Despre marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din

anul 1917, istoriografia românească a proiectat în mentalul

colectiv de la noi imaginea unor victorii caracterizate, cel
mai adesea, prin folosirea unor termeni precum: jertfe,
eroism, victorie, miracol etc. Și nu e nimic r ău sau gre șit
în folosirea acestor termeni drept descriptori ai fenomenului
istoric din vara anului 1917. Atât doar că Marele Război este
cel mai adesea minimalizat de alte evenimente considerate mai
însemnate.

Conul de umbră lăsat peste istoria românească a Primului Război Mondial se

menține în continuare și, din păcate, nici Centenarul evenimentului n-a avut puterea
de a capta interesul public și de a aduce în lumina reflectoarelor faptele acelor ani.
Ca atare, asistăm cumva pasivi la  demonetizarea sa, dar și la înstrăinarea, tot mai
mult, a generației noastre de sacrificiile, valorile și înfăptuirile generației care a
luptat în Marele Război și care a făurit Marea Unire.

Studiul de față își propune a fi o contribuție la cunoașterea și revalorizarea

evenimentelor din anul 1917 de pe frontul din Moldova, utilizând ca sursă
documentară principală literatura memorialistică românească dedicată Primului
Război Mondial. Pe baza acestor scrieri vom încerca să descifrăm elementele
cotidianului de pe front: tranșeele, armele, timpul liber, percepția soldatului asupra
luptei, a inamicului  și, în ultimă instanță, să readucem în prim plan  luptele din
triunghiul morții și impactul acestora asupra omului de rând.

Cine sunt românii care-și scriu memoriile în

Marele Război?
În timpul Primului Război Mondial, o mulțime de martori oculari, actori mai
importanți sau mai puțin importanți ai evenimentelor istorice, au simțit nevoia să
lase mărturie viitorimii experiențele personale trăite pe front sau în spatele frontului.
Cei care-și scriu memoriile sunt în majoritate bărbații care au un anumit statut social
și provin în special din zona urbană: politicieni, generali, ofițeri rezerviști proveniți
din rândurile avocaților, medicilor, ziariștilor, preoților, învățătorilor, iar mai rar
subofițeri și soldați. Despre aceștia din urmă putem menționa  că în mare parte nu
știu să scrie și să citească. Femeile care scriu jurnale, memorii sau amintiri sunt mai
puține, ele aparținând aristocrației. Spre deosebire de scrierile bărbaților care
prezintă viața pe front, experiențele femeilor redau întotdeauna viața cotidiană din
spatele frontului.

Memoriile, jurnalele, amintirile din perioada Marelui Război au fost publicate în trei
etape: direct de  către autori, începând din anul 1918 și până în anul 1939, fiind
prefațate de  către personalități ale vieții publice precum Nicolae Iorga, de către
diverși generali ai armatei, iar în cazul unor ofițeri inferiori, de către comandanții lor; 
postum,  în perioada comunistă, acestea au apărut în principal la Editura Militară și
în special în preajma semicentenarului Primului Război Mondial; după 1990 multe
dintre manuscrisele aflate în păstrarea urmașilor combatanților  au fost publicate de
către aceștia, pe cheltuiala lor, altele  au fost donate Arhivelor Statului de unde au
intrat în circuitul cercetării. Au existat, în special, în ultimul deceniu, sub impulsul
Centenarului, și meritorii preocupări ale universităților pentru publicarea și punerea
în valoare a unor manuscrise, precum și inițiative ale unor edituri  de reeditare a
unor Jurnale/ amintiri sau publicarea unor manuscrise.

Mobilurile pentru care aceste lucrări au fost scrise sunt din cele mai diverse și țin de
tipologia și personalitatea umană a fiecărui autor:  pentru ca generațiile viitoare să
cunoască și să evite războiul și tragediile pe care acesta le provoacă, pentru ca
faptele personale ale autorilor să nu fie uitate, pentru a obține sau menține anumite
funcții și poziții sociale, pentru a-și justifica faptele sau a se disculpa, pentru a plăti
polițe unor foști comandanți, rivali și pentru a le blama comportamentul etc. Cea mai
mare parte a acestor jurnale au la bază însemnările zilnice din carnetele de notițe pe
care le-au avut asupra lor pe front. Sunt și cazuri în care, în lipsa  carnetelor originale,
se apelează la memorie.

În ciuda faptului că astfel de mărturii au, mai mereu, un grad de subiectivism – prin
cosmetizarea faptelor personale – ori erori (date, ore, cifre greșite), o privire de
ansamblu asupra lucrărilor dedicate evenimentului permite istoricului să poată
reconstitui din elementele comune un tipar al faptelor, al vieții cotidiene de pe front.
De aceea, literatura memorialistică se dovedește a fi un valoros fond documentar și
martor al istoriei Primului Război Mondial.

Imaginarul românesc al metamorfozei ostașilor

și geografia simbolică a victoriei: armata
română devine armata franceză, Mărășeștiul
devine Verdun
Așa cum se cunoaște, campania militară a României din anul 1916 s-a soldat cu un
dezastru: pierderea capitalei și a Munteniei, urmată de retragerea în Moldova a unei
armate decimate și cu un moral prăbușit. A urmat o iarnă grea în care lipsa hranei și
epidemia de tifos au provocat noi pierderi și au condus la instaurarea unei atmosfere
de pesimism și neîncredere în viitor. Pe acest fundal, în doar câteva luni s-a produs
un reviriment, greu de anticipat, poate cumva și greu de explicat. A fost, fără
îndoială, unul dintre acele momente care l-au determinat, mai târziu, pe istoricul
Gheorghe Brătianu să folosească, referindu-se la supraviețuirea acestui neam de-a
lungul timpului, o frumoasă metaforă –  „o enigmă și un miracol istoric, poporul
român”.

În prima jumătate a anului 1917 au sosit în Moldova însemnate cantități de

armament: 150.000 de puști Lebel, 2736 de puști-mitralieră, 355 de piese de
artilerie, 100 de avioane, cantități însemnate de obuze, gloanțe, grenade, 495.189 de
măști de gaze1, camioane pentru serviciul sanitar, efecte militare – bocanci,
nelipsitele căști ,,Adrian” de culoare albastră. De altfel, cantitățile de muniție,
armament achiziționate de România din aprilie 1916 și până în decembrie 1917 au
însumat 119.341 tone. Au fost achiziționate alături de puști, gloanțe, 21.800 săbii,
130 mortiere de tranșee, 3792 mitraliere, 4375 puști mitralieră, 286 piese de
artilerie, 325 aruncătoare de grenade, 3 milioane de grenade 2 etc). Literatura
memorialistică surprinde acest fapt care a avut un impact psihologic deosebit asupra
soldatului de rând, complexat de superioritatea tehnică a dușmanului. Dacă în
Campania din 1916, soldații români invocau lipsa de înzestrare 3 cu arme moderne,
acum abundența și superioritatea materialului militar le oferă un confort psihic,
tradus printr-un moral excelent. Și mai sunt și alți  factori importanți în ecuația
renașterii armatei române: Misiunea Militară Franceză și Suveranii României.

În majoritatea lucrărilor memorialistice, Misiunea Militară Franceză ocupă un loc

special, românii prețuind  ajutorul celor 1500 de francezi care au instruit armata
română în perioada ianuarie-iunie 1917, contribuind decisiv la reorganizarea și
renașterea acesteia.  Portretul francezului este unul pozitiv. În permanență  se
subliniază faptul că ofițerii și subofițerii francezi, alături de știința războiului, sunt
înarmați cu un excelent spirit pedagogic. Ei au tot timpul încurajări și laude pentru
soldații români care deprind rapid tehnicile manevrării puștilor, ale mitralierelor,
tunurilor și grenadelor, iar acest fapt este remarcat și citat de către memorialiștii
care au intrat în contact cu francezii.  Din păcate, aceiași  francezi remarcă și
comportamentul neprofesionist al unor ofițeri care bat soldații, se poartă urât cu ei
și care rămân tributari unor concepții învechite.

Implicarea francezilor a însemnat   instruirea soldaților despre cum să folosească

armele, cum să-și protejeze viața, cum să sape tranșee, cum să planifice acțiunile
militare: „Fiecare lovitură de tun și mersul fiecărei compănii fusese îndelung chibzuit
și cumpănit4”, remarcă un memorialist, în timp ce altul notează că: „totdeauna
francezii ne dădeau mult curaj și ne spuneau că trebuie să învingem și vom învinge 5”.
Instructorii francezi fac chiar mai mult. Însoțesc trupele în zona de conflict, verifică
dispunerea tranșelor, tragerile artileriei și se implică, dacă este cazul, în lupte.

În același timp, moralul trupelor este ridicat într-o mare măsură și de către
promisiunile Regelui Ferdinand – pământ și  drept de vot. Aceste măsuri sunt un
puternic imbold pentru soldați, dar și un semnal că țara le va recunoaște meritele.
Promisiunile regale au contracarat propaganda bolșevică și au împiedicat
contaminarea armatei cu ideile revoluției ruse și poate chiar prăbușirea statului
român.

Desele vizite ale  suveranilor României în zonele de instrucție și apoi  pe câmpul de

luptă au un impact  pozitiv asupra soldaților. Un astfel de moment a fost surprins de
către un ofițer și redat în jurnalul său: „19 iunie (1917): exerciții de tragere, apoi
defilare.. Te cuprinde un sentiment de mândrie când privești acești soldați voinici și
bine echipați. Te minunezi cum a înviat armata noastră, ca și Poenix din cenușă... Toți
sunt binedispuși, și dârji6. Fiecare dorobanț, fiecare tunar și fiecare călăreț primiseră
un cuvânt de Domnească îmbărbătare 7”. Fără îndoială că astfel de momente
reprezintă adevărate cure de optimism și încredere în propriile forțe pentru fiecare
individ care asistă la evenimente.

Intensa pregătire psihologică a soldaților români se bazează și pe vechea rețetă a

demonizării  dușmanului, pe veștile despre atrocitățile pe care acesta le comite
asupra femeilor și copiilor aflați în Muntenia. Acestea contribuie din plin la crearea în
rândul armatei a unui sentiment de răzbunare, de revanșă  față de germani și aliații
lor. În momentul începerii marilor operațiuni militare din vara și toamna anului 1917,
în fața forțelor germane, austro-ungare și bulgare se prezintă o altă armată, fără
complexe și fără frică de dușman.
Ofițeri decorați de generalul Berthelot după bătălia de la M ăr ășe ști

Un imaginar colectiv și o mitizare a armatei române se naște acum din disperarea și

din dorința unei națiuni care nu are decât o opțiune: să reziste în fața dușmanului și
să  învingă. Este imaginarul care dorește să șteargă amintirea armatei înfrânte din
1916 și să o înlocuiască, evident, cu una pozitivă, folosindu-se de imaginea Franței
care rezistă la Verdun,  a cărei  armată îi învinge pe germani. Acum, având armele
francezilor, instructori francezi este imposibil ca armata română să fie înfrântă.
Transferul acesta de prestigiu și de credibilitate funcționează ireproșabil. Precum 
armata Franței, armata României se bate de la egal la egal cu invadatorul german și
obține victoria.

Armata română este simbolic armata franceză. Un memorialist povestește un astfel

de episod al transferului de prestigiu, petrecut la Mărăști: „o bătrână privea pe
fereastră. Văzând că trec soldați cu căști și uniforme albastre a început să plângă și
am auzit-o  tânguindu-se: «Bieții noștri soldați, s-au prăpădit cu toții... Acum vin să
ne elibereze francezii!» Nu bunicuțo, soldații noștri  n-au murit, ceea ce vezi nu sunt
franțujii ci noi, românii8” -  o liniștesc soldații români care încep să mărșăluiască și să
cânte.

Constantin Bacalbașa, în lucrarea Bucureștiul sub ocupația germană, remarcă și el că

soldații germanii când au văzut soldații români cu coifuri pe cap la fel cu ale
francezilor (căștile Adrian) au strigat  „vin francezii! Vin francezii!” Sigur, e greu de
crezut că germanii, cu o vastă rețea de spioni în Moldova, nu erau informați despre
faptul că pe front nu se aflau trupe franceze. Dar, evident, acesta este doar un
element al modului cum,  la vremea respectivă, s-au raportat oamenii la evenimente,
iar ulterior același transfer a folosit la construirea imaginii eroice a  Marelui Război,
pentru a oculta cumva marele eșec al Campaniei din 1916 și vinovățiile clasei politice
și conducerii armatei.

La fel de interesant este și faptul că acum se produce și un transfer de geografie a

bătăliilor: Mărășeștiul devine Verdun, Verdunul României și chiar mai mult. „Am
fost”, mărturisește un soldat german, „la Verdun și am luat parte la groaznica bătălie
de acolo, dar  Verdunul a fost o glumă pe lângă Mărășești. La un moment dat ne-am
pomenit copleșiți de o artilerie atât de puternică și atât de numeroasă, care trăgea
cu atâta preciziune, în cât ofițerii germani au crezut la început că avem în față
artileria franceză10”. Bineînțeles că similitudini pot fi găsite ori inventate!

Precum Verdunul, Mărășeștiul este în linii mari și o bătălie de artilerie sau, în orice
caz, unul din momentele în care artileria este folosită la maximă intensitate în spațiul
românesc. În lipsa unor date statistice complete despre bătălia de la Mărășești, vom
cita informația oferită de Pamfil Șeicaru despre  faptul că la Mărăști, în numai  trei
zile,  artileria română a tras 170.000 de proiectile adică 2200 tone de oțel10. O altă
statistică ne arată că România a cumpărat de la aliați în perioada 1916-1917 un
număr de 3.302.000 proiectile 11. Spre comparație, din februarie și până în decembrie
1916, forțele beligerante au aruncat la Verdun,  60.000.000 de obuze. La Mărășești,
nu dispunem de informația privind  numărul obuzelor trase de artileria română, rusă
și germană, dar, cu siguranță, artileriștii și-au consumat din plin muniția pe parcursul
întregii perioade de derulare a luptelor.

În tranșee: viața cotidiană  pe front

Luptele din vara anului 1917 s-au dat în principal în  așa numitul triunghi al morții,
format din spațiul cuprins între zonele Mărăști, Mărășești și Oituz într-un areal
geografic oscilând între zone de deal și câmpie. Un relief care nu s-a arătat a  fi
problematic în mod special  pentru forțele beligerante. Mult mai dificilă s-a dovedit a
fi însă clima. Literatura memorialistică a consemnat în majoritatea lucrărilor foștilor
combatanți  atât omniprezenta arșiță năucitoare, cât și muștele și setea care-i
chinuie pe cei aproape un milion de soldați care se luptă de ambele părți. Cea mai
bună dovadă în acest sens este furnizată de povestea unui atac celebru al armatei
române, atacul Regimentului 32 Mircea unde, toropiți de căldură, soldații au
renunțat la vestimentație, luptând în cămăși.

Exceptând luptele de la Mărăști care au fost o operațiune ofensivă, cea mai mare
parte a acțiunilor militare desfășurate de armata română la Mărășești și Oituz sunt
acțiuni de defensivă, iar războiul este unul de poziții. Ca atare, perioada conflictului
este petrecută în majoritate de către soldați în tranșee. Acestea le devin case,  spații
ale petrecerii timpului liber, loc de luptă sau pentru unii chiar mormânt.
Case din Mărășești distruse în urma luptelor din vara anului 1917

În campania din 1916, armata română nu a avut experiența războiului de poziții. De

aceea, puținele tranșee existente erau construite pe o singură linie și protejate de un
singur rând de artilerie. Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste,întâia
noapte de război, surprinde faptul că tranșeele de pe Valea Prahovei erau, de fapt,
niște parodii a ceea ce ar fi trebuit să însemne tranșeele, criticând lipsa seriozității
pregătirii militare a României în perioada de neutralitate.

O semnificativă schimbare  are loc în anul 1917. Ofițerii din Misiunea Militară
Franceză impun sistemul occidental de construire a tranșeelor, un sistem propice
războiului de poziții, având ca obiectiv principal atât apărarea eficientă a zonei, cât și
protejarea vieții soldatului. Tranșeele sunt acum construite pe trei linii. Unele sunt
din beton și comunică prin șanțuri largi care permit deplasarea lejeră a trupei spre
linia I și aprovizionarea cu muniție. La Mărășești, un memorialist vorbește despre un
adevărat oraș al tranșeelor, împărțit în „mahalale: noi le-am botezat linia I, II, III.
Linia I soldații supraveghează nemișcați zona de unde vine inamicul după 3 ore sunt
schimbați, în linia 2 sunt bordeie mai mari locuite de 8-17 flăcăi cu tot bagajul lor.

În fiecare bordei se află un clopoțel legat cu sârmă subțire ce merge pe supt pământ
până la linia I. Un flăcău de linia I are dreptul să sune clopotelul în timp de pericol... 12
tot orașul(Mărășești) e parcurs de tranșee, este un câmp întărit și fortificat. O lume
întreagă mișună pe aici, dar n-o vezi, și aici e meșteșugul. Adăposturi și locuințe
blindate se găsesc pretutindeni dar nu se văd: căci am deprins și noi să facem
războiul modern... Băi și bordee pentru deparazitare se află în apropiere... 13”. Un alt
combatant remarcă și faptul că în adăposturile din tranșee s-au aciuiat animalele de
câmp: șoareci, șopârle, șerpi. „Trebuie să fii cu băgare de seamă când încalți cismele
de pâslă ori bicancii. Le scuturăm mai întâi la ușa bordeiului și nu rare ori cad câte 2-
3 colaci de șerpi având fiecare câte o broască în gură 14”.

Tranșeele sunt construite în zig - zag,  sunt protejate de rețele de sârmă ghimpată, 
iar dispunerea lor este la 200-300 metri distanță de liniile germane, dar, în anumite
puncte, distanța este chiar de 40 de metri. Comunicarea între diferitele puncte și linii
se face cu ajutorul posturilor telefonice. Acest sistem de purtare a războiului este
evident superior și contribuie la salvarea multor vieți, dar oferă și un confort
psihologic și încredere soldatului român. Nicolae Vrăbiescu, ofițer de artilerie,
remarcă plin de amărăciune în memoriile sale:

„Tactica ce am învățat dela Francezi nu se poate compara cu felul

nostru de luptă dela început, când ne războiam ca pe timpurile vechi.
Este de necrezut cum s-a putut ignora atâtea lucruri elementare când
războiul cel mai modern mistuise doi ani  Europa. Ce au făcut
profesorii de la școala superioară de război: Ce au făcut miniștrii de
război? Ce au făcut comandanții marilor unități? Dar misiunile și
atașații noștri militari? Au așteptat probabil ca câțiva căpitani și
locotenenți francezi să vie să le arate ce este o tranșee și cum se trage
cu tunul! Tragerile artileriei erau făcute pe bază de calcule și cu
ajutorul unor mici și simple aparate. La toate aceste calcule și aparate
comandanții noștri, foști profesori la școala de război, se uitau cu
mirare15”.

Alături de tranșee, soldații au mai învățat și tehnica utilizării  ,,măștilor individuale”,

de fapt, adăposturi individuale săpate în pământ pentru a-și camufla poziția și a
executa trageri asupra dușmanului,dar  și pentru a se proteja de gloanțe, schije etc.

În spatele tranșeelor se află o  puternică infrastructură: spitale, aprovizionare  etc.

Toate acestea sunt gestionate de o altă armată, cea care se ocupă de logistică:
transportă muniție, mâncare și orice alte produse necesare purtării luptei, are grijă
de bolnavi. Adolescenți, copii, femei, bătrâni, dar și „învârtiții de front” cum sunt
numiți privilegiații din familiile cu stare, declarați fictiv inapți pentru tranșee, fac
parte din forța ce susține întregul efort de război din spatele frontului. Gheorghe
Brătianu descrie un episod remarcabil, petrecut în timpul bătăliei de la Oituz, în care
localnicii  ajută soldații, transportând pe brațele lor proiectilele tunurilor: „Urcând în
lumina soarelui spre tunuri, satul întreg ne cară proiectilele, un șir nesfârșit de copii,
de fete, de neveste tinere și bătrâne, de băiețași se îndreaptă spre noi... Un norod de
cămeși albe și de tulpane viu colorate a înflorit, ca prin farmec, în pustietatea
ucigătoare a câmpului de bătălie16”.
Batalionul 13 Pionieri care a luptat la M ăr ășe ști; din efectivul de 300 de
soldați au supraviețuit bătăliei numai 146

De frica aeroplanelor dușmane care bombardează orice convoi, munițiile și  hrana
sunt aduse cu trenul noaptea, iar trenul oprește întotdeauna pe câmp, evitând să
intre în gară, care este ținta bombardementelor și spațiu al luptelor. Cu aceleași
trenuri sunt aduse și trupele spre zona frontului, dar drumul este anevoios. Distanța
de 54 km dintre Onești și Bacău este străbătută de tren în 24 de ore: „Țara s-a
micșorat, dar drumurile s-au lungit... ”este replica aceluiași Brătianu.

Percepția timpului, experiențele auditive,

vizuale și olfactive ale frontului
Sosit în zona frontului, soldatul își împarte timpul între pregătirea pentru
operațiunile militare, derularea luptelor și odihnă sau recreere. Viața pe front este
una dură, succesiunea zilelor este divizată între zilele de luptă și cele de repaos.
Percepția timpului pe front are alte reguli decât în vreme de pace. În mod sigur este
deformată și alterată de iminența morții. Fiecare zi care trece este o zi câștigată, căci
niciodată nu știi dacă mai apuci ziua de mâine. De aceea, timpul pare că stă pe loc,
iar orele, minutele și secundele curg anevoios: „toate se isprăvesc, numai războiul
nu”, scrie sublocotenentul Gh. Brătianu în jurnalul său.
Soldatul percepe bombardamentele, derularea atacurilor sau contraatacurilor ca
fiind de lungă durată, căci stresul la care este supus îi deformează simțurile, iar
rațiunea este distorsionată de pericole, de gândul că oricând existența sa ca individ
poate lua sfârșit în acest loc, căci, pe front: „ești o jucărie, o frunză veștedă purtată
de vântul morții...” Toate jurnalele combatanților abundă în repere temporale: sunt
notate cu acribie orele la care se produc atacurile, durata bombardamentelor. 
Jurnalele conțin uneori pagini cu desfășurătoarele pe ore ale evenimentelor
cotidiene. A  nota orele înseamnă  de fapt a nu uita, este bucuria de a fi supraviețuit
și trăit câteva ore în plus. Un supraviețuitor de la Mărășești va reține toată viața sa
faptul că luptele au durat 28 de zile, dintre care 16 zile au fost lupte neîntrerupte, iar
el a luat parte la 61 de contraatacuri.

Existența soldatului este guvernată de impulsul de a acționa sau reacționa la

loviturile tunurilor, pentru că ora exactă pe front este dată de artilerie. Pentru
aceasta nu există zi sau noapte. Programul său începe la 6.30 dimineața,
bombardamentele durând două-trei ore. Urmează  focul de baraj, apoi atacul sau
contraatacul. De la orele 14 până la orele 19, canonada este în plină derulare. După
câteva ceasuri de liniște, bombardamentele se reiau la miezul nopții pe o durată de
3-4 ore. A doua zi, la fel. Artileriștii  muncesc din greu, iar mărturiile vorbesc de șase
lovituri trase la fiecare minut de către fiecare piesă. Duelul artileriștilor germani,
români și ruși este neobosit. Intensitatea bombardamentelor face ca bubuiturile
obuzelor trase de la Mărăști și Oituz să fie auzite pe distanțe de 60 – 70 km, iar acest
fapt reiese din relatările  memorialiștilor aflați în spatele frontului.

Gheorghe Brătianu, tânăr ofițer, descrie sunetul artileriei astfel: „de la 77 la 305, nu
lipsește nici o notă în uriașa simfonie a prăpădului. Nervii tremură, obosiți de
supraîncordare... în învălmășeala gândurilor m-am apucat să scriu o scrisoare pe care
n-o voi isprăvi – răsare o amintire- la Iași pe dealul Șorogarilor, am luat parte la o
tragere a școlii de artilerie. Ținta era un steag roș ... s-au chinuit 2 ore în zadar să-l
doboare. Aveam-vom și noi norocul acestei păpuși?” se întreabă el.

Stresul produs de bombardamente este uriaș, nimeni nu doarme. Chiar și generalul

Alexandru Averescu, aflat în spatele frontului, notează în jurnalul său că nu poate
dormi din cauza tunurilor. De cei din tranșee ce să mai zicem? Soldații sunt încordați
și adrenalina își spune cuvântul – pașnicul om de mai ieri se transformă într-o fiară:
„Nu-mi mai pasă, mă împinge înainte ceva de-asupra puterilor mele, o nebunie17..
Nu mai e război... e măcel! Cum se poartă ai noștri? Ca fiarele, fără frică și fără
iertare!18 Puterea sadică care scapără scânteia focului în mâna aspră a soldatului.. a
pus definitiv stăpânire pe sufletul nostru19” – iată doar câteva reprezentări ale
manifestărilor soldatului în timpul acțiunii de pe front. Relatările memorialistice
despre frontul din Moldova mai consemnează și efectele produse de
bombardamentele violente asupra psihicului uman (fenomen descris de istoriografia
engleză sub numele de shell shock), prezentând cazurile unor combatanți care au
rămas cu traume și probleme psihice20.
Un soldat român rănit este transportat de pe frontul de lupt ă, 1917

Când tunurile tac, brusc se declanșează atacul german sau răspunsul român,
contraofensiva. Întotdeauna atacul sau contraatacul este precedat de inevitabile
strigăte de încurajare, de urale, care nu sunt, în fond, nimic altceva decât descărcări
ale tensiunii și ale fricii de moarte. În timpul unui atac la Mărășești, pe parcursul a 
două ore, soldații români utilizează doar grenadele, cuțitele și baionetele. Noile
baionete franceze, spun soldații, sunt mai lungi și intră ca-n unt. O altă armă intens
uzitată este mitraliera. Ea este, fără îndoială, un simbol al eroismului și al rezistenței,
dacă ne gândim la exemplul companiei de mitraliori ai căpitanului Grigore Ignat care 
rezistă cu prețul vieții  pe pozițiile ocupate. De fapt, pe frontul din Moldova, cuvântul
cheie este rezistență, cu orice preț, cu orice cost: „de astă noapte rezistăm ținând cu
dinții poziția. Am tras peste 7000 de cartușe cu secția mea 19. august – astăzi cu
plutonul meu de mitraliere am tras 8550 cartușe (9 cutii cu benzi). Aci pare că este
infernul...” scrie în  Memoriile sale plutonierul Al. Cornea.

Experiența frontului presupune pentru fiecare individ participant un anumit contact

auditiv, vizuală și olfactiv  cu mediul înconjurător. Câmpul de luptă este perceput
drept „un iad însutit mai cumplit decât acela închipuit de fantezii îndrăznețe”,
zgomotul artileriei este sinistru, înfricoșător, „O mie de guri de foc sparg văzduhul,
de clocotesc zările, de parcă s-ar fi răsturnat. Apocalispul pe pământ 21”. Soldații se
protejează cum pot de zgomot. Unii dintre ei își pun, la sfatul ofițerilor, vată în
urechi, pentru a mai estompa din vacarm. Sunetul obuzelor, mitralierelor, gloanțelor
este raportat  mai de fiecare memorialist la sunete ale naturii: salvele de artilerie
sunt comparate cu tunetele cerului, sunetul gloanțelor cu zgomotul produs de aripile
vrăbiilor în zbor.  În paralel, spectacolul vizual care se înfățișează individului  este cel
al asaltului valurilor de fum de culoare albă, albastră sau neagră. Noaptea, cerul este
luminat de rachetele trase pentru a da diferite semnale: rachetele verzi înseamnă că
infanteria cheamă în ajutor artileria, rachetele albe arată frontul infanteriei ca să
poată regla artileria tirul, rachetele roșii vestesc valurile atacurilor.

După ce fumul se mai risipește, se ivesc dezastrele produse de bombardamente:

tranșee distruse, oameni agonizând, resturi umane și figurile schimonosite de durere
ale oamenilor morți  se înfățișează, în toată urâțenia lor, soldatului de pe câmpul de
luptă. Sângele, notează Gheorghe Brătianu, „a devenit o obsesiune: calci în el la
fiecare pas22”. Din punct de vedere olfactiv, frontul este un exercițiu la fel de
groaznic: miroase a praf de pușcă, a ars, a sânge ce se scurge  din rămășițele a ceea
ce cu câteva minute în urmă erau ființe umane vii. O multitudine de mirosuri fetide
amplificate de aerul cald al verii, peste care se suprapune adeseori experiența
atacurilor cu gaze.

  „Miroase a hrean și a usturoi, nemții ne trimit parfum de fosgen... În timpul

marșurilor, unii ostași mai leneși și-au aruncat măștile ca să-și ușureze
echipamentul... alții au făcut din ochelarii de pe mască ochelari de soare. Acum dau
din colț în colț. Dar românul este isteț: au scos batistele sau izmenele si au urinat pe
ele și le-au pus la gură. A doua zi, toți aveau măști de gaze,ba chiar câte două.
Nevoia, sireaca!23” La finalul bătăliei are loc un spectacol macabru: adunarea
morților. „Munca e grea. Nu-i vorba numai să adune ci ades să reconstituie... Arta
acestui puzzle uman constă în a căuta bucățile cari merg împreună și a le reuni...” În
funcție de circumstanțe, morții sunt îngropați cu ceremonial religios sau nu.

Impactul bătăliei se răsfrânge și asupra ecosistemului zonei unde se desfășoară

ostilitățile: jurnalele combatanților surprind scene în care păsările zboară înnebunite
de vacarm. Unele cad ucise de gloanțe sau proiectile, pământul este arat la propriu
de ploaia de obuze, dealurile se surpă, iar codrii întregi sunt pur și simplu măcinați și
distruși de bombardamente.  „Nimic nu-i mai fioros decât omorârea unui codru 24”,
afirmă un martor ocular. Nici casele, bisericile și conacele din zona adiacentă
conflictului nu scapă de distrugeri. Sunt așezări întregi din care rămân doar
scheletele caselor, ruine pline de gloanțe și resturi de bombe: „Arde Târgul Ocnei.
Orașul pare un rug uriaș...neputând să-l cucerească, l-au aprins. Să facă măcar atâta
rău. Bietul târg. Rușii îi tăiaseră grădinile și dumbrăvile, îi murdăriseră străzile, îi
pângăriseră cășuțele curate... acum nemții îl prefac în cenușe”25.
Slujbă religioasă pe frontul de luptă din Moldova anului 1917

Întotdeauna după terminarea canonadei de artilerie, după executarea atacurilor sau

contraatacurilor peste locul luptei se lasă o liniște nefirească. Și atunci ritmul vieții
pare să reintre în normal, ciocârliile cântă, roiuri de muște îi ciupesc pe
supraviețuitori. Natura și viața își proclamă triumful asupra distrugerii și a morții. Din
aceste motive în jurnalele combatanților apar des vietățile, mediul înconjurător. E o
formă de confirmare a faptului că trăiesc, că au învins moartea. Și mai este ceva,
aparent surprinzător. În tot acest șantier al morții, autorii descriu clipele de răgaz
dinaintea luptelor când ei se instalează în poienițe cu iarbă verde, în păduri, pe
dealuri sau trec râuri, iar acest lucru se datorează faptului că elementele naturii
armonioase, încă neatinse de distrugeri, reprezintă un alt decor decât șanțul
monoton în care-și petrec cea mai mare parte din timp.

Pe frontul din Moldova, în vara anului 1917, un rol important îl are și aviația. Piloții
români sau francezi ai celor 100 de avioane sprijină artileria să regleze precizia
tirului, execută fotografii aeriane ale pozițiilor inamicului, înfruntă avioanele
germane. Prezența avioanelor, a baloanelor de observație conferă și o notă de
siguranță, un sentiment de egalitate tehnică față de dușman. Armamentul utilizat,
cantitățile suficiente de muniții au condus la dispariția complexului de inferioritate a
românilor. În timpul luptelor din Moldova sunt folosite pentru prima dată și
camioane și vehicule blindate. Practic nimic din ceea ce constituie mașinărie de luptă
de ultimă oră nu le lipsește românilor. De aceea, ei se luptă cu plini de încredere și
zdrobesc dușmanul uimit de neașteptata schimbare de atitudine a armatei române.

Eroi, locuri  și momente mitizante ale

luptelor anului 1917
Orice război naște ură, suferință, moarte, dar și eroi. Aceștia din urmă reprezintă
exemplele care îi însuflețesc și le dau soldaților curaj și speranță civililor aflați în
spatele frontului. Ei sunt necesari și, evident, că toate națiunile beligerante au astfel
de eroi, de locuri sacre care amintesc de epopeea Marelui Război. Majoritatea
operelor literaturii memorialistice le alocă spații pe câteva rânduri sau pagini. De
prisos să mai numărăm epitetele, metaforele și comparațiile uzitate de autori pentru
a descrie omul și faptele.

Prezența eroilor în aceste jurnale este rod al faptului că jertfa lor captează întreaga
societate, fiind subiect al discuțiilor publice din spațiul românesc. Ca atare, jurnalele
consultate de noi ce relatează luptele de la Mărăști, Mărășești, Oituz, onorează și
trec în legendă  sacrificiciile supreme și faptele de arme  a trei eroi: caporalul Mușat
Constantin, grenadierul care moare la Oituz,  sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu,
căzută în luptele de la Varnița și Muncelu,   căpitanul  Grigore Ignat, mort la
Mărășești.

Un suport psihologic puternic în timpul războiului îl constituie și evidențierea unor

unități militare, iar în acest registru se înscrie Regimentul 32 Infanterie Mircea rămas
în istorie  prin eroismul și jertfele soldaților care au lupta în cămăși albe împotriva
inamicului. Jurnalul de operațiuni ale acestui regiment consemnează că la sosirea pe
front, pe 25 iunie efectivele erau de 2995 soldați, 54 ofițeri, în seara zilei de 25 iulie
se consemna că Regimentul 32 a pierdut 39 ofițeri și 2065 soldați 26. De asemenea, în
jurnal se fac și mențiunile următoare: „căldura este insuportabilă, atmosfera
îmbcsită de praf, mirosul de praf de pușcă și gazele lacrimogene... soldații noștri se
dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire sculele lor... 27”Un ofițer al
regimentului, sublocotenentul Nicolae Emil, răspunde comandantului său care îl
întreabă dacă au terminat cele 300 de cartuș e(muniția fiecărui soldat), iar răspunsul
este remarcabil: „terminăm cartușele, luptăm cu grenadele, terminăm cu grenadele,
luptăm cu baioneta... 28”   
Taraf de soldați români pe front

Consemnările reci ale jurnalului rămân ca mărturie a activității acestui regiment. Ele
sunt seci chiar și atunci când cifrele, faptele sunt dramatice, dar și eroice. După luptă
contemporanii au realizat că, de fapt, acolo a fost un moment de eroism al soldaților
prahoveni, unul dintre momentele care au făcut posibilă existența statului român în
acei ani.

Repere mitizante mai sunt și cele temporale, spre exemplu ziua de 6 august 1917
care a reprezentat momentul de cotitură al rezistenței românilor la Mărășești în fața
germanilor. Și locurile bătăliilor păstrează o puternică simbolistică: pădurea Răzoare,
Gara Mărășești, Mărășești, Oituz, Mărăști sunt spații care  rămân în conștiința
publică drept locuri ale  memoriei  Marelui Război. Nu întâmplător orașul Mărășești
este decorat în anul 1920 cu Crucea de Război 1914-1918 de către statul francez,
decorația fiind înmânată autorităților locale de către Mareșalul Joffre.

Aura de glorie, uneori chiar de eroism, hrănește câteodată și personajele vieții

politice.  Cel mai bun exemplu și meritat desigur, este cel al Reginei Maria.
Constantin Argetoianu,  condeier neiertător față de contemporanii săi, a recunoscut
și sintetizat în câteva cuvinte meritele reginei: „...în răstimpul pribegiei noastre în
Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiunile cele mai înalte
ale conștiinței românești29”.

Rolul său extraordinar în mobilizarea resurselor spirituale și nu numai, energia și

curajul de a fi prezentă pe front, chiar și în linia întâi, i-au conferit atributele unui
adevărat personaj mitic. Chiar și „hulitul”  Ion I.C. Brătianu, culege glorie din faptul că
„Sublocotenentul Gheorghe Brătianu unicul fiu al prim ministrului nostru a fost rănit
de un glonț de mitralieră la Mărășești 30”. Dintre supraviețuitorii războiului unul
singur se bucură de un adevărat cult, el fiind perceput ca omul care poartă cu sine un
mit - acela al salvatorului - Generalul Alexandru Averescu. Percepția sa ca un bun
comandant care adeseori salvează țara în situații de criză, așa cum a făcut-o în
vremea războiului, îl creditează pe general, în primii ani postbelici cu o largă
popularitate pe care guvernarea i-o erodează. Un alt aspirant la titlul de om
providențial, generalul Eremia Grigorescu, nu apucă să se bucure de statutul său de
erou de război. Moartea sa timpurie, în 1919, l-a privat de beneficiile glorioaselor lui
fapte de arme din timpul Marelui Război.

Propaganda, umorul de situație și  argoul de

front
În momentele de acalmie ale vieții de front există un dialog între germani și români
sau ruși. Dialogul este ințiat de către germani, care au ca misiune destabilizarea și
anihilarea armatei române. Mijloacele sunt din cele mai diverse: de la aruncarea de
ziare, proclamații și fluturași cu ,,ausweiss-uri” pentru cei care dezertează și doresc
să se întoarcă acasă, până la pancarte pe care scrie,, rușii v-au trădat” , ,,nu mai
luptați zadarnic împotriva Germaniei invincibile’’, la strigăte spre cei din tranșee:
,,Predai Romanski! predă mă, predă!”

Pentru a-și atinge obiectivele, nemții folosesc o rețea de spioni care culege informații
sau face propagandă, în special rândul armatei ruse: „...niște artileriști de-ai noștri au
prins doi spioni, fii de săteni români din Cosmești... să se învârtă printre noi, spre a
putea spune dușmanului unde se află armata noastră 31. În cursul operațiilor inamicul
a fost ajutat  foarte  mult și de spionii săi. ... o mulțime de soldați ruși, ori spioni
deghizați, care vagabondau fără rost printre noi și pe cari nu-i puteam controla, căci
s-ar fi supărat onoratul comitet al muncitorilor și soldaților. De câte ori venea
noaptea un transport în gara Tecuci deodată sburau rachete de diferite culori de pe
colinele din jurul orașului și artileria germană începea vijelie de foc asupra gării... 32”

Inclusiv în timpul luptei, nemții își încearcă puterea de persuasiune: un brancardier

este fugărit de un neamț care-i strigă tot timpul: „Predai romanski mic, dai la tine
țuica! Du-te-n aia mă-tii cu țuica ta cu tot, 33” e răspunsul epic al românului.
Plutonierul Al. Cornea scrie și el, despre un episod în același registru hazliu: „Astă
noapte patrule inamice au încercat linia noastră, întrebând: Ruski, Ruski, dar un
soldat glumeț de la compania V-a din 22 infanterie cu care făceam legătura le-a
răspuns: Net Ruski, Japonescki, Japonescki!34”

Jurnalele mai consemnează și comicul  unor situații în care soldații români asociază
cuvinte din limba germană cu insulte: un neamț i-a strigat unui soldat român „Auf die
Hande” , iar românul s-a enervat că l-a făcut „dihanie” și l-a omorât...  „în luptă când
inamicul striga vorwarts (înainte”) soldații noștri se îndemnau: „Pe ei mă, n-auziți că
ne fac orbeți?” Un alt  dialog care-i amuză pe soldații români este acela când 
prizonierii germani, înainte de a fi  duși în detenție, sunt judecați de către  „fruntașul
N.N.(țigan): Bine măi, prostule, hai vrut tu să ne cucerești țara, hai? Kamerade!
Kamerade!... răspundea neamțul. În opt zile să fiți la Iași, hai? Kamerade! Auliu!
Mancate-ași nefript... să te mănânc.. kamerad! 35” 

Evident că tratamentul nu este unul onorabil, așa cum nici tratamentul prizonierilor
români din lagărele germane n-a fost onorabil,  dar, dacă ne gândim că războiul dă
tuturor viața peste cap, uneori e scuzabil. Dacă nu ar fi fost războiul, cu siguranță
multe nu s-ar fi întâmplat. Poate nici scrisoarea următoare n-ar mai fi fost expediată:

„Lefterică,

Rița cu copiii tăi cu Niculina și măta trăiesc. Tu ai avut trei copii și tot
atâția ai. A murit Elena și s-a născut altă Elenă, lucru de care să nu fii
supărat... Bucură-te că treburile tale merg bine și Dumnezeu să te
aducă sănătos acasă să-ți vezi de treburile tale. Noutăți Lefterică sunt
așa de multe însă nu se poate spune. Al tău văr care scrie în numele
casei tale...36”

În vreme de război soldații vorbesc codificat și așa se naște „argoul” frontului:

tunurile, mitralierele proiectilele  inamice sunt denumite: „Costică, scroafe,
boanghene”, dușmanul e cinstit cu „rachiu din țeava puștii, cu picături de stomac
(gloanțe/baionete) și cu cartofe franțuzești(grenade)”. Pierderile umane sunt
cuantificate astfel: „Au fost și furturi la înghesuială... Lui Negură i-a furat 2 degete de
la mâna stângă, lui Toma Berbec... mâna toată....” posturile telefonice au nume
feminine: „Cleopatra, Leontina, Georgeta” etc.

Timpul liber pe front

Viața de front oferă uneori și clipe de răgaz soldatului. Sunt momentele cele mai
plăcute, în care activitățile sunt din ce în ce mai diverse: ofițerii joacă table, poker,
beau sau cântă, în timp ce soldații curăță armele, cos, cârpesc hainele, spală rufele,
cercetează cămășile să nu aibă purici sau păduchi. Grija aceasta pentru igienă e
specială, căci acum, după groaznica epidemie de tifos, soldații sunt obligați să se
spele o dată pe săptămână, iar civilii de două ori pe săptămână.    

Timpul liber mai înseamnă o intensă socializare care naște spiritul de camaraderie: se
spun glume, povești, ghicitori, basme, se cântă, se încing hore, uneori în zonele din
afara frontului la hore vin și femeile din satele vecine. O altă metodă de petrecere a
timpului liber este cea de a scrie scrisori către cei de acasă, iar în unele cazuri
știutorii de carte sunt rugați să scrie ei veștile. O parte a acestui timp este dedicată
comemorării camarazilor morți, împăcării cu Dumnezeu prin participarea la oficierea
ad-hoc a unor slujbe religioase.

Hrana soldatului, așa cum reiese din literatura memorialistică, este simplă: brânză,
mămăligă, uneori o bucată de carne, pesmeți (foarte greu sunt convinși soldații să
nu-i mănănce, ci să-i păstreze în ranițe pentru a-i folosi în cazul în care sunt izolați
sau încercuiți de inamic și nu pot primi mâncare). Totul  este însoțit de o rație de vin,
țuică sau țigări. Oricum, hrana nu este abundentă și variată, ci doar suficientă. Nici
nemții nu o duc mai bine, ei primeau carne doar înainte de atac. În rest masa lor e
compusă dintr-o o supă, un crenvirșt sau marmeladă, cartofi.

Despre viața sexuală a soldaților români, pudibonda literatură memorialistică nu

oferă informații, arareori se poate citi printre rânduri câte ceva. Paradoxal, singurul
care oferă ceva detalii care ne permit să intuim acest capitol este un preot. El
consemnează în jurnalul său aspecte ale vieții cotidiene ale soldatului din Moldova,
blamând, evident, comportamentul în vreme de război:

„E duminică și, ca de obicei, se face horă pe șes. Au venit femei și fete

din sat... joacă toți deavalma... Altele la spartul jocului merg spre casă
de-a brațeta cu soldații și cuprinse pe după gât de crezi că le-au venit
gospodarii acasă! Zic unii: Stricată lume, măi oameni buni!... Ce soi de
ființă îi și femeia asta, Doamne!...  zice un moșneag: Apoi, părinte...
câtă vreme  nu era armată în sat, mai auzeai femei bocind, ba
așteptând scrisori de la bărbați,ba căinându-se și zicând: Doaaa..mne!
Când s-ar mai face odată pace să-mi vie bărbatul acasă, că m-am
săturat de văduvie și de necăjit singură!... Da, amu, de când o venit
soldații iștia, parcă le-o astupat cineva gura cu pumnul, că nu mai auzi
una ca să mai ia vorbă de bărbatu-său, ori să-l mai caine! Că, astă
iarnă, n-o dus-o nimeni mai bine la sat decât femeile și câinii! Că
femeile își făceau de cap cu soldații...  Sanitarii fac razii prin sat și duc
femeile și fetele cu deasila la ambulanța diviziei – câte un anumit
număr pe zi, unde doctorii le fac vizita... corporală... femeile stau
cioată în drum, vorbesc, râd și se chicotesc... Zic unii, că s-ar fi găsit
câteva sute de femei și fete pline de diferite boli venerice, din care 50
de fete numai de 12 ani!!... cu războiul, corupția a mers departe... Și-
au făcut de cap cu rușii, dar las, că și ai noștri nu s-au lăsat mai pe
jos!...37” 

Un alt memorialist vorbește despre spital și valențele sale: „Doamna Nistor Ciucu era
șefa spitalului (spitalul Beldiman din Bârlad), însoțită de câțiva tineri spilcuiți, bine
hrăniți, socotiți potriviți și absolut necesari pentru serviciu în spitalele frontului. Erau
toți din ilustrele familii Negroponte și Economos... Spitalul se transformase într-o
oficină matrimonială. O mulțime de fete bătrâne, ba chiar și văduvioare, în ținute de
surori de caritate, năpădiseră saloanele cu răniți.... nădăjduiau să-și lege viața cu
vreunul din noi. Atmosfera era duioasă, oarecum romantică și deci prielnică pentru
măritiș38...”  Unele ziare din Iași aveau să publice în 1918 articole în care  era
prezentată lipsa de moralitate a personalului din spitale...  Fără comentarii!

Dușmanul perfid și laș și Aliatul nesigur 

Întotdeauna în literatura de război, construirea imaginii dușmanului este una

negativă, demonizantă  care accentuează lipsa valorilor, cruzimea, lașitatea
inamicului. Așadar, nici literatura noastră memorialistică nu face rabat de la această
regulă. „Neamțul este laș- chiar la luptă se vede aceasta. Cât este sprijinit de tunuri și
mitraliere, merge cu avânt, cât ajunge la baionetă se domolește, sau se predă:
Kamerad; Kamerad!- Așa ne spuneau soldații la spital39”.

Autoarea acestor rânduri, Pia Alimăneștianu, a cunoscut ocupația germană din

Muntenia și a fost persecutată de către nemți. Are toate motivele să-i zugrăvească în
aceste nuanțe și să-i ridiculizeze. De fapt, mai toate memorialistica feminină de la noi
îi prezintă pe nemți în același registru. De cealaltă parte, bărbații care i-au înfruntat
direct pe nemți le subliniază lipsa de bărbăție: germanii se ascund în spatele tehnicii
militare și refuză lupta bărbătească purtată corp la corp. Neamțul este efeminat, laș,
țipă, plânge și redevine muritorul căruia-i dispare aroganța atunci când spun despre
ceilalți că sunt barbari, iar ei au: „Kultur!”

Prizonieri germani capturați de Armata Română în vara anului 1917

Nici imaginea aliatului rus în vara anului 1917, așa cum reiese  din memorialistica
românească a Primului Război Mondial, nu este una favorabilă, iar cauzele  diverse, 
țin de resentimentele față de atitudinea de noncombat a trupelor ruse din toamna
anului 1916, de pretențiile de protector pe care armata rusă și le  arogă față de noi,
de neînțelegerile dintre liderii români și Stavka (Marele Cartier General al Armatei
ruse) privind strategia de luptă etc.  Încă din luna aprilie, ei încep agitațiile și
destabilizarea în spațiul românesc. Alexandre Mossolov,  reprezentantul țarului
Nicolae al II-lea la Iași, surprinde în memoriile sale această stare de spirit, semnalând
faptul că soldații ruși au încercat să-l detroneze pe Regele Ferdinand, iar pe 1 Mai au
organizat o mare adunare în Iași. Aceste tulburări  prevesteau  procesul de disoluție
în care avea să intre armata rusă în lunile următoare. O descriere din data de 10
iunie a trupelor ruse staționate la Moinești ne relevă starea de spirit din rândul
armatei care ar fi trebuit  să fie alături de noi:

„Din ce în ce, valurile de ruși care au copleșit orășelul, cu soldații ce

vin după front, când voiesc și stau unde voiesc cât le place, au pus
stăpânirea pe toate locuințele. Ofițerii lor, trec umili, cu un aer
îngrijorat și supus, iar prin dreptul porților pe ale căror bănci se
lăfăesc soldații cu funde roșii în piept, căpitanii și maiorii se grăbesc a
saluta cei dintâi pe subalternii de până mai eri. Comitetul de tovarăși,
compus din cinci soldați, un căprar și un sergent, sunt cei mai tari și
generalul Z primi și se supuse ordinului emanat dela ei, d’a nu mai
întrebuința trăsura militară. Aroganți, gata pe revoltă față de ofițeri,
cu populația romînească rușii sunt destul de binevoitori... 40”

Generalul Berthelot notează și el: „Rusia este necunoscutul, suntem la cheremul

acestor ușuratici și Dumnezeu știe ce le mai poate trece prin cap... 41”  Interesant este
că în vara anului 1917, printre opțiunile strategice pe care rușii le propun
autorităților române se remarcă  aceea a evacuării în Rusia, opțiune pe care
autoritățile noastre evită să o utilizeze.

Declanșarea operațiunilor militare pe frontul din Moldova avea să fie momentul în

care  sprijinul aliatului rus avea să se manifeste contradictoriu. Oprirea ofensivei de
la Mărăști cauzată de decizia Rusiei de a retrage în Bucovina și Galiția 9 divizii de
infanterie și 2 de cavalerie ce totalizau un sfert din totalul trupelor ruse aflate în
Moldova, a constituit o adevărată lovitură pentru planul de campanie inițial, acela de
a reocupa Muntenia și capitala, dar și pentru moralul trupelor române. În plus, lipsa
de angajare a rușilor în lupte - ei mai tot timpul se retrag și fug din fața inamicului - a 
accentuat  sentimentul general antirus. 

Este de înțeles că retragerea din fața inamicului la primele focuri și urgența acoperirii
spațiului lăsat gol de armatele ruse creează frustrări și neîncredere. De aceea,
prezența lor pe câmpul de luptă nu este redată în cele mai prietenoase cuvinte:
„Erau rușii lași... erau rușii trădători 42 ... rușii fug iarăși43... noi nu ceream rușilor să
lupte și să învingă ci doar să fie lângă noi 44”.  În acest război însă, rușii  sunt uneori
siliți să se angajeze în  lupte. Sprijinul artileriei ruse este relatat în câteva lucrări
memorialistice ca fiind important. Chiar dacă atitudinea combativă a armatei ruse nu
este una strălucită, e de consemnat faptul că, la Mărășești, Armata I română a
pierdut 27.410 militari (morți,răniți, dispăruți), iar Armata 4 rusă -  25.650 de militari
(morți, răniți, dispăruți)45.

În loc de epilog
Acum 100 de ani am căzut și ne-am ridicat. Societatea românească a avut în
rândurile sale  eroi, oameni de stat, dar și lași, trădători, politicieni corupți sau slabi.
Bătăliile de pe frontul din Moldova au  reprezentat unul dintre momentele astrale
ale istoriei poporului român. Ele au simbolizat rezistența și dârzenia acestui popor,
dar și faptul că meritam să fim priviți cu respect de către Aliați.

Mesajul peste timp al acelor lupte, al acelei generații este că atunci când are
instrumentele necesare, determinarea psihologică,  acest neam nu este cu nimic mai
prejos față de alte popoare. Mărturie sunt locurile care și astăzi mai poartă amprenta
și ecoul războiului. Cheia în care poate fi interpretat Marele Război poate fi conținută
în cuvintele care încheie relatarea experienței de pe front a poetului George
Topârceanu:  „Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii...”

NOTE:
1. Istoria Militară a Poporului Român, București, Editura
Militară, 1988, vol. V, pp. 526-527.
2. Ibidem, p. 800.
3. Alexe Sulică, Amintiri din războiul de întregire a
neamului, Brașov, Tipografia Unirea, 1938, p. 20.
4. Nicolae Cibin, Războiul nostru, București, 1924, p.
79.
5. Miron George, Note din războiul pentru întregirea
neamului, București, Atelierele Adevărul, 1923, p. 104.
6. Hodoroabă N.,Din războiul de reîntregire. Note și
impresii din campanie 1916-1918, București, Editura
Cartea Românească,1923, p. 238.
7. Nicolae Cibin, op. cit., p. 79.
8. Pamfil Șeicaru, România în Marele Război, București,
Editura Eminescu, 1994, pp.306-307.
9. Bacalbașa, Capitala sub ocupaţia dușmanului 1916-1918,
București, 1921, p. 150.
10. Pamfil Șeicaru, op. cit., p 312.
11. Istoria Militară a Poporului Român, București,
Editura Militară, 1988, vol V., p. 800.
12. Modreanu Ion, Clipe din viaţa de tranșee, Deva, 1921,
p. 28.
13. Miron George, op. cit., p.100.
14. Modreanu Ion, op. cit., p.30.
15. Vrăbiescu Nicolae, Bune și rele. În război cu
regimentul 9 artilerie 1916-1918, 1937, p. 97.
16. Gheorghe Brătianu, op. cit.,p. 73.
17. Gh Brătianu, op. cit,p.74.
18. Moldoveanu Corneliu, Maiestatea morţii, București,
1918, p. 122.
19. Dominic Stanca, Între două fronturi, Cluj, Editura
Patria, 1935, p. 129.
20. Nicolăescu Gică, Amintirile din război ale unui
copil, Sibiu, 1925, pp. 44-45.
21. Moldoveanu Corneliu, op. cit., p. 121.
22. Gh. Brătianu, op. cit., p. 87.
23. Scârneci Vasile, Viaţa și Moartea în linia Întâi.
Jurnal și însemnări de război 1916-1920, 1941-1943,
București, Editura Militară, 2013, p. 57.
24. N. Cibin, op. cit., p. 97.
25. Gh.Brătianu, op.cit., pp.117-118.
26. Eugen Stămescu, Iulia Stănescu, Regimentul 32 Mircea.
Jurnal de operaţiuni 15 august 1916- 31 decembrie 1917,
Ploiești, Editura Printeuro, 2002, pp. 32-35.
27. Ibidem, p.243.
28. Ibidem.
29. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine.
Amintiri din vremea celor de azi, vol. III-V, partea a V-
a, București, Editura Machiavelli, 2008, p. 92.
30. Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari,
vol. I, p. 229.
31. Alexandru Vasiliu- Tătăruși, Focul cel mare. Amintiri
din Primul Război Mondial 1916-1918, Iași, Editura
Junimea, 1978, p. 163.
32. Munteanu Cassian, Bătălia de la Mărășești, București,
1919, pp. 19-20.
33. Constantin Beldie, Memorii. Caleidoscopul unei
jumătăţi de veac în București (1900-1950), București,
Editura Albatros, 2000, p. 113.
34. Al. Cornea, Luptele de la Mărăști-Varniţa, București,
1922, p. 38.
35. Modreanu Ion, op. cit., p. 150.
36. Hodoroabă N., op. cit., p. 292.
37. Hodoroabă N., op. cit., pp. 231-288.
38. Scârneci Vasile, op. cit., pp. 59-60.
39. Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupaţiei,
București, 1929, p. 105.
40. Racoviceanu Fulmen Ecaterina, Jurnalul unei surori de
caritate 1916- 1918, București, Alcalay, 1920, p. 37.
41. Henri Berthelot, Jurnal și Corespondenţă 1916-1919,
Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 187.
42. Virgiliu Ștef. Serdaru, Luptele de la Mărășești-
Oituz, București, 1919, pp. 84-85.
43. Nicolae Cibin, op. cit., p. 87.
44. Ibidem, p. 85.
45. România în anii Primului Război Mondial, București,
Editura Militară, 1987, vol. II, p. 278.