Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Memoriile, jurnalele, amintirile din perioada Marelui Război au fost publicate în trei
etape: direct de către autori, începând din anul 1918 și până în anul 1939, fiind
prefațate de către personalități ale vieții publice precum Nicolae Iorga, de către
diverși generali ai armatei, iar în cazul unor ofițeri inferiori, de către comandanții lor;
postum, în perioada comunistă, acestea au apărut în principal la Editura Militară și
în special în preajma semicentenarului Primului Război Mondial; după 1990 multe
dintre manuscrisele aflate în păstrarea urmașilor combatanților au fost publicate de
către aceștia, pe cheltuiala lor, altele au fost donate Arhivelor Statului de unde au
intrat în circuitul cercetării. Au existat, în special, în ultimul deceniu, sub impulsul
Centenarului, și meritorii preocupări ale universităților pentru publicarea și punerea
în valoare a unor manuscrise, precum și inițiative ale unor edituri de reeditare a
unor Jurnale/ amintiri sau publicarea unor manuscrise.
Mobilurile pentru care aceste lucrări au fost scrise sunt din cele mai diverse și țin de
tipologia și personalitatea umană a fiecărui autor: pentru ca generațiile viitoare să
cunoască și să evite războiul și tragediile pe care acesta le provoacă, pentru ca
faptele personale ale autorilor să nu fie uitate, pentru a obține sau menține anumite
funcții și poziții sociale, pentru a-și justifica faptele sau a se disculpa, pentru a plăti
polițe unor foști comandanți, rivali și pentru a le blama comportamentul etc. Cea mai
mare parte a acestor jurnale au la bază însemnările zilnice din carnetele de notițe pe
care le-au avut asupra lor pe front. Sunt și cazuri în care, în lipsa carnetelor originale,
se apelează la memorie.
În ciuda faptului că astfel de mărturii au, mai mereu, un grad de subiectivism – prin
cosmetizarea faptelor personale – ori erori (date, ore, cifre greșite), o privire de
ansamblu asupra lucrărilor dedicate evenimentului permite istoricului să poată
reconstitui din elementele comune un tipar al faptelor, al vieții cotidiene de pe front.
De aceea, literatura memorialistică se dovedește a fi un valoros fond documentar și
martor al istoriei Primului Război Mondial.
În același timp, moralul trupelor este ridicat într-o mare măsură și de către
promisiunile Regelui Ferdinand – pământ și drept de vot. Aceste măsuri sunt un
puternic imbold pentru soldați, dar și un semnal că țara le va recunoaște meritele.
Promisiunile regale au contracarat propaganda bolșevică și au împiedicat
contaminarea armatei cu ideile revoluției ruse și poate chiar prăbușirea statului
român.
Precum Verdunul, Mărășeștiul este în linii mari și o bătălie de artilerie sau, în orice
caz, unul din momentele în care artileria este folosită la maximă intensitate în spațiul
românesc. În lipsa unor date statistice complete despre bătălia de la Mărășești, vom
cita informația oferită de Pamfil Șeicaru despre faptul că la Mărăști, în numai trei
zile, artileria română a tras 170.000 de proiectile adică 2200 tone de oțel10. O altă
statistică ne arată că România a cumpărat de la aliați în perioada 1916-1917 un
număr de 3.302.000 proiectile 11. Spre comparație, din februarie și până în decembrie
1916, forțele beligerante au aruncat la Verdun, 60.000.000 de obuze. La Mărășești,
nu dispunem de informația privind numărul obuzelor trase de artileria română, rusă
și germană, dar, cu siguranță, artileriștii și-au consumat din plin muniția pe parcursul
întregii perioade de derulare a luptelor.
Exceptând luptele de la Mărăști care au fost o operațiune ofensivă, cea mai mare
parte a acțiunilor militare desfășurate de armata română la Mărășești și Oituz sunt
acțiuni de defensivă, iar războiul este unul de poziții. Ca atare, perioada conflictului
este petrecută în majoritate de către soldați în tranșee. Acestea le devin case, spații
ale petrecerii timpului liber, loc de luptă sau pentru unii chiar mormânt.
Case din Mărășești distruse în urma luptelor din vara anului 1917
O semnificativă schimbare are loc în anul 1917. Ofițerii din Misiunea Militară
Franceză impun sistemul occidental de construire a tranșeelor, un sistem propice
războiului de poziții, având ca obiectiv principal atât apărarea eficientă a zonei, cât și
protejarea vieții soldatului. Tranșeele sunt acum construite pe trei linii. Unele sunt
din beton și comunică prin șanțuri largi care permit deplasarea lejeră a trupei spre
linia I și aprovizionarea cu muniție. La Mărășești, un memorialist vorbește despre un
adevărat oraș al tranșeelor, împărțit în „mahalale: noi le-am botezat linia I, II, III.
Linia I soldații supraveghează nemișcați zona de unde vine inamicul după 3 ore sunt
schimbați, în linia 2 sunt bordeie mai mari locuite de 8-17 flăcăi cu tot bagajul lor.
În fiecare bordei se află un clopoțel legat cu sârmă subțire ce merge pe supt pământ
până la linia I. Un flăcău de linia I are dreptul să sune clopotelul în timp de pericol... 12
tot orașul(Mărășești) e parcurs de tranșee, este un câmp întărit și fortificat. O lume
întreagă mișună pe aici, dar n-o vezi, și aici e meșteșugul. Adăposturi și locuințe
blindate se găsesc pretutindeni dar nu se văd: căci am deprins și noi să facem
războiul modern... Băi și bordee pentru deparazitare se află în apropiere... 13”. Un alt
combatant remarcă și faptul că în adăposturile din tranșee s-au aciuiat animalele de
câmp: șoareci, șopârle, șerpi. „Trebuie să fii cu băgare de seamă când încalți cismele
de pâslă ori bicancii. Le scuturăm mai întâi la ușa bordeiului și nu rare ori cad câte 2-
3 colaci de șerpi având fiecare câte o broască în gură 14”.
Tranșeele sunt construite în zig - zag, sunt protejate de rețele de sârmă ghimpată,
iar dispunerea lor este la 200-300 metri distanță de liniile germane, dar, în anumite
puncte, distanța este chiar de 40 de metri. Comunicarea între diferitele puncte și linii
se face cu ajutorul posturilor telefonice. Acest sistem de purtare a războiului este
evident superior și contribuie la salvarea multor vieți, dar oferă și un confort
psihologic și încredere soldatului român. Nicolae Vrăbiescu, ofițer de artilerie,
remarcă plin de amărăciune în memoriile sale:
De frica aeroplanelor dușmane care bombardează orice convoi, munițiile și hrana
sunt aduse cu trenul noaptea, iar trenul oprește întotdeauna pe câmp, evitând să
intre în gară, care este ținta bombardementelor și spațiu al luptelor. Cu aceleași
trenuri sunt aduse și trupele spre zona frontului, dar drumul este anevoios. Distanța
de 54 km dintre Onești și Bacău este străbătută de tren în 24 de ore: „Țara s-a
micșorat, dar drumurile s-au lungit... ”este replica aceluiași Brătianu.
Gheorghe Brătianu, tânăr ofițer, descrie sunetul artileriei astfel: „de la 77 la 305, nu
lipsește nici o notă în uriașa simfonie a prăpădului. Nervii tremură, obosiți de
supraîncordare... în învălmășeala gândurilor m-am apucat să scriu o scrisoare pe care
n-o voi isprăvi – răsare o amintire- la Iași pe dealul Șorogarilor, am luat parte la o
tragere a școlii de artilerie. Ținta era un steag roș ... s-au chinuit 2 ore în zadar să-l
doboare. Aveam-vom și noi norocul acestei păpuși?” se întreabă el.
Când tunurile tac, brusc se declanșează atacul german sau răspunsul român,
contraofensiva. Întotdeauna atacul sau contraatacul este precedat de inevitabile
strigăte de încurajare, de urale, care nu sunt, în fond, nimic altceva decât descărcări
ale tensiunii și ale fricii de moarte. În timpul unui atac la Mărășești, pe parcursul a
două ore, soldații români utilizează doar grenadele, cuțitele și baionetele. Noile
baionete franceze, spun soldații, sunt mai lungi și intră ca-n unt. O altă armă intens
uzitată este mitraliera. Ea este, fără îndoială, un simbol al eroismului și al rezistenței,
dacă ne gândim la exemplul companiei de mitraliori ai căpitanului Grigore Ignat care
rezistă cu prețul vieții pe pozițiile ocupate. De fapt, pe frontul din Moldova, cuvântul
cheie este rezistență, cu orice preț, cu orice cost: „de astă noapte rezistăm ținând cu
dinții poziția. Am tras peste 7000 de cartușe cu secția mea 19. august – astăzi cu
plutonul meu de mitraliere am tras 8550 cartușe (9 cutii cu benzi). Aci pare că este
infernul...” scrie în Memoriile sale plutonierul Al. Cornea.
Pe frontul din Moldova, în vara anului 1917, un rol important îl are și aviația. Piloții
români sau francezi ai celor 100 de avioane sprijină artileria să regleze precizia
tirului, execută fotografii aeriane ale pozițiilor inamicului, înfruntă avioanele
germane. Prezența avioanelor, a baloanelor de observație conferă și o notă de
siguranță, un sentiment de egalitate tehnică față de dușman. Armamentul utilizat,
cantitățile suficiente de muniții au condus la dispariția complexului de inferioritate a
românilor. În timpul luptelor din Moldova sunt folosite pentru prima dată și
camioane și vehicule blindate. Practic nimic din ceea ce constituie mașinărie de luptă
de ultimă oră nu le lipsește românilor. De aceea, ei se luptă cu plini de încredere și
zdrobesc dușmanul uimit de neașteptata schimbare de atitudine a armatei române.
Prezența eroilor în aceste jurnale este rod al faptului că jertfa lor captează întreaga
societate, fiind subiect al discuțiilor publice din spațiul românesc. Ca atare, jurnalele
consultate de noi ce relatează luptele de la Mărăști, Mărășești, Oituz, onorează și
trec în legendă sacrificiciile supreme și faptele de arme a trei eroi: caporalul Mușat
Constantin, grenadierul care moare la Oituz, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu,
căzută în luptele de la Varnița și Muncelu, căpitanul Grigore Ignat, mort la
Mărășești.
Consemnările reci ale jurnalului rămân ca mărturie a activității acestui regiment. Ele
sunt seci chiar și atunci când cifrele, faptele sunt dramatice, dar și eroice. După luptă
contemporanii au realizat că, de fapt, acolo a fost un moment de eroism al soldaților
prahoveni, unul dintre momentele care au făcut posibilă existența statului român în
acei ani.
Repere mitizante mai sunt și cele temporale, spre exemplu ziua de 6 august 1917
care a reprezentat momentul de cotitură al rezistenței românilor la Mărășești în fața
germanilor. Și locurile bătăliilor păstrează o puternică simbolistică: pădurea Răzoare,
Gara Mărășești, Mărășești, Oituz, Mărăști sunt spații care rămân în conștiința
publică drept locuri ale memoriei Marelui Război. Nu întâmplător orașul Mărășești
este decorat în anul 1920 cu Crucea de Război 1914-1918 de către statul francez,
decorația fiind înmânată autorităților locale de către Mareșalul Joffre.
Pentru a-și atinge obiectivele, nemții folosesc o rețea de spioni care culege informații
sau face propagandă, în special rândul armatei ruse: „...niște artileriști de-ai noștri au
prins doi spioni, fii de săteni români din Cosmești... să se învârtă printre noi, spre a
putea spune dușmanului unde se află armata noastră 31. În cursul operațiilor inamicul
a fost ajutat foarte mult și de spionii săi. ... o mulțime de soldați ruși, ori spioni
deghizați, care vagabondau fără rost printre noi și pe cari nu-i puteam controla, căci
s-ar fi supărat onoratul comitet al muncitorilor și soldaților. De câte ori venea
noaptea un transport în gara Tecuci deodată sburau rachete de diferite culori de pe
colinele din jurul orașului și artileria germană începea vijelie de foc asupra gării... 32”
Jurnalele mai consemnează și comicul unor situații în care soldații români asociază
cuvinte din limba germană cu insulte: un neamț i-a strigat unui soldat român „Auf die
Hande” , iar românul s-a enervat că l-a făcut „dihanie” și l-a omorât... „în luptă când
inamicul striga vorwarts (înainte”) soldații noștri se îndemnau: „Pe ei mă, n-auziți că
ne fac orbeți?” Un alt dialog care-i amuză pe soldații români este acela când
prizonierii germani, înainte de a fi duși în detenție, sunt judecați de către „fruntașul
N.N.(țigan): Bine măi, prostule, hai vrut tu să ne cucerești țara, hai? Kamerade!
Kamerade!... răspundea neamțul. În opt zile să fiți la Iași, hai? Kamerade! Auliu!
Mancate-ași nefript... să te mănânc.. kamerad! 35”
Evident că tratamentul nu este unul onorabil, așa cum nici tratamentul prizonierilor
români din lagărele germane n-a fost onorabil, dar, dacă ne gândim că războiul dă
tuturor viața peste cap, uneori e scuzabil. Dacă nu ar fi fost războiul, cu siguranță
multe nu s-ar fi întâmplat. Poate nici scrisoarea următoare n-ar mai fi fost expediată:
„Lefterică,
Rița cu copiii tăi cu Niculina și măta trăiesc. Tu ai avut trei copii și tot
atâția ai. A murit Elena și s-a născut altă Elenă, lucru de care să nu fii
supărat... Bucură-te că treburile tale merg bine și Dumnezeu să te
aducă sănătos acasă să-ți vezi de treburile tale. Noutăți Lefterică sunt
așa de multe însă nu se poate spune. Al tău văr care scrie în numele
casei tale...36”
Timpul liber mai înseamnă o intensă socializare care naște spiritul de camaraderie: se
spun glume, povești, ghicitori, basme, se cântă, se încing hore, uneori în zonele din
afara frontului la hore vin și femeile din satele vecine. O altă metodă de petrecere a
timpului liber este cea de a scrie scrisori către cei de acasă, iar în unele cazuri
știutorii de carte sunt rugați să scrie ei veștile. O parte a acestui timp este dedicată
comemorării camarazilor morți, împăcării cu Dumnezeu prin participarea la oficierea
ad-hoc a unor slujbe religioase.
Hrana soldatului, așa cum reiese din literatura memorialistică, este simplă: brânză,
mămăligă, uneori o bucată de carne, pesmeți (foarte greu sunt convinși soldații să
nu-i mănănce, ci să-i păstreze în ranițe pentru a-i folosi în cazul în care sunt izolați
sau încercuiți de inamic și nu pot primi mâncare). Totul este însoțit de o rație de vin,
țuică sau țigări. Oricum, hrana nu este abundentă și variată, ci doar suficientă. Nici
nemții nu o duc mai bine, ei primeau carne doar înainte de atac. În rest masa lor e
compusă dintr-o o supă, un crenvirșt sau marmeladă, cartofi.
Un alt memorialist vorbește despre spital și valențele sale: „Doamna Nistor Ciucu era
șefa spitalului (spitalul Beldiman din Bârlad), însoțită de câțiva tineri spilcuiți, bine
hrăniți, socotiți potriviți și absolut necesari pentru serviciu în spitalele frontului. Erau
toți din ilustrele familii Negroponte și Economos... Spitalul se transformase într-o
oficină matrimonială. O mulțime de fete bătrâne, ba chiar și văduvioare, în ținute de
surori de caritate, năpădiseră saloanele cu răniți.... nădăjduiau să-și lege viața cu
vreunul din noi. Atmosfera era duioasă, oarecum romantică și deci prielnică pentru
măritiș38...” Unele ziare din Iași aveau să publice în 1918 articole în care era
prezentată lipsa de moralitate a personalului din spitale... Fără comentarii!
Nici imaginea aliatului rus în vara anului 1917, așa cum reiese din memorialistica
românească a Primului Război Mondial, nu este una favorabilă, iar cauzele diverse,
țin de resentimentele față de atitudinea de noncombat a trupelor ruse din toamna
anului 1916, de pretențiile de protector pe care armata rusă și le arogă față de noi,
de neînțelegerile dintre liderii români și Stavka (Marele Cartier General al Armatei
ruse) privind strategia de luptă etc. Încă din luna aprilie, ei încep agitațiile și
destabilizarea în spațiul românesc. Alexandre Mossolov, reprezentantul țarului
Nicolae al II-lea la Iași, surprinde în memoriile sale această stare de spirit, semnalând
faptul că soldații ruși au încercat să-l detroneze pe Regele Ferdinand, iar pe 1 Mai au
organizat o mare adunare în Iași. Aceste tulburări prevesteau procesul de disoluție
în care avea să intre armata rusă în lunile următoare. O descriere din data de 10
iunie a trupelor ruse staționate la Moinești ne relevă starea de spirit din rândul
armatei care ar fi trebuit să fie alături de noi:
Este de înțeles că retragerea din fața inamicului la primele focuri și urgența acoperirii
spațiului lăsat gol de armatele ruse creează frustrări și neîncredere. De aceea,
prezența lor pe câmpul de luptă nu este redată în cele mai prietenoase cuvinte:
„Erau rușii lași... erau rușii trădători 42 ... rușii fug iarăși43... noi nu ceream rușilor să
lupte și să învingă ci doar să fie lângă noi 44”. În acest război însă, rușii sunt uneori
siliți să se angajeze în lupte. Sprijinul artileriei ruse este relatat în câteva lucrări
memorialistice ca fiind important. Chiar dacă atitudinea combativă a armatei ruse nu
este una strălucită, e de consemnat faptul că, la Mărășești, Armata I română a
pierdut 27.410 militari (morți,răniți, dispăruți), iar Armata 4 rusă - 25.650 de militari
(morți, răniți, dispăruți)45.
În loc de epilog
Acum 100 de ani am căzut și ne-am ridicat. Societatea românească a avut în
rândurile sale eroi, oameni de stat, dar și lași, trădători, politicieni corupți sau slabi.
Bătăliile de pe frontul din Moldova au reprezentat unul dintre momentele astrale
ale istoriei poporului român. Ele au simbolizat rezistența și dârzenia acestui popor,
dar și faptul că meritam să fim priviți cu respect de către Aliați.
Mesajul peste timp al acelor lupte, al acelei generații este că atunci când are
instrumentele necesare, determinarea psihologică, acest neam nu este cu nimic mai
prejos față de alte popoare. Mărturie sunt locurile care și astăzi mai poartă amprenta
și ecoul războiului. Cheia în care poate fi interpretat Marele Război poate fi conținută
în cuvintele care încheie relatarea experienței de pe front a poetului George
Topârceanu: „Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii...”
NOTE:
1. Istoria Militară a Poporului Român, București, Editura
Militară, 1988, vol. V, pp. 526-527.
2. Ibidem, p. 800.
3. Alexe Sulică, Amintiri din războiul de întregire a
neamului, Brașov, Tipografia Unirea, 1938, p. 20.
4. Nicolae Cibin, Războiul nostru, București, 1924, p.
79.
5. Miron George, Note din războiul pentru întregirea
neamului, București, Atelierele Adevărul, 1923, p. 104.
6. Hodoroabă N.,Din războiul de reîntregire. Note și
impresii din campanie 1916-1918, București, Editura
Cartea Românească,1923, p. 238.
7. Nicolae Cibin, op. cit., p. 79.
8. Pamfil Șeicaru, România în Marele Război, București,
Editura Eminescu, 1994, pp.306-307.
9. Bacalbașa, Capitala sub ocupaţia dușmanului 1916-1918,
București, 1921, p. 150.
10. Pamfil Șeicaru, op. cit., p 312.
11. Istoria Militară a Poporului Român, București,
Editura Militară, 1988, vol V., p. 800.
12. Modreanu Ion, Clipe din viaţa de tranșee, Deva, 1921,
p. 28.
13. Miron George, op. cit., p.100.
14. Modreanu Ion, op. cit., p.30.
15. Vrăbiescu Nicolae, Bune și rele. În război cu
regimentul 9 artilerie 1916-1918, 1937, p. 97.
16. Gheorghe Brătianu, op. cit.,p. 73.
17. Gh Brătianu, op. cit,p.74.
18. Moldoveanu Corneliu, Maiestatea morţii, București,
1918, p. 122.
19. Dominic Stanca, Între două fronturi, Cluj, Editura
Patria, 1935, p. 129.
20. Nicolăescu Gică, Amintirile din război ale unui
copil, Sibiu, 1925, pp. 44-45.
21. Moldoveanu Corneliu, op. cit., p. 121.
22. Gh. Brătianu, op. cit., p. 87.
23. Scârneci Vasile, Viaţa și Moartea în linia Întâi.
Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943,
București, Editura Militară, 2013, p. 57.
24. N. Cibin, op. cit., p. 97.
25. Gh.Brătianu, op.cit., pp.117-118.
26. Eugen Stămescu, Iulia Stănescu, Regimentul 32 Mircea.
Jurnal de operaţiuni 15 august 1916- 31 decembrie 1917,
Ploiești, Editura Printeuro, 2002, pp. 32-35.
27. Ibidem, p.243.
28. Ibidem.
29. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine.
Amintiri din vremea celor de azi, vol. III-V, partea a V-
a, București, Editura Machiavelli, 2008, p. 92.
30. Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari,
vol. I, p. 229.
31. Alexandru Vasiliu- Tătăruși, Focul cel mare. Amintiri
din Primul Război Mondial 1916-1918, Iași, Editura
Junimea, 1978, p. 163.
32. Munteanu Cassian, Bătălia de la Mărășești, București,
1919, pp. 19-20.
33. Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei
jumătăţi de veac în București (1900-1950), București,
Editura Albatros, 2000, p. 113.
34. Al. Cornea, Luptele de la Mărăști-Varniţa, București,
1922, p. 38.
35. Modreanu Ion, op. cit., p. 150.
36. Hodoroabă N., op. cit., p. 292.
37. Hodoroabă N., op. cit., pp. 231-288.
38. Scârneci Vasile, op. cit., pp. 59-60.
39. Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupaţiei,
București, 1929, p. 105.
40. Racoviceanu Fulmen Ecaterina, Jurnalul unei surori de
caritate 1916- 1918, București, Alcalay, 1920, p. 37.
41. Henri Berthelot, Jurnal și Corespondenţă 1916-1919,
Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 187.
42. Virgiliu Ștef. Serdaru, Luptele de la Mărășești-
Oituz, București, 1919, pp. 84-85.
43. Nicolae Cibin, op. cit., p. 87.
44. Ibidem, p. 85.
45. România în anii Primului Război Mondial, București,
Editura Militară, 1987, vol. II, p. 278.