mai bine de un an vedem că se întâmplă la Atena.
Cum s-a ajuns aici se ştie, iar succesiunea faptelor are de-acum clasicitatea unui studiu de caz demn
de un manual pentru începători: preşedintele Băsescu, cel care şi-a asumat deschis măsurile dure ale
austerităţii, l-a atacat în mod repetat şi nedemn pe Raed Arafat, creatorul SMURD (instituţie cu o
încredere în rândul populaţiei mai mare decât cea în Biserică), în contextul avansării proiectului de
Lege a sănătăţii. Arafat demisionează din Ministerul Sănătăţii şi în locul lui este adus, în mod sfidător,
fie şi pentru câteva ore, caricatura traseistă Ciuhodaru. Când indignarea oamenilor începe să atingă
un punct critic, preşedintele face cea mai neinspirată mişcare: iese şi retrage legea. Pentru prima
dată el este perceput nu ca de obicei, ca autoritar, ci, dimpotrivă, ca slab.

Solidarităţii binemeritate cu Arafat (şi nu poţi decât să respiri uşurat, gândindu-te că boala mai veche
românească a xenofobiei şi-a găsit leacul) încep să i se adauge toate nemulţumirile acumulate de-a
lungul anilor de criză. Şi nu numai. Oamenii înţeleg instinctiv că puterea nu e doar nedreaptă,
abuzivă, ci şi slabă, aşa că ţâşnesc în stradă în toate oraşele României. Ultraşii prind şi ei momentul
pentru un spectacol de zile mari, cu cockteiluri Molotov şi vitrine sparte, aşa cum se întâmplă la toate
summit-urile G-8 şi cum stadioanele nu le putuseră îngădui până atunci. Timp de două-trei zile,
autorităţile, de la preşedinte la premier, ministru de Interne, prefect al Capitalei ş.a., dispar într-o
ceaţă vinovată. Jandarmii acţionează moderat, probabil la comanda cuiva de la vârf care fusese
atenţionat de pericolul ca cineva din mulţime să fie omorât. La televizor sau în stradă, situaţia
seamănă la indigo cu cea de abandon al autorităţilor statului, din 1999, când Miron Cozma ameninţa
cu asedierea Bucureştiului. Când şefii poliţiei dezertaseră din faţa minerilor, iar preşedintele
Constantinescu şi tot staff-ul de conducere al ţării se evaporaseră.

De data aceasta însă, trebuie să discernem atent între actele de huliganism ale unor grupuri agresive
şi protestele oamenilor din toate pieţele ţării. Sunt oameni care nu citesc analizele lui Roubini sau
documente europene şi nu urmăresc socotelile FMI, iar în prima fază a crizei, 2008, politicienii, toţi,
le-au oferit maldăre de promisiuni şi găleţi în culoarea partidului, ferindu-se să le vorbească de vreo
criză. Şi, într-o bună zi, a venit potopul: tăieri de salarii, concedieri, creşterea TVA, legi peste legi
asumate, fără prea multe explicaţii, sau unele date confuz, în grabă sau contradictoriu, ca şi cum în
interiorul tuturor acelor măsuri nu ar fi fost vorba de vieţile lor. Puterea de la noi nu a ştiut să cultive
încrederea, încrederea şi solidaritatea care, în momente critice, pe alţi cetăţeni ai altor ţări i-au făcut
ca de bună voie să accepte sacrificiile, s-a izolat între un preşedinte jucător şi un premier nevolnic.

La ora la care scriu, oamenii se adună din nou în Piaţa Universităţii, sub lozinca „nu suntem ultraşi“.
Se pare că decontul se cere făcut acum, nu la „comasate“. Agravanta momentului însă este că în
partea opoziţiei nu vezi nimic altceva decât lozinci searbede, clamate de oameni fără conţinut, care,
în ciuda retoricii, ne lasă să vedem în ei toate tarele celor pe care îi hulesc. Sindicatele au fost
îngropate în corupţie de şefii lor ori s-au mulţumit cu o măruntă viaţă de şef-subaltern. Noile mişcări
politice lansate în ultimul an par glume de care azi chiar nimeni nu mai are chef. Dar civismul? Să fie
el la un nou început de drum? //

Locotenentul Alexandru Gheorghe din Flotila 71 Aeriană Câmpia Turzii, cu un salariu de 31 milioane
lei vechi, după cum el însuşi ţine să precizeze, şi-a pus frumos uniforma, s-a urcat în tren şi a venit aţă
la Bucureşti, în Piaţa Universităţii, ca să protesteze, întrucât „nu mai suport să fim călcaţi în picioare“.

Locotenentul ştie perfect că a încălcat regulamentul militar, care, între altele, nu-i permitea să
meargă decât până la Sibiu. De ce oare, te întrebi, nu şi-a dat ofiţerul ăsta demisia din armată mai
întâi? Şi dacă nu, de ce nu s-a oprit revoltatul nostru Gheorghe la Sibiu, unde, ca şi la Bucureşti, există
oameni în stradă care protestează? Să fi avut oare gândul că, dacă tot o face lată, măcar s-o facă pe
cea mai mare scenă a ţării, de unde cu siguranţă că va fi luat pe sus de toate televiziunile,
facebookurile care, la secundă, vor face din el un erou? Să-şi fi spus locotenentul nostru, mai dă-l
dracu' de jurământ militar cenuşiu şi plicticos, când am în fine şansa să fiu şi eu un VIP? Uite că şi un
senator impozant ca PNL-istul Ioan Ghişe, care şi el, săracu', a avut mereu probleme mari, când cu
Securitatea, când cu dictatura sângeroasă de azi, a sărit să-l apere - a cerut superiorilor lui protecţie,
iar netul s-a învolburat de likeuri. Păi ar fi fost acelaşi lucru la Sibiu? Niciodată!! Niciodată nu ar fi
prins el, Alexandru Gheorghe, pagina întâi a ziarelor. Aşa că s-a meritat!

Un comentator obraznic de pe net zice că locotenentul protestatar ar fi „instabil psihic“, „un păcălici“
şi altele asemenea. Nu credem. Alexandru Gheorghe din Flotila 71 Aeriană Câmpia Turzii este doar,
aşa cum mărturiseşte, un admirator al lui Ion Antonescu, Carol de Hohenzollern şi are în lista de
prieteni Mişcarea Legionară, Noua Dreaptă Braşov şi ziarul Tricolorul.

De reamintit că, în repetate rânduri, ni se spune de către înalţi oficiali militari şi politici că Armata
Română excelează în materie de interoperabilitate cu trupele NATO.

P.S. Am fi curioşi să ştim dacă unităţile militare de pe teritoriul României mai fac abonamente la
România Mare.

În toiul dansurilor prenupţiale încinse de la stânga la dreapta de politicieni în jurul fragedei, dar
ţâfnoasei societăţi civile, aflăm că pe sub poalele ei vaporoase s-au pripăşit de-a valma şi cizme
cazone, şi nădragi cu vipuşti, şi uniforme revoluţionare de profesie, lăsate de buget fără sponsorizare.
Cizmele, nădragii şi uniformele ţipă în piaţa publică din toţi bojocii sub bagheta col. (r) Mircea
Dogaru: „noi suntem societatea civilă organizată. De noi trebuie să asculte“.

E bine să ştiţi că această „societate civilă organizată“ este reunită în Consiliul Naţional al Societăţii
Civile şi îşi exprimă „voinţa“ prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (SCMD), animat de
leoninul col. (r) D. La mitingul/marşul din 24 ianuarie, col. (r) D. şi-a condus trupele „civice“ la TVR,
alături de un popă cu o cruce şi de un revoluţionar, lăsat fără subvenţie, cu intenţia explicită de a
pune mâna pe studioul 4 din care să transmită, ca odinioară, „doar ce vrem noi“. Nu Pora, nu
Patapievici. Ca leul în iarnă, chiar dacă niţel cam jerpelit, col. (r) D. a răcnit: „Moarte FMI!“, „am
adunat în piaţă oameni de două ori mai mult ca USL“ şi „dacă noi, militarii în civil şi revoluţionarii în
civil, ne-am retrage din Piaţa Universităţii, cine ar mai rămâne acolo? Câţiva copii etc“.

Voinţa Societăţii Civile, a col. (r) D., adică, exprimată de Consiliul amintit mai sus, este expusă pe site-
ul SCMD şi, pe ton imperativ, cere, între multe altele, „libertatea alegerii locului de muncă“, după ce
se precizează că acesta trebuie „să fie garantat“. Din Consiliul Naţional al Societăţii Civile, în afară de
SCMD mai găsim o groază de ONG-uri, între care notăm în fugă: Asociaţia pentru Promovarea
Principiilor Europene în Noile Structuri ale Societăţii Române, preşedinte Nadolu Petre, Societatea
Civilă Românească, preşedinte Răcănel Petre şi CERTITUDINEA, publicaţie de cultură, spiritualitate şi
atitudine, director Miron Manega.

Sunaţi, vă rog, la 112!

A ajuns cel mai hulit dintre toţi premierii pe care i-a avut România în ultimii 22 de ani, deşi mandatul
său şi al cabinetului pe care l-a condus se încheie cu aprecierile pozitive ale recentei misiuni a FMI, a
BM şi CE la Bucureşti. Aprecieri la adresa unor măsuri pe cât de necesare, pe atât de impopulare, dar
care au ferit ţara de soarta Greciei. Măsuri mereu amânate de toate cabinetele în România
postdecembristă şi care, fără criza uriaşă rostogolită peste întreaga lume, ar fi fost cu siguranţă încă o
dată amânate şi de acest guvern.
„Am luat decizii foarte grele, nu pentru că am dorit, ci pentru că a trebuit“ - spune la plecare Emil Boc
şi, indiferent de reaua lui percepţie de azi, omul acesta este de crezut. Şi-a sacrificat imaginea şi
procentele partidului, făcând, târâş-grăpiş, ceea ce ar fi trebuit să facă, încă de acum 20 de ani,
Văcăroiu şi Iliescu. Opoziţia, dar şi oamenii ieşiţi în stradă au văzut în Emil Boc doar o unealtă docilă şi
malefică a preşedintelui Băsescu, cel care a aliniat ţara la o politică de austeritate nemaiîntâlnită
până acum. După cum tot o unealtă de încredere a văzut şi preşedintele în premier.

Dar dacă oamenii nu se pricep, nu înţeleg şi, mai ales, nu simt nimic din ceea ce înseamnă
binefacerile reformelor macro, opoziţia (cea responsabilă), care se pregăteşte să preia puterea,
înţelege şi ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Emil Boc, care a scos deja din foc cele mai fierbinţi
castane. Că a făcut-o de cele mai multe ori stângaci, greoi şi incomplet, cu oameni de partid
nepricepuţi sau/şi profitori, că a îngăduit o politizare din vârf şi până la cea mai umilă cabină de
portar, că a lăsat impresia aroganţei pe care o capătă orice om când stă prea multă vreme la putere,
toate acestea sunt adevărate şi o analiză a Cabinetului Boc al nu ştiu câtelea va scoate la iveală încă
multe asemenea, agrementate de o lipsă de comunicare devenită cronică. Mai mult, atunci când
protestele din pieţele României luaseră amploare, Emil Boc, deşi prăbuşit în sondaje, a părut
surprins: cum adică, oamenii nu văd şi nu apreciază buna sa credinţă? Nu văd cum şi-a ros imaginea,
a lui, a guvernului şi a partidului făcând ce „a trebuit“?

 Gesticulaţia lui ridicolă cu datul la lopată în zăpadă asta voia să spună. Iar în jurul lui s-au găsit destui
care să-i cânte în strună, închipuindu-şi că vor cârpi lipsa de comunicare (comunicarea fiind înţeleasă
de ei ca ambalaj mincinos), în ceasul al doisprezecelea, prin câteva grăbite (şi ratate) convocări la...
dialog. Mulţi pedelişti şi pedeliste care trăiau deja eternitatea în ministere, la parlament sau pe
coperţile revistelor glossy au picat din lună când strada, opoziţia şi televiziunile şi-au unit vocea. „Ştiu
ce avem de făcut“, spunea premierul Boc doar cu o săptămână în urmă, dar mulţi nu-i mai suportau
nici chipul, nici vorbele turuite. Să plece, a strigat strada şi opoziţia. Să plece, au şoptit voci din
coaliţie şi chiar din propriul său partid.

Decizia lui Emil Boc de a-şi prezenta mandatul alături de cel al cabinetului este corectă. Da, a făcut ce
a trebuit, cum este greu de crezut că altul ar fi făcut-o în vremuri atât de tulburi. Şi-acum, când
demisionează, Emil Boc face din nou ce trebuie: se dă de-o parte ca să permită deblocarea crizei
politice în care ne aflăm. Spre iritarea multora, eu îi mulţumesc.

Ies de sub nămeţii mari cât casa, da, cât casa, nu doar oameni năuci care au stat câteva zile, pe
întuneric, sub trozniturile lugubre ale acoperişului. Ies şi trenuri. Mai multe garnituri. Pline de gheaţă
şi de oameni congelaţi. Au intrat în Gara de Nord, ca nişte fantome, fără ca nimeni să fi avut habar că
ele există, că rămăseseră împotmolite ore în şir în pustiu şi că rătăciseră vreo 3 zile prin viscol, până
să se predea la linia 6. Sau 8. În plin cod portocaliu de viscol şi ninsori (cel trecut), vestitele garnituri
de tren s-au avântat din Galaţi şi Constanţa sfidând pentru vreo jumătate de oră urgia.

Apoi, pentru călători, a început coşmarul: peste 60 de ore într-un frig de moarte, fără apă, fără
mâncare, fără speranţă şi cu WC-uri înfundate. „Aşa ajunsesem să ne ştim unii pe alţii, că suntem ca

neamurile acum, ca o familie“, povestea o călătoare ajunsă la liman.  „Cum să fie? A fost foarte
simpatic, am plătit 64 de lei şi CFR-ul ne-a ţinut 60 de ore, ne-a plimbat de colo-colo, am dormit în
tren. La Făurei, la un moment dat, erau 9 locomotive la 7 vagoane“ - spune un alt supravieţuitor. Dar
aventura, ca orice aventură, a avut şi un preţ: „M-am dus la ghişeu să cer banii pe bilet şi mi-au spus
să le mai plătim noi bani, pentru că ne-au adus în siguranţă după 72 de ore“, relatează înciudat un
călător cu simţ civic. Abia după scandalul din presă CFR a lăsat cu sfială capul în pământ, declarând că
nu mai vrea niciun ban.

Dar nu am auzit ca cineva să-şi fi dat demisia. Nici măcar să fi ieşit şi să spună da, am fost un dobitoc
pentru că am dat drumul în viscol la trenuri cu oameni. Aşa că, stimate domnule director general al
CFR Călători SA, Dorin Ioan Maer, respectuos vă atrag atenţia că iar e cod portocaliu...

Nem tudom şi pace de ce parlamentarii UDMR, altfel oameni foarte drăguţi şi foarte serioşi, cândva
chiar un model pentru miticii dâmboviţeni, investesc atâta energie şi atâta imaginaţie ca să-i
cocoloşească pe corupţi în faţa legii. Nem tudom...

Când corifeul Frunda György tace, nemaiinvocând drepturile omului corupt, nu-i a bună. Ies
numaidecât la rampă un András-Levente Máté, un Árpád Márton, care „lucrează“ de zor la o serie de
amendamente la Codul Penal prin care parlamentarii, miniştrii, primarii să nu mai fie incluşi la
categoria „funcţionari publici“ (oare categoria „călugări budişti“ le-ar fi pe plac?); cum se ştie, la ora
actuală, bietul funcţionar public e vulnerabil în faţa DNA şi ANI, poate fi anchetat şi chiar pedepsit
penal pentru luare de mită, trafic de influenţă, conflict de interese, abuz în serviciu, delapidare şi alte
blestemăţii. Or, de asemenea primejdii parlamentarii trebuie cu orice preţ feriţi! Ce-i drept, pe
căciula lui András-Levente Máté bâzâie o muscă: el este deja în vizorul ANI pentru că şi-a angajat
soţia la cabinetul parlamentar, chiar dacă a încercat să ne convingă că în nimeni nu poţi avea
încredere ca într-o nevastă!

Ultimul asalt „legislativ“ a lui ALM & AM face parte din mai vechea luptă a parlamentarilor de toate
culorile şi naţiile contra ANI, pe care nu se sfiesc s-o urască sincer şi deschis, chiar dacă, la Bruxelles,
Comisia Europeană o iubeşte. Nu mai departe, anul trecut, acelaşi deputat UDMR Márton îşi mai
încercase norocul în războiul sfânt contra ANI: ceruse ca declaraţiile de avere să nu mai fie publice,
inspectorii să nu mai ceară informaţii despre firmele demnitarilor, candidaţii la funcţii publice să nu
mai fie obligaţi să-şi depună declaraţii de avere şi de interese, în fine, biata ANI să fie lăsată sa moară
cu un buget de doar 5% din cel alocat.

Ştim din viaţă că UDMR-iştii sunt parteneri fideli oricui s-ar afla la guvernare. Dar ce au cu ANI? Nem
tudom!

Devenit teatrul operaţiunilor financiare la cel mai înalt şi neruşinat grad şi doar atât, Bucureştiul este
din nou scos la mezat în acest an de samsarii de partid.

Oare cât poţi să fii de străin nu doar de chestiunea Bucureşti, dar mai ales de chestiunea Raed Arafat,
încât să-ţi treacă prin minte că-l vei lua pe omul care a mişcat la propriu o ţară întreagă, tocmai
pentru că fusese luat, împins, din lucrul pe care el îl face cel mai bine, ca să-l pui candidat la Primăria
Capitalei? Raţionamentul PDL pentru alegerile locale din Bucureşti nu priveşte oraşul cu nesfârşitele
lui probleme, ci persoana cu care îl dăm jos pe Oprescu. Şi, nu-i aşa?, Raed Arafat ar fi tocmai bun. Îşi
închipuie PDL că, dacă, prin absurd, Arafat ar accepta să candideze, deşi a spus, „nu, nu, nu. Nu e
domeniul meu. Nu candidez, oricine mi-ar propune“, şi l-ar putea adjudeca partidul pe Arafat pentru
afacerile oamenilor lui, în dauna afacerilor oamenilor lui Oprescu? Chiar nimic să nu fi înţeles d-na
Udrea, şefa pe Bucureşti a PDL, deşi acum are suficient timp de gândire, din tot ce s-a întâmplat în
ţară în luna ianuarie? Să nu fi înţeles nici acum, ea şi tovarăşii ei de luptă, de ce a pierdut PDL
Bucureştiul în 2008, cu Blaga? Aşadar, nu ce facem pentru Bucureşti, ci cum punem mâna pe
Bucureşti. Cu un independent! Cu Raed Arafat! Care are o cotă uriaşă de încredere, dar pe care nu e
dispus s-o cedeze („nu, nu, nu“) nici măcar d-nei Udrea. De ce nu caută PDL candidat în propriul
partid şi întinde gâtul după un independent?

Vânătoarea de azi a PDL seamănă cu cea a PSD când Sorin Oprescu tocmai se declarase
„independent“ şi când Miron Mitrea îl împingea în faţă pe Cristian Diaconescu, spunându-i
părinteşte: „Du-te tu, Cristi, că eşti curat!“. Şi totuşi, dacă PDL ar căuta cu adevărat un independent,
nu ar avea decât să-l susţină pe Nicuşor Dan, omul care a dedicat o incredibilă energie Bucureştiului
şi care tocmai şi-a anunţat candidatura.

Devenit teatrul operaţiunilor financiare la cel mai înalt şi neruşinat grad şi doar atât, Bucureştiul este
din nou scos la mezat în acest an de samsarii de partid. Încă mai e de smuls, încă mai e de dărâmat,
de tăiat, de mutilat şi se câştigă serios din asta. Şansa îi surâde şi de această dată „independentului“
cameleon Sorin Oprescu. Ce a lăsat în urma lui în ultimii ani se vede: clădiri de patrimoniu puse la
pământ în folosul unor căi de rulaj rapid prin centrul oraşului, nişte asfaltări în care îţi rupi maşina,
câini vagabonzi parcă şi mai mulţi, aceleaşi reclame indecente agăţate pe oriunde, nişte zdrenţe de
plastic delimitând axul arterelor, nişte paşi verzi ducând spre nicăieri, un cârnat lung, nişte ceasuri
aurite şi promisiunea altor şi altor proiecte megalomane. El, Oprescu, este candidatul pe care îl va
susţine USL, în virtutea aceluiaşi raţionament de partid: nu ce vom face pentru Bucureşti, ci cum vom
pune mâna pe el. Pentru că, altfel, USL ar fi avut şansa să prezinte bucureştenilor un candidat cu care
nu doar că l-ar fi bătut pe Oprescu, ci chiar ar fi avut de avansat ceea ce se cheamă un edil: pe Andrei
Chiliman, primarul Sectorului 1. Numai că, în numele unităţii USL şi al unei sincere antipatii
personale, Crin Antonescu a respins nu doar un mare atu al PNL, ci şi al Bucureştiului.

Acum, că tot vorbim de cutremurul din 1977, aflăm că doar 26 din 2.000 de clădiri au fost consolidate
şi că, la un eventual cutremur, câteva mii de oameni riscă să piară sub dărâmături. „Nu vă iubiţi
oraşul“, ne reproşa ambasadorul Franţei Henri Paul, văzând cu câtă uşurătate sunt demolate casele
de patrimoniu din Capitala României. Aşa e. Noi ştim doar să urâm. //

În afirmaţia de acum a lui Dan Şova regăsim linia politică mai veche a PSD, pe care o crezusem
abandonată, aceea de minimalizare, distorsionare, falsificare şi, în cele din urmă, de negare a
Holocaustului în România.

Siguranţa şi seninătatea cu care Dan Şova, purtătorul de cuvânt şi şeful Comisiei de etică al PSD, a
afirmat recent că la Iaşi nu a avut loc un pogrom în iunie 1941, nu reprezintă nici „o ipotetică
greşeală“, nici o „neînţelegere“, cum a precizat mai târziu, pe contul personal de pe Facebook,
posibilul ministru al Justiţiei din viitorul guvern USL. Era o emisiune TV, la Money Channel, târziu spre
noapte, în care Şova, ca unic invitat, într-o atmosferă convivială, se simţea în largul său şi, când a spus
răspicat că „datele istorice arată că la Iaşi au fost omorâţi 24 de cetăţeni români de origine evreiască
de soldaţi din armata germană. (...) Nu au participat soldaţi români. Este un lucru lămurit istoric“, se
vedea limpede că tânărul pesedist este chiar sincer. Cu atât mai mult cu cât a dat pe loc referinţe
despre bibliografia sa în materie de Holocaust (printre altele, o carte de Teşu Solomovici despre
mareşalul Antonescu).

Deşi absolvent de Istorie al Universităţii din Bucureşti, sursele lui Şova provin din cărţi obscure şi site-
uri sulfuroase, care alimentează sistematic şi neobosit imaginarul antisemit, nu doar al oamenilor de
o anumită vârstă, ci şi pe cel al tinerilor necunoscători de istorie. În fine, dacă îţi iei curajul să pătrunzi
pe forumuri, acolo, la adăpostul anonimatului, ai ocazia să dai peste antisemitismul pur şi dur, în cea
mai respingătoare formă a lui, pentru care „comentatorii de subsol“ nu economisesc nici ură, nici
prostie, nici fantezie.
Dar ce adaugă, cu adevărat, gravitate cazului de azi este că regăsim în afirmaţia de acum a lui Dan
Şova linia politică mai veche a PSD, pe care o crezusem abandonată, aceea de minimalizare,
distorsionare, falsificare şi, în cele din urmă, de negare a Holocaustului în România. Amăgirea ne-a
fost alimentată de discursul public pesedist, care a învăţat, între timp, să ţină cont de ce este voie şi
de ce nu este voie să se spună cu voce tare în spaţiul public. Intrarea României în NATO, petrecută în
guvernarea Iliescu-Năstase, a depins de reglementarea acestei chestiuni, a recunoaşterii crimelor
comise împotriva evreilor de către autorităţile române în anii ‘40. A existat un Raport Final al
Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România şi a fost emisă o lege care
interzice negarea Holocaustului. Există azi, şi sunt accesibile oricui, sute de cărţi, nenumărate
documente, muzee, filme documentare TV, simpozioane, care pot lămuri această chestiune.

Dar, după cum se vede, asta nu a schimbat esenţa unei gândiri profund viciate de mai vechile
stereotipii, iar afirmaţiile lui Şova de azi ne amintesc, până la cuvânt, dezbaterile din Parlamentul
României de la începutul anilor 2000, când un Adrian Păunescu, un Sergiu Nicolaescu şi chiar un
academician de talia lui Răzvan Theodorescu, în colaborare cu istoricul Gheorghe Buzatu susţineau cu
ardoare acelaşi lucru: în România nu a existat Holocaust. Dacă mai adăugăm şi schimbul de mesaje
din epocă între Guvernul Năstase (care afirma că „în cadrul frontierelor României nu a fost Holocaust
între 1940-1945“) şi Yad Vashem (care ridica obiecţii substanţiale la această afirmaţie, pe baza
documentelor şi a lucrării de referinţă a lui Jean Ancel), dar şi declaraţia lui Ion Iliescu din 2003,
făcută ziarului israelian Ha’aretz, cum că „Holocaustul nu a fost unic şi legat de populaţia evreiască în
Europa“, avem tabloul aproape complet al unei concepţii viciate, împărtăşite în mod ciudat de un
partid de stânga. Acestei concepţii, tânărul Şova nu a făcut decât să i se ralieze consonantic.

De aici, probabil, şi stupoarea „făptuitorului“, care, fidel liniei de partid, a aflat acum că, în materie de
Holocaust, una se gândeşte şi alta se spune. Că este aşa o arată, de-a lungul ultimilor ani, indulgenţa
cu care PSD a reacţionat la ineptele apariţii ale lui Mazăre, costumat, iresponsabil şi infantil, în
uniformă nazistă. Iar acum, în faţa gravelor afirmaţii ale lui Şova, care, în oricare ţară europeană, ar
pecetlui sfârşitul unei cariere politice, şeful partidului, Victor Ponta, vine cu un soi de glumă,
recomandându-i împricinatului un mic concediu de documentare: „L-am anunţat (pe Şova) că de
astăzi nu mai activează ca purtător de cuvânt al PSD până nu pleacă la Muzeul Holocaustului din
Washington etc.“. Aşadar, nu o distanţare, fermă, explicită, cum pe bună dreptate ceruse Michael
Shafir, ci o suspendare din funcţie până la reîntoarcerea dintr-o călătorie peste ocean.

Şi mai e ceva la fel de condamnabil: reacţia nedumerit-placidă a moderatorului Andrei Gheorghe faţă
de afirmaţiile negaţioniste ale lui Şova, pe care s-ar fi cuvenit, pe loc, să le amendeze. //

D-na Udrea, şefa pe Bucureşti a PDL, a înţeles că nu-l poate prinde nici cu arcanul pe Raed Arafat,
doar cât să-l bată - pentru ea - pe Sorin Oprescu. Scurt însă, foarte scurt, trebuie să scoată de unde,
de neunde un candidat pentru Bucureşti, chiar dacă sondajele arată că, pentru ea şi colegii ei de
partid, în 10 iunie, şansele sunt mici. De fapt, inexistente. Şeful cel mare e convins şi el că în PDL-ul de
azi nu e ac de cojocul lui Oprescu. Dar d-na Udrea e ambiţioasă. Ar vrea să demonstreze nu doar
şefului, ci şi lumii întregi că, dacă ea vrea, se poate. Ce? Ştie dumneaei. Aşa că nu ezită să tatoneze
combinaţii oricât de fistichii. Că unu’ ca Becali cu care aranjase câte ceva a tradus-o cu fratele Vadim,
stricându-i socoteala, nu contează.

Ea se bate mai departe. Cel mai sigur îl va desemna candidat la Primăria Capitalei pe Silviu Prigoană. E
în negru, bun de gură, haios, bogat, dă bine la televizor şi cu pliciul, mai ales la Măruţă şi în Cancan,
ştie ca pe apă chestia cu gunoiul, va veni de hac şi maidanezilor, de ce nu?, cu cârnaţi otrăviţi, vrea
pedeapsă cu moartea ca tot românul, nu se sfieşte să vorbească despre fetele de pe centură, în fine,
e mai popular decât toată Mişcarea Populară. Că PDL va pierde Bucureştiul – pierdut încă de pe
vremea borduriadei lui Videanu – nu mai încape vorbă. Dar şi aşa, d-na Udrea vrea să demonstreze că
poate să scoată cu candidatul ei o cifră cât de cât. Ea are voinţă şi metode. Nu ca sclifositul de
Cristian Preda sau, şi mai rău, scorpia de Macovei. Din vârful Bruxellesului, ăştia vin cu Tocqueville,
principii, coduri, baliverne! Fără nicio legătură cu viaţa pungilor cu orez şi pui congelat. Ea, d-na
Udrea, a demonstrat că există chiar mai mult de-atât, cum ar fi viaţa piscinelor, a patinoarelor… Aşa
încât, o să-l mai probeze încă puţin pe Prigoană, dar mai mult ca sigur că omul ei negru va fi în
tendinţe pentru 10 iunie.

Succesuri!

I se mai spune „Soarele“. Sau „Barosanu’“. Alţii vorbesc de unul dintre celebrii „băieţi deştepţi“. Mai
este cunoscut prin sinteza ideologică din care rezultă că o conlucrare a PDL cu PSD îi stă ca „un
broscoi în gât care urcă şi coboară“. Apare acum în referatul procurorilor în cazul Ioan Andreica & co.
de la Bistriţa Năsăud, unde s-au sifonat nişte grămezi de bani după o reţetă validată de viaţă. Viaţa
corupţilor. Deturnare de fonduri, licitaţii trucate etc. Ioan Oltean, secretarul general al PDL, amintit
doar în dosarul citat mai sus, sare însă ca ars: apariţia numelui său în dosarul rechinilor din parohia pe
care o păstoreşte este un atac politic „care vine din interiorul sau din exteriorul PDL“, întrucât „eu am
o poziţie politică care poate deranjează pe unii“, se plânge deputatul.

Cum exteriorul PDL e mare, sper că „Barosanu’“ nu are în vedere NATO sau omuleţii verzi de pe
Marte. Chestia cu „atacul politic“ am tot auzit-o de când DNA tulbură liniştea demnitarilor. Am mai
auzit şi „nu am nimic pe conştiinţă“, ca şi cum procurorilor care ajung în măruntaiele mizeriei umane,
de declamările unuia sau altuia pe teme de conştiinţă, le-ar arde. Cert e că, până la lămurirea
lucrurilor, iar deputatul Oltean somează DNA s-o facă, doamna, soţia domnului Oltean, e acţionar în
firma lui Andreica. Iar domnul, conform declaraţiei de avere de pe site-ul Camerei Deputaţilor, deţine
acţiuni la aceeaşi firmă.

Dar nu e nimic rău în asta. „Kapitalism, reţeta noastră secretă“ – cum bine observa Alecu Solomon –
cu firme şi acţiuni la firme se face. Rău e că Barosanu’, ca şef politic pe Bistriţa, l-a cauţionat pe
Andreica, ajuns secretar de stat în Guvernul României. L-a cauţionat şi pe vestitul Nelu Botiş, ministru
la un moment dat în acelaşi guvern. Mai aveţi şi alţi clienţi, domnu’?

Evaporarea lui Boldea arată generoasele găuri legislative prin care un borfaş poate să scape cu legea
în mână.

Pentru misiunea Comisiei Europene venită săptămâna trecută în România ca să vadă la faţa locului
cum funcţionează instituţiile statului şi sistemul legislativ în raport cu corupţia (y compris
compatibilitatea noastră cu spaţiul Schengen), spectacolul oferit de Bucureşti a fost neaşteptat de
complet, chiar o capodoperă în materie, am putea spune. Piesa a părut pregătită în detaliu, legislaţie
şi scene vivante, ca şi cum ar fi trebuit să demonstreze, chiar şi celor mai grei de cap, că nu suntem în
stare s-o rezolvăm cu corupţia, dar că războiul nostru cu laleaua olandeză va continua. Bref, chiar sub
ochii misiunii CE, un deputat, Mihail Boldea, acuzat de grave înşelăciuni imobiliare, soldate cu un
prejudiciu de circa 2 milioane de euro, iese din ţară exact în intervalul reglementat de legea
românească pentru ridicarea imunităţii sale. 5 zile, dacă punem şi week-end-ul. O face, repet, legal,
lăsându-i în urma lui pe procurorii DIICOT cu buza umflată şi un scandal cât casa. Aflăm că
împricinatul l-ar fi înştiinţat pe procurorul de caz că o să plece. Şi că omul legii i-ar fi zis: du-te. Şi s-a
dus...

A început tevatura: rând pe rând au intrat în scenă toţi capii statului, procurorul general, şeful
DIICOT, inspecţia CSM. Până şi şeful statului, care a promis că deputatul fugar (care la ora trecerii
graniţei, conform legii, nu era fugar) va fi dibuit şi în gaură de şarpe. Nu e cazul, a intervenit insolent
Boldea, ocupat cu safari într-o ţară africană. Mă voi întoarce singur. E un circ inutil ce se întâmplă la
Bucureşti. Şi azi, 26 martie, chiar s-a predat la Nairobi.

Misiunea CE a luat notă şi a plecat la Bruxelles. Acum formulează probabil paragrafe din Raportul pe
justiţie din vară. Şi are ce formula.

La Bucureşti, se caută vinovatul. Iar am făcut-o de oaie. Se arată mai întâi cu degetul spre imunitatea
parlamentarilor, scrisă cu litere de aur în Constituţie. Anul trecut, în proiectul de revizuire a
Constituţiei avansat de preşedinte, revizuire care nu a mai avut loc, Curtea Constituţională a ras ca
neconstituţional articolul privind eliminarea imunităţii, cât şi pe cel care privea confiscarea extinsă a
averilor dobândite prin infracţiuni. Cine ar mai putea să umble la imunitatea parlamentarilor?
Parlamentarii. Dar ei au luat-o ca pe o datorie sacrosanctă, ca, umăr la umăr şi transpartinic, s-o
apere. Şi au tot apărat-o, înfruntând vitejeşte obiecţiile presei, ale diplomaţilor străini şi ale Comisiei
Europene. Procesele de corupţie s-au împotmolit ani şi luni de zile până când parlamentarii au luat
dureroasa decizie de a ridica imunitatea câte unui confrate picat în plasa procurorilor. Adrian
Năstase, Ridzi, Cătălin Voicu, Dan Păsat au fost feriţi de către colegii lor de parlament, cât s-a putut,
de ridicarea imunităţii.

În al doilea rând, evaporarea lui Boldea arată generoasele găuri legislative prin care un borfaş poate
să scape cu legea în mână. De ce, de pildă, nu i s-a dat interdicţie lui Boldea de a părăsi ţara? Păi,
pentru că legislaţia noastră interzice aplicarea a două măsuri preventive pentru aceleaşi fapte, iar
procurorii susţin că urmăreau arestarea individului, pentru a-l împiedica să exercite presiuni asupra
persoanelor implicate în infracţiunile sale, inclusiv asupra victimelor. De ce însă nu au găsit procurorii
un tertip procedural (există!) pentru a-l reţine pe Boldea? De ce, dacă era monitorizat, procurorii care
e de crezut că au văzut şi ei filme poliţiste nu au găsit metode (există!) ca să-l reţină înainte de a
ajunge la graniţe? „Obosiţi“, stresaţi, stângaci, se spune despre procurori. Sau, de ce nu, de conivenţă
cu infractorul. I-am mai văzut zburând de sub nasul autorităţilor, ascuns într-o turmă de miei, şi pe
Haissam, şi pe Dinel Staicu, devenit prin schimbare de nume Dinel Nuţu. La fel Necolaiciuc, Nicolae
Popa.

În al treilea rând, se ridică problema cum ajung în parlament hoţomani ca Boldea, Păsat, Ridzi? (Pe
ăştia îi ştim din anchete, dar oare nu mai sunt şi alţii, încă neprinşi şi doar pentru asta încă sunt
curaţi?) Cine îi selectează în partid? Pe ce criterii sunt puşi să candideze ca să ajungă în parlament?
Circulă aproape la vedere preţul pe care un candidat/client la deputăţie trebuie să-l achite
barosanilor, şefilor de organizaţie. Şi de când cu aşa-zisul uninominal, preţul a devenit extrem de
piperat. Dar, se pare că face. Clientul-candidat „investeşte“ iniţial suma cea piperată, ştiind clar că,
ajungând la butoanele robinetului bugetar, şi-o va scoate înzecit, chiar dacă mai lasă o parte şi la
partid. Încrengăturile financiare dintre şefii partidelor în teritoriu şi clienţii ajunşi în parlament sau în
guvern devin adevărata raţiune de a fi a politicii de azi. Acesta este businessul şi este nemaipomenit
de profitabil. Ultima „legătură periculoasă“ scoasă la iveală de procurorii anticorupţie este cea a lui
Ioan Andreica, fost secretar de stat, care a pretins 1.200.000 de euro unei societăţi comerciale,
pentru măsluirea unei licitaţii, cu Ioan Oltean, secretar general al PDL. În limbajul clientelei, el este
„barosanul“ de Bistriţa-Năsăud, câmpul de acţiune al lui Andreica. Este o „legătură periculoasă“ nu în
sensul că Ioan Oltean ar fi implicat în sifonarea banilor. Dar „barosanu“ este responsabil, în calitatea
sa de şef politic, de recrutarea şi promovarea unui Andreica. Sau Botiş.

Aşa se face că România, condusă de tipi în Armani şi Gucci, rămâne o ţară tot săracă, fără drumuri şi
fără căi ferate.

La ora actuală, PP-DD se apropie de 20% în sondaje. Fie şi un procent de 10% reprezintă nu doar o
aberaţie amuzantă pentru o ţară care se zbate de 22 de ani să iasă din marasm. E o perspectivă de-a
dreptul îngrijorătoare.

Pe ecranul împuţinat de anunţuri (nu lipseşte cel prin care se cer bani telespectatorilor pentru
salvarea OTV), Dan Diaconescu îşi explică programul de guvernare: scrie pe o tablă, pe puncte, ce se
va întâmpla chiar din a doua zi de după alegeri, când Partidul Poporului - Dan Diaconescu (PP-DD) va
câştiga şi va prelua puterea. Punctul 1: fiecare om se va duce la un ghişeu unde, în doar 5 minute, îşi
va înfiinţa o firmă şi va primi pe loc 20.000 de euro. Urmează o cazuistică încurcată care îi priveşte pe
şomeri, 2 milioane de oameni, care, se înţelege, nu vor mai fi şomeri, ci oameni de afaceri...

Dan Diaconescu nu e un naiv. Ştie bine că nu va prelua puterea şi că ghişeul cu cei 20.000 de euro
este doar o poveste, o momeală pentru credulii săi adepţi, destui, însă el vrea şi mai mulţi. Tot mai
mulţi, ca să-şi rotunjească cât mai frumos procentul cu care îşi va cere drepturile în următorul
parlament. Chiar cu înjumătăţirea jumătăţii postului OTV de către CNA şi cu închiderea lui din 4 iulie,
sau poate tocmai de aceea, ascensiunea lui Dan Diaconescu nu mai poate fi oprită. Dar oare a vrut
cineva s-o facă? Dan Diaconescu ţipă acum ca din gură de şarpe că înjumătăţirea din nou a licenţei
OTV, stabilită de Consiliul Naţional al Audiovizualului, reprezintă o decizie „personală“ a lui Traian
Băsescu, „ajuns la disperare în faţa sondajelor“, ştiind câte avantaje poate recolta din postura de
victimă politică. „Există deja aşa, ca o cruciadă a copiilor, care se strâng pe lângă părinţi, pe lângă
bunici, şi strigă şi ei «Jos Băsescu». Dacă copiii mai zic şi Jos Băsescu, ce să facem? Cred că lucrurile
sunt clare, se joacă cu puşcăria pe masă“, interpreteză cu dramatism ultimele întâmplări liderul
antisistem. El explică poporului OTV că decizia de reducere a licenţei este motivată şi de faptul că,
atunci când PP-DD va „câştiga“ alegerile, Traian Băsescu „într-o lună-două-trei e suspendat şi se reia
procesul Flota“. Amestecând delirul şi minciuna cu crâmpeie de adevăr, după o metodă validată de
CV Tudor, Dan Diaconescu spune pe post lucruri grozave despre membrii CNA (nu i-am auzit
protestând), despre politicieni din guvern, al căror nume doar îl sugerează, despre judecători şi
procurori şi, pe deasupra tuturor, despre preşedintele Băsescu, cel care i-ar dirija pe toţi cei de mai
sus, întru nimicirea lui.

Dar nu CNA stă în calea PP-DD, în ciuda somaţiilor, amenzilor şi a întreruperilor de program. CNA a
închis ochii de mult prea multe ori de-a lungul anilor la circul OTV-ist difuzat indecent seară de seară,
permiţându-i astfel lui DD să fie ce e azi. Şi chiar mai mult. Nici preşedintelui nu e de crezut că îi mai
stă mintea la DD. El a ştiut să profite de studioul rău famat în campania sa electorală (ca şi alţi
politicieni), după cum, azi, Dan Diaconescu ştie să profite de pe urma preşedintelui, victimizându-se:
„OTV a fost interzis astăzi de Traian Băsescu din motive politice“, afişează organul de presă al PP-DD.
Cum să mai aibă resurse preşedintele Băsescu să-l ia în seamă pe DD, când spectacolul naufragiului
PDL, cu echipajul care abandonează corabia călcându-se în picioare, dar mai având timp să ţină
speech-uri despre ideologie, nu conteneşte să uimească? Nici presa, câinele de pază al democraţiei
(la alţii, nu la noi), nu mai are cum să-l oprească pe DD. În timp, colegii săi de breaslă l-au luat peste
picior sau s-au distanţat pudic de el, în realitate, însă, în propriile emisiuni şi-au găsit modelul în OTV,
copiindu-i formula „de succes“ a subiectelor-serial, cu personaje excentrice. DD a intrat cu brio şi în
ierarhia „intelectuală“ a lui S.O. Vântu, managerizată ritualic de Mihai Tatulici, sub titulatura
pompoasă de proiectul Zece pentru România. Concomitent, starea materială a lui DD a atins, nu se
ştie cum (întrucât toată presa a intrat la apă), cote uimitoare: maşini de lux, elicopter, iaht, exact cum
îi stă bine unui lider antisistem al unui Partid al Poporului...

La ora actuală, PP-DD se apropie de 20% în sondaje. Fie şi un procent de 10% reprezintă nu doar o
aberaţie amuzantă pentru o ţară care se zbate de 22 de ani să iasă din marasm. Este o perspectivă
de-a dreptul îngrijorătoare. Dacă ne gândim că în actuala situaţie CV Tudor şi Gigi Becali îşi numără cu
încredere şansele de a pătrunde în parlament, ne putem face o idee de ce ne va fi dat să vedem şi să
auzim în viitoarea legislatură. //

Este un medic strălucit. Specializat în bypass-ul coronarian şi autorul primului transplant de inimă din
România. Pe mâna lui pricepută şi-au lăsat inimile, cu succes, şi Nicolae Văcăroiu, şi Cristi Borcea.
Recunoaşteţi că, atunci când vine vorba de operaţii cardio, invariabil, ni se strânge inima. Iar  medicul
care se încumetă să taie şi să înnoade fire pe cord deschis este privit mai ceva ca un Dumnezeu.

Dumnezeul nostru român se numeşte Şerban Brădişteanu. Dar, ca la noi, acest dumnezeu parcă
locuieşte în Iad. E băgat într-o afacere atât de jegoasă şi cu bani atât de mulţi, încât ai zice că este nu
doar locatar al Iadului, ci însuşi şeful lui. În 2007, Şerban Brădişteanu era trimis în judecată, fiind
acuzat că în 2001-2002, pe când era senator PSD (ce i-o fi trebuit?), ca preşedinte al Comisiei de

evaluare în cadrul unei licitaţii organizate de Ministerul Justiţiei (cu Rodica Stănoiu la volan), ar 
fi fost parte la mânărirea ei, aducând statului un prejudiciu de vreo 9,2 milioane de euro. Atunci, ca şi
acum, banii din sănătate erau pe sponci, iar în spitale, ca şi azi, pacienţii  veneau cu vată şi spirt de
acasă. Bănuţii-mită, ce ar fi revenit acestui mare cardiolog, ar fi fost vreo 4 milioane de euro.

Să faci infarct. Asta o fi simţit, probabil, şi judecătoarea Elena Burlan de la Tribunalul Bucureşti, care a
dat cu ciocănelul în masă, achitându-l pe marele nostru medic în 2009, cu motivaţia că mita e atât de
mare, că nu poate fi adevărată. Dosarul Brădişteanu a revenit recent în actualitatea aceluiaşi Tribunal
Bucureşti. Ministerul Justiţiei vrea să recupereze cu titlu de despăgubiri civile cele 9,2 milioane de
euro. Poate că Brădişteanu n-a înhăţat chiar toate milioanele alea de euro. Cert este însă, şi deja e
foarte mult, că Brădişteanu are un off-shore în Insulele Virgine Britanice (care nu se ocupă de bypass)
şi că a solicitat un TopCard Visa-Gold, alimentat tocmai de societatea CC Med AG Elveţia, fericita
câştigătoare a licitaţiei coordonate de acelaşi Brădişteanu în 2001. Păcat.

Va spune cu siguranţă, dacă deja n-a făcut-o, că n-a ştiut, n-a văzut, n-a auzit. Că, prins cu dezertarea
colegilor săi de partid, cum de altfel şi dumnealui dezertase cândva, nu foarte de mult, din partidul
liberalilor, n-a avut habar că a susţinut, din calitatea sa de preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava,
tocmai Păţania lui Somnorilă, cu care acum a păţit-o. Gheorghe Flutur devine astfel patronul
„spiritual“, dar şi, din bani publici, material, al unui volum care îl are pe copertă pe... Corneliu Zelea
Codreanu.

Şi asta după ce, în 2010, acelaşi Consiliu Judeţean, condus de acelaşi domn Flutur, patrona apariţia
unei alte cărţi, Prin labirintul vieţii, a aceluiaşi autor, George Ungureanu: un fost membru activ al
Mişcării Legionare. „Este inexplicabil şi revoltător să asistăm la susţinerea şi promovarea imaginii, de
către conducerea Consiliului Judeţean Suceava, a unui fost legionar care a luat parte activă la politica
antisemită a statului.
De asemenea, suntem profund îngrijoraţi de promovarea unei literaturi memorialistice sau destinate
tinerei generaţii, având ca mesaj idei şi personaje ale Mişcării Legionare“, se spune în comunicatul de
presă al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Aşadar, ne
învârtim în cerc: Dan Şova ieri, azi Gheorghe Flutur. Despre care ni se spune „consolator“: „nu, ei nu
sunt antisemiţi, sunt numai ignoranţi“. Şi ce-i cu asta? Efectul e acelaşi. Şi, dacă tot a venit vorba de
Gheorghe Flutur şi de ale istoriei, ştiute şi neştiute, ne amintim cum, în urma cu câţiva ani, acelaşi şef
de Suceava dorea morţiş să-l pună director la Arhivele Naţionale pe un protejat de-al său, antrenor
sau arbitru de fotbal.

Averea SNCFR a fost dată în administrarea Societăţii Feroviare de Turism, cu scopul devenit clar acum
de a fi „izolată“ şi „preparată“, astfel încât anumiţi oameni de afaceri autohtoni care i-au mirosit
potenţialul s-o ia pe nimic.

Dintr-un excelent reportaj difuzat de PRO TV în emisiunea România, te iubesc!, aflăm că SNCFR (mai)
are încă un patrimoniu turistic considerabil, distribuit în zone vestite ale ţării, ca Snagov, Băneasa,
Vatra Dornei, Sinaia, Eforie, Sighişoara, Sibiu. E vorba de terenuri bine amplasate, vile, restaurante şi
hoteluri, dar şi de câteva trenuri de epocă, splendide bijuterii, totul administrat de Societatea
Feroviară de Turism (SFT), creată în 2003-2004. Această nemaipomenită bogăţie arată însă ca
pierdută într-o zonă crepusculară: ziduri dărăpănate şi mâncate de igrasie, ferestre sparte şi mochete
mustind în apă, laolaltă cu resturi de tapet elegant, candelabre într-o rână şi mobile, cândva, luxoase.
În unele foste hoteluri, oamenii străzii, câinii vagabonzi şi şobolanii şi-au găsit, după nevoi, culcuşul. Şi
asta, la lumina zilei, în mandatele succesive ale tuturor miniştrilor Transporturilor din 2003 încoace şi
sub ochii deputaţilor şi senatorilor de toate culorile.

Au ştiut oamenii ăştia despre manevrele de la SFT? Dacă au ştiut şi au tăcut e grav, cum la fel de grav
e şi dacă n-au ştiut, iar acum, când ştiu, nu se întâmplă nimic. „Prostie? Sau hoţie?“ este întrebarea
laitmotiv a reporterului PRO TV, Cosmin Savu, care ne arată cum unicul tren sanitar din Europa a fost
tăiat şi vândut la fier vechi anul trecut şi cum trenurile de epocă ruginesc, ce-i drept, păzite, în staţii.
Să mai notăm că, în ansamblu, SNCFR are datorii, la bugetul de stat şi furnizori, de aproape un miliard
de euro pe care guvernul se pregăteşte să le şteargă, prin transformarea lor în acţiuni... Că, faţă de
aceste fără de leac pierderi ale companiei, tânărul ministru Nazare declara că e hotărât să lupte cu
infractorii... mai exact, cu cei care nu-şi cumpără bilet de tren şi merg cu naşu’.

Să revenim însă la încă averea SNCFR, dată în administrarea Societăţii Feroviare de Turism, cu scopul
devenit clar acum de a fi „izolată“ şi „preparată“, astfel încât anumiţi oameni de afaceri autohtoni
care i-au mirosit potenţialul s-o ia pe nimic. O spune celebrul Mihai Necolaiciuc, fost director general
al CFR în guvernarea Năstase, cercetat în prezent pentru abuz de putere şi deturnare de fonduri de
circa 70 de milioane de euro. „Surpriza pe care am avut-o eu e că a apărut acest SFT. Asta a fost. A
apărut şi s-a băgat în ea numai hoteluri, restaurante şi cam aşa ceva, nu? Active imobiliare atractive,
am putea spune. Înseamnă că asta a fost făcută ca să se vândă...“, conchide relaxat Necolaiciuc,
recunoscând că „au venit şi la el“ persoane care să îi propună vânzarea în pierdere a anumitor active.
„Unu’ venise aşa ca dumneavoastră. Facem jumate-jumate, facem târgul mâine“.

Jaful organizat la SFT s-a constituit în jurul modelului dat de Hotelul Astoria de lânga Gara de Nord,
pierdut în 2007: pentru o datorie de 17.500 de euro, hotelul este ameninţat cu executarea silită.
Societatea Feroviară de Turism, cea care administra hotelul, angajează pentru reprezentarea în
instanţă o firmă de avocatură, Sfârâială şi Asociaţii (observaţi ironia sorţii!). Dar avocaţii Sfârâială nu
sunt plătiţi şi se întorc împotriva societăţii. Câştigă procesul şi hotelul, contra a 500.000 de euro, pe
care îl vând ulterior cu 2,5 milioane de euro. Odată pusă la punct, ingineria financiară merge strună şi
în cazul unui teren de pe malul Lacului Herăstrău: evaluat iniţial la 50 de milioane de euro, ajunge în
mâinile unei firme din Constanţa pentru doar 830.000 de euro.

În fine, cel mai de soi activ al SFT, complexul Astoria din Snagov, întins pe o suprafaţă de 22 de
hectare, cu sală de conferinţe, dotată la vremea respectivă după ultimul răcnet, piscine, săli de sport,
restaurante şi locuri de cazare, este acum într-o stare de jalnică degradare. Din toamna lui 2011,
complexul a fost închis, iar angajaţii de aici au fost puşi pe liber. În jurul clădirilor lăsate dinadins să se
ruineze, amuşină însă mulţi „antreprenori“ interesaţi să achiziţioneze complexul la un preţ cât mai
mic. De pildă, piscina complexului, care a costat peste un milion de euro, a fost închiriată în 2009 cu
345 de euro pe lună, şi, prin acte adiţionale, a ajuns la 455 de euro pe lună... Ş.a.m.d.
Cazul Societăţii Feroviare de Turism nu este, se înţelege, decât un strop de apă în oceanul jafului
postcomunist. Şi asta ştiind, ce căutăm noi oare în UE, NATO, Schengen?

În 2008, la 1 Decembrie, de Ziua Ţării, Gabriel Oprea devenea un falnic general locotenent cu
trei stele, primind din mâna preşedintelui Băsescu, cel care îl numise nu cu prea multă vreme în
urmă „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase“, toate însemnele gradului şi promisiunea că vor
urma şi alte bunătăţi, dar, contra cost. Doamne-ajută! Să fie primit! a zis proaspătul general.

Costul a trebuit plătit destul de repede, chiar imediat după căsătoria din interes a PDL cu PSD, când
Oprea a ajuns la Interne. Mirosind însă că nu-i a bună şi că Oprea îşi face ochi dulci cu Satana, vulpile
din Kiseleff l-au retras. Pe Dâmboviţa a mai curs ceva apă, nu prea multă, şi, când Cabinetul Boc al nu-
ştiu-câtelea atârna într-o aţă, generalul a sărit şi, „pentru stabilitatea României“, a făcut iute un par-
tid, botezat pompos Uniunea Naţională pentru Progresul României, cu grup parlamentar cu tot,
proptea pentru nefericitul Guvern Boc. Doamne-ajută! Să fie primit!, a fost rândul preşedintelui şi al
PDL să zică.

Partidul generalului a greblat o oaste de strânsură, cu tot felul de nemulţumiţi şi de flămânzi din PSD
în primul rând şi câte ceva din PNL. Gabriel Oprea ajunge astfel ministrul Apărării în Cabinetul Boc al
nu-ştiu-câtelea, dar cere portofolii şi pentru alţi colegi, se înţelege, tot „pentru stabilitatea
României“. PSD rămâne să se zbată în opoziţie, dar în inima generalului care acceptase puterea doar
pentru că se gândea „la stabilitatea României“, icoana sfântă din inima lui rămânea tot aia încadrată
de cei trei trandafiri.

În fine, ziua cea mare a sosit: PSD ajunge la putere şi, cum sângele apă nu se face, generalul şi
partidul său, UNPR, trec de partea revoluţiei, semnând un protocol de colaborare cu PSD. Aţi ghicit:
totul „doar pentru stabilitatea României“. Amin!

Strânsă cu uşa de ziarişti, Corina Dumitrescu, ciudata (pentru neavizaţi) nominalizare a Guvernului
Ponta pentru Educaţie, a convenit să dea explicaţii. În sprijinul pasajului ei pe la Stanford-Hoover,
Corina Dumitrescu a adus cu nesăbuit aplomb o înregistrare audio cu un profesor american.
Stupoare, însă. Profesorul american, Robert Deutsch, este un fost român. Nimeni altul decât artizanul
sulfuroasei escrocherii Megapower, prin care statul român a fost devalizat de vreo 20 de milioane de
dolari, în anii ‘90, afacere despre care ne-ar putea spune multe, dacă ar vrea s-o facă, Theodor
Stolojan, Petre Roman şi chiar briliantul BNR, „împrumutat“ acum Guvernului Ponta, Florin
Georgescu. Robert Deutsch are o avere considerabilă, cum altfel?! şi îl regăsim foarte activ în zorii
bolşevismului românesc – „credeai c-am murit, neică?“, sună o celebră replică din Caragiale – însă,
prin conexiunea cu protejata sa, Corina Dumitrescu, se înţelege că mai are încă un cuvânt de spus la
Bucureşti, de ce nu şi la Moscova, şi în ziua de azi... Dar, în fine, Corina Dumitrescu (aflată în cărţi şi
pentru Justiţie; oare ce să facă ea acolo?) a fost retrasă. Până şi lui Victor Ponta, procurorul însărcinat
pe vremuri să ancheteze / muşamalizeze jaful Megapower, pedeegri-ul deocheat al Corinei
Dumitrescu, dat la iveală de ea însăşi, i s-a părut prea de tot. În fapt, rolul ei la Educaţie, ca şi al
ultimului nominalizat, Ioan Mang, ar fi fost acela de a face treaba murdară, pentru readucerea la foc
continuu a universităţilor private-fabrici de diplome, până în toamnă. La toamnă, când, prin vot, USL
va fi validată şi va începe adevărata domnie, PSD ar fi înscăunat-o pe Ecaterina Andronescu, doamna
cu aer de fetiţă cuminte care taie cu lama pe ascuns insecte vii. Atunci va şi începe efectiv lucrarea de
propăşire a şcolii româneşti cu profituri maxime pentru toată profesorimea clientelă de partid.

O piesă grea a guvernării Ponta, dacă nu cea mai grea, este însă Dan Voiculescu. El nu a primit niciun
portofoliu, nici n-ar avea nevoie, pentru că ambiţia lui de a conduce, nu un partid, nu un trust media
propagandistic, ci chiar România, este contribuţia sa la proiectul USL. Deocamdată, prin delegaţie,
Voiculescu a preluat controlul pe Agricultură. Ministerul de resort este parte prejudiciată (circa 60 de
milioane de euro) într-un proces cu Voiculescu şi este de aşteptat ca delegatul său la Agricultură
(dator stăpânului şi cu bani, 295.000 de euro) să se dea peste cap să închidă litigiul, vă las să ghiciţi în
favoarea cui. De ce însă ar fi notabilă prezenţa lui Voiculescu în actuala configuraţie a puterii mai
mult decât a cetei de baroni înfometaţi care a reuşit, în fine, să debarce şleahta baronilor sătui?
Pentru că Dan Voiculescu are ceva din aerul lui Robert Deutsch, după cum Robert Deutsch are ceva
din aerul lui Voiculescu şi, laolaltă, ceva din aerul „tare“ al acestui guvern, „cel mai curat şi cel mai
cinstit“ din istoria României. Expertul nostru în „moştenitorii Securităţii“, Marius Oprea, explică într-
un interviu: „Adevărul în legătură cu Dan Voiculescu s-a aflat. E drept, nu tot adevărul. S-a aflat doar
că a fost informator, dar el a fost mai mult decât atât. A fost şeful  Crescent, firma care lucra pentru
Securitate în cadrul  IC Dunărea  şi a participat în mod activ la devalizarea economiei româneşti. Nu
pot să uit ce făcea firma  Crescent  şi cum şi-a realizat Dan Voiculescu acest imperiu financiar“. Şi, în
alt loc, în care descrie cum „s-a privatizat Securitatea“, Oprea trage concluzia: „De fapt, comuniştii au
iubit dintotdeauna capitalismul, pe care formal declarau că vor să-l distrugă. Partidul se transformase
de multă vreme într-o piaţă pe care se trafica putere şi influenţă, după toate regulile cererii şi ofertei.
Tocmai de aceea foştii securişti s-au dovedit cei mai potriviţi să preia frâiele tranziţiei la economia de
piaţă, pentru că ei aveau dezvoltate abilităţile, aveau banii şi informaţiile necesare“. Spun unii că nu
mai suntem în tranziţie. Dar frâiele? Pe unde-or fi?

Vă reamintesc că suntem ţară membră a NATO şi UE. FMI încheie acorduri cu România. La Kremlin,

Putin se instalează ca un împărat. Iar noi nu ne aflăm la prima încercare (recitiţi stenogramele PSD)
de a-i duce de nas pe occidentali cu caracatiţele noastre bizantino-securistice.

Poziţia nefirească a lui Victor Ponta ţinându-l în braţe pe plagiatorul său ministru Mang, după ce-şi
încercase norocul şi cu mult graţioasa, dar ultracontroversata Corina Dumitrescu, seamănă izbitor cu
acele parodii haioase care circulă acum pe net, cu Traian ţinând în braţe maidanezul cu fular, pe
treptele Muzeului de Istorie. O simbolistică solemnă, „cel mai cinstit guvern“, se face ţăndări şi se
duce pe apa Sâmbetei odată cu hoţiile pe care, din câte vedem, ministrul Educaţiei numit de Ponta şi-
a clădit cariera. Abia acum, când cu articolele copiate de Mang, putem înţelege de ce anul trecut
acest corifeu al IT copy-paste şi al PSD le-a plâns de milă elevilor traumatizaţi de camerele de luat
vederi la examenul de Bac. S-a pus, de bună seamă, în locul lor: cum, s-o fi gândit Mang, să-ţi mai îm-
podobeşti CV-ul cu care să avansezi în viaţă, dacă nu copiezi?!
Aşadar, cu povara lui Mang în braţe, Ponta trece de pe un picior pe altul, încercând să câştige timp.
Baronii de la particulare tropăie furioşi, presa ţipă, scoţând în fiecare zi un plagiat marca Mang,
tocmai acum când el se angajase să piloteze „cel mai cinstit guvern al României“ pe ruta Bucureşti-
Bruxelles şi retur, dându-i cu tifla din mers dictatorului. „Sunt accidente de parcurs, deşi nedorite, dar
inevitabile“ (cum adică, „inevitabile“?), i-a sărit în ajutor Iliescu, dar Ponta nu ştie ce să facă. Şi, mai
ales, nu poate, pentru că potaia pe care o ţine în braţe şi care începe să semene tot mai mult cu un
măgar se ţine strâns, nădăjduind că haita transpartinică şi înrăită care simte că acum ori niciodată va
pierde ori nu ciolanul îşi va face treaba. În partid, în guvern şi în stat.

Deocamdată, Ponta l-a aruncat pe Mang peste gardul Academiei, poate i se pierde urma prin
boscheţii din parc şi presa o să uite. Dar, bucluc! Mang i s-a întors la loc, în braţe: preşedintele
înaltului şi imparţialului for s-a găsit să anunţe că nu a primit nicio sesizare nici de la Ponta, nici de la
guvern, nici de la PSD. (La închiderea ediţiei, sesizarea s-a făcut). Pălăria pe care ar fi trebuit să ne-o
scoatem în faţa lui Ponta începe să-i cadă pe nas premierului care conduce (oare?) „cel mai
cinstit etc.“.

Viteza ameţitoare de intervenţie, atât pe orizontala, cât şi pe verticala guvernării, arată că adevăraţii
PSD-işti şi Dan Voiculescu, aflaţi în spatele lui Ponta, au ochiul câmpului, interese precise şi puţin timp
la dispoziţie.

Când se află în opoziţie, toate partidele promit marea cu sarea din dorinţa de a câştiga cât mai multe
voturi prin care să ia puterea. Cu atât mai mult în România, unde numeroşi votanţi naivi, prizonieri ai
statului, tot speră în miracole de la o zi la alta sau măcar în ceva chilipiruri de campanie, fără să fie
deprinşi să evalueze promisiunile şi să pună întrebarea simplă „de unde banii?“. Pe un mare panou
electoral, de pildă, USL clamează: „Ei v-au luat, noi vă dăm înapoi“. Însă de unde banii? Observăm că
reîntregirea salariilor bugetare nu s-a făcut „imediat“, cum anunţa Ponta înainte de a fi premier, ci se
va face în etape şi, în realitate, banii daţi înapoi nu vor fi decât hârtii fără valoare, generate
conjunctural prin inflaţia „controlată“ de BNR. Aşadar, de la vorbele înaripate în opoziţie la faptele
terestre de la guvernare e cale lungă, iar realitatea din visteria ţării, conectată fatal cu turbulenţele
europene (invocate abia acum de Ponta şi ai lui), nu lasă o prea mare marjă de manevră.

Când se află în opoziţie, toate partidele acuză virulent politizarea, arătând, pe bună dreptate, cu
degetul spre clientela care este înscăunată în posturi nu pe criterii de competenţă, ci ca mod de
recompensare a unor servicii aduse sau ca angajament pentru serviciile ce urmează a fi aduse unor
reţele influente din partid. Dar primul lucru pe care un partid îl face când ajunge la putere este să-şi
adune oştile flămânde şi să le îndestuleze cu posturi de la buget. Despre stat ca „monedă“ politică
vorbeşte Francis Fukuyama într-un articol publicat chiar în acest număr al revistei 22, referindu-se la
Grecia, dar parcă are în vedere situaţia românească perpetuată intact de la un ciclu electoral la
altul. „Clintelismul apare atunci când partidele politice folosesc resursele publice şi, în special,
birocraţia guvernamentală, ca mijloc pentru a-şi recompensa susţinătorii politici. Politicienii nu oferă
politici publice pragmatice, ci beneficii individuale, precum o slujbă la poştă, o intervenţie în numele
unei rude care are probleme cu autorităţile sau chiar o plată directă în bani sau în bunuri“ - observă
Fukuyama, ca şi cum ar fi avut în faţă cazul nefericitului Grăjdan, pus să angreneze Inspectoratul de
Stat în Construcţii întru salvarea lui Adrian Năstase din ghearele justiţiei. Politizarea într-un sens sau
altul şi până la nivel de portar face parte din bioritmul întregii clase politice româneşti, iar efectele ei
se văd în dificultatea cu care, chiar sub instrucţiunile UE, se înjghebează politicile publice la noi,
indiferent de forţa politică aflată la conducere.
Şi totuşi, ceva în politizarea marca Ponta face diferenţa. Vorbim de viteza ameţitoare de intervenţie,
atât pe orizontala, cât şi pe verticala guvernării, ceea ce arată că adevăraţii PSD-işti şi Dan Voiculescu,
aflaţi în spatele lui Ponta, au ochiul câmpului, interese precise şi puţin timp la dispoziţie.
Imprudentele numiri de la Educaţie, Corina Dumitrescu, Mang şi chiar acest titular provizoriu şi agra-
mat, Pop, indică marile deranjamente produse fabricilor de diplome din învăţământul superior de o
imperfectă lege şi cât de urgent trebuie pus în operă planul de salvare a lor… „Nu pot numi doar
îngeri în funcţie“, se scuză Ponta, ca şi cum Şerban Nicolae, avocatul lui Cătălin Voicu, numit secretar
de stat tocmai la Interne, sau Andrei Marga, admiratorul lui Putin, la Externe şi, nu în ultimul rând,
Corlăţean la Justiţie, care are ca sarcină castrarea DNA şi ANI, ar fi de natură sută la sută angelică. Şi
mai e o diferenţă: în spatele politizării PDL, dincolo de cuvenitele strămoşeşti recompense, puteai dis-
tinge şi planul încăpăţânat al lui Traian Băsescu de a moderniza România. Un plan neînţeles şi
subminat chiar de ai lui. În schimb, în spatele politizării USL vezi „planul“ grotei ceauşisto-securiste, în
care „băieţii“ au treburile lor în care nimeni nu trebuie să-şi vâre nasul. Mai ales justiţia.

PS: Prin articolul Jocurile sunt făcute, publicat pe romaniacurata.ro, Alina Mungiu ne anunţă că-şi ia
mâna de pe noi şi nu mai sare, ca altă dată, să ne salveze de nenorocirea uninominalului promovat în
trombă de protejatul ei, Victor Ponta. Asta e! Profităm însă de ocazie ca s-o felicităm pentru
talentatul ei frate, Cristian, care se întoarce din nou de la Cannes ca învingător.

Nu cumva adevăratul obiectiv al USL este de a-i exaspera pe occidentali, care, în ultimă instanţă, ar
putea decide să se descotorosească de o ţară atât de complicată ca România?

Şi-acum? Ce ne-a rămas, de fapt, după un pârjol nemaivăzut, aruncat peste ţară de un parlament,
reconfigurat ca la comandă, înainte de alegeri, pe principiul „vând-şi-cumpăr“ şi, în plus, aflat în va-
canţă? Ce a câştigat guvernul („cel mai cinstit“?) în materie de „programe“ şi „proiecte“ de
gestionare a crizei, când de o lună şi jumătate şedinţele lui sunt preponderent destinate suprimării
unui singur om? Ce a câştigat Preşedinţia României, având la pupitrul ei un interimar, care, după ce
şi-a satisfăcut cheful maniacal de a fi la Cotroceni, s-a grăbit ca, în trei săptămâni, să „joace“ cât sus-
pendatul în opt ani, încălcând Constituţia pe care clamase că o apără, în numele eliminării aceluiaşi
singur om? Face capul unui singur om atât de mult pentru USL, încât să dea foc la ţară? Eu cred că nu.
Ei cred că da.

Cu ce ne-am ales noi după ce am fost târâţi într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte? Nu cumva
încleştarea asta ne-a depărtat tot mai mult unii de alţii şi pe toţi laolaltă de un statut european,
câştigat cu eforturi şi sacrificii şi considerat de către optimişti drept inconturnabil? Furioşi, scârbiţi
sau resemnaţi, toţi vom privi încă multă vreme de aici încolo nu spre viitor şi spre ce ar fi de făcut, ci
spre facturile umflate de căderea leului şi spre adâncul faliei săpate între noi. Haosul şi deriva
rezultate din jongleriile juridice ale USL, răţoitul la liderii de la Bruxelles, invocarea „neamestecului în
treburile interne“, minciunile în lanţ ale primului ministru au făcut din ţara noastră „o oaie neagră“,
un loc nesigur, un motiv de „preocupare“ şi „îngrijorare“ pentru partenerii noştri occidentali. Chiar
dacă, începând de azi, Guvernul Ponta, sau oricare altul, şi-ar da silinţa, neipocrită, să respecte toate
legile, regulamentele ori cutumele europene, nimeni din Occident nu ar mai avea încredere că
România este o ţară pe care poţi să te bizui. O ţară aparţinătoare, de drept şi de fapt, Uniunii
Europene. Aşa cum, în această vară, statul, sub aparenţe legale, s-a comportat, pe parcursul câtorva
zile, precum o vacă nebună, călcând peste Constituţia României, regulamentele interne şi
angajamentele externe asumate, zicând că respectă democraţia, n-ar fi oare posibil ca s-o ia din nou
razna, când nu te aştepţi? N-ar fi mai bună pentru România o carantină sine die? Cam cu asta ne-am
ales. Izolare şi neîncredere. Despre salarii şi pensii, o să mai vorbim. Mult timp de-acum înainte.
Nu, nu eram pregătiţi pentru apartenenţa la Uniunea Europeană. O ştiau şi cei de la Bruxelles care
ne-au pus în faţă un mecanism de verificare. O ştia, şi chiar pe asta a şi contat, unul ca Dan Voiculescu
(artizanul impenitent al puciului estival reiterat), care nu e doar un mărunt şi „fericit“ informator, ci
mare aranjor al banilor din firmele Securităţii ceauşiste. Lui şi celor din liga lui, ca şi marelui vecin de
la Răsărit, apele tulburi noneuropene le convin de minune. O ştia, în fine, fiecare dintre noi. De la
felul în care orice norme de comportament social sunt ignorate (răcnitul în telefoanele mobile, bunul
plac pe şosele) şi până la oboseala timpurie care ne-a cuprins faţă de „ce e la noi şi al nostru“, ori
până la lehamitea de a urmări şi condamna fineţurile cu încălcarea echilibrului puterilor în stat sau a
respectării deciziilor definitive în justiţie. Şi totuşi, târâş-grăpiş, ne aflăm acolo unde credeam că ne
era locul şi de unde fusesem, vreme de 50 de ani, alungaţi. În Europa.

Răscoala din această vară împotriva legii, pe care USL ne anunţă că o va transforma în război
permanent de „apărare a românilor“ şi după încheierea referendumului din 29 iulie, nelinişteşte,
dincolo de dificultatea şefilor de a digera eşecul. Mărturisesc că şi azi mi-e greu să înţeleg ce a împins
USL să alerge înainte, cu un snop de acţiuni scandaloase, când, aşteptând până în toamnă, avea la
degetul cel mic victoria în alegerile parlamentare, iar alternanţa la putere, necesară şi utilă în statul
de drept, i-ar fi consfinţit supremaţia pentru ani buni de-acum încolo. De fapt, aşa cum eşecul
referendar e transformat, în ochii lumii, în victorie decisivă, nu e clar ce vrea, cu adevărat, USL. Să
încalece justiţia, ni s-a spus. Dar ar fi putut s-o facă „firesc“ şi „curat“ în câteva luni. Şi chiar capul lui
Băsescu ar fi putut să cadă fără a scandaliza o lume întreagă. Nu cumva adevăratul obiectiv al USL
este de a-i exaspera pe occidentali, care, în ultimă instanţă, ar putea decide să se descotorosească de
o ţară atât de complicată ca România?

În 2004, ministrul Integrării de atunci, Vasile Puşcaş, îmi spunea într-un interviu că sunt multe „forţe“
româneşti care se opun intrării României în UE. Cine şi de ce, am întrebat. O să vă spun după ce
aderăm. Nu l-am mai întrebat pe Vasile Puşcaş care sunt adversarii UE, pentru că azi îi ştie toată
lumea. Sunt unii (şi alţii ca ei) pe care i-am văzut, de pildă, în filmul lui Alexandru Solomon, Kapi-
talism, reţeta noastră secretă.  //

A spus clar şi răspicat că „vom avea un referendum ca la carte“. Mi-a trecut prin cap, încă de atunci,
care carte? Dacă e vorba de Cartea junglei, cu, aşa cum s-a văzut deja, prezenţe prin cătune de
150%? A anunţat la fel de clar şi răspicat numărul cetăţenilor înscrişi pe listele de alegători, la vremea
la care şeful său de la guvern încerca să tragă preventiv de cifre. A anunţat la fel de clar şi răspicat
Curtea Constituţională, semnând chiar o hârtie oficială, că MAI a verificat şi a actualizat listele
electorale şi că pe ele sunt înscrişi X cetăţeni. Apoi a şters-o, a spălat putina, s-a topit în ceaţă, a
plecat în vacanţă zice-se, vajnicul bărbat de stat şi ardelean pe deasupra, Ioan Rus. L-a lăsat pe un
Grăjdan de-a lui Ponta de la MAI să arunce la CC bomba: nu ştim şi nici nu putem şti câţi cetăţeni sunt
pe liste, prin urmare, nu se poate lua nicio decizie. Şi nu s-a luat. S-o ia mai bine dracu' de ţară.

Oare prin ce boscheţi se ascunde acum Ioan Rus, marele bărbat de stat şi ardelean pe deasupra? Nu
zicea el, îndată ce a venit la MAI, viril şi ţanţoş, nu ca bicisnicul Igaş, că avem treabă, că ţara e pe
butuci? Asta era treaba pe care o avea de făcut? Să şteargă ghetele lui Ponta&co? În doar două luni,
bărbatul ăsta de stat a ţinut să dea un spectacol jalnic, mai ceva ca bruta de Zampano a lui Fellini care
rupea lanţul cu pectoralii: l-a împachetat pe „sinucigaşul“ Năstase într-un fular scump, ferindu-l cât a
putut el de impactul „nedrept“ cu celula; s-a năpustit la Arhivele Naţionale şi, ca un necruţător
activist stalinist, l-a dat afară pe Dorin Dobrincu, drept pedeapsă că a deschis arhivele în care stau
ascunse poveştile uimitoare despre trecutul negru al tovarăşilor PSD-işti. Dar figura asta de pe urmă,
cu referendumul „ca la carte“, „că nici noi nu mai ştim câţi suntem“, la care acum Rus priveşte
probabil foarte mulţumit, le întrece, fără îndoială pe toate. Ioan Rus, bărbatul ăsta de stat şi pe
deasupra ardelean, îmi aminteşte azi de „poliţiştii“ transformaţi în şoferi pe maşinile cu însemnele
MAI în ziua de 14 iunie 1990, când cărau mineri cu ghioage dintr-o parte în a alta a Bucureştilor. Îmi
aminteşte şi de vestitul general Lupu, tot MAI, care a dat bir cu fugiţii, în 1999, la comandă, din faţa
minerilor lui Miron Cozma. Îmi aminteşte de recenta răscoală a chipielor şi de propunerile lui Dogaru
semnate de şeful lui, Ponta, după ce acelaşi Ponta semnase propunerile Alinei Mungiu-Pippidi. Şi-mi
mai aminteşte Ioan Rus de bătălia unuia ca Vanghlie şi Cătălin Voicu pentru şefia Internelor. Acum,
cei doi îşi pot freca mâinile de bucurie: Ioan Rus şi-a făcut magistral datoria. Ca la carte. Mai are de
bifat un fleac: până la 31 august trebuie să omoare de pe liste 1.374.359 de cetăţeni.

Cum ne-am pomenit pe nepusă masă cu o reamenajare coşmarescă a României, vă asigur că episodul
nu face parte din anul Caragiale, ci este, va fi, pentru mult timp de-aici încolo, chiar viaţa noastră de
ciumaţi nefericiţi ai Europei.

Propun ca pupitrul Administraţiei Prezidenţiale să fie rapid mutat de la Cotroceni în

studiourile Antenei 3. Sau viceversa. Pentru interimar, ar fi la îndemână, iar contextul l-ar face să se
simtă ca acasă. Propun ca Dana Grecu să fie înlocuită cu doamna profesoară Zoe Petre:
publicul Antenei 3 adoră referinţele la Aristotel, iar Dan, copilul doamnei, adoră scaunul de la MAE,
mai ceva ca pe un căluţ de lemn. Mai propun ca Mircea Dogaru (col.r.) să fie înlocuit cu Alina Mungiu-
Pippidi, care vine de la Harvard, are ISI berechet şi, oricum, se pricepe mai bine la societatea civilă.
Păcat că unul ca Ioan Rus cu „mini-recensământul“, făcut după metoda „mă, Popescu, Vasile există?“,
demisionează tocmai acum de la Interne, în plin proces de facere harcea-parcea a listelor electorale.
Sperăm că succesorul lui, Mircea Duşa, să ducă treaba la bun sfârşit. Când va trece şi peste acest hop,
îl vom întreba pe Mircea Duşa cum, de exemplu, biroul electoral din grădiniţa Colonia, sat Gogoşu,
Mehedinţi, cu 88 de înscrişi pe liste şi cu 408 buletine primite, la desfacere, număra în urnă 233 de
buletine. Sau cum în satul Vlaici, Olt, cu 299 înscrişi pe listă şi cu 609 buletine primite, s-a ajuns ca în
urnă să fie numărate 605 buletine (rată de participare, 202%). Etc.

Premierul Victor Ponta trebuie neapărat păstrat, ce dacă a plagiat? Aţi observat ce subtil a încercat d-
na Cati Andronescu să-l scoată din bucluc? Comisia ei de casă a curăţat-o pe Kövesi, decretând „nu a
plagiat“. Aşadar, eu v-o dau pe Codruţa, lăsaţi-mi-l pe Victoraş. Dar nimeni nu o vrea pe Codruţa cu
plagiat. Şi dacă a copiat, să plece. Revenind, Ponta e util ţării jefuite de PDL, poporului împilat de
Băsescu şi partidului-stat USL, pe care se tot chinuie el să-l pună pe picioare. Cu gura căscată asistăm
la eficacitatea violării instituţiilor, mulţi tânjind acum, oroare!, după „politizarea la sânge“ a
împleticitului Guvern Boc. Violul în grup se face cu înlesnirea câte unui Grăjdan, care ştie să se facă
util când partidul-stat o cere: nu mai departe cel/cea de la Curtea Constituţională, care a „uitat“ să
pună un buclucaş nu în fraza dictată de judecători: „preşedintele nu a încălcat grav Constituţia“.
Acum, când cu referendumul, acelaşi/aceeaşi a trimis două adrese: una la presă, alta la guvern, care
ar fi primit liber la reinventarea listelor. Până iese.

Să nu se atingă nimeni de Andrei Marga, cu riscul de a trebui să fie reţinut chiar şi cu forţa:
nepreţuitul său feeling cu intrarea noastră în Schengen, chiar dacă numai de Schengen nu ne mai
arde nouă acum, ne-ar fi util în relaţia cu Kremlinul, KGB şi rucsacul din tinereţe al doamnei
Merkel. TVR nu are altceva de făcut decât să-şi schimbe numele în Vocea Rusiei, în rest, e OK.

În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie păstrat şi înscăunat definitiv, la Cotroceni, Crin Antonescu. Un
tip mai jucător ca ăsta nu vom găsi curând şi nici pe toate drumurile: de-ar fi să luăm numai cum a
ajuns el cu doar 8.000 de voturi în Senat şi cu o căruţă de absenţe să-i ia de guler pe tipii de la CCR şi
pe indisciplinatul de la STS. El n-ar avea nevoie să-i toarne braşoave lui Barroso, cu statul de drept
bla-bla. S-ar răţoi la el un pic mai tare decât a făcut-o cu Chiliman şi gata. Să-i treacă pofta pe viaţă
numitului Barroso şi altora ca el de-acolo, de pe la UE, să se mai amestece în treburile noastre
interne. Acum o să pună la punct şi afacerea cu defăimarea ţării, o să cheme SIE la ordin şi o să-i
ceară scurt: să spună cine a organizat, coordonat şi finanţat campania de denigrare a României, ţară
condusă atât de bine de el şi de Voiculescu. Timid, îi sugerez să-l întrebe pe Emil Hurezeanu, fost lup-
tător pentru libertate la Europa Liberă, actualmente luptător în tranşeele Vântu, cum ajunge o ţară
multilateral dezvoltată, avântată spre comunism în zbor, să aibă o imagine făcută ţăndări, graţie
oficinelor străine. Hurezeanu i-ar mai putea povesti mai multe interimarului: şi câte ceva despre cum
în Occident, spre paguba lui, a Occidentului, nu există ceva asemănător cu Antena 3  + Realitatea, nici
politicieni şi nici jurnalişti smintiţi de bani (şi, când sunt, îi trozneşte legea); cum în Occident nu sunt
magnaţi care ordonă parlamentelor să se urce pe legi, nici, cu toată tehnica relativizării, reguli făcute
după ce s-a jucat jocul. Hurezeanu ar fi desigur în măsură să-i povestească interimarului şi ceva cu
tâlc şi încurajator despre cezarismul „omului în tricou bleu“, acum, când ne ducem toţi de-a dura
înspre tărâmul cuprinzător al statelor eşuate.

Cum ne-am pomenit pe nepusă masă cu o reamenajare coşmarescă a României, vă asigur că episodul
nu face parte din anul Caragiale, ci este, va fi,  pentru mult timp de-aici încolo, chiar viaţa noastră de
ciumaţi nefericiţi ai Europei. //

În această vară, asaltul furibund al USL împotriva instituţiilor statului a început, în mod neverosimil,
cu sfărâmarea  ICR. Oare de ce?

„O farsă“, pune punctul pe i Varujan Vosganian, atunci când se referă la părintele catodic al Elodiei,
Dan Diaconescu, devenit în chip funambulesc, „în direct“ şi în regia exclusivă a Guvernului României,
investitor strategic la Oltchim. O farsă grosolană, înscenată nu doar celor 3.500 de oameni buimaci,
care-şi aşteaptă salariile, dar şi statului român, angrenat în angajamente, zice-se ferme, cu parteneri
străini. O farsă instrumentată de un DJ binedispus, pe post de secretar de stat, o farsă în care
ministrul de resort, liberalul Chiţoiu, intervine cu precizări cum că privatizarea combinatului ar fi
urmat toţi paşii legali (până a ajuns la PP-DD!), o farsă ale cărei dedesupturi (electorale?) ne rămân,
deocamdată, obscure, dar consecinţele-i nefaste se adună deja la orizont în chip de furtună,
ridicându-i premierului Ponta un întârziat (sau ipocrit?) semn de întrebare.

Dar mascarada în desfăşurare de la Oltchim nu are altă calitate decât de a fi ultima (probabil, nu şi
cea din urmă) din palmaresul supraîncărcat al eşecurilor USL, atins într-un interval record. Atraşi de,
ce-i drept, incredibilul spectacol cu DD în lupta cu ciocoii, eram gata să pierdem sincronizarea hei-
rupistă a Institutului Cultural Român cu… Oare cu ce? Documentul programatic, în 12 puncte,
redactat de noul şef al instituţiei, profesorul Andrei Marga (ex-ministru de Externe, ejectat, fără nicio
explicaţie, din guvernul „cel mai performant şi cinstit de după 1989“), aminteşte, vai!, de balbuţia
lemnoaselor documente de partid şi de stat comuniste, în care fostul rector de la Cluj a excelat cu
brio. „Producerea de noi valori de cultură şi civilizaţie“, „configurarea alternativelor de evoluţie a
României şi articularea proiectelor corespunzătoare“, „sprijinirea activităţilor generatoare de ipoteze,
concepte, descoperiri cognitive, inovaţii tehnologice, înnoiri de viziune şi etalarea ştiinţelor în
România“, „operele validate, autorii care au creat efectiv momente istorice“, „trebuie pus capăt
risipei resurselor pe improvizaţii şi aranjamente subiective“, „vom sprijini formarea şi afirmarea unor
noi generaţii de personalităţi culturale“ etc., etc., cam acestea sunt coordonatele pe care va evolua
noul ICR, sub luminosul control al Senatului. Şi, dacă tot e să căutăm cu cine se va sincroniza ICR sub
conducerea lui Marga, nu avem decât să ne întoarcem la Ordonanţa de Urgenţă din iunie, prin care s-
a corectat, în fine, „prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să
afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română“ etc.

Corectarea acelor efecte „profund negative“ a început: o echipă de conducere pestriţă şi, desigur,
apolitică, dar instalată de partide (despre competenţe, Dumnezeu cu mila), a fost numită la cârma
Institutului. De adăugat că OUG prevede, la art. 5, din cine este alcătuită conducerea operativă a
Institutului, cu precizarea că „funcţia de vicepreşedinte al Institutului este incompatibilă cu calitatea
de membru al unui partid politic“. Dar cea de preşedinte e compatibilă? Ştiut fiind că Marga este
membru activ al PNL, dar asta ţine, desigur, de „sinergia faptelor“, la care legiuitorul nu a rămas
nepăsător. Tot pentru corectarea acelor efecte „profund negative“, a început şi epurarea
conducerilor, deocamdată la filialele de la Budapesta, Varşovia şi Paris, fără vreo explicaţie, prin in-
termediul unor comunicate seci pe site-ul ICR, fiindcă tot doreşte Marga să înlăture „o concepţie neo-
romantică“, în favoarea „tehnologiei în spaţiul culturii şi civilizaţiei“. Cazul ICR New-York, unde vechea
conducere a demisionat, e aparte: acolo, Dan Voiculescu şi-a impus răspicat punctul de vedere,
respingând ferm propunerea liberalilor, care şi l-ar fi dorit şef pe Dorin Tudoran. Asta te face să te
gândeşti că, dacă Felix, stăpânul Antenelor, are un cuvânt decisiv de spus în politica internă, atât de
convulsivă, el este la un pas de a deveni şi aranjorul strategiilor culturale ale statului român. Un ade-
vărat magnat de anvergură renascentistă: al mass-media, al politicii şi al culturii. Pe când şi al
cultelor?

Bref, în această vară, asaltul furibund al USL împotriva instituţiilor statului a început, în mod
neverosimil, cu sfărâmarea ICR. Oare de ce? De ce Patapievici şi echipa sa, care au adus doar
recunoaştere şi laude României, trebuiau spulberaţi? Să fie vorba de credinţa infantilă şi ineptă a
unora dintre USL-işti că ICR-ul era creierul unei reţele internaţionale de sprijin a preşedintelui
Băsescu în Occident? Speră oare Antonescu şi Ponta că actuala adunătură de pripas de la ICR, în
frunte cu Marga, le va construi o imagine convenabilă la Departamentul de Stat al SUA? Nu crezi,
oare, Varujan Vosganian, măcar aşa, de dragul Cărţii şoaptelor, că noua farsă este de o stridenţă
asurzitoare? //

Îl vom numi în continuare Claudiu Săftoiu şi nici într-un caz Elwis, aşa cum o tot fac adversarii
lui. Prin apăsata insistenţă pe răsunătorul apelativ purtat de ştearsa persoană a lui CS, aceştia speră
să-l aneantizeze pe fostul soţ al Adrianei, fostul ziarist la EVZ, fostul consilier a lui Traian Băsescu,
fostul director SIE, actualmente PDG la TVR. După un stagiu consistent anti-Băsescu efectuat aproape
zi de zi pe platourile Antenelor şi apreciat ca atare de şefii puciului din vară, CS a primit jilţul şi
sceptrul falimentarei, dar mereu importantei instituţii de propagandă. Din primele zile de şefie, CS a
avut de-a face cu insubordonatul site al TVR: de acolo, s-a aflat pentru prima oară de plagiatul pre-
mierului Ponta, pe care CS venise cu sarcina precisă (de partid) să-l apere. Rapid, şi site-ul, şi TVR In-
fo au zburat. A urmat TVR Cultural, prea costisitor în viziunea reformistă a lui CS, nu însă şi TVR 3,
tribuna propagandistică a oricărui politician din provincie.

Cu peste 3.000 de angajaţi, audienţe modeste (în vremurile ei bune) şi cu o pierdere de

154.618.779,33 euro, TVR a fost, este şi va fi o miză politică de grad zero, aşa cum trainic a croit-o, în
plin avânt sau „spre comunism în zbor“, Nicolae Ceauşescu. CS „implementează“ în aceste zile
reforma pentru „redresarea TVR“, deşi, conform deciziei date de Curtea Constituţională, el nu mai e,
dar o să fie la loc, PDG. Asta înseamnă punerea în mişcare a 13 comisii de selecţie, care, în final, ar
trebui să dea afară 872 de persoane. Operaţiunea costă instituţia vreo 75.000 de euro. Comisiile sunt
făcute din oameni politici, toţi de la USL, pe care CS şi mâna sa dreaptă, d-l Zgabercea, au încercat să-
i ascundă în spatele câte unei persoane onorabile şi fără de partid, pusă acolo de formă şi fără nicio
consultare. Asta înseamnă „oficializarea controlului politic“, spune Mihai Rădulescu, jurnalist
la TVR. „Minciună şi fanfaronadă“ şi „niciodată TVR nu s-a confruntat cu o mai mare presiune
politică“, ţipă Valentin Nicolau, membru în CA al TVR, el însuşi fost PDG al instituţiei. „Nu sunt sultan
aici la televiziune“, se apără CS. Dar nici nu ne închipuisem una ca asta despre un atât de bine cu-
noscut eunuc.

Nu i-a ajuns reputaţia de profesor, autor şi rector ultraeficient al UBB. Nici cea de promotor al unei
reforme, câtă a fost, în învăţământ. După un sultanat prelungit dincolo de limită, când meritele sale
evidente se transformaseră în tot atâtea unelte de distrugere a unei instituţii, a părăsit în fine şi doar
de nevoie UBB. „A plecat urât, foarte urât“, relatau pe culoarele universităţii martorii ultimelor
manifestări ale lui Andrei Marga la Rectoratul UBB. Ros de ranchiună şi la o venerabilă vârstă, Marga
s-a înrolat fără rest în viaţa de partid, lucru pentru care, îndată ce s-a putut, USL l-a recompensat cu
portofoliul Externelor. Însă a fost extras în grabă de acolo, deşi sărmanul activist îşi dăduse, la vârsta
lui, vai!, toată silinţa: îl lăudase pe Putin (dar, e-hei, România o luase de multişor spre Vest),
ascunsese de titanul de la Cotroceni mesajele venite de la UE etc.

În cele din urmă, A.M. a fost paraşutat, fără audieri, la ICR. Şi, de data asta, după atâtea rateuri, USL
chiar a nimerit-o: Marga s-a pus harnic pe demolat, punând la lucru tot ce ştia el, şi ştia bine, în
materie de propagandă şi protocronism, exact ca la răposatul Partid Comunist. Documentele ICR,
toate într-o impecabilă limbă de lemn, şi epurările în galop l-ar satisface pe unul ca N. Ceauşescu.
A.M. e de neoprit, chiar dacă planurile lui pentru ICR stârnesc (proştilor, desigur) hohote homerice de
râs. Chestia cu caloriferul inventat de un transilvănean (??), care trebuie promovată cum se cuvine pe
mapamond, e treabă serioasă. Nu cum crede un internaut, cum că el, A.M., n-ar fi „aflat ce instituţie
conduce, că l-au tot plimbat băieţii ăştia prin posturi de l-au ameţit! Probabil crede că luna asta este
la RADET. Luna viitoare ajunge la  Distrigaz!“.

Europa e cu ochii pe noi şi pe programele anunţate de ICR pentru 2012-2013, între acestea nu-
mărându-se programul Prezentarea contribuţiilor româneşti, în cadrul căruia se va edita volumul 100
de contribuţii ale României şi se va organiza expoziţia Ipoteze, teorii şi contribuţii ale României în
ştiinţă şi tehnologie.

La ora la care scriu, editurile străine se sfâşie între ele pentru achiziţia celor „100“, iar marii curatori
din lume sună la  ICR ca la gară.

Treptat, jocul politic autohton şi-a adjudecat pe deplin Casa Regală, deşi ideea cu monarhia care stă
deasupra tuturor partidelor politice încă mai însemna ceva pentru un anume segment din societate.

Copleşit la aniversarea celor 91 de ani cu onoruri, titluri Honoris Causa, concerte de gală, decoraţii şi
chiar cu un bust pe care a fost invitat să-l dezvelească el însuşi, în de acum numita Piaţetă a Regelui,
Mihai I de România este obligat să înţeleagă că, la capătul acestor serbări, monarhia constituţională,
ca formă de guvernământ, nu mai are nicio şansă în ţara din care a fost alungat de către comunişti, în
1947. Cu cât fastul ceremoniilor de ziua Regelui este mai mare, cu atât mai pecetluită este soarta Ca-
sei Regale, ca element strict controlat, de decor „istoric“ şi, de ce nu, după nevoi, ca agent electoral.

Altfel stăteau lucrurile la începutul anilor ‘90, când, în stradă peste un milion de oameni tălăzuia
aclamându-l pe Rege şi scandând „monarhia salvează România“. Era vremea în care Ion Iliescu, abia
urcat în scaunul lui Ceauşescu, tremura de teama pierderii puterii, iar chestiunea monarhică l-a is-
terizat ani în şir. Soluţia a fost găsită însă de abilul Adrian Năstase, dar abia la începutul anilor 2000:
nu era nevoie de TAB-uri care să-l fugărească pe Rege, nici de interdicţii brutale de intrare în ţară ori
de propaganda antimonarhică comunistoidă; retrocedarea câtorva importante bunuri ale suveranului
şi o strânsă colaborare cu proaspătul ginere al acestuia, un actor, devenit peste noapte principe,
aveau să domesticească o relaţie încordată, văzută rău şi de cancelariile occidentale în graţiile cărora
Năstase îşi dorea să fie. Biletul de intrare în noua şi confortabila/avantajoasa situaţie pentru ambele
părţi a fost plătit de însuşi Regele Mihai, când, în 2003, la gala revistei VIP, i-a înmânat lui Adrian
Năstase distincţia de „Om al anului“, eveniment comentat cu entuziasm de strategii PSD şi văzut de
monarhiştii dezamăgiţi ca o a doua abdicare. Aşa a început „normalizarea“ relaţiei dintre statul
român şi reprezentanţii lui cu Casa Regală.

Ţinută atent într-un trecut de „poveste“, în incintele de la Săvârşin sau Palatul Elisabeta, Casa Regală
nu mai prezintă azi pentru republicanii fesenişti, ajunşi în toate partidele româneşti, la putere sau în
opoziţie, niciun „pericol“. Cu atât mai mult cu cât, în 2009, ginerele Regelui, actorul, a candidat cu în-
cuviinţarea Majestăţii Sale la scaunul republican, stârnind confuzie printre puţinii monarhişti au-
tentici. Treptat, jocul politic autohton şi-a adjudecat pe deplin Casa Regală, deşi ideea cu monarhia
care stă deasupra tuturor partidelor politice încă mai însemna ceva pentru un anume segment din
societate. Când Traian Băsescu n-a ezitat să-şi reverse mojicia numindu-l pe rege „slugă la
ruşi“ şi „trădător“, adversarii lui politici s-au precipitat să-l glorifice pe suveran în parlament, chiar
dacă în realitate mulţi dintre ei gândeau la fel.

Regele Mihai ştie că nu mai are nici forţă, nici timp ca să întoarcă roata istoriei, aşa cum ar fi fost
posibil (dar ar fi fost?) la începutul anilor ‘90. Ştie cine îi sunt actualii adulatori: securişti, turnători,
activişti, ţoape care îi acoperă obraznic pe cei câţiva oameni de bună-credinţă. Mai ştie că poporul,
peste jumătate, îşi doreşte întoarcerea la comunism. Rămân magicele zile pascale dintr-un îndepărtat
1992, când Regele şi poporul său au părut să se regăsească. //

Sâmbăta trecută, cu doar câteva ore înainte de miezul nopţii, când mesagerul avea să sosească în
splendida reşedinţă din Ciolpani (480 mp), lăsându-şi mai întâi telefonul mobil în foişorul din curte
dotat cu aparat de bruiaj şi, instalat în living, după ritual, urma să strecoare sub pernuţa decorativă
de pe canapea „neînsemnata“ sumă de 25.000 de euro, parte din şpaga de 60.000, fericitul posesor
al reşedinţei, al şpăgii, al Primăriei Capitalei şi al încrederii nesmintite a pesediştilor, „independentul“
Sorin Oprescu, acorda un interviu: „Nu suntem, doamnă, toţi neam de hoţi şi de derbedei“... Toată
lumea crede că toţi sunt hoţi în administraţia locală, toţi iau 10%, 15%... Îmi văd de treaba mea şi de
drumul meu.“ Însă, ca într-un vis urât, primarul se arăta totuşi speriat de... „neşansă“. De cozile
făcute la DNA de către denunţători care „mie nu îmi miros a bine“. Adevărat. Nu mirosea deloc a bine
teancul de bancnote cu seriile înregistrate, dar cum dracu’ să-l fi refuzat după atâtea alte şi alte
teancuri umflate de către un om isteţ ca el, nu ca prostul de Vanghelie. Maşinăria mergea ca unsă.
Bugetul Capitalei de un miliard de euro era o vacă mult prea dolofană ca să nu fie mulsă, susţinerea
PSD şi a presei, beton. Bucureştenii, uşor de dus de nas: ba cu un cârnat mare, ba cu un pasaj care
mută ambuteiajul dintr-o parte în alta, ba cu nişte bulumaci de beton înfipţi pe trotuarele din centru
care te fac să te simţi ca în cimitirul Arlington. Doar nesuferitul de Nicuşor Dan cu al lui Salvaţi
Bucureştiul îi mai strică cheful. De acum înainte, acest rechin sulfuros va avea de meditat la „aia
legată la ochi“. Păcat doar că i-a ratat pe bicicliştii adunaţi duminică pe treptele primăriei care îi
cântau cu foc „mulţi ani primească“.
Între timp, se refac jocurile pentru viitorul candidat la PC. Fostul preşedinte Băsescu are şi el o idee.
Fixă. Ar merge „mult mai repede pe mâna d-nei Udrea, pe care o ştiu un om extrem de puternic şi de
consecvent“. Ce să zici? Succesuri!

S-a văzut de la bun început că omului îi filează o lampă. Dar, în naivitatea şi dezgustul şi chiar
indiferenţa unei societăţi civile prea repede sleite după vâltoarea din 1989, Sorin Ilieşiu a înflorit. Cu
atât mai mult cu cât ataca tema sensibilă a condamnării comunismului. Avea energia şi tenaci-
tatea, „pe care noi nu le mai avem“, spuneau în epocă mai mulţi colegi de-ai lui din GDS. Scria câte un
apel pe noapte, pe care îl expedia apoi în cele patru zări.

Nu avea teamă de ridicol: până şi Papei de la Roma i-a expediat, cu confirmare de primire, un apel.
Ştia/putea să fie insistent până la grotesc: cădea la secundă în genunchi, implorând să-i fie publicat
produsul nocturn. Când i se mai atrăgea atenţia că a sărit calul, omul replica „inocent“: „dar de ce e
rău să condamn comunismul?“.

Aşa se face că s-a pomenit în ditamai Comisia prezidenţială de condamnare a comunismului, alături

de oameni importanţi care aveau în spatele lor o operă. Şi comunismul a fost condamnat. Și
rămânea, vai!, fără o raţiune de a fi cât mai în centrul lumii. Încăput repede pe mâini dibace, aliaţii i-
au devenit adversari, tocmai buni de înfierat în studiourile Antenei 3. Eu cred că şi în ziua de azi S.I. ar
fi fost membru GDS, dojenit blajin când şi când, dacă nu se apuca să-l umple de noroi pe Andrei
Pleşu. La ora actuală, S.I. este legiuitor: ales senator pe listele USL, demisionar din PNL după ce
Antonescu l-a făcut „nătărău“ (bine spus!), pasager prin chestia lui Tăriceanu, S.I. şi-a găsit, în fine,
limanul în PSD, partidul care „a decis să-şi asume proiectul naţional de reformare morală a societăţii
româneşti“. Ha-ha-ha! S.I. a trecut deja prin Senat o lege de condamnare a…? Aţi ghicit! A totalita-
rismului comunist. S.I. cere „prin lege“ un alt raport, obiectiv, de data asta, nu vai de capul lui, aşa
cum a produs Comisia Tismăneanu din care şi S.I. a făcut parte. Şi mai cere în Piaţa Universităţii o
cruce gigant de fier, cu beculeţe. Nu va fi nicio cruce, pentru că PSD-iştii nu sunt ţicniţi. Va fi însă cu
siguranţă un nou raport, în care noul coleg de partid al lui S.I., Ion Iliescu, va fie bine spălat, uscat şi
plasat cu litere de aur în cartea de istorie.

***

Începută în 2000, concentrarea media în trusturi de presă aparţinând câtorva patroni a luat cu
adevărat amploare abia după 2004 pe fondul unor reglementări slabe referitoare la cartelizare.
Astfel, dacă, în 2005, raportul Freex asupra libertăţii presei (finanţat de Ambasada SUA) identifica trei
corporaţii multinaţionale care îşi consolidaseră poziţia pe piaţă: Ringier - presa scrisă, Central
European Media Enterprises Ltd. şi CBS Media - radio şi televiziune şi Lagardere - radio şi trei oameni
de afaceri autohotoni: Dan Voiculescu, Adrian Sârbu şi Liviu Luca, care controlau bună parte din
piaţă, în 2009 lucrurile stau diferit.

În momentul de faţă, piaţa TV este practic împărţită între Sârbu, Voiculescu şi Vântu, care se plasează
pe primele trei poziţii în audienţă: Sârbu – 24,5%, Voiculescu – 18% şi Vântu – 11%, urmaţi de
televiziunea publică – 6,9% şi de ProSieben Sat.1 – Prima TV şi Kiss TV cu 4,9%. În ce priveşte presa
scrisă, poziţia dominantă este încă deţinută de Ringier România cu Libertatea şi Evenimentul zilei –
31%, urmată de cei patru patroni: Patriciu - 19% (Adevărul şi Click), Voiculescu - 17% (Jurnalul
Naţional şi Gazeta Sporturilor), Sârbu - 11% (Gândul, Ziarul Financiar şi Pro Sport) şi Vântu - 6%
(Cotidianul, Academia Caţavencu şi Business Standard). (Datele sunt obţinute de la BRAT şi de pe
diferite site-uri de media).

Dominaţia oligarhilor: 71% din media

Cifrele sunt interesante în contextul în care trei dintre patroni – Voiculescu, Vântu şi Patriciu – au
toate caracteristicile oligarhilor, averi remarcabile, afaceri care au devenit subiect de anchetă a
procurorilor şi implicarea directă în viaţa politică. Se constată că Voiculescu şi Vântu controlează 29%
din piaţa TV, iar aceiaşi plus Patriciu 42% din presa scrisă, per ansamblu cei trei deţinând 71% din
media românească, fără a pune la socoteală posturile de radio, săptămânalele şi lunarele şi presa
locală.

Antibăsescismul, între profit şi pierdere

În mod firesc, patronii trusturilor de presă văd în media un business menit să le aducă profit. Dacă
acest lucru poate fi adevărat pentru televiziunile trustului Intact, consolidat de ani buni pe piaţă, care
a avut în 2008 pentru Antena 1 şi Antena 3 un profit net de 35,2 milioane lei, editura Intact,
publisherul Jurnalului Naţional, a înregistrat, la o cifră de afaceri de 50,04 milioane de lei, pierderi de
12,26 milioane.

În timp ce, la Intact, tipul de politică editorială ales se justifică în profituri, la societatea Realitatea
Media SA lucrurile stau exact invers. În 2008, pierderile au fost de circa 76 milioane de lei, în creştere
accentuată faţă de 2007, când acestea se plasau la 27,1 milioane de lei. Nici în ce priveşte publicaţiile
trustului situaţia nu este mai bună, publisherul Caţavencu a raportat pierderi de 32,68 milioane de
lei, iar Cotidianul de 2,44 miloane. Într-o declaraţie pentru paginademedia.ro, Sorin Ovidiu Vântu
estimează că pentru anul acesta pierderile se vor ridica la 25 milioane de euro. În aceste condiţii,
achiziţia de data recentă a 20% din OTV, care a raportat o pierdere de 616.547 de lei, pare cu atât
mai stranie.

Adevărul Holding, deţinut de Dinu Patriciu, se plasează pe poziţia a treia în ce priveşte pierderile, care
s-au situat în jurul cifrei de 48,24 milioane de lei la o cifră de afaceri de 99,88 milioane.

Noi suntem ţara!

Din postura de actori politici, cei trei oligarhi vor nu doar să schimbe preşedinţi, guverne şi majorităţi
parlamentare prin campaniile duse de trusturile pe care le controlează, dar şi să redeseneze
mecanismele de funcţionare ale statului de drept, să decidă ierarhii sociale şi intelectuale. În general,
acestea se subscriu propriilor interese economico-financiare sau sunt în legătură cu dosarele în care
sunt anchetaţi de procurori.

Aserţiunea lui Dinu Patriciu despre justiţia care ar trebui „privatizată“ nu poate fi desprinsă din
contextul în care a făcut celebra afirmaţie: „Aşa nu se mai poate. Îmi fac trust de presă!“. Şi-a făcut şi
nu ezită să spună că îl foloseşte atunci când îi sunt afectate interesele, ca, de exemplu, în cazul
benzinăriilor plutitoare din Deltă câştigate de Vântu, articol apărut în Adevărul. Dacă Patriciu vrea un
stat slab şi consideră normal ca oamenii de afaceri să aibă acces la structurile şi banul public,
propunând guvernului să schimbe legea incompatibilităţii cu cea a conflictului de interese, lucruri pe
care le susţine în propriul ziar, Sorin Ovidiu Vântu doreşte un „stat puternic“. Îndemnul „întăriţi-vă
statul“ are mult miez, din moment ce Vântu se laudă cu cei „150 de oameni care populează
instituţiile statului“.

Ambiţiile mogulilor nu se reduc însă la impunerea unor oameni în structurile guvernului, la

dărâmarea unor politicieni şi înălţarea altora (campania pentru eliberarea lui Becali sau denigrarea lui
Ludovic Orban), ci şi la susţinerea sau boicotarea unor legi şi personaje cheie ale diferitelor instituţii
ale statului (să ne amintim de campaniile purtate de Realitatea şi Antene împotriva Monicăi Macovei,
pro Ordonanţa DNA, cu bătaie pentru schimbarea lui Daniel Morar, de boicotul discuţiilor asupra
reformei constituţionale sau, mai nou, asupra Legilor Miclea). În timp ce Voiculescu are o politică
primitivă, Antenele fiind axate pe antibăsescism, Vântu este mai subtil şi ţinteşte spre crearea şi
impunerea de „modele“. Zece pentru România, cu falsele sale ierarhii, este emblematic. //

***

Derapăm, deci facem presă

După ce România a semnat Tratatul de aderare la UE, reforma în Justiţie a fost, practic, stopată.
Monica Macovei, căreia premierul Tăriceanu îi sugerase să plece imediat ce steguleţele roşii de pe
problematica justiţiei au fost înlăturate, a devenit ţinta politicienilor „agasaţi“ de reformă şi, aproape
concomitent, a Antenelor lui Dan Voiculescu. Spre manipularea opiniei publice, Antenele au adus pe
ecran un bărbat, personaj masiv, înalt, spătos, cu voce primitivă, care a depus „mărturie“ în direct că,
înainte de 1989, pe vremea când era procuroare, Monica Macovei „l-a bătut cu furie o noapte
întreagă“. Jurnaliştii din studio n-au pus o clipă la îndoială aşa-zisa mărturie, dimpotrivă, au potenţat-
o, ambalându-se în comentarii acuzatoare şi grăbindu-se să tragă concluzia că, în atari condiţii,
Monica Macovei nu are ce căuta la Justiţie. În paralel, în Senatul României, Partidul Conservator,
condus de Dan Voiculescu, dar şi patronul Antenelor depunea o moţiune de cenzură contra
ministrului Macovei, moţiune îmbrăţişată de majoritate, ca semn al apetenţei pentru reformă în
Justiţie.

Bogdan Chireac, editorialist la ziarul Gândul, a utilizat paginile publicaţiei la care lucra în folosul
afacerilor derulate de firma la care era acţionar; firma primise de la stat (2007), fără licitaţie,
contracte în valoare de 24 milioane de euro, iar în 2005, Chireac scrisese un editorial împotriva
concurenţei. După plecarea sa de la Gândul, jurnalistul nu a primit nicio sancţiune de la breaslă.
Dimpotrivă. Staffurile de conducere ale canalelor de ştiri Realitatea TV şi Antena 3 l-au găsit perfect
adecvat pentru a fi invitat cvasipermanent al talk-show-urilor politice. În ultima vreme, în
operaţiunea de demolare a Elenei Udrea, de fapt, a preşedintelui Traian Băsescu, Bogdan Chireac
face un joc stânjenitor: discursul său „critic“ la Udrea se topeşte într-o apărare prost deghizată. În
redacţii circulă zvonul, de necrezut, că Udrea şi-ar fi plătit serviciile. Bogdan Chireac a fost găsit ca
„bun“, însă, chiar şi de televiziunea publică, unde şi-a negociat o emisiune politică.

În 27 februarie, 2007 ziarul Ziua (director: S.R. Stănescu, fost informator al Securităţii, patron SOV sau
Dinu Patriciu) publica pe prima pagină, cu litere groase, un text imund, intitulat Liicheanu. Autorul, un
oarecare Ion Spânu, remarcat ulterior doar prin contribuţiile sale elucubrante de pe OTV la cazul
Elodia, îl acuza pe Gabriel Liiceanu că l-ar fi plagiat pe Heidegger, că şi-ar fi ascuns trecutul comunist,
că este un impostor etc. Titlul articolului face referire directă la Apel către lichele, publicat de G.
Liiceanu la începutul lui ‘90. „Dezvăluirea“ nu aduce probe, este o însăilare de insulte, calomnii şi
defăimări. Cheia afacerii însă este împroşcarea cu noroi a lui G. Liiceanu, pentru faptul că, în fruntea
unui grup de intelectuali, semnase un apel catalogat drept pro Traian Băsescu (ajuns între timp
adversar al lui Roşca & Patriciu & Vantu).

Nici Cotidianul, înainte de venirea lui Nistorescu, înscris în categoria quality, n-a ezitat să titreze un
apel, preluat pe „surse“, Intelectualii pun tunurile pe Băsescu, deşi tunurile erau puse pe ilegalităţile
patronate de Aurelian Bondrea la USH.

Joi, 27 august, în plină Ora de foc, la Realitatea TV intră bomba: „Ministrul Educaţiei a fost convocat
de urgenţă la o întâlnire la Palatul Victoria“. Realizatorii (A. Ursu şi O. Stanca) încep supoziţiile, o
specialitate a casei, deşi în platou unul dintre invitaţi, Victor Ponta, chicoteşte, iar un altul, Radu
Berceanu, mustăceşte. Va fi sau nu remaniată Andronescu? Etc. Nu, explica Ponta râzând, e ziua
cuiva şi ministrul Andronesu a fost invitată la o cupă de şampanie... Prezent în platou, Emil
Hurezeanu, directorul general al trustului, a comentat cu înţeles: „aşa am mai pierdut un news alert“.
Tot News Alert fusese şi aterizarea pe Otopeni a echipei de fotbal Real Madrid care a întrerupt
momentul de evocare al Monicăi Lovinescu, la moartea acesteia.

Postare pe site-ul Realitatea TV, marţi, 25 aug., a.c., ora 23:32: „Acum însă mi-a trecut prin minte
ceva şi mai trist, că noi, cetăţenii, nu avem şansa unei prese adevărate, măcar un post TV imparţial,
măcar un ziar care să nu fie aservit. (...) De asta sunt tristă şi tot intervin cu mesaje, asta mă doare cel
mai tare, nu mai putem avea încredere că măcar presa ne informează, şi nu ne manipulează.“ //

Azi vă propun un Top 5 al celor mai scârboşi informatori. Este subiectiv. Am avut acces doar la două
dosare, la unul numai parţial, cel aparent integral, provenit de la SIE, fiind în bună parte ilizibil. În
rest, este vorba de informaţii devenite publice din dosare, cercetări, analize, cărţi şi din deciziile şi
documentele CNSAS înaintate tribunalelor.

Îi cunosc personal pe toţi cinci. Toţi au avut legături cu Europa Liberă. Cu unii am şi lucrat. Trei dintre
ei, foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai vechii boierimi, aveau motive să nu fie de partea Securităţii.
Pentru serviciile lor au fost remuneraţi şi au avut privilegiul de a călători în Vest.

Toţi sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viaţa într-un regim
totalitar comunist. Toţi au slujit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate şi amoralitate, cu
o anumită voluptate perversă a ticăloşiei. Niciunul nu pare a avea remuşcări.

 Locul 1.
Alex Mihai Stoenescu

Seriozitate, pricepere, pasiune, vigilenţă, patriotism fierbinte, disponibilitate totală şi dotare

deosebită pentru culegere de informaţii sunt câteva dintre superlativele Securităţii la adresa
informatorului Alex. Rolls Royce-ul turnătoriei la români şi idealul turnătorului dezinteresat.
Aproape, pentru că a primit şi bani, dar foarte puţini. Doar pentru a-i fi stimulate calităţile native:
1.500 de lei, în 3 tranşe, într-o carieră scurtă de ciripitor. Scurtă pentru că la trei ani de la recrutare a
trecut în faza superioară a membrului cu drepturi depline. De partid. Carieră scurtă, succese mari.

În trei ani a produs o sută de turnătorii, cam 33 pe an, mai mult de două pe lună! Un stahanovist. Îţi
vine să întrebi dacă mai avea şi alt hobby. Dacă maiorul de la SRI şi ungureanul de la SIE, unde
Securitatea e încă la mare preţ, cel puţin sub forma dosarelor de siguranţă naţională, sunt în căutarea
unui model pentru statuia turnătorului încă necunoscut, Alex pare omul potrivit.

Politicianul

Stoenescu a fost fondator şi vicepreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta, de unde a demisionat în

2000 pentru a se înscrie în PNL. Apoi a fost responsabil cu doctrina al PNG. În 2004, preşedinţia
partidului a fost preluată de George Becali, care l-a numit pe Stoenescu în fruntea unui grup de
istorici însărcinaţi să scrie „istoria adevărată a României“. În 2007 Stoenescu a abandonat proiectul
lui Becali.

Iată, din analele Securităţii, cu precizia şi cu stilul ei, una dintre faptele de arme săvârşite la numai
două săptămâni de la recrutare: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul
agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit
pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata,
unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu
acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer MI au pornit în căutarea individului,
cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe
individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului MI că individul (alertat de agitaţia
subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat
de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat“.
Homeric!

Să ai 31 de ani, cât avea Alex în 1984, să trăieşti ca tot românul cei trei „F“, foamea, frigul, frica, cu
cozi enorme la orice, coada fiind semnul bunăstării în comunism, şi să stai cu ochii pe cel care le
fotografiază, să-l semnalezi organului şi să contribui activ la prinderea lui – este proba că Alex al
nostru făcuse saltul calitativ de la maimuţă la „omul nou“, la fratele mai mic, dar atât de util lui Big
Brother. Un Pavlik Morozov, adult, de Dâmboviţa. Un aliaj unic şi foarte preţios de răutate, ticăloşie şi
prostie. Monumentale. Toate.

Când dosarele au început să devină publice, Alex şi-a mărturisit păcatul. Cu delicateţe şi cu o anumită
pudoare. Turnătoriile ţineau de profesia lui de subinginer. Aspectele sesizate de el erau de natură pur
tehnică. Deşi doar subinginer, era unicul specialist în tehnologie militară ce putea fi consultat de
Securitate! Oricum, nu ştie să fi afectat pe cineva cu informaţiile date de el. Şi, fireşte, minţea.

Fotograful turnat pentru că imortaliza cozi la carne, despre care Alex a dat relaţii la IGM, a fost
anchetat şi trimis în instanţă, acuzat că intenţiona să expedieze fotografiile la Europa Liberă, iar
colegii pe care i-a turnat s-au ales cu dosare de urmărire informativă, cu violarea corespondenţei, a
convorbirilor telefonice, cu mutarea în alte locuri de muncă.

Explicaţii

„Am primit bani de la Securitate pentru activitatea mea. (…) În afară de cele trei luni în care am
colaborat, nu am mai avut alte legături, din contră, am avut probleme cu Securitatea, mi s-a
deschis şi dosar de urmărire. Banii i-am luat doar pentru acea perioadă, după aceea am stat
ascuns, am avut alte probleme cu Securitatea“, a declarat Alex Mihai Stoenescu pentru cotidianul
Puterea în 2010.

Unul dintre laitmotivele turnătoriilor lui Alex era comentarea la slujbă a ştirilor difuzate la Europa
Liberă. Şi, deşi ţinea să-şi asigure securistul care-l pilota că el nu mai asculta Europa Liberă de vreo 10
ani, când cu nenorocirea de la Cernobîl şi-a călcat pe conştiinţa lui de om nou şi a ascultat oficina. Dar
nu pentru că presa, radioul şi televiziunea de partid şi de stat au ignorat ştirile zile întregi. Nu. A
ascultat pentru a sesiza cum sunt interpretate în colectiv!

Interpretările erau catastrofale la adresa conducerii de partid şi de stat. Alex a avut mult de muncă. S-
a achitat exemplar de sarcină!

Turnătorul Alex e un caz complicat şi mă tem că până şi psihiatrii ar avea ceva de furcă cu el. A dorit
de tânăr să fie ofiţer de Securitate. N-a putut din cauza vederii. Un accident din copilărie, dar şi un
handicap depăşit cu brio ca turnător.

După revoluţie, a migrat prin mai multe partide, a făcut carieră la nivel înalt, de la armată la Teatrul
Naţional (sub Săraru), şi s-a reciclat în istoric. Specialitatea lui este lustruirea patriotismului, uneori cu
diagonală, foarte prizat de securişti. Pe care nu i-a uitat. Revoluţia a fost opera agenturilor străine,
securiştii au fost patrioţi, legionarii n-au fost terorişti, nici antisemiţi, mareşalul Antonescu a fost doar
un patriot, pogromul de la Iaşi a fost opera nemţilor, iar trenurile morţii au fost doar o neglijenţă.
Undeva, în ceaţa din mintea lui Alex, se ghiceşte o conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-
evreiască. Pentru a discredita în ochii lumii biata noastră ţărişoară! //

 Locul 2. Nicolae Balotă

Navetist pe ruta Bucureşti - München - Paris şi retur, timp de mai bine de şapte ani, a fost unul dintre
cei mai preţioşi informatori ai Securităţii în dosarul Meliţa şi Eterul, dedicat postului de radio Europa
Liberă şi oamenilor ei. Atât de preţios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor
Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someşan“. I-a cerut lui Mihai Pelin,
care a publicat documente din dosarul Meliţa şi Eterul, să nu scape detalii care ar duce la
deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins, cu un trecut mai
presus de orice bănuială!

Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de măsuri cu
propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui „Someşan“, la
Direcţia I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie mai atentă în
ceea ce privea lectorii trimişi la diverse universităţi din străinătate“.

Nicolae Balotă a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat
repede de oamenii Europei Libere. De la Noël Bernard la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine
primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deţinut politic, 7 ani de puşcărie, 2 de domiciliu
obligatoriu în Bărăgan, fără momente ştiute de slăbiciune sau laşitate. Dar, la eliberarea din 1963, a
semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel
stupefiant, chiar şi atunci când nu mai era sub controlul Securităţii. Ceva mai târziu a venit
confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoş, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obţinut, în numele
familiei poetului, deconspirarea informatorului Someşan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special
al Securităţii în exil. Fusese şi în ţară un turnător destoinic.

Cât a fost cadru didactic în Germania şi în Franţa, avea intrare nu numai la conducerea
departamentului românesc al Europei Libere, dar şi la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi, prin ei, şi
la alţi membri importanţi ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen
Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa Liberă. Nicolae Stroescu-
Stânişoară, director asistent al secţiei române şi prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informaţiile cu
care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securităţii. A primit şi sarcini precise, cum ar fi
trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni şi contradicţii
de concepţie existente între Nicolae Stroescu şi soţii Ierunca“.

În 1987 a obţinut azil politic în Franţa. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până
atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturându-se fără jenă celor despre care relatase Securităţii
că depind de „diverse servicii de spionaj“. După 1989, prin bunăvoinţa amicului şi binefăcătorului
Nicolae Stroescu-Stânişoară, exploatat informativ în folosul Securităţii, a fost şi angajatul Europei
Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!

L-am avut şi coleg. Era de o politeţe unduitoare, excesivă, dornic să facă impresie bună, oriunde şi
oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbind în dreapta şi în stânga, se lichefia, se scurgea.
Avea, credea Adrian Marino, o onctuozitate „papal-ecleziastică“. E o licenţă poetică. Cuvântul mai
exact, şi poate mai brutal, este „unsuros“.

Știa că are dosar de informator. L-a citit. Redempţiunea nu a părut a-l ispiti, deşi afişa convingeri
religioase profunde. De dosar ştiu şi colegii lui, scriitorii. Spre deosebire de alte cazuri, Nicolae Balotă
este tratat cu suspectă milă creştinească. A fost deţinut politic şi nu putem judeca! E un argument ce
trebuie luat în seamă, deşi e jignitor pentru deţinuţii politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau
au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toţi deţinuţii politici deveniţi liberi
într-o puşcărie mai mare, dar aflaţi mereu sub presiunea şi controlul Securităţii. Nu şi pentru cel care
a continuat să slujească Securitatea şi atunci când era un om liber! (...).

Da, dar „opera salvează omul“, li se răspunde celor care arată cu degetul spre jalnica slăbiciune a
omului. Dorin Tudoran, şi el victimă a delaţiunilor „someşene“, crede că opera salvează doar opera.
„Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem exact ce şi cum alegem să fim.“ Dar, în
România, ca şi în vizuina luminată din sudul Franţei, asta sună deja a predică în pustiu. //

 Locul 3. Ivan Deneş

Personaj mai mult decât interesant. Viaţa lui pare un roman şi chiar mai rău decât atât. A fost cel mai
aproape de a fi infiltrat de Securitate în secţia română a postului de radio Europa Liberă.

Scriitor vag, bun traducător din germană, engleză, maghiară şi franceză, a emigrat, aparent legal, în
Israel, în 1971. În realitate a fost „trimisul“ legendat al Securităţii, cu numele de cod „GX-36“.

Practic, a lucrat neîntrerupt pentru Securitate din 1948 până în 1989. Trimiterea în Occident, unde a
lucrat cu numele „Krauss“ şi „Konrad“, fusese precedată de o lungă colaborare cu Securitatea, ca
informator de succes. Ca „Aurel Bantaş“ a dat informaţii despre deţinuţii politici, a căror soartă a
împărtăşit-o. Sub numele „Alecu Sîrbu“ a facilitat confiscarea de către Securitate, printr-o spargere
înscenată, a primei variante a manuscrisului cărţii lui Belu Silber, Monarhia de drept dialectic.

Nu s-a acomodat cu viaţa din Israel, a emigrat în Germania şi a fost angajat la concernul de presă Axel
Springer, de orientare net anticomunistă. Normal, drumul lui s-a intersectat cu cel al oamenilor de la
Europa Liberă, unde a început să colaboreze, sub pseudonim sau sub numele lui. Noël Bernard, care
i-a apreciat calităţile reale de jurnalist, vorbitor de patru limbi străine şi o foarte bună capacitate de
analiză şi de sinteză, i-a propus angajarea.

În perioada de probă l-a ajuns din urmă trecutul negru. Foşti deţinuţi politici aflaţi în exil s-au
mobilizat exemplar şi au reuşit să probeze că în închisoare Deneş a participat la „reeducarea“ care a
precedat eliberarea din 1964 şi i-a turnat pe recalcitranţi. Angajarea a fost stopată, Deneş s-a întors
la Axel Springer, dar a rămas în relaţii bune cu Europa Liberă şi cu oamenii ei. Călătorea des în
România, oferind Europei Libere ample materiale documentare despre situaţia din ţară, pentru care
era remunerat. Cinci dintre ele le mai am şi astăzi. Sunt excelente. Detesta comunismul, varianta lui
ceauşistă, mai ales. Asta nu l-a împiedicat să colaboreze şi cu Securitatea, la fel de fructuos şi tot pe
bani, oferind informaţii despre Europa Liberă şi despre oamenii ei.

Apare obsedant în dosarul Europei Libere, Meliţa şi Eterul, dar şi în dosarele individuale ale
oamenilor de la Europa Liberă, mai ales ale directorilor. Are caracteristicile unui spion sadea, nu doar
simplu informator. Era convocat pentru instruiri, la Bucureşti, dar şi în alte oraşe europene, i se
dădeau sarcini, era plătit.

Harnic, articulat, săritor, i s-au trasat sarcini în planurile Securităţii pentru compromiterea lui Noël
Bernard, a lui Emil Georgescu şi a lui Paul Goma, probabil şi a altora. A prezentat planurile casei şi
biroului lui Bernard, cu indicarea exactă a locului în care erau ţinute scrisorile ascultătorilor.

Identificat după aparţia cărţii Meliţa şi Eterul, s-a luat legătura cu el. Nu a negat colaborarea cu
Securitatea. A avut o explicaţie de un cinism năucitor. Pentru el, informaţia era o marfă! A vândut-o
celui care a plătit mai bine. I-a trădat pe toţi cei care l-au plătit. Şi-a trădat şi prietenii din ţară, lista
celor turnaţi de el la Securitate e enormă.

I s-a sugerat să-şi scrie memoriile. Avea ce povesti. A refuzat. Voia să-şi dedice ultimii ani de viaţă
scrierii unei nuvele despre ultima noapte a lui Spinoza! Paradox, evreul de stânga a murit ca apropiat
al unor cercuri de extremă dreaptă, cu obsesii antisemite.

A murit terorizat de gândul că noii lui comilitoni politici ar putea afla că toată viaţa a fost în slujba
unui regim totalitarist comunist.

Arghirofil, afemeiat şi alcoolic, a murit sărac, măcinat de alcool, frustrări, datorii, divorţuri şi pensii
alimentare.

Un păgubos care, în visele lui de glorie, se va fi imaginat ca un Richard Sorge al Războiului Rece. N-a
avut statura necesară, nici la propriu, nici la figurat. Merita, totuşi, un loc mai sus în acest top. Alţii au
fost mai harnici decât el, iar dosarul furnizat de SIE, parţial ilizibil, nu pare complet. Ca om a fost
ticălos, un gunoi. Dar rămâne un personaj interesant. Literar vorbind. Spre deosebire de Bălăceanu
Stolnici, care este doar un gunoi. //

 Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici

Boier de viţă veche şi turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foşti exploatatori“, „pe bază de
sentimente patriotice“, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu iniţiative în întâmpinarea
sugestiilor Securităţii interne pe lângă foştii exploatatori, dar şi unul cu potenţial în problema
emigraţiei anticomuniste. A fost avansat şi trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla
culegere de informaţii.

A fost un destoinic agent provocator şi un la fel de destoinic agent de influenţă. Prezentabil,

manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uşi deschise în casele celor pe care i-a
turnat, şi în ţară, şi în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul“ şi „Laurenţiu“, a mai avut şi altele, a
turnat, din toate poziţiile, liberali, ţărănişti, monarhişti, diplomaţi, colegi, medici, pacienţi, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulţimea şi de exactitatea informaţiilor, de spiritul lui „de sinteză
şi analiză“. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare şi cu bani peşin, în lei şi valută.
Oricât i se dădea, mult, puţin, omul lua. De la bacşişul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate
din costul unui voiaj în Vest. I-au fost decontate chiar şi fleacurile artizanale dăruite celor vizitaţi şi
turnaţi. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul secţiei româneşti de la Europa
Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiţă detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele
Securităţii. În schimbul serviciilor făcute Securităţii, a cerut avansare profesională şi ştiinţifică. Nu din
arivism, ci pentru a-şi spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu Securitatea, a combinat datoria
patriotică cu plăcerea turnătoriei.

Retragerea

În decembrie 2007, Bălăceanu Stolnici a anunţat că se retrage din activităţile Academiei Române.
El a declarat atunci la BBC că nu a negat nicio secundă colaborarea cu Securitatea. Într-o scrisoare
adresată conducerii Academiei, Bălăceanu Stolnici a spus că nu are nicio implicare într-un complot
al Securităţii în vederea asasinării fostului şef al postului de radio Europa Liberă, Vlad Georgescu.

A lucrat pentru Securitate până la revoluţie. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel
superior al muncii informative la Direcţia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorţii, revoluţia a pus capăt
carierei unui turnător cu vocaţie şi cu perspective. Un destin frânt!
După revoluţie a început să-şi plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al
Partidului Naţional Liberal, superbă ipocrizie, a leşinat în şedinţa în care partidul se răfuia cu Mona
Muscă, informatoare inofensivă şi fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viaţa
publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu uşa documentelor, deşi numele „Laurenţiu“ figura în cartea Operaţiunea
Meliţa şi Eterul, fără a se şti cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-şi mai aducea
aminte! Cu documentele pe masă, a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv.
Probatoriul CNSAS, neobişnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru
carieră şi din exces de zel. Omul trăia voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea
apucături de rândaş şi de slugă hoaţă.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-şi colegii la fel de turnători. Vorbeşte despre
„Securitatea noastră“. Semn că suferă de sindromul Stockholm. A devenit totuna cu prigonitorii lui şi
ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le
scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioşii.
Dacă va reuşi să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viaţă lungă. Netrebnicia
informatorului „Laurenţiu“, eventual, şi redempţiunea boierului merită o mesă. Și, oricum, promit să
fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloşit. //

 Locul 5. Emanuel Valeriu

Nume conspirativ „Emil“, „Epure“, „Vipera“. Reputaţie de hahaleră. Informator de cursă lungă, a fost
dirijat spre Noël Bernard încă din 1968. A fost abandonat după condamnarea într-un proces cu trafic
de valută.

S-a reactivat, la cererea lui, în 1981. A fost o surpriză suspectă pentru Securitate („Să-i lăsăm iniţiativa
şi să verificăm ce vrea“, „Atenţie pentru a nu se folosi de noi doar în vederea realizării unor interese
personale“). Valeriu dorea să le vorbească despre abuzurile binefăcătorului său Adrian Păunescu.

Însă capitalul lui cel mai important era cunoaşterea oamenilor de la Europa Liberă. A fost preluat de
Securitatea externă şi, după o pregătire informativă corespunzătoare, în 1986 a fost trimis de probă
în Vest. A fost bine primit de către cei care ştiau că, de ani buni, Valeriu era autorul unor foarte bune
corespondenţe cu informaţii abundente, de calitate, despre situaţia şi starea de spirit din România. A
respectat consemnele Securităţii, mai puţin în privinţa informaţiilor proaspete aduse fără ştirea
acesteia.

Situaţie schizofrenică: Securitatea îl bănuia ca fiind autorul unora dintre scrisorile difuzate la Europa
Liberă, dar nu a reuşit să găsească şi dovezile. Valeriu juca pe două tablouri şi juca bine. Surpriză,
fericită pentru el, pentru prima oară Europa Liberă l-a recompensat pentru corespondenţele trimise.
S-a întors cu tolba plină, pe care a deşertat-o la Securitate şi în 1987 a fost trimis cu sarcini mai
precise, inclusiv fotografierea unui redactor de la Europa Liberă. Tot atunci, la München, au apărut
primele suspiciuni legate de vizitele lui Valeriu. În 1988 a fost primit mai rece şi mai distant.

S-a reactivat în 22 decembrie 1989, când, din proprie iniţiativă, a trimis prima corespondenţă din
Bucureşti, îndată după decolarea lui Ceauşescu de pe clădirea CC. Colaborarea cu Europa Liberă a
încetat după cinci zile. Și-a valorificat disidenţa anonimă în două cărţi pline de acuzaţii gratuite la
adresa Europei Libere şi a oamenilor ei, contrazise de documentele găsite în arhiva CNSAS, care
probează că a fost informator. Unul mic şi fără caracter. //
Dan Voiculescu a reuşit să creeze un imperiu media prin care să controleze partide, opinie publică, să-
şi negocieze cariera politică, de afaceri şi, în ultimii doi ani, libertatea.

Dan Voiculescu înseamnă trecutul comunist pe care l-a exploatat din plin, degringolada anilor ’90 şi
politica strâmbă prin care a ajuns, după 23 de ani, principalul obstacol în parcursul democratic şi
prooccidental al României.

 Reţeta banilor

Începând din 1982, Dan Voiculescu a fost director general la Oficiul Argus - prima interfaţă a
Securităţii cu oamenii de afaceri străini, înţesată de ofiţeri acoperiţi DIE -, dar, în fapt, era
reprezentantul firmei cipriote Crescent Commercial & Maritime Cyprus în România, societate contro-
lată de Securitate. Firma Crescent avea indicativul UM 0544 în actele Securităţii, era în relaţii directe
cu Întreprinderea de Comerţ Exterior (ICE) „Dunărea“, firmă a Securității, condusă de generalul
Constantin Gavril. Acesta i-a fost şef lui Voiculescu până în 1989 şi este acum arestat în aşa-numitul
„dosar al bancherilor“, fiind acuzat de sprijinirea unui grup infracţional organizat, care ar fi prejudiciat
trei bănci comerciale cu suma de 22 de milioane de euro.

Dosare

Voiculescu este trimis în judecată în două dosare: privatizarea frauduloasă a ICA, unde firma Grivco a
cumpărat acţiunile la un preţ de 94,5 ori mai mic decât preţul real, miza fiind un teren de 3,6 hectare
pe malul lacului Băneasa. Al doilea proces este cu Agenţia Domeniilor Statului, aflată în subordinea
Ministerului Agriculturii, care are de recuperat de la Voiculescu 2 milioane de lei pentru exploatarea,
fără titlu, a 2.600 de hectare, a unui teren extrem de roditor plasat în Băneasa, judeţul Giurgiu.

După moartea lui Nicolae Ceauşescu şi a fratelui acestuia, Marin Ceauşescu, apropiat colaborator al
lui Dan Voiculescu în activitatea de comerţ exterior, conturile companiei Crescent, pe care a
coordonat-o preşedintele PC, au dispărut. Anchetele s-au blocat şi, în final, nimeni nu ştie care a fost
destinaţia banilor din acele conturi, cine a pus mâna pe acei bani sau măcar ce sume au existat în
conturi.

Traseul pe care compania Grivco, adică Grupul Industrial Voiculescu şi Compania, l-a parcurs încă din
1990 este unul extrem de interesant. Firma s-a dezvoltat rapid, prin aporturi succesive de capital care
au făcut ca, la 28 mai 1991, Grivco să beneficieze de un capital de 1,8 miliarde de lei. Totalul
investiţiilor Grivco SA din perioada 1990-1993 însumează peste 10 miliarde de lei, sumă de-a dreptul
imensă pentru acea vreme. Afacerile ulterioare s-au dezvoltat fabulos în anumite perioade, cu
ajutorul statului. Firmele, multe la număr, au fost trecute pe numele fiicelor, atunci când Voiculescu a
început să aibă probleme cu justiţia.

Smart Food Solutions, de exemplu, societate patronată de cele două fete ale lui Voiculescu, a semnat
în 2008 un impresionant contract cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP), în
vederea „evaluării cererilor de finanţare“ depuse la această agenţie. Valoarea contractului este de
peste 5 milioane de euro, din care jumătate decontaţi din fonduri europene.

Firma familiei Voiculescu, Grivco SA, este faimoasă pentru contractele de energie, mogulul dovedind
reale calități de „băiat deştept“. Grivco a primit în 2010 contracte prin negociere directă de
la Termoelectrica (3,3 milioane de lei), Electrica Muntenia Nord SA (6 milioane de lei), patru contracte
cu Transelectrica şi unul cu Electrica SA.

Dar cel mai bine i-a mers lui Voiculescu atunci când ministrul Economiei era prietenul şi colegul său
de partid, Codruţ Şereş, al cărui proces la Înalta Curte se apropie de final. Anul de vârf a fost 2006,
când Grivco a obţinut un profit net de 65 de milioane de lei (18 milioane de euro), de 14 ori mai mare
decât în 2004. Altfel spus, atunci când prietenul politic era la butoane, Grivco a câştigat 50.000 de
euro pe zi.

 Caritate pe bani publici

Până şi actele de caritate pe care le face Fundaţia „Dan Voiculescu“ au legătură cu banii publici. La ju-
mătatea lui 2011, Fundaţia a primit de la Fondul European Social al Ministerului Muncii,
prin Programul Operațional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane“, un contract în valoare de
4.059.098 de lei (din care 3.972.916 este finanţare nerambursabilă).

Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România, unde Dan Voiculescu figurează ca fondator, a primit
două contracte de 9,9 milioane de lei şi 1,5 milioane de lei de la Autoritatea de Manage-
ment a Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (finanţare din fonduri
europene).

Dan Voiculescu mai deţine însă, din umbră, controlul şi asupra altor cinci fundaţii, ale căror acţiuni
sunt coordonate şi promovate intens de Jurnalul Naţional, Săptămâna Financiară sau Antene, aşa
cum a arătat jurnalistul Cătălin Prisăcariu. Este vorba de FACIAS (Fundaţia pentru Apărarea
Cetăţenilor Împotriva Abuzurilor Statului), FSCRS (Fundaţia Societatea Civilă pentru Reformă în
Sănătate), FSCD (Fundaţia Societatea Civilă pentru Democraţie), FCEI (Fundaţia Civilă pentru Educaţie
şi Informatizare) şi FSCRM (Fundaţia Societatea Civilă pentru Reforma Morală). Ultimele patru
fundaţii au fost înfiinţate în 2008 şi au aceeaşi adresă de contact, strada Gârlei 1B, din Sectorul 1, şi
acelaşi număr de telefon. Printre cei care conduc aceste fundaţii se numără diverşi membri cu funcţii
în Partidul Conservator.

Avere

26 de conturi şi depozite, care valorează în total aproape 1,5 milioane de euro. Averea sa este
estimată la aproximativ 600 de milioane de euro şi figurează în Top 300. Este acţionar la 13 societăţi
comerciale, principala fiind Grivco SA, ce numără aproximativ 50 de companii, din comerț, producție,
agricultură și servicii. Antena Group este cel mai mare grup de presă. Potrivit Forbes, companiile sale
deţin terenuri în suprafață de 180.000 de mp și imobile de birouri în suprafață de 9.000 de mp.

Presă, afaceri şi politică

Trustul Intact face afaceri cu statul, iar banii sunt apoi folosiţi pentru ca televiziunea lui Dan
Voiculescu, Antena 3, să slujească intereselor politice ale preşedintelui fondator al PC.

SC Intact Production SRL, compania media deţinută de familia Voiculescu, s-a lipit de Camera de
Industrie şi Comerţ, condusă de liberalul Mihai Vlasov, cu care a încheiat mai multe contracte grase.

Firma voiculesciană a închiriat, prin negociere, un teren de 10.000 de metri pătraţi pentru 49 de ani
la suma de 38.000 de euro, convertiţi în servicii privind „producerea şi difuzarea de emisiuni TV“.

Pe acelaşi sistem, Intact Production a închiriat şi de la Romexpo, unde acţionar majoritar este

aceeaşi Cameră de Comerţ a lui Vlasov, o suprafaţă neprecizată de teren, pe 25 de ani, contra
impresionantei sume de 674.700 de euro/an. Partea interesantă a afacerii este că 404.000 de euro
sunt achitaţi în barter, prin publicitate TV.

SC Media Casa Press SRL, deţinută de familia Voiculescu, a încheiat mai multe contracte de
publicitate cu instituţii ale statului sau companii unde statul este acţionar majoritar: Autoritatea
Naţională pentru Sport şi Tineret - 7.000 de lei; Eximbank - 3.000 de euro şi 14.280 de euro; An-
tibiotice - 10.000 de euro; Asociaţii de Dezvoltare Intracomunitară Zona Metropolitană Oradea -
10.000 de euro, Tarom - 6.000 de euro, Romtelecom - 35.000 de euro.

De notorietate a devenit contractul cu Oltchim, companie la căpuşarea căreia a contribuit şi Dan

Voiculescu. Astfel, Casa Media Presa a avut un contract de 100.000 de euro cu Oltchim, un altul, de
200.000 de euro, fiind încheiat cu o altă firmă din trustul lui Voiculescu.

Datoriile lui Voiculescu

Deşi multe dintre contractele cu statul obţinute în perioada de glorie sunt, unele, încă în derulare,
venirea USL la putere nu a deschis mai larg conducta de aprovizionare, aşa că Trustul Intact începe să
se zbată în datorii: de la 4 bănci a împrumutat peste 9 milioane de euro.

E vorba de o datorie la BRD de 1,7 milioane de dolari, la Raiffeisen Bank de 1,4 milioane de euro,
la Volksbank de 3,6 milioane de euro şi la Generali Asigurări de 3 milioane de euro. Toate creditele
sunt garantate cu ipoteci.

Aşa se explică şi şantajul de 35 de milioane de euro pentru care şeful Antenelor, Sorin Alexandrescu,
este acum cercetat în stare de libertate. Mogulul are nevoie disperată de bani.

Politică şi presiune

 Prin intermediul trustului său de presă, Voiculescu a putut să preseze nu doar instituţii ale statului, ci
chiar parteneri politici.

Ascensiunea politică a lui Dan Voiculescu în România nu ar fi fost posibilă fără Graham Watson, mulţi
ani şeful liberalilor din Parlamentul European (ALDE), este de părere Tom Gallagher, analist politic
britanic. Watson l-a introdus în grupul ALDE după 2000, ignorând avertismentele cu privire la fostul
funcţionar al Comerţului Exterior în timpul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.

Alegerile din 2004 l-au propulsat pe Dan Voiculescu în Senat, nu însă prin forţe proprii, ci în alianţă cu
fratele mai mare, PDSR-ul de la acea vreme. Cu trădarea îndelung exersată în firmele Securitaţii lui
Ceauşescu, Voiculescu părăseşte corabia social-democraţilor şi, transformându-se în „soluţia
imorală“, se dă cu puterea, Alianţa D.A. Primeşte însă o lovitură mortală. Traian Băsescu dă drumul
dosarelor Securităţii, care sunt transferate de la SRI la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (CNSAS), şi astfel se află, mai bine zis se confirmă, ceea ce bănuia toată lumea: că
Voiculescu lucra pentru Securitate. Deşi la iveală a ieşit doar dosarul în care Voiculescu îşi turna
rudele, alegându-se cu decizie definitivă de colaborator al Securităţii, dosarele de la SIE, mai precis
dosarul „Dunărea“, nu a fost desecretizat.

Controlul justiţiei

Scopul lui Voiculescu a fost mereu subordonarea şi controlul justiţiei. Astfel, în iulie 2012, în plin
referendum pentru suspendarea preşedintelui, Voiculescu declara că „nu avem puterea până nu
preluăm şi justiţia“. Recent, după arestarea lui Alexandrescu, declara că „punem noi lucrurile la
punct“.

Din momentul deconspirării sale de către CNSAS şi a trimiterii în judecată, ura împotriva preşedintelui
ajunge obsesivă. Băsescu este tocat sistematic prin trusturile sale de presă, iar Voiculescu devine
artizanul celor două suspendări. În 2007 face parte din aşa-numita „comisie Felix“, care decide că
preşedintele a „încălcat grav“ Constituţia, deşi Curtea Constituţională susţine contrariul. Evident,
parlamentul ţine cont de decizia comisiei şi nu de cea a CCR, declanşând procesul de demitere.
După formarea USL, al cărei artizan este într-o bună măsură, nu renunţă la planul de suspendare şi,
imediat după ce Uniunea ajunge la putere în mai 2012, Dan Voiculescu afirmă că, dacă Băsescu nu-şi
dă demisia în 60 de zile, va fi suspendat. Peste 59 de zile este declanşată procedura de suspendare. În
numai câteva zile, ordinea constituţională e călcată în picioare, Europa asistă îngrozită la strivirea
statului de drept. Urmează referendumul de demitere, care este invalidat de CCR în 21 august.

Un set de stenograme din şedinţele USL, prezentat de jurnalistul Dan Tăpălagă pe Facebook, arată
cum maestrul de ceremonii în campania pentru referendumul de demiterea preşedintelui era Dan
Voiculescu, prin televiziunea Antena 3. Documentele sunt transcrieri după câteva şedinţe PNL din
perioada 10 - 19 iulie, şef de campanie fiind deputatul liberal Relu Fenechiu. Din aceste şedinţe
rezultă că politicienii comandă, ziariştii execută, Antena 3 fiind practic la dispoziţia PNL. După cum se
exprima Fenechiu, „PC să dea pe cineva de la Jurnalul Naţional şi Antena 3  care să stea la
Băsescu  (...): Propun să negociem doar deschiderile de pagini cu tema corupţiei (....) Este foarte
important să transmită presa mitingurile, să preia Antena 3 seara“. Dan Motreanu: „Antena 3 trebuie
să fie acolo zilnic să transmită, mesajele noastre să fie de atac, nu de apărare (...). După melodie (la
mitingul de la Timişoara n.r.) Radu Tudor sugera să intre Crin Antonescu“.

Presiuni pe CSM

În februarie 2013, Voiculescu cerea CSM să stabilească „criterii pe care jurnaliştii să le respecte
atunci când se referă la dosare aflate în stare de judecată“. În iunie, acuză CSM că e o instituţie
„obedientă, care acţionează la comandă“, solicitând ca jurnaliştii de la Antena 3 să nu fie chemaţi la
CSM.

Să ne amintim că PSD şi-a cumpărat liniştea mediatică la prezidenţialele din 2009 cu ajutorul presei
lui Voiculescu. Jurnalista Sorina Matei a publicat pe blogul personal documente confidenţiale privind
promovarea alianţei dintre PSD şi PC în campania prezidenţială din 2009. În cele două documente se
arată cum PC şi PSD şi-au împărţit foarte clar toate funcţiile în guvern şi Administraţia Prezidenţială,
precum şi cheltuielile. „În campania electorală, cheltuielile vor fi împărțite între cele două partide
astfel:  93% și 7%“, se mai arată în acordul din data de 17 aprilie 2008.

În Acordul privind constituirea Alianţei politice dintre PSD şi PC se menţionează că „Partidul
Conservator va sprijini mediatic promovarea Alianţei dintre cele două partide şi va evita apariţia
situaţiilor care pot conduce la afectarea negativă a imaginii Alianţei politice şi, respectiv, a celor două
partide“. Un alt document arată înţelegerea dintre cele două partide de a forma o Alianţă politică
PSD + PC, prin care se instituie la nivel naţional şi o structură media a alianţei.

În tot cazul, prin intermediul trustului său de presă, Voiculescu a putut să preseze nu doar instituţii
ale statului, ci chiar partidele prietene de alianţă. Capacitatea manipulatorie a trustului a fost folosită
atâta timp de PSD, încât acesta ştie ce l-ar aştepta în cazul în care Antena 3 ar întoarce armele. O
mostră a şi fost oferită după numirea procurorilor şefi: trustul, cu televiziune, presă scrisă şi site-uri,
s-a dezlănţuit împotriva lui Victor Ponta şi a PSD.

Top 10 minciuni şi manipulări Antena 3

 În Trustul Intact şi site-urile afiliate, minciuna şi manipularea sunt la ordinea zilei, principiul fiind cel
al bulgărelui de zăpadă. De regulă, Antena 3 preia informaţii de pe site-urile controlate de Dan
Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, el însuşi un fost turnător, sau cotidianul.ro şi lumeajustitiei.ro şi
apoi le prezintă pe post ca investigaţii.

 1. Manipularea televotingului la dezbaterea Băsescu-Geoană

Televotingul organizat de Antena 3 pentru dezbaterea finală Băsescu-Geoană, din seara zilei de 4
decembrie 2009, a început la ora... 8 dimineaţa, fiind înregistrate doar SMS în susţinerea lui Geoană.
Un document transmis organizaţiilor PSD (publicat de jurnalista Sorina Matei), semnat de Dragnea,
atenţiona că „Înregistrarea votului se va realiza prin transmiterea unui SMS cu textul  GEOANĂ  la
numărul de telefon 1244“. Pe parcursul dezbaterii, Antena 3 a afişat continuu rezultatele
televotingului măsluit.

 2. Bacalaureatul lui Daniel Funeriu

Pe 8 iulie 2011, Antena 3, prin Radu Tudor, a prezentat în direct un document care arăta că ministrul
Educaţiei, Daniel Funeriu, nu ar fi promovat examenul de Bacalaureat în Franţa din prima încercare şi
ar fi trebuit să susţină şi un examen oral, din cauza unor note slabe obţinute la proba scrisă. Docu-
mentul era un fals grosolan, ministrul Funeriu prezentând ulterior Diploma de Bacalaureat şi arătând
că „Mi-am luat bacalaureatul în 1989 în Franţa, din prima sesiune“.

 3. Băsescu, traficant de arme

În 2009, Antena 3 îl acuza pe preşedinte că ar fi decis ca România să cumpere, fără licitaţie şi fără
concurs de oferte, un sistem integrat de rachete AA cu rază scurtă şi foarte scurtă de acţiune. Preţul
ar fi fost „încărcat“ cu 80 de milioane de euro, comision pe care urma să-l încaseze o firmă în care
figura ca acţionar Mircea Băsescu. Informaţia a provenit de pe blogul lui Sorin Roşca Stănescu, iar în
cadrul emisiunilor nu s-a prezentat nicio dovadă a afirmaţiilor.

 4. Campania de linşare colectivă - Danileţ, Motoc, Zegrean, Cojocaru, Hăineală

Magistratul CSM Cristi Danileţ a fost acuzat că ar fi „propagandist băsist“ corupt, că şi-a „lăsat familia
să moară de foame“, postul Antena 3 mergând până acolo încât i-a pus în cârcă acuzaţia de pedofilie,
arătându-l repetat într-o poză alături de fetiţa sa. De teroarea mediatică n-au scăpat nici judecătorii
„lui Băsescu“ de la Curtea Constituţională: Augustin Zegrean a fost făcut „handicapat“, iar Iulia Motoc
o „bolnavă psihic“. Judecătoarea Aspazia Cojocaru a fost acuzată că şi-a obţinut toate titlurile onori-
fice şi universitare prin furt. Ascensiunea Oanei Schmidt Hăineală a fost explicată prin faptul „că tatăl
doamnei Hăineală îi punea calificativul «foarte bine» Monicăi Macovei“. Lipsea un lucru esenţial: Ioan
Hăineală murise în 1993, pe când fiica sa era elevă de liceu.

 5. Horia Georgescu, linşaj cu ajutorul unui condamnat penal

Campania împotriva şefului ANI, Horia Georgescu, a ţinut luni de zile, apogeul fiind în vara lui 2012.
Georgescu a fost acuzat de Antena 3 că este „alcoolic“, „dependent de droguri“, că a dat şpagă ca să
ocupe postul de la ANI, fiind etichetat drept „maimuţă“, „bou“, „gunoi“. Pentru a susţine aria calom-
niilor, în studio era adus Adrian Mureşan, fost lider al PNG Braşov, condamnat penal la 8 ani de
închisoare cu executare pentru şantaj şi lipsire de libertate.

 6. „Profesorul“, eliberatorul lui Hayssam

Fostul procuror Ciprian Năstasiu (cel care a cerut eliberarea din închisoare a lui Hayssam pe motiv de
boală şi care a fost dat afară din magistratură) era adus într-o serie de emisiuni ca să susţină că
Băsescu era la curent cu demersurile şi negocierile vizând eliberarea lui Hayssam. Dovezile invocate
erau nişte stenograme în care Hayssam vorbea cu „Profesorul“. Năstasiu şi jurnaliştii Antena
3 speculau că era Băsescu.

 7. ICR, poneiul roz şi securiştii

Campaniile împotriva ICR au debutat în 2008 cu scandalul „Poneiul roz“, în care Cristian Neagoe,
coordonator de comunicare la ICR New York, a fost acuzat că este consumator de droguri şi că bea
urină. În 2012, într-o altă campanie, şeful ICR, Horia Roman-Patapievici, a fost etichetat drept
securist, mâncător al banilor poporului, slugă a lui Băsescu, iar despre directorii ICR s-a spus că sunt
ofiţeri acoperiţi.

 8. Cazul „Mirela bugetara“

Un reportaj apărut în principalul jurnal de știri al postului Antena 1 prezenta o tânără descrisă ca fiind
o bugetară cu salariul minim şi care nu îşi permite să cumpere mai mult de două roşii din piaţă. Falsul
este descoperit când aceeaşi femeie este văzută în alt cadru vânzând la o tarabă din aceeaşi piaţă.

 9. Le Désastre Rouge, pradă manipulării

În campania din 2012, pusă pe recuperarea memoriei rezistenţei anticomuniste, Antena 3 a căutat să
se folosească de filmul documentar Le Désastre Rouge (Belgia, 1988) al regizorului belgian Josy
Dubié. Invitat să participe la emisiunea Secvenţial, Josy Dubié şi-a argumentat refuzul afirmând că An-
tena 3 reprezintă astăzi exact ceea ce filmul lui de atunci denunţa: naţionalismul demagogic şi
agresiv, populismul izolaţionist, antieuropenismul manipulator. Realizatorii Antenei 3 nu au respectat
interdicţia regizorului de a fi difuzate imagini din film şi l-au invitat pe unul dintre foştii săi colegi,
Jean-Jacques Péché, căruia i-au ascuns faptul că autorul filmului refuzase să participe la emisiune,
lăsând de înţeles că acesta ar fi autorul filmului.

 10. Atac la jurnalişti

Mircea Badea i-a urat lui Cătălin Striblea, internat în spital la vremea aceea, să mai facă un atac
cerebral, iar jurnaliştilor de la RTV să „moară în chinuri“. Antena 3 se ocupă sistematic cu atacarea şi
insultarea jurnaliştilor care critică postul de televiziune şi pe Dan Voiculescu, prezentându-i ca pe
„slugile lui Băsescu“. „Dacă vreodată, în această viaţă, voi avea ocazia să le fac rău, o să le fac rău.
Meticulos, încet şi determinat“, spunea Badea.

Metodele de prăduire a banului public sunt diverse, iar sumele, de ordinul miliardelor de euro. Nimeni
nu le știe socoteala exactă. Administrația coruptă lucrând în favoarea pușculiței de partid este
explicația. Lista marilor țepari este, evident, incompletă. Sunt doar primii 12, selectați în funcție de
sume, arareori recuperate de stat.  Bancorex, Patriciu, Vântu, Mazăre, Năstase... prea mulți pentru
paginile unui ziar.

 I. 2 miliarde de dolari. Devalizarea Bancorex fără responsabili

Bancorex a produs statului român pierderi estimate la două miliarde de dolari, dar nu a dat niciodată
faliment. În 1999, statul a scos din vistierie 5.000 de miliarde de lei vechi (580 milioane de dolari)
pentru a acoperi pierderile Bancorex şi a preluat un portofoliu de credite neperformante estimat la
1,7 miliarde de dolari, prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB). În plus, înainte
de fuziunea prin absorbţie a Bancorex cu Banca Comercială Română (BCR), statul a garantat
aranjamente financiare până la 900 de milioane de dolari. Fostul preşedinte al Bancorex, Răzvan
Temeşan, considerat responsabil pentru colapsul băncii, a fost cercetat în 33 de dosare și arestat în
două reprize scurte, în 1997 şi în 1999. În afacerea Sanca, unde prejudiciul provocat Bancorex  a fost
în valoare de 57,95 milioane de dolari, a mai fost arestat şi Cătălin Botezatu. În
devalizarea Bancorex  au fost implicate mai toate numele de frunte ale politicii vremii. Între timp,
eventualele fapte penale au fost prescrise. Statul a reușit să recupereze din toate creanțele
neperformante făcute de defuncta bancă la 647 firme doar 725.882 de dolari.

 II. 150 milioane de euro. Tunul FNI-SOV, garantat de stat

Colapsul Fondului Naţional de Investiţii (FNI), un joc piramidal garantat de CEC, a scos din buzunarul
statului peste 150 de milioane de euro. Sorin Ovidiu Vântu, considerat principalul vinovat, este
judecat pentru spălare de bani, dar nu are încă un verdict. Fostul director al Sovinvest, firma care
gestiona FNI, Nicolae Popa, adus recent în țară, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru
fraudă, în anul 2006, alături de Ioana Maria Vlas. Sumele plătite de stat tot cresc, păgubiţii câştigând
recent în instanţe despăgubiri din partea arbitrului pieţei de capital, fosta Comisie Naţională a
Valorilor Mobiliare. CNVM a încercat să evite plata şi a urmat un asalt al păgubiţilor împotriva tuturor
actorilor pieţei de capital care aveau obligaţia de a plăti comisioane şi taxe către arbitrul pieţei,
brokeri, Bursa de Valori din Bucureşti şi, într-un final, Fondul Proprietatea. Acum, povara plăţii s-a
mutat tot la Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului  (AAAS, fosta AVAS) care nu poate
evalua încă valoarea despăgubirilor, deoarece, deocamdată, 5.000 dintre cei 130.000 de păgubiţi au
depus plângeri în instanţe.

 III. 114 milioane de euro. Radu Mazăre și retrocedările ilegale

În dosarul ajuns în instanță în 2008, primarul Constanței, Radu Mazăre, este acuzat că ar fi coordonat
un grup de 37 de persoane, din care face parte și președintele Consiliului Județean, Nicușor
Constantinescu, care au instrumentat retrocedarea ilegală a unor terenuri de circa 1 milion m.p.
Foștii moștenitori îndreptățiți la acele terenuri, după ani de aștepare, și-au vândut drepturile
litigioase pe sume ce reprezentau mai puțin de 1% din valoarea terenurilor unor persoane din rândul
membrilor Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 sau din anturajul acestora. Astfel, patrimoniul public
a fost deposedat de mari suprafețe de teren intravilan, prejudiciul fiind de 77,77 milioane de euro în
dauna statului și 36,16 milioane de euro în dauna Municipiului Constanța. Între aceste terenuri se
numără 27.000 m.p. pe care s-a construit Aqua Magic de către firma Aqualand, la care acționar
principal este vărul lui Mazăre, terenul de 8.307 m.p. din zona Capităniei Vila Marina, aflat în
proprietatea familiei Mazăre, un alt teren de 52.271 m.p. din Parcul Tăbăcăriei, ajuns indirect tot în
zona de afaceri a lui Mazăre, prin firma Holland Development Group.

 IV. 85 milioane de euro. Dinu Patriciu, un milionar cu probleme

Trimis în judecată în 2006 sub șapte capete de acuzare, printre care spălare de bani, manipularea
pieței de capital și delapidare, omul de afaceri Dinu Patriciu este scos acum din topul milionarilor.
Potrivit anchetatorilor, în calitatea sa de administrator la SC Rompetrol SA, Patriciu și-a însușit, în
mod repetat, în perioada septembrie 1999–noiembrie 2001, suma de 85 milioane de dolari, izvorâtă
din Acordul EPSA și cuvenită, conform prevederilor legale în vigoare, bugetului de stat. Patriciu ar fi
încercat să piardă urma banilor respectivi prin încheierea de contracte de cesiune de creanțe,
împrumut și novație între firmele din cadrul grupului Rompetrol. În același dosar, Patriciu mai este
acuzat de manipularea pieței de capital, prin organizarea și coordonarea operațiunilor de
tranzacționare a acțiunilor emise de grupul Rompetrol, prin intermediul unor conturi aparținând unor
persoane controlate de grupul de firme Rompetrol, în scopul menținerii unui nivel artificial al
prețului. În dosar mai sunt implicați Sorin Roșca Stănescu și fostul ministru Sorin Pantiș, care au
primit informații confidențiale despre tranzacționarea acțiunilor.

 V. 70 milioane de euro. Evaziune cu carne  sub protecție politică

Dosarul evaziunii cu carne este unul extrem de amplu, prejudiciul fiind de peste 70 milioane de euro.
Sunt implicate peste 100 de firme, multe cu patroni libanezi, oficiali din ANAF, Direcția Finanțelor
Publice, senatorul Eugen Bădălan, procurorul șef Angela Nicolae. Procurorii DNA au reținut 29 de
persoane, 14 fiind cercetate în stare de arest, printre care Angela Nicolae și fiul ei, acuzați că cereau
mită pentru a interveni în diferite dosare de la Parchet. Din interceptări reiese că implicat ar mai fi un
prim-procuror din Parchetul General, asa-zisul „doctor“, la care apela Angela Nicolae. Mecanismul
evazionist presupunea utilizarea unor societăți tip „fantomă“, banii rezultați ajugând în Liban. Sub
cercetare penală se află și milionarul Iustin Paraschiv. Potrivit procurorilor, senatorul Bădălan era
protectorul politic al unora dintre patronii societăților avicole, în schimb acesta primind sute de
kilograme de pulpe de pui și ficat pentru restaurantul fiului său. În urma dezvăluirilor făcute de
procurori, sute de tone de carne de pui stricată au fost retrase din magazine sub suspiciunea
contaminării cu Salmonella.

 VI. 60 milioane de euro. Voiculescu a fugit degeaba de dosaru  ICA

Condamnat de Tribunalul București la cinci ani de închisoare cu executare (sentința nu este

definitivă), Dan Voiculescu este acuzat că și-a utilizat poziția politică pentru a cumpăra, prin Grivco
SA, firmă care îi aparține, la un preț mult mai mic decât cel real, pachetul majoritar de acțiuni de
la Institutul pentru Cercetări Alimentare (ICA). Procesul de privatizare a fost declanșat în 2003, fără
acordul statului român, iar la licitația trucată a participat doar firma Grivco, acțiunile fiind
subevaluate de 94,5 ori, prejudiciul adus statului ridicându-se la 60 milioane euro. În joc era și un
teren de 3,6 ha din zona Băneasa, cumpărat de Voiculescu la un preț de 75 de ori mai mic decât cel
real. În dosar au mai fost condamnați la șase ani de închisoare Gheorghe Mencinicopschi - director
general și membru al AGA la  ICA SA, Corneliu Popa - director general și președinte al Consiliului de
Administrație al Agenției Domeniilor Statului, Sorin Pantiș - director general executiv Grivco SA. Din
2008, dosarul s-a plimbat între Înalta Curte și Tribunalul București, iar Voiculescu și-a dat de două ori
demisia din Senat pentru a tergiversa procesul.

 VII. 58,2 milioane de euro. Cristian Poteraș, retrocedări ilegale

Fostul primar al Sectorului 6 Cristian Poteraș, împreună cu alți funcționari publici din Primărie au fost
trimiși în judecată pentru retrocedarea ilegală a 12 ha de teren. Persoanele care revendicaseră
terenurile și-au vândut drepturile litigioase către grupul de interese din Primărie sau conex cu acesta
pentru sume între 417.000 de euro și 40.000 de lei, în scurt timp reconstituindu-se dreptul de
proprietate în favoarea grupului. Cum terenurile respective nu erau disponibile pentru retrocedarea
în natură, s-au oferit terenuri în alte zone mult mai bine cotate imobiliar din Sectorul 6. Procurorii
arată că valoarea terenurilor, la prețul de atunci, era de 56 miliarde de euro, iar după retrocedare
terenurile au fost vândute cu 82 milioane de euro. Printre beneficiari s-a aflat și un văr al soției lui
Poteraș. Paguba creată Clubului Sportiv Rapid, Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru
Chimie și Petrochimie ICECHIM și Academiei Române – Institutul de Biologie a fost estimată la 58,2
milioane de euro. Procesul a început în martie 2011, Cristian Poteraș fiind acuzat de abuz contra
intereselor publice cu consecințe deosebit de grave.

 VIII. 35 milioane de euro. Marcel Păvăleanu, evaziune marca PSD

Arestat preventiv pentru 29 de zile, Marcel Păvăleanu, fost consilier, în 2013, la Secretariatul General
al Guvernului (SGG), este acuzat de evaziune fiscală și spălare de bani. În perioada 2012-2013,
Păvăleanu și ceilalți cinci inculpați s-au folosit de un lanț comercial fictiv, în care erau incluse
aproximativ 60 de societăți comerciale de pe raza județului Prahova și a Municipiului București, din
care o parte aveau comportament tip „fantomă“, simulând operațiuni comerciale de achiziție/livrare
mărfuri și servicii ce au avut ca rezultat diminuarea bazelor impozabile fiscale. Ulterior, sumele de
bani rezultate din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală au fost retrase în numerar din conturile
bancare ale societăților comerciale, prin simularea unor operațiuni contabile nereale de creditare a
propriilor firme, prejudiciul fiind estimat, până în prezent, la 35 milioane de euro. Păvăleanu este
președinte PSD Plopeni și membru în CA al unei companii deținute de Consiliul Județean Prahova.
Este un apropiat al fiului lui Mircea Cosma, președinte CJ, pe filiera unui interlop, și a mai fost trimis
în judecată, în 2011, tot pentru evaziune fiscală.

 IX. 18 milioane de euro. Devalizarea CFR și Mihai Necolaiciuc

Fugit din țară în 2205, prins de autorități patru ani mai târziu pe teritoriul SUA și extrădat în aprilie
2011, fostul director general al CFR Mihai Necolaiciuc a fost trimis în judecată în dosarul „achizițiilor
de lux“, fiind acuzat de un prejudiciu de peste 18 milioane de euro. Concret, Necolaiciuc a angajat și
ordonat contracte nelegale și fără aprobarea  Adunării Acționarilor sau a Consiliului de
Administrație cu firme care nu aveau autorizație de furnizor feroviar, firme paravan, ai căror
administratori aveau antecedente penale, sau fantomă pentru diferite servicii, bunuri sau produse
care fie nu au fost livrate, fie s-au dovedit necorespunzătoare calitativ. Este vorba de panouri de
afișaj în stațiile CFR, de sisteme de monitorizare, cuplaje electrice, schimbătoare de cale ferată,
motorină sau soluții de ignifugare. Procurorii arată că o parte din suma de 18 milioane de euro,
respectiv 4.525.570 euro, provenea dintr-un credit de la BEI, destinat exclusiv refacerii infrastructurii
feroviare în caz de calamități. În prezent, Necolaiciuc este judecat în libertate, dosarul fiind
la Judecătoria Sectorului 1.

 X. 7 milioane de euro. Marinică Cazacu, terenuri pentru apropiați

Procesul fostului prefect PD al județului Ialomița, Marinică Cazacu, a început în 2008, procurorii
acuzându-l că a pus bazele unui mecanism prin care retroceda ilegal terenuri în beneficiul unor
apropiați. Folosindu-și poziția, Cazacu a atribuit un teren de 225 de ha din zona Urziceni, cu
deschidere la autostradă, aparținând Administrației Domeniilor Statului, unor persoane
neîndreptățite. Pe o schemă uzitată, acestea și-au cesionat drepturile de proprietate unui grup de
cinci persoane aflate în relații cu Marinică Cazacu și alți inculpați în dosar, aceștia devenind în final
proprietarii terenurilor cu valoare, în timp ce adevărații proprietari au primit la schimb terenuri fără
valoare. Prejudiciul adus ADS  și proprietarilor se ridică la 7 milioane de euro. Marinică Cazacu a fost
trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra
intereselor publice, determinarea la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de fals intelectual, în
scopul ascunderii activității infracționale și realizării obținerii de avantaje patrimoniale pentru alte
persoane.

XI. 1,75 milioane de euro. Năstase, campanie din  Trofeul Calității

Condamnat la doi ani de închisoare cu executare în dosarul Trofeul Calității, fostul premier Adrian
Năstase a fost acuzat că, în 2004, a strâns bani pentru campania sa electorală prin intermediul unui
simpozion organizat de Inspectoratul de Stat în Construcții. Taxele de participare au fost de 125 de
euro pentru persoanele fizice și 400 de euro pentru cele juridice, suma încasată a depășit 1,75
milioane de euro. Banii au ajuns la patru firme controlate de apropiați ai familiei Năstase, de unde au
plecat spre o altă firmă care presta servicii pentru campania prezidențială a acestuia, Eurografica SRL.
Organizarea simpozionului, cât și transferul banilor spre campania lui Năstase au fost coordonate și
comandate de Irina Jianu, la vremea aceea inspector general la ISC, căreia fostul premier i-a promis
menținerea în funcție. Potrivit legii, acești bani ar fi trebuit să devină venituri la bugetul ISC, instituție
publică. Năstase a fost condamnat pentru „folosirea influenței sau autorității funcției de președinte al
unui partid, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase
necuvenite, în forma continuată“.
 XII. 1 milion de euro. Dosarul Loteria și George Copos

Milionarul George Copos a fost deja condamnat în prima instanță la 4 ani de închisoare cu executare
în afacerea Loteria. Anchetatorii susțin că suma încasată oficial a fost mult mai mică decât cea primită
în mod real, statul fiind tras pe sfoară cu circa un milion de euro. Ana Electronic, compania în care
Copos este acționar majoritar și președinte al CA, a vândut, în 2004, mai multe spații comerciale
deținute de propria firma către Loteria Română. Tranzacția s-a făcut prin firme și persoane fizice
folosite ca interpuși, iar prețul trecut în scripte pentru cele 38 de spații comerciale vândute de Ana
Electronic  către Loterie a fost de circa patru ori mai mic decât cel primit în realitate. Bugetul de stat a
fost păgubit cu peste 1 milion de euro, susțin procurorii. Începând din 2006, dosarul s-a plimbat între
mai multe instanțe, Înalta Curte în perioada în care Copos era vicepriministru, judecătorie și,
acum, Tribunalul București. Condamnarea a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului 2.

1) 4 milioane de euro. Șerban Brădișteanu, șpagă în offshore

Fost senator PSD, chirurgul Șerban Brădișteanu este judecat pentru că a primit mită 4 milioane de
euro în conturile unei unei firme offshore pe care o deține în Insulele Virgine Britanice în schimbul
achiziționării de aparatură medicală supraevaluată și inutilă. Ca președinte al comisiei de evaluare în
cadrul unei licitații organizate de Ministerul Justiției, Brădișteanu a favorizat firmele CC MED AG –
Elveția și BIOMEDICA GmbH - Austria prin atribuirea discreționară a contractelor de furnizare de
produse, cauzând un prejudiciu real în dauna Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) în
valoare de 9.169.606 de euro. În schimbul favorizării la licitație a firmelor menționate, prin folosirea
abuzivă a poziției pe care o ocupa, Brădișteanu a primit, în conturile firmei sale off-shore Arnell
Development Ltd (din Insulele Virgine Britanice), deschise la Union Bank of Switzerland din Zürich,
suma de 4 milioane de euro. Procesul a început pe 22 martie 2007, a avut zeci de termene, în prezent
judecându-se la Tribunalul București. În august 2006 i s-au blocat toate conturile din România și
Europa și i s-a pus sechestru asigurător pe mai multe bunuri.

 2) 1,8 milioane de euro. Consilierul Gavrilă de la ANAF

Nicolae Adrian Gavrilă, consilier superior în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF),

a fost arestat la începutul lunii martie 2013, învinuit fiind de procurorii DNA de luare de mită în
valoare de 1,8 milioane de euro. Șpăguiala era obicei vechi, prejudiciul adus statului doar în
cazul Galaxy Tabaco fiind de aproape 50 de milioane de euro. Astfel, în perioada 2007-2008,
consilierul a primit 120.000 de euro pentru a interveni pe lângă factori de decizie din cadrul ANAF și
a-i convinge să nu blocheze conturile unei firme care nu-și plătise TVA la termen, în 2008 Adrian
Gavrilă a pretins de la același denunțător suma de 400.000 de euro pentru transferul unei cantități de
960 de tone de tutun din România în Italia, fără plata accizelor aferente. În 2010 cere 200.000 de
euro pentru ridicarea sechestrului de pe tutunul aflat în porturile Constanța și Giurgiu. Sunt doar
câteva dintre nenumăratele cazuri în care consilierul lua șpagă pentru intervențiile sale. În dosar mai
este implicată Graţiela Iordache, fost secretar de stat în Ministerul Industriilor în guvernarea Adrian
Năstase, dar și Sorin Blejnar, fostul șef al ANAF.

3) 1,4 milioane de euro. Hidroelectrica, ministerul și băieții deștepți

Ioan Mihăilă, consilier al ministrului delegat pentru Energie, Constantin Niţă, şi membru în Consiliul
de Supraveghere al SC Hidroelectrica SA, şi Eugen Brădean, director de trading la Hidroelectrica SA şi
membru al directoratului acestei societăţi, au fost arestați pentru 29 de zile, fiind acuzați că au oferit
o mită de 1.400.000 de euro pentru a obține un contract de energie la Hidroelectrica. Denunțătorul
în acest caz este Romulus Vulpescu, director de cabinet al ministrului Daniel Chițoiu. În schimbul
mitei, susțin procurorii DNA, Vulpescu urma să voteze favorabil încheierea, de către Hidroelectrica
SA, a unui contract bilateral pe patru ani de vânzare a energiei electrice către societatea Energon
Power&Gas SRL, deținută de Rareș Criste, pentru cantitatea de 7.012.800 MWh (1.157.112.000 lei
aproximativ 262.980.000 euro), în condiții defavorabile pentru societatea de stat. Din stenogramele
publicate de presă reiese că mita urma să fie împărțită între Vulpescu și alți membri din Comisia de
Supraveghere, dar și că astfel de practici erau vechi de 15 ani. În stenograme apare și numele
ministrului Constantin Niță.

 4) 1,37 milioane de euro. Năstase, premierul amator de chinezării

Adrian Năstase este acuzat că, folosindu-și influența și autoritatea decurgând din calitatea de
președinte al PSD și cea de premier, a primit diverse obiecte și contravaloarea unor lucrări de
construcție, în schimbul numirii și menținerii în funcția de directoare a Inspectoratului de Stat în
Construcții a Irinei Jianu. Astfel, el ar fi primit peste 100.000 de dolari (contravaloarea unor bunuri
importate din China, 13 containere cu mărfuri) și 1.200.000 de lei (contravaloarea tâmplăriei din
aluminiu și lemn cu geam termopan, executată la imobilele din București, strada Zambaccian nr. 16 și
comuna Cornu, județul Prahova). În timpul procesului, suma a crescut la 1,37 milioane de euro,
datorită lucrărilor de construcție și renovare executate de SC Conimpuls SA Bacău și la imobilul din
București, strada Cristian Tell 15 (fosta casă a „mătușii Tamara“). În dosar mai sunt trimiși în judecată
Dana Năstase și Irina Jianu, Ioan Păun, fostul consul la Hong Hong, fiind martor. Procesul a început în
2006, cu acuzația de luare de mită și șantaj. Năstase a fost achitat pentru mită, dar procesul continuă
pentru acuzația de șantaj.

 5) 1,2 milioane de euro. Șpăguială pe fonduri europene la APIA

Aurel Pană, director general adjunct și președinte al comisiei de evaluare a ofertelor pentru achiziția
de ulei în cadrul programului de ajutorare a persoanelor cu venituri mici, program finanțat din
fonduri europene, percepea o taxă de 10% din valoarea acestor contracte. Afacerea a avut loc în
perioada mai-august 2013. Potrivit DNA, contractele au o valoare totală de aproximativ 16 milioane
de euro, iar Aurel Pană i-a cerut reprezentantului unei firme un comision de 1.200.000 de euro atât
direct, cât și prin intermediul lui Mugur George Voinea, urmărit penal și el. Mugur George Voinea
este membru al Partidului Conservator (PC) Diaspora, responsabil pentru departamentul Relaţia cu
reprezentanţele diplomatice, iar Aurel Pană este secretar executiv. Procurorii susțin că, potrivit unei
înțelegeri cu Aurel Pană, pentru disimularea foloaselor necuvenite pretinse, Voinea a pretins
încheierea unor contracte având ca obiect servicii de transport și servicii de consultanță în valoare de
circa 5.200.000 de lei (valoarea comisionului pretins). Plățile urmau a fi efectuate în baza unor
operațiuni fictive.

 6) 1,2 milioane de euro. Judecătoarea Cârstoiu, șpăgăreasa de la CAB

Arestată pentru 29 de zile, judecătoarea Veronica Cârstoiu de la Curtea de Apel București a primit
peste 1 milion de euro pentru a anula condamnarea la 7 ani de închisoare a lui Dinel Staicu, ceea ce
s-a și întâmplat în februarie 2012 în dosarul fraudării Băncii Religiilor. Șpaga era livrată în tranșe fie
prin intermediul fiului său, Florin Cegan, arestat și el, fie prin alți intermediari, iar judecătoarea
transmitea o parte din bani altor judecători din cauza respectivă. Procurorii susțin că, în perioada
august 2011-februarie 2012, Dinel Staicu, direct, cât și cu ajutorul fratelui său, Marian Staicu, și a
învinuitei Carmen Ioana Popescu, a promis suma de 1.500.000 de euro, iar ulterior i-a dat 1.200.000
de euro judecătoarei Veronica Cârstoiu. Dinel Staicu și fratele său sunt anchetați și penal. Veronica
Cârstoiu este una dintre cele 3 judecătoare care au anulat condamnarea la 7 ani de închisoare a lui
Dinel Staicu. Procurorii susțin că acest caz face parte dintr-o rețea mai amplă de judecători care luau
șpagă pentru soluții favorabile în diverse cauze penale. Este vorba de judecătoarele de la Tribunalul
București, Antonela Costache și Viorica Dinu.

 7) 330.000 de euro. Sindicalistul Marius Petcu și mita în rate

Condamant la 7 ani de închisoare în primă instanță, Marius Petcu, președintele Federației Sanitas,

primea șpagă fie în tranșe, fie, atunci când omul nu avea bani, în imobile. În perioada septembrie
2009-martie 2011, Petcu a primit câte 87.400 de lei lunar, rata reprezentând aproximativ 20% din
valoarea fiecărei lucrări decontate în cadrul contractului privind construirea Centrului de educație,
perfecționare și recreere – Snagov. La 1 februarie 2011, liderul de sindicat a primit de la persoana
denunțătoare, prin intermediar, un imobil situat în stațiunea Predeal, în valoare de circa 535.000 de
lei, care avea scopul de a compensa tranșele de mită neplătite încă sau de a facilita obținerea de
către aceeași firmă a unei lucrări viitoare, spun procurorii DNA. În 24 martie, Petcu a fost prins în
flagrant de procurorii DNA după ce a primit 40.000 de euro reprezentând tranșele aferente lunilor
ianuarie și februarie. Prețul negociat al contractului era de 9.234.570 de lei, fără TVA, suplimentat
ulterior cu suma de 1.875.915 de lei, fără TVA. Mita totală primită de Marius Petcu sub diferite forme
s-a ridicat la 1.400.000 de lei. Decizia nu este definitivă, iar Petcu se consideră o victimă politică.

 8) 300.000 de euro. Miron Mitrea, casă pentru mama

Miron Mitrea este acuzat că, pe vremea în care era ministrul Transporturilor în Guvernul Năstase, a
primit drept mită circa 300.000 de euro, sub formă de lucrări de construcție la o casă aparținând
mamei sale, prin intermediul firmelor Conimpuls SA, Vertcon SA, Durimpuls SRL și Regal Glass SRL,
toate din Bacău. Procurorii DNA spun că Irina Jianu i-a determinat pe administratorii și pe unii
angajați ai firmelor care făceau lucrările să opereze înregistrări inexacte în contabilitate, să șteargă
înregistrări contabilicești, să falsifice documente și să înstrăineze calculatoarele pe care fuseseră
implementate înregistrările contabile false și să distrugă toate documentele financiare și tehnice. În
schimbul acestor servicii, Mitrea a numit-o și menținut-o pe Irina Jianu în funcția de inspector general
adjunct, respectiv inspector general în cadrul ISC. În plus, în 2006, Nicolae Popescu, arhitect șef al
orașului Voluntari, ar fi falsificat, la presiunea lui Mitrea, autorizația de construire emisă în cursul
anului 2001 de Primăria Voluntari. Procesul a început în 2009, în mai 2011 Înalta Curte a decis ca
dosarul să fie trimis înapoi la DNA, dar a fost reluat în 2013.

 9) 260.000 de euro. Rețeaua Cătălin Voicu

Cătălin Voicu, fost senator PSD, a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru trafic de influenţă,
exerciţiu de pe urma căruia ar fi primit peste 260.000 de euro de la omul de afaceri Costel
Căşuneanu, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă judecători. Ţinta intervenţiei era
judecătorul Înaltei Curți Florin Costiniu, care urma, la rândul lui, să intervină pe lângă alți magistrați
pentru un verdict favorabil într-un dosar penal în care era implicată firma SC PA&CO International
SRL din Bacău, în care Căşuneanu era asociat. Substanţa dosarului era contestarea unei licitaţii. Din
dosar reies și tarifele intervenţiei: pentru o simplă preschimbare a termenului de judecată Voicu a
cerut, iar Căşuneanu ar fi livrat 60.000 de euro. Rezolvarea finală presupunea sume mai mari, aşa
încât, ulterior, Voicu ar fi primit o nouă tranşă de 200.000 de euro, sub forma unui „împrumut“.
Scandalul de mită a devoalat o întreagă rețea în care erau implicați nu doar politicieni și magistrați, ci
și ofițeri de poliție și interlopi. Judecat în stare de arest, Cătălin Voicu s-a reîntors în Senat după 1 an
și doar sentința definitivă l-a împiedicat să mai candideze.

 10) 200.000 de euro. Ministrul Ovidiu Silaghi

Fostul ministru al Transporturilor Ovidiu Silaghi este cercetat într-un dosar în care este acuzat că ar fi
primit 200.000 de euro de la omul de afaceri Nelu Iordache pentru a-l sprijini, prin intervenţii
la Compania Naţională  de Drumuri, CNADNR, structură aflată sub autoritatea ministerului, în scopul
obţinerii unui contract avantajos. Silaghi s-ar fi angajat să influențeze CNADNR să efectueze în
termen plățile aferente contractelor încheiate de SC Romstrade SRL cu CNADNR  și să împiedice
rezilierea contractului. Apoi, Silaghi i-a cerut lui Nelu Iordache să pună Satu Mare în circuitul aerian
internaţional, prin deschiderea de către compania Blue Air, pe care o controla, a noi rute de
transport. Deschiderea acestor noi curse aeriene a fost solicitată pentru susținerea campaniei
electorale a unei persoane apropiate ministrului și a avut drept consecință înregistrarea unor pierderi
de circa 500.000 de euro în dauna companiei aeriene. Pe 22 noiembrie 2012, Silaghi a primit de la
Iordache 200.000 de euro. Pe 3 septembrie, liberalul Ovidiu Silaghi a demisionat din calitatea de
deputat, dar a fost trimis de Crin Antonescu în Parlamentul European.

11) 150.000 de euro. Alin Trășculescu, prins în flagrant

Fostul deputat PDL Alin Trășculescu este acuzat de DNA că, în perioada noiembrie 2010-noiembrie
2012, în calitate de deputat și președinte al Organizației PDL Vrancea, a pretins de la Mircea
Vintilescu, reprezentantul unei societăți comerciale, denunțător în cauză, inițial suma de 50.000 de
euro, care ulterior a fost majorată la 150.000 de euro, angajându-se să intermedieze aprobarea unor
proiecte de investiții prin PNDI, program gestionat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.
Trășculescu pretindea că va influența autoritățile locale din județul Vrancea să rezilieze unele
investiții din cadrul PNDI și pe funcționari din Ministerul Dezvoltării  Regionale, pentru a-i determina
să deruleze contracte cu firma denunțătorului. De asemenea, Trășculescu a pretins și suma de
1.100.000 de lei, din care a primit, prin intermediul lui Marian Valeriu Calotă, în trei tranșe, 374.000
de lei, susțin procurorii. La rândul său, Calotă a luat mită de la firma respectivă. Parlamentul a decis
ridicarea imunității lui Trășculescu, dar acesta și-a dat între timp demisia. Procesul se judecă
la Tribunalul București.

 12) 60.000 de euro. Baronul de Argeș şi fondurile europene

Șeful CJ Argeș, baronul PSD Constantin Nicolescu, este acuzat că a luat mită 60.000 de euro de la
omul de afaceri Cornel Penescu și că ar fi luat ilegal alte 900.000 de euro din fonduri europene
pentru reabilitarea a 4 școli în județ, lucrările fiind realizate de compania Zeus SA, o firmă de casă a
PSD. Potrivit DNA, fondurile au fost solicitate în condițiile în care niciuna dintre școli nu a fost
afectată de inundațiile din perioada invocată, 2006-2008, într-un raport fictiv al ISU Argeș. Mita
pretinsă de Nicolescu de la Penescu, asociat și acționar majoritar la SC PIC SA, consta în bani sau
bunuri în valoare de 66.588,15 de lei. CJ Argeș urma să achiziționeze de la SC PIC SA produse
alimentare și nealimentare. Suma remisă cu titlu de mită reprezintă aproximativ 10% din valoarea
totală a acestor contracte, susțin procurorii DNA. Nicolescu a fost apărat de liderii PSD, care au
organizat un miting de susținere a acestuia. Dosarul s-a judecat timp de aproape doi ani la Tribunalul
Argeș, dar în februarie 2013 a fost mutat la Tribunalul București.

Platoul Antenei 3 nu e un spațiu pentru discuții, ci scena unui spectacol cotidian. Titlul spectacolului
este: „Cât de răi sunt cei răi și cât de buni, dar uneori naivi, sunt cei buni”. Despre scenografie nu-i
mare lucru de spus. Important e ca actorii să aibă destul spațiu, pentru ca unii dintre ei să se poată
mișca liber, gesturile care-i fac persuasivi să fie mai ample, imaginea să aibă unde plonja și să se
focalizeze succesiv, oferind mereu alt peisaj, creând senzația de diversitate. Există apoi și un ecran
uriaș, ca un fel de tablă dintr-o clasă de școală, pe care apar dovezile irefutabile ale crimelor comise
de cei răi. (Sigur, ca să prezinți niște imagini sau documente n-ai nevoie de ditamai ecranul în studio,
dar tabla pentru demonstrații e mai convingătoare, apoi vezi reacțiile actorilor din scenă, care îți
induc și ție o reacție.) Dacă mai adăugăm o bogăție cromatică bine calculată, avem imaginea de
ansamblu.

Elementul-cheie sunt, evident, actorii. Cea mai bună soluție ca să înțelegi rolurile în care au fost
distribuiți este să închizi sonorul și să rămâi, măcar preț de un minut, două, numai cu mimica și
gesturile – exercițiu pe care, telespectator deloc fidel, l-am practicat dintotdeauna. Rolurile trebuie
să fie simple, ușor de identificat. În general, ele sunt variante ale cetățeanului onest și indignat, la
care se adaugă nuanțe: înțeleptul, zeflemistul, colericul, robustul, naivul, expertul, ultra-îngrijoratul,
devotatul, jignitul etc. Sigur, toate aceste personaje sunt pozitive și, cum spectacolul are nevoie și de
personaje negative, ele nu sunt invitate în studio – ar exista riscul să rostească replici care nu sunt
cuprinse în scenariu –, dar apar proiectate pe ecran. Iată încă o funcție a ecranului: dă senzația că
binele și răul se află simultan în scenă, deci tensiunea dramatică e asigurată.

Greu de spus cât talent au actorii (nu-i nevoie să fii Laurence Olivier pentru așa ceva), important e că
și-au învățat temeinic rolul și îl exersează cu aplomb în fiecare seară. Există totuși două roluri
remarcabil interpretate, despre care trebuie să vorbesc aici. Primul este cel jucat de domnul Mihai
Gâdea: pruncul umed cu ochelari. Inocența frapantă a domnului Gâdea alungă orice îndoială: un
prunc nu poate minți, buzele lui nu pot rosti decât adevărul – o axiomă teologică. Răul se ferește de
el ca dracu’ de tămâie. Cu un gest simplu săvârșește miracolul de a face să apară pe ecran realitatea
ultimă. A nu-l crede e o blasfemie. Iar dacă există eretici, ei vor sfârși în flăcările iadului, alături de răii
cu care se luptă pruncul vitejește. E o minune de omuleț care poate înduioșa orice femeie. Domnul
Gâdea este adus în scenă pentru a deștepta sentimentele materne cele mai profunde. Unei mame
simțitoare îi vine să-l mângâie și să-l sărute pe frunte la fiecare cuvânt rostit cu acea greutate
profetică dobândită prin exercițiul predicii. Antena 3 dispune și de alt prunc, domnul Adrian Ursu,
însă e o versiune mai slabă; cu toate eforturile sale, nu poate ajunge la suavitatea domnului Gâdea.
Mai trebuie spus aici că arsenalul telepredicatorilor, din care pruncul umed cu ochelari s-a inspirat
copios, nu e bogat, dar e foarte eficient. (Există un documentar făcut de Werner Herzog despre un
telepredicator american, film care merită din plin văzut.)

Dacă aducerea în scenă a domnului Gâdea vizează în primul rând publicul feminin, Antenele au în
trupa lor o actriță distribuită într-un rol destinat întâi de toate bărbaților. E vorba despre doamna
Oana Stancu, cea mai mămoasă ființă din câte mi-a fost dat să văd. Mămoșenia domniei sale își
întinde brațele spre întreaga națiune. Cum ar putea o mamă să vrea răul fiilor ei? Cum ar putea să-i
mintă? Blasfemie! Doamna Stancu nu e niciodată virulentă, vorbele domniei sale sunt cumpănite,
mereu calde, încărcate de grijă, chipul ei iradiază o lumină mistică în care se scaldă bunătatea
absolută. Are uneori vagi naivități, ar accepta chiar să dea oarece credit răului, dar asta doar pentru a
arăta tuturor, cu înțelepciune maternă, cât de rău e. Numai un bărbat fără suflet n-ar recunoaște în
doamna Stancu pe mama care îi schimbă scutecele. Rolul ei în scenă este de a deștepta cele mai
adânci sentimente filiale.

Împreună, domnul Mihai Gâdea și doamna Oana Stancu formează un cuplu mistic perfect. Îmi
închipui o icoană în care doamna Stancu îl ține la piept, înfășat, pe domnul Gâdea. În icoană se mai
simte o prezență, o prezență invizibilă, dar atotputernică în religia Antenei 3 – cel al cărui nume nu
trebuie luat în deșert. Așa că nici nu îndrăznesc să-l pronunț. Cei de la televiziunile laice cum e France
24 n-ar fi în stare să priceapă mistica Antenei 3. Ghinionul nostru!
Redau mai jos fragmente din declarațiile domnului H.C., președintele Coaliției pentru Facere:

„Mă întrebați de numele organizației noastre? Ni s-a propus inițial să-i zicem Coaliția pentru Geneză,
dar geneză o numesc alții, și apoi este un neologism. S-a mai discutat și varianta Coaliția pentru
Creație, dar creație poate trimite și la creația artistică sau literară… Desigur, noi avem norme stricte
în privința canoanelor artistice și literare, însă ele nu sunt deocamdată general acceptate, și nu
intenționăm să le impunem. Cu creație, riscam să generăm confuzie în societate. În plus, și acest
cuvânt este un neologism. Așa încât am hotărât s-o numim Coaliția pentru Facere, apelând la
cuvântul tradițional, neaoș, folosit veacuri la rând de poporul român.

Scopul nostru e să atragem atenția opiniei publice asupra pericolelor predării darwinismului în școli și
licee, obiectivul ultim fiind declanșarea unui referendum pentru a stabili clar ce poate fi și ce nu
poate fi predat la orele de biologie. Am strâns deocamdată 647 832 de semnături, și sperăm că,
ajutați de BOR și de consiliile locale, numărul semnăturilor să depășească în curând patru milioane.
După cum știți, conform sondajelor, cei care cred în Facere reprezintă aproximativ 87,45% din
populația țării, 4,82% cred în darwinism, iar restul sunt nehotărâți. Fiind o majoritate atât de amplă,
bănuiesc că sunteți de acord cu mine că avem dreptul cel puțin să ridicăm această problemă care ne-
a fost semnalată de un mare număr de părinți îngrijorați de ideile cu care se întorc de la școală copiii
lor, în ciuda educației care se face la orele de religie. Dar se pare că aceasta e insuficientă pentru a
contracara acțiunile unora dintre profesorii de biologie.

Vreau să ne înțelegem bine, noi nu stigmatizăm minoritatea celor care se lasă înșelați de darwinism.
Este un principiu democratic să lăsăm fiecăruia libertatea de conștiință – or, noi suntem democrați,
mult mai democrați decât aceia care ne combat. Dar tot un principiu democratic este ca, în
chestiunile de interes național, și sper că acceptați că aceasta e de interes național, minoritatea să se
supună majorității. Noi nu cerem decât ca problema predării biologiei în școli și licee să fie tranșată
printr-un referendum. Așa e democratic.

N-am să insist asupra aspectelor științifice, în definitiv darwinismul este numai o teorie. În multe
state americane (și bănuiesc că nimeni nu va pune sub semnul îndoielii prestigiul științific al Americii),
„creaționismul”, așa cum e numit acolo, este predat în școli pe picior de egalitate cu darwinismul,
ceea ce poate conduce la confuzii. Noi nu urmărim decât să le risipim, printr-un act democratic.

Intoleranți? Nu, bineînțeles că nu suntem intoleranți. Indiferent de rezultatul referendumului, cei

care cred că darwinismul este o teorie corectă sunt liberi s-o creadă în continuare, cu condiția să nu
intervină în procesul de instruire a elevilor. Sunt liberi să citească și să dețină în biblioteca personală
ce cărți vor, nu avem de gând să interzicem publicarea și vânzarea cărților cu conținut darwinist, și,
repet, nici să stigmatizăm o minoritate, pe care altminteri o respectăm, chiar dacă o privim cu
compasiune. Dar asta nu ne poate împidica să subliniem că veacuri de-a rândul, încă din negura
istoriei, poporul român a crezut în Facere, nu în darwinism. Gândiți-vă numai la marile figuri ale
trecutului…

Evident, dacă rezultatul referendumului va fi favorabil (remarcați că nu mă antepronunț!), se va pune

problema noilor manuale școlare. Dar asta e bine. Manualele de științe, și în general toate
manualele, publicate de singura editură aprobată de stat, conțin anumite erori, după cum presa a
semnalat în repetate rânduri. Noi ne asumăm sarcina să contribuim, cu sprijinul BOR și al consiliilor
locale, la editarea manualelor de Facere, garantând pentru calitatea lor.

În încheiere, vă rog să observați că nu am reacționat la campania stridentă de defăimare dusă

împotriva noastră pe toate căile. S-a ajuns chiar la insulte… Dar noi suntem toleranți. Toleranți și
democrați. Tot ce vrem este ca noi și urmașii noștri să trăim într-o Românie mai bună și mai
frumoasă, o Românie sănătoasă. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Încep să pricep ceva-ceva din discursul pesediștilor și al aparatului de propagandă. Dar înainte să-i
dau o interpretare logică, se cuvine să fac o observație elementară, ca un mic bemol pus peste tot ce
urmează: în sfera umanului nimic nu-i absolut, așa cum cer rigorile logicii, nu există alb pur și negru
pur. Din punct de vedere practic, problema care se pune în societate nu e lichidarea completă a
neajunsurilor, ci crearea unor mecanisme care să le poată corija – o reacție la disfuncție, care s-o
reducă permanent și să dea încredere în funcționarea rezonabil de bună a societății, în
perfectibilitatea ei. În fond, despre gradul de încredere e vorba aici.

Spuneam că încep să pricep. Da, există într-adevăr un stat paralel, ba mai mult, există un univers
paralel. Să-i zicem Universul N. El a fost creat prin eforturile liderilor PSD și ale aparatului lor de
propagandă. Tot ce există în universul nostru își are un corespondent în Universul N, având însă un
mare N în față. De pildă, există și acolo politicieni, mai bine zis N-politicieni, cum sunt doamna
Dăncilă sau domnul Daea, N-specialiști, ca domnul Vâlcov, e plin de N-jurnaliști care populează
Antena 3 și RTV, avem mari N-victime (corespondenți ai foștilor deținuți politici), ca domnii Adrian
Năstase și Sebastian Ghiță, sau doamna Elena Udrea, se organizează N-mitinguri, există până și N-
ONG-uri, și N-intelectuali, cum sunt domnii Răzvan Theodorescu sau Eugen Simion, recent
nobelizabil. Sub aspectul formei, Universul N seamănă bine cu universul normal. Și e la fel de coerent,
ba chiar mai. N-afirmațiile nu se contrazic reciproc: domnul Liviu Dragnea nu e hoț, n-a stat în spatele
unor afaceri necurate cu fonduri europene, n-a luat bani pentru Partid de la copiii nefericiți, n-are
aranjamente dubioase în Brazilia, alături de doamna Dăncilă și ceilalți lideri PSD e un mare pro-
european, dedicat valorilor democrației, un social-democrat autentic, atent la soarta copiilor și la
vitamina D, nu știe ce înseamnă nepotismul, traficul de influență ori clientelismul, iar faptul că la
putere sunt atâția reprezentanți ai Teleormanului nu se explică decât prin calitatea lor umană și
profesională; apoi, mai presus de toate, e un bun patriot, gata să apere cu pieptul gol integritatea
noastră națională; în schimb, cei care-l critică sau îi pun sub semnul întrebării N-afirmațiile sunt
trădători de neam, sorosiști, imbecili, nebuni sau toate la un loc; ar trebui judecați, așa cum trebuie
judecați procurorii ale căror cercetări au condus la condamnarea celor mai cinstiți dintre români,
dimpreună cu judecătorii care au dat verdictele, adică trebuie deferiți N-justiției păstorită de domnul
N-ministru Tudorel Toader, exemplu de onestitate și profesionalism – la fel ca toți ceilalți N-miniștri;
și mai ales doamnei Kövesi, capul tuturor relelor, trebuie să i se aplice N-justiția, dar până una-alta
trebuie împiedicată să ajungă mare procuror peste Europa; ar fi șanse, fiindcă Europa a cam proastă,
ascultă minciunile pe care i le susură la ureche dușmanii neamului, iar rolui PSD-ului e să-i deschidă
ochii, să salveze Europa de abuzurile potențiale ale doamnei Kövesi care ar pune în primejdie
afacerile curate ale unor lideri din Ungaria sau Polonia; în fine, dacă Europa nu e proastă, înseamnă
că e ticăloasă, și atunci… N-afirmația rostită deocamdată doar pe la colțuri și mai în șoaptă e că ar
trebui s-o ștergem rapid din Europa. În fond, Putin nu e chiar atât de rău, îl calomniază lumea care se
autoproclamă liberă și democrată, ne asigură N-inteligentul domn Pleșoianu.

Și așa ajungem la N-naționalismul din Universul N, care proclamă superioritatea valorilor noastre în
raport cu cele ale Europei – să nu uităm cu câtă demnitate le-a vorbit doamna Dăncilă
europarlamentarilor gângavi, amețiți și derutați, a fost ca o palmă viguroasă pe obrazul zbârcit al
Europei. Și tot doamna Dăncilă, infinit mai subtilă decât o cred detractorii domniei sale, mi-a dat
cheia pentru înțelegerea funcționării Universului N: negaționalismul. Un concept a cărui măreție abia
acum o cuprind cu mintea și care dă încredere în trăinicia Universului N. Oricât m-aș strădui, nu văd
fisuri logice. Cine crede în N-afirmațiile, în N-adevărurile Universului N nu va fi clintit din loc. Asta
până când N-economia făurită de marii N-specialiști se va izbi de economia reală. Dar asta se va
întâmpla ceva mai încolo – și mi-e teamă că nimeni nu va mai putea guverna România din universul
real. Probabil însă că și atunci vor rămâne destui nostalgici ai Universului N, pentru că N-promisiunile
sunt atât de îmbietoare, N-politicienii vor spune că au fost sabotați, N-jurnaliștii vor fi la datorie etc.

RTV-ul și-a întrerupt transmisiunea în direct a unui parastas comentat de Gigi Becali pentru a anunța
știrea: comandouri de tehnocrați înarmate până-n dinți atacă tot ce are mai bun neamul românesc,
de la Dragnea la Ponta, trecând prin Severin și Peia. (Numele lui Sebastian Ghiță nu e pomenit.) În
stradă se aud împușcături răzlețe. Antena 3 își păstrează calmul și analizează lucid situația, aducând
în studio, pe lângă invitații de serviciu, un boxer de culoare, doi preoți și o mamă cu unsprezece copii.

În Berceni, un automobil capcană aruncat în aer de tehnocrați a făcut o sută patruzeci și patru de
victime, dar, în afară de cele două televiziuni patriotice, nimeni n-are curajul să difuzeze știrea.
Ceilalți așteaptă să vadă rezultatul încleștării, pentru a-și confirma apoi predicțiile. Într-un sat din
Covasna a aterizat George Soros, însoțit de o echipă de horticultori. Deocamdată se sapă în jurul
satului. Vasluiul, Oltul și Teleormanul au pus mâna pe arme, restul țării privește la televizor.

La RTV a apărut un astrolog, la Antena 3 – un cor de adolescente. Soros și echipa de horticultori au

decupat satul și au decolat împreună cu el spre o destinație necunoscută. Printr-o manevră pe cât de
surprinzătoare, pe-atât de temerară, colonelul Dogaru a capturat listele de semnături pentru USR.

Derută în rândul puciștilor, pare să fie începutul sfârșitului. Cioloș ezită, Iohannis e plecat pe munte.
Dragnea ia cuvântul. Se adresează cetățenilor din Vaslui, Olt și Teleorman: nu mai e nevoie să
intervină. Înfrângerea tehnocraților e abruptă, aproape fără spasme.

Ia cuvântul Ecaterina Andronescu, adresându-se școlilor din întreaga țară: au scăpat de ghilotina
depolitizării. Liberalii dau comunicate ambigue, Iohannis e în continuare pe munte. Imagini la RTV:
tehnocrați cu cătușe la mâini și capetele plecate intră într-o dubă. În fața cabinetului lui Victor Ponta
s-a adunat un grup de tineri juriști care vor să-l aibă conducător de doctorat. La Antena 3 se
analizează imparțial, dar cu ironie, ultima știre: după arestarea procurorilor, sediul DNA a fost
demolat.

Și, în sfârșit, ia cuvântul Adrian Severin: „Dragi români, azi, iarna vrajbei noastre s-a schimbat prin
soarele rațiunii-n miez de vară, iar norii grei ce casa ne-o striveau sunt îngropați în pântecele mării.
Purtăm pe frunți cununi de biruință, căci, iată, astăzi toți suntem egali, niciunul necinstit nu poate fi,
odată ce e integrat în colectiv… pardon, în societate. Și nici un Soros nu va cuteza vreodată…”

Intervine Dragnea: „Satul din Covasna s-a prăbușit în Harghita, fără ca locuitorii lui să simtă vreo
diferență. Problema s-a rezolvat de la sine.”

Severin reia: „Și nici un Soros nu va cuteza vreodată să-ntunece a noastră unitate. Vedeți prea bine,
cinstea și necinstea-s relative, ele se nasc antropologic din cutumă și cu un vot copleșitor sunt
parafate.”