1.

ELEMENTE FIZICO-GEOGRAFICE DEFINITORII ALE EUROPEI

ŞI ALE ROMÂNIEI

1.1. RELIEFUL MAJOR – TREPTE, TIPURI ŞI UNITĂŢI MAJORE DE RELIEF

a) Europa – trepte de relief
Altitudinal Europa se desfăşoară de la 0 m până la 5642 m, vârful Elbrus din
Munţii Caucaz şi 4807 m în vârful Mont Blanc din Munţii Alpi;
– altitudinea minimă o reprezintă nivelul Mării Caspice (-27 m) şi Zuider Zee
(Olanda) (-23 m);
– în comparaţie cu celelalte continente, Europa are altitudinea medie cea
mai coborâtă (340 m), Asia 950 m, Africa 750 m, America de Nord 720 m,
America e Sud 580 m, Australia 350 m, Antarctica 2600 m.
Urmărind harta fizică a Europei se poate constata că acest continent este
caracterizat prin predominarea reliefului de câmpie şi podişuri joase, care
ocupă o pondere de 84 % din suprafaţa continentului, după cum urmează:
– câmpii cu altitudini între -28 m şi 200 m deţin 57 % din suprafaţa
continentului ;
– podişuri, dealuri înalte şi munţi joşi, cu altitudini cuprinse între 500 şi
1000 m au o pondere de 10 %;
– munţii cu altitudini de peste 1000 m deţin 6 % din suprafaţa continentului.
Pe ansamblu, altitudinile mai mici de 500 m (câmpii, podişuri şi dealuri
joase) se întind din estul Munţilor Scandinavici până în vestul Munţilor Urali
şi din nordul Munţilor Pirinei şi al Mării Negre până la ţărmul Oceanului
Arctic.
Treapta de peste 500 m este reprezentată de munţi podişuri şi dealuri
înalte. Munţii apar sub forma unor lanţuri discontinue la periferia
continentului (Munţii Urali, Munţii Scandinavici, Munţii Penini).
Treapta de peste 1000 m altitudine este cea mai masivă şi cea mai înaltă şi
o constituie regiunea alpină, care domină atât zona centrală cât şi zona
centrală a Europei sub forma unui lanţ muntos sinuos desfăşurat sub formă
de arcuri (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Penini, Dinarici, Caucaz).
Treapta montană are o mare extensiune şi în Peninsula Scandinavică
(Munţii Scandinavici).

b) Europa – unităţi morfostructurale

Relieful Europei s-a format în moduri variate şi în etape diferite:

Europa străveche. Tectonic, continentul Europa aparţine Plăcii Euroasiatice, fiind o unitate de
platformă precambriană alcătuită din Scutul Scandinav în nord şi Placa Est-Europeană (Placa Rusă),
care se suprapune peste cea mai mare parte a Europei Estice. Aceste unităţi de platformă alcătuiesc
primul nucleu continental al Europei. Această platformă alcătuieşte fundamentul marilor câmpii
central şi est europene, precum şi fundamentul Podişului Moldovei.

Europa caledoniană – formată în orogeneza caledonică, care a avut loc în prima jumătate a erei
paleozoice, a dus la formarea Munţilor Scandinavici, a munţilor din arhipelagul Spitzbergen, munţilor
Scoţiei şi Ţării Galilor.

Europa hercinică – formată în paleozoicul superior prin orogeneza hercinică a dus la formarea unui
lanţ de munţi care începea la Oceanul Atlantic şi se termina la Marea Neagră. În prezent se păstrează
în fundamentul unor câmpii din vestul Europei, dar mai ales într-o serie de masive joase (Cornwall,
Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Masivul Renan, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră,
Podişul Boemiei, Podişul Lysa Gora şi Podişul Dobrogei de Nord). Aceeaşi orogeneză a dus şi la
formarea Munţilor Urali.

Europa alpină – situată în sud s-a format în erele mezozoică şi neozoică în timpul orogenezei alpine,
care a dus la cutarea stratelor din fostul ocean Tethis în urma coliziunii dintre continentul nordic
Laurasia şi a celui sudic Gondwana. A luat naştere lanţul alpin alcătuit din: Cordiliera Betică, Munţii
Pirinei, Munţii Alpi, Munţii Apenini, Munţii Dinarici, Munţii Carpaţi, Munţii Balcani (Stara Planina) şi
Munţii Caucaz. Tot acum, s-a format şi cel mai lung lanţ de munţi vulcanici din Europa, Harghita-Oaş-
Vihorlat în erupţiile vulcanice neogene, precum şi vulcanii mediteraneeni: Etna în Sicilia, Vezuviu în
Peninsula Italică, Stromboli în Insulele Lipari. În prezent areale cu vulcani activi se găsesc în Islanda şi
Italia.

România – trepte de relief

În România, din punct de vedere altimetric, relieful se înscrie între 0 m, nivelul Mării Negre şi 2544 m
în vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraşului.

Relieful ţării noastre este dispus în trepte concentrice în jurul Carpaţilor: Depresiunea colinară a
Transilvaniei, cu altitudini de 400-800 m, înconjurată de inelul Carpaţilor, cu altitudini între 800-2544
m. Spre exterior se desfăşoară concentric Subcarpaţii, cu altitudini între 500-800 m, Dealurile de
Vest, Podişul Moldovei, Podişul Getic, Podişul Mehedinţi, Câmpia Română, Câmpia de Vest, iar în
sud-estul ţării Delta Dunării şi Podişul Dobrogei.

Sub aspectul treptelor majore de relief, România se caracterizează prin proporţionalitate: ponderea
mai mare a dealurilor şi podişurilor 42 %; munţii 28 %; câmpiile 30 %.

România – unităţi morfostructurale

Evenimentele geologice dependente de tectonica plăcilor au impus crearea treptată a unităţilor

structurale şi de relief. Analiza morfo-structurii majore a continentului Europa evidenţiază faptul că,
pe ansamblu, relieful ţării noastre este predominant alpin. Unităţile de orogen au rezultat din
ciocnirea microplăcilor (moessică, transilvanică şi panonică) cu placa euroasiatică (placa est-
europeană). Din unităţile de orogen fac parte: Carpaţii, Subcarpaţii, Depresiunea Colinară a
Transilvaniei, Podişul Mehedinţi, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest şi Podişul Dobrogei de Nord.

Unităţile de platformă s-au definitivat în prima parte a paleozoicului şi constituie fundamentul

unităţilor de relief de la exteriorul Carpaţilor: placa est-europeană constituie fundamentul Podişului
Moldovei, placa moessică constituie fundamentul Câmpiei Române şi a Piemontului Getic.

Podişul Dobrogei este format din structuri vechi de vârste şi origini diferite: Dobrogea de Nord
conservă structuri hercinice, Dobrogea Centrală structuri caledonice, Dobrogea de Sud este unitate
de platformă acoperită de loess

1.1.1. TIPURI GENETICE DE RELIEF

a. Tipuri genetice de relief din Europa

Tipurile genetice majore de relief ale Europei sunt determinate de morfostructurile majore:

Câmpiile cele mai întinse se suprapun peste primul nucleu continental (Câmpia Est-Europeană se
suprapune peste placa est-europeană, iar Câmpia Europei de Nord se suprapune, în cea mai mare
parte peste scutul scandinav);

Sistemele montane caledonice, hercinice şi alpine s-au format în orogenezele omonime, apărând
astăzi fie sub forma unor lanţuri muntoase (Alpi, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Ural, Alpii Scandinavici), fie
sub forma unor masive muntoase sau podişuri;

Ariile depresionare apar sub forma unor câmpii de acumulare (fluviale, fluvio-lacustre, fluvio-glaciare)
sau depresiuni interioare;

Unităţile de podiş se suprapun peste substraturi diferite după cum urmează: Podişul Ardeni, Podişul
Boemiei, Podişul Podolic, Podişul Dobrogei de Nord pe structuri hercinice; Podişul Smaland, Podişul
Norland, Podişul Finlandei se suprapun pe structuri caledonice;

Acţiunea agenţilor externi asupra acestor tipuri de relief au determinat apariţia reliefului derivat:

Relieful glaciar a apărut fie ca rezultat al acţiunii gheţarilor de calotă, fie ca rezultat al acţiunii
gheţarilor montani. În pleistocen Europa Nordică a fost acoperită de o calotă de gheaţă care se
extindea spre sud peste Marea Baltică şi peste Câmpia Europei de Nord şi Câmpia Rusă până la
latitudinea oraşelor Kiev şi Moscova. În urma topirii gheţarului de calotă a rămas un relief glaciar
specific cu aliniamente de morene, sandre, blocuri eratice şi depresiuni care adăpostesc lacuri. Acest
tip de relief glaciar se extinde peste sud-estul Peninsulei Scandinavice, Finlanda, Câmpia Nord
Europeană şi jumătate nordică a Câmpiei Ruse. Relieful glaciar montan cuprinde mai multe tipuri:
relief glaciar pirinean alcătuit dominant din circuri glaciare şi creste alpine, relieful glaciar alpin şi
caucazian alcătuit din circuri, văi glaciare, morene, creste alpine, dar şi relief glaciar actual. În Munţii
Carpaţi se păstrează relief glaciar cuaternar.

Relieful litoral

– cu fiorduri: Peninsula Scandinavică, Islanda, Arhipelagul Britanic;

– cu rias: nordul Spaniei, nord-vestul Franţei, Marea Britanie;

– cu estuare la gurile de vărsare ale fluviilor: Sena, Tamisa, Severn, Elba, Peciora, Dvina de Nord;

– cu delte: Delta Volgăi, Delta Dunării, Delta Padului;

– cu lagune: la Marea Baltică şi la Marea Neagră (sistemul Razelm-Sinoe);

– cu limane: la Marea Neagră (limanul Nistrului);

– relief litoral tectono-glaciar (litoralul britanic, litoralul Peninsulei Scandinavice);

– cu canaluri (de tip dalmatic): pe litoralul Croaţiei la Marea Adriatică;

– ţărm antropic: polderele olandeze.

Relieful carstic s-a format pe roci carstificabile (calcare, sare, ghips) şi este foarte diversificat în raport
de condiţiile concrete de carstificare. Cuprinde relief carstic de suprafaţă (lapiezuri, doline, uvale,
polii, clipe calcare, chei, ponoare, poduri naturale) toate incluse în termenul exocarst şi carstul de
adâncime, endocarstul, alcătuit din peşteri. Cele mai reprezentative zone carstice din Europa sunt:
Podişul Karst şi Munţii Alpi din Austria.

Relieful vulcanic din Europa cuprinde trei tipuri principale: platouri vulcanice în Islanda; vulcani activi
şi semiactivi cu relief vulcanic alcătuit din conuri şi cratere, în Italia şi un lanţ vulcanic neogen stins în
Carpaţi cu relieful vulcanic modelat de agenţii externi unde apar conuri vulcanice, neck-uri şi mai rar
cratere sau fragmente de cratere.

Relieful piemontan este mai bine reprezentat în nordul Munţilor Pirinei, în regiunea Piemont din
nordul Italiei şi în Piemontul Getic în sudul Carpaţilor Meridionali.

Suprafeţele de eroziune apar atât în masivele vechi (caledonice şi hercinice) sub formă de peneplene,
cât şi în munţii din sistemul alpin, sub formă de nivele de creste sau platouri largi şi fragmentate
formate în trei-patru etape de evoluţie numite suprafeţe de nivelare. În Carpaţii româneşti sunt trei
nivele de evoluţie: Borăscu, Râu-Şes şi Gornoviţa.

Terasele şi luncile se desfăşoară în lungul văilor din Europa Centrală şi de Sud şi cuprind trei-opt
trepte de terasă. Toate râurile mari şi fluviile din Europa prezintă lunci largi şi uneori culoare de vale.

Relieful eolian este format din câmpuri de dune de nisip şi apar mai frecvent în sud-vestul Franţei şi
în Câmpia Mării Caspice, Danemarca etc.

Relieful insulelor este format din munţi alcătuiţi din roci eruptive sau cristaline cu înălţimi de până la
1500 m şi din câmpii litorale înguste. Insula Islanda are aspectul unui imens podiş vulcanic, alcătuit
din bazalte, tufuri şi brecii vulcanice terţiare, peste care se înalţă numeroase conuri vulcanice, dintre
care cel mai înalt are 2115 m (Hekla).

b. Tipuri genetice de relief din România

Existenţa celor trei fragmente rigide plăci: placa est-europeană, placa moessică şi placa dobrogeană a
determinat forma actuală a arcului carpatic românesc cu cea mai spectaculoasă torsiune în zona de
coliziune şi subducţie a acestor plăci cu placa intra-alpină.

Tipurile genetice de relief din România cuprind o mare varietate de forme:

– munţii bloc s-au format pe roci dure, şisturi cristaline şi granite şi prezintă suprafeţe de eroziune, o
puternică fragmentare tectonică, o puternică adâncire a râurilor. Aceştia formează cele mai vechi,
mai rigide şi mai complexe sisteme montane: Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Munţii Rodnei;

– relieful structural s-a dezvoltat pe fliş sau pe structuri vulcano-sedimentare: pe calcare s-a format
relief carstic atât de suprafaţă cât şi de adâncime (Munţii Apuseni, Munţii Banatului, Podişul
Mehedinţi etc.);

– relieful vulcanic este bine reprezentat în lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita.

Conurile şi fragmentele de cratere vulcanice însoţite de platouri vulcanice sunt prezente în sectorul
sudic al vulcanilor, pe când neck-urile vulcanice şi crestele vulcanice (Creasta Cocoşului) sunt mai
frecvente în sectorul nordic;

– relieful dezvoltat pe structuri cutate este bine reprezentat în Subcarpaţi şi în regiunile montane cu
fliş din Carpaţi. Subcarpaţii reprezintă un tip de relief original alcătuit din depresiuni sinclinale închise
la exterior de dealuri anticlinale (cu unu sau două şiruri de depresiuni şi de dealuri). Formele de relief
dezvoltate în flişul carpatic sunt mai complexe decât cele din Subcarpaţi;

– relieful piemontan este cel mai bine reprezentat în Piemontul Getic, dar apare fragmentat şi în
Dealurile Vestice, în sudul Podişului Moldovei (piemontul Poiana-Nicoreşti) şi Piemontul Curburii în
exteriorul Subcarpaţilor de Curbură.

– podişurile situate pe structuri monoclinale – Podişul Moldovei;

– câmpii: Câmpia Română şi Câmpia de Vest (cu variantele genetice: câmpii piemontane, câmpii
tabulare, câmpii de subsidenţă, câmpii de terase);

– Delta Dunării – o câmpie fluvio-lacustră care se formează sub ochii noştri cu aportul Dunării şi al
Mării Negre;

– platforma continentală a Mării Negre – o câmpie submersă care începe la ţărm şi ţine până la 200
m adâncime;

– relieful glaciar este bine reprezentat în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-
Godeanu) şi în Munţii Rodnei. Este alcătuit din creste alpine, circuri glaciare, văi glaciare, morene
etc.;

– Podişul Casimcei este în prezent un podiş peneplenizat dezvoltat pe şisturi verzi şi apare ca o
suprafaţă uşor ondulată, ca ultim stadiu de evoluţie a unui sistem muntos caledonic (o câmpie de
eroziune).

Unităţi majore de relief ale Europei

Unităţi montane

a. Unităţi alpine – formate din lanţuri montane individualizate şi masive despărţite prin depresiuni
intramontane şi culoare
– Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza alpină. Are
lungimea de 1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe direcţia generală vest-est între
Marea Ligurică şi Câmpia Panonică. Principalele caracteristici ale Alpilor sunt altitudinile mari de
peste 4000 m (vârful Mont Blanc, 4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu prezenţa gheţarilor actuali,
iar în partea de est relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.

– Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu sinuos şi sunt mai
fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale. Altitudini de peste 2500 m se
întâlnesc doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka, 2655 m) şi în Carpaţii Meridionali (vârful
Moldoveanu, 2544 m). Alcătuirea geologică a Carpaţilor este mai complexă decât cea a Alpilor (şisturi
cristaline, roci vulcanice şi fliş) fapt pentru care au mai multe tipuri genetice de relief.

– Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au lungime de 400 km şi
altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de 3404 m în vârful Pic d’Anetro, au gheţari
actuali şi masivitatea remarcabilă în partea centrală.

– Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în lungul Peninsulei
Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso, 2912 m), iar la nord de Roma apar şi
vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.

– Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea Caspică şi au
altitudinea cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt alcătuiţi din granite, roci vulcanice,
calcare şi conglomerate. Au gheţari actuali şi prezintă un relief glaciar pleistocen şi actual.

– Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor şiruri paralele de
culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la formarea ţărmului dalmatic.

– Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub forma a două culmi
paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este de 2376 m în vârful Botev.

– Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-sud, au un relief
carstic bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în vârful Olimp.

b. Unităţi caledonice

– Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-est sud-vest, au
altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de calotă, au fost antrenaţi în mişcări
de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se termină abrupt şi prezintă numeroase fiorduri. Sunt
alcătuiţi din şisturi cristaline vechi, puternic metamorfozate, gnaise şi granite. Altitudinea maximă
este de 2469 m şi are gheţari montani actuali. Formele de relief cele mai frecvente sunt platourile
înalte, hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii Scandinavici se pot deosebi trei sectoare: un
sector sudic al fjellurilor, având extensiunea maximă în lăţime şi altitudinile cele mai ridicate, cu
podişuri de 1500-2000 m, peste care se ridică vârfuri piramidale; un sector central mai jos de 800-
1000 m şi un sector nordic care se prezintă sub forma unei creste accidentate şi înguste.

– Munţii Cambrieni, Munţii Penini şi Munţii Cambrieni – sunt situaţi în Marea Britanie, au altitudini
reduse şi s-au format pe structuri caledonice şi hercinice faliate şi modelate de agenţii externi. De la
nord spre se desfăşoară: Munţii Caledonieni, cu altitudinea maximă de 1182 m, Munţii Grampian, cu
vârful Ben-Newis 1343 m, Munţii Scoţiei de Sud cu înălţimi de 600-800 m, , Munţii Cambrieni cu
altitudini de 400-700 m.
c. Unităţi hercinice

– Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la limita dintre
Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au altitudinea medie de peste 600 m şi
au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de 1894 m (vârful Narodnaia). Relieful se desfăşoară sub
formă de culmi paralele şi cuprinde trei sectoare: sectorul nordic cu piscuri, morene şi văi glaciare;
sectorul central cu relief carstic şi vulcanic şi sectorul sudic cu aspect deluros, o peneplenă intens
fragmentată de văi.

Unităţi de podiş

a. pe structuri vechi (Podişul Doneţk, Podişul Central Rus, Podişul Dobrogei);

b. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei) sunt puternic
modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.

– Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest spre est.
Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile. Panta generală a imprimat
direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de pădurea de conifere şi de numeroase turbării.

– Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene glaciare şi de
argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec alcătuite din conifere şi foioase.

– Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat, cu altitudini medii
de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai înalte. Partea de sud, Podişul Lacurilor,
are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80 m, şi este alcătuit din culmi deluroase alungite ce
corespund sectoarelor de acumulare glaciară, între care se interpun lacurile glaciare. Peisajul
dominant este cel al pădurilor de conifere şi al turbăriilor, în partea de nord şi peisajul lacustru şi
păduri de conifere în sud.

c. Pe structuri hercinice

– Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme variate de relief: relief
vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie este de 710 m, iar cea maximă este de 1886
m în vârful Mt. Doré;

– Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi Munţii Sudeţi, are
altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea de nord-vest are altitudini mai mari,
500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar partea nord-estică este o depresiune de eroziune cu
altitudinea de 200 m;

– Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m, renumitele mesetas,
platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera Iberică, Sierra Morena şi Cordiliera Betică).
Altitudinea maximă este de 3478 m;

– Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în orogeneza hercinică, dar au fost separaţi
de grabenul Rinului. Au altitudini medii de circa 1400 m şi sunt puternic erodaţi de agenţii externi;

– Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între 600 şi 800 m. În
craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează lacuri de crater numite maar.

d. Relief dezvoltat pe structuri mai noi

– Piemontul Getic şi Regiunea Piemont din Italia – formate prin acumularea depozitelor de tip
piemontan (pietrişuri şi bolovănişuri) depuse pe suprafeţe uşor înclinate în condiţii subaeriene.
Altitudinal se încadrează la regiunile de podiş.

Unităţi de câmpie

a. Câmpii fluvio-glaciare

– Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi Marea Nordului, este
intens modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său întâlnim aliniamente de morene glaciare şi
sandre. Altitudinile sunt cuprinse între 0-300 m. În sectorul vestic, unde sunt poldere, câmpia este
sub nivelul mării,uscatul fiind menţinut prin îndiguiri. Câmpia este acoperită la suprafaţă de
formaţiuni cuaternare glaciare, fluvio-glaciare, fluviale, maritime şi eoliene. Este o câmpie vălurită,
acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.

b. Câmpii fluvio-lacustre

– Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga Dunării, de la
Drobeta-Turnu Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii depresionare dintre Platforma
Moesică şi orogenul carpatic şi s-a format prin colmatarea succesivă a unui bazin lacustru, în timpul
cuaternarului timpuriu şi mediu. O trăsătură dominantă o constituie frecvenţa loessului şi a
depozitelor loessoide pe toată întinderea câmpiei fapt care a dus la apariţia crovurilor.

– Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a format prin
colmatarea Mării Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte, cu compartimente mai joase
(sub 150 m), şi mai înalte (între 150 şi 300 m) dominate de masive cristaline şi munţi insulari (Bakony
704 m, Vertes 480 m,). Câmpia prezintă mai multe diviziuni: Câmpia Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc
(a Cumaniei), Câmpia Bratislavei etc. Este traversată de Dunăre şi câţiva afluenţi mai importanţi ai
acesteia: Tisa, Drava, Sava şi Morava.

– Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii Apenini la sud, Marea
Adriatică şi Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut prin colmatarea unui fost golf marin cu
depozite aduse de râuri din Munţii Alpi şi Apenini. Napoleon Bonaparte a numit-o ,,cea mai fertilă
câmpie a lumii” şi reprezintă într-adevăr principala zonă agricolă a Italiei.

c. Câmpii pe structură de podiş. Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci sunt podişuri joase pe
structuri foarte vechi.

– Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa, are o suprafaţă de
4 mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după Câmpia Amazonului. Ocupă aproape
întreaga jumătate estică a Europei, de la Carpaţii Păduroşi, în vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la
Marea Neagră şi Marea Caspică, în sud şi până la Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse între
-28 m în Câmpia Caspică, 343 m în Podişul Valdai şi 463 m în Colinele Timan. Câmpia apare ca o
asociere de câmpii joase, coline şi podişuri vechi. Din punct de vedere tectonic se suprapune peste
Placa Est Europeană, având un fundament precambrian larg boltit şi modelat de calota glaciară în
jumătatea nordică. În nordul acestei câmpii relieful este dominat de formele rezultate din procesul
de acumulare glaciară care se întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O caracteristică a acestei câmpii
este şi faptul că marile fluvii au dispunere nord-sud: Nipru, Don, Volga etc.

d. Câmpii fluvio-litorale. S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi prin retragerea
spre larg a liniei ţărmului
– Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea cu sedimente
marine şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m sub nivelul Oceanului Planetar,
iar pe de altă parte, cu aportul aluviunilor aduse de apele curgătoare care se varsă în Marea Caspică
(Volga, Ural etc.). Această câmpie este parazitată de cea mai mare deltă din Europa (Delta Volgăi). În
partea de sud a câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi Ural, apar şi forme de relief eolian (dune
de nisip).

– Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea Neagră, între Delta
Dunării, la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact cu Podişul Volâno-Podolic şi Podişul
Doneţului, iar la sud limita este dată de ţărmul Mării Negre. Alcătuită din depozite paleogene şi
neogene, la suprafaţă , câmpia este acoperită cu depozite de loess. Altitudinea acestei câmpii scade
de la nord spre sud, până la 0 m Fâşia litorală este intersectată de văile Nistrului, Bugului şi Niprului,
cu terase bine dezvoltate, iar la vărsare formează limane.

Unităţi montane carpatice

Carpaţii Româneşti – sunt munţi cu înălţime mijlocie şi mică, altitudinea medie fiind de 840 m.
Altitudinile cele mai mari apar în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei. Principalele subdiviziuni sunt:
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali

– Carpaţii Orientali – reprezintă 52 % din întreaga arie carpatică românească. Petrografic, sunt
constituiţi din şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş dispuse în trei şiruri paralele orientate pe direcţia
nord-vest sud-est. Altitudinea maximă este 2303 m în Vârful Pietrosul Rodnei. Sunt fragmentaţi de
văi şi depresiuni mari (Depresiunea Maramureş, Depresiunea Dornelor, Depresiunea Giurgeu,
Depresiunea Ciuc, Depresiunea Braşov). Au fost modelaţi policiclic (prezintă suprafeţe de nivelare
asemănătoare celor din Meridionali), prezintă relief glaciar doar în Munţii Rodnei şi Munţii
Maramureşului; are relieful vulcanic cel mai dezvoltat (Oaş-Gutâi-Ţibleş-Căliman-Gurghiu-Harghita).
Principalele subdiviziuni ale Carpaţilor Orientali sunt: Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, Carpaţii
Moldo-Transilvani şi Carpaţii de Curbură.

Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei, situaţi în nordul Carpaţilor Orientali, între frontiera României
cu Ucraina, în nord, şi aliniamentul depresionar (Depresiunea Dornelor, Depresiunea Câmpulung
Moldovenesc şi Depresiunea Gura Humorului) în sud. Relieful cuprinde două sectoare: sectorul de
vest (Depresiunea Maramureş şi munţii care îl înconjoară) şi sectorul estic (Obcinele Bucovinei).
Depresiunea Maramureşului are un relief colinar, cu dealuri ce depăşesc 800 m, şi este drenată de
râurile Vişeu, Iza şi Mara. Pe latura de vest-sud vest depresiunea este închisă de munţii vulcanici Oaş,
Gutâi şi Ţibleş (1835 m), cu relieful dominat de conurile vulcanice. La sud-est de valea Someşului
Mare se află Munţii Bârgăului alcătuiţi din fliş străpuns de măguri vulcanice şi Munţii Suhard alcătuiţi
din şisturi cristaline. Pe latura est-nord estică depresiunea este închisă de Munţii Maramureşului care
culminează în vârfurile Farcău (1957 m) şi Toroioaga (1930 m), alcătuiţi din şisturi cristaline. Munţii
Rodnei se află în sud-estul depresiunii, sunt formaţi din şisturi cristaline, au cea mai mare altitudine şi
masivitate din Carpaţii Orientali (Vf. Pietrosul 2303 m, Ineul 2279 m) şi constituie principalul nod
orografic al acestor munţi. Prezintă relief glaciar alcătuit din văi glaciare, circuri glaciare, creste alpine
şi morene. Sectorul de est, reprezentat de Obcinele Bucovinei, cuprinde trei culmi montane paralele
cu altitudini ce descresc de la vest spre est: Obcina Mestecăniş cea mai înaltă, alcătuită din şisturi
cristaline, Obcina Feredeului şi Obcina Mare. La sud de obcine se află Depresiunea Dornelor şi
depresiunile Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului, ultimele fiind situate pe valea Moldovei.
Carpaţii Moldo-Transilvani situaţi între aliniamentul depresionar al Dornelor şi Văii Moldovei, în nord,
şi valea Oituzului şi Depresiunea Braşovului, în sud. Pe latura vestică vine în contact cu Depresiunea
Colinară a Transilvaniei, realizat de un piemont vulcanic de o remarcabilă netezime, iar în est cu
Subcarpaţii Moldovei. Relieful cuprinde două sectoare: vestic şi estic.

Sectorul de vest cuprinde grupa de sud a munţilor vulcanici şi depresiunile pe care aceştia le închid la
contactul cu fâşia cristalină (tectonice şi de baraj vulcanic). Grupa de sud a munţilor vulcanici este
mai înaltă şi mai masivă şi prezintă un relief vulcanic mai bine păstrat (alături de conuri vulcanice se
păstrează şi cratere sau fragmente de cratere): Munţii Căliman (Vf. Pietrosul 2100 m), Munţii Gurghiu
şi Munţii Harghita. La contactul grupei vulcanice cu fâşia cristalină sunt închise mai multe depresiuni
dintre care cele mai întinse sunt Depresiunea Giurgeului, axată pe cursul superior al Mureşului şi
depresiunea Ciucului, axată pe cursul superior al Oltului. Ambele depresiuni au altitudini de 600-700
m şi prezintă cele mai intense fenomene de inversiuni termice, aici aflându-se polii frigului – Joseni,
în Depresiunea Giurgeului şi Miercurea Ciuc, în Depresiunea Ciucului. În estul Munţilor Călimani se
află micile depresiuni Bilbor şi Borsec.

Sectorul de est, denumit şi cel al Munţilor Moldovei, cuprinde trei şiruri paralele de munţi, dintre
care cel din vest şi centru aparţin fâşiei cristaline, iar cel estic unităţii flişului. Primul şir cristalin este
format din munţii: Giurgeu, Hăşmaşul Mare (cu o cuvertură de calcare în care s-au dezvoltat Cheile
Bicazului şi relieful rezidual al ,,Pietrei Singuratice”), Ciucului şi Nemira. Al doilea şir cristalin este
format din munţii: Giumalău (peste 1800m, alcătuit din cristalin), Rarău ( cu stâncile calcaroase ,,
Pietrele Doamnei”), Bistriţei (1859 m), Ceahlău (Vf. Ocolaşul Mare, 1907 m), cu o cuvertură de
conglomerate care dau un relief spectaculos şi Tarcău. Şirul flişului se desfăşoară pe latura de est şi
cuprinde munţii Stânişoara, Goşmanu şi Berzunţ, ultimul închizând Depresiunea Comăneşti.

Carpaţii de Curbură situaţi în sudul Carpaţilor Orientali, între valea Oituzului şi valea Prahovei. Pe
latura internă vin în contact cu Depresiunea Colinară a Transilvaniei, iar pe latura externă vin în
contact cu Subcarpaţii Curburii. Relieful cuprinde un domeniul montan alcătuit din culmi şi văi dar în
care munţii realizează o mare curbură în care este închisă Depresiunea Braşovului. Alcătuirea
geologică din fliş a permis o fragmentare mai mare a reliefului. Varietatea rocilor sedimentare a
impus un relief petrografic cu forme specifice: relief ruiniform pe conglomerate (turnuri, ciuperci,
Sfinxul Bratocei – în Munţii Ciucaş), relief dezvoltat pe gresii (Munţii Buzăului), relief carstic (Munţii
Bârsei), relief dezvoltat pe nisipuri (dunele de nisip de la Reci în Depresiunea Braşovului). Curbura
carpatică externă cuprinde Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, Munţii Ciucaş, şi Munţii Baiului. Curbura
internă, spre Depresiunea Braşovului cuprinde Munţii Întorsurii care închid Depresiunea Întorsura
Buzăului şi Munţii Bârsei (formaţi din Munţii Postăvaru, cu vestita staţiune Poiana Braşov, Munţii
Piatra Mare şi Munţii Tâmpa). În nord vestul grupei se află trei munţi scunzi (cu altitudine medie de
100 m) care pătrund digitat în Depresiunea Braşovului: Munţii Perşani (1104 m) cu defileul bazaltic
de la Racoş şi Măgura Codlei, Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.

Depresiunea Braşovului, situată la contactul Carpaţilor Orientali cu Carpaţii Meridionali este drenată
de râul Olt şi afluienţii săi Râul Negru şi Bârsa. Are aspectul unui şes întins, cu altitudini de 500-600 m,
cu terenuri agricole fertile, cu multe aşezări şi cu intersecţia unor importante drumuri şi căi ferate
transcarpatice.

– Carpaţii Meridionali – situaţi în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, între valea Prahovei, la
est şi Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei, la vest.

Relieful Carpaţilor Meridionali deţine cele mai multe superlative geografice din România:
– reprezintă cel mai masiv şi mai înalt domeniu al Carpaţilor Româneşti, datorită înălţării în bloc cu
peste 1000 m produsă la sfârşitul neogenului şi începutul cuaternarului. În toate cele patru grupe
depăşesc altitudinea de 2500 m, culminând în Munţii Făgăraşului cu vârfurile Moldoveanu 2544 m şi
Negoiu 2535 m , la care se adaugă Munţii Bucegi cu vârful Omu de 2505 m, Munţii Parâng cu vârful
Parângu Mare de 2519 m şi Munţii Retezat cu vârful Peleaga de 2509 m;

– prezintă o asimetrie inversă: la est de râul Olt sunt abrupţi în nord şi coboară în trepte spre sud, iar
la vest de aceeaşi vale domină prin abrupturi în sud depresiunile subcarpatice şi au pante mai
domoale spre nord;

– sunt alcătuiţi aproape în întregime din şisturi cristaline şi intruziuni granitice, iar la extremităţi dar şi
local apar calcarele care introduc o mai mare varietate a reliefului. Cele mai importante mase
calcaroase apar în extremitatea vestică (Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi) dar şi în sudul Parângului
şi în Munţii Piatra Craiului; Munţii Bucegi fac excepţie, fiind alcătuiţi din conglomerate care dau un
relief specific de eroziune diferenţială şi eoliană: ,,Babele” şi ,,Sfinxul”. Alcătuirea geologică dominant
cristalină explică masivitatea accentuată, aceşti munţi fiind traversaţi doar de râul Olt şi cuprind doar
trei depresiuni: Loviştei, Haţegului şi Petroşani;

– există trei platforme de eroziune care reprezintă stadii de echilibru în evoluţia reliefului: platforma
Borăscu la 2000m altitudine, cu valorificare pastorală estivală, platforma Râu-Şes, mai neregulată ca
nivelare şi bine evidenţiată în Munţii Retezat, la obârşiile râului omonim şi la obârşiile Lotrului, este
situată la 1200-1600 m; Platforma Gornoviţa sau a Predealului, la 1000 m altitudine, este valorificată
prin aşezări rurale sau urbane permanente, dar şi prin fâneţe. Pe această platformă, in Munţii
Orăştiei se păstrează vestigiile cetăţii geto-dacice Sarmizegetusa Regia;

– altitudinile mari au făcut ca aceşti munţi să fie modelaţi, în pleistocen, de gheţari care au modelat
un relief specific alcătuit din circuri şi văi glaciare, separate de creste alpine denumite popular
,,custuri” glaciare şi acumulări de morene. Caracterele alpine dominante (relieful glaciar, altitudinea
şi masivitatea cea mai mare) l-au determinat pe geograful francez Emm. De Martonne să-i
numească ,,Alpii Transilvaniei”;

– deşi sunt cei mai înalţi şi cei mai masivi, sunt totuşi traversaţi integral de valea Oltului şi parţial de
valea Jiului la nivele foarte joase, fenomen explicat prin epigenie (adâncirea râurilor concomitent cu
ridicarea munţilor); din această cauză trecătorile sunt joase: Turnu-Roşu (400 m), Cozia (309 m) pe
Olt şi Lainici (450 m) pe Jiu; în acelaşi timp sunt şi pasuri de altitudine: Giuvala, din Culoarul Rucăr-
Bran, dar şi drumurile alpine ,,Transfăgărăşanul” (care traversează Munţii Făgăraşului la peste 2000
m altitudine) şi ,,Transalpina” (care traversează Munţii Parâng la peste 2100 m altitudine); în Munţii
Bucegi se află drumul care urcă la 2500 m în Munţii Coştila. Faţă de Defileul Oltului dintre Turnu-Roşu
şi Cozia se pot delimita grupele Bucegi şi Făgăraş pe latura estică şi grupele Parâng şi Retezat-
Godeanu pe cea vestică.

Grupele Bucegi şi Făgăraş

Situate în estul Carpaţilor Meridionali, grupele Bucegi şi Făgăraş sunt delimitate în est de Valea
Prahovei, iar în vest de valea Oltului. Pe latura de nord domină prin abrupturi depresiunile Braşovului
şi Făgăraşului, iar în sud, spre Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Getici, prezintă pante mai domoale.

Relieful include grupele Bucegi (alcătuiţi din Munţii Bucegi, Munţii Leaota, Culoarul Rucăr-Bran, şi
Munţii Piatra Craiului), şi Făgăraş (alcătuiţi din Munţii Făgăraş, în nord, şi masivele fragmentate de
afluienţii Argeşului: Munţii Cozia care închide la sud Depresiunea Loviştei, Munţii Ghiţu, Munţii
Frunţi, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa);

Munţii Bucegi reprezintă din punct de vedere genetic un sinclinal suspendat, culminează cu vârful
Omu (2505 m) şi se prezintă abrupt atât spre valea Prahovei (abruptul prahovean al Bucegilor), cât şi
spre Depresiunea Braşovului şi spre Culoarul Rucăr-Bran. Sunt alcătuiţi din conglomerate şi calcare,
prezentând un platou structural cu forme interesante de relief eolian şi de eroziune diferenţială:
,,Babele” şi ,,Sfinxul” şi alte ,,ciuperci eoliene”. Relieful glaciar este prezent în jurul vârfului Omu prin
circuri glaciare dar şi prin văi glaciare (valea superioară a Ialomiţei). Accesibilitatea şi frumuseţea
deosebită a peisajului fac din Munţii Bucegi cel mai circulat masiv montan din România. Munţii
Leaota, situaţi la vest de Bucegi, sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi au un relief masiv şi greoi.

Culoarul Rucăr-Bran reprezintă o depresiune tectonică (o vale de sinclinal) orientată nord-vest sud-
est cu importanţă în circulaţia transcarpatică încă din perioada feudală între Braşov şi Câmpulung
Muscel.

Munţii Piatra Craiului, situaţi la vest de Culoarul Rucăr-Bran se prezintă în relief ca cea mai frumoasă
creastă calcaroasă din România.

Munţii Făgăraşului corespund culmii înalte situată între valea Dâmboviţei şi Defileul Oltului dintre
Turnu Roşu şi Cozia, care este abruptă spre nord şi cu pante domoale spre sud. Culminează în vârful
Moldoveanu 2544 m, şi Negoiu 2535 m, sunt alcătuiţi în întregime din şisturi cristaline şi cuprind cele
mai extinse forme de relief glaciar din ţară (circuri glaciare, văi glaciare, creste alpine, praguri
glaciare, morene), având şi multe lacuri glaciare (Bâlea, Podragul Mare, Capra, Avrig, Călţun, Urlea).
Partea centrală a Făgăraşului este traversată de drumul transcarpatic modernizat ,,Transfăgărăşanul”
care permite accesul, pe timpul verii, între Depresiunea Făgăraş şi Curtea de Argeş.

Făgăraşul sudic are în componenţă o culme mai joasă, fragmentată, formată din masive alcătuite din
şisturi cristaline intens metamorfozate (gnaisul ocular de Cozia): Munţii Cozia, (1668 m), Munţii
Frunţi, Munţii Ghiţu, Munţii Iezer şi Munţii Păpuşa (2462 m), cu relief glaciar şi alcătuire cristalină.

Între cele două unităţi făgărăşene penetrează partea de est a Depresiunii Loviştei, dezvoltată la
confluenţa Lotrului cu Oltul şi în Masivul Parâng.

Grupele Parâng şi Retezat-Godeanu ocupă latura vestică a Carpaţilor Meridionali, fiind situate între
Defileul Oltului dintre Turnu Roşu şi Cozia în est şi culoarele tectonice Timiş-Cerna în vest. În nord
culoarul Bistra Strei îi desparte de Munţii Poiana Ruscăi, culoarul Orăştiei îi separă de Munţii Apuseni
şi în continuare Depresiunea Sibiului şi Apoldului îi separă de Podişul Transilvaniei. Pe latura sudică se
termină abrupt spre depresiunile subcarpatice oltene.

Relieful include cele două grupe de munţi precum şi depresiunile Loviştei, Haţeg şi Petroşani.

Grupa Munţilor Parâng include cel mai mare nod orografic din România din care pornesc cinci unităţi
montane cu dispoziţie radiară: în sud-vest Munţii Parâng (vârful Parângu Mare, 2519 m), alcătuiţi din
şisturi cristaline şi intruziuni granitice, cu relief glaciar şi lacuri glaciare (L. Gâlcescu) din care se
desprind spre nord-vest Munţii Şureanu (vârful lui Pătru, 2130 m), cu relief glaciar dar şi cu peşterile
Şura Mare şi Tecuri. Spre nord-est Munţii Cândrel (vârful Cândrel, 2244 m), cu alcătuire cristalină şi
relief glaciar. Spre est se desfăşoară Munţii Lotrului (vârful Ştefleşti, 2242 m) şi Munţii Căpăţânii
(vârful Ursu, 2124 m) alcătuiţi din calcare, cu văi în chei şi peşteri.
Între grupele Parâng şi Retezat-Godeanu se desfăşoară spaţiile depresionare ale Haţegului şi
Petroşanilor. Depresiunea Haţegului este o depresiune tectonică şi o veche zonă de populare în care
romanii stabilesc noua capitală a Daciei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În Evul Mediu era cunoscută
sub numele de ,,Ţara Haţegului”. Depresiunea Petroşani, situată pe cursul superior al Jiului, este de
origine tectonică şi corespunde celui mai mare bazin huilifer al ţării. Spre nord , prin pasul Merişor se
face legătura cu depresiunea Haţegului, iar spre sud prin pasul Lainici şi Defileul Jiului cu Oltenia
subcarpatică.

Grupa Retezat-Godeanu este situată între Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului la est, depresiunea
Haţegului şi Culoarul Bistrei la nord şi Culoarul Timiş-Cerna la vest. Are în componenţă cele două
masive centrale Munţii Retezat şi Munţii Godeanu care dau numele grupei. Munţii Retezat (vârful
Peleaga, 2509 m) prezintă cel mai ridicat nivel altitudinal al grupei şi au cel mai complex relief glaciar.
Adăpostesc cele mai multe lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii).
Pitorescul peisajului natural şi elementele rare de floră şi faună au dus la constituirea Parcului
Naţional Retezat încă din 1935.

Munţii Godeanu (vârful Gugu, 2291 m), alcătuiţi ca şi Retezatul din şisturi cristaline, au un relief
glaciar mai puţin spectaculos, dar prezintă cele mai întinse platforme de eroziune de tip Borăscu şi
Râu-Şes. Spre nord-vest se desfăşoară Munţii Ţarcului, continuaţi de Muntele Mic, iar pe latura de
sud-vest se desfăşoară Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, despărţiţi de valea adâncă a Cernei. Spre
est sud-est sunt munţii Vâlcanului (vârful Straja 1868 m) cu alcătuire calcaroasă şi văi în chei (Cheile
Runcu).

Culoarul tectonic Timiş-Cerna are aspectul unui graben care separă grupele Retezat-Godeanu de
Munţii Banatului, printr-o denivelare tectonică de aproape 1000 m. Asigură legătura nord-sud între
oraşele Caransebeş şi Orşova prin pasul Domaşnea (540 m), denumit şi Poarta Orientală, străbătut de
drumul european E70 şi de magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara.

Culoarul Bistra desparte Masivul Retezat-Godeanu de Munţii Poiana Ruscăi şi asigură legătura rutieră
între Caransebeş şi Depresiunea Haţegului prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m).

– Carpaţii Occidentali – denumiţi astfel după localizarea lor, la vest de Depresiunea Colinară a
Transilvaniei, se întind între Defileul Dunării, în sud, şi până la văile Someşului şi Barcăului în nord.
Spre est Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra îi despart de Carpaţii Meridionali, iar Depresiunea Alba Iulia
Turda îi despart de Depresiunea Colinară a Transilvaniei.

Constituie cel mai jos sector al Carpaţilor Româneşti, altitudinile maxime fiind cuprinse între 1200-
1400 m în sud şi abia depăşind 1800 m în nord;

Prezintă o accentuată asimetrie, ei coborând în trepte de la est la vest;

Caracteristica definitorie este discontinuitatea dintre grupele montane, acestea apărând ca o

succesiune de horsturi, despărţite de culoare tectonice (grabene): Mureşului, Timiş-Cerna, Bistra;

Se adaugă pătrunderea Câmpiei de Vest sub formă de ,,câmpii golfuri” în lungul celor trei Crişuri şi
contactul direct al câmpiei cu munţii în dreptul Munţilor Zarandului;

Au alcătuirea geologică cea mai complexă (şisturi cristaline, fliş, roci vulcanice şi magmatice), ceea ce
a determinat apariţia unei mari varietăţi de forme de relief;

Sunt puternic fragmentaţi de numeroase văi, depresiuni intramontane şi depresiuni de tip ,,golf”;
Sunt cei mai populaţi din Carpaţii Româneşti, aşezările permanente ajung până la 1600 m.

Munţii Banatului-sunt situaţi în sud-vestul ţării, între Defileul Dunării dintre Baziaş şi Orşova în sud,
Culoarul Timiş-Cerna în est, dealurile şi Câmpia de Vest în nord şi nord-vest.

Analiza reliefului nu este completă fără includerea Defileului Dunării dintre Baziaş şi Gura Văii, o vale
transversală, caracterizată printr-o alternanţă de sectoare înguste – Cazanele Mari şi Mici, Porţile de
Fier – şi bazinete depresionare: Moldova Nouă şi Orşova. Prin construirea sistemului energetic şi de
navigaţie Porţile de Fier a fost rezolvată atât problema navigaţiei pe Dunăre, în acest sector, cât şi
valorificarea potenţialului hidroenergetic.

Latura de est a Munţilor Banatului este mai înaltă (1200-1400 m) şi include în nord Munţii Semenic
(1446 m), alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu aspectul unui platou la nivelul de 1400 m, valorificat
pastoral şi turistic. În sud, lungul Cazanelor se desfăşoară Munţii Almăjului (vârful Svinecea Mare,
1224 m), alcătuiţi dintr-o alternanţă de şisturi cristaline străpunse de granite sau acoperite de roci
sedimentare (calcare). Între cele două unităţi montane este închisă Depresiunea Almăjului (sau
Bozovici), care este drenată de râul Nera.

Partea de vest cuprinde munţi mai scunzi (muncei) cu altitudini de 600-1100 m dar cu aceeaşi
alcătuire geologică: Munţii Locvei, de-a lungul Dunării, în primul sector al Defileului, Munţii Aninei
(1160 m), care au o cuvertură de calcare pe care s-a dezvoltat relieful carstic (Cheile Nerei, Caraşului
şi Minişului, Peştera Comarnic). În nord-vest sunt Munţii Dognecea (617 m), care închid Depresiunea
Caraş-Ezeriş.

Munţii Poiana Ruscăi – sunt cuprinşi între Culoarul Bistrei la sud şi Defileul Mureşului dintre Deva şi
Zam, la nord. Pe latura estică intră în contact cu Depresiunea Haţegului iar pe latura vestică cu
Dealurile Lipovei.

Relieful Munţilor Poiana Ruscăi se caracterizează prin altitudini scăzute (vârful Padeşu, 1374 m) dar
cu o masivitate remarcabilă dată de alcătuirea geologică (şisturi cristaline cu intercalaţii de calcare
cristaline, marmure şi chiar roci vulcanice. Fiind înconjurată de zone joase Munţii Poiana Ruscăi au
aspect de horst, înfăţişându-se sub formă de cupolă şi de nod orohidrografic unitar. Prezintă văi
adânci şi culmi largi, care facilitează pătrunderea aşezărilor pe cele mai mari înălţimi.

Munţii Apuseni

Munţii Apuseni sunt situaţi la vest de Depresiunea Colinară a Transilvaniei, între defileul Mureşului
dintre Deva şi Lipova, în sud, şi văile Barcăului şi Someşului, la nord.

Munţii Apuseni includ următoarele subunităţi:

Masivul Bihorului, este gruparea montană centrală, cu alcătuire predominant cristalină şi care
culminează în vârful Bihor de 1849 m. Din acest masiv se desprind spre nord Munţii Vlădeasa (1836
m), iar în est Muntele Mare (1826 m). Peste fundamentul cristalin au fost depuse cuverturi d calcare
în care s-au dezvoltat fenomene carstice şi calcaroase: Cheile Someşului Cald şi ale Bulzului, Peşterile
Scărişoara şi Focul Viu (ambele cu gheţari), complexul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului. Spre est-nord
est se desprind Munţii Gilău, iar în sud Muntele Găina cu vestitul ,,Târg de Fete”, nedee populară
desfăşurată la sfârşitul lunii iulie.
Latura de sud-est a Munţilor Apuseni este alcătuită din Munţii Mureşului, cu altitudini de 1000-1200
m, care cuprind munţii Trascăului (cu numeroase văi tăiate în calcare: Cheile Turzii, Întregaldelor,
Râmeţului), şi Munţii Metaliferi formaţi din andezite şi bazalte. Se poate menţiona şi o formă
spectaculoasă a reliefului vulcanic – ,,Detunatele”- cu coloane de bazalt arcuite, cu aspect de orgă
uriaşă.

În vest se desfăşoară munţii scunzi ai Crişurilor, separaţi de depresiunile golfuri: Munţii Zarandului
(836 m), Munţii Codru-Moma (1112 m), cu izbucul de la Călugări format pe calcare, Munţii Pădurea
Craiului, cu peşterile Meziad, Vadul Crişului, precum şi Peştera Vântului (50 km lungime, fiind cea mai
lună peşteră din ţară).

Munţii Plopiş sau Şes (918 m) se află situaţi în nord-vestul acestui spaţiu montan. Între Munţii
Crişurilor se interpun depresiunile ,,golfuri” : Zarandului (pe Crişul Alb), Beiuşului (pe Crişul Negru) şi
Vad-Borod (pe Crişul Repede). În spaţiul Munţi Apuseni sunt prezente şi alte depresiuni mai mici:
Gurahonţ, Brad, Huedin, Zlatna, Abrud şi Câmpeni.

La nord – nord-est de valea Barcăului se desfăşoară sectorul munţilor scufundaţi, cu alcătuire

geologică dură, din şisturi cristaline şi calcare, structură care poartă numele de ,,jugul intracarpatic”,
format din Munţii Meseşului (996 m), şi dealurile cristaline: Prisnel, Dealul Mare şi Preluca.

– Depresiunea colinară a Transilvaniei – situată în partea centrală a ţării, este cea mai mare
depresiune din interiorul arcului carpatic. Este mărginită de cele trei ramuri carpatice, care şi-au luat
denumirea după poziţia faţă de această mare unitate depresionară: la nord şi est Carpaţii Orientali, la
sud Carpaţii Meridionali, la vest Munţii Apuseni iar la nord vest Dealurile Silvaniei.

Prezintă un fundament carpatic faliat şi scufundat la adâncimi de 2000-8000 m, acoperit de o

cuvertură de roci sedimentare formată din argile, marne, nisipuri, gresii, conglomerate, tufuri
vulcanice şi sare. Structura geologică conţine cute diapire, domuri şi structuri monoclinale pe care s-
au dezvoltat cuestele. Relieful depresiunii prezintă o înclinare de la est (1080 m) şi nord-est spre vest
sud-vest (300 m), fapt arătat şi de orientarea generală a reţelei hidrografice Someş, Mureş, Târnave,
Olt). Altitudinile medii sunt cuprinse între 400-500 m, mai coborâte în depresiunile exterioare şi mai
înalte în zonele interioare de podiş.

În partea centrală, relieful este format dintr-un podiş cu strate sedimentare uşor boltite (domuri)
care conţin acumulări de gaz metan.

Zona marginală prezintă o structură cutată, mai slab în sud şi vest (unde apar depresiunile de contact
litologic: Făgăraş, Sibiu, Culoarul Alba Iulia-Turda) şi mai accentuat în est , unde există o alternanţă de
dealuri şi depresiuni specific subcarpatică, de unde şi denumirea de Subcarpaţii Transilvaniei. Pe
marginile depresiunii, la Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureş sau Turda sunt prezente cutele diapire cu
sâmburi de sare, care uneori ajung la suprafaţă. Principalele diviziuni sunt: dealurile şi depresiunile
marginale şi Podişul Transilvaniei.

Dealurile şi depresiunile marginale situate în imediata vecinătate a munţilor cuprind următoarele

subunităţi:

– dealuri: Culmea Brezei, Preluca, Dealul Mare şi Prisnel în nord şi nord-vest, Dealul Feleacului la vest,
dealurile de tip subcarpatic în est;
– depresiuni: Depresiunea Almaşului (pe râul Almaş); Culoarul Alba Iulia-Turda (pe Mureş şi Arieş) la
vest; Depresiunea Sibiu (pe râul Cibin) şi Depresiunea Făgăraş in sud (pe râul Olt); Depresiunea
Bistriţa (pe râul Bistriţa) la est; Depresiunea Lăpuşului (pe râul Lăpuş) la nord.

Podişul Transilvaniei – situat în partea centrală a Depresiunii colinare a Transilvaniei, are următoarele
diviziuni:

– Podişul Someşan, situat în partea nord-vestică a Podişului Transilvaniei şi traversat de Someş între
Dej şi Jibou; este format din interfluvii netede dezvoltate pe un substrat sedimentar uşor înclinat spre
sud-est, cu altitudini de 500-600 m;

– Câmpia Transilvaniei, delimitată la nord de Someşul Mare şi de Someşul Mic, iar la sud de valea
Mureşului, este o regiune cu un relief de dealuri joase (400-500 m), cu aspect neted, slab ondulat
(datorită prezenţei domurilor), văi scurte şi largi pe care s-au amenajat iazuri;

– Podişul Târnavelor, cea mai întinsă subunitate, cuprinsă între Valea Mureşului la nord şi Valea
Oltului la sud, se caracterizează printr-un relief mai înalt (peste 600 m) ce coboară în trepte de la est
către vest; prezenţa domurilor şi a cuestelor; asimetria văilor, intensitatea alunecărilor de teren. În
cadrul său se individualizează trei subunităţi: Dealurile Târnavelor, Podişul Hârtibacilui ş Dealurile
Secaşelor.

Unităţi de dealuri şi podişuri

– Subcarpaţii – Subcarpaţii s-au format prin cutarea sedimentelor depuse în fosa precarpatică în
ultimele faze ale orogenezei alpine.

– Relieful este alcătuit din depresiuni sinclinale închise la exterior de dealuri anticlinale, dispuse în
unu sau două şiruri. Dealurile interne au structură cutată şi altitudini mai mari, iar dealurile externe
au altitudini mai mici şi structură monoclinală.

– Prezenţa stratului de argilă intercalat între depozitele de molasă favorizează producerea

alunecărilor de teren.

Subdiviziuni: Subcarpaţii Moldovei, Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici.

Subcarpaţii Moldovei şi Culoarul Siretului

Subcarpaţii Moldovei sunt situaţi la est de grupa centrală a Carpaţilor Orientali, între valea Moldovei,
în nord, şi valea Trotuşului (Şuşiţa), în sud. Pe latura estică sunt delimitaţi de Podişul Bârladului de o
arie de discontinuitate geografică: Culoarul Siretului.

Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai simplu areal de tip subcarpatic, format din trei mari
depresiuni, închise spre exterior de dealuri cu structură cutată. De la nord la sud se desfăşoară:
Depresiunea Neamţ, drenată de râul Neamţ (Ozana) şi închisă de Culmea Pleşului (911 m),
Depresiunea Cracău-Bistriţa, drenată de râurile care îi dau numele, închisă la nord de Dealul Corni
(592 m), iar în sud de Dealul Barboiu; Depresiunea Tazlău-Caşin, situată pe râul Trotuş, unde converg
mai multe râuri, printre care şi cele care îi dau numele. În est depresiunea este închisă de Culmea
Pietricica (740 m), iar în sud de dealurile Ouşoru şi Zăbrăuţ. Subcarpaţii Moldovei sunt formaţi din
roci sedimentare cutate în ultima etapă a orogenezei alpine. Dealurile externe cuprind la contactul cu
sectorul Culoarului Siretului o bordură de pietrişuri şi nisipuri piemontane.
Culoarul Siretului, împreună cu valea largă a Moldovei (ambele de natură erozională), separă
domeniul de orogen al Subcarpaţilor Moldovei de cel de platformă al Podişului Moldovei. La
confluenţa Siretului cu principalele râuri dinspre Carpaţii Orientali au apărut oraşele Adjud (Trotuş),
Bacău (Bistriţa), Roman (Moldova).

Subcarpaţii Curburii

Situaţi în partea central-sudică a ţării, între valea Trotuşului (mai corect Şuşiţa) în nord şi valea
Dâmboviţei în vest.

Reprezintă cel mai complex domeniu subcarpatic, cu altitudini mari, structura întortocheată a
depresiunilor, şi pătrunderea unor pinteni montani de fliş paleogen carpatic în arealul subcarpaţilor
(Pintenul Ivăneţu, 1021 m, şi pintenul Văleni). Se pot distinge două şiruri de depresiuni, separate de
două aliniamente deluroase:

– primul şi al depresiunilor ,,interne”, include : Depresiunea Soveja pe Şuşiţa, Depresiunea Vrancei,

drenată de râurile Putna şi Zăbala, Depresiunea Lopătari pe Slănicul Buzăului, , Depresiunea
Pătârlagele pe Buzău, Depresiunea Vălenii de Munte pe Teleajen şi Depresiunea Câmpina pe
Prahova. Acestea sunt închise de o mediană deluroasă cu altitudini de 800-900 m: Răchitaş, Răiuţu,
Gurbăneasa (979 m), Bisoca, Ciolanu, Salcia;

– al doilea şir al depresiunilor ,,intracolinare” cuprinde depresiunile: Vidra, Mera, Dumitreşti (pe
Râmnicul Sărat), Policiori, Nişcov, Podeni pe Cricovul Sărat şi Pucioasa pe Ialomiţa. Spre est şi sud,
acestea sunt închise de dealurile externe: Măgura Odobeştilor (996 m), Deleanu, Istriţa (749 m) şi
Bucovel.

Subcarpaţii Getici

Situaţi la sud de Carpaţii Meridionali, între valea Dâmboviţei în est şi valea Motrului în vest, intră pe
latura de sud în contact cu Podişul Getic.

Relieful prezintă două şiruri de depresiuni, separate de două aliniamente deluroase:

– primul şir de depresiuni, la contactul cu muntele, cuprinde: Depresiunea Câmpulung închisă la sud
de Măgura Măţău (1018 m), Arefu pe Argeş, Jiblea pe Olt, Horezu pe Bistriţa Vâlcii şi închisă de
Măgura Slătioarei, urmate spre vest de Polovragi, Novaci, Tismana şi Baia de Aramă;

– al doilea şir de depresiuni ,,intracolinare”, cuprind Depresiunea Râmnicu-Vâlcea, pe Olt, închisă de

Dealul Negru şi Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare închisă la sud de Dealul Bran şi la est de Dealul
Bârzei (560 m).

– Podişul Mehedinţi

– Altitudinal este un podiş, genetic aparţine orogenului carpatic. Este o peneplenă înălţată cu relief
întinerit.

– Petrografic este alcătuit din şisturi cristaline şi calcare, ceea ce a favorizat apariţia reliefului carstic
format din chei (Topolniţei şi Coşuştei), poduri naturale (Ponoare), peşteri (Topolniţa). Altitudinea
reliefului este cuprinsă între 500-600 m. Podişul Mehedinţi cuprinde şi Depresiunea Severinului şi
Dealurile Coşuştei.

– Piemontul Getic

– Este o unitate de platformă (cu fundament alcătuit din Placa Moessică şi cu umplutură
sedimentară). La suprafaţă s-au acumulat depozite de tip piemontan formate din pietrişuri şi
bolovănişuri aduse de râuri din Carpaţii Meridionali şi depuse în condiţii subaeriene. Aceste depozite
sunt cunoscute sub numele de pietrişuri de Cândeşti.

– Este cel mai mare piemont din România şi a fost puternic fragmentat de apele curgătoare. Relieful
înclinat de la nord spre sud, prezintă altitudini cuprinse între 600-700 m, în nord, şi de 200-300 m, la
sud, la contactul cu Câmpia Română.

– Subunităţi: Platforma Strehaia, Platforma Jiului, Platforma Olteţului, Platforma Argeş, Platforma
Cotmeana şi Platforma Cândeşti.

– Podişul Moldovei

– unitate de platformă, cu fundament alcătuit din placa est-europeană în jumătatea nordică şi placa
nord-dobrogeană în jumătatea sudică peste care s-a depus o umplutură sedimentară alcătuită din
nisipuri, argile, marne, gresii în structuri orizontale sau monoclinale.

Relieful structural este format din platouri structurale şi din cueste, la care se adaugă văile
consecvente şi cele subsecvente. Prezenţa argilelor a favorizat alunecările de teren. Principalele
subdiviziuni sunt:

– Podişul Sucevei situat în partea de nord-vest, între graniţa de stat cu Ucraina şi valea Moldovei,
reprezintă sectorul cel mai înalt, cu relieful alcătuit dintr-o alternanţă de dealuri (Ciungi, Podişul
Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Ibăneşti, Dealul Mare -Hârlău) şi unităţi mai joase
(Depresiunea Rădăuţi, Culoarul Moldovei, Culoarul Siretului);

– Câmpia Moldovei situată în partea de nord-est a podişului Moldovei între Culmea Bour-Dealul
Mare în vest şi valea Prutului în est;

– Podişul Bârladului, situat între Siret şi Prut, ocupă jumătatea sudică a Podişului Moldovei şi
cuprinde următoarele subdiviziuni: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului
şi Podişul Covurlui.

– Podişul Dobrogei

– este cea mai complexă arie geologică şi geomorfologică din România. În partea de nord este o
unitate de orogen formată în orogeneza hercinică – Podişul Dobrogei de Nord;

– în partea centrală o peneplenă formată în orogeneza caledonică – Podişul Casimcei;

– în sud o platformă – Podişul Dobrogei de Sud. Orogeneza baikaliană a dus la individualizarea

Podişului Casimcei alcătuit din şisturi verzi; orogeneza hercinică a ridicat Munţii Măcinului alcătuiţi
din granite; partea sudică a podişului formată prin sedimentare prezintă un relief uşor ondulat şi văi
în canion. La suprafaţă s-a depus un strat de loess cu grosimi de până la 40 m care a favorizat
procesele de tasare şi sufoziune. Diviziunile sunt următoarele:

– Podişul Dobrogei de Nord, alcătuit din: Munţii Măcinului alcătuit din granite, cu relief rezidual
(piramide, stâlpi, blocuri de piatră), Dealurile Tulcei cu relief colinar desfăşurat pe direcţia vest-est,
Depresiunea Nalbant şi Podişul Babadag alcătuit din calcare care au favorizat apariţia reliefului
carstic;

– Podişul Casimcei cu altitudine de 200-300 m are un relief modelat pe roci vechi (şisturi verzi), cu
culmi puţin proeminente, despărţite de văi largi evoluate, fără terase;

– Podişul Dobrogei de Sud cu un relief alcătuit din interfluvii netede sau uşor ondulate cuprinde
următoarele subdiviziuni: Podişul Medgidiei, Podişul Oltinei şi Podişul Negru Vodă;
– Zona litorală reprezintă fâşia paralelă cu ţărmul Mării Negre, lată de 20-25 km, situată între Capu
Midia şi Vama Veche, prezintă un relief mai înalt ce se termină abrupt la contactul cu marea (faleze).

Dealurile de Vest

– o bordură de dealuri piemontane festonată de apele curgătoare din partea de vest a Carpaţilor. Se
prezintă ca un piemont de eroziune cu altitudinea medie de 400 m.

– Sunt alcătuite din roci moi: argile, marne,nisipuri, gresii, pietrişuri. În partea nordică apar unele
măguri cristaline sau vulcanice care dau şi altitudinile cele mai mari (Dealul Preluca 795 m, Dealul
Codru, Măgura Şimleului).

– Aceste dealuri au caracter discontinuu fiind întrerupte de văile Crişurilor, Mureşului, Timişului şi
Begăi. Principalele diviziuni ale Dealurilor de Vest sunt:

– Dealurile Silvaniei, între Someş şi Barcău, unde pătura sedimentară mai subţire şi eroziunea activă
au determinat apariţia la zi a unor măguri şi culmi vulcanice sau cristaline (Codrului, Şimleului,
Preluca, Crasnei) şi a unor depresiuni (Baia Mare, Zalău, Şimleu);

– Dealurile Crişene, între Barcău şi Crişul Alb, care cuprind Dealurile Plopişului şi Dealurile Pădurii
Craiului (Piemontul Codrului);

– Dealurile Banatului, între Mureş şi Dunăre, cuprind Dealurile Lipovei, Dealurile Buziaşului, Dealurile
Tirolului şi Dealurile Oraviţei.

Unităţile de câmpie

Câmpia de Vest

– Este o câmpie formată prin sedimentare lacustră pe un fundament carpatic scufundat. Ea a devenit
uscat succesiv, mai întâi câmpiile înalte din est, şi apoi câmpiile joase şi luncile Câmpia de Vest se
prezintă ca o fâşie îngustă de 15-70 km care pătrunde în interiorul Apusenilor sub formă de
depresiuni golf. Are o înclinare foarte redusă, din care cauză râurile au cursuri divagante, Altitudinea
medie a câmpiei este de 100 m şi urcă până la 200 m la contactul cu Dealurile de Vest. Din punct de
vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

– câmpii piemontane: Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului;

– câmpii tabulare: Câmpia Aradului, Câmpia Careilor;

– câmpii de subsidenţă: Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor şi Câmpia Timişului;

– câmpii cu dune de nisip: Câmpia Careilor în prezent cu plantaţii de viţă de vie.

Câmpia Română

– Ocupă 20 % din suprafaţa României şi s-a format în cuaternar prin umplerea unui lac care s-a retras
treptat spre est, dispărând la sfârşitul cuaternarului.

– Este o unitate de platformă cu fundament (Placa Moesică puternic faliată şi compartimentată) şi

umplutură sedimentară alcătuită din pietrişuri, argilă, nisipuri, peste care s-a depus o cuvertură de
loess.
– Câmpia este înclinată de la nord la sud, dar şi de la vest la est. Altitudinea medie a câmpiei este de
64 m, altitudinea minimă de 4 m în Câmpia Siretului Inferior, iar altitudinea maximă 300 m în Câmpia
Piteştilor.

Din punct de vedere genetic există următoarele tipuri de câmpii:

– câmpii înalte cu caracter piemontan (200-300 m): Câmpia Piteşti, Câmpia Ploieştilor, Câmpia
Târgoviştei, Câmpia Râmnicului;

– câmpii de subsidenţă: Câmpia Titu, Câmpia Gherghiţa, Câmpia Buzăului şi Câmpia Siretului Inferior;

– câmpii tabulare (numite şi câmpuri) care ocupă cele mai mari întinderi: Câmpia Boianului, Câmpia
Găvanu-Burdea, Câmpia Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Câmpia Bărăganului. Pe
alocuri apar şi mici depresiuni de tasare a loessului numite crovuri (găvane)

– câmpii cu formaţiuni de dune de nisip: Câmpia Olteniei, şi de-a lungul râurilor Ialomiţa, Călmăţui,
Buzău şi Siret.

Delta Dunării

– Este a doua mare unitate deltaică din Europa după cea a fluviului Volga. Delta Dunării s-a format
într-un fost golf marin prin aluviunile aduse de Dunăre şi din sedimentele marine depuse de curenţii
circulari ai Mării Negre care au creat grindurile maritime (Letea, Sărăturile şi Caraorman).

– Delta Dunării reprezintă o câmpie terminală în formare, fiind unitatea de relief cea mai nouă şi cea
mai joasă. Altitudinea medie deasupra nivelului mării este de +0,52 m; în spaţiile dintre braţe
altitudinea variază între -3 m în depresiunile lacustre şi +12 m pe grindul Letea; adâncimile cele mai
mari se întâlnesc pe braţele Dunării (-39 m pe braţul Chilia, -34 m pe braţul Tulcea, -26 m pe braţul
Sfântu Gheorghe, -18 m pe braţul Sulina).

În cadrul reliefului deltei deosebim: relieful pozitiv reprezentat de grinduri şi ostroave (16% din
suprafaţa deltei), şi relieful negativ reprezentat de braţele Dunării, canale, gârle, lacuri, lagune,
mlaştini şi bălţi.

FACTORII GENETICI, ELEMENTELE CLIMATICE ŞI REGIONAREA CLIMATICĂ

Elemente ce definesc particularităţile climatice:

1. factorii genetici

2. elementele climatice

3. regionarea climatică

EUROPA – Factorii genetici

● radiaţia solară (poziţia pe glob)

→ caracterul temperat al climei

→ scade de la sud (130-140 kcal/cm²/an) spre nord (80-100 kcal/cm²/an)

● mişcarea generală a aerului de la vest la est

→ repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor → diminuarea caracterului oceanic al climei

→ accentuarea continentalismului termic

→ Europa- spaţiul de acţiune dinamică a Vânturilor de vest şi a Vânturilor polare

● influenţa centrelor barice marginale: Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Groenlandez, Anticiclonul

Siberian, Ciclonul Islandez, Ciclonul Central Asiatic

→ determină deplasarea pe continent a unor mase de aer diferite:

– polare- foarte reci şi relativ uscate

– atlantice- răcoroase şi umede

– mediteraneene/nord-africane- calde şi umede

– continentale- reci/calde, după sezon şi uscate

→ caracteristici variate în regimul precipitaţiilor, temperaturii

● contactul sinuos dintre uscat şi apă

● influenţa Curentului Atlanticului de Nord

● aspectul şi altitudinea reliefului → prezenţa lanţului alpino- carpatic

→ zonalitatea verticală

● prezenţa unei mase continentale de mari dimensiuni în estul continentului

→ continentalismul temperaturii şi al precipitaţiilor

EUROPA – ELEMENTELE CLIMEI

● temperatura medie anuală – scade de la S la N (35˚ la 71˚ latitudine Nordică)

→ izoterme medii anuale cu valori de : 20˚C ; 15˚C; 10˚C; 5˚C; 0˚C; – 5˚C.

● precipitaţiile scad de la V (1000mm/an) la E (500mm/an)

● precipiaţiile cresc cu altitudinea

● vânturile predominante: Vânturile de Vest; în Est, Crivăţul

● vânturi locale, de tip föhn

EUROPA – REGIONAREA CLIMATICĂ

● mai multe tipuri de climă:

→ cu succesiune latitudinală

→ etajare verticală
● zone de climă cu succesiune pe direcţia sud-vest – nord-est

→ climat subtropical secetos- în Peninsula Iberică

→ climat mediteranean- Peninsula Iberică, Peninsula Italică, sudul Peninsulei Balcanice; caracteristici:
două sezoane- iarna răcoroasă şi umedă, vara foarte caldă şi secetoasă ; temperaturile medii ale
lunilor extreme , ianuarie 10˚C , iulie peste 25˚C ; precipitaţii medii anuale de 600-900 mm/an
(predominant în aprilie şi octombrie); zonă de intreferenţă între circulaţia vestică, de pe Marea
Mediterană şi cea din nordul african

→ climat temperat oceanic (influenţa Curentului Atlanticului de Nord)- N Spaniei, Ins. Britanice, V
Franţei, N Norvegiei ; caracteristici: temperaturile medii ale lunilor extreme scad de la sud la nord,
ianuarie, de la 8˚C la -1˚C, iulie de la 22˚C la 15˚C, precipitaţiile medii anuale scad de la 1.000 mm/an
la 800-900 mm/an, Vânturile de Vest

→ climat de tranziţie- centrul Spaniei, Europa Centrală, Europa de Sud-Est ; caracteristici: slăbirea
treptată a circulaţiei maselor de aer vestice, interferenţa acestora cu masele de aer provenite din
nord, sud sau est ; temperaturi medii negative 1-3 luni, vara temperaturi medii cuprinse între 15˚C
-18˚C ; precipitaţiile medii anuale scad de la vest (800 mm/an) la est (500 mm/an)

→ climat temperat-continental- Europa de Est, Sudul Peninsulei Scandinavice ; caracteristici:

influenţa maselor de aer nordice şi est- continentale ; rece şi umed în nord (500 mm/an), mai cald şi
arid în sud (200-300 mm/an)

→ climat temperat de stepă, cu precipitaţii moderate – în Estul Mării Negre

→ climat subpolar- Europa Nordică ; caracteristici: cca 5-6 luni temperaturi medii negative, media
lunii iulie între 10˚C şi 15˚C, precipitaţii de 500-800 mm/an, predominant sub formă de zăpadă,
vânturile polare

→ climat montan- etajare pe verticală; la baza munţilor sunt caracteristicile unităţii mari de relief, iar
de la cca 800 m altitudine intervine etajarea: scăderea temperaturilor, creşterea precipitaţiilor şi a
umidităţii; în munţii din sudul şi centrul Europei, temperatura medie anuală de 0˚C se înregistrează la
cca 3.000 m altitudine, iar în munţii din nordul continentului, la 500 m altitudine ; precipitaţiile cresc
până la 1.000- 1.500 mm/an.

ROMÂNIA – ELEMENTELE CLIMATICE

ROMÂNIA – Factorii genetici

 mişcarea generală a aerului de la vest la est

→repartiţia descrescătoare a precipitaţiilor → diminuarea caracterului oceanic al climei

→accentuarea continentalismului termic

 circulaţia unor mase de aer diferite:

– oceanice, frecvenţă de 45%→ precipitaţii şi valori termice moderate

– nordice şi nord-vestice, 30%→ scăderea temperaturilor, precipitaţii bogate

– nord- estice şi estice→ iarna- geruri, vara- secete

– sudice → mediteraneene- umede şi calde

→ din nordul Africii şi Orientul Apropiat- uscate şi calde

 relieful prin:

altitudine →barieră în calea maselor de aer

formă→direcţionează mişcarea aerului

→ crearea etajelor climatice

 diferenţe termice reduse – datorită extensiunii doar pe 5˚de latitudine

ROMÂNIA – ELEMENTELE CLIMEI

 temperatura medie anuală

→ scade de la S la N cu aprox. 2,5˚C pentru 5˚de latitudine→gradient normal

→ scade cu creşterea altitudinii (10˚C la 200 m; 0˚C la 2500 m )

 trei etaje termice: →etaj cald – izoterma de peste 10˚C (în Sud) şi 8,5˚C (în Nord)

→etaj intermediar –izoterma între 10˚C şi 6˚C

→etaj rece – izoterma – sub 6˚C

 diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă → mai mari în E: 25-26˚C

→ în V: 21-22˚C

 precipitaţiile scad de la V (630mm/an) la E (400-450mm/an)

 precipitaţiile cresc cu altitudinea

 vânturile predominante: Vânturile de Vest, în Est Crivăţul

 vânturi locale, de tip föhn, brizele

Particularitatea termică şi climatică: climatul României realizează o trecere de la climatul cu influenţe

oceanice la cel cu elemente de ariditate.

ROMÂNIA – REGIONAREA CLIMATICĂ

Regionarea climatică (etaje şi nuanţe/sectoare de climă):

– climat etajat pe verticală, datorită altitudinii, etaje de climă: →climat montan

→climat de dealuri

→climat de câmpie
– existenţa unor nuanţe (sectoare) climatice :→de la N la S

→ de la V la E

– îmbinarea influenţelor climatice cu etajele climatice →nuanţe climatice

Caracteristici ale nuanţelor (sectoare) climatice :

 Climatul cu influenţe oceanice: →diferenţe mici intre vară şi iarnă

→bat Vânturile de vest- vânturi permanente

→precipitaţii mai bogate (cu 200-300mm/an)

 Climatul cu influenţe submediteraneene : →bate Austrul

→temperaturi medii anuale mai mari (cu 1-2˚C)

→iarna, posibile şi ploi

 Climatul de tranziţie între submediteranean şi cel de ariditate : →în V bate Austrul

→în E bate Crivăţul

 Climatul de ariditate: →continentalism termic

→precipitaţii reduse (500-400mm/an)

→prezenţa zilelor tropicale

→prezenţa secetelor

→bate Crivăţul (iarna) şi vânturile uscate Suhovei, Austrul (vara)

 Climatul cu influenţe baltice : →temperaturi mai scăzute

→precipitaţii sub formă de ninsoare frecvente

→mase de aer descendente din nord

 Climatul cu influenţe pontice : →umiditatea aerului

→ prezenţa brizei

Etajele de climă:

■ Climatul alpin- în munţii cu altitudini →de peste 2000m în Carpaţii Meridionali

→ de peste 1800m în nordul Carpaţilor Orientali

→ caracteristici: temperatura medie anuală: 2˚-0˚C (sub 0˚C la peste 2.200m); temperatura lunii iulie,
12˚-10˚C; temeratura lunii ianuarie, -8˚C la -10˚C; precipitaţii medii anuale peste 1200mm/an; bat cu
putere Vânturile de vest; îngheţ frecvent peste 8 luni; zăpezi posibile de la 6 la 10 luni; fenomene
meteorologice de iarnă: viscole, chiciură, polei

■ Climatul de munte – munţii înalţi şi mijlocii cu altitudini între 1000-1800m

→ caracteristici: temperatură medie anuală: 6˚C – 2˚C; temperatura lunii iulie, 19˚C – 12˚C;
temperatura lunii ianuarie, -4˚C la -8˚C; precipitaţii medii anuale, 800mm-1000mm – 1200mm/an;
bat Vânturile de vest; fenomene meteorologice de iarnă: viscole, chiciură, polei

■ Climatul de depresiuni (intramontane şi submontane) –

→caracteristici: inversiuni termice; iarna temperaturi scăzute şi geruri persistente; primăvara

acţiunea foenului

■ Climatul de dealuri – dealuri cuprinse între 200m- 800m

– climat de dealuri joase ( 200-500m)

→caracteristici: temperatura medie anuală: 10˚C – 8˚C ; temperatura lunii iulie, 21˚C ; temperatura
lunii ianuarie, -2˚C la -3˚C ; precipitaţii medii anuale, 500mm- 600mm/an

– climat de dealuri înalte (500-800m)

→caracteristici: temperature medie anuală, 8˚C; temperatura lunii iulie, 20˚C ; temperatura lunii
ianuarie, -3˚C la -4˚C ( -5˚C în Pod Sucevei); precipitaţii medii anuale, 600mm- 700mm

■ Climatul de câmpie altitudine 0-200m

– climat de câmpie moderat:

→caracteristici: temperatura medie anuală, 10˚C – 11˚C; temperatura lunii iulie, 21˚C- 23˚C;
temperatura lunii ianuarie, -1˚C la -2˚C; precipitaţii medii anuale, 630mm/an (C. De Vest) – 450mm-
500mm/an (C. Română)

– climat de câmpie accentuat (arid)

→caracteristici: temperatura medie anuală, 10˚C – 11˚C ; temperatura lunii iulie, 23˚C- 24˚C ;
temperatura lunii ianuarie, -2˚C la -3˚C; precipitaţii medii anuale, sub 500mm/an; continentalism
accentuat (25˚-26˚C); zile tropicale; bate Crivăţul

■ Climat de luncă şi deltă

→caracteristici: cald şi arid ; precipitaţii sub 400mm/an ; umiditate provenită din evaporare

■ Climatul litoral

→caracteristici: moderat ; prezenţa brizei

HIDROGRAFIA EUROPEI – ASPECTE GENERALE

EUROPA

Europa dispune de importante resurse de apă, aparţinând unor tipuri variate, neuniform distribuite
spaţial.

1. Factorii care influenţează hidrografia Europei:

– poziţia geografică – prin caracteristicile elementelor climatice

– caracteristicile cantitative şi calitative ale circuitului apei în natură;

– configuraţia ţărmurilor;

– relieful;

– solurile,

– întinderea continentului

2. Componentele hidrografiei Europei:

a. Apele subterane

• sunt prezente mai ales în formaţiunile sedimentare

• contribuie, în funcţie de climat, cu 10-25% la volumul de apă ce se scurge pe râuri

b. Oceane şi mări

• Oceanul Atlantic – influenţează Europa prin intermediul Curentului Atlanticului de Nord → modifică
elementele climatice → climat temperat oceanic → precipitaţii bogate → debit bogat al râurilor din
Vestul Europei

• mări exterioare: N: Marea Nordului, Marea Norvegiei, Marea Baltică, Marea Barents

S: Marea Caspică, Marea Neagră, Marea Mediterană

c. Fluvii şi râuri

• caracteristicile climei influenţează debitele râurilor şi tipul de scurgere:

– râuri care curg în regiuni cu climat temperat –oceanic → debite bogate tot timpul anului, cu un
maxim iarna: Sena, Tamisa, Rin, Elba;

– râuri care curg în regiuni cu climat continental → îngheaţă iarna, au debite bogate primăvara:
Volga, Don, Ural.

– râuri care curg în regiuni cu climat mediteranean → debite bogate iarna, dar şi primăvara pentru
cele care izvorăsc din Munţii Alpi- Rhonul, Padul; debite mici vara şi toamna când unele râuri seacă

• sisteme de alimentare a râurilor: → pluvială

→ pluvionivală – în sectorul montan

→ subterană

→ gheţari

→ lacuri

• bazine hidrografice diferite ca suprafaţă, orientate spre spaţiile înconjurătoare:

– spre Oceanul Arctic sunt orientate fluviile: Peciora, Dvina de Nord, Dvina de Vest, Vistula, Oder,
Elba, Rhin,

– spre mările din sudul continentului: Ural, Volga, Don, Nipru, Bug, Nistru, Dunăre, Mariţa, Pad, Ron,
Ebro

– Spre Oceanul Atlantic şi Marea Mânecii: Sena, Guadalqivir

• ierarhizarea fluviilor după lungimea cursului: Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Don, Peciora, Nistru,
Rhin, Elba;

• ierarhizarea fluviilor după debit: Volga, Dunărea, Peciora, Rhin, Nipru, Vistula, Don

• Fluviile Europei se varsă prin: delte:- Dunărea, Volga, Padul, Tibrul, Rhonul, Rhinul, Vistrula;
estuare: Elba, Tamisa.

d. Lacurile

• după modul de formare:

– lacuri glaciare → formate în depresiunile create de foştii gheţari cuaternari de calotă: Lacul Ladoga,
Lacul Onega, în Finlanda- peste 450.000 cuvete lacustre, etc.

→ formate în depresiunile create de gheţarii alpini: Lacul Geneva, Lacul Garda, Lacul Como (410 m
adâncime), Lacul Boden, Lacul Constanţa, Lacul Maggiore, Lacul Zürich, etc

– lacuri tectonice → formate în depresiuni de origine tectonică: Marea Caspică, Lacul Balaton

– lacuri vulcanice → formate în craterele vulcanilor stinşi din Islanda, Franţa (Nemi), Italia (Bolsena,
Albano)

– lacuri de baraj artificial → formate pe marile fluvii cu scop hidroenergetic: pe Volga (Lacul Rîbinsk)

– lacuri carstice→ formate pe roci calcaroase: în Alpii Dinarici,

– lagune, limane maritime situate pe ţărmul mării: nord-vestul Mării Negre, sudul Franţei

• după suprafaţă:

– lacuri mici: în sare, în regiuni carstice, lacuri tectonice;

– lacuri mari: lacurile glaciare din nordul continentului

e. Gheţari şi banchiză

– gheţari continentali: (de calotă): în Ioslanda, Svalbard, Novaia Zemlea;

– banchiza: în mările Oceanului Arctic (în Marea Albă)

– gheţari montani: în Munţii Alpi, Pirinei, Alpii Scandinavici, Uralul de Nord

ROMÂNIA

Componente ale hidrografiei României:

Dunărea, râurile interioare, apele subterane, lacurile şi Marea Neagră

a. Râurile interioare

– bazine hidrografice inegale ca suprafaţă

– râurile interioare se varsă direct sau indirect în Dunăre

→grupe teritoriale: → grupa de vest – de la Vişeu la Bega (Tur, Someş, Barcău, Crişul Repede, Crişul
Negru, Crişul Alb, Mureşul); râurile sunt colectate de Tisa

→ grupa de sud- vest- Timiş, Bârzava, Caraş, Nera, Cerna- se varsă direct în Dunăre

→ grupa de sud între Bahna şi Călmăţui (Bahna, Blahniţa, Desnăţui, Jiu, Olt, Călmăţui, Vedea, Argeş,
Mostiştea, Ialomiţa, Călmăţui); râurile sunt colectate de Dunăre

→ grupa de est – râuri colectate de Siret (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Milcov, Râmnicu Sărat,
Buzău, Bârlad) şi Prut (Başeu, Jijia, Bahlui), apoi de Dunăre

→ grupa râurilor dobrogene- se varsă în Marea Neagră, prin limanuri sau lagune (Teliţa, Taiţa, Slava,
Casimcea)

→ ierarhizarea râurilor după lungimea cursului: Mureş, Olt, Prut, Siret, Ialomiţa, Someş, Argeş, Jiu

→ ierarhizarea râurilor după debit: Siret, Olt, Mureş, Jiu, Prut, Argeş

→ sisteme de alimentare a râurilor: → pluvială

→ pluvionivală – în sectorul montan

→ subterană

b. Lacurile

→ ocupă 1,1% din suprafaţa ţării- 3.400 lacuri

→ diversitate a originii cuvetei lacustre

→ tipuri de lacuri, după origine (mod de formare):

– naturale: lagune (Razim- Sinoe), limane fluviale (bugeac, Oltina), limane maritime (Techirgiol,
Tatlageac), lacuri de luncă (Bălţile Dunării), lacuri în depresiuni de tasare (crovuri) în Bărăgan, lacuri în
masive de sare (Coştiui, Slănic, Ocnele Meri, Turda, Ocna Sibiului), lacuri carstice (Vărăşoaia), lacuri
vulcanice (Sf. Ana), lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Bâlea, Gâlcescu, Podragul, Lala), lac de baraj
natural (Lacul Roşu);

– antropice: lacuri hidroenergetice (Porţile de Fier I şi II, Vidraru), iazuri în Câmpia Transilvaniei (Zau
de Câmpie, Ţaga), Câmpia Moldovei (Negreni, Vlădeni, Podu Iloaie), Câmpia de Vest (Cefa, Tămaşda,
Marţihaz), lacuri de agrement(Căldăruşani, Snagov)

→ tipuri de lacuri, după treapta de relief:

– de munte: lacuri glaciare, lac vulcanic, lac de baraj natural, lacuri hidroenergetice, lacuri carstice

– de deal şi podiş: lacuri în masive de sare, iazuri

– de câmpie şi luncă: lacuri în depresiuni de tasare, limane fluviale, lacuri de luncă, limane maritime

c. Apele subterane

→ape freatice

→ape de adâncime

→ape geotermale

→ izvoare minerale
DUNĂREA ŞI MAREA NEAGRĂ

1. Dunărea

→ cel mai important fluviu european, sub aspectul complexităţii, străbate Europa Centrală şi de Est şi
se varsă în Marea Neagră printr-o deltă (Delta Dunării)

→ al doilea fluviu ca lungime şi debit al Europei, după Volga

→ al doilea fluviu ca trafic de mărfuri, după Rhin

→ străbate 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria,
Moldova, Ucraina) şi 4 capitale )Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad)

→ Cursul Dunării se împarte în 3 sectoare:

-cursul superior- până aproape de Viena

– cursul mijlociu- de la Viena la Baziaş

– cursul inferior- de la Baziaş până la vărsare

→ Afluenţii Dunării (cei mai importanţi, ca debit): Sava, Tisa, Drava, Inn

→ Dunărea asigură legătura dintre Marea Neagră şi Marea Nordului prin intermediul Canalului
Dunăre- Marea Neagră, iar în vest prin intermediul unui sistem de canale, Main, Rhin.

→ influenţează România prin: →colectează reţeaua hidrografică

→ potenţial hidroenergetic

→ asigură legătura fluvială între centrul şi estul Europei

→influenţează caracteristicile mediului natural

→ utilizarea ei economică

→ sectoare : →Baziaş- Gura Văii (Porţile de Fier)- Defileul Dunării-cel mai important defileu din
Europa (144 Km); în prezent are aspectul unui imens lac, Lacul Porţile de Fier I- 130 Km lungime,
situat în amonte de barajul hidrocentralei Porţile de Fier

→Gura Văii (Porţile de Fier)-Călăraşi-Lunca Dunării se situează la contactul dintre Câmpia Română şi
Podişul Prebalcanic, albia este îndiguită, panta este redusă, lacul Porţile de Fier II

→ Călăraşi- Brăila – Bălţile Dunării; lunca este foarte largă, încadrată între cele două braţe principale
la contactul dintre Dobrogea şi Câmpia Română

→ Brăila – Marea Neagră- Dunărea maritimă, cuprinde şi Delta Dunării (Rezervaţie a Biosferei)

→ influenţe antropice asupra Dunării:

→ construirea lacurilor de acumulare şi a hidrocentralelor de la Porţile de Fier şi Ostrovul Mare

→ reducerea cantităţii de aluviuni transportate

→ creşterea mineralizării Dunării – deversări de substanţe poluante din unităţi economice

→ diminuarea fenomenelor de îngheţ, datorită ridicării punctului termic de îngheţ

→ schimbarea funcţionalităţii Luncii Dunării prin lucrările de îndiguiri şi desecări

2. Marea Neagră

 Marea Neagră reprezintă un rest din Marea Sarmatică (ce se întindea de la bazinul Vienei până la
Marea Caspică);

 a fost numită de greci Pontus Euxinus (“mare primitoare”)

 a avut dintotdeauna un important rol geopolitic pentru ţările dunărene, vecine sau apropiate, pe
care le-a legat maritim cu Marea Mediterană şi Oceanul Planetar

 reprezintă o turnantă a comerţului europeano-asiatic

→ particularităţi: →mare continentală- legătura cu Oceanul Planetar prin intermediul strâmtorilor

Bosfor (spre Marea Marmara), Dardanele (spre Marea Egee şi Marea Mediterană), Gibraltar (spre
Oceanul Atlantic)

→maree redusă (sub 10 cm)

→curenţi circulari determinaţi de vânt

→ curenţi de transfer între Marea Neagră şi marea Mediterană

→bilanţ hidrologic pozitiv , datorită aportului adus de fluvii şi precipitaţii

→două straturi de apă şi de salinitate

→lipsa curenţilor verticali

→platforma continentală extinsă

→biomasa la suprafaţă

→salinitatea redusă (16-17%)

→la adâncimi există H2S (hidrogen sulfurat)

→ Relieful Mării Negre:

• platforma continentală (0…200 m)

– aspect de câmpie submarină cu înclinare slabă

• abruptul continental (-200… -2000 m)

• bazinul Mării Negre (situat la adâncimi mai mari de 2000 m

-“câmpie” submarină întinsă şi netedă

→ Litoralul românesc al Mării Negre:

– 244 Km – se desfăşoară între Sulina şi Vama Veche

– ţărm jos, în nord, de la Sulina la Capul Midia,ţărm deltaic, cu lagune, plaje, cordoane de nisip
– ţărm înalt, cu faleză, în sud, de la Capul Midia la Vama Veche.

ÎNVELIŞUL BIOPEDOGEOGRAFIC

EUROPA

 Factori genetici: condiţii climatice diverse + relieful + evoluţia cuaternară a sistemelor naturale

 diversitatea zonelor biopedogeografice;

 dublă desfăşurare – pe latitudine = zone biopedogeografice şi pe altitudine = etaje

biopedogeografice;

 fâşii latitudinale paralele dispuse de la SV la NE

 Vegetaţia – este asociată cu animale + soluri = suportul biopedogeografic

 Zone biopedogeografice (cu desfăşurare latitudinală)

a.Vegetaţia subtropicală, mediteraneeană

 dezvoltată în sudul Europei, în cele trei peninsule (până la aprox. 500 m altitudine), în insulele
Mediteranei;

 pădure = redusă = stejar verde, stejar de plută, pini; formaţiuni arbustive semperviriscente: maquis,
garriga (în sudul Franţei), tomillares (în Spania), frigana (în Grecia), înlocuită cu păşuni şi plantaţii de
măslin;

 faună = termofilă = broasca ţestoasă, şerpi, scorpioni;

 soluri: terra rosa.

b. Zona de deşert şi semideşert = Nordul Mării Caspice – prelungire a zonelor deşertice asiatice

c. Stepa + silvostepa

 se dezvoltă în estul Europei – regiuni cu climat secetos

 silvosepa = face trecerea de la pădure (stejar termofil, frasin, tei, arbuşti) la ierburi xerofile şi
mezofile;

 stepa = din estul României – nordul Mării Negre – dincolo de Volga, ierburi (colilie, pelin, păiuş,
arbuşti) animale (rozătoare)

 soluri – molisoluri (cernoziomuri, soluri bălane);

 a fost înlocuită în cea mai mare parte cu cereale şi plante tehnice.

d. Zona pădurilor de foioase

 centrul, vestul Europei, Europa peninsulară;

 formată din 2 tipuri de păduri:

 Păduri de fag = terenurile umede şi răcoroase – spre est, îmbinat cu carpenul;

 Păduri de stejar = la sud = temperaturi mai mari, umezeală mică soluri brune, cenuşii, argiluvisoluri;

 alături de tei, frasin, arţar, ulm, arbuşti şi ierburi;

 faună (cerbi, căprioare, lupi, vulpi, mistreţi, jderi, păsări, insecte);

 soluri: brune, cenuşii, argiluvisoluri.

e. Taiga = păduri de conifere

 în nord – până la aprox 50ºN – (Scandinavia – Munţii Ural); este cea mai masivă unitate forestieră a
Europei;

 conifere (molid, brad, zadă, mesteacăn);

 mamifere (urs, lup, vulpe, hermelina, elan), păsări;

 soluri: spodosoluri (podzol), turbării

f. Tundra

 în insulele arctice + nordul Europei;

 muşchi, licheni, arbuşti (mesteacăn pitic, sălcii pitice, ienupăr pitic);

 faună (ren, vulpe polară, găiuşa polară, ciuful alb);

 soluri negre de tundră, slab formate.

 Etajele biopedogeografice (cu desfăşurare altitudinală)

 desfăşurat la latitudini variate, după altitudine:

 păduri de amestec – 800/1000 – 1200m;

 păduri de conifere – 1200-1600/1800m;

 etajul subalpin – 1600/1800 – 2200m;

 etajul alpin – 2200-3000/3200m;

 etajul glaciar-periglaciar – la peste 3200m;

 În fiecare etaj – vegetaţie, faună, soluri specifice zonelor biopedogeografice.

ÎNVELIŞUL BIOPEDOGEOGRAFIC

ROMÂNIA

 Învelişul biopedogeografic (vegetaţie, faună şi soluri) este organizat pe zone şi etaje

biopedogeografice;
 în spaţiul carpato-danubiano-pontic se interferează vegetaţia caracteristică Europei Centrale (cu
păduri de foioase) cu vegetaţia Europei sud-estice, ponto-caspice (reprezentată de stepe).

 Zone biopedogeografice (dispunere latitudinală)

a. zona stepei

 condiţionată de continentalismul climatic;

 Dobrogea, Câmpia Siretului, Bărăgan, sudul Podişului Moldovei, porţiuni din Câmpia de Vest. (stepa
propriu-zisă are în Câmpia Bărăganului cea mai vestică poziţie);

 vegetaţia: ierburi xerofile; fauna: rozătoare; soluri: molisoluri;

 vegetaţia naturală înlocuită în bună parte cu culturi agricole, pajişti;

b. Zona silvostepei

 Câmpia Română, Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, nord-vestul Dobrogei;

 vegetaţia: pâlcuri de păduri (stejar termofil), ierburi; fauna: rozătoare; soluri: molisoluri;

 vegetaţia naturală înlocuită în bună parte cu culturi agricole, aşezări;

c. Zona pădurilor de foioase

 Etajul stajarului – la altitudini mici 200-500 m – cu temperaturi mari (+10ºC); precipitaţii 450-500
mm; vegetaţie: stajar, cer, gârniţă, gorun; soluri: luvisoluri;

 Etajul fagului – 500-1200 m; în Munţii Apuseni urcă până la 1400 m, iar în Carpaţii Meridionali până
la 1500 m; soluri: argiluvisoluri, cambisoluri;

 fauna: căprioara, cerbul, veveriţa, vulpea, ursul, lupul, păsări, insecte, reptile;

 vegetaţia naturală înlocuită cu păşuni, fâneţe, culturi;

 mai multe suprafeţe afectate de şiroire, torenţi, alunecări de teren;

 Etajul coniferelor

 la altitudini cuprinse între 1200-1800 m;

 vegetaţia: molid, brad, pin, zadă, zâmbru

 fauna: urşi, cerbi, râşi, lupi, cocoş de munte, găinuşa de alun;

 soluri: spodosoluri (podzoluri);

 defrişări masive = coborârea limitei superioare a pădurii, procese de versant;

d. zona alpină – peste 1800 m

 etaj subalpin – 1800-2200 m ; etaj alpin – peste 2200 m

 vegetaţia: ienupăr, jneapăn, afin, merişor (subalpin) şi ierburi, muşchi, licheni, stâncării (alpin);

 soluri subţiri, în formare;

 fauna – capra neagră, marmota, vulturi, insecte;

 vegetaţia naturală înlocuită cu păşuni; turism necontrolat = degradarea terenurilor

 Vegetaţia azonală – este dezvoltată în luncile râurilor, precum şi în Lunca şi Delta Dunării unde se
dezvoltă o vegetaţie reprezentata prin specii de arbori de esenţă slabă: salcia, plopul, aninul, cătina.