1.

Consideraţii generale

Mandatul european de arestare - în vigoare din 2004 - oferă un instrument

eficient pentru extrădarea dintr-o ţară a UE în alta a persoanelor suspectate de
săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât infractorii să nu se poată ascunde în
Europa.
Prin Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din
13 iunie 2002 a fost concretizată hotărârea luată în cadrul Consiliului European
de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999. Conform acesteia, între statele
membre ale UE, procedura formală de extrădare urmează să fie înlocuită cu o
procedură de predare simplificată, care se desfăşoară între autoritatea judiciară
emitentă şi autoritatea judiciară de executare.
Aşa cum se menţionează în preambulul deciziei-cadru, mandatul european
de arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care
implementează principiul recunoaşterii reciproce la care Consiliul Europei s-a
referit ca şi la „cheia de boltă” a cooperării judiciare.
Decizia-Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 prezintă importanţă
datorită elementelor de noutate pe care le aduce în procedura predării
infractorilor între statele membre. Dintre acestea menţionăm următoarele:
instituirea mandatului european de arestare, obligativitatea statelor membre (cu
anumite excepţii) de a proceda la executarea acestuia, lărgirea sferei de aplicare
referitoare la infracţiuni, scurtarea termenelor de predare, simplificarea etapei
administrative etc.
În relaţiile dintre statele membre, mandatul european de arestare
înlocuieşte toate instrumentele anterioare privind extrădarea, şi anume:
Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi
Protocoalele sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17
martie 1978; Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului încheiată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1977; Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 cu privire la abolirea gradată a
controalelor la frontierele comune privind relaţiile dintre statele membre care
sunt părţi la această Convenţie; Convenţia privind simplificarea procedurii de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 şi
Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27
septembrie 1996, inclusiv prevederile Titlului III din Convenţia de implementare
a Acordului Schengen privitoare la extrădare.1
În comparaţie cu procedurile de extrădare tradiţionale, mandatul european
de arestare introduce şase noi elemente: termenele stricte (de pildă, în decursul a
60 de zile de la reţinere autoritatea judiciară de executare trebuie să pronunţe o
hotărâre definitivă în ceea ce priveşte executarea mandatului european de
arestare), procedurile simplificate (în privinţa a 32 de categorii de infracţiuni
grave, mandatul european de arestare elimină principiul dublei incriminări,
conform căruia comportamentul pentru care se solicită predarea trebuie să
constituie o infracţiune atât în statul solicitant, cât şi în ţara în care persoana
căutată este arestată), absenţa ingerinţei politice (procedura mandatului european
de arestare elimină faza politică a extrădării. Aceasta înseamnă că decizia de a
preda sau nu o persoană în baza unui mandat european de arestare ţine de
o procedură exclusiv judiciară), predarea resortisanţilor (în principiu, statele
membre ale UE nu mai pot refuza să îşi predea propriii resortisanţi, cu excepţia
cazului în care preiau sarcina privind urmărirea sau executarea pedepsei cu
închisoarea vizând persoana căutată), garanţiile (predarea unei persoane poate fi
subordonată furnizării unor garanţii de către statul care a emis mandatul. De
exemplum dacă mandatul european de arestare pe baza căruia o persoană este
arestată a fost emis pentru o infracţiune pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea pe
viaţă, predarea poate fi autorizată cu condiţia ca în statul emitent să existe
dispoziţii legale care să prevadă posibilitatea unei reexaminări a pedepsei la
cerere sau cel târziu după 20 de ani, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă pe
care persoana le poate solicita în vederea neexecutării acestei pedepse sau
măsuri) şi motivele de refuz (predarea persoanei arestate poate fi refuzată din trei
motive obligatorii şi din şapte motive facultative).
Mandatul european de arestare este o cerere emisă de o autoritate judiciară
a unuia dintre statele membre ale UE în scopul arestării unei persoane într-un alt
stat membru şi al transferării persoanei respective către primul stat membru în
vederea urmăririi sau executării unei pedepse privative de libertate sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate. Prin urmare, mecanismul mandatului
european de arestare se referă la transferul forţat al unei persoane dintr-un stat
membru în altul.2
1
I. C. Morar, Mandatul european de arestare. Context European şi Intern, în Curierul Judiciar nr. 4/2005, p. 107.
2
G. Stroe, Mandatul de arestare european. Dreptul românesc în condiţiile post-aderării la Uniunea Europeană,
vol. V, Institutul de Cercetări Juridice, Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti, 2007, p. 283.

1
 Rolul mandatului european de arestare este acela de-a asigura un bun
echilibru între eficacitate şi garanţii stricte în materie de respectare a drepturilor
fundamentale ale persoanei arestate.3 Statele membre şi instanţele naţionale
trebuie să respecte dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului. Orice
persoană arestată în baza unui mandat european de arestare poate fi asistată de un
avocat şi, după caz, de un interpret, conform legislaţiei ţării în care aceasta a fost
arestată.
Mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul e
arestare preventivă din dreptul intern, deoarece cel dintâi reprezintă o decizie
judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern. De asemenea,
mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară,
întrucât persoana în cauză se sustrage pe teritoriul altui stat membru al UE. 4
Mandatul european de arestare este aplicabil, din punct de vedere
teritorial, în toate statele membre UE. Însă, Decizia-Cadru nr. 2002/584/JAI din
13 iunie 2002 nu este direct aplicabilă, ci necesită o transpunere în dreptul
naţional al fiecărui stat membru. Transpunerea a fost efectuată şi de România
prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală,5 iar dispoziţiile referitoare la mandatul european de arestare au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, adică la data aderării ţării noastre la UE.6

2. Condiţii de executare

2.1. Emiterea mandatului european de arestare

Conform dispoziţiilor legale, după emiterea mandatului de arestare

preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau a mandatului de
executare a pedepsei privative de libertate, instanţa de judecată sau, după caz,
3
https://e-justice.europa.eu/content_european_arrest_warrant-90-ro.do consultat la data de 05.05.2014.
4
F. R. Radu, Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării şi predării
infractorilor, în Dreptul nr. 9/2007, p. 150.
5
Republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
6
G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice şi practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 19.

2
instanţa de executare, din oficiu ori la solicitarea procurorului emite un mandat
european de arestare, în următoarele condiţii:
- în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, dacă pedeapsa
prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;
- în vederea executării pedepsei, când pedeapsa aplicată sau restul de
pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an
sau mai mare;
- în vederea executării măsurii privative de libertate, atunci când durata
măsurii este de 6 luni sau mai mare.
Foarte important de reţinut este faptul că mandatul european de arestare se
emite de către instanţă numai dacă, în afara uneia din condiţiile menţionate mai
sus, sunt îndeplinite cumulativ şi următoarele condiţii:
A) mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii este valabil
Menţionăm că emiterea unui astfel de act în cursul urmăririi penale
sau a judecăţii are loc în condiţiile stipulate de codul de procedură penală, acest
mandat neavând nicio legătură în momentul emiterii cu mandatul european de
arestare.7
B) persoana împotriva căreia s-a emis mandatul se sustrage de la
executarea acestuia
În situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis un asemenea
mandat nu este prezentă la emiterea acestuia, actul este trimis organelor de
poliţie pentru executare. Prezenta instituţie întreprinde un complex de activităţi
specifice poliţieneşti, menite să conducă la identificarea persoanei împotriva
căreia s-a emis mandatul în cauză, arestarea şi depunerea acesteia la locul de
deţinere stabilit în mandat ori prezentarea în faţa organului judiciar emitent. 8
Dacă, în ciuda activităţilor întreprinse, inculpatul sau condamnatul nu este găsit,
organul de poliţie solicită darea în urmărire.
C) persoana urmărită se ascunde pe teritoriul unui stat al Uniunii
Europene

7
Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2008, p.307.
8
Ibidem.

3
 Dacă în urma desfăşurării activităţii de urmărire pe teritoriul ţării,
persoana în cauză nu a fost arestată şi din datele existente rezultă că aceasta s-a
ascuns pe teritoriul unui stat membru al UE, instanţa competentă va emite
mandatul european de arestare.

În ceea ce priveşte practica judiciară română, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, prin decizia nr. 39 din 22 septembrie 2008, 9 a stabilit că emiterea unui
mandat european de arestare nu presupune întocmirea unei încheieri. În
considerentele acestei decizii ÎCCJ a reţinut următoarele 10: Scopul mandatului
european de arestare este acela de-a asigura aducerea cât mai curând în ţară a
persoanei suspectate de comiterea unei infracţiuni sau condamnate definitiv în
România. Ca urmare, mandatul emis în acest context constituie actul procedural
prin care este continuată executarea hotărârilor pronunţate de instanţele
judecătoreşti şi în afara teritoriului naţional de către alţi subiecţi oficiali. Rezultă
deci că legiuitorul, reglementând prin lege specială posibilitatea emiterii
mandatului european de arestare , recunoaşte judecătorului dreptul de dispoziţie,
după verificarea condiţiilor şi competenţelor legale cu privire la emiterea sau nu
a acestui act de cooperare juridică internaţională în materie penală. Aşa fiind,
apare inutilă şi inoportună parcurgerea unei alte proceduri jurisdicţionale în acest
sens, câtă vreme însăşi dispoziţia de arestare a parcurs etapele în care au fost
asigurate garanţiile privind dreptul la apărare şi căile de atac. De aceea, în raport
cu caracterul special al procedurii privind mandatul european de arestare, nu se
poate considera că emiterea acestui act procedural ar trebui dispusă în cadrul
unei judecăţi prealabile, finalizată printr-o încheiere, pentru că ar însemna să se
adauge la lege, ceea ce nu este admisibil.

2.2. Procedura de transmitere a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul european de

arestare prin orice mijloc sigur care permite obţinerea unei surse scrise a

9
Publicată în M. Of. nr. 161 din 16 martie 2009.
10
Adina Vlăşceanu, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 59.

4
transmiterii, în condiţii care să îi permită statului de executare să verifice
autenticitatea acestuia.
În situaţia în care prin activităţile specifice de cooperare s-a stabilit locul
unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite
mandatul direct autorităţii judiciare de executare.
Totodată, autoritatea emitentă poate să solicite introducerea
semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS).
Legea prevede că, în acest scop, se aplică dispoziţiile art. 95 al Convenţiei din 19
iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985.
Articolul 95 prevede, pe de o parte, procedura de introducere a „alertei”, iar pe
de altă parte, menţionează care sunt informaţiile esenţiale care trebuie să o
însoţească, mai exact: autoritatea care a formulat cererea de arest, dacă există un
mandat de arestare sau un alt document cu acelaşi efect juridic, natura şi
încadrarea juridică a infracţiunii, o descriere a împrejurărilor în care s-a comis
fapta penală, inclusiv data, locul şi măsura în care persoana pentru care s-a emis
alerta a participat la comiterea infracţiunii. Dacă semnalarea introdusă în SIS
este însoţită de informaţiile menţionate mai sus, aceasta echivalează cu un
mandat european de arestare.11
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut,
autoritatea judiciară emitentă efectuează cercetările necesare prin intermediul
punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de
specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.12
Potrivit art. 10 al Deciziei-Cadru nr. 2002/584/JAI, dacă nu este posibil să
se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate apela la serviciile
Interpolului pentru a comunica mandatul european de arestare. Aşadar, utilizarea
reţelei Interpol este văzută ca o modalitate posibilă de transmitere a mandatelor
europene de arestare către acele state membre care nu participă încă la SIS.

2.3. Fapte pentru care se impune predarea în baza mandatului

european de arestare

11
Alexandru Boroi, Ion Rusu, op. cit., p. 309.
12
Anca-Lelia Lorincz, Aspecte procesuale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed.
Pro Universitaria, Bucureşti, 2008, p. 47.

5
 Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de
legea statului emitent cu o pedeapsă sau măsură de siguranţă al cărei maxim este
de cel puţin un an sau atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a
pronunţat o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin 4 luni.
Pe lângă aceste fapte, legea mai precizează 32 de infracţiuni care,
indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt
sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă
privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi
supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări. Este vorba despre:
1. participarea la un grup criminal organizat;
2. terorism;
3. traficul de persoane;
4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7. corupţie;
8. fraudă, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii
Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene;
9. spălarea produselor infracţiunii;
10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11. fapte legate de criminalitatea informatică;
12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe
cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14. omorul, vătămarea corporală gravă;
15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17. rasismul şi xenofobia;
18. furtul organizat sau armat;
19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20. înşelăciunea;
21. racketul şi extorcarea de fonduri;
22. contrafacerea şi pirateria produselor;
23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

6
24. falsificarea de mijloace de plată;
25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27. traficul de vehicule furate;
28. violul;
29. incendierea cu intenţie;
30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31. sechestrarea ilegală de nave şi aeronave;
32. sabotajul.
Potrivit prevederilor Deciziei-Cadru, Consiliul poate decide în orice
moment, hotărând în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, să
adauge şi alte categorii de infracţiuni.
Pentru alte infracţiuni decât cele numerate mai sus, pedarea poate fi
realizată doar cu respectarea principiului dublei incriminări, care presupune ca
fapta pentru care s-a emis mandatul european de arestare să constituie, potrivit
dreptului statului membru de executare, o infracţiune, indiferent de calificarea
sau de elementele constitutive ale acesteia.

2.4. Condiţii speciale

În vederea executării mandatului european de arestare, statul membru

emitent poate prezenta anumite garanţii statului membru executant, în anumite
cazuri speciale. Articolul 97 din Legea nr. 302/2004 prevede trei astfel de cazuri.
Când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o
hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată persoanl şi
nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care
a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi
acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face
obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa.
De asemenea, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu o pedeapsă
sau o măsură de siguranţă restrictivă de libertate permanentă, statul de executare
este îndreptăţit să pretindă statului emitent existenţa în sistemul său juridic a

7
unor dispoziţii care să prevadă posibilitatea unei reexaminări a pedepsei la cerere
sau cel târziu după 20 de ani, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă pe care
persoana le poate solicita în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri.
Al treilea caz se referă la situaţia în care persoana solicitată este resortisant
sau rezident al statului membru de executare, iar mandatul european de arestare a
fost emis în vederea urmăririi penale sau a judecăţii. În acest caz, statul membru
de executare supuse predarea condiţiei ca după pronunţarea unei pedepse
privative de libertate, persoana solicitată să fie returnată statului de executare în
vederea executării pedepsei pronunţate împotriva sa.
În ceea ce priveşte practica judiciară română, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, prin decizia nr. 1118 din 26 martie 2008, stabileşte că aplicarea
principiului ne bis in idem (potrivit căruia nicio persoană nu poate fi judecată de
două ori pentru aceeaşi faptă) nu exclude rejudecarea cauzei privitoare la
persoana condamnată în lipsă şi, prin urmare, în cazul în care autoritatea
judiciară emitentă comunică instanţei de judecată române atât informaţii
referitoare la reglementarea principiului ne bis in idem, cât şi la reglementarea
posibiltăţii persoanei condamnate în lipsă de a obţine rejudecarea cauzei în statul
membru emitent, cerinţa prevăzută în art. 97 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
302/2004 este îndeplinită.13

2.5. Motive obligatorii de refuz în executarea mandatului european de

arestare

Legea nr. 302/2004 prevede trei situaţii în care autoritatea judiciară a

statului de executare trebuie să refuze executarea mandatului european de
arestare. Astfel, statul de executare nu va trece la punerea în aplicare a acestui
act procedural dacă infracţiunea care stă la baza emiterii mandatului este
considerată ca amnistiată în statul de executare, atunci când aceasta ar avea
competenţa să urmărească infracţiunea în temeiul dreptului său penal.
Al doilea caz de refuz obligatoriu al mandatului european de arestare este
incident în momentul în care statul membru de executare află din informaţiile
puse la dispoziţie că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un alt stat
13
Adina Vlăşceanu, op. cit., p. 64.

8
membru pentru aceeaşi faptă, iar în caz de condamnare, sancţiunea a fost
executată, se află în curs de executare sau nu poate fi executată în conformitate
cu dreptul statului de condamnare. Aşadar, ne aflăm în prezenţa principiului ne
bis in dem, care necesită o interpretare uniformă în cadrul Uniuii Europene.14
Nu în ultimul rând, al treilea motiv obligatoriu de refuz al executării
mandatului european de arestare se referă la situaţia în care persoana care face
obiectul mandatului nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru
faptele aflate la originea mandatului, în temeiul dreptului statului membru de
executare.

2.6. Motive facultative de refuz în executarea mandatului european de

arestare

Alineatul 2 al art. 98 din Legea nr. 302/2004 prevede nouă situaţii în care
autoritatea judiciară a statului de executare poate refuza punerea în executare a
mandatului european de arestare:
- când fapta săvârşită nu este una dintre cele prevăzute în art. 96 alin. (2)
din Legea nr. 302/2004 şi nu constituie infracţiune conform dreptului statului
membru de executare. Îm mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de
vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi
refuzată pe motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de
impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite,
de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
- când persoana solicitată este urmărită penal în statul mebru de executare
pentru aceeaşi faptă care stă la baza mandatului european de arestare;
- când autorităţile judiciare din statul de executare au decis fie să nu
înceapă urmărirea penală pentru fapta care face obiectul mandatului european de
arestare, fie să pună capăt;
- când există autoritate de lucru judecat;
- când s-a prescris acţiunea penală sau pedeapsa în conformitate cu dreptul
statului membru de executare;
14
Norel Neagu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p. 84.

9
 - când persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceeaşi faptă de o
ţară terţă, dacă sentinţa a fost executată, se află în curs de executare în acel
moment sau nu mai poate fi executată conform dreptului ţării de condamnare;
- când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse sau unei măsuri de siguranţă privative de libertate, iar persoana căutată
este resortisant sau rezident al statului de executare şi rămâne să execute
pedeapsa în statul executant, cu angajamentul statului că pedeapsa sau măsura de
siguranţă să fie executată în conformitate cu dreptul său intern;
- când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care au fost
săvârşite în întregime sau parţial pe teritoriul statului membru de executare sau
într-un alt loc considerat ca atare în conformitate cu dreptul intern al statului de
executare;
- când infracţiunea la care se referă mandatul european de arestare a fost
săvârşită în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului
membru de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleaşi infracţiuni
săvârşite în afara teritoriului său.

Potrivit deciziei nr. 3141 din 12 iunie 2007 a ÎCCJ, în temeiul art. 88 alin.
(2) lit. g) din Legea nr. 302/200415, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară
română de executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare
când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare s-a prescris. 16 Refuzul executării
actului procedural constituie o facultate a instanţei şi, prin urmare, aceasta poate
dispune executarea mandatului, chiar dacă termenul de prescripţie a răspunderii
penale pentru infracţiunea pe care se întemeiază s-a împlinit potrivit legii penale
române. În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanţa de
judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competenţa de a stabili
prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în
mandat şi de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de
prescripţie a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul s-a
împlinit conform legii penale române.

15
După republicarea Legii nr. 302/2004, dispoziţia legală este prevăzută de art. 98 alin. (2) lit. g).
16
Adina Vlăşceanu, op. cit., p. 66.

10
3. Concluzii

Mandatul european de arestare este un instrument important pentru

prinderea infractori, dar statele membre trebuie să se asigure că acesta este
utilizat corect. Guvernele naţionale trebuie să îşi consolideze încrederea
reciprocă în sistemele lor judiciare pentru ca mandatul european de arestare să
funcţioneze chiar şi mai eficient. Având în vedere implicaţiile importante din
perspectiva drepturilor fundamentale, mandatele europene de arestare nu trebuie
emise în mod mecanic sau automat, pentru infracţiuni care nu prezintă o
importanţă deosebită (de pildă, furtul unei biciclete), ci doar pentru acele
infracţiuni care prezintă un grad ridicat de periculozitate.
Deşi, potrivit datelor statistice, mandatul european de arestare se bucură de
un adevărat succes în ceea ce priveşte metoda eficientă de extrădare a suspecţilor
dintr-un stat membru al UE în altul, trebuie să recunoaştem că modul în care
acesta funcţionează ar putea fi îmbunătăţit. Pe de o parte, este necesar ca
Comisia să intervină prin adoptarea de norme suplimentare, pentru a asigura
accesul la asistenţa juridică prin intermediul unui avocat şi dreptul de a comunica
atât cu membrii familiei, cât şi cu angajatorii, iar pe de altă parte, statele membre
trebuie să se asigure de faptul că sistemul nu este compromis de emiterea mai
multor mandate de arestare pentru infracţiuni care nu prezintă o importanţă
deosebită. Înainte de emiterea unui mandat european de arestare, autorităţile
judiciare ale statelor membre ar trebui să ţină seama de gravitatea infracţiunii, de
durata pedepsei, precum şi de costurile şi beneficiile executării unui mandat de
arestare.

Bibliografie
Cursuri, monografii

1. Boroi Alexandru, Rusu Ion, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2008
2. Lorincz Anca-Lelia, Aspecte procesuale privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2008

11
3. Neagu Norel, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
4. Stroe G., Mandatul de arestare european. Dreptul românesc în condiţiile post-aderării la
Uniunea Europeană, vol. V, Institutul de Cercetări Juridice, Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti,
2007
5. Tudor G., Constantinescu M., Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice şi practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
6. Vlăşceanu Adina, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Articole şi studii

1. Morar I. C., Mandatul european de arestare. Context European şi Intern, în Curierul

Judiciar nr. 4/2005
2. Radu F. R., Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării
şi predării infractorilor, în Dreptul nr. 9/2007

Surse web

1. http://www.cdep.ro
2. https://e-justice.europa.eu

12