Ianuarie 26 ianuarie 2021, ora 16

Subiecte evaluare finala ATI pentru Test Quizizz

1. Examenele de laborator, obligatorii înaintea actului anestezic

a. Examenele de laborator
Fac parte integrantă din examenul preanestezic iar menirea lor este dublă:
- identificarea unor maladii asimptomatice, dar cu importanţă pentru actul anestezic (ex policitemia vera);
- obţinerea de informaţii suplimentare asupra situaţiei afecţiunilor cornice de care suferă pacientul şi aprecierea gradului de
echilibru homeostatic obţinut prin diverse tratamente (exemplu analize de laborator pentru diabetic);
În ultimii ani, literatura de specialitate a reuşit să pună la punct un protocol, azi acceptat de intreaga comunitate medicală
international, privitor la examenele de laborator obligatorii înaintea actului anestezic:
- hemoglobina pentru orice pacient care va fi supus unei anestezii regionale sau generale;
- glicemie şi EKG pentru pacient peste 40 de ani;
- radiografie pulmonară pentru pacient peste 50 de ani;
- probe funcţionale respiratorii şi eventual gaze sanguine (ASTRUP) pentru pacient suferind de afecţiune respiratorie cronică;
- creatinină, uree, electroliţi sanguini, examenul urinei pentru pacient cu suferinţă renală;
- probele de coagulare;
- examen hematologic complet, grupul sanguin şi factorul Rh, uree şi creatinină, electroliţi, probe funcţionale hepatice,
examen de urină, examen general pentru intervenţii chirurgicale majore;
- în plus, pentru fiecare pacient suferind de o afecţiune coexistentă specifică, cu influenţă asupra intregului organism se vor
recomanda acele probe de laborator specifice afecţiunii respective (ex ecocardiografie).
2. Rolul asistentei medicale în perioada preoperatorie
- asigură şi verifică efectuarea analizelor şi examinărilor preoperatorii conform protocoalelor sau indicaţiilor medicului
chirurg si/sau anestezist;
- asigură informarea pacientului şi a familiei cu privire la secvenţa gesturilor şi manoperelor preoperatorii (ex. instalarea
pacientului în salon, igiena preoperatorie etc.);
- se asigură că pacientul a înţeles indicaţiile chirurgului şi medicului anestezist;
- semnalează medicului chirurg si anestezist orice rezulate anormale ale testelor sau modificări aparute privind starea
pacientului;
- verifică, dacă este desemnată să o facă, semnarea de către pacient a consimţământului pentru intervenţia chirurgicală şi alte
manopere medicale;
- explică pacientului şi familiei secvenţa etapelor prin care va trece pacientul in perioada perioperatorie (ex. succesiunea
secţia chirurgie apoi internare terapie intensive si revenire în chirurgie);
- în ziua operaţiei asistenta medicală:
 supravegheză pacientul să rămână nemâncat şi să nu fumeze;
 măsoară funcţiile vitale şi vegetative: temperatura, puls, TA.;
 Cântăreşte bolnavul şi se apreciază talia pentru dozarea premedicaţiei şi anestezicelor;
 comunică medicului eventualele modificări patologice ale funcţiilor vitale, tusea, diareea, apariţia menstruaţiei la
femei şi modificări din zona de intervenţie;
 invită pacienta să-şi îndepărteze bijuteriile, ceasul, peruca, protezele (dentare, membrele artificiale), agrafele de păr,
lentilele de contact;
 obiectele de valoare, bijuteriile se predau familiei bolnavului sau asistentei-şefe, însoţite de procesul verbal;
 cere pacientei să-şi facă toaleta de dimineaţă fără folosirea machiajului sau a lacului de unghii, a rujului, pentru o
bună observare a extremităţilor;
 invită pacientul să-şi golească vezica urinară sau se montează aseptic o sondă vezicală, dacă medicul indică;
 se indică strângerea părul lung într-o bonetă, sau se împleteşte în coadă, pacientul îmbracă o pijama curată,
deschisă, iar femeile cămaşă de noapte;
 asigură epilarea zonei de intervenţie prin raderea pilozităţilor cu un aparat de ras individual, pe o suprafaţă largă
(15 / 25cm) având grijă să nu se creeze soluţii de continuitate. Se interzice folosirea cremelor depilatoare care pot da
reacţii alergice şi iritaţii ale mucoaselor din zonele intime.
 aseptizează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină (se exclude riscul la alergie prin anamneză);
 acoperă câmpul operator cu un câmp steril dacă este cazul;.
 administrează medicaţia preanestezică (premedicaţia) cu 60 de minute înainte de operaţie, dacă administrarea este
orală şi cu 45 de minute înainte de operaţie, în administrarea parenterală;
  interzice pacientului să se mai ridice din pat după administrarea premedicaţiei deoarece are acţiune sedativă şi
deprimă circulaţia, determinând hipotensiune arterială ortostatică.
 asigură abordul venos periferic în secţia chirurgie, dacă acesta este indicat;
 însoţeşte şi asigură transportul bolnavului la sala de operaţie de către brancardier cu un mijloc adecvat stării sale –
cu brancarda, patul rulant;
 la sala de operaţie predă bolnavul însoţit de documentele administrative: F.O. cu rezultatele investigaţiilor, cu
consimţământul scris;
 evită transportul pacientului prea devreme la sala de operaţie pentru a nu-l supune unui stres suplimentar.

3. Admiterea pacientului în zona sălii de operaţie si poziţionarea pacientului pe masa de operaţie

Admiterea pacientului în zona sălii de operaţie
Protocolul de admitere a pacientului în camera de anestezie sau direct în sala de operaţie, prevede să se verifice de către asistenta
de la blocul operator/anestezie :
 identitatea pacientului (numele, prenumele pacientului);
 documentele medicale însoţitoare cu rezultatele examenelor de laborator şi radiografiile, grupa de sânge şi testele de
compatibilitate, alergiile şi orice alte reacţii anterioare la anestezie sau transfuzii;
 prezenţa bijuteriilor, a lentilelor de contact, a protezelor dentare şi dacă pacientul a consumat alimente;
 greutatea şi înălţimea, în vederea dozării corecte a drogurilor anestezice.
Poziţionarea pacientului pe masa de operaţie
Responsabilitatea pentru poziţionarea pacientului revine împreună asistentei, chirurgului şi anestezistului şi va ţine seama de:
 tipul şi locul intervenţiei;
 mobilitatea articulaţiilor;
 vârsta pacientului;
 evitarea apariţiei leziunilor de compresiune la nivelul ţesuturilor şi nervilor;
 facilitarea funcţiei cardiocirculatorie şi pulmonară;
Poziţionarea corectă este importantă pentru:
-expunerea adecvată a zonei operatorii
  accesul uşor pentru inducerea anesteziei şi administrarea de soluţii şi medicamente i.v.
 promovarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii;
 asigurarea intimităţii pacientului prin evitarea expunerilor care nu sunt necesare.
Pentru menţinerea în poziţia adecvată intervenţiei, pacientul va fi fixat cu mijloace special destinate care să nu producă leziuni. Se
pun ciorapi sau feşe elastice, dacă este cazul, in scopul profilaxiei trombozei venoase profunde a gambei.

4. Rolul asistentei medicale de anestezie în perioada intraoperatorie

 preia pacientul în camera de anestezie sau direct în sala de operaţie de la asistenta din secţia chirurgie;
 participă la verificarea identităţii pacientului şi a fişei acestuia;
 pregăteşte soluţiile perfuzabile;
 asigură accesul venos periferic;
 pregăteşte substanţele anestezice la indicaţia medicului anestezist;
 monitorizează pacientul, în funcţie de tipul interevenţiei, anesteziei şi de indicaţiile anestezistului;
 injectează substanţele anestezice în dozele prescrise de anestezist;
 asistă intubaţia pacientului, după ce în prealabil a pregătit instrumentarul necesar acestei manopere, inclusive aparatul de
anestezie, care a fost verificat si de medicul anestezist;
 fixează sonda de intubaţie orotraheală, masca laringiană;
 asistă medicul anestezist în plasarea liniilor venoase central şi a liniilor arteriale;
 calibrează si pregăteşte liniile de monitorizare ;
 rămâne în sala de operaţie pe toată durata intervenţiei, pentru a asigura şi administra substanţele şi soluţiile perfuzabile
necesare;
 participă la transferul pacientului pe targă către secţia ATI;
 comunică cu pacientul şi contribuie la diminuarea anxietăţii acestuia pe toată perioada în care pacintul este conştient sau
sedat cu respectarea intimităţii şi demnităţii acestuia;

5. Ingrijirile postoperatorii (transportul, pozitia bolnavului in pat, evaluarea funtiilor vitale si aspectul)
 Perioada postoperatorie durează din momentul în care pacientul a fost preluat de către asistenta din Terapie intensiva şi
până la externarea apacientului. Perioada postoperatorie presupune, din partea medicului şi a întregului personal medical, o atenţie
deosebită pentru urmărirea pacientului operat şi tratarea, la timp şi corect, a eventualelor dezechilibre şi complicaţii ce pot
apărea.
Intervenţia chirurgicală constituie o formă de agresiune, determinînd din partea organismului un răspuns de intensitate
variabilă, mergând de la manifestări minore şi până la un sindrom reacţional sistemic denumit boală postoperatorie sau sindrom
postoperator.
Reacţia organismului operat şi traducerea ei clinică sînt variabile în intensitate în funcţie de complexitatea actului operator,
calitatea anesteziei, terenul individual, vârstă, afecţiunea de bază pentru care s-a intervenit, calitatea reanimării pre-, per- şi
postoperatorii.
Îngrijirile postoperatorii se adresează menţinerii constantelor fiziologice în limitele normale şi prevenirii sau tratării
eventualelor complicaţii care pot apărea. Perioada postoperatorie evoluează de cele mai multe ori simplu, necesitând doar
îngrijiri postoperatorii commune, uneori însa, datorită tarelor existente, complexităţii actului operator sau apariţiei unor complicaţii,
pacientul necesită îngrijiri postoperatorii speciale.
În cadrul unei evoluţii postoperatorii simple, fără complicaţii, îngrijirea operatului nu ridică probleme deosebite.
După terminarea intervenţiei, bolnavul este transportat în salon sau în secţia de terapie intensivă unde trezirea sa va fi
supravegheata si se va asigura analgezia.
Transportul se face pe targa, indiferent dacă bolnavul a suferit o operaţie mică sub anestezie locală sau o operaţie mare
sub narcoză. Acest lucru evită eventualele lipotimii sau complicaţii hemodinamice. În timpul transportului bolnavul va fi bine
acoperit şi ferit de frig şi curent.
Patul va fi curat şi încălzit pentru a evita schimbările bruşte de temperatură. Încălzirea se poate face cu termofoare sau
perne electrice, fără a le lăsa în contact cu operatul dacă acesta este adormit, pentru a evita apariţia arsurilor. Instalarea în pat se
va face cu blândeţe, evitînd manevrele bruşte sau traumatizarea regiunii operate.
Poziţia bolnavilor în pat, în special a celor adormiţi, trebuie să fie comoda şi odihnitoare si să permită cu uşurinţă mişcările
respiratorii. Uzual, se foloseşte poziţia Fowler, încă din seara zilei operaţiei, fiind socotită odihnitoare pentru bolnav. Este o poziţie
semişezînda, în care spatele bolnavului se sprijină pe perne sau pe un spătar, iar corpul este împiedicat să alunece de către un sul
fixat de pat care trece pe sub genunchii flectaţi (sau prin curbarea saltelei, la paturile moderne)
 Trezirea bolnavului se poate face în mod liniştit, printr-o trecere lină de la somnul normal sau poate fi însoţită de
fenomene de agitaţie sau de apariţia unor incidente şi accidente anestezice.
De aceea, pe toată durata trezirii, bolnavul va fi urmărit continuu atât cu ajutorul monitoarelor, cât și direct de catre
personalul medical, prin aprecierea câtorva elemente clinice:
- aspectul tegumentelor;
- respiratia, pulsul, tensiunea arterială, ale căror modificări pot semnala în timp util instalarea unor tulburari functionale sau
complicaţii;
- monitorizarea instrumentală cuprine traseul ECG, pulsului, saturatia O2, amplitudinea respiratiilor, etc şi se menţine pînă
la completa reechilibrare a bolnavului.
În această perioadă, pot apărea unele complicaţii deosebite, cu efecte grave asupra organismului (hipotensiune arterială,
recurarizare cu insuficienţă respiratorie, stopul cardio-respirator, aspiraţia lichidului de vărsătură etc).
Dintre elementele clinice care permit o urmărire corectă a bolnavului operat amintim:
 faciesul: revenirea la culoarea normală, preoperatorie, indică o evoluţie bună, paloarea, cianoza, roşeaţa exagerată sau
uscarea buzelor sunt elemente care arată persistenţa unor tulburări circulatorii sau respiratorii sau a unor dezechilibre
hidroelectrolitice;
 starea generală a bolnavului este un alt element clinic important în urmărirea lui postoperatorie. Se va ţine seama de toate
acuzele operatului care vor fi analizate obiectiv şi cu mult discernământ, pe baza cunoaşterii modului tipic de evoluţie
postoperatorie pentru fiecare tip de patologie si intervenţie chirurgicală, precum şi a tarelor bolnavului.
 limba umedă şi normal colorată arată o stare bună a pacientului. Limba uscată denotă o hidratare deficitară. Pacienţii
comatoşi, polipneici, cu respiraţie pe gură, pot ajunge la o deshidratare accentuată a cavitaţii bucale si a limbii care apare ca
si „arsa”
 temperatura are o valoare clinică importantă în urmărirea evoluţiei postoperatorii a bolnavului. În primele zile şi mai ales
când valorile nu depăşesc 38 oC, poate fi etichetată ca expresie a unei bune reactivităţi a organismului produsă în urma
iritaţiilor nervoase din plagă, a tulburărilor vasomotorii şi a resorbţiei de substanţe toxice din regiunea operată. În mod
normal ea nu afectează starea generală a bolnavului şi se remite în 2—3 zile de la intervenţie. Dacă se prelungeşte peste acest
interval de timp sau dacă apare după 3—4 zile de la operaţie cauza ei trebuie căutată printre cele mai frecvente situaţii:
(infecţioase, datorate actului chirurgical sau independente de actul chirurgical);
  pulsul se apropie treptat de valorile sale normale chiar din prima seară a intervenţiei, persistenţa tahicardiei în afara
administrării drogurilor parasimpaticolitice fiind un semn de sângerare sau de deficit volemic prin rehidratare incorectă;
 tensiunea arterială este un alt element de apreciere a evoluţiei generale a unui operat. După terminarea intervenţiei, TA
trebuie să aibă valori apropiate de cele preoperatorii orice scădere relevă apariţia unei complicaţii de ordin cardiac, circulator
sau reflex;
 diureza, prima micţiune postoperatorie trebuie să survină în mod normal până seara de după intervenţie. In cazul în care
operatul nu are micţiune spontană se va sonda, se va măsura cantitatea de urină pe 24 ore şi se va rehidrata bolnavul treptat,
până ce se va ajunge la valori normale ale diurezei (1 500 ml/zi). Scăderea diurezei sub 500 ml/zi denotă fie o tulburare
gravă a funcţiei renale fie o hidratare insuficientă, pentru combaterea căreia, trebuie luate măsurile corespunzătoare:
creşterea aportului per os sau a volumului fluidelor perfuzate;
 starea abdomenului este important de urmărit atît în intervenţiile pe abdomen, cât şi în intervenţii pe alte organe. În prima
situaţie, bolnavul va prezenta o uşoară tensiune a peretelui abdominal şi chiar o hiperestezie superficială moderată şi durere,
mai ales în primele 2—3 zile postoperator. Prelungirea peste acest interval de timp, arată unele tulburări care se produc fie la
nivelul plăgii parietale, fie la nivelul organului intraabdominal care a suferit intervenţia. În ambele situaţii, putem constata o
uşoară balonare a abdomenului datorită parezei intestinale postoperatorii şi încetinirii tranzitului, ceea ce duce la acumularea
de gaze în tractul intestinal. Gazele provin din fermentaţia microbiană, din înghiţirea aerului şi din schimburi gazoase între
intestin şi vase ca urmare a stazei în interiorul splanhnic. Combaterea balonării abdomenului se face prin mobilizare precoce
a bolnavului, prin aspiraţie nazo-gastrică şi aplicarea unui tub de gaze intrarectal precum şi prin administrare de stimulante
ale peristalticii intestinale. Balonarea postoperatorie imediată trebuie diferenţiată de balonarea care poate apărea datorită unei
peritonite sau unei ocluzii intestinale, cazuri în care cortegiul simptomatic apare mai tîrziu este mult mai bogat şi mai sever,
homeostazia organismului fiind progresiv afectată;

De asemenea, în această fază de trezire, bolnavul poate prezenta greţuri sau vărsături postanestezice, mai ales în primele
ore de la trezire, care dispar complet după 12 ore odată cu eliminarea totală a anestezicului din organism. Pentru evitarea sau
diminuarea lor se poate utiliza sonda de aspiraţie nazo-gastrica iar bolnavul nu va ingera lichide în acest timp.
Durerea postoperatorie se accentuează pe măsura dispariţiei anesteziei, creşte progresiv către seara zilei în care
a fost operat bolnavul, culminează în noaptea ce urmează operaţiei pentru ca, în ziua următoare, să scadă în intensitate şi
să dispară aproape complet după 36—48 de ore.
Intensificarea durerii poate fi cauza apariţiei unor reflexe cu efect negativ asupra evoluţiei bolnavului şi trebuie
combătută imediat cu ajutorul analgeticelor (paracetamol, algocalmin, ketoprofen, ketorolac, fortral, mialgin, etc).
Pentru asigurarea analgeziei în noaptea ce urmează intervenţiei chirurgicale se foloseşte uzual opioidul Mialgin (petidina, 1
fiola =100 mg). Ulterior, analgeticele care au la bază opiacee se vor utiliza numai în caz de dureri puternice şi nu mai mult de 24
de ore postoperator, deoarece produc pareză intestinală, maschează evoluţia unor complicaţii peritoneale şi pot da şi obişnuinţă. În
cazul persistenţei durerilor mari, după acest interval de timp, va trebui să investigăm activ existenţa unei complicatii ca şi cauză a
durerii (supuraţia plăgii, abcese profunde, peritonite, colici intestinale, reno- ureterale etc)

6. Ingrijirile postoperatorii (managementul durerii, mobilizarea)

Pentru managementul durerii
- se identifică localizarea şi intensitatea durerii pe o scală de la 1 la 10, şi se înregistrează informaţiile referitoare la durere
exprimate de pacient, postoperator.
- se administrează medicaţia analgezică prescrisă de medic, respectând doza şi intervalul de administrare.
- se supraveghează efectele terapeutice şi nonterapeutice ale analgezicelor (hipoventilaţie, hipotensiune, risc de aspiraţie a
vărsăturilor în căile respiratorii).
- se aplică măsuri alternative ale durerii:
 metode fizice: aplicaţii locale, schimbarea poziţiei, gimnastica respiraţiei, masaj.
 psihoterapie: constă în controlul durerii de către pacient prin autosugestie şi exersarea, preoperator, a tehnicilor de
relaxare pentru a scădea consumul de analgezice postoperator.
Mobilizarea bolnavului este o problemă importantă care nu trebuie minimalizată sau lăsată la latitudinea pacientului. Se
recomandă ca, în raport de natura operaţiei, bolnavul să fie mobilizat precoce postoperator, deoarece acest fapt are o
influentă favorabilă asupra întregului organism: activează circulaţia sangvină şi grăbeşte reluarea tranzitului favorizând astfel
schimburile nutritive, previne tromboza venoasa profundă a membrelor inferioare, previne atelectaziile pulmonare si
pneumoniile, favorizează reluarea micţiunilor la cei cu disurie sau retenţie urinara etc. După operaţiile mici şi mijlocii,
mobilizarea începe în pat, chiar din ziua intervenţiei, iar coborîrea din pat se face a doua zi postoperator, în mod progresiv,
pînă cînd bolnavul capătă încredere în forţele sale. Pacienţii cu intervenţii mari, complexe, cu capacitate de efort fizic mult
 redusă, vor beneficia iniţial de mobilizare pasivă în pat, gimnastică respiratorie asistată şi ulterior, progresiv, de kinetoterapie
activă. Condiţia de bază este ca plaga să fie bine suturată.

7. Ingrijirile postoperatorii (restabilirea tranzitului intestinal si a alimentatiei)

 reluarea alimentaţiei va fi făcută, de asemenea, precoce, dar cu prudenţă, în raport\ cu operaţia efectuată. Bolnavului operat
nu trebuie să i se aplice o dietă severă. Administrarea de lichide per os, va fi începută imediat ce au încetat vărsăturile,
deoarece acest mod de rehidratare este fiziologic. Numai în cazul intervenţiilor pe esofag şi stomac, pentru a se proteja
anastomozele, rehidratarea per os, se începe după 5-7 zile, in acest răstimp iniţiindu-se alimentaţia enterală pe sonda
introdusa intraoperator transanastomotic până în jejun. Lichidele ce se vor administra, în prima zi, constau în apă plată sau
ceai neîndulcit. După reluarea tranzitului pentru gaze, de regula în ziua a 2-a sau a 3-a, se poate servi ceai îndulcit, zeamă de
compot zeamă de supă (strecurată) şi iaurt iar ulterior se diversifică meniul cu biscuiţi, budinci, piureuri de legume şi cartofi,
rasol, carne fiartă etc. Odată cu reluarea tranzitului intestinal pentru materii fecale se poate reveni la o alimentaţie complexă,
cu regimuri specifice pentru diferitele tipuri de patologii şi intervenţii chirurgicale. Cantitatea de alimente va creşte treptat,
astfel ca la reluarea completă a alimentaţiei să se ajungă şi la cantitatea suficientă de alimente care să asigure necesarul zilnic
de calorii.
 restabilirea tranzitului intestinal la un operat reprezintă o problemă esenţială a chirurgiei. După trecerea perioadei de pareză
intestinală postoperatorie, bolnavul începe să emită gaze, semn că s-a restabilit peristaltismul intestinal. Chiar şi anterior
emisiei de gaze, reluarea peristalticii intestinale poate fi constatată prin auscultaţia abdomenului percepându-se zgomotele
hidroaerice provocate de peristaltism. In mod normal, după 48—72 de ore de la intervenţie, bolnavul are primul scaun. Dacă
acest lucru nu se întîmplă spontan, evacuarea colonului se poate realiza cu ajutorul unor purgative uşoare sau a unei clisme
evacuatorii. În anumite situaţii însă, (operaţii pe colon, rect sau anus), se recomandă întîrzierea primului scaun timp de 5—6
zile. Pentru aceasta regimul alimentar al bolnavului va fi hidric sau cu puţine reziduuri, fără alimente care produc fermentaţie
intestinală. Reluarea tranzitului se va face prin administrarea de laxative uşoare (ulei de parafina). La astfel de bolnavi nu se
vor face clisme, pentru a nu pune în tensiune suturile colo-rectale şi a nu produce alte leziuni la cei operaţi pentru hemoroizi,
fistule perineale sau fisuri anale.
8. Ingrijirile postoperatorii (mentinerea asepsiei plagilor si profilaxia infectiilor)
 profilaxia infecţiilor la un pacient operat va trebui să ocupe un loc important în terapeutica postoperatorie. Ea se refera atât
la prevenirea infecţiei unor aparate şi sisteme, cit şi la menţinerea asepsiei plăgii operatorii. În scopul prevenirii infecţiilor, în
principal a celor respiratorii, operatul va fi ţinut într-un salon unde nu sînt permise vizite ale persoanelor străine pînă la
completa lui restabilire funcţională. De asemenea, se va avea grijă de aspirarea secreţiilor în perioada de trezire şi de
asigurarea unei bune ventilaţii pulmonare prin mişcări ample de inspiraţie şi expiraţie care să evite atelectazia, de stimularea
circulaţiei sanguine prin mobilizări precoce şi masaje uşoare ale membrelor inferioare. Administrarea profilactica a
antibioticelor este obligatorie doar la pacientii taraţi si imunodeprimaţi.
 menţinerea asepsiei plăgii operatorii se va face prin protejarea ei cu un pansament steril, aplicat la sfîrşitul intervenţiei. În
absenţa secreţiilor, durerii, a tumefacţiei locale şi a temperaturii, pansamentul va fi controlat şi schimbat initial după 2 zile şi
apoi după 6—7 zile odată cu scoaterea firelor. Orice schimbare a lui făcută fără a avea o indicaţie netă, reprezintă un pericol
de contaminare a plăgii. În cazul în care plaga secretă sau este drenată, precum şi în cazul în care bolnavul are temperatură
neexplicată de alte cauze se va face o explorare a plăgii, iar pansamentul va fi schimbat mai des. Frecvenţa schimbării lui se
va face în raport de cantitatea secreţiilor în aşa fel ca pansamentul îmbibat să nu permită circulaţia germenilor de la exterior
spre plagă şi să nu stea mult în contact cu pielea, pentru a nu o irita. Când se constată o supuraţie locală), chirurgul va trebui
să ia toate măsurile necesare pentru drenajul colecţiei, curăţirea plăgii şi asigurarea cicatrizării: se vor indepărta câteva din
firele de sutura pentru a permite drenajul spontan al colecţiilor purulente, se va explora plaga in profunzime pentru a
deschide colecţiile situate mai profund, eventual se vor introduce tuburi de dren, se va efectua toaleta plagii cu antiseptice de
1-2-3 ori pe zi, se va recolta puroi sau secreţie din plaga pentru examen bacteriologic si se va conduce antibioterapia
sistemică în funcţie de antibiogramă.

9. Dezideratele anesteziei generale 1.Analgezia –

cuparea ("taierea",oprirea transmiterii) durerii.
2. Hipnoza - deconectarea psihica, pierderea temporara a constientei
3.Relaxarea musculara (curarizarea)- importanta pentru a asigura conditii optime de executie a interventiei si de diminuare a
reflexelor nociceptive din plaga..
4 . M e n ț i n e r e a f u n c t i i l o r v i t a l e ( r e s p i r a t i e , c i r c u l a t i e , e x c r e t i e , m e t a b o l i s m e ) î n l i m i t e l e homeostaziei,
evitând starea de șoc.
Anestezia este un act terapeutic intensiv care creaza securitate maxima bolnavului chirurgical.
Aceste deziderate se realizează cu droguri si tehnica moderna cu monitorizarea pe toate functiile: respiratorie, gaze sanguine (oximetrie,
capnografie), circulatorie (TA, PVC), excretorie (diureza), relaxarea musculara (electro-stimularea), etc.

10. Clasificarea anesteziilor

A. Anestezie generala: : pierderea reversibila a constientei si memoriei evenimentului neplacut .
- combinată /balansată pe pivot volatil (IV+IOT). Se caracterizează prin suprimarea constientei, a senzatiilor dureroase si a
reflexelor, cu păstrarea functiilor vitale.
- intravenoasă IV, fără intubatie oro-traheala (IOT)
- inhalatorie folosind gaze anestezice și substante volatile
B. Anestezie loco-regionala: pierderea reversibila a sensibilitatii si a motilitatii (miscarii) într-o regiune, prin blocarea selectiva a
unui segment de măduva sau a nervilor periferici ai regiunii respective.
1. Anestezia de conducere (blocurile centrale):
a. anestezia subarahnoidiană (RAHIANESTEZIA SAU BLOCUL SUBARAHNOIDIAN)
b. anestezia peridurală (EPIDURALA SAU BLOCUL PERIDURAL/EPIDURAL),
2. Bloc de nervi periferici sau plexuri
- blocuri ale plexurilor nervoase,
- blocuri ale nervilor periferici,
- blocuri ale nervilor cranieni,
- bloc peribulbar (oftalmologie),
- bloc toracic paravertebral.
3. Anestezie regională intravenoasa – bloc Bier,
4. Anestezie locală prin infiltrație caracterizată prin pierderea reversibilă a sensibilitatii într-un segment al corpului, prin
administrarea de drog anestezic prin infiltrație
5. Anestezia de contact ( de suprafată, topică) .
11. Aparatul de anestezie, partile componente
- Aparatul de anestezie, cu: - circuit respirator
- vaporizoare cu lichid volatil
- capnograf
- sistem mecanic de asigurare a respiratiei

Aparatul de anestezie care are următoarele părţi componente:

• Ventilatorul – este structura tehnică ce permite insuflarea de aer/oxigen/gaze anestezice, cu presiune pozitivă, în plămânii

pacientului

• Maşina de gaze – este aparatul propriu-zis de anestezie care permite administrarea anesteziei generale. Are următoarele

părţi:
– Debitmetru pentru reglarea fluxului de gaze proaspete
– Vaporizorul în care se realizează amestecul anestezic volatil şi O2
– By-pass-ul în situaţii de urgenţă permite administrarea de O2 100
 • Circuitul anestezic – are rolul de a aduce la pacient amestecul de gaze anestezice şi oxigen şi de a prelua de la acesta CO2 şi

gazul anestezic eliminat

– Închis – volumul de gaz proaspăt este egal cu volumul consumat de pacient iar întreaga cantiate de gaze exhalate este

reinhalată

– Semi-închis – fluxul de gaze proaspăt este mai mare decât cel utilizat de pacient, o parte fiind eliminat

• Sursa de gaze sub presiune: O2, aer, N2O

• Sistemul de evacuare a gazelor anestezice

• Sistemul de aspiraţie
• CO2 care provine de la bolnav în urma expirului este reţinut de către calcea sodată (un amestec de hidroxid de Ca, Na şi K)
care este situată în canistră pe ramura expiratorie a circuitului anestezic

12. Etapele anesteziei generale si materiale necesare pt IOT

I. Inducţia anesteziei – este perioada de tranziţie de la starea de conştienţă la cea de inconştienţă cu instituirea suportul
ventilator şi menţinerea stabilităţii hemodinamice.
Are următoarele etape:

• Montarea unei linii venoase

• Iniţierea monitorizării parametrilor hemodinamici şi respiratori

• Inducţia propriu-zisă
 – Oxigenare prealabilă pe mască

– Administrarea unui hipnotic – obţinerea hipnozei

– Administrarea unui relaxant muscular – obţinerea relaxării musculare

– Administrarea unui opioid – obţinerea analgeziei

• IOT şi conectarea la aparatul de anestezie reglat/calibrat corespunzător

FARMACOLOGIA ANESTEZICELOR INTRAVENOASE

 Barbituricele

– Tiopentalul sodic, acţiune hipnotică prin inhibarea SR a trunchiului cerebral.

– Propofolul – hipnotic
– Etomidat – hipnotic
 Ketamina – hipnotic şi analgetic care produce o anestezie disociativă (catalepsie= pierderea simțirii și a mișcării, sedare,
amnezie, analgezie)
 Benzodiazepinele – midazolam, diazepam

 Analgeticele majore – sunt reprezentate de opioizi care acţionează pe receptorii specifici pentru morfină (miu, kappa,

delta)

- agonişti puri – legarea de receptori produce o modificare fiziologică: morfină, petidină (MIALGIN), fentanyl,

sufentanil, remifentanil
- parţial agonişti – se leagă de receptor şi are efecte ce cresc în paralel cu creşterea cantităţii de substanţă: pentazocină
(FORTRAL).

- antagonişti – se leagă de receptor, îl blochează dar nu determină efecte: naloxon

 Miorelaxantele – sunt substanţele care acţionează la nivelul plăcii neuro-musculare, blocând trecerea impulsului

nervos spre fibra musculară.

– Depolarizante – succinilcolina
– Nedepolarizante
 • Cu acţiune scurtă – mivacurium
• Cu acţiune medie – atracurium, rocuronium
• Cu acţiune lungă – pancuronium, pipercuronium

• Antagonizarea blocului neuromuscular se realizează prin administrarea unui inhibitor de acetilcolinesterază (neostigmină)

 Nici o curară nu va fi injectată dacă nu exista posibilitatea unei respiratii asistate, deoarece se poate ajunge la paralizarea mușchilor respiratori.
 II: Menţinerea anesteziei – este perioadă în care:

- se continuă administrarea drogurilor anestezice inhalatorii şi/sau intravenoase;

- se ventilează bolnavul în regim controlat;

- se asigură monitorizarea hemodinamică, respiratorie, temperatură, bloc neuro-muscular,

profunzime anestezie, parametri sanguine;

- Este perioada în care se desfăşoară intervenţia chirurgicală
- Materiale necesare:
- - laringoscop cu lama dreapta sau curbă, articulată si sursa de lumina;
- - sonde de intubație endo - traheale (Magill sau Murphy) prevăzute cu mandren;
- - seringă sterila de 10 ml pentru umflarea balonașului (manșetei) traheal;
- - gel cu xilină pentru anestezia de contact;
- - solutie de xilină pentru anestezia faringelui si a corzilor vocale;
- - depărtător de gura (opțional);
- - mandrene si pense speciale (Magill);
- - sursa de oxigen, aspirator, pregătit în stare de functionare; sonde de aspiratie;
- - 2 pipe Guedel de dimensiuni diferite, sterile, de unica folosinta;
- balon Ruben/Ambu pentru ventilație manuală cu mască;
- mască facială
- medicamente necesare anesteziei (inducție, menținere, trezire) pregatite in seringi etichetate;
- stetoscop.

13. Puncţia rahidiana definiţie, scop, loc de abord, materiale necesare, incidente accidente,
Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea, cu ajutorul unui ac special, în spaţiul
subarahnoidian printre vertebre la nivel:
- lombar (puncţia lombară);
- toracal (puncţia toracală);
- suboccipital (puncţia suboccipitală).
Spre deosebire de celelalte tipuri de puncții care au doar scop explorator si terapeutic,
punctia rahidiana are și un scop anestezic ce constă în introducerea substanțelor anestezice
(rahianestezie).

Scopul explorator al punctiei rahidiene consta in

 măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian;
 recoltarea acestuia pentru examene: citologice, biochimice, bacteriologice;
 injectarea unor substanţe de contrast în mielografie.
Scopul terapeutic consta în:
 decomprimarea în cazul sindromului de hipertensiune intracraniana(asociind cefalee și edem
papilar)
 introducerea medicamentelor citostatice, antibioticelor, agenților antimitotici sau serurilor imune în
spatiul cefalorahidian.

Locul puncției
În functie de tipul de puncție locul de executie diferă astfel:
 punctia lombara - T12-L1 sau L1-L2; in scop anestezic puncția se realizează: L2-L3,
L3-L4 Pentru aceasta se va alege ca reper anatomic linia orizontală care unește cele
două creste iliace (linia Tuffier), care corespunde apofizei inter spinoase L4.
 punctia dorsală- T6-T7
 puncția suboccipitală - între protuberanța occipitală externa si apofiza axisului, pe linia
median
Materiale necesare
- cărucior/masă rulantă pentru materiale;
- mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;
- ace sterile pentru puncţie, lungi de 8-10 cm, subţiri, cu bizou scurt, prevăzute cu mandren şi
uneori cu „introducer” (22 Gauge, 26G, 27G, 29G) ;
- soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);
- seringi sterile de 2-5ml;
- eprubete sterile;
- 1-2 tăviţe renale;
- manometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R.;
- soluţii de injectat când este cazul.
Incidente/Accidente
- puncţia albă determinată de introducerea defectuoasă a acului;
- scurgere foarte lentă a lichidului din cauza hipotensiunii L.C.R.;
- imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârstnici din cauza osificării ligamentare şi la
pacienții obezi;
- puncţia traumatică (prin ac se exteriorizează sânge ca rezultat al efracţiei unui vas
meningeal);
- durere la nivelul unui membru pelvian prin puncţionarea unei rădăcini nervoase;
- lipotimie, mai ales la pacienţi care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia se realizează
şezând;
- cefalee şi rahialgie, complicaţie frecvent întâlnită, care pare a fi determinată de scăderea
presiunii L.C.R.;

14. Manevra Sellick

- Administrarea medicației de inducție și dacă este cazul se efectuează manevra
Sellick (pentru a preveni regurgitarea conținutului gastric și aspirarea acestuia
în căile respiratorii la pacienții cu suspiciune de stomac plin)
- Intubația endotraheală – laringoscopul în mâna stângă pătrunde în cavitatea bucală, încărcând
limba şi împingând‐o de la dreapta spre stânga, se vizualizează epiglota apoi se fixează lama
laringoscopului în şanțul gloso‐epiglotic; se ridică epiglota şi se evidențiază corzile vocale
printre care se va trece sonda de intubat până când balonaşul depăşeşte corzile. Se umflă
balonaşul pentru a fixa sonda în trahee şi a limita pierderile aeriene.
- Încetarea manevrei Sellick
- ventilația – cu balon după ataşarea acestuia la capătul sondei de intubat
- Auscultația toracelui pentru verificarea corectitudinii intubației –subclavicular drept şi stâng,
axilar drept şi stâng, epigastru.
- Plasarea capnografului
- Fixarea canulei de intubație
 - Laringoscopia şi intubația vor dura cel mult 30 de secunde, depăşirea acestui interval impune
oprirea manevrei, ventilația pe mască şi balon şi ulterior o nouă încercare.

14. Etapele intubatiei traheale

- Pregătirea echipamentului
- Preoxigenare – ventilație pe balon şi mască aproximativ 30 de secunde FiO2 80%.
- Administrarea medicației de inducție și dacă este cazul se efectuează manevra
Sellick (pentru a preveni regurgitarea conținutului gastric și aspirarea acestuia
în căile respiratorii la pacienții cu suspiciune de stomac plin)
- Intubația endotraheală – laringoscopul în mâna stângă pătrunde în cavitatea bucală, încărcând
limba şi împingând‐o de la dreapta spre stânga, se vizualizează epiglota apoi se fixează lama
laringoscopului în şanțul gloso‐epiglotic; se ridică epiglota şi se evidențiază corzile vocale
printre care se va trece sonda de intubat până când balonaşul depăşeşte corzile. Se umflă
balonaşul pentru a fixa sonda în trahee şi a limita pierderile aeriene.
- Încetarea manevrei Sellick
- ventilația – cu balon după ataşarea acestuia la capătul sondei de intubat
- Auscultația toracelui pentru verificarea corectitudinii intubației –subclavicular drept şi stâng,
axilar drept şi stâng, epigastru.
- Plasarea capnografului
- Fixarea canulei de intubație
- Laringoscopia şi intubația vor dura cel mult 30 de secunde, depăşirea acestui interval impune
oprirea manevrei, ventilația pe mască şi balon şi ulterior o nouă încercare.

15. Intubaţia pacientului cu stomac plin

La pacientul în urgenţă ce urmează a suferi o intervenţie chirurgicală este necesară o scurtă
pregătire în vederea eliminării riscului de regurgitare sau vărsătură şi aspiraţie a conţinutului gastric
în căile aeriene:

o golirea stomacului cu ajutorul unei sonde gastrice de calibru mare

o administrarea unor medicamente (antiacide, blocante de receptori H2, metoclopramid)
o verificarea funcţionării corecte a dispozitivului de aspiraţie
o administrarea în inducţie a unei curare cu timp de instalare rapid (suxametoniu)
o evitarea ventilaţiei pe mască a pacientului, dar preoxigenare a pacientului pentru a
suporta perioada de hipoxie din cursul intubaţiei
o anestezia pe masca facială sau masca laringiană sunt absolut contraindicate
o executarea manevrei Sellik în cursul intubaţiei; aceasta constă în exercitarea de către
un ajutor a unei presiuni pe cartilajul cricoid, esofagul este comprimat între cartilajul
cricoid şi coloana vertebrală, ca urmare fluidul gastric regurgitat pasiv nu poate ajunge în
hipofaringe; manevra Sellik poate proteja împotriva unei presiuni de 100 mmHg dinspre
 versantul gastric; presiunea excesivă poate favoriza rupturi ale peretelui esofagian
posterior; presiunea pe cricoid va fi menţinută până ce balonaşul sondei va fi umflat;
o după terminarea intervenţiei chirurgicale pacientul va rămâne intubat până ce
reflexele traheale şi conştienţa au revenit la normal
Atunci când regurgitarea este suspectată, pacientul va fi coborât imediat cu capul mai jos
decât restul corpului astfel încât conţinutul gastric să nu dreneze în trahee; faringele şi, dacă este
posibil, traheea vor fi aspirate; ulterior pacienţii vor fi ventilaţi mecanic cu presiune pozitivă la
sfârşitul expirului pentru reducerea şuntului intrapulmonar şi vor fi urmăriţi în terapie intensivă.

16. Cateterul venos periferic

1. Montarea cateterului venos periferic pentru perfuzii

Constă în puncţionarea unei vene periferice, în condiţii de asepsie riguroasă, şi administrarea
unor soluţii medicamentoase, intermitent sau continuu, în circulaţia venoasă. Acest cateter este lăsat pe
loc în funcţie de nevoi şi/sau în funcţie de durata tratamentului.
Cateterele venoase periferice sunt mijloace de administrare a terapiei intravenoase cu efect
salvator. Sunt cunoscute sub diverse denumiri, derivate ale numelui producătorului: braunule,
vygonule, flexule, etc. Dimensiunile cateterelor sunt exprimate în gauge. Între diametrul unui cateter şi
valoarea gauge‐ului există o relație invers proporțională. Cu alte cuvinte, cu cât gauge are valoare mai
mare, diametrul este mai mic. Expresia numerică a gauge este pară în general, cu creşteri din 2 în 2.
Există chiar o codificare a culorii aferentă dimensiunilor cateterelor, ceea ce a generat asocierea culorii
cu preferințele celor care le inseră. Evident că viteza fluxului exprimată în ml/min va creşte direct
proporțional cu diametrul cateterului şi invers proporțional cu gauge‐ul.
Tabel 1 Corespondența dintre culoare şi dimensiunile cateterelor
Culoare Dimensiuni Viteza fluxului Diametrul extern al
Gauge ml/min cateterului ‐ mm
galben 24 20 0,7
albastru 22 36 0,8‐0,9
roz 20 60 1,0‐1,1
verde 18 90 1,2‐1,3
alb 17 125 1,4‐1,5
gri 16 180 1,6‐1,8
Portocaliu 14 240 1,9-2,2

Principii generale
- retragerea sa va fi imperativă şi imediată înaintea oricărei suspiciuni de inflamaţie sau
infecţie a locului puncţionat sau în cazul unor semne generale de infecţie susceptibile de a fi
legate de prezenţa cateterului;
- cateterul nu poate fi menţinut (în condiţii normale, fără complicaţii) mai mult de 96 de ore ; de
 regulă, se schimbă locul inserţiei la 48-72 ore;
- soluţiile de bază cele mai utilizate pentru administrarea prin CVP sunt: clorură de sodiu 0,9%,
glucoză 5%, 10%, soluţii hidroelectrolitice, sol. macromoleculare de tipul Gelofusine, Vitafusal,
soluţie Ringer, Ringer lactat;
- toate medicamentele şi soluţiile adăugate se amestecă cu soluţia de bază prin răsturnări
succesive înainte de începerea administrării;
- medicamentele adăugate în soluţie trebuie menţionate pe o bandă adezivă lipită pe pungă sau
flacon cu denumirea corectă, cantitatea prescrisă;
- prepararea unei perfuzii mixte şi manipularea ei, trebuie efectuate în condiţii de asepsie
deoarece soluţiile de perfuzie sunt un mediu bun pentru dezvoltarea germenilor;
- se exclud de la amestecuri de orice tip:
o sângele şi derivatele de sânge;
o soluţiile de aminoacizi;
o emulsiile lipidice;
o soluţiile concentrate pentru tratament osmotic (manitol);
o soluţii molare pentru corectarea echilibrului acido-bazic (bicarbonat de sodiu
4,8%; 8,4%, clorură de potasiu 7,45%);
- data expirării unei soluţii trebuie verificată întotdeauna pentru a evita administrarea unei
soluţii devenită inactivă sau toxică;
- sistemul de perfuzie cu filtru de aerisire încorporat în camera de picături, trebuie închis
înainte de introducerea unor soluţii medicamentoase în recipientul de perfuzie, pentru a evita
umezirea filtrului cu lichidul de perfuzie şi a se păstra funcţionalitatea acestuia;
- stabilirea numărului de picături de soluţie pe minut se poate face după următoarea
formula:
- număr picături/minut = ( volumul total al soluției în ml x picături/ml)/ durata
perfuziei (în minute)
Exemplu de calculare a numărului de picături după formula: Volumul
total = 1 litru soluţie Glucoză 5%
Durata perfuziei = 24 h (1440 min.)
1 ml. soluţie = 20 picături
Numărul de pic./minut = 1000 ml x 20 / 1440 = 13,88 (cca. 14 pic./ minut)

Indicaţii şi contraindicaţii pentru aplicarea de CVP sau CVC

Indicaţii terapeutice
- hidratare şi aport electrolitic;
- alimentaţie parenterală;
- aport de medicamente;
- transfuzie cu sânge şi derivate de sânge.
- prelevări de sânge, repetate într-un interval de timp scurt;
- administrarea de substanţe de contrast;
Aceste indicaţii trebuie limitate la strictul necesar şi revăzute zilnic în funcţie de starea
pacientului, şi în particular, în funcţie de aptitudinea sa de a primi tratamentul pe cale digestivă.
Constraindicaţii
Constraindicaţii absolute
Nu se va puncţiona braţul care:
- prezintă fistulă arterio-venoasă;
- implant ortopedic;
- ablaţia ganglionilor axilari.
Constraindicaţii relative
În cazul în care:
- braţul este paralizat sau traumatizat;
- există leziuni cutanate şi infecţii la locurile de puncţionare.
Pregătirea pacientului
- se identifică pacientul;
- se informează despre importanţa şi durata procedurii şi eventual despre aspectele legate de
imobilizare, se obține consimțământul informat și scris;
- se abordează de regulă, braţul nedominant al pacientului;
- se instalează confortabil;
- se depilează zona în caz de pilozitate importantă;
- se explică gesturile ce trebuie evitate pentru protejarea abordului venos precum şi
simptomele unor complicaţii potenţiale.
Pregătirea materialelor
- suport pentru perfuzie la picioarele patului, de preferinţă mobil dacă pacientul este
autonom;
- material pentru protecţia patului;
- mănuşi de unică folosinţă;
- mănuși sterile;
- un garou;
- comprese sterile/tampoane de vată;
- soluţii antiseptice iodate sau clorhexidină alcoolică dacă pacientul este alergic la iod;
- pungi cu soluţii de perfuzat, indicate de medic;
- medicamentele prescrise pentru administrarea în perfuzie;
- trusa de perfuzat sterilă cu debitmetru şi una sau mai multe căi de perfuzat;
- robinet trifazic pentru racordarea simultană a 2 perfuzii la aceeaşi linie venoasă;
- catetere / branule de dimensiuni diferite;
- plasturi, pansamente adezive de tip folie sau plasă;
- perne pentru poziţionare, eventual atele pentru o poziţie confortabilă a braţului mai ales la
pacienţii agitaţi.
Pregătirea liniei de perfuzie
- se verifică prescripţia medical
- se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;
 - se adaptează tubulatura principală la punga cu soluţie sterilă;
- se adaugă robinetul la căile de perfuzare a soluţiilor, dacă sunt necesare mai multe
derivaţii, apoi prelungitorul ce va fi adaptat la cateterul / branula endovenoasă;
- se clampează tubul perfuzorului;
- se umple camera picurătorului la jumătate;
- se deschide prestubul / clema pentru a purja ansamblul liniei de perfuzat;
- se clampează apoi tubul principal al perfuzorului şi se acoperă steril;
- se datează tubulatura principală şi se schimbă la fiecare 24 h. dacă perfuzia durează mai multe
zile.
Efectuarea procedurii
- se spală mâinile;
- se îmbracă mănuşi sterile;
- se plasează braţul pacientului deasupra materialului de protecţie;
- se cercetează vena de puncţionat luând în calcul principiul progresiei centripete la
schimbarea locurilor de puncţionare ;
- se aplică garoul (nu se menţine mai mult de 3 minute) şi se dezinfectează larg zona de
puncţionare;
- se face stază venoasă (pulsul arterial periferic se palpează, în caz contrar se mai slăbeşte puţin
garoul);
- cu mâna nedominantă se exercită o presiune uşoară asupra pielii pentru a stabiliza vena
cercetată;
- se introduce cateterul / branula cu vârful mandrenului orientat în sus şi se puncţionează
vena;
- se opreşte înaintarea acului în momentul în care pe ac vine sânge;
- se fixează cu tamponul cateterul în timp ce se retrage mandrenul;
- se desface garoul;
- se aruncă mandrenul în recipientul special;
- dopul cateterului poate fi păstrat steril dacă se instalează la extremitatea unui ac steril cu
teacă, urmată de fixarea sa pe tubul perfuzorului, cu bandă adezivă.
- se adaptează amboul perfuzorului la branulă;
- se deschide tubul perfuzorului;
- se fixează cateterul / branula cu un pansament oclusiv steril, incluzând racordul terminal;
- se adaptează numărul de picături la prescripţia medicală după formule standard;
- se reorganizează locul de muncă;
- se îndepărtează mănuşile, se spală mâinile;
- se notează procedura în Fişa de proceduri (nume, dată, ora administrării, tipul soluţiei,
doza).
Incidente/Accidente
- extravazarea soluţiei în afara venei şi tumefierea dureroasă a zonei;
- necroza ţesutului în caz de extravazare de soluţii hipertone;
- infecţia locală detectată prin semne inflamatorii locale: eritem, durere, căldură locală,
 tumefacţie şi lezarea funcţiei segmentului respectiv;
- obstruarea cateterului / branulei cu cheaguri de sânge în absenţa manevrelor standard de
întreţinere zilnică;
- edemul pulmonar acut prin hiperhidratare în cazul în care nu se calculează corect numărul de
picături pe minut şi nu se respectă timpul de perfuzare.

17. Cateterul venos central (CVC), indicatii, contraindicatii, locul şi modalitatea de inserţie ,

Terapia venoasă centrală este o procedură de mare tehnicitate care intră în atribuţiile medicului,
dar asistentul medical ajută, efectiv, în realizarea acestei proceduri.

Exista mai multe tipuri de catetere venoase central, în funcţie de locul şi modalitatea de
inserţie;

-cateterul venos central

-cu inserţie periferică la antebraţ (vena basilica) PICC;

- cu inserţie în vena subclavie, jugulara interna, vena femurală;

 cateterul tunelizant
- este inserat chirurgical în jugulara internă sau vena subclavie şi este fixat subcutanat;
- numai capătul cateterului este adus la suprafata tegumentului, în vederea administrării
medicaţiei;
- trecerea cateterului sub piele facilitează o fixare mai bună , îl face mai putin restrictiv si
mai putin vizibil.
 un implant cu orificiu (camera implantabila) este asemanator cateterului tunelizant dar este
dispus în totalitate sub piele;
- substantele medicamentoase sunt administrate prin tegument, în cateter;
- unele implante includ un rezervor mic care poate fi încărct în acelasi mod;
- odată încărcat, rezervorul eliberează lent substanţele în circulatia sanguină;
- un implant cu orificiu este mai putin vizibil şi necesită mai puţine îngrijiri decât un
cateter tunelizant;
- influenteaza mai puţin activitatea unei persoane decât un PICC sau un cateter tunelizant.
Indicaţiile montării unui cateter venos central
 Cateterizarea venoasă centrală (CVC) este utilizată frecvent atât la pacienţii spitalizaţi în
secţiile ATI, dar poate fi folosită şi în ambulator, pentru a asigura un acces venos pe termen lung necesar
pentru
 perfuzarea de soluţii medicamentoase sau nutritive, care sunt iritante pentru venele periferice, de
calibru mic (preparate de nutriţie parenterală hiperosmolare, substanţe vasoactive, citostatice
repetată de medicamente intravenos;
 asigurarea unui abord vascular pentru pacienţii fără capital venos periferic; transfuzii de sânge
sau derivaţi;
 prelevări de sânge;
 măsurători hemodinamice (monitorizarea presiunii venoase centrale);
 hemofiltrare, hemodializă, plasmafereză;
 inserţia temporară a unui pacemaker cardiac;
 pacient cu hemodinamică instabilă, la care se întrevede posibilitatea administrării de substanţe
vasoactive şi la care este necesară măsurarea presiunii venoase centrale;
Contraindicaţii:
- diateze hemoragice;
- infecţii ale pielii
Montarea unui cateter într-o venă centrală se va face obligatoriu în condiţii de sterilitate
absolută (altfel există riscul să apară infecţia de cateter, septicemia sau endocardita) de preferat în sala de
intervenții chirurgicale (sala de operații). Asistentul medical va pregăti pacientul (fizic și psihic) și
materialele necesare.
Materiale necesare
 echipament steril: mănuşi, mască facială, bonetă şi halat pentru toate persoanele care
participă la efectuarea manoperaei de montare a
cateterului;
 soluţii dezinfectante, alcool iodat 1%, betadina
(povidone iodine 10% ) sau clorhexidină 2%;
 comprese, câmpuri sterile;
 pensă şi portac sterile;
 ac şi aţă sterilă pentru fixarea cateterului;
  anestezic local: xilină 1% + seringă 5 ml şi ac pentru infiltraţie;
 trusă cateter venos central (Fig. 1) care conţine:
o seringă de 5 ml;
o ac de puncţie venoasă centrală sau canulă venoasă cu mandren metalic;
o ghid Seldinger în „J”;
o dilatator;
o cateter cu 1, 2, 3 sau mai multe lumene;
o sistem de fixare a cateterului la piele;
o comprese sterile, bandă adezivă, sistem transparent de fixare a cateterului.
Cateterizarea venei jugulare interne
Se poate realiza atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă a pacientului.
Pregătirea pacientului
 se informează pacientul despre manopera ce urmează a fi efectuată si se obţine consimţământul;
 se monitorizează ECG + pulsoximetrie;
 se administrează oxigen pe masca facială;
 asistentul medical poziţionează pacientul în decubit dorsal, cu membrele superioare întinse pe
lângă corp, în poziţie Trendelenburg cu un sul sub umeri cu capul în hiperextensie şi foarte uşor
rotat în partea opusă locului de puncţie. Poziţia Trendelenburg determină creşterea presiunii
venoase în teritoriul cav superior şi creşterea astfel a calibrului vaselor la acest nivel.

Tehnica
1. Medicul și întreaga echipă care participă la montarea cateterului venos central se va
echipa steril (mască, halat, mănuşi).
2. Se pregăteşte câmpul larg cu soluţie dezinfectantă de 3 ori.
3. Se izolează zona care urmează a fi puncţionată cu câmpuri sterile astfel încât să se
realizeze un câmp steril cu o rază de cel puţin 40 cm în jurul locului de puncţie.
4. Se execută tehnica de către medic iar asistentul medical supraveghează pacientul si
semnalează orice modificare aparută pe monitor (puls, TA, traseu EKG).
5. De pe porturile cateterului se va aspira aerul şi vor fi spălate cu ser heparinat.
6. Cateterul va fi fixat cu ac şi aţă cu ajutorul dispozitivului de fixare la 12-15 cm la
piele, şi pansat apoi steril.
 7. În timp ce medicul introduce cateterul în venă, asistenta pregăteşte soluţia de
perfuzat la care adaptează trusa de perfuzat şi elimină aerul de pe tubul
perfuzorului;
8. Medicul ataşează apoi amboul perfuzorului la cateter şi se stabileşte ritmul de
scurgere

18. Soluţii perfuzabile, clasificarea in funcţie de concentratie, clasificarea in functie de scopul

urmărit si exemple.
In functie de concentratie, solutiile perfuzabile se clasifica in:
 solutii izotonice, care contin ioni în concentrație egală cu cea a organismului (fiziologica);
 solutii hipertonice care contin ioni in concentratie > decat cea fiziologică;
 solutii hipotonice care contin ioni in concentratie < decat cea fiziologică.
In funcție de scopul urmarit, solutiile perfuzabile se clasifica in:
1. solutii de baza pentru prepararea unei perfuzii;
2. solutii de corectare a dezechilibrelor electrolitice si metabolice;
3. soluții pentru alimentația parenterală.

1.Solutii de baza servesc ca mijloc de transport pentru medicamente, solutii corectoare, lichide.

Exemple:
- Solutii izotonice de electroliti (contin ionii din plasma în concentratii fiziologice).
Solutia de clorura de Na concentratie 0,9% în pungi P.V.C. de 250 ml, 500 ml, 1000 ml (cunoscuta sub
denumirea de ser fiziologic) si solutia de glucoza 5% sunt cele mai folosite.

2. Soluțiile de corectare se folosesc la corectarea perturbarilor metabolice (alcaloza, acidoza), la

completarea unui deficit electrolitic și la reglarea insuficientelor functionale.
Exemple: Solutii de electroliti concentrate: Cloruă de potasiu, Na, Ca si Mg (hipertonice) se
administreaza diluate în solutii izotonice deoarece introducerea directa I.V. poate produce reacții cu risc
vital (de exemplu, flutter ventricular la administrarea de solutie de K nedizolvat).
Solutii hipertonice:
- solutia de clorura de Na 10%, 20%
- solutia de glucoza 10%, 20%, 33%, 40%
- solutia de lactat de Na 110g%o, lactat de K 50%
Alte solutii de corectare:
 - solutie tampon de bicarbonat de Na in concentrate 1,4%, 8,4% se folosesc la corectarea
acidozei metabolice.
Solutii diuretice osmotice:
- sorbitol 40%, manitol 10% si 20% se folosesc în tulburări de diureză, reducerea edemelor, forțarea
diurezei în intoxicații.
Solutii hipotone se folosesc la corectarea deshidratarilor hipertonice:
- Solutia clorura de Na 4,5g%o; 2,25g%0;
- Solutia de glucoza 2,5% (25%o).
Solutiile izotonice se folosesc in corectarea deshidratarilor izotonice:
- solutia de ser fiziologic 0,9%, solutia de glucoza 5%.

3. Solutii pentru alimentatie parenterala

• Carbohidratii: solutii de glucoza, diferite concentratii, solutiile de fructoza, dextroza 5%, 10%,
20%;
• Aminoacizii sunt indispensabili sintezei proteinelor, deoarece organismul nu-si poate sintetiza
aminoacizii esentiali, acestia trebuie să fie administrati in solutii perfuzabile.
Exemple: Arginina, Aminosteril, Aminoplasmal L-10, Plasmasteril solutii in flacoane de sticla.
Aminoacizii nu se administreaza in combinatie cu alte solutii sau cu medicamente deoarece au
capacitate de interactiune!
Cei 8 aminoacizi esenjiali sunt: izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina,
triptofan, valina.
De retinut: Solutiile de aminoacizi si de glucide trebuie protejate, in timpul depozitării si administrarii,
de temperaturi ridicate si de lumină.
Reactiile de incompatibilitate ale solutiilor perfuzabile cu unele medicamente pot provoca
efecte toxice asupra organismului, iritarea tesuturilor, embolii prin amestecarea unor emulsii, modificari
farmacodinamice.
Exemple de medicamente care nu se amestecă între ele:
:
1. Furosemid
2. Nitroglicerina
3. Algocalmin
4. Metoclopramid
5. Eufilina (MIOFILIN)
 6. Insulina. . -
7. Dopamina
8. Ambroxol
9. Cimetidina, controloc
10. Diazepam
Medicamentele incompatibile se administreaza în seringi sterile, separat, iar pentru evitarea reactiilor
după fiecare administrare se spală calea (cateterul sau canula) cu ser fiziologic steril înainte de a
administra un alt medicament.
ATENTIE! Nu se amestecă:
 sangele si derivatele de sange
 solutiile de aminoacizi (Arginina)
 solutiile uleioase
 Manitolul
DE RETINUT:
 Vitamina B2 nu se administreaza impreuna cu Vit. B1 si B6;
 Acidul folic nu se administreaza împreuna cu acidul ascorbic (vit. C);
 Vitamina B « se inactiveaza cu vitamina C în soluție;
 Vitamina K nu se amesteca cu alte vitamine
La administrarea vitaminelor se va tine cont că sunt sensibile la lumina și caldura. De aceea se
prefera administrarea in perfuzii de scurta durata sau se vor introduce în flacon chiar inainte de
administrare.
Prepararea solutiei perfuzabile:
 Recipientul de perfuzie — flaconul din sticIa (Arginina) sau cel din plastic se aseaza vertical.
 Dopul recipientului se dezinfecteaza cu un tampon îmbibat in alcool 700.
 Toate medicamentele și solutiile adaugate se amesteca cu solutia de baza prin rasturnari
succesive ale flaconului înainte de administrare.
 Se alege trusa de perfuzie adecvata; se închide dispozitivul de reglare si filtrul de aerisire daca este
incorporat in picurator inainte de introducerea in recipient.
 Se introduce trocarul in dopul recipientului prin rasucire o singura data. Rasucirile succesive
pot antrena fragmente mici de cauciuc care ajung in solutie.
  Se da aerul afara din tuburi prin suspendarea flaconului; picuratorul trebuie sa fie umplut cu
solutie 2/3 (daca nu este suficient de plin exista pericolul patrunderii bulelor de aer din tuburi in
vena).
 Flaconul se suspenda in stativ la o inaltime de 50- 60 cm deasupra nivelului corpului
pacientului.
 Tubul de aer se fixeaza la flacon făra îndoituri, dacă se foloseste o trusa de perfuzie cu filtru de
aer.
De retinut! In cazul perfuziilor de scurta durata, cand se administreaza o cantitate mica de solutie, 50 -
100 ml, trocarul nu se înfige prea mult pentru ca orificiul de scurgere sa fie deasupra dopului. Daca se
infige prea mult, o mare parte de solutie va ramane în flacon.

SOLUTII PERFUZABILE - tabel

Denumirea solutiei Forma de prezentare Indicatii/Mod de
administrare

1. Solutie de clorura de Concentratie izotonica 9g%0 (0,9g%) - perfuzie I.V.

sodiu (sol. NaCl)
2. Solutie de glucoză
ser fiziologic - solutie de transport,
- pungi PVC sau flacoane PVC este cea mai folosita
capacitate de 250, 500, 1000 ml soluție ca solvent pentru
-fiole 10 ml medicamente
Concentratie hipertonica: (antibiotice, etc)
- solutie de NaCI 10%, 20%, 30% - corectarea
fiole dezechilibrului
Concentratie hipotonice hiponatriemic
4,5g %o; 2,25g%o
Concentratie izotonica 5% - solutie de transport:
pungi, flacoane PVC 250, 500ml perfuzie
- alimentație parenterala
- în hipoglicemie IV
- antiedematos
 Concentratii hipertonice: '
- glucoza fiole 33%, 40%
- pungi, flacoane 10%, 20%
Concentratie hipotonica 2.5g%

3. Solutie Ringer Contine: - reechilibrare

- clorura de Na 8.6g; hidroelectrolitica
- clorura de K 0.3 g; I.V. perfuzie lenta
- clorura de Ca 0.33 g;
- apa distilata 1000 ml Flacoane,
saci PVC 250, 500 ml

4.Solutia de clorura de K- Flacoane de sticla de 100 ml sau - perfuzii I.V. lente

Brauman fiole de 20 ml , concentratie 7,45%; -se dilueaza 10 -20 ml
cu 500 ml cu glucoza
5%, 10%!!
5. Solutie de Kalium Contine: acid aspargic 1 I solutie in urgente 20 ml solutie
magneziu-asparaginat hidroxid de K+ oxid de Mg2+ K diluat cu 20 ml
solutie glucoza 10 %

6. Solutie de lactat de Na Fiole a 20 ml solutie apoasa - solutie de corectare-

injectabila, continand lactat de sodiu perfuzie lenta in acidoza
corespunzator la cate 20 mEq ioni de hipotonica
sodiu si ioni lactat Creste rezerva alcalina
Se prepara solutia 1/6 M prin si alcalinizeaza urina;
diluarea continutului unei fiole (20 efectul se instaleaza
ml) pana la un volum de 125 ml. Se dupa 1-2 ore de la
injecteaza intravenos pana la 60 injectare (necesare
ml/kilocorp, in acidoza si 30 transformarii lactatului
ml/kilocorp, pentru alcalinizarea in bicarbonat).
urinei; viteza de introducere nu
trebuie sa depaseasca 300 ml/ora.
7. Solutia Hartmann Solutia perfuzabila 1000 ml contine - solutie de corectare
(Ringer lactat) clorura de sodiu 5,89 g, - perfuzie lenta in
clorura de calciu 0,2 g, acidoza hipotonica
clorura de potasiu 0,3 g,
lactat de sodiu 6,48 g, apa distilata
q.s
Pungi PVC
8. Solutia de bicarbonat de 1,4%, 8,4%,500 ml perfuzabilă
soluţie - corectarea acidozei
Na metabolice
Alcalinizarea urinii,
când administrarea orală
nu este posibilă
9. Solutii pentru diureza Manitol 200mg/ml (sol 20%) pungi - activeaza diureza
osmotica PVC 250 ml -scade presiunea
intracraniana si
intraoculara, scade
edemul cerebral
10. Sorbitol Sorbitol 50g%0 pungi PVC 500— - alimentatie parenterala
2000 ml Substrat energetico-
calorigen, singur sau
asociat cu solutii
perfuzabile de
aminoacizi, in cadrul
alimentatiei parenterale,
la bolnavi la care
ingestia alimentelor nu
este posibila (interventii
chirurgicale etc.).

11. Solutie dextroxa 5%, 10%, 20% 5% pungi saci PVC - perfuzie lenta -
fructoza 500, 1000 ml alimentatia parenterala
12. Substituienti de plasma Dextran 40+glucoza in flacon din - perfuzie lenta
sticla
Dextran 40 cu NaCI
Dextran 70+NaCI in flacoane de
sticla
Gelofusine solutie perfuzabila
Flacoane sticla, PVC

19. Resuscitarea cardiorespiratorie suportul vital de bază (BLS) algoritmul

. Secvenţa resuscitării : suport vital de bază BLS (Basic Life Suport)
1. asigurarea siguranţei locului pentru a nu deveni potenţiale victime
2. evaluarea stării de conştienţă - prin stimulare verbală sau tactilă
3. strigă după ajutor
4. asezarea pacientului pe o suprafata plană şi dură:
 decubit lateral stâng dacă respiră şi are puls (poziţia de siguranţă PLS)
 decubit dorsal
5. asigurarea libertăţii căii aeriene prin hiperextensia capului si ridicarea mandibulei sau subluxatia
mandibulei (absenţa obstrucţiei căii aeriene prin corpi străini) si stabilirea prezenţei sau absenţei
respiraţiei ( Priveste, Ascultă, Simte)
6. apel 112
7. stabilirea prezenţei sau absentei activităţii cardiace şi începerea masajului cardiac extern
Raportul masaj cardiac - respiraţie, indiferent de numărul de resuscitatori este:
30 compresii cardiace (în 18 secunde) - 2 respiraţii
În cursul resuscitării cardio – respiratorii la fiecare 4 cicluri trebuie reevaluat pulsul (3 – 5
secunde) şi respiraţia.
Evaluarea eficienţei resuscitării:
 prezenţa pulsului la arterele mari
 tensiunea arterială
 dimensiunea pupilei – prognosticul este favorabil dacă pupila se menţine mică sau dacă
din mare devine mică.

20. Semnele respiratorii, clinice, ale hipoxemiei si hipoxiei în insuficienta respiratorie

◊ SEMNELE CLINICE ALE HIPOXEMIEI ŞI HIPOXIEI:
Simptomatologia depinde de viteza de instalare, durata şi severitatea hipoxemiei.
 Semne respiratorii
Polipnee (tahipnee) este consecinţa stimulării ventilaţiei prin chemoreceptorii sinocarotidieni.
 Hiperventilaţia se poate însoţi de hipocapnie, cu consecinţele ei. Afecţiunile sistemului nervos
central şi hipoxemia extremă pot determina bradipnee (< 10 respiraţii/minut).
Dispneea poate aparea sub forma de polipnee sau:
- Bradipnee inspiratorie însotita de tiraj( retractia spatiilor intercostale) sau de cornaj ( inspiratie
lenta si zgomotoasa)- in obstacole intalnite in caile respiratorii superioare
- Bradipnee expiratorie- in criza de astm bronsic
- Bradipnee- intoxicatii cu deprimante ale SNC
- Respiratie Kussmaul- respiratie in 4 timpi( inspir- pauza, expir – pauza)- apare in acidoza
metabolica
- Respiratie Cheyne- Stokes ( polipnee cu amplitudini crescande pana la maximum si apoi
scazand pana la apnee ce dureaza 10-20 sec)- apare in hipertensiune intracraniana, hipoxemia
centrilor nervosi, ateroscleroza cerebrala.
Modificarea amplitudinii miscarilor respiratorii, care pot fi:
- Rare si ample
- Frecvente si superficiale- in fracturi costale
- Miscari ale unui singur hemitorace
- Respiratia paradoxala- in volet costal, plagi pleuro- pulmonare
Alte semne clinice:
- Durerea toracica cu sediul: precordial sau retrosternal ori la baza hemitoracelui; caracterul
durerii: constrictiv intens sau sub forma de junghi toracic violent
- Hipersalivatie ( in hipercapnee, hipoxie)
- Hipersonoritate (in pneumotorax, emfizem pulmonar)
- Matitate (pneumonii, colectii lichidiene in pleura)
- Raluri= zgomote patologice ce iau nastere in alveole sau in bronhii; aceste pot fi:
~ crepitante (zgomotul seamana cu frecarea intre degete a unei suvite de par), apar in
pneumonii, edem pulmonar)
~ ronflante ( sunete groase; datorate secretiilor abundente in bronhii)
~ Sibilante ( seamana cu tiuitul vantului)
~ subcrepitante ,apar in bronsite, supuratii pulmonare)

 Semne cardio-circulatorii
 Tahicardia este unul dintre semnele cele mai constante ale hipoxemiei. Hipoxemia prin
intermediul chemoreceptorilor determină reacţie adrenergică. Astfel apare tahicardia. Se însoţeşte de
extremităţi reci şi transpiraţii profuze. Iniţial, tensiunea arterială (TA) creşte.
CIANOZA (coloraţia albastră a tegumentelor şi mucoaselor) este un semn caracteristic al
hipoxemiei, dar nu unul patognomonic. Pentru a fi prezentă cianoza este necesar ca cel putin
5g% din hemoglobină să fie redusă. Apare initial la extremitati: buze, unghii, pavilionul urechii,
apoi se generalizeaza. Poate lipsi in: anemii, stari de soc hipvolemic, intoxicatii cu CO si cianuri,
alcaloza metabolica
Persistenţa şi agravarea hipoxemiei duc la prăbuşire hemodinamică: bradicardie,
scăderea debitului cardiac, scăderea TA, apoi oprirea cardio-circulatorie.
 Semne ale sistemului nervos central
Iniţial hipoxemia produce fatigabilitate, scăderea atenţiei şi diminuarea capacitaţii intelectuale.
În faze mai avansate apare agitaţia psiho-motorie severă, ceea ce poate duce la erori de
diagnostic (stare de ebrietate, sevraj, tulburări psihiatrice). Apoi în paralel cu agravarea
hipoxemiei starea de conştienţă este deprimată şi apar obnubilare, dezorientare, comă.

21. Insuficienta respiratorie hipoxemica

Insuficienţa respiratorie hipoxemică
Se caracterizează prin hipoxemie (PaO2 < 60mmHg) şi normo- sau hipocapnie (PaCO2 </=
40mmHg). Hipocapnia, când este prezentă, este rezultatul stimulării centrului respirator prin
hipoxemie. Sinonime pentru insuficienţa respiratorie hipoxemică sunt insuficienţa respiratorie tip I,
parţială sau insuficienţa respiratorie neventilatorie.

22. Principiile de tratament in insuficienta respiratorie

Arsenalul terapeutic al insuficienţei respiratorii cuprinde:
- asigurarea libertăţii (patenţei) căilor aeriene,
- oxigenoterapia şi
- suportul ventilator, dublate de tratamentul cauzal.
Cel mai eficient tratament este întotdeauna tratamentul cauzal. Rezolvarea afecţiunii
cauzale duce la corectarea mecanismelor fiziopatologice şi la dispariţia consecinţelor. Dar tratamentul
cauzal înseamnă timp, atât pentru elucidarea etiologiei, cât şi pentru a acţiona în combaterea
procesului patologic. În stările cu risc vital imediat instituirea tratamentului de suport înseamnă a
câştiga timp.
Arsenalul terapeutic în cazul insuficienţei respiratorii cuprinde în general asigurarea patenţei
căilor aeriene (atât la nivel proximal, cât şi la nivel distal) pentru a permite o ventilaţie alveolară
adecvată, oxigenoterapie pentru creşterea presiunii parţiale a oxigenului la nivel alveolar şi suport
ventilator pentru asigurarea unei ventilaţii externe adecvate şi ameliorarea hipoxemiei.
Asigurarea patenţei căilor aeriene se poate face prin diferite mijloace în funcţie de
sediul şi natura procesului patologic (pipe oro-faringiene, manevre de dezobstrucţie a căii aeriene,
intubaţia traheală, traheostomia, fibrobronhoscopia, bronhodilatatoarele şi mucolitice etc.).
Oxigenoterapia (creşterea fracţiei inspiratorii a oxigenului) se poate face în cursul respiraţiei
spontane neasistate sau în cursul suportului ventilator.
Suportul ventilator poate fi noninvaziv (fără intubaţie traheală) sau invaziv (cu intubaţie
traheală).
Ades tratamentul insuficienţei respiratorii asociază două sau mai multe modalităţi terapeutice.
Înţelegerea corectă a mecanismelor hipoxemiei şi hipercapniei, recunoaşterea mecanismului
principal şi a celor asociate vor pune bazele unei strategii terapeutice logice, adecvate şi eficiente.
Obstrucţia căilor respiratorii este uneori elementul cauzal al insuficienţei respiratorii, dar
frecvent poate apare ca element agravant, de însoţire, în insuficienţa respiratorie de alte etiologii.
Oxigenoterapia şi protezarea ventilatorie NU pot fi eficiente în absenţa patenţei căilor aeriene.
Deci, dezobstrucţia căilor aeriene, indiferent de nivelul obstrucţiei, devine o terapie respiratorie
primară, de importanţă majoră şi, ades, de urgenţă.

23. Eliberarea cailor aeriene prin tehnici bază si adjuvanti

ELIBERAREA CAILOR AERIENE CU TEHNICI DE BAZA

-Hiperextensia capului si ridicarea mandibulei

Salvatorul se pozitioneaza cu o mana plasata pe fruntea pacientului, impingand usor capul spre
spate, in timp ce cu degetele celeilalte maini ridica mentonul, producand extensia structurilor cervicale
anterioare.

-Subluxatia mandibulei in cazurile de trauma cervicala

 Subluxatia mandibulei se efectueaza in toate cazurile de suspiciune de trauma cu leziune spinal.
Mandibula este deplasata anterior cu cele patru degete de la ambele maini plasate la nivelul gonionului,
iar cu policele plasate pe menton se deschide cavitatea bucala. Subluxatia mandibulei se asociaza cu
stabilizarea in linie a capului si gatului.

 Indepartarea corpilor straini cu pensa Magill

 Intotdeauna se va administra oxygen in parallel cu manevrele de management a cailor aeriene.
ELIBERAREA CAILOR AERIENE CU TEHNICI ADJUVANTE

 Canula orofaringiană

Pipa Guedel este un dispozitiv din plastic care se introduce in cavitatea bucala a pacientului intre limba
sipalatul dur, avand rol de a preveni caderea bazei limbii la pacientul incinstient.

Tehnica de inserţie:

- Se determina dimensiunea adecvata. masurand distanta de la comisura bucala la lobul urechii sau
de la nivelul incisivilor la unghiul mandibulei
- Se deschide gura pacientului, se evalueaza existenta corpilor straini,care trebuie extrasi
- Se introduce pipa în cavitatea bucala orientată cu concavitatea in sus pana la jumatatea cavitatii
bucale, apoi si se roteste cu 180 grade
- Se evalueaza corectitudinea plasării pipei nprin manevra “PAS”
 Canula nazofaringiană este reprezentata de tubul nazofaringian care se introduce pe una din
narine pana la nivelul faringelui, Este indicat in situatiile de trismus sau leziuni oro-maxilo-
faciale dar nu se utilizeaza in fracturi medio-faciale si la pacientii cu tulburări de coagulare.
Tehnica de inserţie:
- se verifica libertatea narinei drepte a victimei care se recomanda a se utilizeze pentru insertie
- se lubrefiază canula;
- se introduce canula, printr-o uşoară mişcare de rotaţie pana la nivelul faringelui, posterior de
limbă;
- se verifica-Priveşte, Ascultă şi Simte.

 Oxigenul

- se administrează oxigen ori de câte ori acesta este disponibil.

- modalităţi de administrare:
 canula nazala (2-6 litri) 24-44%
 masca facială (6-10 litri) 40-60%
 masca facială cu rezervor (10-15 litri) 60-98%
 Aspiraţia orofaringelui si a nazofaringelui
Pentru îndepărtarea secreţiilor din căile aeriene superioare (sânge, salivă şi lichid gastric) se utilizează
o sondă de aspiraţie rigidă cu orificii largi (Yankauer) sau a unei sonde de aspiratie flexibilă, conectate
la aspirator..
 VENTILATIA
 Ventilaţia gură-la-gură
Ventilaţia gură la gură (care nu este acceptabila in toate situatiile sau predispune la riscul transmiterii
unor agenti patogeni)

 Ventilatia gura la masca

Se fixeaza pe relieful facial cu ambele maini si se poate utilize in cursul resuscitarii daca exista doi
salvatori.

 Ventilatia pe masca si balon

- balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o sondă de intubaţie
orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca laringiană sau combitubul;
 - concentratia de oxygen obtinuta prin ventilatia pe masca si balon conectat la o sursa de oxygen
atinge 45%iar in cazul in care se utilizeaza un balon cu rezervor concetratia poate depasi 85%
- ventilatia cu masca sui balon se poate efectua de catre o singura persoana cu formarea necesara
astfel incat sa mentina etansietatea mastii pe fata sau de doua personae, dintre care una fixează,
facial, masca cu ambele mâini si mentine pozitia deschisa a cailor aeriene si cealalta ventileaza
cu ambele maini.

 Masca laringiana
Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul de 8-10 mm şi continuat cu o masca gonflabila
ce se fixeaza la nivel laryngeal.

Insertia mastii laringiene se realizeaza cu balonul dezumflatat fara ajutorul laringoscopului pana la
nivelul laringelui,dupa care se umfla balonasul care realizeaza fixarea mastii si ventilatia prin orificiile
mastii.
 Avantaje:

- se introduce repede si usor, comparatic cu sonda de intubatie traheala

- marimi variate în funcţie de kg pacientului
- ventilatie mai eficienta decat masca facială si balonul
- nu este necesara utilizarea laringoscopiei
- poate fi utilizata in resuscitare de catre personalul cu pregatire medie si paramedici
Dezavantaje
- nu prezinta garantie absoluta impotriva lichidului de varsatura
- nu se recomanda in cazul in care este nevoie de o presiune mare de ventilatie
- caile aeriene nu pot fi aspirate
 Combitubul
- Este un tub cu lumenul dublu, care se introduce „orb” în cavitatea bucală, printre limbă şi palatul
dur şi care realizează o cale aeriană patentă indiferent de poziţionarea sa finală (în trahee,
respectiv în esofag).
- Tubul traheal are capătul distal liber, în timp ce tubul esofagian are capătul distal orb dar are un
număr de mici orificii, situate lateral, la câţiva cm proximal de vârf.
- Combitubul are în construcţia sa două balonaşe, unul mic situat distal şi unul de mai mari
dimensiuni (aproximativ 100ml) situat proximal şi conceput a fi gonflat în hipofaringe.
- Principiul combitubului constă în faptul că atunci când este introdus „ orb”,indiferent dacă
pătrunde în calea aeriană sau digestivă, pacientul poate fi ventilat pe unul din cele două capete
proximale ale tubului.
- Dacă tubul pătrunde în esofag (situaţia cea mai probabilă), pacientul este ventilat prin orificiile
laterale ale tubului esofagian ce sunt situate proximal de orificiul glotic.
- Aerul nu va putea pătrunde în esofag în timpul inspirului datorită capătului orb al tubului
esofagian şi a balonaşului distal aflat imediat proximal de acesta.
- Balonaşul proximal, umflat la nivelul hipofaringelui împiedică pierderile aeriene prin cavitatea
bucală.
- În cazul în care combitubul a fost introdus în trahee, ventilaţia se va face la nivelul capătului
distal liber al tubului traheal.
- Datorită lumenului dublu, diametrul fiecăruia dintre tuburi este în mod corespunzător redus de
unde şi creşterea rezisteţei la flux constatată la utilizarea acestui dispozitiv.
 - Combitubul poate fi un instrument extrem de eficient şi relativ uşor de utilizat mai ales în RCP
efectută de personalul medical cu pregătire medie.

Tehnica montării combitubului:

- Pacientul se poziţionează în decubit dorsal cu coloana vertebrală cervicală aliniată.

- Se deschide gura şi se susţine mentonul (cel mai bine de către un ajutor
- Tubul, în prealabil lubrefiat, este trecut „orb” prin cavitatea bucală până ce marcajul de culoare
neagră de pe tub ajunge la nivelul arcadei dentare superioare. O oarecare rezistenţă este resimţită
în momentul în care tubul pătrunde printre corzile vocale.
- Tubul proximal se umflă cu aproximativ 100 ml de aer.
- Tubul distal se umflă cu aproximativ 15-20 ml de aer.
- Se ataşează balonul şi se începe ventilaţia mecanică, iniţial la nivelul tubului esofagian, urmărind
mişcările cutiei toracice şi eventuala distensie abdominală.
- Este necesară auscultaţia toracelui (vezi IOT). Dacă la auscultaţia toracelui nu este perceput
murmur vezicular, se transferă balonul şi se ventilează prin tubul traheal, urmărind mişcările
cutiei toracice şi repetându-se auscultaţia.
Dezavantaje:
- Este un dispozitiv scump şi de unică utilizare;
- Necesită deschiderea adecvată a gurii şi în unele cazuri sedare;
- Balonaşele pot fi perforate de dinţi în timpul inserţiei;
- Pot apare leziuni de părţi moi datorate dimensiunilor relativ mari;
- Determină distensie gastrică;
- Nu se poate fabrica la dimensiuni pediatrice.
  Intubatia traheala

Reprezintă o metodă de ales atunci cand există personal cu abilităti si experientă corespunzătoare.
Avantajele intubatiei traheale fata de ventilatia pe masca si balon includ:
- permite ventilatia pacientului fara intreruperea compresiilor toracice;
- ventilatia eficienta, in special in cazurile cu complianta scazuta pulmonara/ a peretelui toracic;
- risc minim de inflatie gastrica si regurgitare;
- protejeaza calea aeriana de continutul gastric;
- eliberarea unui membru al echipei de resuscitare.
Intubaţia traheală se poate realiza în două moduri:
 intubaţia orotraheală
 nasotraheală.
Intubaţia orotraheală este preferabilă la:
- Pacienţii apneici;
- În cazul fracturilor medio-faciale;
- Pacienţii cunoscuţi cu coagulopatii.
Intubaţia nazotraheală se efectuează la:
- Pacienţii cu respiraţie spontană păstrată, deci nu în stop cardiorespirator;
- Pacienţii cu gât scurt şi gros.
Oricare dintre tehnici se poate utiliza la pacienţii cu suspiciune de leziune de coloană vertebrală
cervicală cu condiţia ca gâtul să fie imobilizat.
Pregătirea intubaţiei traheale necesită:
- Aspirator pregătit şi funcţional;
- Sondă rigidă Yankauer;
- Sondă de aspiraţie flexibilă;
- Pensa Magill pentru extragerea corpilor străini;
- Alegerea unei sonde (canule) de intubaţie de dimensiuni potrivite pacientului (7; 7,5; 8 - la
adult) şi pregătirea încă a uneia sau două sonde, una mai mică şi una mai mare cu 0,5 mm decât
cea aleasă iniţial pentru intubaţie;
- Pregătirea şi verificarea unui mandren, stetoscop şi a unei seringi de 10 ml;
- Verificarea echipamentului, în special a laringoscopului
- Becul laringoscopului, balonaşul canulei de intubaţie;
 - Pregătirea balonului de ventilaţie cu mască şi rezervor – legat la o sursă de oxigen;
- Dacă intubaţia se realizează în alte situaţii decât stopul cardiorespirator este necesară pregătirea
medicaţiei i.v. pentru sedarea şi eventual relaxarea musculară a pacientului.
Etapele intubaţiei endotraheale:
- Pregătirea echipamentului menţionat anterior;
- Preoxigenare cu mască şi balon, cu oxigen, aproximativ 30 secunde;
- Administrarea medicaţiei - dacă este cazul;
- Intubaţia endotraheală cu realizarea presiunii cricoidiene (manevra Sellick) şi umflarea
balonaşului sondei de intubaţie (realizarea intubaţiei nu trebuie să dureze mai mult de 30 sec);
- Încetarea manevrei Sellick;
- Ventilaţia pe balon;
- Auscultaţia toracelui în cel puţin 5 puncte pentru verificarea corectitudinii intubaţiei
(subclavicular drept, subclavicular stg, axilar drept, axilar stg si în epigastru);
- Plasarea capnografului pentru monitorizarea concentraţiei CO2 în aerul expirat;
- Fixarea canulei de intubaţie;
- Radiografie toracică pentru verificarea poziţiei canulei - dacă este posibil.
Complicaţiile intubaţiei endotraheale :
- Intubaţia esofagiană – determină decesul pacientului dacă nu este recunoscută la timp;
- Intubaţia unei bronhii – determină atelectazia plămânului contralateral;
- Pneumotoracele;
- Hemoragia orofaringiană;
- Leziuni de corzi vocale;
- Fracturi dentare – fragmentele dentare pot fi aspirate în căile aeriene inferioare;
- Vărsături – aspiraţie bronşică;
- Deplasarea unei leziuni cervicale instabile;
- Leziuni de părţi moi (limbă, trahee).
Alte tehnici avansate de management al căii aeriene indicate în situaţii de urgenţă sunt reprezentate de
critotirostomia cu ac sau cea chirurgicală.

 Cricotirostomia cu ac (minitraheostomia cu ac).

Indicaţii:
- Imposibilitatea efectuării intubaţiei oro- sau nazotraheale;
- Obstrucţia căilor aeriene superioare prin edem, spasm sau corpi străini (deasupra nivelului
corzilor vocale).
Tehnica cricotirostomiei cu ac :
- Se dezinfectează zona membranei cricotiroidiene cu iod sau alcool dacă starea pacientului
permite;
- Se introduce un ac de 14 gauge perforând membrana cricotiroidiană (se poate utiliza şi un cateter
i.v.);
- Fixarea acului şi oxigenare, care va putea fi utilizată un timp limitat;
 - Se va insufla oxigen timp de o secundă după care se va lăsa aerul din plămâni să iasă timp de 3-4
secunde, după care se va repeta ciclul;
- Se poate ataşa o seringă de 2,5 ml la care se montează un adaptor de sondă de intubaţie urmat de
ventilarea pacientului cu un balon;
- Se va pregăti pacientul pentru cricotiroidostomie chirurgicală, care permite o ventilaţie mai
eficientă şi trecerea la intubaţie retrogradă sau traheostomie într-un timp ulterior.

VENTILAŢIA MECANICĂ

Îngrijirea bolnavilor cu ventilaţie mecanică (respiratie artificiala)

Reducerea si suprimarea miscarilor respiratorii ale toracelui si diafragmului apare in urma paraliziei
centrului respirator, a muschilor respiratori sau prin contractura lor patologica.
Bolnavul care necesită ventilaţie mecanică (VM) prezintă:
- hipoxemie;
- hipercapnie;
- cianoza;
- insomnie;
- transpiratii abundente;
- obnubilatie.
In acest caz, medicul va dispune aplicarea respiratiei artificiale, mecanice asistate.
Categorii de bolnavi cu indicate de VM:
- bolnavi operati cu risc de insuficienta respiratorie;
- traumatisme craniene;
- traumatisme toracice;
- boli neurologice;
- in chirurgia cardiovasculara;
- in caz de supradozare cu barbiturice si opiacee, in stop respirator (resuscitare cadio-
pulmonara).
Respiratia artificiala mecanica suplimenteaza respiratia ineficienta si de aceea se numeste
ventilatie asistata. Aparatele de ventilatie artificiala sunt numeroase, insa cele mai eficiente sunt acelea
care functioneaza pe baza presiunii intratraheale pozitive.
Respiratoarele cu presiune intratraheală pozitiva intermitenta realizeaza o inspiratie si expiratie
activa. Dintre cele cu inspiratie activa sunt resuscitatorul cu burduf, care este format dintr-o masca
etansa si un tub de lungime diferita cu un burduf actionat mecanic sau manual. Curentul de aer sau O2
este dirijat cu ajutorul a doua supape unidirectionale. Compresiunea burdufului realizeaza inspiratie,
expiratia fiind asigurata de elasticitatea plamanilor.
Aparatele cu inspiratie si expiratie activa se gasesc intr-o mare varietate si se numesc ventilatoare.
Prin cresterea si scaderea presiunii pozitive si negative realizate de aparate se pot modifica ritmul fi
volumul respiratiei. In cazul respiratiei spontane ritmul aparatului se sincronizeaza cu acestea si
astfel va asista ambele faze ale respiratiei. Aceste aparate nu pot fi utilizate pentru asistarea de lunga
durata a respiratiei. Ele se aplica, temporar, bolnavilor inconstienti.
Adaptarea aparatului la bolnav se face diferit, in functie de durata necesara mentinerii lui si
anume ,prin intermediul unei masti etanse pentru perioade scurte, de cateva minute si prin intermediul
sondei endotraheale introduse prin intubatie oro — traheala (IOT) efectuata de medic pentru perioade
mai lungi.

Conectarea pacientului la ventilator

Se efectueaza prin masca adaptata pe orificiul bucal sau nazal al pacientului.
Gazul care ajunge la bolnav trebuie să fie steril (trece prin filtre bacteriene), umidificat cu vapori de apă,
iar aerul expirat poate fi evacuat in exterior, filtrat sau captat. Pornirea aparatului se face după ce acesta
a fost conectat la sursa de curent electric, la O2, la aer comprimat.
Ajustarea frecventei respiratorii se face de obicei la frecvente joase; 8-14 respiratii/minut. Se determina
gazele din sangele arterial dupa 20 minute de ventilatie mecanica.

Ingrijirea bolnavului presupune:

- Supravegherea parametrilor ventilatori: frecventa respiratiei, presiunea de insuflare de varf;
- Analiza gazelor prin oximetrie: Pa O2, Pa CO2, Hb%, SaO2%;
 - Supravegherea functiilor vitale: TA, puls, temperatura;
- Masurarea PVC (presiune venoasa centrala);
- Radiogafie de control,
- Examen bacteriologic din sputa la 5 zile pentru prevenirea si tratarea infectiilor;
- Aspirarea secretiilor traheobronsice, mai ales la bolnavul cu traheostomie, care nu-si poate
mobiliza singur secretiile;
- Tapotare (masaj insotit de batai cu marginea cubitala);
- Schimbarea frecventa a pozitiei bolnavului pentru favorizarea drenajului secretiei;
- Aerosoli cu bronhodilatatoare pentru fluidifierea secretiilor vascoase;
- Reechilibrare hidroelectrolitica si nutritiva pe cale parenterala prin perfuzie sau prin sonda
nasogastrica.

24. Aspiratia secretiilor din caile aeriene superioare

Aspiratia secretiilor din caile aeriene superioare se realizează cu ajutorul sondelor flexibile de
aspirație sau sonda rigidă Yankauer conectata la dispozitivul de aspiratie
Aspiratorul (dispozitivul de aspirație) este un echipament medical portabil sau fix, electric
sau nu. Cele portabile sunt construite în special pentru aplicații mobile. Aspiratorul portabil este indicat
pentru urgentele din afara spitalului toate situațiile în care pacientul este transportat pe distanțe mai
lungi sau mai scurte. Aspiratoarele sunt utilizate în scopul indepărtării secrețiilor, sângelui și
vomismentelor din căile respiratorii ale pacientului, pentru a-i asigura acestuia transferul aerului spre/ și
de la plămâni și a-i facilita ventilația.

Aspirator secreții
 Sonde de aspirație Yankauer Sonde de aspirație moi

Pentru a usura aspirarea cailor aeriene superioare ale unui pacient, dacă nu este vorba de un traumatism,
se va întoarce capul pacientului lateral. Se va folosi sonda de aspiratie rigidă de tip Yankauer sau sonde
de aspirație flexibile. Ambele sonde pot fi folosite pentru aspiratia orofaringelui, dar pentru
aspiratia nazofaringelui se vor folosi doar sondele de aspiratie flexibile, aspiratia la nivelul traheei
poate fi realizata folosind sonde sterile de aspiratie flexibile.
Adâncimea la care se poate introduce sonda Yankauer în cavitatea bucala a pacientului va fi
masurata si reprezinta distanta de la comisura bucala la lobul urechii. Se poate folosi tehnica degetelor
încrucișate pentru deschiderea cavitatii bucale, daca aceasta nu este deja deschisa, unele tipuri de sonde
de aspiratie Yankauer sunt prevăzute cu un orificiu pe corpul sondei. Pentru a se realiza aspiratia nu este
suficient ca aspiratorul să fie pornit, trebuie sa se acopere, cu degetul arătator, acest orificiu. Se aspira
timp de 5-10 secunde, dupa care pacientul trebuie reventilat sau oxigenat. In acest timp sonda de aspiratie
se introduce într-un container cu apă pentru a-1 curăța.

Aspiratia traheobronsica
Este o interventie a asistentului/asistentei medicale care se aplica ori de cate ori este necesara.
Materiale necesare:
- mănusi sterile;
- sonda de aspiratie sterila de unica folosinta; comprese de tifon;
- sursa de oxigen;
- aspirator medical;
- recipient de colectare a secretiilor.
Tehnica aspiratiei:
- asistentul/asistenta își pun mănusi sterile;
- se regleaza presiunea aspiratorului între 80-120 mm Hg;
- se va administra oxigen 100% pacientului cu 3 - 5 minute inainte;
 - se adapteaza sonda de aspirație la aspirator;
- se introduce capatul sondei de aspiratie în canula de intubatie si se vor aspira secrețiile retrăgând
treptat sonda;
- timpul maxim de aspirație nu trebuie să depășească 10 secunde.

25. Coma hipoglicemică

Este determinata de scaderea glicemiei sub 60 mg/dl si este frecvent intalnita la diabetici.
Factori declansanti – aport scazut de glucide in prezenta tratamentului antidiabetic, efort muscular,
consumul de alcool, sau de supradozarea tratamentului antidiabetic.
Clinic
-de obicei e precedata de o stare de iritabilitate, anxietate, oboseala, tremuraturi, transpiratii, slabiciune si
senzatie de foame
- de regula coma hipoglicemica se instaleaza brusc, cu agitatie psihica, transpiratii profuze, contracturi
musculare, uneori convulsii, exagerarea reflexelor osteotendinoase, tahicardie, midriaza,
- este o coma “umeda” si hipertona
Tratamentul in urgenta
-administrarea de glucoza hipertona 33% i.v., cateva fiole
- daca nu este posibil, administrarea de glucagon, 1 fiola de 1 mg subcutan.

26. Coma ceto-acidozica

Este determinata de acumularea corpilor cetonici, care sunt niste constituienti normali, dar care in
diabetul zaharat cresc foarte mult. Acumularea lor duce la scaderea pH-ului sanguin; o scadere sub 7,35
reprezinta o coma ceto-acidoza moderata, iar sub 7,20 apare coma ceto-acidozica adevarata.
Factori declansatori
-erori alimentare – excesul sau postul prelungit
- erori in administrarea tratamentului antidiabetic sau abandonarea tratamentului
- infectii intercurente, traumatisme, surmenaj
- tratament cu corticoizi
Clinic
-coma ceto-acidozica se instaleaza lent, este o coma calma, de obicei pacientul prezentand o coma vigila
- tulburarea starii de constienta poate merge de la astenie si torpoare, pana la abolirea completa a
constientei (mai rar)
- de obicei prezinta dispnee Kussmaul, din cauza acidozei metabolice
- deshidratare – manifestata prin tegumente uscate, pliu cutanat persistent, uscaciunea gurii, hipotensiune
arteriala, tendinta la colaps
- varsaturi, hipotonie musculara, diminuarea ROT si halena acetonica, de mere verzi.
Tratamentul in urgenta
-perfuzie cu ser fiziologic, in acidozele severe si solutii alcaline; pt rehidratarea pacientului in coma
ceto-acidozica sunt necesari de obicei 7-8 l de lichide
- un bolus de 20 unitati de insulina i.v.

27. Socul anafilactic, tratament

Este socul ce se produce in cursul unor reactii alergice grave, datorita unei descarcari masive de
histamina. Anafilaxia este o reactie sistemica severa, caracterizata prin exudarea unei cantitati mari de
lichid in spatiul interstitial si de vasodilatatie importanta, mecanisme ce vor duce la prabusirea TA.
Cauze:
-medicamente – peniciline si alte antibiotice (ATB), aspirina, biseptol, antiinflamatorii nesteroidiene,
substante de contrast din radiologie (pe baza de iod)
- alimente si aditivi – fructe de mare, soia, nuci, faina, lapte, oua, tartrazina, nitriti si nitrati
- intepaturi de insecte, muscatura de sarpe
Clinic – de obicei simptomele apar la cateva minute pană la aprox. 60 de min de la expunerea la alergen
- urticarie, edem al tesuturilor moi; piele calda, eritematoasa
- angioedem; hipotensiune prin vasodilatatie
- dureri abdominale nesistematizate, greata, varsaturi, diaree
- lipotimie sau palpitatii
- wheezing secundar bronhospasmului; stridor secundar edemului laringeal
- in cazuri severe, pierderea starii de constienta, midriaza, incontinenta urinara, compromiterea caii
aeriene, stop cardio+respirator
Tratament
-intreruperea contactului cu alergenul
- realizarea ABC-ului
- oxigenoterapie 5-10 l/ min, eventual ventilatie asistata
- acces venos – minim doua linii venoase, administrarea de solutii cristaloide
- administrarea de adrenalina, antihistaminice, cortizon
Anafilaxia se poate repeta la 12-24 ore dupa episodul initial, astfel incat se recomanda internarea
pacientilor cu anafilaxie severa sau tinerea lor sub abservatie.

28. Intoxicatia etanolica conduita in urgenta

Intoxicatia cu etanol (alcool etilic) se recunoaste usor dupa halena alcoolica a pacientului.
Simptomatologia - evolueaza in 3 faze:
a)faza de excitatie – logoree, volubilitate, tendinta la violenta, facies congestiv, congestie conjunctivala
b) faza de incordare motorie – confuzie, agitatie psihomotorie, tulburari de echilibru si coordonare,
tulburari de vorbire, contractura musculara accentuata
c) faza de coma etilica – relaxarea musculaturii corporale, areflexie, midriaza, relaxare sfincteriana,
facies vultuos, uneori paloare cadaverica, puls tahicardic si aritmic, hipotensiune arteriala, halena
alcoolica
- in aceasta faza exista riscul asfixiei prin aspiratia varsaturii gastrice sau aparitia bronhopneumoniei de
aspiratie; decesul poate surveni prin deprimarea respiratiei de cauza centrala, obstructie respiratorie,
edem pulmonar acut, accident vascular cerebral
Conduita in urgenta
-in formele usoare - provocarea de varsaturi, spalatura gastrica sau doze succesive de cafea concentrata;
in caz de coma, spalatura gastrica se face dupa intubatia traheala
- perfuzie cu solutii macromoleculare, glucoza, vitamina B1, B6, eventual diazepam

29. Socul septic tratament

Socul septic se datoreaza unui sepsis ce induce hipotensiune, in ciuda incarcarii volemice adecvate.
Sepsis = SIRS + infectie confirmata
SIRS (sindrom de raspuns inflamator sistemic) = cel putin doua dintre urmatoarele:
-tahipnee > 20 resp/min
- temperatura > 38 sau < 36 grade Celsius
- tahicardie – puls > 90 batai/minut
- GA > 12.000/mmc sau < 4000/mmc
Cauze
-bacterii gram-negative (cel mai frecvent), dar si gram-pozitive, virusuri, fungi sau toxine absorbite
sistemic
- orice focar infectios: abces, pneumonie, peritonita, pielonefrita, celulita
Socul se datoreste efectului endo- si exotoxinelor microbiene, care vor determina eliberarea de mediatori
ai inflamatiei; intre efectele nedorite ale acestor mediatori sunt: depresia miocardului, vasodilatatie,
disfunctia endoteliului vascular, hipotensiune refractara la tratament
Clinic
-aspect general – confuzie, letargie, agitatie, coma, febra/hipotermie, extremitati calde, petesii
- cardiovascular – tahcardie, debit cardiac scazut
- pulmonar – sindrom de detresa respiratorie, edem pulmonar toxic
- renal – insuficienta renala acuta, oligurie, sediment urinar modificat
- SNC – alterarea statusului mental pana la coma
- sursa infectiei nu este intotdeauna depistata
Tratament
-oxigenoterapie si securizarea caii aeriene
- reechilibrare volemica si continuarea administrarii de fluide in functie de parametrii de monitorizare:
TA, frecventa cardiaca, diureza
- dopamina, noradrenalina
- antibioterapie cu antibiotice cu spectru larg
- corectarea dezechilibrelor acidobazice si metabolice
30. Tulburari de ritm, extrasistolele cauze

TAHICARDIA PAROXISTICA

 TP = tulburare de ritm caracterizata printr-o frecventa cardiaca crescuta, peste 160-180/min,

cu ritm regulat, care survine in atacuri ce apar brusc, dureaza un timp variabil si au un sfarsit
brusc
Tp:-supraventriculara/ventriculara

 Simptomatologie - palptatii, dureri precordiale, ameteli, cefalee,

lipotimie, chiar sincopa
 Obiectiv - TA scazuta, puls rapid, regulat si mic
 Tratament: administrarea intravenoasa de droguri antiaritmice:
(adenozina, verapamil, propranolol, metoprolol)

Extrasistola = contractie a inimii determinata de un impuls, care are punct de plecare un focar
ectopic impulsul nu pleaca din nodulul sinusal sistola cardiaca
apare intotdeauna mai devreme decat ar trebui sa apara urmatoarea sistola normala a
cordului

ES supraventriculare – cand focarul ectopic este situat deasupra sau

in interiorul septului atrio-ventricular
ES ventriculare – cand focarul ectopic este situat la nivel ventricular

 consum de cafea, alcool, fumat, surmenaj, emotii, postprandial, miocardite, cardiopatie

ischemica, infarct, cardita reumatismala, cardiopatie hipertensiva, administrare de droguri,

hipertiroidism, tulburari electrolitice (hipercalcemie, hiperpotasemie).