COLEGIUL NAŢIONAL ,,IOAN SLAVICI”

SATU MARE

FORMAREA REPREZENTĂRILOR VIZUALE ALE

ELEVILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI
PREŞCOLAR PRIN TEHNICA ORIGAMI

PROFESOR COORDONATOR CANDIDAT

Porumbăcean Antonela Cuha Dumitrita Bianca

Mai 2009
CUPRINS

6
INTRODUCERE - …................................................................................8
CAPITOLU I - PROCESELE PSIHICE COGNITIV- SENZORIALE......9
1.1 Senzaţiile vizuale................................................................9
1.2 Reprezentările vizuale........................................................10
1.3 Atenţia vizuală...................................................................13
CAPITOLUL II - TEHNICA ORIGAMI..................................................17
2.1 Activităţile practice în contextul didacticii..........................17
2.2 Materiale şi tehnici folosite................................................19
CAPITOLUL III - APLICAŢII PRACTICE ............................................22
3.1 Etapele realizării unor figurine origami.............................22
3.2 Elemente de originalitate..................................................28
CONCLUZII - ..........................................................................................31
BIBLIOGRAFIE - ....................................................................................32
ANEXE - .................................................................................................33

INTRODUCERE

7
 Am ales această temă deoarece consider că este importantă
pentru că aduce în discuţie legătura transdisciplinară dintre tehnica
origami şi prelucrarea informaţiei vizuale.
Pentru a studia elementele tehnicii origami avem nevoie de
sistemul vizual, cu ajutorul lui observăm etapele realizării unor figurine
origami şi practicarea acestora. În ultima vreme, arta origami,
modernizându-se, face apel la noi domenii ale ştiiinţei, cum ar fi
psihologia. Astfel, recent, valoarea educativă a artei origami a fost din nou
recunoscută şi se întreprind numeroase acţiuni pentru popularizarea ei.
Arta origami privită din perspectiva psihoindividuală, este
înţelesă ca un proces dinamic şi constructiv, de la simplu la complex, de
la acţiune la gândire, de la prelogic la logic, de la empiric la ştiinţific,
proces realizat prin învăţare, sub influenţa mediului socio-cultural.
Consider că tehnica origami nu poate fi realizată fără sistemul
vizual, deoarece cu ajutorul acestui sistem vizual reuşim să îndeplinim
etapele unor elemente de originalitate, fantezie şi creativitate.

CAPITOLUL I

8
 PROCESELE PSIHICE COGNITIV- SENZORIALE

1.1 Senzaţiile vizuale

Senzaţiile vizuale sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice

asupra analizatorului vizual.
Orice senzaţie vizuală se caracterizează prin câteva proprietăţi
de bază:
 Tonul cromatic este dat de lungimea de undă corespunzătoare,
tonul cromatic diferenţiază culorile unele de altele.
 Luminozitatea exprimă locul pe care îl ocupă aceeaşi culoare pe o
scală în care cea mai luminoasă culoare este albul, iar cea mai puţin
luminoasă este negrul.
 Saturaţia exprimă puritatea culorii, cele mai multe obiecte nu au
culori pure.
Combinarea acestor trei însuşiri duce la un număr mare de
nuanţe cromatice. Un om obişnuit reuşeşte să diferenţieze circa 500 de
nuanţe cromatice, pe când un pictor câteva mii.

Formarea fiziologică a imaginilor vizuale

Semnele luminoase receptate şi procesate în mod curent de
sistemul vizual uman sunt undele electromagnetice, deci spectrul dintre
ultraviolete şi infraroşii. Principala proprietate a acestor unde este aceea
de a fi vizibile. Un fenomen fizic este vizibil dacă provoacă o activitate

9
fotochimică la nivelul receptorilor care determină formarea unor potenţiale
de acţiune, transporatate şi prelucrate de sistemul nervos vizual.
Nervii optici transmit semnele nervoase la zonele de proiecţie
cerebrală.

1.2 Reprezentările vizuale

Reprezentările vizuale sunt cele mai numeroase în experienţa

fiecărei persoane, exprimă cel mai bine calităţile generale ale
reprezentărilor. În prezentarea vizuală, imaginea este detaşată de fond şi
proiectată pe un ecran intern, uniform, lipsesc detaliile cromatice, iar
culorile se reduc la cele fundamentale.
Reprezentarea vizuală este bidimensională, cea tridimensională a
corpurilor este mai greu de realizat, necesitând o dotare specială şi un
exerciţiu îndelungat. Sunt prezente în foarte multe dintre acţiunile omului,
dar au o dezvoltare deosebită la pictori, arhitecţi.

Percepţia vizuală primară cuprinde prelucrările preatenţionale,

cu o durată de aproximativ 200 milisecunde, care au ca rezultat
reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice ale stimulului.
Ele realizează segregarea stimulului de mediul său, ne arată unde anume
este el, nu ce anume este. Sunt incluse aici mecanismele de detectare a
contururilor, a texturii, mişcării, culorii şi a dispunerii spaţiale etc.

10
 Extragerea contururilor
Extragerea contururilor din patternurile de luminozitate pe care
obiectele le transmit retinei este modul principal implicat în constituirea
schiţei primare. Un contur marchează limita unei suprafeţe, a unei figuri
sau obiect. El conţine, într-un format simplu, extrem de multă informaţie.
Desenarea contururilor unui obiect sau a feţei unei persoane sunt
suficiente pentru a ajunge să le recunoaştem. În general valoarea
informaţională şi implicit adaptativă a conţinuturilor rezultă din două
caracteristici ale acestora. Mai întâi contururile surprind multe dintre
caracteristicile invariante ale stimulului ( de exemplu, proporţiile dintre
diversele segmente sau părţi ale unui obiect, dispunerea lor relativă etc.)
Contururile unei feţe umane rămân relativ neschimbate,
independente de context sau de trecerea anilor. În al doilea rând,
contururile permit o procesare economică a informaţiei despre stimul,
deoarece reduce diversitatea detaliilor la esenţial. O caricatură din câteva
contururi conţine foarte multe informaţii despre referinţa sa din realitate.
Coborând datele de neurofiziologie cu cele de psihofizică
conchidem că stabilirea contururilor se bazează pe procesarea
diferenţelor de luminozitate. Mai mult, variaţia intensităţii stimulilor
luminoşi este accentuată la nivel neurofiziologic şi subiectiv pentru a
permite o mai uşoară segregare a figurii de fond.

Extragerea formei din prelucrarea umbrelor

Zonele de umbră ( penumbră ) dezvoltate în jurul unui obiect mai
exact mărimea, forma sau dispunerea acestora constituie elemente
importante din prelucrarea cărora se pot obţine informaţii despre forma şi

11
poziţia obiectului într-un anumit context. Aceste procesări formează şi ele
un modul independent de celelalte.

Asocierea unei forme, dimensiuni sau poziţii, a umbrei obiectului

cu o anumită formă sau poziţie a acestuia, asociere realizată printr-un şir
lung de învăţări neintenţionate, poate impune constrângeri severe modului

12
de interpretare şi procesare a diferenţelor de luminozitate dintre zonele de
umbră ( penumbră ) şi mediul general al obiectului respectiv.
Percepţia vizuală secundară vizează mecanismele implicate în
recunoaşterea figurilor şi a obiectelor. Ele au ca imput rezultatele
procesărilor primare şi ca autput – imaginea tridimensională a unui obiect
din mediu, identificat, recunoscut. Această dihotomie a prelucrării
stimulilor vizuali nu este riguroasă, dar este utilă şi larg răspândită în
literatura de specialitate.
Recunoaşterea, într-o definiţie de primă aproximaţie, constă în
punerea în corespondenţă a imaginii perspective a obiectului cu
reprezentarea sa în memorie. Una dintre problemele majore care apar în
acest caz este aceea de a explica modul în care o schiţă intermediară
centrată pe observator poate fi pusă în corespondenţă cu o reprezentare
tridimensională centrată pe obiect prezent în memorie. Este extrem de
plauzibil ca reprezentarea stocată în memorie, indiferent că este simbolică
sau neuromimetică, să reprezinte obiectul indiferent de unghiul sau
perspectiva din care este văzut, adică să fie o reprezentare centrată pe
obiect. Astfel, sistemul cognitiv ar trebui să posede pentru fiecare obiect
un număr astronomic de reprezentări, aceea ce l-ar face total incapabil să
se adapteze la un mediu hipercomplex şi schimbător ca al nostru.

1.3 Atenţia vizuală

În faţa solicitărilor variate primite din partea mediului

hipercomplex în care trăim, fiinţa umană dispune de un sistem cognitiv ca
o capacitate limitată de procesare a informaţiei. Analizatorii sunt
bombardaţi cu un volum de informaţii de peste 100.000 biţi pe secundă,

13
pe când capacitatea de procesare conştientă a acestei informaţii se
situează în jurul valorilor de 25-100 biţi pe secundă. De aici apare
necesitatea logică de procesare selectivă a informaţiilor din mediu. Astfel
spus, din mulţimea stimulilor cu care este confruntat, sistemul cognitiv
selecţionează pe aceia care au o valoare motivaţională sau adaptativă
semnificativă, spunându-i unor prelucrări ulterioare. Mecanismele
implicate în acest proces de selecţie poartă denumirea de atenţie.
Atenţia vizuală e necesară pentru orientarea sacadelor oculare.
Aceste sacade nu sunt aleatorii, ci orientate de factori motivaţionali ( ne
mişcăm privirea în funcţie de zonele de interes ).
Aşadar prelucrarea selectivă a informaţiei e impusă de
caracteristicile mediului şi ale sistemului cognitiv, iar această prelucrare
orientează comportamente periferice cum sunt sacadele oculare.
Selectivitatea prelucrării informaţiei are două sensuri:
a) Selecţia itemilor care sunt prelucraţi, izolarea lor de cei ce nu sunt
procesaţi;
b) Selectivitatea procesărilor – pentru aceeaşi categorie de itemi, unii
dintre ei sunt procesaţi mai intens, alţii mai superficial.
Deci când vorbim de atenţie ca prelucrare selectivă a informaţiei
ne referim atât la selecţia itemilor cât şi la gradul selectiv de procesare a
acestora.
Procesarea selectivă a informaţiei nu este determinată numai
de resursele cognitive finite de care dispune sistemul cognitiv uman, ci
este justificată şi de necesitatea asigurării coerenţei comportamentului.
Pentru ca un comportament sau acţiune să fie eficace, să-şi atingă ţinta
cu minim de efort, organismul trebuie să ignore, pe cât posibil, fluxurile
informaţionale colaterale, adică să evite procesarea unor stimuli care, deşi

14
n-ar depăşi capacităţile sale, ar putea interfera cu procesările altor stimuli
sau s-ar dovedi irelevanţi în raport cu sarcina.
Procesarea segregaţionistă a informaţiei nu este neapărat un
semn al incapacităţii noastre de a face faţă mediului complex în care
trăim, ci o strategie adaptativă a organismului pentru a-şi asigura coerenţa
şi controlul comportamentului.

Clasificarea atenţiei vizuale

Trăind într-un mediu hipercomplex, aşa cum am mai precizat,
omul este copleşit de diversitatea stimulilor şi situaţiilor pe care le
întâlneşte. Pentru a face faţă cu succes acestei stări de fapt, omul recurge
la categorizarea obiectelor, reducând astfel diversitatea mediului la
categorii uşor de procesat. Clasificarea vizează instituirea de clase car
include un grup de obiecte/stimuli. Cel mai adesea omul impune o
clasificare, o instituie mai degrabă decât o găseşte în realitate.
Entuziazmaţi de diferite scopuri, putem forma categorii din obiecte care au
foarte puţine caracteristici în comun.
Clasificarea îndeplineşte numeroase funcţii cu valoare
adaptativă. Dintre acestea trei sunt mai importante:
1) Gruparea obiectelor similare în aceeaşi categorie ( obiectele
similare sunt grupate de regulă în aceeaşi categorie fizică sau
funcţională )
2) Codarea experienţei ( asocierea repetată a unui stimul complex cu
o anumită categorie determină recunoaşterea rapidă; de pildă
datorită asocierii repetate a unui stimul complex cu un nume propriu
recunoaştem în imaginea de pe ecran pe ,,Traian Băsescu”, nu un
”bărbat” sau un ”român” )

15
 3) Generarea de inferenţe ( pe baza clasificării unui obiect într-o clasă
sau categorie, proprietăţile categoriei respective devin relevante
pentru fiecare obiect al categoriei. Un exemplu concludent este
silogismul binecunoscut: ,,Toţi oamenii sunt muritori”. Socrate este
om. Deci Socrate este muritor.” )
În concluzie, clasificarea desemnează totalitatea prelucrărilor pe
baza carora, pornind de la diversitatea lumii externe, subiectul instituie
categorii sau clase de obiecte.

16
 CAPITOLUL II

TEHNICA ORIGAMI

2.1 Activităţile practice în contextul didacticii moderne

Scurt istoric
Origami este un cuvânt japonez care combină verbul oru - a
împături şi substantivul kami – hârtie. Aproape orice bucată de hârtie
poate fi folosită pentru origami, există însă şi hârtii speciale, foarte fine,
tăiate în pătrate cu latura de 15 centimetri.
Istoricii nu au stabilit cu exactitate nici când, nici dacă istoria
origami începe în China ori în Japonia. Unii susţin că această artă a
apărut în 105, în China, imediat după inventarea hârtiei şi că a fost dusă
în Japonia de către călugării budişti.
Deoarece tehnicile şi modelele se transmiteau pe cale orală, o
mulţime dintre ele s-au pierdut. Primul manual a apărut în 1797- ,,1000 de
cocori”, publicat de Senbazuru Orikata.
Vreme îndelungată arta origami a fost apanajul celor privilegiaţi,
reprezentând o modalitate de amuzament, dar şi un ritual folosit în
realizarea unor daruri închinate zeităţilor.
La început secolul XX, origami a devenit disciplina şcolară în
ţările orientale, susţinându-se ca prin invitarea formelor de bază, se
ajunge la o anumită rafinare a gândurilor în direcţia înţelegerii relaţiei între
un corp solid, concret şi reprezentarea sa din hârtie. De asemenea, este

17
recunoscută apropierea de geometrie, psihologie şi logică, sporind astfel
valoarea educativă a artei origami.
Origami este arta, veche de aproape 2000 de ani, a plierii hârtiei.
La începuturile sale, origami era un frumos mod de a petrece timpul la
curtea împărătească. În decursul secolelor tehnica a devenit cunoscută şi
în afara curţii împărăteşti, s-a răspândit repede, devenind astfel o artă
populară.
În viaţa obişnuită a japonezilor, arta împăturirii hârtiei este la fel
de vie şi de îndrăgită ca acum sute de ani. Dar nici în afara Japoniei
origami nu mai este un cuvânt străin şi tot mai mulţi oameni, copii şi adulţi,
sunt încântaţi de această artă.
Din hârtii colorate se împăturesc, fără alte ajutoare, figuri
maiestoase de animale, măşti, flori, podoabe pentru zilele de sărbători.
Este o mare plăcere să vezi cum o bucată de hârtie este transformată
numai prin împăturirea ei într-o floare frumoasă sau un animal colorat.
Origami necesită concentraţie, stimulează fantezia şi iniţiază mobilitatea
degetelor.

Activităţile practice
Origami se încadrează perfect în categoria activităţilor practice
care se desfăşoară în grădiniţă, contribuind la formarea şi dezvoltarea
unor abilităţi de pliere prin îndoire repetată a unei suprafeţe de hârtie şi la
realizarea ,, prin îndoituri succesive a unor jucării simple sau obiecte
diverse pentru alte categorii de activităţi”, machete etc.
Aceste activităţi pot fi desfăşurate cu întreaga grupă de copii, pe
grupuri mici, în cadrul activităţilor pe centre de interes sau chiar individual
atunci când există mai multe etape pentru realizarea unei figurine sau

18
 copilul necesită ajutor în acţiunea de pliere a hârtiei. În principiu, putem
numi origami orice formă de împăturire a hârtiei, de la coiful zugravului
sau pălăriile de hârtie tip party pană la figuri complexe, cum ar fi dinozauri
sau chiar reproduceri tridimensionale arhitecturale şi modele
aerodinamice ( inclusiv avioanele de hârtie ).
Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa
cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie ( broşe, ornamente de păr etc. )
şi decorarea interioarelor ( lămpi, bibelouri, abajururi etc. ). Uneori
îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite
forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele
tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze,
baloane şi corăbii.
Origamii dezvoltă răbdarea, deprinderea de a păstra echilibrul
fizic şi psihic, ajută la însuşirea noţiunilor de corectitudine şi dreptate,
toate aceste elemente fiind necesare dezvoltării spiritului.

2.2 Materiale şi tehnici folosite

Singurul material necesar pentru origami este o bucată de hârtie.

Aproape orice bucată de hârtie poate fi folosită pentru origami, există însă
şi hârtii speciale, foarte fine, dar care, impăturite, pot sta ferme şi care sunt
tăiate în pătrate de 10-15 centimetri.
Unul din avantajele pentru a face origami este costul relativ mic al
materialelor necesare. Cel puţin la început se poate folosi hârtie care nu
este foarte scumpă, ca de exemplu hârtie de ziar, cea din cărţile vechi de
telefoane şi aşa mai departe. De asemenea, pentru început cele mai

19
indicate sunt foile din caietele de matematică, acestea fiind de mare ajutor
pentru că au linii deja trasate ajutând la o pliere a hârtiei cu mai multă
acurateţe. Cele mai deosebite sunt hârtiile special concepute pentru
această artă. Luminoase, frumos pastelate, produc atractive modele
origami.    
Hârtia în nuanţe deschise pastelate este recomandată să fie
folosită pentru construirea de jucării iar unele dintre ele pentru modele de
animale.   
Hârtiile acoperite cu folie metalică pot produce modele excentrice
însă trebuie avută grijă la plierile care trebuie realizate pentru că acestea
se mototolesc destul de repede. Cele mai folositoare ustensile pentru arta
origami sunt: cuţit de hârtie ( cuter ), set de foarfece, set de creioane
( eventual creion tuş ), radieră, trusă geometrică ( riglă şi echer, în special).

    Hârtia pentru origami are un design special conceput pentru a

realiza plieri exacte şi, de obicei, este colorată doar pe o singură parte.
Tradiţia japoneză cere ca pe parcursul elaborării unei forme să nu se
folosească lipici, de asemenea, nu se admite nici folosirea foarfecelor sau
a creioanelor colorate. Europenii recurg la pătrate obţinute prin reducerea
colilor format A4 ( 21 cm ) sau A5 ( 15 cm ).      
În ceea ce priveşte împăturirea există câteva metode stricte de
obţinere a diferitelor modele sau figuri, prin alăturarea unui colţ de altul,
sau a unei părţi de alta, etc. Pe lângă acestea există posibilităţi largi de
exprimare liberă a sentimentelor sau emoţiilor creatorului, prin modificarea
suprafeţei hârtiei sau a unghiurilor de împăturire etc. Pe acestea din urmă
se bazează origami modern care are asemănări cu pictura abstracţionistă,
figurile fiind nedefinite oferind imaginaţiei privitorului plăcerea de a le defini

20
după voie. Adevărata frumuseţe a artei origami este simplitatea care
constă în abilitatea de a exprima caracteristicile esenţiale ale obiectelor,
urmărindu-se simplificarea formelor spre limitele cele mai pure. Pe lângă
valoarea estetică mai are şi una utilitară în ornamentarea vestimentară şi
decorarea interioarelor.  
Primul lucru care trebuie învăţat sunt simbolurile care ne arată
sensurile de împăturire a hârtiei. Sunt 9 simboluri cu nume sugestive,
precum împăturirea în vale sau împăturirea în munte, plierea împotriva
îndoiturii. Apoi, formele de bază. Pentru fiecare figură există diagrame care
descriu modul în care tebuie împăturită hârtia. Există câteva reguli care
trebuie luate în seamă la împăturirea hârtiei:
 Alege o hârtie potrivită. Cu puţin noroc poţi găsi în papetării
pătratele colorate de hârtie.
 Învaţă mai întâi simbolurile şi formele de bază.
 Înainte de a începe să împătureşti hârtia, studiază cu atenţie figura
pe care doreşti să o realizezi.
 Figurile se vor împături mereu pe o suprafaţă netedă şi plată.
 Hârtiile se măsoară şi se decupează de fiecare dată foarte exact.
 Îndoiturile se vor executa cu multă grijă ( cu unghia degetului mare
se va trasa încă o dată segmentul îndoit ).
 Întâi se va împături forma de bază care aparţine figurii respective.
 Etapele de lucru nu trebuie privite niciodată separat, ci în
ansamblu, în legătură cu etapa anterioară şi cea care urmează.
 Dacă o împăturire eşuează – sau chiar o figură – nu deveniţi
nerăbdători, în acest caz se recomandă revederea tuturor etapelor
parcurse.

21
 CAPITOLUL III

APLICAŢII PRACTICE

3.1 Etapele realizării unor figurine origami

Origami este arta migăloasă care necesită atenţie, o simplă

greşală putând altera imaginea piesei obţinute.
Câteva forme de bază:

Carte

Se va folosi o bucată pătrată de hârtie.

1. Se împătureşte pătratul în două de la stânga la dreapta şi se

netezeşte bine.
2. Aceasta este forma de bază.

22
 Basma

Se va folosi o bucată pătrată de hârtie.

1. Se pliază hârtia diagonalei orizontale.

2. Aceasta este forma de bază.

23
24
25
26
27
 3.2 Elemente de originalitate

Pe lângă tehnica origami tradiţională se pot aduce noi valenţe

acesteia, combinând-o cu tăierea şi lipirea, obţinând astfel noi modalităţi
de realizare a limbajului plastic şi noi tehnici de abordare a formei
spaţiale.

Strat cu lalele

Materiale necesare:
 Pătrate de hârtie colorată la dimensiunea dorită ( mari sau mici);
 Sârmă şi fâşii de hârtie creponată pentru realizarea tulpinii ( sau
folosim fâşii de carton gros );
 Hârtie verde şi maro pentru strat;
 Lipici pentru ansamblarea florii de tulpină;
Modalitate de realizare:
1. se pliază pătratul pe diagonală;
2. se marcherază prin îndoire mijlocul triunghiului rezultat;

28
 3. cele două colţuri rezultate pe latura lungă se pliază spre vârful
triunghiului;
4. colţurile laterale se îndoaie înspre spate, ca în imaginea de mai sus;
5. tulpina se realizează infăşurând fâşia de hârtie creponată pe sârmă;
6. ansamblarea se realizează prin lipirea florii pe tulpină.

Mărţişoare cu flori

Materiale necesare:
 lucrarea este alcătuită din trei flori: ,,narcise”;
 este nevoie de un carton roşu dreptunghic 8-10 centimetri;
 pentru narcise este nevoie de hârtie colorată, de pătrat, 3 culori;
 şnur pentru mărţişor, lipici sau adeziv.
Modalitate de realizare:
1. realizăm îndoiturile de bază pe diagonale şi pe la mijlocul laturilor;
2. pliem sub formă de triunghi;

29
3. îndoim fiecare jumătate de tiunghi pe la mijloc;
4. lăsăm liber colţurile pentru a putea realiza îndoiturile;
5. prindem împreună trei muchii de pe verso şi apoi pe cea de a patra,
le îndoim pentru a aduce colţurile steluţei în plan;
6. întoarcem pe partea opusă, depărtăm pliurile şi modelăm petalele;
7. aplicăm floricelele şi şnurul pe carton.

1 2 3

4 5 6

30
 CONCLUZII

Observăm că există o strânsă legătură între senzaţiile vizuale şi

tehnica origami deoarece cu ajutorul vizualului observăm, analizăm, se
dezvoltă anumite abilităţi, capacităţi şi deprinderi cu care putem realiza
anumite tehnici origami.
În perioada pubertăţii senzaţia vizuală creşte simţitor,
convergenţa ochilor are o mare capacitate de acomodare. Se constată o
creştere a sensibilităţii şi fineţii cromatice. Se câştigă experienţa denumirii
tuturor culorilor şi nuanţelor acestora. De aici ne putem da seama că
metoda origami în combinaţie cu alte metode oferă posibilităţi care nu au
fost încă atât de mult studiate. Folosind aceste metode reuşim în primul
rând să facem lecţia atractivă, copiii fiind foarte preocupaţi de materialul
cu care operează şi de produsele pe care le obţin. Culorile vii ale hârtiei,
produsele interesante pe care le obţin îi captează pe copii în activitate şi
le menţin viu interesul.
Produsele obţinute pot fi folosite apoi în lecţii, atribuindu-li-se
diferite roluri cum ar fi: elemente surpriză la introducerea în activitate,
marionete pentru joc de rol, jucării confecţionate de copii, decoraţiuni
pentru diferite ocazii.

31
 BIBLIOGRAFIE

 Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, ( 1998 ), Psihologie Scolară,

Editura Polirom, Iaşi;
 Constantin Cucoş, ( 1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi;
 Marin Stoica, ( 1997 ), Pedagogie, Editura Gheorghe Cârţu-
Alexandru, Craiova;
 Paul Popescu-Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, ( 1995 ),
Psihologie- manual pentru clasa a X-a şcolii normale şi licee, Editura
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
 Sursa: www.educatoarea.ro;
 Sursa: www.tehnicaorigami.ro;

32
ANEXE

33
34
35
36