Sobieski şi românii

de CostacheNegruzzi

Momentele subiectului

În expoziţiune se fixează cadrul, timpul şi principalele personaje. Pe la sfârşitul lui

septembrie 1686, armata poloneză condusă de regele Sobieski, înfrântă pentru a doua
oară de turci şi de tătari se întoarce istovită şi înfometată. Este descrisă,îin continuare,
înfăţişarea armatei poloneze .Oastea ce se îndrepta spre cetate, în drumul ei spre casă,
era doar rămăşiţele armatei lui Sobieski, ,,vestitul rege al Poloniei, fala leşilor, eroul
creştinătăţii, mântuitorul Vienei", care fusese nevoit pentru a doua oară a se retrage
din faţa moldovenilor.

Obsedat de gândul înfrângerii, se trezeşte în faţa cetăţii Neamţului, aparutaă pe

sprânceana" unui deal, înălţându-se trufaşă dinaintea regelui care hotărăşte să ia
cetatea cu asalt, încurajat de linguşeala groasă, a hatmanului Pototki care stătea în
stânga regelui şi care-i spuse că la vreme de război"aici, domnii Moldovei", obişnuiau
să-şi trimită averile". Această parte reprezintă intriga.

Desfăşurarea acţiunii. În cetate erau nouăsprezece ostaşi, tineri şi bătrâni, gata să o

apere cu preţul vieţii. Solul polonez de pace nu a schimbat voinţa străjerilor.
Înfruntarea verbală dintre români şi leşi reliefează ideea ca înţelepciunea şi dragostea
de glie triumfă în faţa orgoliului şi a jafului. Răspunsul dat solului polonez de cel mai
bătrân dintre ei este demn, înţelept şi colorat, totodată, de ironie:
,,-Du răspuns M(arieI) sale, zise bătrânul, ca laude şi îngroziri de aste am mai auzit
noi, şi tot nu ne-am spariet/Mai bine M(ariA) sa şi-ar căuta de drum şi ar da pace
unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una, cu
două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul
din pusce, pre care i-1 vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai osteneasca să vie
înăuntru".
Polonezii asediază cetatea timp de cinci zile. Plăieşii lupta eroic, vreme în care din
rândul polonezilor au pierit mulţi ostaşi şi ofiţeri, dar şi dintre români, zece au trecut
hotarul veşniciei, iar alţi trei, printre care şi bătrânul, erau răniţi. în aceste condiţii în
care doar şase luptători erau întregi, praful de puşcă şi merindele se sfârşiseră,
bătrânul plăieş hotărăşte: ,,-Daca-i aşa, apoi mani dimineaţa urcă-te pe poartă şi
leagă în vârful sanetii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea cu tocmeala să ne
lase slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi"
Primind condiţiile, trufaşul rege Sobieski care-şi înşirase armata în două rânduri
lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana", este cuprins de mânie când vede
ieşind din cetate doar nouă oameni, dintre care trei duceau pe umerii lor pe alţi trei ce
erau răniţi.
Acţiunea atinge punctul culminant:
Simţindu-se jugnit de numărul mic al românilor care au îndrăznit să i se opună,
regele porunceşte să fie spânzuraţi.

Deznodământul aduce însă o rezolvare care ne surprinde plăcut, pentru că autorul îşi
realizează personajul ţinând seama de înţelepciunea şi umanitatea lui lablonovski
-celalalt hatman al regelui- care-i arăta că aceşti viteji" nu şi-au făcut decât datoria
lor, datorie patriotică şi vrednică de toată laudă, şi că au avut norocirea a câştiga
făgăduinţa marelui Sobieski de a fi lăsaţi slobozi şi nesuparati de nimeni. Sobieski
ca deşteptat din somn" mulţumeşte vrednicului său tovarăş de arme ca 1-a oprit a
face o faptă defăimată"(urâtă, condamnabilă). Apoi, întorcându-se către romani,
rosteşte:,,Voinicilor, zise, sunteţi slobozi; mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi
fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia."