Capitolul I

ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL

SISTEMULUI ŞTINŢELOR. LOCUL ŞI ROLUL
TEORIEI GENERALE A DREPTULUI ÎN SISTEMUL
ŞTIINŢEI DREPTULUI

1. Noţiuni introductive
Prin ştiinţă în general înţelegem un ansamblu de
cunoştinţe despre o realitate exterioară verificabilă care sunt
exprimate într-un limbaj propriu sub formă de principii,
concepte şi teorii perfectibile în timp.
Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor,
compus din subsisteme aflate în interacţiune, interdependenţă
şicondiţionare reciprocă.
Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:
a) veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima că
exprimă adevărul despre obiectul său de cercetare;
b) verificabilitatea, ce dă posibilitatea de a examina dacă
enunţurile formulate corespund realităţii

1
 c) raţionalitatea,adica, confirmarea faptului că judecăţile
sunt corecte sub aspect logic;
d) perfectabilitatea, în sensul că studiile întreprinse pot fi
perfecţionate şi integrate sistemului său de cunoştinţe, prin
descoperirile noi ce apar.
Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat
obiectul sau de cercetare, un limbaj propriu şi să folosească
metode, şi principii adecvate pentru a explica fenomenele
cercetate.
Evoluţia continuă a cunoaşterii presupune posibilitatea
apariţiei de noi ştiinţe, uneori de graniţă, de interferenţă cu
cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privim
știința ca un sistem dinamic, în permanentă dezvoltare, care
întreţine procesul de investigare a lumii înconjurătoare cu noi
cunoştinţe şi teorii.
Din numeroasele clasificări ale științelor o reţinem pe cea
trihotomică, care deosebeste 3 categorii de stiinte si anume în:
- ştiinţe despre natură;
- ştiinţe despre societate;
- ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii).
Potrivit datelor UNESCO, există peste 1150 de ştiinţe
actuale, structurate în:

2
 - ştiinţe fundamentale
- ştiinţe particulare
- ştiinţetehnico aplicative.
Ştiinţele naturii au ca obiect de studiu natura in general ;
astfel de ştiinţe sunt fizica, biologia, chimia , anatomia etc.
Legile generale ale societăţii se deosebesc de legile
naturii prin aceea că, prin ele se manifestă şi intervine
activitatea conştientă a oamenilor.
Ştiinţele despre societate, sau ştiinţele sociale sau socio-
umane cum sunt denumite studiază legile generale ale
existenţei şi dezvoltării societăţii în cele mai diferite domenii
ale sale.
În cadrul ştiinţelor despre societate distingem mai multe
ramuri ale acestora cum ar fi ştiinţele politice, istorice,
economice, juridice etc. - fiecare abordând un domeniu
distinct, specific al realităţii (politic, economic, istoric, juridic
etc.).
Ştiinţele juridice sau ştiinţa dreptului studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare.
Prin conţinut şi prin obiectul său, ştiinţa dreptului
aparţine de sistemul ştiinţelor sociale şi studiază legile
existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile juridice

3
şi politice, precum și modul în care acestea sunt influenţate
de societate.
În evoluţiae istorică, ştiinţele juridice au analizat un
anumit domeniu al relaţiilor sociale, și anume domeniul
participării indivizilor la circuitul juridic . In aceata lumină,
dreptul reprezintă o ordonare ,disciplinare şi coordonare a
relaţiilor sociale, care stabileste reguli de conduită pentru
realizarea ordinii sociale concrete.
Ştiinţele juridice cercetează forma juridică a existenţei
societăţii la fel cum, ştiinţele economice, investighează forma
economică a acesteia.
Am putea spune că sistemul ştiinţelor juridice are ca
obiect de cercetare studierea formei juridice a societăţii în
evoluţia sa în timp şi spaţiu.
Forma juridică a societăţii o mai denumim generic, drept.
În această accepţiune, dreptul reprezintă o formă normativă de
ordonare a unor raporturi sociale în scopul promovării şi
apărării valorilor necesare desfăşurării normale a vieţii sociale.
Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în
ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică , fie pe anumite părţi
care grupează normele, instituţiile juridice şi ramurile de
drept, în funcţie de anumite trăsături specifice.

4
 2. Clasificarea ştiinţelor juridice
Știinţele juridice se pot clasifica în următoarele categorii:
a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui: teoria
generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică
b) ştiinţele juridice istorice care studiază dreptul în
evoluţie istorică concretă ( de exemplu : dreptul roman,
istoria dreptului românesc, istoria doctrinelor juridice)
c) ştiinţele de ramură care studiază diferite categorii de
norme juridice grupate după obiectul lor comun,( dreptul civil,
comercial, familiei etc.)
d) ştiinţele ajutătoare sau participative care nu fac parte
propriu-zis din categoria ştiinţelor juridice, dar sunt
indispensabile cunoaşterii unor fenomene juridice.

A) Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice studiază, dreptul în evoluţie
istorică, în mod cronologic. Dreptul poate fi studiat fie în
general, fie pe anumite ramuri sau instituţii juridice. În cazul
în care este cercetat dreptul în general incluzând majoritatea
ţărilor care au lăsat o urmă de organizare juridică ori statală,
vorbim despre istoria generală a dreptului, iar atunci când este
5
cercetat dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, disciplina
va purta în mod firesc denumirea acelui stat : istoria dreptului
românesc, francez, canadian, etc.
Cercetarea istorică dovedeşte că structura actuală a
dreptului are antecedente şi legături cu instituţii juridice vechi.
Un număr impresionant de instituţii juridice moderne ( legate
de proprietate, succesiuni, contracte etc.) îşi au sorgintea în
perioade îndepărtate şi fac dovada elementului de continuitate
în evoluţia dreptului.
Importanţa cercetării ştiinţelor juridice istorice este
evidentă dacă avem în vedere că acestea oferă Teoriei generale
a dreptului materialul necesar unor fundamentări şi
concluzionări teoretice în plan general.
Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus
continuitatea poporului roman pe acest teritoriu , prin accea
că, atăt în Ţara Românească, căt si Moldova sau Transilvania
întâlnim instrumente juridice asemănătoare.
Totodată istoria dreptului românesc dovedeste ca
perioadele istorice parcurse, prin noţiunile, conceptele si
instituţiile juridice transmise de la o perioadă istorică la alta,
au conferit dreptului românesc o identitate și o personalitate
distinctă faţă de dreptul altor popoare.

6
 Ştiinţele juridice istorice pot cerceta un domeniu mai
general sau mai limitat al relațiilor sociale, grefate fie intr-o
singură ramură de drept (spre exemplu, istoria dreptului civil)
fie pe institutii juridice , sau pot studia , in evolutie istorica ,
doar un fascicol de relatii sociale (proprietatea, căsătoria,
familia,).
Cercetarea ştiinţelor juridice istorice prezintă importanţă
din mai multe puncte de vedere :în primul rand, studiul
fenomenului juridic în evoluţia sa istorică dovedeşte legăturile
cu instituţiile juridice vechi şi evidenţiază progresul juridic
înregistrat, iar apoi, studiul istoriei dreptului relevă existenţă
unor legi ale apariţiei sau dispariţiei unor forme de drept care
sunt strâns legate de legile generale ale dezvoltării sociale .

B). Ştiinţele juridice de ramură

Ramura de drept este alcătuita din totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţii sociale dintr-un anumit
domeniu al vieţii sociale, în baza unor metode specifice de
reglementare şi a unor principii comune.
Prin obiect al reglementării juridice înţelegem un anumit
grup de relaţii sociale care au anumite trăsături comune.

7
 Prin metodă de reglementare întelegem modalitatea
practică de influenţare a conduitei în cadrul unor relaţii
sociale.
Principiile de drept sunt ideile călăuzitoare ale
conţinutului normelor juridice.
Asadar, criteriile în baza cărora sunt structurate ramurile
de drept sunt: obiectul propriu de reglementare, metoda şi
principiile comune ramurii respective.
Caracterul autonom, distinct al unei ramuri de o alta este
determinat în principal de obiectul de reglementare şi
metodele de cercetare ale acesteia.
Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect de cercetare
totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept
precum şi raporturile juridice şi instutuţiile juridice constituite
în baza lor.
Ansamblul lucrărilor ştiinţifice, monografiilor, tratatelor,
studiilor în legătură şi despre normele juridice, care formează
o ramură de drept constituie ramura ştiinţei respective.
Ramurile de drept sau ramurile ştiinţei respective pot fi
privite pe plan mondial sau la nivelul unei singure ţări. Spre
exemplu, ramura ştiinţei dreptului familiei care poate fi privită
ca ramură a ştiinţei universale, cuprinzând totalitatea

8
lucrărilor, monografiilor, tratatelor etc. din toate ţările în
această materie, ori, ca ramură a ştiinţei dintr-o singură ţară
(spre exemplu dreptul familiei francez).
Ramurile ştiinţei dreptului sunt mai numeroase decât
ramurile dreptului, cu motivaţia că nu oricărei ştiinţe a
dreptului îi corespunde o ramură a dreptului. Exemplu în acest
sens, ar fi teoria generală a dreptului sau disciplinele juridice
istorice. .
În cele mai numeroase cazuri, în sistemul de drept al
unui stat, ramurile de drept naţional şi ramura ştiinţei dreptului
din ţara respectivă au corespondent în programele din
învăţământul juridic superior, sub forma unor discipline
didactice. Între ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului şi
disciplina didactică respectivă există o strânsă legătură şi
corespondenţă, însă ramura ştiinţei este mai largă ca sfera de
cuprindere decât disciplina didactică în mod constant, întrucât
aceasta din urmă conţine numai o parte a problematicii
juridice din cadrul ştiinţei respective.
Disciplina didactică este de fapt o sinteză a dreptului
pozitiv, a ramurii de drept studiate, conţinând cele mai
semnificative reglementări ; ea cuprinde în acelaşi timp şi o

9
parte a ştiinţei din ramura de drept cercetată, problemele
teoretice de bază din ramura acelei ştiinţei juridice.
Ştiinţele juridice de ramură pot fi studiate ca şi discipline
didactice pe parcursul unuia sau mai multor ani de studiu, fără
ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar al acelei ştiinţe.
Spre exemplu, dreptul familiei este studiat pe parcursul unui
an, iar dreptul civil este plasat în 2, 3 sau chiar 4 ani de
învăţământ superior.
Pe măsură ce reglementările juridice au în vedere noi
domenii de activitate, ca urmare a progresului rapid din epoca
contemporană a ştiinţelor, a tehnologiei etc. - se cristalizează
şi dobândesc autonomie noi discipline ştiinţifice: dreptul
afacerilor, dreptul mediului, dreptul consumatorilor etc.
În literatura juridică se consideră a fi ramuri ale dreptului
românesc actual: dreptul constituţional, administrativ,
financiar, civil, familiei, comercial, muncii, penal, procesual
penal, procesual civil, un loc aparte avându-l dreptul
internaţional. Ştiinţa dreptului internaţional reglementează
relaţiile create de state şi de alte subiecte de drept internaţional
pe baza acordului lor de voinţă exprimat prin tratate,
convenţiişi alte izvoare de drept. Normele de drept
internaţional se creează în baza acordului voinţelor statelor

10
care compun societatea internaţionalăşi în care relaţii, acestea
apar ca titulare ale drepturilor lor suverane.
C). Ştiinţele juridice auxiliare ştiinţelor juridice sau
ştiinţele participative
Înţelegerea dreptului, implică recurgerea și la ştiinţe
auxiliare dreptului Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice nu sunt
parte a acestora, dar se află în strânsă legătură şi conexiune cu
acestea, fiind discipline indispensabile cunoaşterii
fenomenului juridic ori aplicării corecte a dreptului. Aceste
ştiinţe ajutătoare sau participative, cum mai sunt denumite,
folosesc metode proprii şi specifice altor ştiinţe nejuridice si
putem da exemple de astfel de stiinte : chimia , fizica,
psihologia, statistica, medicina legala ,criminalistica,
psihologia juridiciară, cibernetica juridică, etnologia şi
antropologia juridică lingvistica, semantica şi semiotica
juridică, economia juridică, dreptul comparat ş.a.m.d.
Rolul acestor ştiinţe este acela de a ajuta activitatea
juridică derulată de unele organe jurisdicţionale
Un singur exemplu, cel al criminalisticii este credem
edificator spre a contura importanţa acestor discipline, pentru
o mai bună cunoaştereşi cercetare a fenomenelor juridice,

11
precum şi pentru o corectă aplicare şi interpretare ştiinţifică a
unor probe şi mijloace de probă.
Criminalistica este definită ca fiind ştiinţa investigaţiei
penale. Prin caracterul ei pluridisciplinar s-a dezvoltat în
strânsă legătură cu ştiinţa dreptului. Utilizând tehnici
ultramoderne aceasta stiinta permite examinarea urmelor şi
corpurilor delicte în spectrul invizibil, sau indentificarea
persoanelor pe baza A.D.N.-ului. Din 1996 s-a introdus în
dotarea Poliţiei Române un sistem care permite identificarea
automată a amprentelor. Acest sistem „AFIS” are capacitate
de stocare impresiuni digitale a peste 1 milion de persoane cu
posibilităţi de extensie pentru impresiunile fiind utilizat cu
success in 26 de tari si fiind utilizat cu success pentru
identificarea unor infractori transfrontalieri.

3. Teoria generală a dreptului, parte integrantă a

ştiinţelor juridice
1). Definiţie
Teoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică şi
didactică care studiază dreptul în ansamblul său, formulând
conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale
dreptului.
12
 Aşadar, vom denumi această disciplina care formulează
principiile general valabile ale dreptului –” teoria dreptului”.
Conceptul de” drept” are de fapt mai multe accepţiuni
O prima distinctie o vom face intre: „drept obiectiv”,
„drept subiectiv”.
Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de
conduită impuse indivizilor, colectivităţilor în cadrul vieţii
sociale,iar în anumite condiţii şi la nevoie, chiar prin forţa de
constrângere a statului.
Dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind, totalitatea
normelor juridice sau ca totalitate a normelor conduită.
Prin drept subiectiv se înţelege îndrituirea, prerogativa,
facultatea, posibilitatea subiecţilor participanţi la un raport
juridic concret, de a pretinde ceva
celorlalţisubiecţiparticipanţi.
Sau prin drept subiectiv intelegem posibilitatea
recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva, să i
sai se faca sau sa nu i se faca ceva .Reiese că "dreptul
subiectiv " este prerogative unei persoane, este atributul
acesteia de a fi titularul sau subiectul acelui drept.
De aici şi denumirea de drept subiectiv al titularului sau
al subiectului. Exemplu de drepturi subiective sunt: dreptul la

13
pensie, dreptul la nume, dreptul la concediu, dreptul de
proprietate etc.
Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
Acesta din urmă exprimă faptul că normele de conduită,
normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente de
subiectele raporturilor juridice concrete.
Sensul cel mai răspândit al conceptului de "drept" este
cel de drept obiectiv şi de aceea ori de câte ori se foloseşte
expresia „drept” fără vreun alt atribut, se înţelege dreptul în
sensul său de "obiectiv". Acest drept obiectiv este menit a
reglementa viaţa indivizilor grupaţi în societate.
Un alt sens al termenului de "drept" este cel de ştiinţă a
dreptului şi aceasta are ca obiect de cercetare normele,
raporturile juridice, izvoarele dreptului precum şi tehnica
elaborării, aplicarea şi respectarea dreptului.
TGD ul studiază dreptul privit ca un ansamblu, ca un
sistem, fara a fii insa o ramură de drept întrucat nu are obiect
metoda e cerce prorprii; teoria dreptului este o disciplină care
elaborează concepte, categorii, noţiuni, principii generale,
fundamentale pentru întreg sistemul de drept şi pentru fiecare
ramură a dreptului. Fundamentarea acestor concepte se

14
realizează plecând de la datele furnizate de ştiinţele juridice de
ramură şi de ştiinţele juridice istorice.
Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură
ramură, ci esenţializează şi extrage ceea ce este comun tuturor
ramurilor sistemului de drept. Ea elaborează instrumentele
esenţializate cu care dreptul este gândit. Conceptele de „izvor
de drept", „normă juridică", „raport juridic", „răspunderea
juridică", etc. aprofundate la această disciplină, vor fi studiate
cu particularităţile lor specifice la fiecare ramură de drept
(normă de dreptul familiei, de dreptul muncii sau izvor al
dreptului civil, penal ori raport juridic de drept procesual
penal, civil etc., sau răspunderea penală, disciplinară ş.a.m.d.)
Teoria generală a dreptului surprinde caracterele proprii
şi permanente ale fenomenului juridic, pentru a-l defini şi
pentru a-i contura spaţiul în cadrul sistemului socio-istoric din
care face parte.
Teoria generală a dreptului are un caracter fundamentat,
iar în absenţa conceptelor, categoriilor, noţiunilor studiate al
această disciplină nu ar fi posibilă cercetarea, studiul mai mult
sau mai puţin aprofundat, al celorlalte discipline juridice
istorice sau de ramură.

15
 Teoria generală a dreptului are asadar rolul de iniţiere în
cunoaşterea rezultatelor cercetării fenomenului juridic.

2). Obiectul de cercetare

Obiectul de cercetare specific al teoriei generale a
dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului
juridic, a legilor generale ale vieţii juridice precum şi a
categoriilor şi a noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa
juridică.
Planul de abordare este acela al integralităţii şi
generalităţii dreptului, acesta fiind studiat cu scopul declarat
de a-i desprinde conceptele, principiile şi legităţile juridice
fundamentale. Valorificând cunoştinţele din celelalte ştiinţe
juridice de ramură, istorice, teoria generală nu este doar suma
acestor cunoştinţe.
Mircea Djuvara afirma despre aceasta disciplina ca este ”
asemenea cu un monument arhitectural, de pildă un templu
antic. El este compus din pietre care sunt suprapuse şi legate
între ele. Studiind numai pietrele nu am studiat monumentul.
Monumentul studiat în ansamblul lui are o individualitate cu
totul distinctă ce aceea a fiecărei pietre care îl compune, fie ea
chiar marmoră de Carrara"1.
1Ibidem

16
 3). Trăsăturile teoriei generale a dreptului
Trăsăturile acestei ştiinţe juridice2 sunt pe de o parte
comune cu ale celorlalte ştiinţe despre societate ,iar pe de alta,
specifice.
Dintre trăsăturile comune enumerăm:
- caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social)
- caracterul filozofic (abordează fenomenul juridic pe
baza unei anumite concepţii despre lume şiviaţă)
- caracterul deschis, permeabil la cercetările noi efectuate
de celelalte ştiinţe
Trăsăturile proprii ale acestei discipline şi care o plasează
în rândul ştiinţelor juridice sunt următoarele:
- caracterul juridic (cercetează dreptul în ansamblul şi în
legătură cu condiţiile care îi determină esenţa, conţinutul,
structura şi formele exterioare de manifestare
- caracterul general (formulează categorii juridice
valabile pentru întregul sistem de drept)
- caracterul introductiv (este punctul de plecare pentru
studiul celorlalte ştiinţe juridic, este "alfabetul" acestora)

2A se vedea I. Santai, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000, p.11

17
 - caracterul interdiciplinar juridic (se află la confluenţa
tuturor ramurilor de drept de unde extrage şiesenţializează
conceptele, noţiunile, principiile etc.).
Concluzionând, putem constata că teoria generală a
dreptului poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care
reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri
de drept cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului
fiecărui stat.

4). Importanţa studierii teoria generală a dreptului

Scopul său este acela de a îmbogăţi şi amplifica
cunoaşterea fenomenului juridic, iar necesitatea studierii ei
este dictată nu doar de considerente teoretice , cât şi de cerinţe
practice.
S-a afirmat in literatura de specialitate că într-o epocă
suprareglementată, cum este cea pe care o trăim, apare necesar
să ne amintim că pentru un jurist este mai bine să aibă "un cap
bine făcut" decât "un cap plin" - deoarece memoria umană
poate să joace feste, ea poate fi înlocuită de calculator şi nu
înseamnă nimic memorarea fără o concepţie generală despre
drept, fără un raţionament şi fără o metodă adecvată.

18
 Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie
intelectuală corect organizată şi care poate explica sistemul
juridic și care poate construi şi aplica corect dreptul.TGD ul
stimulează gândirea, fapt ce este preferabil acumulării
mecanicede cunoştinţe ; este necesar ca in situatia unui vid
legislative sau a unor carențe de reglementara normative
clara, juristul să le soluţionezele corect acele inadvertenţe
recurgând la principiile generale ale dreptului, la diverse
metode de raţionament juridic, la procedee juridice generale şi
consacrate.
Deşi s-ar putea susţine la o apreciere superficială că
această disciplină pe care o studiem nu ar avea aplicaţii
practice, la o analiză mai atentă se ajunge la concluzia opusă.
Astfel, cunoştinţele dobândite la teoria generală a dreptului
pot ajuta la interpreta normele juridice elaborate defectuos sau
insuficient de clar , litera şi spiritul legii, la metodele de
interpretare a normelor juridice, la limbajul juridic ori la
raţionamente - pot duce la soluţii corecte, la calificarea justă a
unei anumite stări sau fapte, la cercetarea textelor legale ori a
practicii judiciare.

19
 5). Scurt istoric al disciplinei şi a denumirii
Această ştiinţă despre drept în ansamblul lui s-a dezvoltat
sub diferite denumiri, fie de filozofie a dreptului, de
enciclopedie a dreptului, enciclopedie juridică sau de
introducere în studiul dreptului.
La început s-a numit fie Filozofia dreptului, fie
Enciclopedia dreptului.
Cuvântul enciclopedie este de origine greacă şi înseamnă
"învăţare în cerc", studiul unui ciclul de ştiinţe, adică studiul
mai multor discipline. În cazul dreptului, enciclopedia trata
succesiv toate ramurile de drept.
În Grecia antică, enciclopedia se confunda cu Filozofia,
care era considerată "ştiinţaştiinţelor" respectiv studiul tuturor
cunoştinţeloromeneşti. Aristotel a denumit filozofia drept
"ştiinţa universului" şi includea ştiinţele naturale (pozitive)
şiştiinţele umaniste (denumite morale). Concepţia lui Aristotel
potrivit căreia enciclopedia este egală filosofiei, o întâlnim şi
în epoca iluministă, la Bacon şi Descartes, dar şi la autori
englezi.
Progresul ştiinţelor a făcut anevoioasă elaborarea
Enciclopediilor generale de către un singur om. Marea
Enciclopedie franceză a secolului al XVIII-lea, care cuprindea

20
suma ştiinţelor, a fost opera unui grup de oameni de cultură
şiînvăţaţi.
O primă Enciclopedie a dreptului care a tratat în rezumat
toate ramurile dreptului de la acea vreme, datează din anul
1275, aparţine lui Guillaume Durant şi este intitulată
"Speculum iuris".
Immanuel Kant (1742 - 1804) a schimbat
esenţialînfăţişarea ramurilor de drept dintr-o Enciclopedie,
dreptul fiind tratat în esenţa lui, în mod sistematic şiraţionalşi
astfel "enciclopedia" a făcut trecerea de la rolul de "inventar",
la cel de concepţie şi sistem. Istoric, apariţia teoriei generale
sau enciclopediei dreptului, datează ca şi teorie închegată, abia
din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, când a apărut
"Enciclopedia dreptului" a lui Adolf Merkel. Acesta şi-a
propus să înlocuiască Filosofia dreptului şi Dreptul natural
care o orientaseră până atunci, pe o cale pur speculativă,
gândirea juridică.
Unii autori au denumit această disciplină - care-şi
propunea un studiu privind considerente generale asupra
fenomenului juridic - fie "Teoria generală a dreptului", fie
"Drept general".

21
 În ultimii ani se vorbeşte de "teoria generală a dreptului"
şi "filosofia dreptului".
Denumirea de "Filozofia dreptului" este una mult mai
utilizată de autorii germani, în timp ce în Belgia, Franţa,
S.U.A., Anglia se uzitează mai mult expresia de "teoria
generală a dreptului".
Este de remarcat că între termenul de "teoria generală" şi
cel de "filozofie a dreptului" nu este doar o simplă diferenţă de
denumire existând şi deosebiri în ceea ce priveşte materia la
care se referă. Încercarea de a sesiza esenţa dreptului, de a
pătrunde în această esenţă, este înainte de toate un demers
filozofic. Acest lucru nu îndreptăţeşte a susţine că filozofia
dreptului ar fi ramură a filozofiei care studiază dreptul,
întrucât într-o atare ipoteză ar trebuie să existe atâtea ramuri
de filozofie câte obiecte de studiu ar avea. Se constată că în
tratatele de filozofie a dreptului se întâlneşte mai multă
filozofie decât drept.
Între disciplina "Teoria generală a dreptului" şi "Filozofia
dreptului" există aşadar întrepătrunderi, suprapuneri de
planuri, relaţii de complementaritate dar şi aspecte specifice,
inconfundabile - Trecerea decisivă de la filozofie şi de la
politicieni la jurişti a filozofie dreptului, este de dată relativ

22
recentă şi este datorată unor transformări importante în
cercetare, în tehnica juridică şi în învăţământul juridic
universitar.
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a
exprimat într-o manieră modernă argumente pentru o "teorie
generală a dreptului", lucrare publicată în 1930 în trei volume.
Pornind de la legătura indisolubilă între filozofie şi drept
chiar şi după constituirea Teoriei generale a dreptului ca
ramură distinctă a ştiinţelor juridice, ea a continuat să fie
marcată mai mult sau mai puţin, în funcţie de autor, de
gândirea filozofică.
Pornindu-se de la indisolubila legătură dintre drept şi stat,
specialiştii în teoria dreptului s-au ocupat şi de Teoria statului
şi astfel au apărut lucrări monografice sau cursuri universitare
dedicate studiului comun al statului şi al dreptului. Astfel s-a
constituit o disciplină denumită "Teoria generală a statului şi a
dreptului".
După Revoluţia din decembrie 1989, această disciplină
didactică o întâlnim sub denumirea de teorie generală În unele
situaţii, disciplina didactică despre stat şi drept a inclus şi
studiul sumar al unor teorii, concepţii, doctrine politico-
juridice, însă acest obiect de reglementare aparţine disciplinei

23
"istoria doctrinelor (gândirii) politico-juridice" ştiinţa juridică
autonomă.
Pe de altă parte, problemele legate de studiul statului vor
fi abordate detaliat în cadrul altor ramuri ale ştiinţei dreptului,
la alte discipline, didactice cum ar fi la "dreptul
constituţional", parţial la "dreptul administrativ", "dreptul
financiar", "dreptul internaţional", etc. Problemele legate de
concepţiile despre drept şi cele legate de stat nu vor face
obiect de studiu al acestui curs, pentru motivele arătate.
Pentru considerentele de mai sus, ne alăturăm acelor
autori, care în încercarea de a da o explicaţie dreptului în
ansamblul său, folosesc termenul de "teoria generală a
dreptului".
Ca disciplină de învăţământ, „teoria generală a dreptului"
sub această denumire sau sub denumirea de „introducere în
ştiinţa dreptului" sau "introducere în drept" se regăseşte în
toate planurile de învăţământ juridic din Europa.

24
 4. Metodele cercetării ştiinţifice
1) Noţiuni generale
Prin metodă de cercetare înţelegem modalitatea de
investigare a fenomenelor abordate în cadrul obiectului de
studiu dintr-o ramură a ştiinţei.
În cazul ştiinţelor despre societate, deci şi a celor juridice,
se disting metode generale de cercetare a fenomenelor sociale
şi metode concrete, specifice de investigare a acestora.
Prin metode de cercetare a ştiinţelor juridice desemnăm
ansamblul de procedee, de mijloace tehnice folosite pentru
investigarea fenomenelor juridice fără de care nu poate fi
conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen.
Teoria generală a dreptului fiind cea mai generală dintre
ramurile ştiinţei juridice, are rol metodologic în sensul că, prin
premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline
juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice
în cadrul tuturor acestor discipline.
Metodele concrete de cercetare 3 sunt procedee, mijloace,
tehnici folosite pentru investigarea fenomenelor juridice
Aceste metode sunt preluate de la alte ramuri ale cunoaşterii şi
apoi adaptate în cazul ştiinţelor juridice, neexistând de fapt o
metodă proprie de cercetare.
3A se vedea I. Santai, op cit., p.7

25
 Definim metodologia juridică ca fiind ansamblul
normelor, principiilor, criteriilor metodologice care explică
raporturile şi legăturile care se stabilesc între metodele
specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic.
Metodologia juridică este ştiinţa despre metodele de
investigaţie, de cunoaştere, de analiză şi cercetare a
fenomenului juridic (termenul provine de la cuvintele
greceştimethodos - metodă şi logos = ştiinţă).

2) Principalele metode de cercetare în drept

Dintre metodele cercetării juridice vom studia metoda
logică, itorică, comparativă sau comparatistă şi sociologică.

Metoda logică de cercetare juridică

Metoda logică este larg utilizată în orice demers al
gândirii ştiinţifice, iar în drept, ea reprezintă o totalitate de
procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice 4 specifice
prin care se poate afla structura şi dinamica componentelor
sistemului juridic precum şi interelaţiile acestor componente.
Metoda logică este cea mai uzitată în drept, fiind practic
utilizată în orice act de gândire elementară şi ştiinţifică,

4Gnoseologia este teoria filozofică asupra capacităţii omului de a cunoaşte realitatea şi de a ajunge la adevăr,
teoria cunoaşterii

26
întrucât permite analiza fenomenului juridic, elaborarea şi
aplicarea dreptului, toate acestea având caracter logic. Logica
este aplicabilă aşadar unei sfere largi de probleme, cum sunt
definiţiile legale, metodele de clasificare a conceptelor,
interpretarea normelor juridice, aplicarea acestora.
Făcând abstracţie de ceea ce este neesenţial şi întâmplător
în drept, uzitând logica, cercetătorul ştiinţific tinde a găsi
esenţialul, caracteristică, definitoriul în drept.
Există o disciplină denumită logică juridică care priveşte
în sens restrâns logica normelor juridice iar în sens larg, are în
vedere elementele constructive de argumentare juridică. Ea
ajută şi practicianul dreptului în opera de aplicare a normelor
juridice.

Metoda istorică
Evenimentele istorice, succesiunea lor, a determinat
modificări şi în conţinutul reglementărilor juridice, de aceea
metoda istorică de cercetarea a dreptului este strâns legată de
istoria dezvoltării sociale şi permite analiza evolutivă în timp
şispaţiu a fenomenelor juridice, în succesiunea dezvoltării lor
istorice şi în contextul social politic dat, favorizând elucidarea
cauzelor şi împrejurărilor care au determinat apariţia,

27
dezvoltarea sau dispariţia unui tip istoric de drept sau a unei
instituţii juridice ori evoluţia unui concept juridic.
Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate
decât pe baza datelor istorice.
În egală măsură, metoda istorică scoate în relief
permanenţele dreptului, constantele acestuia, factorii de
configurarea ai lui, categoriile şi normele juridice care şi-au
menţinut existenţa pe parcursul mai multor perioade istorice.

Metoda comparată sau comparatistă

Comparaţia se defineşte a fi operaţiunea prin care se
stabilesc şi fixează elemente identice sau divergente la două
fenomene analizate.
Prin studiul comparat al diferitelor sisteme de drept sau
instituţii juridice, a normelor juridice etc., de la o ţară la alta,
se pot concluziona care sunt trăsăturile comune şi cele specific
ale acestora.
Este utilizată această metodă la nivelul cercetării
dreptului prin abordarea spre exemplu, simultană a aceleiaşi
instituţii juridice sau concepţii existente în acelaşi timp sau
succesiv în aceeaşi societate, în societăţi diferite sau chiar în
sisteme de drept diferite.

28
 Cunoaşterea dreptului altor state este un imperativ al
organelor legiuitoare.
În vederea efectuării unui demers comparativ,
cercetătorul fenomenului juridic de analizat, trebuie să ţină
seama de cele patru reguli ale comparaţieişi anume:
- se compară numai ce este comparabil în sensul că, se va
verifica dacă cele două sisteme de drept sunt sau nu
aparţinătoareaceluiaşi tip istoric de drept
- niciodată nu se face o comparaţie a două instituţii
juridice în afara contextului legal în care acestea sunt încadrate
- cu alte cuvinte termenii de comparat să nu fie izolaţi, ci luaţi
în consideraţie în conexiunilor lor reale şi în contextul social,
politic, economic şi cultural din care fac parte
- cercetarea trebuie realizată avându-se în vedere toate
izvoarele de drept din sistemele comparate, ţinând cont de
forţa juridică a izvoarelor de drept, de ierarhia lor, de
raporturile lor şi modul în care acestea se completează unele
pe altele
- termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama de
sensul său iniţialşi de evoluţia în timp a acestuia pe parcursul
aplicării normei
Metoda sociologică

29
 Sociologia este definită în Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române ca fiind ştiinţa care studiază procesele sociale,
relaţiile dintre oameni şiinstituţiile din orânduirea socială
existentă.5 La începutul secolului al XX-lea a apărut şi s-a
dezvoltat sociologia juridică, bazele disciplinei fiind puse prin
lucrarea juristului german Eugen Erlich, care a fost editată în
1913, sub titulatura de „Bazele sociologiei dreptului". Dacă
ştiinţa dreptului cercetează dreptul din interiorul său,
sociologia îl studiază din exterior. Metodele specifice acestei
ştiinţe sunt observaţia, interviul, chestionarul, sondajul de
opinie, anchetele sociologice etc.
Metodele sociologice sprijină cercetarea dreptului, în
principal în următoarele direcţii: legiferare, cercetarea
cauzelor care determină încălcarea normelor juridice,
stabilirea formelor extrajudiciare de influenţare a conduitelor
umane, poziţia destinatarilor normelor juridice faţă de
reglementările în vigoare sau în curs de elaborare, etc.
În zilele noastre cele mai multe măsuri legislative ce
urmează a fi adoptate de statele democratice sunt
fundamentate ţinând cont şi de concluziile studiilor,
investigaţiilor ori cercetărilor sociologice.

5D.E.X. p.874

30
 Metoda cantitativă
Cercetarea ştiinţifică apelează din ce în ce mai mult la
metodele cantitative pentru analizarea unor fenomene juridice
comensurabile, cum ar fi rata fenomenului infracţional ori
frecvenţa acestuia - metode care permit formularea de
observaţiişi concluzii pertinente, privind cauzele ori tendinţele
unor fenomene juridice precum şi formularea de propuneri
orientative pentru politica legislativă şi judiciară.
Se resimte din ce în ce mai acut şi în domeniul juridic
necesitatea prelucrării cu mijloace moderne de calcul a
cantităţii considerabile de informaţii localizate în actele
normative, utilizându-se pe scară largă ordinatoarele.
Informatica pune la dispoziţie cercetătorului ştiinţific, a
analistului, a organului de aplicare a dreptului (magistrat,
poliţist, funcţionar public) bănci de date cu informaţii utile
(evidenţa cauzelor, evidenţapopulaţiei, evidenţa autorilor
faptelor penale după modul de operare, după amprentele
digitale, evidenţa practicii judiciare, a legislaţiei etc.).
Ca o concluzie putem reţine că metodele de cercetare ale
dreptului prezentate (precum şi altele asupra cărora nu am
mai insistat, cum ar fi metoda experimentală, analizei
structurale, sistemice şifuncţionale, prospective, etc.) nu

31
trebuiescînţelese izolat şi nici utilizate ca atare, ci în
interdependenţăşi complementaritate, cercetătorul ştiinţific
procedând astfel, putând avea garanţiaobţinerii de rezultate
fructuoase, valoroase şi totodată utile demersurilor sale.

32