Temele la cursul de teologie și știință

Alienarea conștiinței religioase. Riscurile deturnării dialogului dintre

teologie și știință în contextul ideologic actual:
1. Domnia ideologiilor în contextul culturii post-moderne actuale: pag 237
din cartea Adevăr și demonstrație:

În ultimii ani au existat mai multe discuții privind articularea culturii moderne la
cea post-modernă, delimitarea și precizarea trăsăturilor specifice fiecărei culturi.
Bineînțeles că asemenea dezbateri au atins și problematica științei post-moderne.
Caracteristic pentru știința post-modernă este eliberarea de concepte ale adevărului
obiectiv. O noțiune fundamentală este cea de esențialitate. Știința post-modernă
revoluționează în termeni de acceptarea non- liniarității și a discontinuității .
Științele post-moderne insistă asupra rețelei dinamice între întreg și parte. În locul
entităților individuale sunt conceptualizate interacțiunile . Astfel se conturează o
strânsă interdependență între domenii. Această paradigmă recuperează din
sombolul reprezentărlo integrative ale tradițiilor culturale. Științele post- moderne
transsgresează frontierele între discipline uzitează adesea o terminologie care este
proprie mai ales filosofiei.
Prin știința modernă se dezvoltă raționalitatea tehnicizantă, dusă la extrem
în societatea informațională de astăzi.
Post-modernismul a avut de umplut prin urmare un prea mare gol lăsat de
modernism, cu care părea să nu poată concura. Conflictul dintre cele două era de
fapt conflictul cu istoria și instituțiile disciplinare care sufereau schimbări, iar
acest lucru se poate vedea în orice domeniu dar mai ales în arhitectură, care este
legată material și ideologic de lume și unde spre deosebire de alte domenii ale
artei, arhitectul trebuie să-și realizeze viziunea. Critica postmodernismului era o
descărcare a faptului că arhitecții au fost primii care au trebuit să se resemneze în a
combina arta cu tehnologia, precum și medicii chirurgi.
Prin știința modernă se dezvoltă raționalitatea tehnicizantă, dusă la extrem în
societatea informațională de astăzi. Prin acest tip de raționalitate tehnică nu este
diluată doar capacitatea vederii, a minții, dar se constată și o serioasă avarie în
procesul reflecției.
Gândirea este alienată prin divertismentul și calculul tehnicist mediului
tehnologic de astăzi, gândul fiind redus la secvență planificată într-un sistem de
procedui în vederea asigurării unei eficiențe și productiviăți recent din societatea
informațională.
Identitatea și demnitatea omului sunt profund lezate, iar gândirea sa iremediabil
alienată prin această muncă și rațiune tehniciste.

1
 Raționamentul tehnicizant distruge uimirea ca resort profund de activare a
puterilor cunoașterii. Demnitatea lucrului este schimonosită, prin incapacitatea de
a vedea rostul său profund, dincolo de raportare utilitaristă. Vederea adevărului
lucrurlui a fost obstrucționată de orbirea datăde o atitidunie bazată pe încrederea în
sine consolidată prin calcul și organizare , urmărindu-se strict o eficiență de ordin
practic.
Construirea unei științe noi și progresiste se face într-un context al democratizării
radicale a tuturor aspectelor vieții sociale, economice, politice și culturale. Știința
post-modernă trebuie să fie familiarizată marelui public . Opțiunea post-modernă
pentru o știință deschisă, permeabilă unei unificări un multiplu forme de
cunoaștere implică și riscul unor sincretisme.

2. Neomarxismul cultural – factor al disoluției memoriei identității. Pag

99 din cartea TS:

Începând cu secolul XX ideologii devastatoare ( precum comunismul ) s-au

revendicat prin știință ( știința marxistă). Discursul ideologic are un caracter de
legitimare, spre deosebire de cel științic care este descriptiv. O poziție ideologică
derivă dintr-o reprezentare a lumii care motivează și legitimează anumite practici
umane. Scopul unui discurs ideologic nu este de a descrie și de a analiza
funcționarea lumii, ci de a realiza și a întăricoeziunea unui anumit grup social.
Discursul științifc poate critica pozițiile ideologice. Stiința nu poate critica
global ideologiile , ci mai degrabă pot propune rezultate locale și particulare în
contextul unei anumite ideologii,
Interacținea cu mediul social se face într- o mare măsură prin mediatizarea
rezultalor științei.
Direcționarea cercetării doar în funcție de eficiența economică , politică sau
militară diluează identitatea științei.

3.Ateismul ( Cartea Adevăr și demonstrație pag.97 , si cursul teologie

fundmanetală ):

2
Sensul ateismului lui Hawkins în cele din urmă ajunge să se reducă fie la
materialism-universul material-, fie la propria minte. Hawkins, inclusiv când
invocă mintea lui Dumnezeu și asociază în mod luciferic cu propria minte .
Ateii susțin că Dumnezeu nu există. Ei nu acceptă nici un Dumnezeu în lumea
aceasta, nici dincolo de existența de aici. Ateii nu își bzează opțiunea doar pe o
atitudine negativistă de a contesta consecvent existența lui Dumnezeu, ci propun și
o sumă de argumente care să arate că Dumnezeu nu există.
O primă categorie este dată de argumentele cosmologice. Filosoful Bertrand
Russell arată că principiul cauzalității duce la o regresie infinită. El spune că dacă
lumea nu are nevoie de cauză atunci și Dumnezeu are nevoie de o cauză. În caz
contrar se ajunge la o regresie infinită. Jean Paul Sartre arată șă principiul
cauzalității conduce la o ființă imposibilă care se cauzează singură.
Mai sunt numeroase argumente de ordin moral care infirmă existența lui
Dumnezeu. La sfârșitul secolului XVII, Pierre Bayle enunță argumentul clasic
îmotriva teismului, plecând de la realitatea răului. Camus susține că teismul este
contrar umanitarismului, deoarce a fi umanitar înseamnă a lupta împotriva plăgilor
trimise de Dumnezeu ca pedepse pentru păcatele oamenilor. Deci nu există un
Dumnezeu teist de o bunătate perfectă. În general argumentele morale ale ateilor
manipulează suferința ( în mod special cea a inocenților), folosind-o ca o armă
împotriva lui Dumnezeu.
Nici unul din argumentele ateiste nu prezintă o consistență inatacabilă din punct
de vedere logic și existențial. Ca și concepție despre lume și viață. Ateismul oferă
o explicație insufiecientă referitoare la realitatea existenței. Sunt o seamă de
contradicții interne ale raționamentelor ateiste. Ateismul nu oferă nici o soluție la
întrebărilr metafizice fundamentale.

3. Nihilismul este poziția filosofică, care susține că Ființa, în special trecutul  și
prezentul existenței umane, este fără sens obiectiv, scop, adevăr clar, sau
valoare esențială. Acesta afirmă că nu există nici o dovadă rezonabilă de
existența unui cârmuitor superior sau a unui creator, că nu există o
"moralitate adevărată", și că eticile seculare obiective sunt imposibile. Prin
urmare, într-un anume sens,  viața nu are nici un adevăr și nici o acțiune care
să fie  de preferat în mod obiectiv oricărei alteia.

Termenul "nihilism" a fost popularizat pentru prima dată de romancierul

3
Ivan Turgheniev (1818-1883). Mișcări de artă, cum ar fi dadaismul și
futurismul, și mișcări filosofice, cum ar fi existențialismul,
postmodernismul, poststructuralismul și deconstructivismul au fost toate
identificate de comentatori ca "nihiliste" la momente diferite în contexte
diferite. Nihilismul diferă de Scepticism prin aceea că Scepticismul nu
respinge complet afirmaţiile adevărului, ci respinge numai acele afirmații la
care există dovezi empirice insuficiente pentru a le sprijini.

Nihilismul este cel mai adesea asociat cu filosoful german Friedrich

Nietzsche, deși el nu a susţinut de fapt niciodată Nihilismul ca un mod
practic de viață și a fost de regulă un critic veritabil al acestuia. El a fost,
totuși, unul dintre primii filosofi care au studiat nihilismul pe larg. Critica lui
Nietzsche cu privire la  nihilism s-a bazat în principal pe aceea că acesta
poate deveni o credință falsă, și să determine oamenii să se debaraseze de
orice speranță cu privire la rostul lumii și, astfel, să inventeze o măsură
alternativă compensatorie cu o semnificație oarecare. De asemenea, el
afirmă că Nihilismul este un rezultat al valorificării noţiunilor "superior",
"divin" sau "metafizic" (cum ar fi Dumnezeu), care nu se transformă  în
valoarea noţiunilor "de bază", "umane" sau "pământeşti", și că orice formă a
idealismului, după ce a fost respinsă ca idealistă, duce la nihilism. Potrivit
lui Nietzsche, singura situaţie în care nihilismul poate fi învins este atunci
când  o cultură poate avea o temelie adevărată pe care să prospere.

În mod similar, Jacques Derrida, a cărui mișcare, Deconstructivismul, este

frecvent etichetată ca nihilistă, nu a făcut el înşusi afirmaţiile care îi sunt
imputate. De fapt, Deconstructivismul poate fi văzut nu ca o negare a
adevărului, ci ca o negare a capacității noastre de a cunoaşte adevărul (de
4
exemplu, acesta face o afirmaţie epistemologică, spre deosebire de afirmaţia
ontologică sau metafizică a nihilismului).

Nihilismul este una dintre puținele ramuri ale filosofiei, care admite
posibilitatea nimicului absolut. Prin realizarea a trei ipoteze plauzibile -
aceea că există un număr finit de obiecte în lume; că fiecare dintre aceste
obiecte sunt contingente (de exemplu, că, deși există, s-ar putea să nu fi
existat); și că obiectele sunt independente (de exemplu, non-existența unui
singur lucru nu necesită existența a orice altceva - deci prin aplicarea
"argumentului scăderii" înseamnă că fiecare obiect contingent poate fi scăzut
din lume, unul câte unul, până când absolut nimic nu mai rămâne. Cu toate
acestea, nu este clar faptul că ipoteza independenței este justificată, iar în
practică (fie că este un experiment imaginat în gând, fie că este în lumea
științifică grea a fizicii particulelor) scăderea unui obiect dintr-un anumit
scenariu are, de fapt, repercusiuni, oricât de mici, pentru lume ca întreg. Mai
degrabă, nimicul pare a fi o limită sau asimptotă care poate fi abordată, dar
niciodată atinsă total.

Tipuri de nihilism

Nihilismul metafizic (sau Teoria petei):

Aceasta este teoria că ceea ce există nu sunt obiecte sau că obiectele nu
există, și, prin urmare, realitatea empirică este o iluzie, sau, mai bine zis,
teoria că aici nu ar fi fost obiecte deloc (de exemplu, că aceasta este o
posibilă lume în care nu există obiecte, deloc). (Un obiect, aici, este un
lucru, o entitate sau o ființă care poate avea proprietăți și generează relații cu
alte obiecte.) Această poziție a fost atribuită în mod diferit la filosofi, cum ar
5
 fi Parmenide, Buddha, hindusul Advaita Vedantins și Immanuel Kant.

4. Nihilismul mereologic (sau Nihilismul compoziţional):

Aceasta este poziția prin care nu există obiecte cu propriile părți, (și, prin
corolare, obiectele existente în timp nu au părți temporale), ci există doar
construcţii de bază (de exemplu electroni, quarcuri). (Mereologia este teoria
relațiilor dintre părţi şi întreg, și relațiile dintre o parte şi altă parte dintr-un
întreg). Aceste mici construcţii sunt elemente individuale și separate, care nu
se unifica niciodată sau se întâlnesc împreună într-o creatură non-
individuală. În cazul în care blocurile construcţiei în realitate nu compun nici
un produs integral, atunci întreaga realitate nu implică nici un produs întreg,
chiar dacă noi putem să credem că este întreg. Astfel, lumea pe care o vedem
şi o experimentăm, care pare a fi plină de obiecte cu părţi componente, este
un produs al percepției greșite a oamenilor. Un filozof care a pledat pentru
ceva apropiat de nihilismul pur mereologic este Peter Unger, în lucrările sale
"Nu există lucruri obișnuite" și "Eu nu exist".

Nihilismul parţial:
Unii filosofi susțin că numai obiecte de un anumit tip au părţi
componente. O astfel de poziție este Organicismul, care consideră că ființele
vii sunt compozite (adică obiecte care au părți componente) și, prin urmare,
există, dar nu există alte obiecte cu părţi componente, precum și toate
celelalte obiecte pe care le considerăm compozite (de exemplu, scaune,
planete, etc ) prin urmare, nu există. Cu toate acestea, Organicişti precum
Peter van Inwagen care susține că, chiar dacă nu există nici un astfel de lucru
ca o masă, există simplele "aranjate în mod înţelept sub forma unei mese"

6
 (blocuri ale construcțiilor de bază).

Nihilismul moral 
Este punctul de vedere meta-etic că pretențiile etice sunt, în general, false.
Se susține că nu există fapte morale obiective sau propoziții adevărate - că
nimic nu este din punct de vedere moral bun, rău, greşit, drept, etc - pentru
că nu există adevăruri morale (de exemplu, un nihilist moral ar spune că
crima nu este greșită, dar nici nu este dreaptă). Filosofia lui Niccolo
Machiavelli este uneori prezentată ca un model al nihilismului moral, dar
care este extrem de discutabil pentru ca el a fost în mare parte discret pe
probleme morale și, în cazul în care a făcut-o, a prezentat o alternativă la
teoriile etice din zilele lui, mai degrabă decât o respingere totală a întregii
moralităţi.Nihilismul- ideologie dominant actuală:

Nihilismul este de asemenea o caracteristică atribuită unor perioade:

Și alții au numit postmodernitatea o epocă a nihilismului, iar unii

teologi creștini, precum și alte personalități religioase afirmă că postmodernitatea
și multe aspecte ale modernității reprezintă respingerea lui Dumnezeu și astfel sunt
nihiliste.

5. Riscurile conturării unei gnoze sincretice, folosindu-se ca pretext dialogul

dintre teologie și știință Din TS-pag 475 ):

Este recunoscută în contemporaneitate, în cadrul epistemologiei științifice,

insuficiența găndirii dualiste, exclusivitate, de tip cartezian. Cercetările din
multiple domenii ale științei contemporane subliniază necesitatea relaționării
interne între subiectul cunoscător și obiectul cunoscut, și, deopotrivă, a unei
7
gândiri holiste care să integreze diferitele niveluri ale realității complexe. Știința
contemporană nu se mai bazează exclusiv pe gândire analitică și experiment
empiric, ci prezintă o deschidere prin acceptarea complementarității altor forme de
cunoaștere. Țn acest sens, în contextulo epistemologic interdisciplinar
contemporan, cunoașterea religioasă poate fi văzută ca partener. Însă dialogul
dintre teologie și știință, pentru a fi autentic, presupune o maaximă prudenșă pentru
a nu fi deturnat și folosit ca pretext pentru conturarea unei cunoașteri de tip gnoză.
Sincretismull gnostic constituie atentatul cel mai grav la adresa diaologului dintre
teologie și știință, printr-o dublă pierdere de identitate și de adevăr.

Ancorarea reală în cadrl gnoseologiei patristice permite dobândirea unui

discernământ duhovnicesc prin care se poate înțelege mai bine finalitate
cunoașterii teologice. Gnoseologia patristică arată în mod elocvent că întotdeuna
cunoașterea teologică răspunde uneor nevoi concrete și are ca finalitate experiența
duhovnicească.Cunoașterea este o expresie a experienței duhovnicești- eclsiale și
ea trebuie să contribuie la întărirea acestei experiențe. Din acest punct de vedere,
inclusiv dogma este o expresie a experienței eclesiale, fiind în directă continuitate
cu viața mistică a Bisericii.. În felul acesta , cunoașterea ortodoză se opune gnozei.

8
9