Capitolul VIII

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării

A interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei
juridice alese de legiuitor. Uneori legea poate crea neclarităţi şi dă
naştere la interpretări diferite, situaţie faţă de care se ridică întrebarea
legitimă care anume a fost intenţia legiuitorului. Legea - se spune ca are
un "spirit" şi o "literă". Spiritul legii este tocmai intenţia legiuitorului,
scopul pe care acesta l-a urmărit editând norma juridică, iar litera legii
este forma în care legiuitorul a înţeles să-şi exprime intenţia şi scopul
avut în vedere. Întrucât nu de puţine ori litera legii nu este suficient de
clară, se cercetează spiritul ei.

Prin interpretare desemnăm procesul intelectiv de explicare a

unui text obscur, iar prin interpretarea normelor juridice înţelegem
totalitatea procedeelor intelectuale care ajută la definirea şi înţelegerea
într-o situaţie dată a unei norme juridice pentru aplicarea sa concretă şi
corectă.

În literatura juridică1, s-a făcut distincţie între interpretare în

sens larg - prin care s-ar urmări înţelegerea în sens lingvistic a fiecărei
expresii formulate şi în sens restrâns, care intervine în cazul în care apar

1Note bibliografice

A se vedea, J. Wroblewaki, La role des principes du droit dans la theorie et

ideologie de l'interpretation juridique", 1984, p.13

1
îndoieli asupra sensului fiecărei expresii lingvistice într-o situaţie dată,
iar interpretarea urmează a se raporta la determinarea sensului acestei
expresii.

Este cert că orice normă trebuie interpretată oricât ar părea de

simplă sau de clară. Spre exemplu, norma referitoare la bunurile pe
care soţii le-au dobândit de-a lungul căsătoriei, o normă aparent simplă,
a dat naştere atâtor discuţii în literatură şi unor soluţii diametral opuse
în jurisprudenţă, fapt ce a determinat necesitatea ca fostul Tribunal
Suprem să intervină şi să unifice practica judiciară din domeniu prin
numeroase decizii de îndrumare.2

Instituţia juridică a interpretării dreptului pozitiv a primit de-a

lungul timpului în doctrina juridică denumiri diferite. Iniţial, literatura
juridică a vorbit despre "interpretarea legii", apoi de "interpretarea
dreptului" şi mai nou de "interpretarea normelor juridice". Dacă la
început "interpretarea legii" avea în vedere interpretarea legii în sens
larg, cuprinzând atât interpretarea legii cât şi a celorlalte acte
normative, treptat sfera de cuprindere a noţiunii s-a îngustat, în prezent
înţelegând prin acest concept strict interpretarea legilor, ca principal
izvor de drept.

"Interpretarea dreptului" a avut în vedere iniţial interpretarea

dreptului cutumiar şi a celui creat de judecători în soluţionarea cauzelor
deduse judecăţii, pentru ca mai târziu să reflecte atât dreptul scris cât şi
cel nescris. În sistemul nostru de drept, prin această expresie este
înţeleasă activitatea de interpretare a dreptului creat de diferite
organe, respectiv a dreptului scris. Alături de această noţiune şi
sinonimă cu ea se utilizează şi expresia de interpretare a normelor
juridice. Nemaiavând înţelesul de interpretarea a dreptului cutumiar şi

2 Decizia T.S. nr. 2/1958, Decizia T.S. 19/1960, Decizia T.S. 537/1961 etc.

2
a celui creat de judecători, conceptul de interpretare a dreptului se
referă la fel ca şi cel de interpretare a normelor juridice la activitatea de
interpretare a tuturor normelor care împreună alcătuiesc dreptul scris.

Dată fiind generalitatea normelor juridice, procesul intelectiv

de interpretare este necesar din mai multe motive, şi anume:

a) Norma juridică are un caracter general, impersonal, de

aplicabilitate repetată, la un număr nedefinit de persoane. Pentru acest
motiv, oricât de riguroasă ar fi exprimarea ei nu poate avea în vedere
toate situaţiile posibile care pot apărea în viaţa socială şi de aceea, pentru
aplicarea la cazuri concrete este necesară interpretarea prevederilor ei de
către cei chemaţi a aplica dreptul. Este fără dubiu că dezideratul legilor
care să prevadă cât mai multe situaţii concrete este un ideal greu de
atins, dar chiar şi dacă şi-ar propune acest lucru, nici un legiuitor nu va
reuşi să prevadă toate cazurile în care ar putea deveni incidente
prevederile ei.
Pentru acest motiv, actele normative trebuie să rămână la un
anumit nivel de generalitate, iar pentru implementarea lor corectă,
revine un rol important interpretării juridice.

Constatând diversitatea infinită a situaţiilor care se pot întâlni,

Portalis remarca faptul că "a prevedea totul este imposibil de atins.
Nevoile societăţii sunt atât de extinse încât este imposibil pentru
legislator să prevadă totul".

b) Necesitatea interpretării normelor juridice rezidă în modul

concis, concentrat la maximum de exprimare a conţinutului lor, fapt ce
face necesară dezvăluirea scopului normelor şi a sferei de aplicare a
acestora. Legiuitorul foloseşte o formulare a normei care permite
organului de aplicare să dezvăluie întreaga gamă de situaţii avute în
vedere la elaborarea acesteia. Spre exemplu, menţiunea de a aprecia

3
dacă "scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia",
stipulată de Codul penal, lasă un câmp larg de interpretare
judecătorului chemat a individualiza pedeapsa aplicată unui inculpat:
fie în regim de penitenciar, fie de muncă corecţională sau de
suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate. Astfel de
situaţii reglementate generic de legiuitor în articolul menţionat, sunt
frecvent întâlnite în practică, instanţei revenindu-i rolul de a interpreta
în fiecare caz în parte, posibilitatea sau aprecierea referitoare la
atingerea scopului pedepsei aplicate prin executare în regim de
penitenciar sau nu, desigur cu îndeplinirea şi celorlalte prevederi legale
menţionate de text.

c) Interpretarea apare necesară datorită modului de redactare

a textelor normative. Stilul, limbajul, conceptele utilizate de legiuitor
pot crea nelămuriri, adeseori anumite cuvinte sau expresii având un alt
înţeles decât acestea îl au în vorbirea curentă. Spre exemplu, în limbajul
curent a avea, a deţine sau a poseda exprimă acelaşi lucru însă, în
înţelesul codului civil semnificaţia fiecăruia are un alt sens: "a avea"
presupune toate cele trei prerogative (posesia, folosinţa, dispoziţia), "a
poseda" înseamnă a deţine lucrul altuia şi a te comporta faţă de acesta
ca proprietar, iar " a deţine" semnifică stăpânirea unui lucru pentru
altcineva. "Teritoriu", "familie", "funcţionar" etc., în vorbirea curentă şi
din punct devedere juridic au înţelesuri diferite. Uneori conceptele pot
avea semnificaţii cu consecinţe juridice diferite în ramuri de drept
diferite, spre exemplu noţiunile de culpă, victimă, leziune, etc. în
dreptul penal şi în dreptul civil.

Necesitatea interpretării derivă şi din problemele care apar

legate de redactarea gramaticală a textului, de poziţia cuvintelor în text,
de folosirea semnelor de punctuaţie, topica frazei având semnificaţii
juridice.

4
 Când legiuitorul utilizează termenii într-un sens diferit de cel
uzual este obligat a-i defini, reformulându-i spre a corespunde voinţei
interne: spre exemplu conceptul de competenţă semnifică uzual
"capacitatea care conferă autoritate într-un anumit domeniu", iar din
punct de vedere juridic este "totalitatea atribuţiilor unui organ". Aşadar
se prezumă că termenul folosit are înţelesul uzual, iar în cazul în care
acesta are alt sens, legiuitorul trebuie să-l definească pentru orice
abatere de la sensul comun.

Atunci când termenii sau expresiile au un înţeles perimat, în

vederea actualizării lor, în conformitate cu terminologia consacrată de
dispoziţiile legale în vigoare şi pentru corelarea cu normele ortografiei
române, legiuitorul poate să-i înlocuiască tocmai pentru a nu da naştere
unor interpretări diferite. Spre exemplu, prin Ordonanţa de urgenţa a
Guvernului nr. 138/2000 s-au înlocuit unii termeni: ajutor de primar cu
viceprimar, mişcător cu mobil, nevârstnic cu minor, tălmaci cu
interpret, vârstnic cu major, nemişcător cu imobil, despărţenie cu divorţ
etc.

d) În momentul edictării unei norme juridice nu este posibil a fi

prevăzute situaţiile noi care vor apărea şi cărora trebuie să li se aplice
reglementări juridice. Un principiu fundamental al sistemului de drept
este că acesta nu poate avea lacune, în sensul că, orice situaţie de fapt
are întotdeauna o normă ce-i corespunde în ordinea juridică. Potrivit
art. 5 alin 2 din codul civil român, judecătorul nu poate refuza
judecarea unei cauze pe motiv că legea nu o prevede sau este lacunară,
neclară sau tace, întrucât s-ar face vinovat de denegare de dreptate.
Interpretarea este obligatorie şi este datoare să acopere "lacunele"
legii.

5
 e) Necesitatea interpretării normelor juridice este dictată şi de
tendinţa excesivă de normare a noilor relaţii sociale, în numele ideii de
creare a statului de drept, tendinţă ce a dus la o inflaţie legislativă.
Neavând timpul necesar de cristalizare, coordonare şi corectă
redactare, în legislaţie pot apărea contradicţii, fie în cuprinsul aceluiaşi
act normativ, fie între dispoziţiile unor acte diferite cu forţe juridice
deosebite, ori chiar cu principiile generale ale legii fudamentale sau ale
dreptului. Rolul interpretării este acela de a elimina aceste inadvertenţe
şi contradicţii în contextul respectării principiului ierarhiei actelor
normative şi care în fapt dă dreptul judecătorului de a soluţiona
conflictul de norme lăsând neaplicat un act normativ situat pe o poziţie
inferioară în ierarhia izvoarelor de drept.

Pentru a fi cunoscută şi corect aplicată, norma trebuie aşadar

coroborată cu toate celelalte şi înţeleasă ca o parte componentă a
sistemului de drept.

f) Interpretarea normelor juridice apare strict necesară în

contextul în care în procesul de realizare a dreptului se impune a stabili
dacă norma nouă a abrogat expres sau tacit, total sau parţial o normă
anterioară.

g) Interpretarea normelor juridice mai este necesară atunci

când trebuie determinate natura şi caracterul unei norme juridice spre
a stabili dacă aceasta este prohibitivă, onerativă sau permisivă, dacă
termenul stipulat de ea este de decădere sau este extinctiv, supus
întreruperii sau suspendării.

Procesul aplicării dreptului este la rândul său piatra de

încercare a justeţei normei şi a eficienţei normei. 3
3 A se vedea, S. Imre, Interpretarea normelor juridice, Editura Academiei
Bucureşti, 1964, p.21

6
 Definind conceptul interepretării normelor juridice vom reţine
că reprezintă operaţiunea logică raţională care se desfăşoară conform
anumitor reguli şi cu metode specifice dreptului şi care constă în
clarificarea conţinutului normelor juridice, în vederea aplicării unitare
pe întreg teritoriul ţării şi în mod echitabil faţă de toţi destinatarii. 4

2. Obiectul interpretării
Referitor la obiectul interpretării normelor juridice, literatura
de specialitate a avut opinii diferite.

Însuşi conceptul de interpretare a avut istoria sa proprie.

Justinian proclamase că este singurul care poate să interpreteze

legile, fapt ce a făcut ca orice interpretare privată să fie prohibită şi să
fiinţeze doar interpretarea imperială.

Se spune apoi că Napoleon a afirmat la apariţia primelor

comentarii legate de monumentalul său Cod civil, "Mon code este
perdu" (Codul meu este pierdut). În preajma pregătirii revoluţiilor
burgheze se aprecia că legea este suverană şi reflectă trebuinţele
naţiunii, judecătorii respectând litera legii şi eliminând orice încercarea
de interpretare.

În dreptul anglosaxon unde dreptul judiciar şi cutuma judiciară

sunt recunoscute ca izvoare de drept, interpretarea dreptului este
relativ mai liberă, iar în dreptul francez se admite că legiuitorul nu
poate şi nici nu trebuie să prevadă totul. În dreptul contemporan se

4 A se vedea, I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Risoprint,

2000, Cluj Napoca, p.165

7
recunoaşte şi se subliniază importanţa şi necesitatea interpretării
normelor juridice.

Teoriile exprimate pe această temă în literatură au fost:

- concepţia exegetică care a considerat că dreptul este pe de-

antregul conţinut în legea scrisă, iar interpretul, juristul neavând
decât să caute semnificaţia pe care textul o conţine, să facă exegeza
textului pentru a descoperi voinţa legiuitorului;
- concepţia "evoluţionistă" legată de curentul sociologic din gândirea
juridică, a revendicat o pretinsă libertate a interpretării în care îşi
trăieşte propria viaţă; odată intrată în vigoare, legea se
îndepărtează de la voinţa legiuitorului şi poate fi interpretată în
funcţie de condiţiile social istorice ale epocii în care se aplică. Nu se
admitea însă ca judecătorul, prin interpretarea legii să contrazică
textul acesteia, sau să trădeze voinţa legiuitorului. H. Levy Bruhl
adept al viziunii sociologice a dreptului, a argumentat posibilităţile
de liberă interpretare a juristului astfel: "Nu trebuie să-i blamăm pe
jurişti dacă deturnând un text de la sensul său primar, o fac, după
cum este de cele mai multe ori cazul, pentru a permite darea unei
soluţii mai echitabile cazului ce le este dat. Făcând o lejeră entorsă
moralităţii vulgare ei se pun în serviciul unei moralităţi superioare."
- teoria autonomiei textelor care a fost elaborată de Pierre
Pescatore, care a susţinut că textul reprezintă limitele
împuterniciţilor legiuitorului, iar tot ceea ce este necesar dincolo de
aceste limite, pentru a asigura aplicabilitatea legii incumbă
organelor de aplicare. Textul trebuie înţeles şi interpretat fără
referiri la elemente de interpretare extrinseci.
Faptul că în procesul de realizare a dreptului se poate ajunge la
grade diferite de interpretare, este un fapt unanim admis în literatura
juridică contemporană.

8
 Este de precizat că sunt supuse interpretării toate elementele
normelor juridice: atât ipoteza, cât şi dispoziţia şi sancţiunea, pentru a
se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică
norma, precizarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoanelor fizice
sau juridice stabilite de dispoziţie, ori pentru a se preciza caracterul
sanctiunii, modul de executare sau întinderea ei.

3. Formele interpretării normelor juridice

În funcţie de criterii diferite, interpretarea normelor juridice
este de mai multe feluri. Astfel, în funcţie de criteriul gradului forţei
juridice a interpretării sau după autorul interpretării aceasta poate fi
oficială (sau obligatorie) şi neoficială (facultativă); dacă avem în vedere
criteriul raportului dintre conţinutul real al interpretării şi conţinutul
literal al normei juridice, interpretarea poate fi literală (sau declarativă),
extensivă sau restrictivă. Cunoaşterea acestor clasificări are importanţă
teoretică şi practică. Din primul punct de vedere, importanţa
clasificărilor interpretării normelor juridice are relevanţă întrucât
permite sesizarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferitele forme de
interpretare, iar din celălalt punct de vedere, are importanţă studiul
acestora, deoarece ajută la cunoaşterea mai aprofundată a acestei
instituţii juridice şi astfel se ajunge la o mai bună şi corectă aplicare a
normelor juridice.

A. Interpretarea oficială şi neoficială.

9
 a) Interpretarea oficială. Interpretarea oficială este forma
interpretării realizate de către autorităţile cu atribuţii în procesul de
elaborare a normelor juridice.

Astfel, legiuitorului îi revine interpretarea legilor, autorităţilor

administrative - actele administrative, iar judecătorilor - hotărârile
pronunţate. Este firesc ca cel ce a emis un act normativ să-l şi
interpreteze. În latină această regulă se exprimă astfel: "Ejus est
interpretati cujus est condere."

Interpretarea oficială de regulă, provine de la un organ de stat

care are competenţa de a realiza sau aplica dreptul şi are forţă juridică
obligatorie. Ea are autoritate superioară interpretării neoficiale sau
private.

În cadrul interpretării oficiale deosebim interpretarea autentică

de interpretare cazuală.

Interpretarea autentică este interpretarea realizată de organul

care a emis actul normativ respectiv şi pentru acest motiv şi forţa
juridică a actului care interpretează este aceeaşi cu cea a actului
interpretat. Spre exemplu, o lege se interpretează de o altă lege sau
interpretarea unui regulament se realizează tot printr-un regulament.
Cea mai generală interpretare oficială este interpretarea generală care
se realizează printr-un act special de interpretare. Spre exemplu,
Parlamentul interpretează printr-o lege un articol sau o altă lege
anterioară. Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este
emisă sub forma unui nou act normativ. Acest act de interpretare face
corp comun cu actul interpretat având caracterul unei norme obligatorii
care retroactivează producând efecte de la data emiterii actului
interpretat.

10
 Unii autori5 clasifică interpretarea oficială în interpretare
autentică, judiciară şi legală.

Cum Constituţia din nu mai face vorbire despre un organ în

competenţa căruia să revină interpretarea legală a dreptului, aşa după
cum în trecut această atribuţiune era fixată în competenţa Consiliului
de Stat, credem că în prezent această formă de interpretare revine
Parlamentului, iar în această situaţie actul de interpretare poate fi
clasificat în una din celelalte două forme ale interpretări oficiale,
generale sau autentice, după cum este interpretat un act normativ sau
propriul act normativ.

De regulă, orice organ de stat care are competenţă normativă are

şi posibilitatea interpretării propriilor norme juridice. O problemă care s-
ar putea ridica ar fi aceea dacă, un organ cu forţă juridică inferioară, ar
avea posibilitatea interpretării actelor normative emise de un organ de
stat aflat pe o treaptă ierarhică superioară. Spre exemplu, dacă pentru
aplicarea unei legi se emit instrucţiuni de aplicare de către un ministru
de resort se pune întrebarea dacă, acestea au sau nu caracter obligatoriu.
Opimăm că şi în acest caz, dacă nu se constată o discrepanţă sau dacă nu
contravine actului normativ interpretat, instrucţiunea care interpretează
legea are caracter obligatoriu.
Este adevărat că în literatura juridică s-a susţinut şi punctul de
vedere contrar, potrivit căruia interpretarea realizată de un organ
necompetent, (în sensul interpretării prin acte juridice cu forţă
inferioară a unor reglementări superioare) este sancţionabilă cu
nulitatea absolută, indiferent dacă aceasta este sa nu în litera şi spiritul
actului interpretat.6

5 A se vedea T. Joiţa, Teoria generală a dreptului, Note de curs, Braşov 1995,

p. 35
6 A se vedea I. Santai, op. cit., p. 168

11
 Reversul acestei probleme nu ridică nici un dubiu, fiind de la
sine înţeles că dacă organele superioare au competenţă de a anula,
modifica, abroga actele emise de organele inferioare, cu atât mai mult
le pot interpreta potrivit principiului că „cine poate mai mult poate şi
mai puţin”.

O altă problemă ce trebuie avută în vedere este aceea a

modalităţii prin care putem distinge o lege interpretativă de una nouă,
întrucât aşa cum am relevat, legea interpretativă retroactivând există
pericolul ca o lege care nu este interpretativă ci este nouă, să
retroactiveze, ceea ce ar echivala cu încălcarea principiului
neretroactivităţii actelor normative. Teoreticienii au criticat procedeul
prin care legiuitorul, calificând greşit o lege ca fiind interpretativă, ar
interveni în contenciosul jurisdicţional încălcând principiul aplicării
legilor numai pentru viitor. Aşa cum este redactată Constituţia
României, principiul ar trebui reformulat, în sensul interzicerii
intervenţiei legiuitorului în contenciosul jurisdicţional. În literatura
juridică s-a propus ca7 acest principiu să fie astfel formulat: "Legiuitorul
nu se poate amesteca în desfăşurarea contenciosului jurisdicţional, nici
prin crearea de instanţe speciale, prin adoptarea de legi retroactive,
sub nici o formă, nici prin împiedicarea efectelor unei decizii, ori prin
orice alt mod."

Interpretarea cazuală (nu cauzală) denumită şi judiciară este

interpretarea dată de instanţele judecătoreşti interpretarea
administrativă este cea în care autorul este o autoritate administrativă.

Interpretarea cazuală este aşadar acea interpretare care se

realizează în procesul de aplicare a normelor juridice şi care este făcută

7 A se vedea I. Dogaru, C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1999, p.385 în care este citată poziţia lui D.C. Dănişor

12
de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluţionării unor cauze
sau speţe concrete şi care are caracter obligatoriu numai pentru acea
cauză.

Interpretarea cazuală este o interpretare cazuistică, de caz; ea

soluţionează concret o cauză, îi califică circumstanţele, natura juridică,
drepturile şi obligaţiile părţilor, în vederea emiterii actului de aplicare a
dreptului (hotărâre judecătorească sau act administrativ).
Uneori frecvenţa apariţiei unei probleme este premisa
interpretării generale, normative de către organele abilitate.

În cadrul interpretării cauzale un rol însemnat revine

interpretării jurisdicţionale, unde hotărârea emisă are autoritate de
lucru judecat. Instanţele sunt libere în interpretarea legii chiar în
privinţa propriei interpretări anterioare sau a interpretării instanţelor
superioare. Aşa cum am arătat cu alt prilej, practica judiciară a
instanţelor superioare, nu este izvor de drept pentru instanţele
inferioare.

Interpretarea administrativă se bucură de independenţă, însă

este admisibil controlul exercitat de justiţie, interpretarea dată judiciar
fiind supraordonată celei administrative.

Reiese că interpretarea cauzală se caracterizează prin

aplicabilitate limitată, obligativitatea ei se reduce numai în şi pentru
situaţia dată şi este neobligatorie pentru alte organe sau împrejurări
similare şi nici pentru aceeaşi autoritate într-o împrejurare identică. 8

b. Interpretarea neoficială (facultativă) sau doctrinară

8 A se vedea I. Santai, op. cit., p. 168

13
 Este interpretarea care se produce în afara procesului de edictare
sau aplicare a dreptului realizată de persoane private, de analişti în
domeniul dreptului, practicieni sau teoreticieni, de conducători ai unor
organe de autoritate publică, deputaţi, alte persoane oficiale. Ea mai
poartă denumirea de interpretare doctrinară sau oficioasă în funcţie de
cine anume o realizează (doctrinari sau persoane oficiale) şi comună
(realizată de cetăţeni, mass media, factori politici etc.).
Această formă de interpretare nu are un caracter obligatoriu,
nu se concretizează în acte juridice a căror garantare să fie asigurată de
stat. Are o valoare juridică întrucât reprezintă opiniile unor persoane
avizate şi dat fiind caracterul convingător al argumentelor folosite este
neîndoios că interpretarea doctrinară are autoritate ştiinţifică. Ea poate
fi luată în considerare de organele de aplicare a dreptului sau poate fi
respinsă, însă dezvoltându-se într-un climat de efervescentă cercetare
ştiinţifică, interpretarea neoficială este mai liberă, mai imaginativă şi
mai îndrăzneaţă decât cea oficială.

B. Interpretarea literară, extensivă şi restrictivă

Unii autori9 tratează această clasificare a interpretării normelor
juridice sub o altă denumire şi într-o altă secţiune distinctă a prelegerii
referitoare la interpretarea normelor juridice, sub titulatura de
„rezultatele interpretării”. Este fără dubiu că urmare a interpretării
normelor juridice se poate ajunge la trei situaţii distincte: interpretare
„ad literam”, extensivă sau restrictivă, dar opinăm că locul tratării
acestui subiect este mai bine venit în această secţiune, întrucât ele sunt
forme, genuri, tipuri diferite de interpretare a normelor juridice.
Vorbind despre genuri de interpretare nu ne referim la anumite

9 A se vedea în acest sens I. Craiovanu, N. Popa, I. Humă ş.a.

14
procedee sau metode de interpretare, ci la rezultatul interpretării, la
raportul dintre conţinutul real şi conţinutul literal al normelor juridice.

În urma interpretării textului se poate ajunge la situaţii diferite,

după cum urmează:

a) Interpretarea literală („interpretatio ad literam” sau

„interpretatio declarativă”) când interpretul constată că formularea
textuală a normei exprima întocmai conţinutul ei real şi voinţa
legiuitorului. Aceasta este ipoteza ideală, când în urma interpretării
juridice, reiese că textul normei a avut în vedere sfera completă a
cazurilor la care face referire actul normativ, că aceasta "se mulează"
corespunzător conţinutului raporturilor sociale pe care le
reglementează. În această ipoteză organul de interpretare nu are altă
misiune decât de a aplica textul legal, întrucât el corespunde întrutotul
voinţei legiuitorului. Majoritatea normelor juridice fac parte din această
categorie şi această ipoteză este cea ideală.

b) Interpretarea extensivă („interpretatio extensiva” sau „in

extensso”). Printr-o cercetare mai aprofundată a textului legal,
interpretul poate constata că voinţa legiuitorului are în realitate un
caracter mai general decât care apare în cadrul interpretării primare a
unei norme şi atunci textul se va aplica extensiv şi la acele cazuri la care
se referă norma, dar care nu rezultă din modul de redactare. În cadrul
interpretării extensive sunt de remarcat două procedee: extinderea
conceptelor (spre ex. extinderea conceptului de furt care are ca obiect
un bun mobil şi asupra energiei electrice asimilate prin această ficţiune
cu un lucru) şi analogia legii (conform dictonului "ubi eadem ratio, ibi
idem ius" adică identităţii de scopuri îi corespunde identitatea de soluţii
juridice10).

10 A se vedea S. Popescu, op. cit., p. 292

15
 c) Interpretarea restrictivă

În cazul interpretării restrictive interpretul constată că

formularea din textul legii este în mai largă decât conţinutul ei real şi
care rezultă aparent din această formulare. Spre exemplu, infracţiunea
de ultraj. stipulează " ameninţarea săvârşita nemijlocit sau prin
mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat aflat în
exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii",
se pedepseşte. Printr-o interpretare restrictivă, doctrina şi practica
judiciară au constat că numai în situaţia în care funcţionarul public nu
şi-a depăşit atribuţiile legale este apărat de lege nu şi atunci când
acesta şi-a îndeplinit funcţia în mod abuziv sau se află în afara
atribuţiilor legale. În această situaţie, el nu se va bucura de protecţia
juridică conferită de acest articol şi în situaţia în care a fost „ultragiat”
în timp ce îşi exercită atribuţiile abuziv, el va fi subiect pasiv doar al
infracţiunilor de insultă, calomnie ori ameninţare, după caz.

În domeniul interpretării restrictive se încadrează spre exemplu,

interpretarea normelor juridice de excepţie, potrivit adagiului "exceptio
est strictae interpretationis" (excepţiile sunt de strictă interpretare),
normele de drept penal, normele juridice fiscale etc.

Este de reţinut că interpretarea extensivă şi restrictivă nu pot fi

aplicate decât în stricta respectare a textului interpretat, neputându-se
aduce schimbări în conţinutul real, concret al normelor juridice,
neputându-se modifica prin interpretare (prin restrângere sau
extindere) voinţa reală a legiuitorului, ci doar căutându-se descoperirea
ei integrală în modul de formulare al textului.

16
 4. Metodele interpretării normelor juridice
1) Concept
Indiferent de faptul că interpretarea normelor juridice este
oficială sau neoficială, obligatorie sau facultativă, ea trebuie să ţină
seama de o serie de factori cum sunt: relaţiile socio-economice existente
în momentul elaborării şi aplicării normei juridice, limbajul, stilul de
exprimare, structura sistemică, logică a normelor juridice; apoi, ea
trebuie să se realizeze urmând anumite metode sau procedee juridice de
natură a conduce la înţelegerea exactă a textului interpretat.
Tehnica interpretării dreptului cuprinde tocmai aceste
procedee de examinare a textelor normative. Întrucât procedeele
tehnice utilizate au rolul de metode de investigare, tehnica interpretării
se mai numeşte şi metodologia interpretării. Problematica
metodologiei interpretării dreptului prezintă particularităţi specifice în
fiecare ramură de drept şi acestea vor fi analizate cu prilejul studierii lor
la fiecare disciplină didactică.

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor

folosite pentru descoperirea conţinutului real al prevederilor normelor
juridice, în scopul realizării dreptului la cazuri concrete.

2) Clasificare
În literatura juridică nu există unitate de păreri cu privire la
identificarea şi clasificarea metodelor de interpretare a normelor
juridice: I. Ceterchi, Ghe. Boboş, I. Humă, N. Popa ş.a. consideră că cea
mai justă clasificare ar fi în patru categorii distincte şi anume: metoda
gramaticală, istorică, logică şi sistemică; C. Voicu adaugă acestor
categorii, metoda analogiei, I. Santai, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Ghe.
Dănişor - metoda teleologică, iar G. Vrabie propune o metodă nouă
numită creatoare şi care să analizeze interpretarea extensivă ca o

17
categorie aparte, ca pe un gen de interpretare stabilit în funcţie de
rezultatul interpretării. 11

În ce ne priveşte, considerăm că pentru clarificarea problemelor

legate de interpretarea normelor juridice, se impune clarificarea
sensului normelor juridice plecând de la regulile gramaticale şi legile
logicii formale, apoi clarificarea conţinutului normei, raportând textul
interpretat la celelalte norme din ramură şi din sistemul de drept şi în
final, într-o etapă superioară, prin găsirea sensului actului normativ prin
evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ.

a) Metoda gramaticală
Această metodă constă în lămurirea înţelesului normelor
juridice apelând la analiza gramaticală a textului din punct de vedere
morfologic şi sintactic. Procedeul de interpretare amintit reclamă
clarificarea terminologiei juridice, înţelesul unor termeni; uneori,
legiutorul defineşte el însuşi termeni sau expresii folosite în text, cum ar
fi spre exemplu, definirea conceptelor de teritoriu, avut public,
funcţionar, rude apropiate, înscris oficial etc. - realizat în partea
generală a codului penal.

Interpretând din punct de vedere gramatical un text, se pleacă de

la poziţia şi acordul cuvintelor în frază, de la legăturile ce există între
cuvinte, a modului de îmbinare a acestora în propoziţie, se urmăreşte
apoi sensul unor conjuncţii etc. Spre exemplu, utilizarea conjuncţiei "şi"
are efecte juridice diferite faţă de utilizarea conjuncţiei "sau": în primul
caz, exprimând un cumul al condiţiilor impuse de text, în cel de-al
doilea, alternanţa lor, fiind suficientă împlinirea uneia singure.

11 A se vedea lucrările profesorilor amintiţi cu operele citate

18
 b) Metoda sistemică sau sistematică
Această metodă constă în lămurirea sensului unor norme
juridice, a unui text, prin coroborarea cu alte dispoziţii normative,
aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept.

În cazul interpretării sistemice se urmăreşte a se stabili locul

normei în sistemul izvoarelor de drept, felul normei (generală, specială
sau de excepţie), felul actului normativ din care face parte actul
normativ analizat, în sensul de a se constata dacă este vorba despre o
lege generală sau specială. Necesitatea aplicării acestei metode rezidă în
legătura sistemică dintre elementele componente ale sistemului de drept.
Nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte,
dacă nu este analizată în context, în legătură cu norme din aceeaşi
ramură sau din altele. Spre exemplu, art. 189 din Codul penal
reglementează omorul calificat , dar nu precizează ce trebuie să
înţelegem prin omor; conţinutul acestei infracţiuni îl regăsim însă în art.
188 C.p., iar pentru înţelegerea corectă a infracţiunii prevăzute de art.
189 C.p. trebuie să se realizeze corelaţia cu art. 188 C.p.
Utilitatea acestei metode este elocventă în cazul normelor de
trimitere şi a celor în alb cu care trebuie corelate normele incomplete.

c) Metoda istorică
Cu ajutorul acestei metode, interpretul stabileşte sensul actului
normativ în funcţie de geneza lui. Are în vedere totalitatea
împrejurărilor juridice care au stat la baza elaborării normei
interpretate („occasio legis”) determinând astfel scopurile legislatorului
(„ratio legis”). Ceea ce se urmăreşte prin această metodă este stabilirea
voinţei intime a legiuitorului, sens în care, trebuie să fie studiate
lucrările preparatorii elaborării actului normativ, expunerile de motive,
amendamentele propuse, intervenţiile parlamentarilor, reacţiile şi

19
comentariile mass-media. Uneori se impune a avea în vedere condiţiile
sociale şi economice din momentul adoptării normei şi pe cele în care
se aplică legea, condiţii care uneori pot fi diferite decât cele iniţiale.
Spre exemplu, la momentul elaborării Codului civil (1864), a articolului
privitor la răspunderea proprietarului pentru lucrul său, neexistând
inventate autovehiculele, nu au putut fi avute în vedere de legiuitor, ori
pentru a putea fi aplicate aceste prevederi , cat timp acest cod a fost in
vigoare, interpretul în mod extensiv le –a aplicat şi cazurilor de
antrenare a răspunderii civile delictuale a proprietarului unui astfel de
lucru.Metoda istorică nu este criticabilă în sine, dar o exagerare a
importanţei utilităţii ei nu este de dorit.

d) Metoda teleologică
Metoda teleologică („teleos”-scop) constă în lămurirea normei
juridice prin determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a
edictat norma respectivă. Desigur că prin această metodă de
interpretare se dă numai o orientare, pentru că ea trebuie să se
coreleze cu celelalte metode. Spre exemplu, normele juridice care
reglementează adopţia şi care sunt neclare trebuiesc interpretate prin
scopul urmărit de legiuitor şi acesta este acela al interesului
adoptatului, nu al adoptatorului; sau imunitatea parlamentară, care
trebuie înţeleasă prin scopul ei, aceea de bună şi independentă
funcţionare a forului legislativ şi nu al protejării intereselor senatorilor
ori deputaţilor.

20
 c) Metoda logică
Aceasă metodă trebuie utilizată în context cu celelalte metode
tehnice întrucât orice lămurire a sensului actului normativ se sprijină pe
raţionamente şi judecăţi logice. În vederea interpretării normelor
juridice sunt folosite formele logicii fundamentale şi ale logicii formale.
Ea este cea mai utilizată metodă, scopul ei fiind de a găsi „ratio legis"
sau „mens legis."

Interpretarea logică a normelor juridice a fost cunoscută din cele

mai vechi perioade istorice, dar a dobândit o importanţă deosebită în
dreptul roman, ceea ce a dus la formularea unor reguli, principii şi
argumente de interpretare logică adesea exprimate în adagii.

A) Reguli de interpretare logică

Cele mai importante reguli de interpretare logică sunt
următoarele:

a) Excepţia este de strictă interpretare („exceptio est

strictissimae interpretationis”). Potrivit acestei reguli de interpretare
textele de excepţie trebuie să fie aplicate numai în situaţiile şi ipotezele
la care se referă, nefiind admise şi la alte cazuri decât cele strict
enunţate. Acest lucru înseamnă că excepţiile, enumerările limitative sunt
de strictă interpretare, neputând fi extinse şi la alte situaţii. Aşadar între
regulă şi excepţie există raporturi clar determinate şi reliefate prin
următoarele adagii:
- norma generală nu derogă de la norma specială („generalia
specialibus non derogant”) şi al doilea:

21
 - norma specială derogă de la norma generală („specialia
generalibus derogant”).12
Legea specială reprezintă excepţia raportat la legea generală,
care constituie regula. Legea specială se caracterizează prin aceea că ea
conţine o reglementare diferită de legea generală, reglementare detaliată
a materiei respective. Nu trebuie înţeles că legea specială trebuie să fie
reglementată într-un act normativ distinct, ea putând fi formulată ca
excepţie în cadrul actului respectiv şi care este regula generală în materia
reglementată. Întotdeauna legea specială derogă de la legea generală, dar
relaţia inversă nu există, adică legea generală nu va deroga de la legea
specială. Presupunând aşadar că unei situaţii îi sunt aplicabile două
norme, una fiind generală şi alta specifică unui caz ţinând de norma
generală, regula care trebuie aplicată va fi legea specială. Textul special
având prioritate în limitele strict determinate, în afara acestora se aplică
textul din legea generală.
b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă
("ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", în traducere:
unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem). Potrivit acestei
reguli de interpretare cel care desluşeşte sensul normei nu are
posibilitatea de a restrânge sfera de aplicaţie a normei prin introducerea
de distincţii pe care ea nu le conţine fiind redactată în termeni generali.
Modul de formulare a normei conduce la aplicarea generală a ei, putând
fi aplicată la atâtea cazuri, situaţii şi atâta timp cât formularea ei permite
acest lucru. Această regulă o aplicăm spre exemplu, în cazul infracţiunii
de Rele tratamente aplicate minorului, prevăzute de art. 197 din Codul
penal în felul următor: în acest articol se stipulează că se pedepseşte
Punerea in primejdie grava a dezvoltarii minorului, de catre parinti.În
sensul acestei norme, termenul de "minor" a fost folosit pentru a
desemna atât pe minorii sub 14 ani, cât şi pe cei între 14 - 18 ani şi

12 A se devea Ghe. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura Şansa 1993,
p. 58

22
pentru că legiuitorul nu a făcut distincţie, nici cel care interpretează acest
text nu poate să o facă.
c) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în
sensul neaplicării ei („actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat”).13 Această regulă este aplicabilă convenţiilor fiind inserată în
art. 978 C. Civ., dar pentru generalitatea sa poate fi utilizată ca regulă
generală de interpretare. Este aşa numita regulă a bunei credinţe şi a
bunei intenţii în aplicarea şi interpretarea normelor juridice. Această
regulă decurge din raţionamentul logic potrivit căruia o normă trebuie să
fie interpretată în sensul aplicării ei şi nu a înlăturării acesteia, fiind un
non sens această ipoteză, a edictării ei pentru a nu avea nici o
aplicabilitate. În actele civile spre exemplu, când o clauză este
susceptibilă de două înţelesuri, din care unul are eficienţă juridică, iar
celălalt nu, se va interpreta în sensul în care cauza are efecte. În materia
contractelor se mai disting şi alte reguli cum ar fi: prioritatea voinţei
părţilor; contractele produc pe lângă efectele expres prevăzute şi altele
care ţin de esenţa, de natura însăşi a contractului; toate clauzele
convenţiilor se interpretează unele din altele, dându-se fiecăreia înţelesul
ce rezultă din actul întreg. 14; orice cauză ambiguă se interpretează
potrivit obiceiului locului în care a fost încheiat contractul; în
interpretarea contractelor intenţia are prioritate faţă de formulare; voinţa
adevărată a părţilor trebuie considerată a fi aceea care a fost exprimată în
momentul încheierii contractului; oricât de generali ar fi termenii
utilizaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile care
se pare că părţile şi-au propus a contracta; când părţile apelează la un
exemplu, pentru a clarifica sensul sau înţelesul unor clauze, nu trebuie să
reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului 15 etc.

13 Idem
14 atr. 982 C. civ.
15 A se vedea pentru consideraţi mai ample C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil,
Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1992, p. 56

23
 d) Prin faptul că ceva a fost indicat, înseamnă că altceva a fost
negat („qui dicit de uno de altero negat’)
e) Cu privire la aplicarea normelor juridice în timp, regula este
că: legea ulterioară derogă de la legea anterioară („lex posteriori
derogant lex anteriori”) iar privitor la acte juridice regula este că: actele
juridice se emit conform legii existente la data respectivă („tempus regit
actum”).
f) Cu privire la aplicarea în spaţiu a normelor juridice, regula
logică de interpretare este că: legea se aplică actelor şi faptelor de pe
teritoriul statului unde ea fiinţează (principiul teritorialităţii); o altă
regulă este aceea că, legea străină nu se aplică în virtutea autorităţii ei
proprii, ci în baza recunoaşterii efectelor ei prin norme conflictuale ale
ţării forului, în care se găseşte instanţa ("lex fori"), în timp ce privitor la
forma actelor individuale încheiate se aplică legea ţării unde acestea sunt
întocmite ("locus regit actum").

24
 B) Principii de interpretare
Literatura şi practica au evidenţiat şi unele principii de
interpretare aplicabile tuturor domeniilor dreptului şi care fără a avea
pretenţia că sunt infailibile alături de regulile de interpretare cu care se
intercondiţionează, se presupun şi se completează reciproc, ajută
interpretul a înţelege sensul legii în litera şi spiritul ei.
a) Procesul de interpretare a actelor normative este subsumat
principiului respectării literei şi spiritului legii, fără exagerări, care să
conducă la concluzii ori soluţii injuste. Vor fi eliminate variantele care
conduc la rezultate absurde, indezirabile, injuste, antisociale,
antieconomice etc.
b) În interpretarea legilor trebuie să fie urmărită voinţa
legiuitorului, judecătorul având sarcina de a o aplica. Adagiul "optima
lex quae minimum judice, optimus judex qui minimum sibi" semnifică
că legea cea mai bună este cea care lasă cât mai puţin la aprecierea
judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe
care o dă se întemeiază în aşa fel pe lege încât aprecierea sa să fie cât
mai redusă.16
c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în procesul de
interpretare a acestelor normative, iar atunci când s-a cristalizat o
practică anumită în desluşirea sensului unei norme, ea nu trebuie
schimbată cu uşurinţă.17 Această regulă se exprimă în adagiul "Minime
sunt mutanda quae interpretationen semper habuerunt". Acest principiu
trebuie înţeles în sensul că odată stabilită într-un sens interpretarea dată
unei norme, nu ar trebui uşor modificată, previzibilitatea constrângerii, a
jurisprudenţei constante fiind un deziderat al statului de drept.
d) Tot ceea ce nu este intezis, este permis.

16 A se vedea N. Popa, Op. cit., p. 249; I. Ceterchi şi I. Craiovanu, Op. cit. p.

101
17 În acest sens S. Popescu, op. cit., p. 294 şi I. Dogaru colectiv, op. cit., p. 403

25
 Acest principiu poate fi înţeles în sensul că tăcerile legii pot fi
interpretate ca permisive. El rezultă din fundamentul ordinii juridice care
permite libertatea de acţiune cu condiţia de a nu face ceva ce legea
interzice expres. Lipsa aplicabilităţii forţei de coerciţiune etatică poate fi
interpretată în favoarea indivizilor. Acest principiu este mai des întâlnit
în dreptul privat unde sunt cunoscute principiile autonomiei de voinţă
sau a libertăţii formelor, dar este valabil şi în dreptul public unde, spre
exemplu, în dreptul penal sunt consacrate principiile legalităţii
incriminării şi legalităţii pedepselor (nulla crimen sine lege şi nulla
poena sine lege).

C) Argumente de interpretare logică a actelor normative

a) Argumentul "a pari" care înseamnă „deopotrivă”,
„asemănător”, „în mod egal”, şi are la bază raţionamentul potrivit căruia
situaţiile identice reclamă soluţii identice: "ubi eadem est ratio, eadem
solutia esset debet"18 Acest argument de interpretare induce ideea că
pentru imprejurări asemănătoare dispoziţia şi sancţiunea trebuie să fie la
fel. Pe de altă parte, în situaţia în care unele norme au ipoteze identice,
dar lipseşte fie dispoziţia, fie sancţiunea acestea nu pot să fie decât
asemănătoare cu cele dintr-o normă asemănătoare şi completă.
Acest argument deduce de fapt o regulă pe cale de analogie. O
astfel de deducere este însă interzisă când există o normă de excepţie,
care este de strictă interpretare şi care nu permite analogia. În cazul în
care textul conţine o regulă de principiu, de drept comun, adagiul "ubi
eadem ratio ibi idem jus"19 - la situaţii identice soluţii identice,
argumentul "a pari" este aplicabil.
b) Argumentul "a fortiori ratione" (cu atât mai mult). În baza
acestui argument se ajunge la aplicarea unei norme prin extindere şi la

18 A se vedea I. Motica, Ghe. Mihai, Introducere în studiul dreptului, vol. II,

Editura Alma Mater, Timişoara, 1995, p. 224
19 A se vedea N. Popa, op. cit., p. 282

26
un caz nereglementat expres, întrucât ceea ce a fost avut în vedere la
edictarea normei se regăseşte şi mai evident la cazul dat. Pe acest
argument se bazează şi maxima "qui potest plus, potest minus" - cine
poate mai mult poate şi mai puţin. Spre exemplu, actele civile bilaterale
care conţin vicii de consimţământ pot fi anulate. Se înţelege că "a
fortiori" pot fi anulate actele unilaterale care după cum bine se ştie, sunt
revocabile. Acest argument juridic că „cine poate mai mult poate şi mai
puţin” mai este cunoscut sub formularea "a majori ad minus". Acesta
este însoţit de argumentul "a minori ad majus" care înseamnă că dacă
legea interzice mai puţin, ea interzice implicit mai mult. Este într-un fel
opus primului argument şi porneşte de la o normă referitoare la un caz
special prohibit şi ajunge la un caz general. Spre exemplu, dacă o normă
de circulaţie interzice oprirea unui autovehicol pe o anumită porţiune a
carosabilului, implicit ea interzice şi staţionarea în acel loc.
c) Argumentul "per a contrario" - se bazează pe legea logică a
terţului exclus "tertium non datur". Acest argument pleacă de la premisa
că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar
una este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a treia posibilitate este
exclusă, nu există. Acest argument se poate exprima şi în felul următor:
ori de câte ori un text stipulează un anume aspect, se prezumă că el
neagă contrariul. Se recomandă a fi folosit cu prudenţă întrucât valoarea
lui este relativă deoarece nu întotdeauna când legea tace se poate trage
concluzia ca legiuitorul a înţeles că pentru cazurile contrare celui
reglementat să se adopte soluţia contrară. Deci, nu întotdeauna acest
argument poate fi concludent. În dreptul roman se spunea"qui dicit uno,
negat altero" (cine afirmă de una, neagă de cealaltă). Un exemplul de
interpretare logică cu acest argument este raportul dintre acţiunea civilă
şi cea penală. Potrivit art. 28 din Codul de procedură penală, hotărârea
definitivă a instanţei penale, are autoritatea de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei,
a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea definitivă
a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are

27
autoritate în faţa instanţei penale cu privire la faptă, persoană şi
vinovăţie. Interpretând acest text, înţelegem cum că penalul ţine în loc
civilul, dar civilul nu ţine în loc penalul, iar a treia variantă nu este
posibilă.
d) Argumentul "ad absurdum", cunoscut şi sub denumirea de
"reductio ad absurdum" sau reducerea la absurd. Cu ajutorul acestui
argument se demonstrează că o anumită soluţie propusă de interpret este
singura posibilă, deoarece oricare alta ar duce la consecinţe absurde,
inadmisibile. Stabilirea adevărului tezei de demonstrat se realizează prin
infirmarea tezei contrare, făcând demonstraţia că aplicarea acesteia ar
face să se ajungă la rezultate inadmisibile, absurde, de netolerat. Acest
argument implică două operaţiuni: în primul rând, se presupune că teza,
soluţia contrară ar fi adevărată, apoi se dovedeşte falsitatea, absurditatea
acesteia. Exemplul propus de prof. I. Santai este cel al actelor
administrative care, după cum am arătat cu un alt prilej, pot fi normative
sau individuale. În art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/ 2004 privind
contenciosul administrativ, se prevede că cel vătămat printr-un act
aministrativ are deschisă calea atacării lui în justiţie. Pe calea
raţionamentului reducerii la absurd, se va interpreta acest text în sensul
că, cel vătămat printr-un act administrativ individual are deschisă calea
la justiţie, pentru că, ar fi ilogic să se interpreteze că actul administrativ
la care legiuitorul a făcut referire să fie un act normativ, fiind exclus ca o
astfel de încălcare a drepturilor subiective ale cetăţenilor să se realizeze
printr-un act normativ.

5. Analogia juridică - procedeu de completare a dreptului.

Lacunele legislative trebuiesc soluţionate de către organul de
aplicare a dreptului, iar procedeele de completare poartă denumirea de
analogie juridică.
În dreptul roman juriştii considerau că în astfel de cazuri se
putea "trece la ceva asemănător" (ad asimilia procedere) dacă există

28
identitate de raţiune (de unde şi regula "ubi aedem est ratio, eadem
solutio esset debet"). Judecătorul Romei Antice care nu găsea soluţia în
norme, pronunţa sub jurământ o altă formulă "rem sibi non liquere",
„adică afacerea nu este lămurită” - şi se retrăgea. 20
Cum am arătat şi cu alt prilej, judecătorul modern nu mai are
această posibilitate, el fiind obligat a se pronunţa chiar şi atunci când
legea tace sau este neclară .
În aceste situaţii, rezolvarea cauzelor se face pe baza analogiei
juridice care cunoaşte două forme: analogia legii (analogia legis) şi
analogia dreptului (analogia juris).
a) Analogia legii este procedeul la care se ajunge în cazul în
care se constată lipsa normei sau a textului legal care să reglementeze
cazul dat. Într-o asemenea situaţie se recurge la o normă care vizează un
caz asemănător, analog. Dacă în cazul interpretării extensive există o
normă care prin extensie devenea aplicabilă şi altor situaţii reglementate
în cazul analogiei legii lipseşte însuşi textul. Înainte de evenimentele din
decembrie 1989, în cazul livrării de produse între persoane juridice
aplicabile erau prevederile contractului de vânzare-cumpărare şi nu
dispoziţiile Codului comercial, care nu era aplicabil.
b) Analogia dreptului este procedeul prin care se rezolvă o
cauză nereglementată juridic nici pentru situaţii asemănătoare, nici
pentru cauza supusă soluţionării. În aceste situaţii, organele de aplicare a
dreptului vor asigura soluţionarea cauzei concrete recurgând la
principiile generale ale dreptului. Aceste modalităţi de completare a
dreptului trebuie folosite cu multă prudenţă şi numai atunci când este
strict necesar şi legea este permisivă. Spre exemplu, în ramura dreptului
penal unde nu sunt infracţiuni decât faptele strict incriminate de legiuitor
şi unde nu se pot aplica alte pedepse decât cele indicate în textul
normativ, aplicarea analogiei este inadmisibilă, date fiind principiile care
operează în această materie, respectiv principiul legalităţii incriminării şi
al pedepsei. Analogia juris este reglementată expres şi în alte legislaţii

20 A se vedea R. Motica şi Ghe. Mihai, op. cit., p. 228

29
(italiană, franceză etc). Norma care a fost creată pe cale de deducţie nu
dobândeşte calitate de izvor de drept şi nu subzidă decât prin actul
individual de aplicare a dreptului.

6. Responsabilitatea interpretului21
Aşa cum s-a remarcat deja, sunt situaţii în care interpretul nu se
rezumă la ce anume reglementează legea ci o adaptează, o interpretează
constructiv sau restrictiv. Jurisprudenţa poate oferi nenumărate exemple
din acest punct de vedere.
Nu pot fi însă considerate a fi metode de interpretare
interpretarea "praeter legem" şi interpretarea "contra legem". Prima
reprezintă o formă de interpretare care, fără a fi în mod făţiş în
contradicţie cu legea, se situează totuşi la marginea conceptelor
acesteia.22 Juisprudenţa „praeter legem” deşi formal se ataşează textului,
practic ea o deformează. Interpretarea „contra legem” este cea care dă
legii prin interpretarea pe care o exprimă, un sens ce contravine, celui
avut în vedere de legiuitor.
Interpretul trebuie să fie responsabil de normele pe care le
interpretează şi în cele din urmă chiar le creează şi le introduce în
ordinea juridică. Judecătorul nu trebuie să se transforme într-un organ
care creează legea, ci el este doar unul care o aplică, iar "din conflictul
ce s-ar putea instaura între legiuitor şi judecător, doar primul poate şi
trebuie să iasă învingător."23

21 A se vedea I. Dogaru - colectiv - op. cit., p. 406

22 A se vedea S. Popescu, op. cit., p. 297
23 A se vedea I. Dănişor - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti 1997, p. 158

30
 7. Abuzul de drept şi frauda de lege
În literatura juridică se tratează de către unii autori cu prilejul
analizării problematicii interpretării normelor juridice şi instituţiile
juridice ale abuzului de drept şi fraudei la lege, apreciindu-se cu temei că
sunt conexe şi indisolubil legate de aceasta.
În cazul abuzului de drept, prerogativele, competenţele,
drepturile conferite de legiuitor destinatarilor normelor juridice nu sunt
exercitate cu bună credinţă, textul legal fiind intenţionat încălcat pentru a
produce consecinţe nedrepte, vătămătoare pentru altcineva.
Spre exemplu, reclamantul care în chip şicanator porneşte
acţiunea civilă, deşi cunoaşte că există o hotărâre judecătorească cu
putere de lucru judecat sau care solicită citarea sa cu procedură cu
străinătatea deşi el îşi are reşedinţa în ţară în scopul tergiversării
soluţionării cauzei şi paralizării exercitării dreptului subiectiv de către
pârât pe perioada judecăţii etc.
Frauda la lege constă într-o "manevră ilegitimă făcută cu scopul
de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal
aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite
consecinţe care nu convin, a profita de reglementări juridice mai
favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege." 24 Spre exemplu, în
materia dreptului internaţional înregistrarea unei nave sub pavilion străin
cu scopul de a eluda anumite norme referitoare la impozite. 25

24 A se vedea I. Craioveanu, op. cit., p. 256

25 Idem

31
32