Biologie

Anatomia (ana=prin și tomein=tăiere) este[1][2] o ramură a biologiei morfologice care

studiază forma și structura organismelor, ca și ale părților lor componente. În mod curent,
termenul are mai ales o conotație medicală deși metodele anatomiei sunt aplicabile pentru
orice organism pluricelular (inclusiv animale, plante, unele ciuperci). Studiul anatomiei este
strâns legat de cel al fiziologiei, iar cu timpul (mai ales în secolul XX) din anatomie s-au
desprins discipline complementare: histologia, embriologia, biologia celulară.

Începuturile anatomieiModificare
Primele metode folosite în studiul anatomiei au fost simpla observare și descriere
a organismelor, însoțită obligatoriu de corelații cu funcțiile diferitelor componente.
Aplicațiile imediate ale cunoștințelor dobândite astfel erau folosite de oameni pentru
diferite scopuri: producerea obiectelor de îmbrăcăminte, a armelor, a locuințelor; însă
încă din cele mai vechi timpuri, aplicația cea mai importantă și mai spectaculoasă a
noțiunilor de anatomie a fost cea medico-chirurgicală, la început concretizată în
intervenții simple ca hemostaze, aplicare de pansamente, sau chiar (după unii
cercetători) manevre mai complexe ca trepanații. De altfel, dintre toate științele
medicale, anatomia este poate cea mai veche, apărută spontan și natural din simpla
vizualizare a corpului uman sau a corpurilor animalelor.
AntichitateaModificare
Hippocrate (460-375 îen), considerat părintele medicinei, a folosit ca
principală metodă observația directă, și pe baza acesteia a formulat și susținut
teoria umorală care, deși falsă din punct de vedere științific, a avut marele merit de a
pregăti terenul Endocrinologiei moderne:
"...omul  este, ca destin, urmașul celor patru umori..."
Aristotel (384-322 îen), tutorele și mentorul lui Alexandru cel Mare, a formulat primele
noțiuni de embriologie și de anatomie comparată,
descriind embrionul de găină și lichidul spermatic.
În secolul II en, Galenus din Pergam, medicul lui Marcus Aurelius folosește
metoda disecției experimentale, face prima clasificare sistematică
a oaselor și articulațiilor, descrie duramater și piamater și face unele referiri
la alantoidă, amnios și placentă.
Perioada medievalăModificare
Cu Galenus se încheie perioada de înflorire și de evoluție rapidă a științelor medicale în
spațiul european. Urmează aproximativ 14 secole de declin, corespunzătoare epocii de
dominație creștină și asanării valorilor antichității. Orice tentativă de considerare a
materialității ființei umane este descurajată și se instalează domnia superstițiilor și
misticismului. Această situație a durat până la sfârșitul Evului Mediu. Între timp,
epicentrul medicinei și implicit al anatomiei se mută în spațiul arab. Reprezentantul cel
mai de seamă al acestei perioade este Avicenna (980-1037), cu lucrarea sa "Canonul
medicinei practice" ce va deveni cartea de căpătâi a multor înțelepți europeni
din perioada medievală.