Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Thomas Mann - Muntele Vrajit
Thomas Mann - Muntele Vrajit
MUNTELE VRĂJIT
Expunere premergătoare
Povestea lui Hans Castorp, pe care avem intenţia s-o istorisim, nu de dragul
lui (căci lectorul va învăţa a-l cunoaşte ca pe un tînâr modest şi deopotrivă de
simpatic), ci de acela al întîmplării însăşi care ni se pare demnă în cel mai înalt
grad de a fi relatată (şi, în legătură cu aceasta, este totuşi potrivit să reamintim că e
povestea sa şi că un eveniment oarecare nu se întîmplâ nu importă cui): aşadar,
povestea aceasta s-a petrecut cu multă vreme în urmă, şi este, ca să spunem aşa,
acoperită de patina istorica, astfel că e absolut necesar să fie prezentată sub
înfăţişarea trecutului celui mai îndepărtat.
S-ar putea ca, pentru o poveste, faptul acesta să nu fie un neajuns, ci, mai
curînd, un avantaj; se cuvine doar ca povestirile să aparţină trecutului întrucît, se
poate spune, cu cît s-au petrecut într-o vreme mai îndepărtată, cu atît răspund mai
precis exigenţelor povestirii, şi acest fapt este cu atît mai favorabil pentru
povestitor, adică pentru evocatorul în şoaptă al timpului trecut. Dar se întîmplă cu
ea ca şi cu oamenii de astăzi şi la urma urmelor şi cu povestitorii: e cu mult mai
batrînâ decît vîrsta lor, vechimea-i nu se poate măsura în zile, iar timpul care o
apasă nu se măsoară cu revoluţii în jurul soarelui; pe scurt, treapta sa de vechime
de fapt nu timpului şi-o datoreşte şi, prin această observaţie, înţelegem să facem
aluzie la dubla esenţă, îndoielnică şi ciudată, a acestui tainic element.
Dar ca să nu întunecăm cu meşteşugire o stare limpede a faptelor, iatâ despre
ce este vorba: nemărginita vechime a povestirii noastre izvorăşte din aceea că se
desfăşoară înaintea unei anumite răsturnări şi a unui anumit hotar care a tulburat
adînc Viaţa şi Conştiinţa... Ea se desfăşoară sau — pentru a evita cu bună ştiinţa
orice urma de prezent — se desfăşura, adică s-a desfăşurat odinioară, cîndva, în
acele apuse zile
6
THOMAS MANN
ale lumii dinaintea Marelui Război, cu al cărui început atîtea întîmplări au
început, şi care de atunci fâra îndoiala abia au încetat să înceapă. Prin urmare,
povestea aceasta s-a desfăşurat mai înainte, daca nu cumva cu foarte mult înainte.
Dar caracterul trecut al unei povestiri nu este cu atît mai profund, mai împlinit şi
mai legendar cu cît se desfăşoară mai apropiat de „odinioară"? Pe deasupra s -ar
putea ca această povestire a noastră să aparţină în alte privinţe, şi chiar prin natura
ei intimă, mai mult sau mai puţin legendei.
Vom relata-o în amănunţime, cu îngrijire şi cu cea mai mare băgare de seama,
dar oare, în adevăr, plăcerea sau plictiseala ce ne-o provoacă au atîrnat vreodată
de spaţiul şi de timpul pe care le-au cerut cu stăruinţa? Fără a ne teme că ne
expunem învinuirii de-a fi exagerat de meticuloşi, înclinam dimpotrivă să credem
că plăcut cu adevărat este numai ceea ce-i lucrat cu îngrijire.
Prin urmare, povestitorul nu va sfîrşi cît ai bate din palme istoria lui Hans.
Nu-i vor fi suficiente nici cele şapte zile ale sâptâmînii, şi nici şapte luni. Cel mai
potrivit este să nu se întrebe dinainte cît timp se va scurge pe pâmînt, în vreme ce
povestirea aceasta îl va ţine în mrejele sale. Şi, Doamne Dumnezeule, nu vor fi
chiar şapte ani!
Şi cu aceasta, începem.
Sosire
Un tînăr modest pleca în toiul verii de la Hamburg, oraşul sau natal, spre
Davos-Platz, în Graubiinden. Se ducea în vizita pentru trei săptâmîni.
Dar de la Hamburg şi pînă acolo jos călătoria este lunga; de fapt, prea lungă
pentru scurtimea şederii proiectate. Treci de pe platoul înalt al Germaniei
meridionale mai întîi prin diferite ţinuturi, urcind şi coborînd, şi în cele din urmă
ajungi pînă la ţărmul lacului Constanţa, iar de aici pluteşti cu vaporul peste
valurile săltăreţe, dincolo de prăpăstii socotite odinioară ca fiind genuni fără fund.
Apoi, călătoria începe să se fărîmiţeze, după ce atîta vreme se desfâ-şurase în
linie dreaptă, ca dintr-un salt. Intervin întîrzieri şi greutăţi. Pe teritoriul elveţian, în
localitatea Rorschach, trebuie să foloseşti din nou drumul de fier, însă nu ajungi
decît pînă la Landquart, o mică staţiune alpină, unde eşti silit să schimbi trenul. E
o linie îngustă de cale ferată, unde urci în vagon după ce ai stat multă vreme în
bătaia vîntului, într-un ţinut lipsit de orice farmec, şi chiar din clipa cînd se urneşte
locomotiva -mică, dar cu o putere de tracţiune excepţională după cît se pare —
începe partea cu adevărat aventuroasă a călătoriei, un suiş abrupt şi greu, care
parcă nu mai ia sfîrşit. Deoarece gara Landquart se află încă la o altitudine relativ
scăzuta; dar acum o apuci serios către inima munţilor, pe un drum stîncos, sălbatic
şi anevoios.
Hans Castorp — căci acesta este numele tînărului — stătea singur într-un
compartiment capitonat în cenuşiu, cu valiza din piele de crocodil, un dar din
partea unchiului şi tutorelui său, consulul Tienappel - ca sâ-l prezentăm de pe
acum pe numele lui - , cu paltonul ce se legăna agăţat de un cîrlig şi cu pătura
făcută sul; stătea la fereastra cu geamul lăsat şi, cum răcoarea după-amiezii se
simţea din ce în ce mai tare, îşi ridică,
J
8
THOMAS MANN
asemenea unui copil răsfăţat şi plăpînd ce era, gulerul pardesiului de o croiala
largă şi modernă, căptuşit cu mătase. Lîngă el. pe bancă, se afla o carte broşata,
intitulată Ocean Steamships pe Care îşi aruncase ochii din cînd în cînd la
începutul călătoriei; dar acum cartea zăcea acolo, uitata, iar răsuflarea gîfîitoare â
locomotivei presăra pulbere de cărbune pe copertă.
Două zile de călătorie îndepărtează omul - şi cu atît mai mult pe un tînar care
încă nu şi-a înfipt destul de puternic rădăcinile în viaţa - îl îndepărtează de
universul sau cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe, îl
îndepărtează infinit mai mult decît şi-ar fi putut închipui în timpul drumului cu
trăsura spre gară. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul
său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei
timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare
celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea
acestuia din urmă el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzînd făptura
omenească din cercul contingenţelor ei, pentru ă o transpune într-o stare de
libertate iniţială; astfel, cît ăi bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un
pedant şi un filistin. Se spune că timpul este o Lete; însă aerul depărtărilor este şi
el un fel de elixir, iar dacă efectul său este mai puţin desâvîrşit, în schimb e cu atît
mai rapid.
Hans Castorp avea să simtă toate acestea chiar pe pielea lui. Nu era dispus să
ia prea în serios călătoria aceasta şi sa se angajeze sufleteşte. Intenţia sa fusese,
mâi curînd, să se achite cît mai iute de această obligaţie, pentru ca trebuia să se
achite, apoi să se întoarcă ăcasa la fel cum plecase şi să-şi reia traiul exact de acolo
de unde, pentru scurtă vreme, fusese silit sa-l părăsească. Ieri încă era absorbit în
întregime de lumea gîndurilor sale obişnuite, cu alte cuvinte se ocupase atît de
trecutul cel mai apropiat, deci de examenul dat, cît şi de viitorul imediat, adică de
debutul în practică, la „Tunder & Wilms" („Şantier de construcţii navale, fabrică
de maşini şi cazangerie"), si aruncase o privire — atît de nerăbdătoare pe cît îi
îngăduia temperamentul — asupra următoarelor trei saptâmîni. Acum însă, i se
părea că împrejurările îi cer întreaga atenţie şi că nu-i era îngăduit sa treacă peste
ele cu uşurinţa. începea sâ-l frămînte şi să-i stîrneasca o oarecare îngrijorare
simţâmîntul de a fi ajuns în regiuni înalte, al căror aer nu-l respirase încă
niciodată, şi unde, după cum ştia, domneau condiţii de viaţă neobişnuit de
firave şi
MUNTELE VRĂJIT 9
neîndestulătoare. Patrie şi orînduire socială erau noţiuni care nu numai că
rămăseseră foarte departe în urma lui, dar, mai ales, rămăseseră cu mulţi stînjeni
sub el, iar ascensiunea continua mereu şi mereu. Suspendat între aceste noţiuni şi
necunoscut, se întreba ce se va petrece cu el acolo sus. Oare nu era nechibzuit şi
nesănătos pentru unul că el, născut şi obişnuit să respire la numai cîţiva metri
deasupra nivelului marii, sa se las* purtat dintr-o dată către aceste regiuni înalte,
fără să fi petrecut cîteva zile în vreun loc intermediar? Dorea sa fi ajuns deja la
destinaţie căci, îşi spunea el, odată ajuns sus, va putea trăi ca în orice alt loc, iar nu
ca în clipa de faţă, a urcuşului, cînd tot ce-l înconjoară îi aminteşte ca se află în
regiuni neobişnuite. Se uită afara: trenul şerpuia prin defileul îngust; se vedeau
primele vagoane, se vedea locomotiva chinuindu-se şi zvîrlind valuri de fum
brun, verde şi negru, ce se risipeau. La dreapta, murmurau ape în adîncuri; la
stînga, dintre blocuri de stîncâ, ţîşneau brazi întunecaţi spre un cer sur ca piatra.
Apăreau tunele scufundate în beznă, şi cînd se făcea iarăşi lumină, se deschideau
vaste prăpăstii cu mici aşezări aflate pe fundul lor. Apoi toate se închideau şi
apăreau alte defilee, cu rămăşiţe de zăpadă printre crăpături şi surpături. Urmau
opriri în faţa unor gări prăpădite, capete de linii, pe care trenul le părăsea pornind
în sens opus, fapt ce te zăpăcea complet, căci nu mai ştiai în ce direcţie călătoreşti
şi nici nu-ţi puteai da seama unde se află punctele cardinale. Privelişti măreţe
asupra miraculoasei înfăţişări şi aglomerări a universului alpin, în care pătrundeai
urcînd, se dezvăluiau şi, apoi, dispăreau, la o cotitură, din faţă ochilor pierduţi în
admiraţie. Hans Castorp îşi spuse că fără îndoială lăsase în urma zona copacilor
înfrunziţi şi, de asemenea, dacă nu se înşelă, pe aceea a păsărilor cîntătoare, iar
gîndul acesta al încetării totale, al despuierii, îl făcu să fie cuprins de un fel de
ameţeală şi de o uşoară greaţa, încît vreme de doua minute îşi acoperi ochii cu
mîna. Dar îi trecu. Constată că urcuşul luase sfîrşit şi că depăşise punctul cel mai
înalt ăl defileului. Acum, trenul mergea mult măi lin, pe fundul unei văi.
Eră cam către ora opt seara şi lumină zilei încă mai dăinuia. In depărtare, la
extremitatea peisajului, apăru un lac cu valuri cenuşii, iar brazii se înălţau negri
deasupra ţărmurilor şi de-a lungul povîmişurilor. se răreau, se pierdeau, nelăsînd
după ei decît o îngrămădire stîncoasa, de-o goliciune trista, învăluită de ceaţă.
Trenul se opri lîngă o gara mică; era Davos-Dorf, după cum auzi Hans Castorp
strigîndu-se pe peron, prin
10
THOMAS MANN
urmare în curînd avea să ajungă la capătul călătoriei. Şi deodată, lîngă el,
răsună vocea lui Joachim Ziemssen. vocea potolită şi hamburghezâ â vărului său
care-i spunea:
— Bună ziua, băiete, e timpul să cobori.
Şi cum privea pe fereastră, îl zări pe peron chiar pe Joachim în persoană,
purtînd un raglan castaniu, fără pălărie şi cu un aer de sănătate pe care nu i-l mai
văzuse niciodată pînă atunci.
Joachim rîse şi spuse iarăşi:
— Ei, hâi, băiete, coboară odată; nu te mai codi!
— Dar încă n-am ajuns, zise Hăns Câstorp uluit şi fără să se urnească din loc.
— Ba da, ai ajuns. Uite satul. De aici e mai aproape la sanatoriu. Am tocmit o
trăsură. Hăi, da-mi bagajele.
Şi rîzînd zăpăcit în tulburarea sosirii şi a revederii, Hans Castorp îi întinse
valiza şi paltonul, pătura făcută sul în jurul bastonului şi a umbrelei şi, în sfîrşit,
Ocean Steamships. Apoi străbătu în goană coridorul îngust şi sări pe peron să-şi
salute vărul mai de aproape - de fapt, abia acum urmă să-l salute propriu-zis - aşa
cum se cuvenea, adică fără exuberanţă, ca între oameni cu moravuri reci şi aspre.
Poate să pară oarecum ciudat, dar de cînd se ştiau ău ezitat să-şi spună pe nume,
de teama unei izbucniri prea afectuoase. Totuşi, cum nu puteau sâ-şi zică nici pe
numele de familie, se opriseră la „băiete". Asta devenise un fel de regulă stabilită
între cei doi veri.
Un bărbat în livrea, cu şapca împodobită cu galoane, îi privi cum îşi strîng
mîna — tînârul Ziemssen stînd într-o poziţie militâreascâ — iute şi cu un aer de
stinghereală, apoi omul se apropie ca sâ-i ceară lui Hans Castorp recipisa de
bagaje; era portarul sanatoriului internaţional „Berghof', care le spuse câ vrea să
se ducă să ridice cufărul vizitatorului de la gara Davos-Platz, în vreme ce domnii
pot plecă imediat cu trăsură, spre ă merge să cineze. Omul şchiopăta vizibil, astfel
câ primă întrebare pe care Hans Castorp i-o puse lui Joachim Ziemssen a fost:
— E invalid de război? De ce şchioâpâtâ în halul ăsta?
— Ei, asta-i, ţi-ai găsit! răspunse Joachim cu o oarecare amărăciune. Invalid
de război! Asta o are la genunchi, sau a avut-o, câ i-âu scos rotula.
Hans Castorp realiză într-o clipă ce voise să spună Joachim.
— Ah! Asta-i! exclamă şi-şi înălţă capul din mers, întorcîndu-se puţin. Doar
nu vrei să mâ faci sa cred câ tu încă mai ăi ceva? Araţi ca un
MUNTELE VRĂJIT 11
dragon, s-ar zice că mai porţi centironul şi că vii direct de pe cîmpul de
manevră.
Şi Hans îşi privi vărul pe furiş.
Joachim era mai înalt şi mai lat în spate decît el, un model de forţa tinerească,
croit parcă sa poarte uniformă. Aparţinea acelui tip foarte brun, pe care patria sa
blondă nu conteneşte sâ-l creeze, iar pielea lui. oacheşă din naştere, căpătase,
datorită soarelui şi vîntului, culoarea bronzului întunecat. Cu ochii mari şi negri,
cu mustaţă mică, brunetă, deasupra unei guri cărnoase şi frumos conturate, ar fi
fost cu adevărat frumos dacă n-ar fi avut urechile prea depărtate. Aceste urechi
fuseseră singura amărăciune şi durere a vieţii sale, pînâ la o anume vreme. Acum
avea alte griji. Hans Castorp continuă:
— Dar ai sâ te întorci curînd acasă, împreună cu mine? Nu vad, în adevăr, să
existe vreo piedică.
— Cu tine, curînd? întrebă vărul, întorcîndu-şi spre Castorp ochii mari, care
fuseseră totdeauna blînzi, dar care, în ultimele cinci luni, căpătaseră o expresie
puţin obosită, aproape tristă. Curînd, cînd?
— Păi, peste trei săptâmîni.
— Ah, prin urmare tu te şi vezi, în gînd, reîntors acasă, îi răspunse Joachim.
Dar aşteaptă puţin, căci de abia ai sosit. Fără îndoială, trei săptămîni nu înseamnă
aproape nimic pentru noi, cei de aici, însă pentru tine, care ai venit în vizită şi care
nu trebuie să stai cu totul decît trei sâptămîni, pentru tine reprezintă totuşi o buna
bucată de vreme. în primul rînd, aclimatizează-te; o sâ vezi că nu-i o treabă chiar
atît de uşoară. Şi apoi, la noi clima nu e unica ciudăţenie. O să vezi aici o
diversitate de lucruri noi pentru tine, dar să trecem peste asta. Cît despre ceea ce
crezi relativ la starea mea, lucrurile nu merg chiar aşa, ca pe roate, şi tu ştii că „a te
întoarce acasă în trei sâptămîni" este o idee de acolo, din vale. Ce-i drept, sînt
bronzat, dar bronzul se datoreşte soarelui şi zăpezii, iar în afara de asta, culoarea
bronzată nu dovedeşte prea mult, după cum spune mereu Behrens, care la ultimul
consult general mi-a comunicat că mai am de stat cel puţin încă vreo jumătate de
an.
— O jumătate de an? Băiete, eşti nebun? strigă Hans Castorp.
Se aşezară în trăsura galbenă care-i aştepta în piaţa pietruită din faţa gării, a
cărei clădire aducea mai mult cu un fel de şopron, şi în vreme ce murgii porniră la
drum, Hans Castorp se frâmînta indignat pe perna tare a scaunului:
12
THOMAS MANN
— O jumătate de an? Dar e aproape jumătate de an de cînd eşti aici! Nu avem
chiar atîta timp...!
— Da, timpul, zise Joachim şi, fără să dea atenţie indignării sincere a varului
sau, clatină capul de mai multe ori, privind drept înainte. Nici nu-ţi închipui cîta
libertate îşi iau ăştia de aici cu timpul oamenilor. Pentru ei, trei saptamîni sînt cît o
zi. De altfel, o să vezi. O sa mai afli tu multe, continuă el şi adăugă: Aici îţi
schimbi concepţiile.
Hans Castorp se întorcea mereu sa-l privească dintr-o parte.
— Totuşi te-ai îndreptat minunat, spuse dînd din cap.
— Da, crezi? răspunse Joachim. Şi eu cred că da, făcu el şi se ridică pe perna;
dar imediat se aşeza într-o poziţie mai piezişă. Da, mâ simt mai bine, îl lamuri;
totuşi nu sînt încă sănătos. în stînga, sus, unde altădată se auzea un ral, acum se
aude mai puţin, nu mai e foarte grozav, însă jos hîrîie încă foarte tare, şi se mai
aud zgomote şi în al doilea spaţiu intercostal. ^
— Cît de savant ai devenit! zise Hans Castorp.
— Da, numai Dumnezeu ştie cît este de plăcut savantlîcul ăsta. Mi-ar fi plăcut
sa-l uit cît mai repede şi să-mi fac stagiul, răspunse Joachim. Din păcate, mai
expectorez sputa, continuă el ridicînd din umeri, nepăsător şi iritat în acelaşi
timp, ceea ce nu-l prindea prea bine, şi-i arata varului sau un obiect pe care-l
scoase pe jumătate din buzunarul interior al raglanului, grâbindu-se apoi să-l
ascundă: era un flacon turtit din sticla albastra, cu dop de metal. Aici, sus, cei mai
mulţi dintre noi au cîte unul asemănător, spuse el. între noi are şi un nume, o
porecla destul de caraghioasă. Priveşti peisajul?
Era exact ceea ce făcea Hans Castorp, care-l asigura:
— E grandios!
— Găseşti? întreba Joachim.
O buna bucata de vreme, drumul ducea paralel cu calea ferată, pe firul văii,
mărginit ici şi colo de case; apoi, luînd-o la stînga peste linia îngustă, trecură un
rîu şi urcară la trap pe un drumeag în panta uşoară către versantul împădurit, acolo
unde, pe un mic podiş, cu faţa îndreptată spre sud-vest se înalţă o clădire lungă, cu
un turn cu cupolă, în care tocmai se aprindeau luminile şi care, din cauza atîtor
balconaşe, părea, de departe, găurită şi poroasa ca un burete. Seara se lasă repede.
Palida roşeaţa a amurgului, care însufleţise vreme de o clipa cerul acoperit în
întregime, şe şi stinsese, şi peste natură domnea acea stare de trecere
MUNTELE VRĂJIT
13
decolorată, neînsufleţită şi tristă, ce precede căderea definitiva a nopţii. Jos se
întindea valea locuita, îngustă şi puţin şerpuitoare, şi pretutindeni se aprindeau
lumini, atît pe fundul văii cît şi pe cele doua povîrnişuri. dar mai ales pe cel din
dreapta ce ieşea în afară şi pe care, în terase, se câţârau casele. Spre stînga urcau
poteci printre livezi, pierzîndu-se în întunecimea obosită a pădurilor de brad. In
spatele intrării în defileu, începînd de acolo de unde valea se îngusta, fundalul
munţilor mai îndepărtaţi avea o culoare rece, de ardezie. Şi cum se stîrni puţin
vîntul, începu să se simtă tot mai tare răcoarea serii.
- Nu, ca sa fiu sincer, nu găsesc că priveliştea este chiar atît de formidabilă,
zise Hans Castorp. Unde sînt oare gheţarii şi crestele înzăpezite şi masivele
uriaşe? Drept să-ţi spun, fleacurile astea nu mi se par chiar atît de înalte.
- Ba da, sînt înalte, răspunse Joachim. Aproape pretutindeni dai de limita pînă
la care cresc copacii, şi care este marcată cu o precizie deosebit de izbitoare; brazii
se opresc brusc, şi o dată cu ei se opreşte totul, nu mai este nimic, nimic altceva
decît stîncile, după cum poţi să-ţi dai seama. Pe partea cealaltă, acolo, în dreapta
Vîrfului Negru, ai şi un gheţar, piscul ăla de sus — îi mai zăreşti încă albâstreala?
Nu mare, dar este un gheţar autentic, gheţarul Scaletta. Piz Michel şi Tinzenhorn,
pe care nu poţi sâ-i vezi de aici, sînt şi ei acoperiţi de zăpadă tot anul.
- De zăpadă veşnica, zise Hans Castorp.
- Da, veşnica, daca vrei. Da, toate acestea sînt destul de sus, dar gîndeşte-te câ
şi noi sîntem la o înălţime înspaimîntatoare. O mie şase sute de metri deasupra
nivelului marii. Aşa se face ca piscurile nu mai ies chiar atît de tare în evidenţa.
- Da, m-am căţărat pîna aici, nu glumă! Se cuibărise spaima în mine, atît pot
sa-ţi spun. O mie şase sute de metri! Asta înseamnă aproape cinci mii de picioare,
dacă faci socoteala. în viaţa mea nu am urcat atît de sus!
Şi cu oarecare curiozitate, Hans Castorp aspiră prelung şi adînc acest aer
străin, ca să-l încerce. Era rece — nimic altceva. Lipsit de mireasma, de
consistenţa, de umiditate, pătrundea cu uşurinţa şi nu spunea nimic sufletului.
- Minunat! remarca el cu politeţe.
- Da, este un aer renumit. De altfel, în seara aceasta regiunea nu se prezintă
într-o lumina avantajoasa. Citeodata, mai ales cînd ninge, arc o
14
THOMAS MANN
înfăţişare mai plăcută. Dar sfîrşeşti prin a obosi. Poţi să mă crezi că noi ăştia
de-aici, de sus, sîntem sâtui pînâ-n gît, spuse Joachim şi gura i se strîmba o clipă
cu dezgust, într-un fel exagerat şi nestâpînit şi care nu-i stătea, deloc bine.
— Vorbeşti foarte ciudat, observa Hans Castorp.
— Eu vorbesc ciudat? întrebă Joachim cu o oarecare îngrijorare,
întorcîndu-se către vărul său...
— Nu, nu, iartâ-mă, am avut această impresie doar o clipă, se grăbi să spună
Hans Castorp.
Daca se exprimase însă astfel, era din cauza expresiei „noi ăştia de-aici, de
sus", pe care Joachim o întrebuinţase de patru sau cinci ori pînă atunci, şi care i se
păruse într-o anumită măsură apăsătoare şi stranie.
— Sanatoriul nostru este aşezat încă şi mai sus decît satul, după cum vezi,
continua Joachim. Cu cincizeci de metri mai sus. în prospect se specifică o sută,
dar nu sînt decît cincizeci. Sanatoriul „Schatzalp" se află la altitudinea cea mai
mare; e pe partea cealaltă şi nu se poate vedea de aici. Iarna, aia sînt siliţi să-şi
transporte cadavrele cu bobul, deoarece drumurile nu mai sînt practicabile.
— Cadavrele? Asta-i buna! Haida-de! exclamă Hans Castorp. Şi deodată
simţi câ-l cuprinde nevoia de a rîde, un rîs puternic şi nestâpînit, ce-i zguduia
pieptul, schimonosindu-i faţa uscată de vîntul rece într-o grimasa puţin cam
dureroasă. Cu bobul! Şi asta mi-o spui cu cel mai mare calm? Constat că ai
devenit teribil de cinic în aceste cinci luni!
— Cîtuşi de puţin cinic, răspunse Joachim ridicînd din umeri. Cum aşa?
Cadavrelor nu le pasă... De altfel, ştii, aici la noi este foarte posibil să devii cinic.
însuşi Behrens este un cinic bâtrîn — o celebritate, în treacăt fie spus, un vechi
membru al unei asociaţii studenţeşti şi chirurg remarcabil, după cîte se pare, şi
care o să-ţi placă, fără îndoială. Mai este apoi şi Krokowski, asistentul, un tip
foarte inteligent şi priceput. în prospect se insistă mult pe activitatea lui. E
specialist în disecţia sufletelor pacienţilor.
— Ce face? Disecţia sufletelor? Dar asta este dezgustător! exclamă Hans
Castorp, şi abia acum veselia îl cuprinse definitiv.
Nu mai era deloc stăpîn pe sine şi, după toate cele auzite, disecţia sufletelor î l
dăduse gata, încît acum rîdea atît de tare, câ-i curgeau lacrimile de sub mîna cu
care, aplecat înainte, îşi acoperise ochii. Joachim rîse şi el din toată inima - ceea ce
părea câ-i face bine - şi astfel
MUNTELE VRĂJIT
15
se întîmplâ câ dispoziţia celor doi tineri era excelentă cînd se dadurâ jos din
trăsura care îi condusese cîteva clipe la pas, de-a lungul unei rampe în zigzag,
întinsă pînâ la portalul sanatoriului internaţional „Berghof'.
Numărul 34
Imediat la dreapta, între poartă şi apărătoarea de vînt, era camera portarului, şi
de acolo le ieşi în întîmpinare, îmbrăcat cu aceeaşi livrea cenuşie ca a omului
şchiop din gară, un slujbaş cu înfăţişare de francez, care stătuse lîngă telefon,
citind ziarele, şi-i conduse prin holul bine luminat, în dreapta căruia se întindeau
saloanele. Din mers, Hans Castorp aruncă o privire şi observă câ sînt goale.
Unde-or fi oare vizitatorii, întrebă el, iar vărul sâu îi răspunse:
— îşi fac cura pe şezlonguri. Eu am căpătat azi permisiunea să ies, deoarece
voiam sa te întîmpin. Dar în mod obişnuit, după cină stau şi eu întins pe balcon.
Puţin a lipsit ca Hans Castorp sâ nu izbucnească din nou în rîs.
— Cum, vă întindeţi pe balcon chiar şi în timpul nopţii? întreba el cu voce
tremurătoare.
— Da, asta-i regula. De la opt la zece. Dar acum, hai să-ţi vezi camera şi să te
speli pe mîini.
Intrară în ascensor, al cărui dispozitiv electric fu manevrat de slujbaşul
francez. în timp ce urcau, Hans Castorp îşi ştergea ochii.
— Sînt complet stors şi sleit de mult ce-am rîs, zise el respirînd pe gură. Mi-ai
povestit atîtea lucruri caraghioase... Chestia aia cu disecţia sufletelor a fost prea
tare, a întrecut orice măsura. Şi apoi, poate sînt puţin cam obosit, din cauza
călătoriei. Şi picioarele tale sînt reci? Ceea ce-i enervant este că în acelaşi timp
faţa îmi arde. Mergem imediat la masă, nu-i aşa? Mi se pare că mi-e foame. Cel
puţin se mănîncâ bine, la voi, aici sus?
Păşeau, fără zgomot, pe covorul de iută al coridorului îngust. Globuri de sticlă
mată răspîndeau o lumina palidă. Pereţii luceau, albi şi severi, acoperiţi cu un strat
de vopsea de ulei ca lacul. De undeva apăru 0 infirmieră cu bonetă albă şi cu un
pince-nez al cărui şnur era trecut pe după ureche. După toate aparenţele, era o soră
de confesiune protestantă, curioasă, frâmîntată, chinuită şi fără chemare autentică
pentru naeserie. în două locuri ale coridorului, pe duşumea, se aflau nişte
16
THOMAS MANN
baloane, mari vase pîntecoase, cu gîtul scurt, despre al căror rost Hans Castorp
uita să mai întrebe.
— Asta-i camera ta, spuse Joachim. Numărul treizeci şi patru. La dreapta stau
eu, iar la stînga e o pereche de ruşi — cam dezordonaţi şi zgomotoşi, trebuie s-o
recunosc, dar n-am putut găsi ceva mai potrivit. Ei, ce zici?
Uşa era dubla, iar în spaţiul interior avea cuier pentru haine. Joachim
aprinsese plafoniera şi, în lumina ei tremurătoare, camera se ivi veselă şi liniştita,
cu mobilele albe, comode, cu tapetul de asemenea alb, gros şi îavabil, cu
linoleumul neted şi curat şi cu perdelele de pînză strălucind de curăţenie, brodate
simplu în culori vii, după gustul la moda. Uşa de la balcon era deschisa; se zăreau
luminile din vale şi din depărtare răzbătea, abia auzita, o muzica de tîans. Pe scrin,
bunuf Joachim pusese într-un vas mic cîteva flori — ce putuse găsi după primul
cosit, cîteva fire de coada-şoricelului şi cîţiva clopoţei de munte — culese chiar de
el de pe povîrniş.
- Drăguţ din partea ta, spuse Hans Castorp. Ce cameră frumoasa! Aici se poate
sta comod şi plăcut cîteva saptamîni.
— Alaltăieri a murit aici o americancă, zise Joachim. Behrens a ştiut de la
început că o să dea ortul popii înainte de-a sosi tu şi ca, astfel, camera va putea fi a
ta. Logodnicul ei, un ofiţer din marina engleza, a stat lînga ea, dar n-a prea fost la
înălţime. Ieşea pe coridor în fiecare clipa sa plînga, ca un copilaş. După aceea îşi
freca obrajii cu crema, pentru ca era bărbierit proaspăt şi lacrimile îl usturau.
Alaltăieri seară, americanca a mai avut doua hemoptizii foarte puternice şi cu asta
şi-a dat sfîrşitul. Dar, de fapt, a fost evacuată încă de ieri dimineaţă şi, bineînţeles,
s-au făcut fumigaţii serioase cu formol care, în asemenea cazuri, ştii, sînt
minunate.
Hans Castorp primi aceasta relatare cu o vădita indiferenţă. Cu mînecile
cămăşii suflecate, stînd în picioare în faţa chiuvetei mari ale cărei robinete
nichelate străluceau în lumina electrică, abia de arunca o privire scurta spre patul
de metal alb, înfaţat cu rufarie proaspătă.
- Fumigaţii, asta e grozav, spuse spalîndu-se şi ştergîndu-şi mîinile, simţind
îndemnul să vorbească nu importa ce, chiar şi fara noima. Da, metilaldehidei nu-i
rezista nici cei mai viguroşi microbi - H2CO; dar înţeapă la nas, nu-i aşa?
Bineînţeles ca o curăţenie riguroasă este o condiţie de cea mai mare importanţa.
Rosti cuvîntul „bineînţeles" cu oarecare afectare, izolînd şi prelungind silabele, ca
pe timpul cînd vărul
MUNTELE VRĂJIT
17
său era student şi făcea propaganda pentru acest fel de pronunţare, apoi
continua cu muita volubilitate: Ce voiam sa mai spun... Presupun ca ofiţerul de
marina se râdea cu o maşina de bărbierit normala, iar cu fleacurile astea te zgîrii
mult mai uşor decît cu un brici bine ascuţit, e-un lucru pe care-l ştiu din
experienţă, căci folosesc şi una şi alta... De asemenea este normal ca pe o piele
iritată apa sărata sa dea o senzaţie de usturime, iar el, ca marinar, obişnuieşte sa
întrebuinţeze crema, datorita serviciului, aşa încît lucrul acesta n-are de ce sa ne
surprindă... Continuînd sa sporovăiască, mai adaugă ca avea în cufăr doua sute de
bucăţi de Măria Mancini — ţigara sa preferata — , ca la vama controlorul a fost
foarte înţelegător, şi-i transmise lui Joachim salutari de la diferite cunoştinţe din
oraşul natal. Dar aici nu se face deloc foc? striga el deodată şi se repezi la
radiatoare ca sa-si lipească palmele.
- Nu, aici ne ţin mai curînd în frig, răspunse Joachim. Ar trebui sa fie un frig
mai mare decît asta, ca sa se dea drumul la calorifer în august.
- August! August! exclama Hans Castorp. Dar am îngheţat! în special trupul
mi-e cumplit de îngheţat, deşi faţa îmi este groaznic de înfierbîntata — uite, pune
mîna sa vezi cum ard!
Posibilitatea ca cineva sâ-i atingă faţa nu se potrivea nicidecum cu firea lui
Hans Castorp, ceea ce, de altfel, îl şoca chiar şi pe el. De altminteri, Joachim nu o
făcu, ci se mulţumi sa zică:
- Fierbinţeala se datoreşte aerului şi nu înseamnă nimic. însuşi Behrens are
obrajii înroşiţi din zori şi pîna-n noapte. Unii nu şe obişnuiesc niciodată. Dar, go
on, altfel nu mai găsim nimic de mîncare.
Pe coridor, infirmiera apăru din nou, privindu-i cu un aer curios şi miop. La
primul etaj însă, Hans Castorp se opri deodată pironit de un zgomot înfiorător,
care se auzea destul de aproape, de după un coli a! coridorului, un zgomot nu prea
tare, dar într-un fel atît de evident oribil, încît Hans Castorp făcu o strîmbatura şi
îşi holba ochii în direcţia lui Joachim. Era fara îndoiala o tuse - tuşea unui om; însă
o tuse care nu semăna cu nici o alta auzita de Hans Castorp vreodată, da. o tuse în
comparaţie cu care orice alta tuse auzita cîndva fusese mărturia viguroasa a unei
minunate sănătăţi, - de altfel o tuse fara chef şi viaţa, ce nu se manifesta prin
zvîcmturi regulate, ci suna asemenea unui mestecat mfiorator de slab în terciul
unei descompuneri organice.
- Da, asta de aici este un caz grav. E un aristocrat austriac, ştii. un bărbat
elegant, născut parca pentru călărie. Şi iată unde a ajuns. Totuşi, mai poate face
încă plimbări.
18
THOMAS MANN
în timp ce-şi continuau drumul, Hans Castorp vorbi îndelung despre tuşea
celui născut pentru călărie.
- Trebuie sa te gîndeşti, spuse el, ca n-am mai auzit pînă acum nimic
asemănător, ca este ceva cu totul nou pentru mine şi ca e firesc sa ma
impresioneze. Exista atîlea soiuri de tuse, fie uscate, fie cu expectoraţie, iar cea cu
expectoraţie se spune în general că este preferabila şi mai buna decît atunci cînd
te-apuci sa latri în felul acesta. în tinereţea mea, adaugă el, cînd aveam anghina,
urlam ca un lup şi-mi aduc aminte ca toţi erau fericiţi cînd începeam sa
expectorez. Dar, cel puţin pentru mine, o asemenea tuse încă n-a existat; nici
măcar nu mai este o tuse vie. Nu-i uscata, dar nici nu poţi sa spui ca e cu
expectoraţie, iar cuvîntul tuse nu i se mai potriveşte nici pe departe. Este întocmai
ca şi cum ai privi în trupul omului sa constaţi cum arata aşa ceva: numai mocirla şi
noroi...
— Destul, zise Joachirn; o aud în fiecare zi şi nu simt nevoia sa mi-o descrii.
Insa Hans Castorp nu era în stare sa treacă peste impresia ce i-o făcuse tuşea
auzita; îl asigura de mai multe ori ca literalmente vedea în interiorul celui născut
pentru călărie, iar cînd intrară în restaurant, ochii lui obosiţi de călătorie aveau o
sclipire cam febrila.
La restaurant
Restaurantul era luminat, elegant şi plăcut. Aşezat imediat în dreapta holului,
în faţa saloanelor, era, după cum îi explica Joachim, frecventat mai ales de
oaspeţii nou-sosiţi, care luau masa în afara programului, sau de aceia care primeau
vizite. Dar mai erau aniversările zilelor de naştere şi, de asemenea, sărbătorirea
plecărilor apropiate, ca şi rezultatele favorabile ale consulturilor generale. în
restaurant se făceau, cîteodata, chefuri, îi mai spuse Joachim; se servea chiar şi
şampanie. Dar acum, nu se afla aici decit o singura vizitatoare, o femeie tînara, de
vreo treizeci de ani, care citea o carte, fredonînd în acelaşi timp, şi care ciocănea
mereu cu degetul mijlociu de la mîna dreapta în faţa de masa. Cînd tinerii se
aşezară, femeia îşi schimba locul, întorcîndu-le spatele.
— E foarte retrasa, îl explica Joachim în şoapta; cînd ia masa are întotdeauna
la ea o carte. Se spune ca a colindat sanatoriile de tubercu-loşi încă de pe cînd era
copila şi de atunci n-a mai trăit în lume.
MUNTELE VRĂJIT
19
- în cazul acesta, pe lînga ea, tu nu eşti decît un biet debutant, cu cele cinci luni
ale tale şi încă vei mai fi cînd vei împlini anul, îi spuse Hans Castrop varului sau,
la care Joachim se mulţumi sa ia lista de bucate ridicînd din umeri într-un fel pe
care nimeni nu i-l cunoscuse altădată.
Ocupaseră o masa pe locul cel mai bine plasat şi mai plăcut, aproape de
fereastra. Stăteau lînga storul galben-deschis, faţa-n faţă, cu chipurile luminate de
abajurul roşu al lămpii de pe masa. Hans Castorp îşi împreuna mîinile proaspăt
spălate şi le freca una de alta cu o senzaţie de aşteptare plăcută, aşa cum proceda
de fiecare data cînd se aşeza Ia masa — poate pentru că strămoşii lui îşi făcuseră
rugăciunea înainte de-a mînca supa. îi servi o fata drăgălaşă, cu voce de alto,
chipul bucalat, rochie neagră, sorţ alb şi cu o culoare extraordinar de s ănătoasa în
obraji şi, spre marea lui veselie, Hans Castorp afla ca aici chelneriţele se numeau
„fete de salon". Comandară o sticla de Gruaud-Larose, pe care Hans Castorp o
dădu înapoi spre a fi încălzita. Mîncarea era excelenta. Mîncară supa de
sparanghel, roşii umplute, friptura cu diferite garnituri, o prăjitura deosebit de
gustoasa, diferite brînzeturi şi fructe. Hans Castorp mînca mult, deşi pofta de
mîncare era mai mica decît ar fi crezut. Dar avea obiceiul sa manînce mult chiar şi
atunci cînd nu-i era foame — din respect pentru el însuşi.
Joachim nu cinsti prea mult mîncarurile. îi spuse ca era satul de bucătăria asta,
fapt care se petrecea cu toţi, aici, sus, şi-şi făcuseră obiceiul sa înjure mîncarea;
căci atunci cînd te-ai instalat aici pentru veşnicie şi încă ceva pe deasupra... în
schimb bău vin cu plăcere, ba chiar cu o oarecare voluptate şi, ocolind cu grijă
expresii prea sentimentale, manifesta de mai multe ori încîntarea de a avea pe
cineva cu care să schimbe cîteva cuvinte spirituale.
- Da, este minunat că ai venit, zise el, iar în vocea lui domoala se simţea
emoţia. Poţ să-ţi spun ca, pentru mine, este aproape un eveniment. In sfîrşit
altceva, o schimbare, o spărtura în aceasta monotonie veşnica şi nemărginita...
- Dar pentru voi timpul trebuie sa treacă relativ repede, spuse Hans Castorp.
- Repede şi încet, cum vrei s-o iei, răspunse Joachim. Vreau sa spun ca> în
genere, nu trece, ca aici nu exista nici timp, nici viaţa — nu. nu exista nimic, spuse
el clătinînd din cap şi apuca din nou paharul. Hans Castorp bău de asemenea, cu
toate că, acum, faţa îi ardea ca focul. Dar
20
THOMAS MANN
trupul şi-l simţea încă înfrigurat şi în toate membrele avea un fel de nelinişte
deosebit de plăcută, care însâ, în acelaşi timp, îl şi îngrijora puţin. Vorbe le se
precipitau, limba i se împleticea destul de des. dar trecea peste toate astea cu un
gest neglijent al mîinii. De altfel şi Joachim era foarte însufleţit, şi convorbirea lor
continua liberă şi în cea mai bună dispoziţie mai ales dupâ ce tînăra femeie care
fredonase şi ciocănise în masă se ridică deodată şi dispăru. în timp ce mîncau,
gesticulau cu furculiţele, luau aere impunătoare şi, avînd încă gurile pline, rîdeau,
dădeau din cap, ridicau din umeri, şi nu apucau să înghită bine, că iarăşi începeau
să vorbească. Joachim voia sa afle noutăţi de la Hamburg şi aduse vorba despre
proiectul de regularizare a Elbei.
— Formidabil! spuse Hans Castorp. Formidabil pentru dezvoltarea navigaţiei
noastre, de o valoare ce nici nu poate fi calculată. Vom investi cincizeci de
milioane, suma ce reprezintă doar cheltuielile iniţiale, înscrise în buget, şi poţi fi
încredinţat că ştim cu precizie ce facem.
De altfel, cu toata importanţa ce-o acorda regularizării cursului rîu-lui Elba,
Hans Castorp părăsi imediat acest subiect de discuţie şi-l ruga pe Joachim să-i
vorbească despre viaţa care se ducea „aici, sus", cît şi despre cei internaţi în
sanatoriu, la care Joachim se grăbi sa răspundă, căci eră bucuros sâ-şi uşureze
sufletul, să se destăinuiască. Pentru început, varul sau îl sili să repete povestea cu
cadavrele coborîte pe pîrtia de bob, ceea ce făcu, încredinţîndu-l încă o data în
mod formal că era adevărul adevărat. Dar cum Hans Castorp se porni iarăşi pe rîs,
rîse şi el, pârînd că se bucură din toată inima, şi istorisi tot felul de întîmplâri
caraghioase ca să întreţină această buna dispoziţie. O doamna, care se numea
doamna Stohr şi stătea la aceeaşi masă cu el, o persoană de altminteri destul de
bolnava, soţia unui muzicant din Cannstatt, era de o incultura nemaiîntîlnita.
Spunea „dezinfixare", cu un aer cît se poate de serios. Asistentului Krokowski îi
spunea „fomulus". Şi trebuia să i le înghiţi pe toate, fâra măcar să clipeşti. Ba, pe
deasupra, mai era şi clevetitoare, cum sînt de altfel mai toţi aici, sus, iar despre o
altă doamna, doamna Iltis, zicea ca poarta un „sterilet".
- Sterilet, aşa spune, recunoaşte ca expresia e de nepreţuit.
Şi răsturnaţi pe jumătate pe spate, sprijiniţi în spătarele scaunelor, rîdeau atît
de tare, încît trupurile le erau cuprinse de tremur şi pe amîndoi, aproape în aceeaşi
clipa, îi apuca sughiţul.
După aceea, Joachim se întrista, gîndindu-se la soarta lui.
MUNTELE VRĂJIT 2i
— Ei, noi stăm acum şi rîdem, zise cu o figură îndurerată, tresărind din cînd în
cînd din pricina sughiţului; şi cu toate acestea, nu se poate prevedea nici măcar cu
aproximaţie cînd voi putea pleca de aici, căci atunci cînd Behrens vorbeşte de încă
o jumătate de ăn, îşi face calculele cu zgîrcenie, şi trebuie sâ te aştepţi la mai mult.
Totuşi, e cumplit, spune şi tu dacă nu-i trist pentru mine. în mod normal, ar fi
trebuit de mult sâ fiu înrolat şi luna viitoare sâ mă prezint la examenul de ofiţer.
Iar eu, uite, tînjesc aici, cu termometrul în gură, înregistrez greşelile acestei
inculte doamne Stohr şi-mi pierd timpul. La vîrsta noastră, un an, acolo, jos, joacă
un rol atît de mare, aduce atîtea schimbări şi progrese in viaţa. Pe cînd eu sînt silit
sâ încremenesc aici ca într-o băltoacă cu apa murdară — dâ, ca-ntr-o mlaştină
clocită, şi comparaţia nu-i deloc exagerata...
Dar ca răspuns la toate acestea, Hans Castorp nu găsi altceva decît să întrebe
dacă aici nu era posibil să comande o sticla de bere porter; vărul său îl privi cu un
aer puţin cam mirat şi observă că era gata sa adoarmă, adică la drept vorbind
aproape că adormise.
— Dar tu chiar dormi! spuse Joachim. Hai, e timpul pentru amîndoi să
mergem la culcare.
— Dar nu-i deloc timpul, zise Hans Castorp cu limba împleticită. Totuşi,
porni după vărul său, puţin aplecat înainte şi cu picioarele
ţepene, ca un om care, într-adevăr, cade de oboseală, apoi făcu un efort cînd,
în holul încă uşor luminat, îl auzi pe Joachim spunînd:
— Uite-l pe Krokowski. Cred totuşi că trebuie sâ te prezint. Doctorul
Krokowski stătea aşezat în plina lumină, în faţa căminului
unuia dintre saloane, lîngâ uşa glisantă, şi citea ziarul. Se ridică în picioare
cînd cei doi tineri se apropiară şi Joachim, luînd o poziţie militâreascâ, îi spuse:
— îngăduiţi-mi, vă rog, domnule doctor, să vi-l prezint pe varul meu Castorp
de la Hamburg. Abia a sosit.
Doctorul Krokowski îl salută pe noul oaspete cu bucurie sinceră, într-un fel
viguros şi îmbârbâtâtor, ca şi cum ar fi vrut sâ-i dea de înţeles că orice stinghereală
era de prisos şi că intre ei trebuia sâ dăinuiască o deplină încredere. Avea
aproximativ treizeci şi cinci de ani, era lat în umeri, gras, mult mai scund decît cei
doi tineri ce stăteau în picioare în faţa lui, astfel că pentru a-i privi se vedea nevoit
sâ-şi lase puţin capul sPre spate, dezvelindu-şi chipul de o extraordinară paloare,
străvezie, aproape fosforescenta, şi mai accentuată de strălucirea întunecată a
ochilor, de negreaţă sprîncenelor şi a unei bărbi destul de pline, termi-
22
THOMAS MANN
nătă prin doua vîrfuri unde apăruseră cîteva fire albe. Purta un costum negru
cam vechi, la două rînduri, pantofi negri, ca nişte sandale, ciorapi scurţi, groşi, de
lînă cenuşie, şi cămaşă cu guler moale, râsfrînt cum Hans Castorp nu mai văzuse
pînă atunci decît la un fotograf din Danzig - care împrumuta înfăţişării doctorului
Krokowski un aer de artist. Rîzînd din toată inima, astfel că dinţii galbeni i se iviră
în mijlocul bărbii, scutură mîna tînârului şi spuse cu vocea sa de bariton, cu un
oarecare accent străin, uşor cîntat:
— Fiţi bine venit, domnule Castorp! Doresc să vă obişnuiţi repede aici şi sa vă
simţiţi bine în mijlocul nostru. Veniţi la noi ca pacient, dacă îmi îngăduiţi să vă
pun aceasta întrebare?
Era de-a dreptul emoţionant să poţi urmări eforturile ce le făcea Hans Castorp
ca să se arate politicos şi să învingă somnolenţa. Eră necăjit ca se întîmplase să fie
într-o stare atît de proastă şi, cu firea bănuitoare a tinerilor, credea că simte în rîsul
şi atitudinea jovială a asistentului semnele unei zeflemeli îngăduitoare. Răspunse,
vorbind despre cele trei săptămîni ale lui, făcu aluzie, de asemenea, la examenul
său şi adăuga că, slavă Domnului, era perfect sănătos.
— Adevărat? întrebă doctorul Krokowski repezind pieziş capul înainte, ca şi
cum l-ăr fi luat peste picior, şi zîmbetul i se accentua. Dar, în cazul acesta, sînteţi
un fenomen vrednic întru totul de a fi studiat! adăugă el. Căci n-am întîlnit
niciodată un om complet sănătos. Şi ce examen aţi dât, dacă îmi îngăduiţi să vă
întreb?
— Sînt inginer, domnule doctor, răspunse Hans Castorp cu o demnitate
sfioasă.
— Ah. inginer! făcu doctorul Krokowski şi o clipă zîmbetul îi dis păru,
pierzînd, într-o Oarecare măsură, din vigoare şi bunăvoinţă. Astă-i straşnic. Şi
prin urmare, aici n-o să aveţi nevoie de nici un fel de tratament medical, nici de
ordin fizic, nici de ordin sufletesc?
— Nu, şi va mulţumesc de mii de ori, spuse Hans Castorp care era gata sa facă
un păs îndărăt.
In aceasta clipă, rîsul doctorului Krokowski izbucni iarăşi biruitor şi în vreme
ce scutura mîna tînârului, spuse cu voce tare:
— Ei bine, domnule Castorp, dormiţi fără grijă, cu deplina conştiinţă a
sănătăţii dumneavoastră perfecte! Somn uşor şi la revedere!
Cu aceasta consideră câ-şi luase rămas bun de la cei doi tineri şi se reaşeză
sâ-şi citească ziarul.
MUNTELE VRĂJIT
23
La ascensor nu mai era nimeni de serviciu, astfel ca urcară pe jos tăcuţi şi uşor
tulburaţi de întîlnirea cu doctorul Krokowski. Joachim îl însoţi pe Hans Castorp
pînâ la numărul treizeci şi patru, unde şchiopul nu uitase sâ lase bagajele noului
sosit, şi mai sporovăiră încâ vreun sfert de ora, în vreme ce Hans Castorp îşi
despacheta lenjeria de noapte şi obiectele de toaleta, fumînd o ţigara groasa, de
buna calitate. Dar de data aceasta observă ca nu mai simte gustul ţigării, ceea ce i
se pâru ciudat şi destul de neobişnuit.
- Se vede că e cineva, zise el, iar în timp ce vorbea dădea afara fumul pe care-l
inspirase. E de o paloare de ceară. Dar încălţămintea lui, recunoaşte, e o oroare.
Şosete de lînă gri şi apoi sandalele alea. Dar spune. în definitiv, crezi că pînâ la
urmă s-a simţit jignit?
- E destul de susceptibil, recunoscu Joachim. N-ar fi trebuit sa refuzi atît de
brusc tratamentele medicale sau, măcar, pe cele sufleteşti. Nu prea îi place sâ te
sustragi de la asta. Nici eu nu mâ prea bucur de o favoare deosebită din partea lui,
deoarece nu i-am făcut destule mărturisiri. Totuşi, din cînd în cînd, îi povestesc
cîte un vis, ca să aibă ceva de disecat.
- Prin urmare, l-am cam jignit, zise Hans Castorp cu un aer plictisit, căci era
nemulţumit de sine pentru ca putuse jigni pe cineva şi, în acelaşi timp, oboseala
pusese stâpînire pe el cu o şi mai mare putere.
- Noapte bună, spuse. Pic de somn.
- O să vin la opt să te iau pentru micul dejun, zise Joachim şi pleca. Hans
Castorp nu-şi făcu decît o sumară toaleta de noapte. Somnul îl
copleşi de cum stinsese mica lampa de pe noptiera, dar mai tresări o dată,
amintindu-şi ca alaltăieri murise cineva în patul lui. „Nu se întîmplă, fără îndoială,
pentru prima oara", îşi zise în gînd, ca şi cum putea găsi în asta ceva ca sa-l
liniştească. „în definitiv, e un pat de moarte, un pat de moarte cu totul obişnuit", şi
adormi.
Dar abia adormi că şi începu sâ viseze, şi visa aproape fără întrerupere pînă a
doua zi dimineaţa. îl văzu mai ales pe Joachim Ziemssen, într-o poziţie ciudat de
strîmbă, coborînd într-un bob pe un drum pieziş. Era de o paloare tot atît de
fosforescentă ca şi doctorul Krokowski, iar în faţă stătea şi conducea cel născut
pentru câlarie, avînd o înfăţişare nespus de tulbure, ca unul pe care nu-l văzuse ci
doar îl auzise tuşind. "Ne lasă complet nepăsători — pe noi, aici, sus", zicea
Joachim din poziţia lui strîmba, apoi ramase numai el, căci calâreţul care tuşea
într-un tel atît de înspâimîntator de fleşcăit dispăruse. Atunci, Hans Castorp
24 THOMAS MANN
începu sa plînga în hohote şi pricepu că trebuie să alerge la farmacie sa
cumpere crema de bărbierit. Dar doamna Iltis cu botul ascuţit i se pusese în cale şi
ţinea în mîna ceva care, fara îndoiala, trebuie ca era „ster-iletul" ei, dar care nu era
altceva decît o maşina de bărbierit. Atunci Hans Castorp începu iarăşi sa rida şi, în
felul acesta, fu zvîrlit dintr-o stare sufleteasca în alta, pîna cînd zorile se iviră
îndărătul uşii întredeschise de la balcon, şi-l treziră.
II
Despre cristelniţa şi cele două înfăţişări ale bunicului
Hans Castorp nu păstrase decît amintiri palide despre casa părintească
propriu-zisă; abia daca avea dreptul sa spună ca-şi cunoscuse tatăl şi mama.
Muriseră la scurt interval unul după altul, între al cincilea şi al şaptelea an al vieţii
sale, mâi întîi mama, într-un chip cu totul neaşteptat, în ajunul unei naşteri, de o
obturare a vaselor, ca urmare a inflamaţiei venelor, adică de o embolie, cum
spunea doctorul Heidekind, şi care-i paralizase inima într-o clipă — în vreme ce
rîdea, stînd în pat, încît s-ar fi putut spune că, de atîta rîs, căzuse pe spate, pe cînd
în realitate ea murise. Lui Hans Hermann Castorp, tatăl, nu i-a venit deloc uşor să
priceapă această întîmplăre, şi sa treacă peste ea, căci nutrea în adîn-cul sufletului
o mare afecţiune pentru soţie şi, de altfel, nici el nu era prea viguros. De atunci,
mintea i se tulburase şi devenise cam sărac cu duhul; din pricina toropelii, comise
greşeli în afaceri, ce facura ca firma „Castorp & fiul" să sufere pagube simţitoare;
iar în a doua primăvara după moartea soţiei, se îmbolnăvi de o pneumonie, în
timpul unei inspecţii la antrepozitele bîntuite de vînturile portului, şi cum inima îi
era zdruncinată, nu putu sa suporte febra prea mare, astfel ca muri, după cinci zile,
cu toate îngrijirile ce i le dăduse doctorul Heidekind, şi porni sa-şi întîlnească
soţia, condus de un impozant alai de concetăţeni pîna Ia cavoul familiei Castorp,
ce avea, în cimitirul Sfînta Ecaterina, o poziţie foarte frumoasa, cu vedere spre
Grădina Botanică.
Tatăl său, senatorul, îi supravieţui, ce-i drept, dar puţina vreme, iar acest scurt
răstimp, pînâ la moartea bunicului - de al!fel acesta se stinse [ot de o pneumonie,
însă după lupte mari şi chinuri, căci Hans Lorenz Lastorp, spre deosebire de fiul
sau, era o fire greu de doborît şi puternic
26
THOMAS MANN
înrădăcinata în viaţa — deci, acest scurt răstimp, adică numai un an şi
jumătate, Hans Castorp îl petrecu în casa bunicului, construita în stilul clasic din
nord, pe un loc strimt, la începutul secolului trecut, o casă pe esplanada vopsita
într-o culoare spălăcita, cu intrarea încadrata de jumătăţi de coloane şi aşezate
chiar la mijlocul parterului înălţat pe cinci trepte, cu doua etaje, în afara de
mezanin, ale cărui ferestre coborau pîna la duşumele şi erau prevăzute cu gratii de
fier.
Aici nu se aflau decît odăile de primire, inclusiv sufrageria luminoasă,
ornamentată cu stuc, avînd trei ferestre acoperite cu perdele de culoarea vinului
roşu, ce dădeau spre grădiniţa din spate, şi unde, în acele optsprezece luni, bunicul
şi nepotul luaseră masa împreuna, în fiecare zi către orele patru, serviţi de batrînul
Fiete care purta cercei, nasturi de argint la frac şi aceeaşi lavaliera de batist ca şi
stapînul casei, vadindu-se foarte asemănător cu acesta, ascunzîndu-şi ca şi el
bărbia rasa în lavaliera de batist, şi pe care bunicul îl tutuia, vorbindu-i în dialect;
dar nu în gluma — căci n-avea nici o înclinaţie către umor — ci foarte firesc,
întrucît aşa obişnuia sa vorbească el cu oamenii din popor, cu lucrătorii de la
antrepozite, factorii poştali, birjarii şi servitorii. Hans Castorp îl asculta cu
plăcere, dar şi pe Fiete îl asculta, cu multă plăcere, cum răspundea în dialect în
timp ce servea, aplecîndu-se spre stapînul sau sâ-i vorbească la urechea dreapta,
cu care senatorul auzea mult mai bine decît cu stînga. Batrînul înţelegea, dădea
din cap şi continua sa manînce, stînd foarte drept între spătarul înalt al scaunului
de mahon şi masa, aplecat puţin spre farfurie, în timp ce nepotul, în faţa lui,
urmarea cu atenţie, fara sa-şi dea Insa seama, gesturile scurte şi căutate cu care
frumoasele mîini albe, slabe şi batrîne ale bunicului, cu unghiile lungi şi bombate,
şi cu inelul cu sigiliu verde la arătătorul drept, aranjau pe vîrful furculiţei o
bucăţica de carne, puţine legume şi cartofi, ca apoi s-o duca la gura. Hans Castorp
se uita la propriile sale mîini, nemdemîna-tice, şi simţea prefigurată posibilitatea
de-a mînui într-o zi cuţitul şi furculiţa tot aşa ca şi bunicul sau.
O alta întrebare era aceea de-a şti daca va reuşi vreodată sa-şi înfăşoare bărbia
cu o lavalieră asemănătoare aceleia care umplea deschizătura larga a ciudatului
guler, ale cărui vîrfuri ascuţite atingeau obrajii bunicului. Căci, pentru a ajunge
aici, trebuia sa fii tot atît de batrîn ca şi el, întrucît astăzi nimeni în afara de bunic
şi de batrînul sau Fiete nu mai purta asemenea gulere şi lavaliere. Şi era păcat, căci
micului Hans Castorp îi plăcea nespus de mult sa privească bărbia bunicului
sprijinita pe nodul
MUNTELE VRĂJIT
27
frumos, de un alb imaculat; chiar mai tîrziu, cînd crescuse, îi făcea plăcere
sa-şi aducă aminte de ea; dăinuia în aceasta ceva cu care era de acord din adîncul
sufletului.
După ce isprăveau de mîncat şi-şi răsuceau şervetele, trecîndu-le prin inelele
de argint, o obligaţie pe care, pe vremea aceea, Hans Castorp o îndeplinea cu
oarecare greutate, deoarece şervetele erau mari ca nişte feţe de masa, senatorul se
ridica de pe scaunul pe care Fiete i-l trăgea îndărăt şi, cu paşi abia auziţi, se ducea
în „cabinet" sa-şi ia o ţigară de foi; cîteodata, îl întovărăşea şi nepotul.
Acest „cabinet" îşi datora existenţa faptului că sufrageria ocupa întreaga
lăţime a casei şi avea trei ferestre, astfel încît nu mai rămăsese destul loc pentru
trei saloane, cum este obiceiul la casele construite în acest stil, ci numai pentru
doua, dintre care unul, perpendicular pe sufragerie, cu o singură fereastră spre
strada, ar fi fost de o lungime disproporţionata. De aceea se tăiase cam un sfert din
lungime, adică tocmai „cabinetul", un spaţiu îngust, pe jumătate întunecos,
primind lumina printr-un oberliht şi mobilat doar cu cîteva lucruri: o etajera pe
care se afla cutia cu ţigări de foi ale senatorului, o masa pentru joc, al cărei sertar
conţinea obiecte ispititoare: cărţi de whist, fise, un mic abac pentru însemnat
punctele, o tăbliţa cu bucăţi de cretă, portţigarete din carton şi multe altele; în
sfîrşit, într-un colţ, o vitrina în stil rococo din lemn de palisandru, cu geamuri
îndărătul cărora erau întinse perdele de mătase galbenă.
— Bunicule, spunea micul Hans Castorp, odată ajuns în cabinet în timp ce se
înălţa în vîrful picioarelor ca sa se apropie de urechea batrî-nului, arata-mi, te rog,
cristelniţa.
Iar bunicul îşi ridica pulpanele redingotei lungi şi moi, scotea legătura de chei
din buzunar, după care deschidea vitrina din interiorul căreia ieşea în întîmpinarea
băiatului o mireasma plăcuta şi ciudata. Se păstrau acolo tot felul de lucruri
nefolositoare şi cu atît mai atrăgătoare: o pereche de sfeşnice răsucite din argint,
un barometru spart, cu figurinele sculptate în lemn, un album cu dagherotipuri, o
ladiţa de cedru pentru lichior, un turc mititel, aspru la pipăit sub costumul de
mătase multicolora, cu o maşinărie de ceasornic în trup, datorita căreia, altădată,
mergea pe masa, dar care nu mai funcţiona de multa vreme, un prototip ^e corabie
şi, în fund de tot, chiar o cursa pentru şoareci. Batrînul lua msa de pe raftul din
mijloc o cupa rotunda de argint, foarte patinată, aŞezatâ pe o farfurie tot de argint
şi, rînd pe rînd, le arata băiatului,
28
THOMAS MANN
învîrtindu-le mereu şi însoţindu-le cu explicaţii pe care le mai dăduse adesea.
La început, cupa şi farfuria nu făcuseră parte din acelaşi serviciu, fapt de care
îţi puteai da seama, deşi bunicul ţinea să i-o spună tot mereu micuţului; dar,
adăuga bunicul, au fost reunite prin întrebuinţare de aproape o suta de ani, adică
după ce fusese cumpărata cupa. Era frumoasa, de formă simplă şi nobila, purtînd
pecetea gustului sever de la începutul secolului trecut. Netedă şi masiva, se
sprijinea pe un picior rotund, fiind aurită pe dinăuntru; dar vremea nu lăsase din
aur decît o palidă licărire. Avea, ca singură podoaba, o cununa de trandafiri şi de
frunze zimţate care făcea înconjurul buzei superioare. Cit priveşte farfuria, pe ea
se putea citi vîrsta-i mult mai mare. „1650" indicau cifrele, şi tot felul de gravuri
ciudate încadrau acest număr, lucrat în maniera „moderna" de odinioară, voit sau
arbitrar bombastica cu pajure şi arabescuri, jumătate stele şi jumătate flori. însă pe
dosul farfuriei erau gravate cu litere ascuţite numele capilor de familie care, de-a
lungul timpului, fuseseră posesorii obiectului; erau, încă de pe atunci, în număr de
şapte, fiecare cu anul în care transmisese moştenirea, iar bâtrînul i le arăta
nepotului, unul după altul, cu vîrful arătătorului împodobit cu inel. Numele tatălui
sau era printre ei, ca şi numele bunicului şi al străbunicului. După care, prefixul
„stra" se dubla, se tripla, se cvadrupla în gura povestitorului, iar băiatul asculta cu
capul plecat într-o parte, cu ochii gînditori; sau distrat-visâtori şi ficşi, şi cu gura
concentrat-som-noroasa, pomelnicul de stra-stră-stra-stră — acest glas întunecat
venit parca din mormînt, glas al vremurilor de mult apuse, care mărturisea cu
toate acestea legătura întreţinută cucernic între prezent, propria sa viaţa, şi aceste
lucruri adînc îngropate, şi care avea un efect cu totul deosebit asupra lui; adică,
întocmai ceea ce i se oglindea pe faţă. Auzind acest glas i se părea că respiră un
aer muced-rece, aerul bisericii Sfînta Ecaterina sau al criptei Arhanghelului
Mihail; avea impresia că simte adierea locurilor ce te îndeamnă la o anumită
ţinuta respectuoasă şi plăcută, cu pălăria în mîna, în vîrful picioarelor; mai credea,
de asemenea, că aude tăcerea îndepărtată şi ocrotita a acelor locuri pline de ecouri
sonore; sentimente cucernice se îmbinau cu sunetul vorbelor înăbuşite, cu
gîndurile despre moarte şi povestirea ascultata, şi cu toate acestea, i se păreau
băiatului întrucîtva binefăcătoare, ba, era chiar posibil că dorea să vadă cristelniţa
mai ales din dragoste pentru aceste prefixe, spre a le mai putea auzi şi repeta.
MUNTELE VRĂJIT
29
Apoi, bunicul aşeza cupa pe farfurie şi îi arata copilului cavitatea netedă şi
palid-aurită care scînteia în lumina venita prin oberliht.
- în curînd se vor împlini opt ani, spunea el, de cînd te-am ţinut deasupra-i şi
de cînd apa cu care-ai fost botezat, a curs aici, înăuntru... Lassen, epitropul de la
Sfîntul Iacob, este acela care a turnat-o în căuşul rnîinii bunului pastor
Bugenhagen şi, de acolo, s-a revărsat pe creştetul tău, prelingîndu-se în această
farfurie. Am avut însă grijă să încălzesc apa ca sa nu te sperii şi şă nu plîngi, ceea
ce, în adevăr, nu s-a întîmplat, căci ţipaseşi înainte atît de tare, încît lui
Bugenhagen i-a fost foarte greu să-şi ţină predica, dar ai tăcut cînd te-a atins apa şi
trag nădejde ca s-a întîmplat astfel din respect pentru sfîntul botez. Şi s-ar fi
împlinit, zilele acestea, patruzeci de ani de cînd răposatul tau tata a primit botezul,
şi de cînd apa a curs de pe capul Iui tot aici, înlauntru. Aici a avut loc evenimentul,
în această casa, casa lui părintească. în salonul de alături, în faţa ferestrei de la
mijloc, şi bătrînul pastor Hesekiel a fost acela care a oficiat botezul, acelaşi pe
care, tînăr pe atunci, francezii au fost cît pe ce sa-] împuşte fiindcă a predicat
împotriva tîlhanilor lor şi a contribuţiilor de război — însă şi el se află acum la
Dumnezeu, de multă, multă vreme. Iar în urma cu şaptezeci şi cinci de ani chiar şi
pe mine însumi m-au botezat tot în acelaşi salon şi mi-au ţinut capul deasupra
aceluiaşi vas, întocmai cum stă aici, aşezat în farfurie, iar pastorul a rostit aceleaşi
cuvinte ca pentru tine şi tatăl tău, şi apa limpede şi călduţă s-a prelins în acelaşi fel
de pe părul meu (nici atunci nu aveam pe cap mai mult decît astăzi) în această
cupă aurită.
Copilul ridica privirea spre faţa îngusta a bunicului, aplecata deasupra
cristelniţei, aşa cum se întîmplase şi în acel ceas dispărut de mult, despre care-i
povestea în clipa aceea, şi mereu punea stapînire pe el un simţâmînt ciudat, ce-l
mai încercase, care ţinea pe jumătate de vis şi pe jumătate de o senzaţie
înfricoşătoare, de o nemişcare mişcătoare, de o încremenire-schimbare, de o
primenire şi monotonie ce-ţi dau ameţeala — un simţâmînt ce-l mai avusese şi în
alte împrejurări şi a cărui reîntoarcere o aştepta şi-o dorea: ţinea, în parte, şi pentru
acest simţâmînt, sa i se arate obiectul de familie, mişcător şi nemişcător în acelaşi
timp.
Cînd, mai tîrziu, tînărul se examina pe sine, găsi că imaginea bunicului se
întipărise în el cu o adîncime mai luminoasă şi mai semnificativă decît aceea a
părinţilor săi; fapt care ţinea, poate, de o simpatie şi de o afinitate sufleteasca cu
totul deosebită, căci nepotul semăna cu bunicul 1 cît este în stare să semene un
ţîngău trandafiriu cu un septuagenar
II
30
THOMAS MANN
palid şi ţeapăn. Faptul acesta însă avea importanţă pentru batrînul care fusese,
în familie, o figura caracteristica, o personalitate pitoreasca.
La drept vorbind, felul de-a fi şi de a gîndi al lui Hans Lorenz Castorp fusese
depăşit de timp cu mult înainte de moartea sa. îşi petrecuse viaţa într-o credinţă
profund creştina, ca membru al bisericii reformate, cu vederi straşnic de
tradiţionale, preocupat să restrîngă cercul societăţii aristocratice destoinica să
conducă, de parcă ar fi trăit în secolul al XlV-lea, atunci cînd meşteşugarii, trecînd
peste rezistenţa încăpăţînata a patricienilor îndrăgostiţi de vechile lor libertăţi,
începuseră să cucerească locuri şi voturi în consiliul orăşenesc, şi era greu de
cîştigat pentru tot ce era noutate. Activitatea sa a coincis cu decenii de avînturi
violente şi felurite răsturnări, decenii de progrese în marşuri silite, care ceruseră
sacrificii şi riscuri în viaţa publică. Dar numai Dumnezeu ştie ca nu datorită
bâtrînului Căstorp spiritul timpurilor noi a cunoscut uriaşele şi strălucitoarele sale
biruinţe. Fiindcă batrînul făcuse mai mult caz de datinele părinteşti şi de vechile
instituţii decît de îndrăzneţele lucrări de lărgire a portului şi alte fanfaronade şi
nelegiuiri legate de un oraş mare, frînase şi potolise pretutindeni unde putuse şi
daca ar fi fost ascultat, administraţia ar fi fost şi în zilele noastre o idilă de modă
veche, la fel cum se petreceau lucrurile şi în propriul sau birou.
Astfel se înfăţişase batrînul în ochii concetăţenilor sai cît a trăit, şi încă multa
vreme după aceea, iar micul Hans Castorp, cu toate că nu pricepea nimic din
treburile obşteşti, făcea, cu ochii săi de copil cu privirea liniştită, aproape aceleaşi
observaţii — observaţii fără cuvinte şi prin urmare necritice, dar pline de viaţa,
care încă mult timp după aceea îşi păstrară, ca o imagine a amintirii conştiente,
caracterul lor afirmativ, ostil vorbelor şi disecţiilor. După cum am mai spus, era în
joc simpatia, acea afecţiune şi afinitate intima ce sare, adesea, cîte o generaţie.
Copiii şi nepoţii privesc ca sa admire, şi admiră ca să înveţe şi să desăvîrşeasca
ceea ce se afla prefigurat în ei datorită eredităţii.
Senatorul Castorp era uscăţiv şi deşirat. Anii îi încovoiaseră spinarea şi gîtul,
dar el se silea sa-şi îndrepte îngheboşarea, caznindu-se să se ţină drept, iar din
această cauză, gura, ale cărei buze nu se mai sprijineau pe dinţi, ci numai pe gingii
(căci nu-şi punea proteza decît la masă), se contracta în jos, la colţuri, cu o
demnitate susţinută cu greutate, şi poate tocmai de aici provenea, o data cu grija
de-a înfrînge un început de tremurare a capului, atitudinea ţeapănă şi aspră, cît şi
înfun-
MUNTELE VRĂJIT
31
darea bărbiei în guler, care îl încîntau atît de mult pe micuţul Hans
Castorp.
îi era draga tabachera — se folosea de o tabachera lunguiaţă, de baga
încrustată cu aur — şi întrebuinţa batiste roşii ale căror colţuri atîrnau cîteodata
din buzunarul de la spate al redingotei. Cu toate ca era o slăbiciune oarecum
vrednica sa stîrnească rîsul, ea apărea mai ales ca îngăduinţa făcuta bâtrîneţii, ca o
neglijenţa pe care vîrsta înaintata şi-o poate îngădui, fie cu buna ştiinţa şi într-un
fel vesel, fie cu o inconştienţa ce impunea respect; şi oricum ar fi fost, era singura
slăbiciune ce-o observase vreodată perspicacitatea copilăreasca a privirii lui Hans
Castorp în ţinuta bunicului sau. Dar atît pentru copilul de şapte ani, cît şi mai
tîrziu, în amintirea adultului, înfăţişarea de toate zilele a septuagenarului nu era
cea adevărata şi reala. în adevărata sa realitate, daca se poate spune aşa, era mai
diferit, mult mai frumos şi mai demn decît de obicei - adică aşa cum apărea într-un
tablou, un portret de mărime naturala, ce stătuse atîrnat multa vreme în camera de
locuit a părinţilor copilului şi care plecase după aceea, împreuna cu micuţul Hans
Castorp, să se statornicească definitiv în casa de pe esplanada, fiind aşezat în
salon, deasupra canapelei mari de mătase roşie.
îl înfăţişa pe Hans Lorenz Castorp purtînd costumul oficial de senator al
oraşului - în acea severă, dar şi cuvioasa haina burgheza a unui secol dispărut, care
asigurase de-a lungul vremii o comuniune solemnă şi cutezătoare totodată, şi pe
care o păstrase pentru ocaziile oficiale, pentru a contopi, în acest mod ceremonios,
trecutul cu prezentul şi prezentul cu trecutul şi a adeveri astfel trăinicia
venerabilei sale semnaturi comerciale. în tablou, senatorul Castorp apărea în
întregime, postat pe o podina roşietica, în perspectiva unor coloane şi ogive.
Stătea cu bărbia aplecata, cu colţurile gurii uşor lăsate în jos, cu ochii albaştri Şi
pungile de sub ochi mărite şi, din aceasta cauza, cu privirea pe gînduri, pierduta în
depărtare, purtînd o tunica neagra, mai lunga de genunchi, şi care, deschisa în faţa,
lasă sa se vadă pe margini şi tivuri o bandă lata de blana. Din mînecile scurte pîna
la coate, bufante şi tivite la fel, ieşeau nişte mîneci mai înguste şi lungi, dintr-o
stofă obişnuita, iar manşetele de dantela acopereau mîinile pîna la încheietura
degetelor. "ulpele subţiri aveau ciorapi de mătase neagra, iar în picioare purta
Pantofi cu catarame de argint. Dar în jurul gîtului avea colereta scrobita S 1 plisatâ,
aplecata în faţa şi ridicata în părţi, de sub care mai cobora şi
A
32
THOMAS MANN
un jabou de batist, de asemenea plisat. Sub braţ ţinea străvechea pălărie cu
borurile largi, a cărei calota se îngusta spre partea de sus.
Era un portret excelent, plăsmuit de un artist celebru, făcut cu gust, în stilul
vechilor maeştri, spre care înclina subiectul, iar în spectator trezea tot felul de
imagini hispano-olandezo-medievale. Micul Hans Castorp îl contemplase adesea,
fără îndoiala că nu cu pricepere artistica, totuşi cu o oarecare înţelegere
pătrunzătoare, de un ordin mai general; şi cu toate ca pe bunic nu-l văzuse aşa cum
îl înfăţişa tabloul decît o singură data şi pentru foarte puţin timp, cu prilejul sosirii
sale într-o procesiune la primărie, nu se putea opri, după cum am mai spus, de a
considera portretul ca o înfăţişare adevărată şi fidelă ă bătrînului, în vreme ce, în
bunicul de toate zilele, nu vedea decît un bunic interimar, o împletire stîngace de
însuşiri nedesâvîrşite. Fiindcă ceea ce în aspectul său obişnuit era ciudat şi bătător
la ochi şi ţinea poate de aceasta împletire nedesavîrşita şi oarecum stîngace, erau
de fapt urme şi indicii ale făpturii sale pure şi adevărate. De pilda, gulerul mare şi
lavaliera înalta şi alba erau demodate, dar era imposibil sa aplici acest epitet
minunatului guler spaniol din tablou, la care ele făceau doar aluzie. Şi era la fel şi
cu jobenul cu borul îndoit într-un fel neobişnuit, pe care bunicul îl purta pe strada
şi căruia îi corespundea, într-o realitate superioara, pălăria mare de fetru din
portret; tot astfel şi cu poalele lungi ăle redingotei cu pliuri, a cărei imagine
originara şi esenţiala râmîneă, în ochii micului Hans Căstorp, tunică brodată şi
tivită cu blană.
De aceea încuviinţă din toata inima ca bunicul sa se înfăţişeze în autenticitatea
şi perfecţiunea sa somptuoasă în ziua cînd trebui sa-şi ia rămas bun de la el. Scena
se petrecea în salon, în acelaşi salon în care au luat masa atît de des, unul în faţa
celuilalt; acum însă, Hans Lorenz Castorp era întins în coşciug, pe catafalc, în
mijlocul coroanelor rezemate şi raspîndite de jur-împrejur. Luptase contră
pneumoniei, luptase multă vreme şi cu înverşunare, deşi dăduse impresia ca în
sinea lui nu se acomodase decît destul de greu cu viaţa vremurilor actuale, şi iată-l
ca stătea întins pe catafalc, fara sa poţi şti bine dacă era un învingător sau un
învins, dar, în orice caz, cu o înfăţişare cît se poate de liniştită şi foarte schimbată,
cu nasul mai ascuţit fiindcă avusese de luptat cu boala atîta vreme, cu partea
inferioara a trupului acoperită de un covor pe care erau cîteva frunze de palmier, şi
cu capul sprijinit pe perne de mătase, astfel încît bărbia i se odihnea frumos în
răscroiala din faţa a coleretei ce făcea parte din straiele festive; iar între mîinile pe
jumătate acoperite de
MUNTELE VRÂJIT
33
dantela, aşezate în aşa fel încît imitau o atitudine fireasca şi nu îngăduiau ca
poziţia să dea impresie de răceala şi neînsufleţire, i se pusese un crucifix de fildeş
pe care privirea de sub pleoapele lăsate în jos părea câ-l cercetează neîncetat.
La începutul bolii, Hans Castorp îl văzuse pe bunicul sau de mai multe ori,
după aceea însă, nu-l mai văzu deloc. Fusese cu totul cruţat de priveliştea luptei
care, de altfel, se desfăşurase în cea mai mare parte noaptea, şi o simţise cel mult
prin mijlocirea atmosferei de îngrijorare ce domnea în casă, prin ochii înroşiţi ai
batrînului Fiete, cît şi prin plecările şi sosirile doctorului; rezultatul însă, cu care
se confrunta acum în salon, putea să se rezume Ia faptul că bunicul fusese în mod
solemn eliberat de îndeplinirea interimatului şi se întorsese definitiv la forma lui
autentică, atît de armonizată cu el — un rezultat pe care trebuia sâ-l aprobi, cu
toate că bâtrînul Fiete plîngea şi-şi legăna capul fara încetare şi cu toate că însuşi
Hăns Căstorp plîngea, aşa cum o făcuse şi la vederea mamei sale, moartă subit, ca
şi Ia aceea a tatălui, pe care, puţina vreme după mamă, l-a văzut de asemenea
întins acolo, tăcut şi străin.
Aşadar, era pentru a treia oara cînd, într-un răstimp atît de scurt şi la o vîrstâ
atît de fragedă, moartea înrîurea spiritul şi firea — mai ales firea — micuţului
Hans Castorp; această privelişte şi înrîurire nu mai erau noi pentru el, ci
dimpotrivă, chiar foarte familiare şi, la fel ca în celelalte două ocazii precedente,
se arătase extrem de serios şi deopotrivă de stăpîn pe sine, nicidecum la bunul plac
al nervilor; şi cu toate că simţea o mîhnire firească, dovedi că are, tocmai cu acest
prilej, un calm mai mare decît de obicei. Nesocotind înţelesul practic a
întîmplarilor pentru viaţa sa sau dovedind o copilăreasca nepăsare în privinţa lor,
cu convingerea că lumea, oricum, va avea grijă de el, manifestase în faţa acestor
sicrie o anumită indiferenţă copilăreasca şi mai degrabă atenţie pentru lucrurile
din afară, care, în cea de-a treia împrejurare, fura nuanţate de anumite stări
sufleteşti şi un aer de cunoscător experimentat — căci nu ţinem seama de
lacrimile repetate, datorate emoţiei sau molipsirii de la plînsul altuia, socotindu-le
ca pe o reacţie normala. în cele trei sau patru luni după decesul tatălui, uitase
moartea; acum însă îşi amintea de ea, şi toate impresiile de atunci se restabileau
întocmai, simultane şi Pătrunzătoare în ciudăţenia lor farâ asemănare.
Topite şi turnate în cuvinte, ele ar fi arătat, în sine, aproximativ în u' următor.
Moartea era de o esenţa pioasa, semnificativă, şi de o frumuseţe tristă, provenind,
aşadar, din spirit; în acelaşi timp însă era şi de
I
34
THOMAS MANN
cu totul altă natură, aproape contrară, foarte trupeasca, foarte materială, pe
care n-o puteai socoti nici frumoasă, nici semnificativă, nici pioasă şi nici măcar
trista. înfăţişarea solemn-spirituala se realiza prin somptuoasa aşezare în sicriu a
defunctului, prin bogăţia florilor, prin mânun-chiurile de frunze de palmier care,
cum se ştie, simbolizează pacea cereasca; după aceea, şi încă mult măi limpede,
prin crucifixul dintre degetele bunicului de odinioară, prin Mîntuitorul Iui
Thorwaldsen, binecuvîntînd în picioare la capatîiul coşciugului, şi prin cele doua
sfeşnice puse de o parte şi de alta, care căpătaseră şi ele în această împrejurare un
caracter religios. Toate aceste pregătiri îşi găseau, în aparenţa, sensul exact şi
binefăcător, la gîndul că bunicul îşi luase pentru totdeauna chipul sau definitiv şi
adevărat. Dar, pe deasupra - aşa cum micul Hans Castorp nu încetase sa observe,
măcar că nu şi-o mărturisea cu glas tare — , toate împreună şi, mai ales, cantitatea
de flori, în special tuberozele râspîndite pretutindeni, aveau drept scop să ascundă
cealaltă faţă a morţii, care nu era nici frumoasă, nici cu adevărat trista, ci mai
degrabă puţin căm necuviincioasă, de o esenţă de calitate inferioară, trupească,
spre a te face s-o uiţi sau să te împiedice de a deveni conştient de ea.
Acestei alte naturi a morţii i se datora faptul că, decedat, bunicul părea atît de
străin şi ca, la drept vorbind, nu mai arăta la înfăţişare ca bunicul, ci ca o păpuşă
de ceară în mărime naturală, pe care moartea o substituise făpturii sale şi căreia i
se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri. Cel care zăcea acolo — sau
mai precis, ceea ce zăcea acolo — nu mai era, prin urmare, bunicul însuşi, ci un
înveliş care, Hans Căstorp o ştia bine, nu era de ceară, ci alcătuit din propria sa
materie; numai din materie, or tocmai în asta consta ceea ce era necuviincios şi, de
asemenea, destul de puţin trist — atît de puţin trist cît sînt lucrurile ce privesc
trupul şi numai pe el. Micul Hans Castorp iscodea atent aceasta substanţă de ceara
galbenă, lucioasa şi asemănătoare cu o brînză uscata, din care era făcut trupul
mortului, în mărimea naturala a unui om viu, iscodea chipul şi mîinile bunicului
de altădată. O musca tocmai se aşeza pe fruntea încremenită şi începu sâ-şi plimbe
trompă în sus şi în jos. Bătrînul Fiete, cu o posomorîre stingherita pe chip.
ferindu-se să atingă fruntea, o goni cu băgare de seama, ca şi cum nu trebuia şi
nici nu voia sa ştie ce căuta ea acolo - iar atitudinea asta sfioasa provenea, după cît
se părea, din faptul ca bunicul nu mai era decît un trup şi nimic altceva; însă
muscă, după un zbor legănat, îşi
MUNTELE VRĂJIT
35
reluă brusc locul pe degetele bunicului, în apropierea crucifixului de fildeş. în
vreme ce se petrecea această scenă, Hans Castorp avu credinţa câ respiră, mai
limpede decît pînâ acum, emanaţia uşoară însă atît de ciudat de stăruitoare, ce-o
cunoscuse cu alt prilej care, spre ruşinea lui, îi reamintea de un coleg de şcoala
lovit de o boală supărătoare şi, din această cauză, ocolit de toţi, şi ca parfumul
tuberozelor aşezate pe mîini avea ca scop, printre altele, s-o înăbuşe, fără să
reuşească de altfel, în ciuda risipei şi persistenţei lor.
în faţa cadavrului stătu de mai multe ori: o dată singur, numai cu bătrînul
Fiete, a doua oară cu unchiu-mare Tienappel, negustorul de vinuri, şi cu ceilalţi
doi unchi, James şi Peter, şi pentru a treia oară atunci cînd un grup de lucrători din
port, îmbrăcaţi de sărbătoare, ramase cîteva clipe în faţa sicriului deschis, ca sa-şi
ia rămas bun de Ia şeful de altădată al casei „Castorp & fiul". După aceea, veni
înmormîntarea, salonul se umplu de lume, iar pastorul Bugenhagen, de la biserica
Arhanghelul Mihail, acelaşi care-l botezase pe Hans Castorp, rosti predica de
pomenire, purtînd la gît guleraşul spaniol, şi apoi, în trăsura ce mergea prima
dintr-un lung, lung şir de trăsuri, în urma dricului, vorbi foarte prieteneşte cu
micul Hans Castorp — şi atunci lua sfîrşit şi această parte a existenţei sale, iar
Hans Castorp schimbă imediat după aceea şi casa şi pe cei din preajmă — pentru a
doua oară în scurta sa viaţa.
La familia Tienappel. Şi despre starea morală a lui Hans Castorp
N-a fost spre nenorocul sau, căci locui de acum înainte la consulul Tienappel,
ce fusese împuternicit ca tutore, şi nu-i lipsi nimic: nici în ceea ce priveşte
persoana, nici sub raportul apărării celorlalte interese ale sale, despre care nu ştia
încă nimic. Deoarece consulul Tienappel, un unchi din partea răposatei mame a
lui Hans, administra moştenirea lamiliei Castorp, scoase imobilele la vînzare, se
însărcina cu lichidarea succesiunii casei „Castorp & fiul - impori şi export", şi
realiza vreo Patru sute de mii de mărci în bani lichizi, moştenirea lui Hans
Castorp, Pe care consulul Tienappel le plasa în valori sigure, reţinînd, în ciuda
sentimentelor de rudenie, un comision de doi la sută, la fiecare trimestru, în contul
sau.
36
THOMAS MANN
Casa Tienappel era aşezată în fundul unei grădini pe drumul Harvestehud, cu
faţa spre o pajişte unde nu era îngăduită nici cea mai mica buruiana şi către aleile
de trandafiri ce mărgineau fluviul. Consulul, cu toate ca avea o trăsura frumoasa,
pleca în fiecare dimineaţă pe jos la biiou, căci suferea, adesea, de uşoare dureri de
cap, şi se întorcea tot pe jos către ora cinci seara, după care în casa Tienappel se
lua prînzul cu tot fastul. Era un bărbat impozant, îmbrăcat cu cele mai bune
postavuri englezeşti, cu ochii bulbucaţi, de un albastru spălăcit, îndărătul ochela-
rilor cu rame de aur, cu un nas borcanat, o barba cărunta, de marinar, şi purta la
degetul mic un diamant cu focuri scînteietoare. Soţia îi murise de mult. Avea doi
fii, Peter şi James, dintre care primul era marinar şi venea rar pe acasă, iar al
doilea lucra în comerţul părintesc de vinuri, fiind socotit ca moştenitor al firmei.
De multa vreme casa era condusa de Schalleen, fiica unui giuvaiergiu din Altona,
care purta la încheieturile rotunde ale mîinilor volane de dantela scrobita. Avea
grija ca dejunul şi cina sa fie înzestrate din belşug cu preparate reci, crabi şi
somoni, ţipari, piept de gîsca şi tomato catsup la rosbif; era foarte atenta la
chelnerii angajaţi ocazional, cînd consulul Tienappel oferea dineuri şi tot ea a fost
aceea care, cît se pricepu mai bine, ţinu loc de mama micuţului Hans Castorp.
Hans Castorp crescu pe o vreme urîta, pe vînt şi ceaţa, crescu în mantaua
galbena de cauciuc, daca se poate spune astfel, şi se simţi, în general, foarte bine
dispus. începu, ce-i drept, prin a suferi de o uşoara anemie, iar doctorul Heidekind
prescrise ca la dejun, cînd se întorcea de la şcoala, sa i se dea un pahar mare de
bere porter, care, după cum se ştie, este o băutura întăritoare şi căreia sus-numitul
doctor îi atribuia o influenţa binefăcătoare asupra sîngelui, băutură care potoli, în
adevăr, în mod vădit, firea neastîmparata a lui Hans Castorp şi dădu rezultate
satisfăcătoare, combatînd înclinaţia sa spre „visătorie", cum se exprima unchiul
Tienappel, adică acel obicei de a râmîne cu gura căscata şi fara nici un gînd serios.
Altfel însă, era sănătos şi normal, un destoinic jucător de tenis şi bun vîslaş, cu
toate că, în loc sa mînuiască vîsla. prefera sa stea, în nopţile de vara, în faţa unui
pahar cu băutura aleasa, pe terasa barcagiului de pe Uhlenhorst, sa asculte muzica
şi sa privească bărcile luminate, printre care pluteau lebede, pe apa sclipitoare şi
multicolora; iar cînd îl auzeai vorbind, blînd, cuminte, cu o voce monotonă şi un
uşor accent nordic — şi nu numai cînd vorbea, dar era suficient sa arunci o
singura privire asupra blondei sale corectitudini, cu capul mode-
MUNTELE VRĂJIT
37
lat fin, după tipar străvechi, prin care se exprima o îngîmfare moştenită •
inconştientă sub forma unei oarecare ncpasari seci, era deci suficient sa arunci
doar o privire pentru ca nimeni sa nu poată pune la îndoiala ca tînarul Hans
Castorp era produsul nefalsificat şi onest al acestui painînt băştinaş, că-şi ocupa
locul într-un mod strălucit — şi, în privinţa asta. daca l-ai fi întrebat chiar pe el
însuşi, n-ar fi stal nici o clipa la îndoiala. Respira cu o adinca mulţumire,
încuviinţînd şi savurînd atmosfera umedă a marelui oraş maritim, aceasta
atmosfera de comerţ mondial şi de prosperitate, care fusese aerul datator de viaţa
al părinţilor sai. Cu nările pătrunse de aromele tari ale mărfurilor din colonii,
îngrămădite în depozite, printre mirosurile răspîndite de apa, cărbune şi catran,
vedea pe cheiurile portului macarale enorme, ce imitau calinul, inteligenţa şi forţa
giganticilor elefanţi domesticiţi descarcînd din pîntecele vapoarelor ancorate tone
de saci, baloturi, lăzi, butoaie, butelii pîntecoase de sticlă în vagoane de cale ferata
şi în antrepozite. Vedea negustori cu mantale galbene de cauciuc, la fel cu aceea
pe care o purta şi el, revar-sîndu-se, la amiaza, către bursa unde, după cîte afla, se
juca straşnic, şi se întîmpla adesea ca unul sau altul sa facă la repezeala o invitaţie
la un mare dineu pentru a-şi salva creditul. Vedea furnicarul şantierelor (şi acesta
era domeniul ce avea sa-l intereseze mai tîrziu în mod deosebit), vedea trupurile
de mamuţi ale transatlanticelor purtate prin Asia şi Africa, înalte cît nişte turnuri,
intrate la reparat, fără carenă şi elice, proptite cu bîrne de grosimea unor copaci,
golite şi încremenite în greutatea lor monstruoasa şi năpădite de o droaie de pitici
muncind sa răzuiască, să ciocănească şi sa vopsească; şi mai vedea, de asemenea,
sub acoperişurile unor hale uriaşe, într-o ceaţa fumurie, înalţîndu-se schelete de
vapoare în construcţie, vedea inginerii cu planurile şi carnetele în mînă, dînd
instrucţiuni lucrătorilor, siluete familiare lui Hans Castorp de pe cînd era mic
copil şi care nu-i trezeau decît impresii plăcute şi intime, impresii ce se
transformau oarecum într-o marc bucurie cînd i se întîmpla să ia o gustare,
duminica, la pavilionul lui Alster, cu James Tienappel sau cu varul sau Ziemssen -
Joachim lemssen — , consumînd o bucata buna de biftec cu slănina, un pahar de orto
vechi şi, apoi, să se lase pe spate în jeţ, tragînd cu pofta un fum a'n ţigara de foi.
Căci în asemenea împrejurări era autentic, mai cu seama că-i plăcea sa trăiască
bine, da, căci în ciuda înfăţişării sale ane-•ce şi firave, era întocmai ca un sugaci ce
se iasă în voie la sînuî Matern, avînd înclinaţie spre bucuriile straşnice ale vieţii.
38
THOMAS MANN
Purta uşor pe umeri şi nu fără demnitate înalta civilizaţie pe care clasa
conducătoare a acestei democraţii orăşeneşti de negustori o transmitea copiilor ei.
Era totdeauna îmbăiat ca un prunc şi se îmbrăca la croitorul care se bucura de
încrederea tinerilor din cercul lui. Rufâria, cu monograme lucrate cu migala,
rînduitâ în sertarele dulapului său, era îngrijită cu credinţă de Schalleen; cînd
Hans Castorp plecă la studii în alte părţi, continua cu regularitate să-şi trimită
acasă rufele la spălat şi călcat (căci părerea lui era ca, în afară de Hămburg,
nicăieri în Germania nu se călca bine) şi o cută cît de mica la vreuna din manşetele
frumoaselor sale cămăşi colorate l-ar fi indispus foarte tare. Mîinile, fără sa-i fie
de o forma deosebit de aristocratica, aveau pielea fragedă şi îngrijită, purtau un
inel format dintr-un lanţ gros presat, de platină şi inelul cu sigilii moştenit de la
bunicul său, iar dinţii, cam slabi, de care suferise deseori, erau plombaţi cu aur.
Avea obiceiul, cînd stătea sau mergea, să-şi scoată burta înainte, ceea ce nu
dădea impresia de vigoare; însâ la masă ţinuta îi era fără cusur. Cu bustul drept, se
întorcea spre vecinul cu care vorbea (înţelegător şi cam anost), iar coatele îi
atingeau uşor şoldurile în timp ce diseca vreo bucată de pui sau scotea cu
îndemînare, servindu-se de tacîmurile speciale, carnea trandafirie din picioarele
unui homar. Primul lucru de care avea nevoie la sfîrşitul mesei era lighenaşul cu
apă parfumată pentru spălat degetele, iar al doilea ţigareta ruseasca, nevămuită, pe
care şi-o procura cu plăcere pe sub mînâ, prin mijloace nu prea legale. O fuma
înaintea trabucului, o marcă savuroasă din Bremen, numită Măria Mancini, despre
care va fi vorba şi mai tîrziu, şi a cărei otravă aromată se unea într-un chip atît de
plăcut cu cea a cafelei. Hans Castorp îşi ţinea provizia de tutun la adăpost de
influenţa vătămătoare a caloriferului, în pivniţa, unde cobora în fiecare dimineaţă
ca să-şi umple portţigaretul cu porţia zilnică. Şi ar fi mîncat în silă untul dâcâ i s-ăr
fi prezentat într-o singura bucată, nu aranjat în formă de melci.
După cum se vede, ne dăm silinţa sa relatam tot ce ne poate folosi în legătură
cu el, dar îl judecăm fara exagerare şi nu-l facem nici mai bun, nici mai rău deeît
era în realitate. Hans Castorp nu era un geniu, nici un imbecil, şi daca, pentru a-l
caracteriza, am ocolit cuvîntul „mediocru", am facut-o numai din motive ce nu au
nici o legătură cu inteligenţa sau cu modesta sa persoană, deci numai din respect
pentru destinul său, căruia sîntem siliţi să-i acordam o oarecare importanţă,
dincolo de persoana lui. Mintea lui răspundea la cerinţele gimnaziului real, fără sa
MUNTELE VRĂJIT
39
f avut nevoie de un efort nemăsurat de mare, efort pe care, cu sigu-antă n-ar fi
fost dispus sâ-l facă nicicînd şi pentru nimic în lume: mai puţin de teamă sa nu-şi
căşuneze vreun rău, cît din lipsa unui motiv care sâ-l hotărască sau, mai bine spus.
a unui motiv presant; si tocmai de aceea nu-l socotim mediocru, căci şi el simţea,
oarecum, absenţa unui atare motiv.
Omul, ca individ, trăieşte nu numai viaţa sa personala, ci participă de
asemenea, conştient sau inconştient, la aceea a timpului şi a contemporanilor, şi
chiar dacă ar privi bazele generale şi impersonale aie exis tenţei sale ca pe ceva
dat, firesc, pentru ca astfel sa ramîna departe de gîndul de-a formula vreo critică
asupra lor — aşa cum făcea, în adevăr, bunul Hans Castorp — este totuşi posibil
să-şi simtă starea sufleteasca influenţată nedesluşit de cusururile acestor baze.
Omul izolat poate să-şi imagineze tot soiul de năzuinţe personale, scopuri,
nădejdi, perspective, din care îşi trage impulsul pentru eforturi mai mari şi pentru
activitatea sa; dar cînd, în ciuda zbaterilor sale, impersonalul din juru-i, timpul
însuşi se dovedeşte a fi lipsit de speranţe şi de ţeluri, dezorientat din temelii şi fără
ieşire, şi cînd la întrebarea — pusă conştient sau inconştient, dar pînă la sfîrşit
formulata într-un chip oarecare - asupra sensului suprem mai mult decît personal
şi necondiţionat al oricărui efort şi al oricărei activităţi, el opune o tăcere
găunoasă, atunci aceasta situaţie va paraliza, pe bună dreptate, ostenelile unui om
înzestrat cu caracter, iar influenţa aceasta se va întinde dincolo chiar de partea
sufletesc-morala, cuprinzînd-o şi pe cea fizica şi organică a individului. Ca să fii
pregătit pentru a face un efort care le întrece pe toate şi depăşeşte măsura a ceea ce
se înfăptuieşte în mod obişnuit, fără ca timpul sa fie în stare sa dea răspunsul la
întrebarea: pentru ce?, este necesară o singurătate morala şi o fire directa atît de
rară şi de o esenţă de-a dreptul eroică, sau de o vitalitate foarte robustă. Hans
Castorp n-avea nici una, nici alta, nu era, aşadar, orice s-ar zice, decît un om
mediocru, deşi într-un înţeles dintre cele mai vrednice de cinste.
Avem în vedere aici nu numai ţinuta interioară a tînârului din timpul Şcolii, ci
chiar şi din anii ce au urmat, cînd îşi alesese burgheza profesiune ce avea s-o
practice. Cît priveşte activitatea de şcolar, semnalam că fusese silit să repete
uneori cîte o clasă. Dar, în definitiv, originea sa, urbanitatea purtărilor şi, în sfîrşit,
un oarecare talent lipsit de pasiune pentru matematici, îl ajutară să treacă aceste
etape, iar cînd îşi termina a giul militar se decise sâ-şi continue studiile - mai aies
ca. la drept
Â
40
THOMAS MANN
vorbind, Hans Castorp dorea să prelungească o stare de lucruri provizorie şi
nehotarîta, cu care se obişnuise, socotind că în felul acesta va cîştiga timp ca sa
gîndeasca la ceea ce ar dori să devină, căci era departe de a şti, ba nici chiar în
ultima clasa de liceu habar n-avea, şi cînd, în sfîrşit, acest lucru fu hotarît (căci ar
fi prea mult daca am afirma ca el însuşi ar fi decis), îşi dădu seama ca ar fi putut tot
atît de bine s-o apuce pe alta cale.
Dar, oricum, de ceva era sigur, anume ca prinsese un gust nebun pentru
vapoare. Chiar de pe cînd era un băieţaş, umpluse paginile caietelor de notiţe cu
desene reprezentînd cutere pescăreşti, corăbii cu pînze şi cinci catarge, vase
pentru transportat legume, iar cînd, la cincisprezece ani, avu dreptul sa asiste,
dintr-un Ioc rezervat, la lansarea noului vapor poştal cu elice dubla „Hansa",
construit de şantierele navale „Blohm & Voss", făcu o acuarela reuşita şi exacta
pîna în amănunţime, a vaporului zvelt, tablou pe care consulul Tienappel îl atîrna
în biroul sau personal, deoarece verdele sticlos şi transparent al marii furtunoase
era realizat cu atîta dragoste şi îndemînare, încît cineva îi spuse consulului
Tienappel ca lucrarea dovedea talent şi ca Hans Castorp ar putea deveni un bun
pictor de peisaje marine — apreciere pe care consulul putu cu toată liniştea s-o
repete pupilului său, căci Hans Castorp se margini sa rîda din toata inima şi nici o
clipa nu dădu urmare unor asemenea extravaganţe şi idei bune pentru un
coate-goale.
- N-ai o avere prea mare, îi spunea cîteodata unchiul Tienappel. Cea mai mare
parte a averii mele va reveni într-o zi lui James şi Peter, adică va ramîne firmei, iar
Peter va primi o renta. Ceea ce-ţi aparţine este bine plasat şi-ţi va aduce un venit
sigur. Numai ca azi nu e prea plăcut sa trăieşti din venituri, afara doar daca ar fi
vorba de o suma de cel puţin de o suta de ori mai mare decît ai tu, iar daca rîvneşti
sa fii cineva în oraş şi sa trăieşti cum eşti obişnuit, atunci trebuie sa cauţi sa cîştigi
binişor, lucrul asta sa-ţi intre bine în cap, băieţaş.
Hans Castorp nu aştepta sa i se spună a doua oară şi se interesa de o profesiune
menita a-i îngădui sa însemne ceva în faţa lui însuşi şi în faţa oamenilor. Şi cînd se
hotărî sa aleagă — asta a fost la îndemnul bâtrînului Wilms, de la firma ,,Tunder
& Wilms", care, într-o sîmbata seara, îi spuse consulului Tienappel, la whist, că
Hans Castorp ar trebui sa studieze construcţiile navale, ca, desigur, ar fi o idee
minunata, şi dacă ar intra Ia el I-ar avea în vedere, I-ar îndruma — ei bine, cînd se
hotărî sa aleagă, făcu măre caz de profesiunea să, îşi dădu seama ca va fi o
MUNTELE VRĂJIT
41
munca teribil de complicata şi obositoare, dar şi deosebit de importanta si
măreaţa şi, în orice caz, pentru liniştea lui personala, mult mai preferabilă decît
aceea a varului sau Joachim Ziemssen, nepotul vitreg al răposatei sale mame, care
ţinea cu tot dinadinsul sa se facă ofiţer. De altfel Joachim Ziemssen, gîndea Hans
Castorp cu un pic de disprei, nu avea pieptul prea zdravăn, şi tocmai din cauza
asta i s-ar potrivi mai bine o profesiune în aer liber care nu-i cerea nici o încordare
şi nici un efort intelectual. Căci avea cel mai mare respect pentru munca, deşi pe el
munca îl cam obosea.
Ne reîntoarcem în acest moment la unele consideraţii la care am făcut aluzie
mai sus, anume la presupunerea ca alterarea vieţii personale, datorată timpului,
este fntr-adevar capabila sa influenţeze organis mul omului. Deci, cum putea Hans
Castorp sa nu respecte munco? Atitudinea aceasta ar fi fost împotriva firii. Chiar
împrejurările trebuiau să-i înfăţişeze munca drept un fapt vrednic de respect în cel
mai înalt grad, căci în afara de munca, nimic nu se dovedea a fi mai demn de
respect, ea fiind porunca timpului şi tot ea se afirma ca principiul prin care te
puteai impune sau prin care te vădeai nedestoinic. Respectul sau pentru muncă era
oarecum religios şi, după cît îşi dădea seama, de o natură indiscutabila. Dar exista
o alta întrebare, anume aceea de-a şti daca-i plăcea; numai că, despre aşa ceva nu
putea fi vorba, întrucît nu i se potrivea. O munca încordata îi aţîţa nervii, îl obosea
repede şi recunoştea făţiş ca, în definitiv, îi plăcea mai mult timpul liber, timpul
asupra căruia nu apăsa nici una din greutăţile de plumb ale unei munci trudnice,
timpul ce s-ar fi întins liber în faţa lui, nu jalonat de piedici pe care trebuia să le
învingă scrîşnind din dinţi. Aceasta contrazicere în atitudinea sa cu privire la
munca se cerea, Ia urma urmei, rezolvata. Trebuie oare sa presupunem ca atît
trupul cît şi spiritul sau - mai întîi spiritul şi apoi, prin el, şi trupul - ar fi fost mai
înclinate către munca şi mai rezistente la munca, daca în adîncul sufletului, unde
nici el însuşi nu vedea limpede, ar fi putut sa creadă în munca, aşa cum crezi într-o
valoare absoluta, într-un principiu ce răspunde de sine însuşi şi ca. avînd aceasta
convingere, s-ar fi liniştit? Deci se iveşte din nou întrebarea daca era mediocru sau
mai mult decît mediocru, şi la care nu vrem să răspundem pe scurt. Căci nu ne
socotim deloc a fi apărătorii Iui Hans Castorp şi mărturisim chiar bănuiala ca
munca îi stingherea viaţa şi paşnica plăcere ce i-o dădeau ţigările de foi Măria
Mancini.
42
THOMAS MANN
J
Cît priveşte serviciul militar, n-a fost găsit apt. Adîncului fiinţei sale îi
repugna militana şi reuşi s-o îndepărteze. De asemenea este posibil ca medicul de
stat-major, doctorul Eberding, care venea des în vila de pe strada Harvestehud,
sa-l fi auzit pe consulul Tienappel spunînd în treacăt ca tînarul Castorp ar resimţi
obligaţia de-a purta arma ca pe-o greutate ce l-ar stînjeni în continuarea studiilor
universitare începute in alt oraş.
Mintea lui, care lucra încet şi potolit — mai ales ca Hans Castorp păstra, chiar
şi în afara de Hamburg, obiceiul tihnit al dejunului cu bere neagra — se popula cu
geometrie analitica şi calcule diferenţiale, mecanica, grafostatica şi proiectoare,
calcula deplasările încărcate şi neîncar-cate, stabilitatea, capacitatea magaziilor
de provizii şi metacentrul navelor, deşi, adesea, întîmpina dificultăţi. Desenele
sale tehnice, planurile reprezentînd suprastructurile vapoarelor, liniile de plutire şi
secţiunile longitudinale nu erau chiar atît de bune ca tabloul pitoresc cu „Hansa"
în plina mare, însă Hans Castorp îi întrecea pe cei mai mulţi dintre colegii sai de
îndată ce era vorba de-a fixa o imagine abstracta într-o reprezentare mai accesibila
simţurilor, de a face umbrele cu tuş şi de a reprezenta secţiunile longitudinale cu
ajutorul unor linii colorate care sa indice materialul.
Cînd venea acasă în vacanţa, foarte elegant, foarte bine îmbrăcat, cu o mustaţa
mica de un blond-roşcat, încadrata de chipul somnoros de tînar patrician, şi, după
cîte se părea, cu perspectiva unor posturi de răspundere foarte însemnate, oamenii
care se ocupau de treburile publice — şi aceştia constituie majoritatea într-un oraş
care se conduce singur — aşadar, concetăţenii îl priveau iscoditori şi curioşi,
întrebîndu-se ce rol oficial va juca într-o zi tînarul Castorp. Avea în urma sa o
tradiţie, numele îi era vechi şi fara pata, aşa ca avea sa vina şi vremea cînd urmau
sa ţină seama de persoana lui ca de un factor politic. Va fi atunci alegator sau ales,
va legifera şi va lua parte în exerciţiul funcţiunii sale onorifice la grijile stapînirii,
va face parte dintr-un consiliu de administraţie, dintr-o comisie financiara sau
poate de arhitectură, glasul sau va fi ascultat şi luat în seama alături de al altora.
Erai îndreptăţit să te întrebi la ce partid politic va adera tînarul Castorp într-o buna
zi. Aparenţele puteau fi înşelătoare, dar era vădit că avea în cea mai mare măsura
aerul pe care n-ar fi trebuit sa-I aibă pentru ca democraţii sa se simtă îndreptăţiţi sa
se bizuie pe el, iar asemănarea cu bunicul sau îţi sarea în ochi. Era posibil oare sa-i
semene atît, încît sa ajungă o frînă, un ele-
MUNTELE VRĂJIT
43
ment conservator? Era cu putinţa, dar şi contrariul putea fi adevărat. Căci, la
urma urmelor, era inginer, un viitor constructor de vapoare, un om al comerţului
mondial şi al tehnicii. Era, aşadar, posibil ca Hans Castorp sa se alăture
radicalilor, sa se afirme ca un om care merge drept la ţintă, un distrugător al
vechilor edificii şi al frumoaselor privelişti, nelegat de nimic, ca un evreu, şi fara
nimic sacru, ca un american, placîndu-i sa rupă, fara nici o consideraţie, cu
tiadiţiile vechi transmise cu demnitate şi sa arunce statul în viitoarea unor
experienţe în care sa-şi frînga gîtul - dar tot atît de bine îşi puteai închipui ca va fi
preoeupnt de dezvoltarea prevăzătoare a condiţiilor de viaţa date şi fireşti. Purta,
oare, în sînge harul de-a judeca, asemenea preaînţelepţilor părinţi ai oraşului în
faţa cărora garda dubla de la primărie dădea onorul cu arma, credea că ştie totul
mai bine decît alţii sau era gata sa se sprijine pe cei dm opoziţie? în ochii săi
albaştri, sub sprînccnele de un blond-roşcat, nu puteai citi nici un răspuns la toate
aceste întrebări puse de concetăţenii curioşi şi fara îndoiala ca nici el însuşi n-ar fi
ştiut sa explice, el, Hans Castorp, aceasta pagina încă nescrisa.
Era în pragul vîrstei de douăzeci şi trei de ani cînd întreprinse călătoria în
cursul căreia l-am întîlnit. Pe atunci, avea în urma sa patru semestre de studii la
şcoala politehnica din Danzig, şi alte patru semestre pe care le trecuse la şcolile
tehnice superioare de la Braunschweig şi Karlsruhe, luase de curînd, fara distincţii
deosebite şi fara surle şi trimbiţe, dar destul de onorabil, primul examen de
absolvire, şi se pregătea să intre la „Tunder & Wilms", ca inginer voluntar, ca
sa-şi facă pe şantier stagiul de practica. Dar, ajuns în acest punct, drumul sau lua
pentru început următoarea întorsătura:
In vederea examenului de absolvire, trebuise sa înveţe din greu şi cu
perseverenţa, încît întorcîndu-se acasă îşi dădu seama ca e mult mai obosit ca de
obicei. Doctorul Heidekind îl mustra de fiecare data cînd î! intîlnea şi-i cerea
stăruitor sa schimbe în mod fundamental aerul. De data aceasta, îi spusese el, nu
mai este suficient cel de la Norderney sau Wykout Pohr şi, daca binevoieşte sa-l
consulte, atunci îi da sfatul ca înainte de-a începe lucrul pe şantierele de
construcţii, sa petreacă vreo citeva saptamîni în creierul munţilor.
Foarte bine, spusese consulul Tienappel nepotului şi pupilului sau,
msa dacă aşa stau lucrurile, atunci pe timpul acestei veri drumurile lor
se despart, căci nici cu patru cai n-ar putea cineva sa-l smulgă pentru a-
uce la munte. De altfel, o asemenea regiune nici nu î-ar conveni
J
44
THOMAS MANN
consulului, întrucît avea nevoie de o presiune atmosferica mai potrivita, altfel
îşi risca sănătatea. Dacă vrea, Hans Castorp n-are decît să plece singur în creierul
munţilor, sa-i facă o vizita lui Joachim Ziemssen.
Era o propunere foarte fireasca. într-adevar, Joachim Ziemssen era bolnav, nu
bolnav ca Hans Castorp, ci într-un fel cu totul supărător, şi aceasta stare fusese
prilej de mare spaima în familie. Suferise dintot-deauna de un uşor guturai, mereu
avea febra şi iată ca, într-o buna zi, scuipase sînge, încît se văzuse silit sa plece
foarte iute la Davos, spre marea lui durere şi deznădejde, căci tocmai ajunsese
aproape de înfăptuirea năzuinţelor. Studiase dreptul, cîteva semestre, după dorinţa
alor sai, dar cedînd unui impuls de neînvins îşi schimbase brusc direcţia, se
prezentase la şcoala militară şi tocmai fusese primit. lata însă ca se găsea de cinci
luni la sanatoriul internaţional ,.Berghof" (medic-şef: doctorul Behrens, consilier
aulic) şi se plictisea de moarte, după cum scria în cărţile sale poştale. Deci, daca
înainte de-a intra la „Tunder & Wilms", Hans Castorp voia sa întreprindă cît de cît
ceva pentru propriul sau bine, nimic nu era mai indicat decît sa se duca sa-i ţină
tovărăşie scumpului sau var, treaba ce avea sa fie pe placul amîndurora.
Cînd se hotărî sa plece, era chiar în toiul verii. Ultimele zile ale lui iulie.
Pleca pentru trei saptamîni.
III
Posomorîre castă
Hans Castorp se temuse ca avea sa doarmă peste ora obişnuita, deoarece
fusese peste măsura de obosit, dar se scula mai devreme decît ar fi fost necesar,
încît avu timp berechet sa-şi vadă cu metic jiozitate de tabieturile sale matinale,
tabieturi foarte civilizate — intre caic un rol principal îl jucau vana de cauciuc
precum <i hghenasul de lemn cu săpun verde de lavanda, împreuna cu pamatuful
— , şi sa împletească îngrijirea trupeasca şi curăţenia cu cealaltă preocupare,
constînd din despachetatul şi aranjatul lucrurilor. Pe cînd îşi trecea briciul cu
mîner argintat de-a lungul obrajilor acoperiţi cu spuma parfumata, îşi aduse
aminte de visele încîlcite avute în cursul nopţii; şi clatină din cap surîzînd cu
îngăduinţa faţa de atîtea stupidităţi, cu superioritatea liniştita a omului care se
bărbiereşte la lumina clara a raţiunii. Nu se simţea chiar perfect odihnit, dar
oricum destul de proaspăt pentru o zi noua.
Tot ştergîndu-se pe mîini, cu obrajii pudraţi, în indispensabili din fii d'ecosse
şi cu papuci de marochin roşu, ieşi pe balconul ce se întindea de-a lungul faţadei,
despărţit doar prin pereţi de sticla mata în compartimente separate, corespunzînd
fiecărei camere. Dimineaţa era rece şi înnorata. Dîre de ceaţa se înlindeau
nemişcate pe înălţimile lituralnice. in timp ce nori mari, albi şi cenuşii se
îngrămădeau peste munţii mai depărtaţi. Ici şi colo se vedeau crîmpeie sau dungi
de cer albastru, iar cind răzbea vreo raza de soare, satul alb scînteia în fundul van,
in contrast cu pădurile întunecate de brazi care acopereau povîmişurile. De
undeva răzbătea o muzica matinala, fara îndoiala tot din acelaşi hotel de unde
aseară se auzise şi concertul. Ajungeau pîna la el acorduri înăbuşite muzica
religioasa, şi după o pauza urma un marş, iar Hans Castorp — care iubea muzica
din tot sufletul, deoarece îi producea acelaşi efect ca Şi un pahar de porter băut pe
stomacul gol, adică îl liniştea profund, îl
46
THOMAS MANN
1
62
THOMAS MANN
Asta s-a întîmplat atunci cînd micuţei Hujus, o catolică, Barbara Hujus, i s-a
dat sfînta împărtăşanie, pricepi tu, şi i s-a făcut maslul. Cînd am sosit eu aici,
părea încă zdravănă şi era de o veselie nebună, zburdalnică, exact ca o fetiţa de
şcoala. Dar curînd după aceea s-a prăbuşit repede, nu s-a mai putut scula, zăcea
doar la trei camere de mine, apoi au sosit părinţii şi în sfîrşit a venit şi rîndul
preotului. L-au chemat într-o dupa-amiaza, cînd toata lumea se găsea la ceai, iar
pe coridoare nu era ţipenie de om. închipuieşte-ţi însă că tocmai scapasem ora
mesei, adormisem în timpul curei de odihnă, n-am auzit gongul şi întirziasem cu
un sfert de ceas. Prin urmare, în acele clipe solemne nu eram cu ceilalţi, mă
rătăcisem îndărătul culiselor, cum spui tu, şi cum mergeam de-a lungul culoarului,
vad preotul câ vine spre mine purtînd o cămaşă de dantelă, precedat de o cruce, o
cruce de aur cu felinare pe care cineva o ducea în faţă, aşa cum merg talgerele de
alamă înaintea muzicii militare.
— Nu-i o comparaţie potrivita, îl întrerupse Hans Castorp nu fâra asprime.
— Aşa mi s-a părut mie. Mi-am amintit de talgere fără voia mea. Dar mai
bine ascultă continuarea. Prin urmare, îi văd ca vin spre mine, lipa-lipa. în pas
gimnastic, erau trei, daca nu greşesc, în frunte omul cu crucea, apoi preotul cu
ochelari şi la urma un tînăr cu cădelniţa. Duhovnicul ţinea strînsa la piept sfînta
împărtăşanie, pe care o acoperise, şi îşi plecase capul cu un aer foarte smerit, ca
doar e sfînta lor taina.
— Tocmai din cauza asta, făcu Hans Castorp. Tocmai din acest motiv, ma mir
ca-ţi îngădui sa vorbeşti despre talgere.
— Da, da. Dar aşteaptă puţin, căci dacă ai fi fost de faţă, nici tu n-ai fi ştiut
cum sa evoci asemenea amintiri. Lucrurile s-au petrecut în aşa fel încît eram
îndreptăţit să cred că visam...
— Cum aşa?
— lata cum. Ma întrebam şi mă întreb şi acum în ce chip trebuia sa ma port în
aceasta împrejurare. Nu aveam pălărie, ca să mi-o fi putut scoate.
— Ei vezi! îl întrerupse iarăşi Hans Castorp. Vezi ca trebuie sa porţi pălărie.
Este tocmai ce m-a izbit aici, sus, la voi, că nu purtaţi pălărie. Dar trebuia s-o ai, ca
s-o poţi ridica în împrejurările în care se cere sa te descoperi. Ei, şi ce s-a întîmplat
după aceea?
— M-am lipit de perete într-o atitudine cuviincioasă, relua Joachim, şi m-am
înclinat puţin cînd iu ajuns în dreptul meu, mai cu seama ca eram chiar în faţa
camerei douăzeci şi opt, a micuţei Hujus. Vazînd ca-l
MUNTELE VRĂJIT
63
salut, se pare că duhovnicul a fost încîntat, şi-mi mulţumi foarte politicos,
ridicîndu-şi boneta. Tocmai se opriseră cu toţii, iar paracliserul care purta
cădelniţa bătu la uşă, apoi o deschise şi făcu loc superiorului sau să intre în
camera. Şi acum, imagineazâ-ţi întreaga scena, închipuieşte-ţi spaima mea,
simţămintele atroce prin care treceam. Fiindcă în clipa în care preotul trecu
pragul, dinăuntru izbucniră pe neaşteptate trei sau patru răcnete la rînd, urlete cum
n-am auzit vreodată urmate de nişte ţipete prelungi, ce ieşeau fara nici o
întrerupere dintr-o gura larg căscată, după care ţîşni un sfîşietor şi nesfîrşit
„ahhhh!", care cuprindea în el o deznădejde de nedescris, iar printre ele se auzeau
rugăminţi, implorări fierbinţi care apoi se prefăcură în ceva găunos şi înăbuşit ce
părea sa dispară sub pamînt, ca şi cum ţipetele întretăiate de horcăituri ar fi răzbit
tocmai din fundul pivniţei.
Hans Castorp se întoarse brusc spre vurul său.
- Şi era chiar ea, Hujus? întreba intrigat. Şi ce vrei sa spui prin expresia „din
fundul pivniţei'"?
- Se ascunsese sub plapuma, zise Joachim. închipuieşte-ţi prin ce treceam!
Duhovnicul stătea în picioare, lîngâ pat şi rostea cuvinte de mîngîiere, parcă îl văd
şi acum, iar în timp ce vorbea împingea mereu capul înainte şi apoi îl trăgea
îndărăt. Atît omul care ţinea crucea cît şi paracliserul stăteau în pragul uşii şi nu
îndrăzneau sa intre. Iar eu, din spatele lor şi printre ei, puteam sa văd în cameTa.
O camera ca a ta şi a mea, cu patul în stînga uşii, iar lînga perete şi la capatîiul
patului stăteau nişte oameni, fără îndoială părinţii, care se aplecau şi ei cu vorbe
mîngîietoare deasupra patului în care nu se vedea decît ceva inform care cerşea şi
se împotrivea într-un mod înspaimîntator, zvîrlind din picioare.
- Spui că zvîrlea din picioare?
- Din toate puterile! Dar totul era în zadar, deoarece trebuia să i se dea ultima
împărtăşanie. Preotul se îndrepta spre ea, iar ceilalţi doi intrară «"pâ el şi uşa se
închise. Dar într-o frîntura de clipa am mai apucat să vad cum capul micuţei Hujus
ţîşni o secunda, cu parul ei blond-deschis mcîlcit, şi-l privi fix pe preot cu nişte
ochi larg deschişi, cu ochii ei atît
e
palizi, lipsiţi cu totul de vreo culoare, apoi cu un „ah!" dispăru din n°u în
aşternut.
- Şi scena aceasta mi-o relatezi abia acum? îl întreba Hans Castorp P a o pauză.
Nu înţeleg cum de nu mi-ai pomenit nimic încă de aseară.
> Dumnezeule, cîtâ energie avea ca sa se mai poată împotrivi în felul
64
THOMAS MANN
acesta! Căci pentru aşa ceva se cere forţă. Oricum, cred ca n-ar fi trebuit sa se
trimită după preot înainte ca ea să fi fost complet epuizată.
— Dăr era epuizata, răspunse Joachim. Ah, ar fi atîtea de povesii nici nu ştiu
cu ce sa încep... Era epuizata şi numai spaima îi dădea atîta putere. Era teribil de
înspâimîntată, fiindcă îşi dădea seama ca va muri. Era o fată foarte tînâra şi de
aceea se cuvine s-o scuzăm. Dar sînt şi bărbaţi care uneori se comportă la fel, ceea
ce fireşte ca este o dovada de laşitate. De altfel, în asemenea cazuri, Behrens ştie
să le vorbească, reuşeşte întotdeauna sa găsească tonul potrivit.
— Ce fel de ton? întrebă Hans Castorp încruntînd sprîncenele. Joachim
răspunse:
— Unuia i-a spus: „Nu mai fa atîtea mofturi!" Da, aşa i-a spus de curînd cuiva,
iar noi am aflat-o de la sora-şefă care era de faţă şi-i dădea o mîna de ajutor să-I
ţinâ pe muribund. Era chiar unul dintre aceia care, în chip de bun rămas, fac nişte
scene îngrozitoare şi nu vor să moară cu nici un preţ. Atunci Behrens s-a răstit la
el, spunîndu-i: „Ia nu mai fă atîtea mofturi!", iar bolnavul s-a potolit imediat şi a
murit în cea mai mare linişte.
Hans Castorp se lovi cu mînă peste coapsa şi lăsîndu-se brusc peste spătarul
băncii privi cerul.
— Nu zău, chestia asta e totuşi puţin cam tare! exclamă el. Strigă la bolnav şi-i
spune fără înconjur: „Nu mai fă atîtea mofturi!" Unui muribund! Oricum, e prea
tare! Un muribund este, întrucîtva, demn de respect. Nu-i defel admisibil ca aşa,
fără înconjur... Un muribund are, daca nu mă înşel, ceva sfînt, am putea spune!
— Nu vreau să te contrazic, spuse Joachim. Dar cînd unul se poarta într-un
mod ătît de laş...
— Nu, continuă Hans Castorp cu o violenţă care nu era deloc pe măsura
rezistenţei ce i se opunea. Nu, n-o să admit să mi se scoată din căp că un muribund
nu-i mai deosebit decît cine ştie ce bădăran care se plimbă, rîde, cîştiga bani şi
nu-şi refuza nici o plăcere! Nu, nu-i admisibil — şi vocea lui avu un tremur cu
totul neobişnuit. Nu-i admisibil ca aşa, din senin — şi vorbele îi fura înăbuşite de
un rîs care-l cuprinse cu încetul şi puse stăpînire pe el, acelaşi rîs de ieri, un rîs
ţîşnit din ădîncuri, nemărginit, căre-i zguduia trupul şi-l silea să închidă ochii,
facînd sâ-i curgă lacrimi de sub pleoapele strînse.
— Pst! făcu deodată Joachim. Potoleşte-te! şopti el, ghiontindu-şi varul în
coasta, dar într-un mod discret, ca să-i potolească rîsul înfundat.
MUNTELE VRĂJIT
65
Hans Castorp privi printre lacrimi. Pe drum, dinspre stînga, venea
âtre ei un străin, un domn elegant, brunet, cu o mustaţa neagra, îngri-
"tă cu pantaloni cadrilaţi de culoare deschisa; după ce se apropie,
schimba cu Joachim un salut — îi ura buna dimineaţa într-un fel politicos
■ camunicativ — şi ramase în faţa lor cu picioarele încrucişate, rezemat
în baston, într-o atitudine graţioasa.
Satan
Era greu să-ţi dai seama ce vîrsta are, trebuie sa fi avut cam între treizeci şi
patruzeci de ani, deoarece cu toate că întreaga sa înfăţişare dădea o impresie de
tinereţe, părul de la tîmple începuse sâ fie presărat cu fire argintii, iar spre creştet
se rărea în chip vădit: doua scobituri pleşuve se arcuiau pe lîngâ cărarea îngusta şi
sărăcăcioasa, marindu-i fruntea, îmbrăcămintea, pantalonii cei largi, cadrilaţi, de
un galben-deschis, ca şi redingota prea lunga, de postav, la doua rînduri de nasturi
şi cu revere late, erau departe de a crea impresia de eleganţă; mai mult, gulerul
scrobit, cu colţurile rotunjite, arata chiar o uşoara scamoşare pe Ia margini din
pricina folosirii îndelungate, cravata neagră era uzată şi se vedea foarte bine că nu
purta deloc manşete, fapt de care Hans Castorp îşi dădu seama cînd observă că
mînecile atîrnau moi peste încheieturile mîinilor. Cu toate acestea, înţelese ca
avea în faţă un domn; trasaturile spiritualizate ale figurii, alura degajata şi aproape
nobila a străinului nu lăsau nici.o îndoiala asupra acestui fapt. Amestecul de
sărăcie şi distincţie, ochii negri şi mustaţa cu linia ei delicata, îl facura pe Hans
Castorp sa se gîndeascâ imediat la anumiţi muzicanţi ce cîntau, în ajunul
Crăciunului, prin curţile din oraşul lui natal, muzicanţi care, privind în sus cu
ochii catifelaţi, întindeau pălăria moale sa li se arunce din înaltul ferestrelor cîţiva
bănuţi de cîte zece pfenigi.
„Un flaşnetar!" îşi zise el.
Şi nu fu cîtuşi de puţin mirat de numele ce-l auzi cînd Joachim se sculă de pe
bancă şi, cu o uşoară nota de stînjeneala, făcu prezentările:
- Vărul meu Castorp - domnul Seftembrini.
Hans Castorp se ridica şi el ca sâ salute, în timp ce pe faţa îi stăruiau 'nea
urmele accesului de veselie. Curtenitor, italianul îi ruga pe cei doi men să nu se
deranjeze şi sa-şi reia locurile, iar el ramase în faţa lor în
66
THOMAS MANN
picioare, în poziţia sa preferata. Zîmbind, aşa cum stătea, se uita la cei doi
veri, dar mai ales la Hans Castorp, iar acea cuta fina şi batjocoritoare din colţul
buzelor uşor contractate sub mustaţa stufoasa — acolo unde frumoasa-i arcuire se
ridica puţin — producea o impresie ciudata, care părea sa te îndemne la luciditate
şi atenţie, încît îl trezi într-o clipita din voioşia sa pe Hans Castorp, care dintr-o
data se simţi ruşinat Settembrini spuse:
— Domnii sînt bine dispuşi — pe buna dreptate, pe buna dreptate. E o
dimineaţa minunata! Văzduhul e albastru, soarele rîde, adaugă el, şi cu o mişcare
uşoara şi eleganta ridica spre cer o mîna mica şi gălbuie, aruncînd într-acolo şi o
privire piezişa senina. Te simţi într-adevar îndemnat sa uiţi unde te găseşti.
Vorbea fără accent străin, şi grija pe care o punea ca pronunţia sa fie cît mai
exacta ar fi putut da de bănuit ca este din alta ţara. Buzele rosteau cuvintele cu o
anume buna dispoziţie. îl ascultai cu plăcere.
— Venind la noi, domnul a făcut o călătorie agreabila? se adresa el lui Hans
Castorp. Ati şi intrat în posesiunea sentinţei lor? Vreau sa spun: sinistra
ceremonie a primei consultaţii a avut loc? Aici ar fi fost nimerit sa se oprească şi
sa aştepte, în cazul ca dorea într-adevar un răspuns; asta, deoarece formulase o
întrebare, iar Hans Castorp se pregătea sa răspundă. Dar străinul continua imediat
cu iscodirile: Rezultatul este mulţumitor? Din rîsul dumneavoastră vesel — şi aici
Settembrini tăcu o clipa, în timp ce crisparea buzelor se adînci — s-ar putea trage
concluzii contradictorii. Scumpii noştri Minos şi Radamante, Ia cîte luni v-au
condamnat oare? — în gura lui, cuvîntul „condamnat" suna deosebit de caraghios.
- îmi îngăduiţi sa ghicesc? Şase? Sau noua dintr-o data' La noi, în privinţa asta, nu
sînt deloc zgîrciţi...
Mirat, Hans Castorp rîse, încercînd sa-şi aducă aminte cine puteau fi Minos şi
Radamante. Apoi răspunse:
— Cum aşa? Nu, va înşelaţi, domnule Septem...
- Settembrini, îl corecta italianul cu spontaneitate şi avînt, facînd o plecăciune
plina de haz.
- Iertaţi-ma, domnule Settembrini. Nu, va înşelaţi. Nu sînt deioc bolnav. Fac
doar o vizita de cîteva saptamîni varului meu Ziemssen ş> cu acest prilej ma şi
odihnesc puţin.
- Mu de draci, prin urmare nu faceţi parte din cercul nostru? Sînteţi sănătos,
sînteţi ca un student ce audiaza cursul unui profesor, fara a fi
MUNTELE VRĂJIT
67
cris, un fe] de Ulise în împărăţia umbrelor? Cita îndrăzneala sa cobori în
străfundurile unde morţii haladuiesc în nimicnicia lor...
_ în străfunduri, domnule Seţtembrini? Asţa-i buna!... A trebuit sa fac o
ascensiune de aproape cinci mii de picioare ca sa ajung pîna Ii dumneavoastră...
_ O simpla închipuire de-a dumneavoastră! Pe cuvîntul meu, n-a fost decît o
iluzie, spuse italianul facînd cu mîna un gest hotarît. Sîntem nişte făpturi care
ne-am prăbuşit în adine, nu-i aşa, domnule locotenent? adăugă el întoreîndu-se
către Joachim care, bucurîndu-se din toata inima de titlul ce i se dădea, dar
silindu-se sa n-o arate, răspunse îngîndurat:
— Aveţi dreptate, viaţa noastră ne-a preschimbat oarecum în primitivi. Dar, la
urma urmelor, poate mai exista mijlocul sa ne-o refacem.
— Da, pe dumneavoastră va cred în stare; sînteţi un om cum trebuie, spuse
Setţembrini. Apoi, întoreîndu-se iarăşi către Hans Castorp, spuse de trei ori: „Aşa,
aşa, aşa!" facînd sa şuiere ş-ul. Şi adăugind iarăşi de trei ori: „Nu mai spune, nu
mai spune, nu mai spune" cu un s accentuat şi sonor, îl aţinti pe noul venit cu o
privire atît de încremenită, îneît ochii îi căpătaseră o expresie fixa şi parca oarba,
pentru ca, după aceea, reînsufleţindu-se, sa continue:
— Aşadar, aţi venit la noi de buna voie, la noi ăştia care am căzut atît de jos
îneît doriţi sa ne oferiţi pentru un timp oarecare plăcerea însoţirii dumneavoastră.
Ei, este un lucru frumos. Şi ce termen v-aţi propus? Nu este delicat sa va pun o
astfel de întrebare. Dar aş fi extraordinar de curios sa aflu cît timp îţi acorzi atunci
cînd tu eşti acela care hotărăşte, iar nu Radamanţe.
— Trei saptamîni, zise Hans Castorp cu o degajare nu lipsita de o anumita
înfumurare de îndată ce simţi ca este invidiat.
-O Dio, trei saptamîni! Aţi auzit, domnule locotenent"? Nu e oare
a
proape o impertinenţa sa spui: stau aici trei saptamîni şi pe urma plec?
domnul meu, aici nu cunoaştem o unitate de măsurat timpul care se
numeşte saptamîna, daca-mi îngăduiţi sa va dau aceasta informaţie.
Unitatea noastră cea mai mica este luna. Calculam în stil mare - acesta
este
Privilegiul umbrelor. Mai avem şi alte asemenea unităţi, dar toate
•nt în stil mare. îmi îngăduiţi sa va întreb ce profesie exercitaţi acolo jos,
n v
iaţa, sau mai precis pentru care profesie va pregătiţi? Vedeţi, curio-
atea m
\ ea nu-şi impune nici o limita. Căci şi curiozitatea face parte
dlntre
Privilegiile noastre.
68
THOMAS MANN
— Dar va rog chiar, spuse Hans Castorp. îi dădu lămuririle cerute.
— Inginer, constructor de vapoare! Dar e grandios! exclama Settem-brini. Va
rog sa fiţi convins ca socotesc această profesiune minunata, cu toate ca
aptitudinile mele tind într-un sens complet diferit.
— Domnul Settembrini este literat, interveni Joachim puţin cam stingherit. A
scris necrologul lui Carducci pentru nişte ziare germane -Carducci, înţelegi tu.
Şi se simţi şi mai stînjenit atunci cînd varul sau îl privi mirat ca şi cum l-ar fi
întrebat: „Dar ce ştii tu despre Carducci? Tot atît de puţine ca şi mine, cred."
— întocmai, confirma italianul dînd din cap. Am avut cinstea sa vorbesc
compatrioţilor dumneavoastră despre viata acestui mare poet şi liber-cugetator,
atunci cînd a murit. L-am cunoscut şi pot sa ma socotesc elevul lui. La Bologna
eram printre cei care îi consacram un adevărat cult. Lui îi datorez ceea ce posed
sub raportul culturii şi al voioşiei. Dar vorbeam despre dumneavoastră. Inginer
constructor de vapoare? Ştiţi oare cît de mult creşteţi în ochii mei? lata ca am pe
neaşteptate prilejul sa ma adresez dumneavoasrra ca unui reprezentant al unei
întregi lumi a muncii şi a geniului practic.
— Dar, domnule Settembrini, deocamdată nu sînt decît student şi încă abia la
început.
— Desigur, şi orice început este greu. în general, orice munca ce merita acest
nume este grea, nu-i aşa?
— Da, aşa este, lua-o-ar dracu'! zise Hans Castorp şi vorbele îi tîşnira din
adincul inimii.
Settembrini ridica iute sprîncenele.
— ÎI invocaţi chiar şi pe diavol pentru a va susţine afirmaţia? spuse el. Pe
Satan în persoana? Ştiţi, cred, ca marele meu profesor i-a închinat un imn?
— Iertaţi-ma, cui? Dracului? întreba Hans Castorp.
— Chiar lui. în ţara mea este cîntat cîteodata, cu anumite ocazii solemne. O
salute, o Satana, o ribellione, o forza vindice della ragione-Este un cîntec măreţ!
Dar e puţin probabil ca v-aţi referit la dracul acesta, care trăieşte într-o desavîrşita
înţelegere cu munca. Acela la care v-aţi gîndit se înspaimînta de munca, şi are
toate motivele sa-i fie teama, da.
MUNTELE VRĂJIT
69
obabil ca v-aţi referit la celalalt diavol, despre care se spune ca nu tre-huie sa-i
dai nici măcar degetul cel mic de la mîna...
Toate acestea îi păreau absolut ciudate bunului Hans Castorp. Nu .ţglggea
italiana şi restul nu prea îi era pe plac. Miroseau toate a predica duminicala, deşi
fuseseră rostite pe un ton de flecăreala şi aproape de gluma. Se uita la varu-sau,
care lasă ochii în jos, apoi zise:
- Vai, domnule Settembrini, dumneavoastră îmi interpretaţi cuvintele într-un
sens prea precis. Va asigur ca ceea ce am spus despre diavol n-a fost decît un fel
de-a vorbi!
- Cineva, undeva, trebuie sa aibă spirit, făcu Settembrini şi privi melancolic în
aer. Apoi, însufleţindu-se, înveselindu-se şi reluînd cu eleganţă discuţia, continua:
Oricum, din vorbele dumneavoastră am tras concluzia ca v-aţi ales o profesiune
pe cît de exigenta, pe atît de lăudabilă. Doamne, eu sînt umanist, un homo
humanus şi nu ma pricep absolut deloc Ja chestiile astea inginereşti, oricît de
sincer ar fi respectul ce vi-l port. Dar îmi închipui ca teoria specialităţii
dumneavoastră trebuie sa ceara un cap limpede şi lucid, iar practica un om dintr-o
bucata, nu-i aşa?
- Bineînţeles ca-i aşa, într-adevar, nu pot decît sa va dau dreptate, răspunse
Hans Castorp, silindu-se fara sa vrea sa se exprime ceva mai elocvent. Azi,
exigenţele sînt considerabile, este preferabil sa nici nu te gîndeşti cît sînt de mari,
altfel rişti sa-ţi pierzi curajul. Nu, nu-i deloc o gluma. Mai cu seama în cazul cînd
nu eşti deosebit de rezistent... Este adevărat ca am venit aici doar ca oaspete şi,
a\înd în vedere ca nu sînt viguros, aş minţi daca aş pretinde ca munca îmi da
satisfacţii deosebite. Din contra, ma oboseşte şi nu ma simt perfect sănătos decît
atunci cînd nu fac nimic...
- De exemplu, acum?
-Acum? O, am sosit prea de curînd aici, sus, deci va puteţi închipui ca ma simt
un pic tulburat. -Ah, tulburat!
- Da, de altfel nici n-am dormit prea bine, apoi micul dejun a fost în adevăr
cam copios... Sînt obişnuit, fara îndoiala, cu o masa abundenta, msa cea de azi a
fost prea suculenta pentru mine, too rich cum spun englezii. Pe scurt, ma simt
puţin cam apăsat şi închipuiţi-va ca în dimineaţa asta n-am reuşit sa dau de gustul
ţigării! Aşa ceva, va mărturisesc, nu mi s-a mai întîmplat niciodată, afara doar
cînd eram
enos bolnav — iar acum are un gust ca de iasca. A trebuit s-o arunc,
70
THOMAS MANN
fiindcă nu avea nici un sens sa ma chinuiesc cu fumatul. Sînteţi fumător
daca-mi îngăduiţi aceasta întrebare? Nu? în cazul acesta nu va puteţi imagina cît
necaz şi cîta amărăciune poate să însemne un asemenea lucru pentru cineva căruia
îi place mult sa fumeze, încă din tinereţe, ca mine...
— N-am nici o experienţa în privinţa asta, răspunse Settembrini, şi nu sînt
deloc mîhnit ca-mi lipseşte o asemenea experienţa. Numeroase spirite de elita şi
lucide au dispreţuit tutunul. Nici lui Carducci nu-i plăcea. Radamante insa are sa
va înţeleagă perfect. Este un drept-credin-cios al viciului dumneavoastră.
— Ei, viciu, domnule Settembrini...
— De ce nu? Trebuie sa spui lucrurilor pe nume, în mod limpede şi energic.
Procedînd astfel îţi întăreşti şi-ţi înalţi viaţa. Şi eu am vicii.
— Prin urmare, şi consilierul aulic Behrens este un cunoscător în materie de
ţigări. E un om încîntator.
— Găsiţi? A, prin urmare aţi şi făcut cunoştinţa?
— Da, adineauri, înainte de-a ieşi. Lucrurile s-au petrecut aproape ca un fel de
consultaţie, dar, înţelegeţi, absolut sine pecunia. Imediat şi-a dat seama ca sînt
puţin cam anemic. Apoi m-a sfătuit să urmez neapărat acelaşi regim ca şi varul
meu, adică sa stau culcat pe balcon cît mai mult şi în acelaşi timp m-a sfătuit sa-mi
iau şi temperatura.
— în adevăr? întreba Settembrini. Excelent! mai exclama el cu faţa întoarsa în
sus şi rîse rasturnînd capul pe spate. Cum se spune în opera maestrului
dumneavoastră? „Eu sînt pasararul, cel veşnic voios, hopa, hopa tot aşa", pe scurt,
e foarte amuzant. Şi-o sa-i urmaţi sfatul? Fara îndoiala. De ce n-aţi face-o? Al
dracului om, Radamante asta! Şi, în adevăr, e „veşnic voios", chiar daca uneori
cam forţat. înclina spre melancolie. Viciul nu-i mai prieşte, întrucît daca i-ar prii
n-am mai putea vorbi de viciu — căci tutunul îl face melancolic şi de aceea
respectabila noastră soră-şefa ţine rezervele sub cheie şi nu-i da zilnic decît o
porţie redusa. Se zice ca se întîmpla sa cada uneori în ispita de-a fuia şi atunci
devine melancolic. într-un cuvînt: un suflet confuz. Aţi cunoscut-o cumva şi pe
sora-şefâ? Nu? O, dar asta e o greşeala! Sînteţi nedrept daca nu solicitaţi cinstea
de a-i face cunoştinţa. Se trage din neamul von Mylendonk, domnul meu!
Deosebirea între ea şi Venus de Medicis este ca acolo unde zeiţa îşi arata sînii,
dînsa obişnuieşte sa poarte un crucifix-
— Ha, ha, e buna! rîse Hans Castorp.
MUNTELE VRĂJIT
71
-Prenumele ei este Adriatica.
_ Asta mai lipsea! striga Hans Castorp. Ascultaţi-ina, iată ceva foarte ciudat!
Von Mylendonk şi pe deasupra Adriatica. Suna ca şi cum ar fi moarta de multa
vreme. îţi evoca ceva aproape medieval.
_ Stimatul meu domn, răspunse Settembrini, aici sînt multe lucruri aproape
medievale", cum va place sa va exprimaţi. în ce ma priveşie. am convingerea ca
Radamante al nostru n-a pus-o pe aceasta fosila ca supraveghetoare a palatului sau
de spaime decît dintr-o necesitate artis tica, din nevoia de a păstra unitatea de stil.
Ei însuşi este pictor - n-aţi ştiut? Pictează în ulei. Ce vreţi, nu-i interzis, nu-i aşa,
fiecare este perfect liber... Iar doamna Adriatica spune cui vrea s-o asculte, dar o
spune şi celorlalţi, că o Mylendonk a fost stareţa unei mănăstiri din Bonn, pe Rin,
pe la mijlocul secolului al XHI-lea. Este posibil ca ea însăşi sa fi văzut lumina
zilei la scurtă vreme după aceea...
— Ha, ha, ha! Găsesc ca sînteţi puţin cam zeflemitor, domnule Settembrini.
— Zeflemitor? vreţi sa spuneţi: maliţios? Da, sînt un pic maliţios, zise
Settembrini. Necazul meu e ca sînt nevoit sa-mi irosesc maliţiozitatea cu teme atît
de nenorocite. Sper, domnule inginer, ca nu aveţi nimic împotriva maliţiozităţii.
Pentru mine este cea mai seînteietoare arma a raţiunii împotriva puterilor
întunericului şi urîţeniei. Maliţiozitatea este spiritul criticii, iar critica - elementul
de baza aflat la originea progresului şi iluminismului.
Apoi Settembrini trecu pe neaşteptate la altceva, începînd sa vorbească despre
Petrarca, pe care-l numi „părintele timpurilor noi".
— Sa nu uitam ca trebuie să ne facem cura de odihna, spuse Joachim
îngrijorat.
Literatul îşi însoţise cuvintele cu un gest elegant al mîinii. Acum, cu 0 mişcare
circulara a degetelor îndreptate spre Joachim, curma scurt acest gest şi spuse:
— Locotenentul nostru se grăbeşte la serviciu, prin urmare, sa mergem Ş ] noi.
Avem acelaşi drum — „la dreapta, pe drumul ce duce către zidurile Puternicei
Dis". Ah! Vergiliu, Vergiliu! E neîntrecut, domnilor. Cred. evident, în progres.
Dar Vergiliu dispune de metafore pe care nu le Poate găsi nici un autor modern.
°e drumul de întoarcere, Settembrini se apuca sa recite versuri latineşti, cu
accent italian, dar se întrerupse în clipa în care o fetişcana ce
72
THOMAS MANN
locuia desigur în sat le ieşi în cale şi începu sa zîmbeasca şi sa fredoneze
ştrengăreşte.
— Ţ, ţ, ţ, plescai el cu limba. Ei da, ei da, ei da! La, Ia, la! O, tu, dulce
porumbiţa, vrei sa fii a mea? Uitaţi-va numai cum „ochii îi scînteiaza de o privire
furişată", cita el — doar Dumnezeu ştie de unde luase citatul -apoi trimise nişte
bezele spre fata care se îndepărta stingherita.
„E un adevărat ştrengar", gîndi Hans Castorp, şi ramase la aceasta părere cînd
Settembrini, după ce se dovedi înclinat spre galanterie, se porni iar pe bîrfeala. Se
lega mai ales de consilierul aulic Behrens, îşi bătea joc de picioarele lui foarte
mari şi socotea că titlul l-ar fi primit de la un prinţ bolnav de tuberculoza
cerebrala. întreg ţinutul mai vorbea încă despre viaţa scandaloasa dusa de acest
prinţ, dar Radamante închisese un ochi, apoi închisese amîndoi ochii, şi astfel
rămăsese în continuare „consilier aulic", neclintit în titlul lui. De altfel, domnii
ştiau oare ca el fusese cel care a inventat sezonul de vară? Da, el şi nimeni altul.
Meritul îi aparţinea. Altădată doar cei mai fideli dintre fideli ramîneau şi vara aici.
Atunci „umoristul nostru", cu isteaţa sa putere de pătrundere ce nu se lasă
influenţată, demonstra ca aceasta supărătoare stare de lucruri nu era decît rodul
unei prejudecăţi. Drept urmare, stabili principiul câ, cel puţin în ceea ce priveşte
institutul sau, cura din timpul verii trebuie considerată nu numai ca
recomandabila, ci mai ales ca deosebit de folositoare şi aproape absolut necesara.
Şi s-a priceput sa raspîn-deasca în rîndul celor internaţi aceste teorii, redactînd
articole de popularizare pe care le-a lansat prin presa. De atunci afacerile merg tot
atît de bine vara ca şi iarna. „Geniu!" preciza Settembrini. „în-tu-i-ţi-e!" mai
adaugă el. După care, trecînd prin ascuţişul criticii toate sanatoriile din regiune,
lauda, pe un ton destul de muşcător, simţul comercial al proprietarilor. La cutare
sanatoriu era profesorul Kafka... în fiecare an, de cum începea anotimpul critic al
topirii zăpezilor, iar bolnavii îşi exprimau dorinţa sa plece, profesorul Kafka se
simţea obligat sa pornească într-o călătorie de opt zile, făgăduind sa dea
autorizaţiile de plecare imediat după ce se va întoarce. Dar lipsea opt saptamîni,
iar nenorociţii aşteptau şi — în treacăt fie spus — vedeau cum cresc mereu notele
de plata. Unii bolnavi aflaţi tocmai la Fiume îl chemau la consultaţie, el însă nu
pornea la drum înainte de a se fi depus în contul lui cel puţin cinci mii de franci
elveţieni, operaţie financiară care dură întotdeauna cam vreo cincisprezece zile.
Fireşte, a doua zi după sosirea celebrissimului
MUNTELE VRĂJIT 73
maestru, bolnavul se grăbea sa moară. Cît despre doctorul Salzmann. acesta îl
învinuia pe profesorul Kafka ca nu-şi păstrează cutate seringile pentru injecţii şi
ca infectează bolnavii. Şi-a talpuit pantofii cu cauciucuri, spunea Salzmann, ca
morţii să nu-l audă; la care Kafka răspundea că la Salzmann, bolnavilor li se
administra o doza atît de considerabila din „veselul dar al viţei-de-vie" — fireşte,
tot cu scopul de-a rotunji facturile - încît oamenii mureau ca muştele, nu de ftizie,
ci de ciroza...
Continuă astfel, iar Hans Castorp rîse din toata inima şi fara răutate, auzind
acest şuvoi de invective debitate cu volubilitate. Locvacitatea italianului era
deosebit de plăcuta în puritatea >i preciziunea ei lipsita de orice accent străin. De
pe buzele lui mobile cuvintele ţîşneau tari, limpezi, proaspete, folosea expresii
savante vii, mişcătoare, utiliza pîna şi flecţiunile gramaticale cu o satisfacţie atît
de vizibila, atît de comunicativă şi plina de buna dispoziţie, încît dădea impresia
ca are spiritul prea limpede şi prea prezent ca sa-l ia vreodată gura pe dinainte.
- Vorbiţi atît de nostim, domnule Settembrini, spuse Hans Castorp, cu atîta
vioiciune, încît drept sa va spun nici nu ştiu cum trebuie s-o calific.
- Plastic, nu? replica italianul faeîndu-şi vînt cu batista, deşi nu era cald, ci mai
curînd răcoare. Acesta trebuie sa fie cuvîntul pe care-l căutaţi. Vreţi sa spuneţi ca
am un fel plastic de-a vorbi. Dar stai! exclama el. Ce vad? Acolo se plimba
judecătorii din infernul nostru! Ce spectacol!
In drumul lor, cei trei străbătuseră cam o jumătate din calea de întoarcere. Sa
fi fost mulţumită conversaţiei lui Settembrini, pantei domoale a drumului, sau
într-adevar se depărtaseră de sanatoriu; mai puţin decît crezuse Hans Castorp -
căci un drum pe care-l facem pentru prima data este mult mai lung decît unul pe
care-l cunoaştem - , dar oncum ar fi fost, drumul de înapoiere li se păru de o
scurtime surprinzătoare. Settembrini avea dreptate, căci iata-i pe cei doi medici
plim-bîndu-se pe dîmbul din spatele sanatoriului, doctorul Behrens înainte, cu
halatul alb şi ceafa revărsata, dînd din mîini ca din nişte lopeţi. iar în urrna lui
doctorul Krokowski, în halat negru, privind înjur cu un aer în care conştiinţa ce-o
avea despre valoarea sa se manifesta cu atît mai evi-uent cu cît uzanţa
profesionala îl silea sa meargă în urma şefului sau.
- Ah, Krokowski! exclama Settembrini. Uite-l cum merge, el care unoaşte
toate secretele doamnelor noastre. Observaţi, va rog, rafiiia-
en
tul simbolic al îmbracaminţii lui. Umbla în negru pentru a arata ca
74
THOMAS MANN
domeniul special al studiilor sale este noaptea. Omul acesta n-are î n minte
decît un singur gînd, iar acest gînd e mîrşav. Cum se face, dom-nule inginer, ca
n-am vorbit încă despre el? Aţi făcut cunoştinţa? Hans Castorp răspunse
afirmativ.
— Ei, bine? Trebuie sa cred ca şi el va este simpatic.
— Nu ştiu prea bine, domnule Settembrini. N-am stat de vorba decît foarte
puţin. Şi apoi, nu-mi formez părerea prea repede. Ma uit mai îmi; la om şi după
aceea-mi spun: Prin urmare, aşa eşti? Prea bine!...
— Asta e o prostie! răspunse italianul. Trebuie sa aveţi păreri. Acesta este
motivul pentru care natura v-a înzestrat cu ochi şi cu inteligenţa. Adineauri
găseaţi ca vorbesc cu maliţiozitate; dar daca am facut-o, poate ca n-a fost fara o
anume intenţie pedagogica. Noi, umaniştii, avem cu toţii o vîna pedagogica...
Domnii mei, legătura istorică dintre umanism şi pedagogie explica legătura
psihologica existentă între ele. Nu trebuie sa li se răpească umaniştilor funcţia de
educatori — nu li se poate răpi, deoarece ei sînt singurii depozitari ai tradiţiei
demnităţii şi frumuseţii omului. Umaniştii au înlocuit odinioară pe preoţii care, în
vremuri tulburi şi inumane, puteau sa-şi aroge conducerea tinerelor generaţii. De
atunci, domnii mei, nu s-a mai ivit nici un tip nou de educator. Domnule inginer,
puteţi sa ma socotiţi retrograd, însă în principiu, in abstracto, va rog sa ma
înţelegeţi cum trebuie, eu ramîn partizanul gimnaziului umanist...
Chiar şi în ascensor mai continua sa le vorbească cu lux de amănunte şi nu
înceta decît atunci cînd verii ajunseră la etajul al doilea. El însuşi urca pîna la al
treilea, unde ocupa o cămăruţa ce dădea spre spatele sanatoriului, după cum
spunea Joachim.
— Aşadar, n-are bani? întreba Hans Castorp în vreme ce îl însoţea pe Joachim
pîna în camera care arata exact ca a lui.
— într-adevar, zise Joachim, fara îndoiala ca n-are. Sau are tocmai atît cît
sa-şi plătească întreţinerea aici. Tatăl său a fost literat, ma înţelegi, şi cred ca şi
bunicuL
— Atunci, pricep, spuse Hans Castorp. Dar, în definitiv, e bolnav serios?
— După cîte sînt informat nu-i un caz grav, ci mai degrabă persistent, o forma
care revine mereu. E bolnav de ani de zile, un timp a fost şi plecat, însă a fost
repede silit sa-şi reia locul aici.
MUNTELE VRĂJIT
75
— Bietul om! Tocmai el, care pare atît de entuziasmat de munca. De Itfel este
extrem de vorbăreţ şi trece cu mare uşurinţa de la o tema la lta Faţa de fetişcana
s-a purtat puţin cam obraznic, ceea ce, pe moment, m-a stingherit. Dar tot ce-a
spus pe urma, despre demnitatea omeneasca, suna totuşi minunat, ca un discurs
solemn. Va vedeţi des?
Sagacitate
Dar la aceasta întrebare Joachim nu mai putu să răspundă decît cu greutate şi
ininteligibil. Dintr-o cutie de piele roşie, capitonata cu catifea şi aşezata pe masa,
scosese un mic termometru şi vîrîse în gura extremitatea unde se afla rezervorul
cu mercur. îl ţinea pe stînga, sub limba, în aşa fel îneît instrumentul de sticla îi
ieşea pieziş dintre buze. îşi puse apoi o haina de casa, papucii şi o bluza
asemănătoare cu o tunica militară, luă de pe masa foaia liniată pentru însemnarea
temperaturii, un creion şi după aceea o carte, o gramatica ruseasca — deoarece
învaţă rusa, în speranţa ca la serviciu, după cum spunea, asta i-ar putea crea
anumite avantaje — şi astfel echipat ieşi afara pe balcon şi se întinse în şezlong,
acoperindu-şi doar picioarele cu o pătura din par de cămila.
Treabă care nu era chiar atît de necesara: în ultimul sfert de ora stratul de nori
devenise din ce în ce mai subţire, astfel ca soarele răzbătea cu o dogoare atît de
estivala şi de manifesta, îneît Joachim îşi ascunse capul sub un fel de acoperamî nt
de dril alb care, cu ajutorul unui mic mecanism ingenios, se putea fixa pe spătarul
scaunului şi apleca după poziţia soarelui. Hans Castorp îşi exprima admiraţia
pentru aceasta invenţie. Voia sa aştepte ca varul sau sa-şi ia temperatura, şi-n
răstimp pnvea cu atenţie cum erau toate aranjate, cerceta sacul de dormit căptuşit
cu blana, aflat într-un colţ al balconului (Joachim îl întrebuinţa m zilele
friguroase) şi cu mîinile sprijinite pe balustrada se uita în gradina şi spre terasa
comuna, acum plina de pacienţii întinşi care citeau, scriau sau sporovăiau. De
fapt, nu vedea de aici decît o parte a terasei, vreo cinci şezlonguri.
- Cît timp trebuie sa ţii chestia asta? întreba Hans Castorp întor-cîndu-se.
Joachim ridica şapte degete.
- Cu siguranţa ca au trecut cele şapte minute ale tale.
Joachim făcu semn din cap că încă nu. Puţin mai tîrziu îsi scoase ermometrul
din gura şi îl privi spunînd totodată:
76
THOMAS MANN
— Da, timpul trece foarte încet cînd eşti cu ochii pe el. îmi iau temperatura de
patru ori pe zi şi o fac cu multa plăcere, căci numai atunci jţ, dai seama, de fapt, ce
reprezintă în realitate un minut şau chiar şapte minute — cînd aici ne batem joc de
timp într-un mod îngrozitor.
— Spui „în realitate". Dar niciodată nu poţi spune „în realitate", obiecta Hans
Castorp. Stătea cu un şold lipit de balustrada, iar în albul ochilor avea vinişoare
roşii. Timpul nu este deloc o „realitate". Cînd ţi se pare lung e lung, cînd ţi se pare
scurt e scurt, dar cit de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o ştie nimeni.
Nu era obişnuit sa filozofeze şi totuşi simţea nevoia. Joachim replica:
— Cum adică? N-ai dreptate. Deoarece îl măsurăm. Avem ceasornice şi
calendare şi cînd o luna a trecut, a trecut pentru tine, pentru mine şi pentru noi toţi.
— Asculta-ma cu atenţie, spuse Hans Castorp ridicînd arătătorul în dreptul
ochilor sai tulburi. Aşadar, un minut este tot atît de lung cît ţi se pare ţie cînd îţi iei
temperatura?
— Un minut este atît de lung... durează atîta cît îi trebuie secundarului sa
parcurgă circumferinţa cadranului.
— Dar afectivitatea noastră înregistrează diferite timpuri. Şi de fapt... spun: de
fapt, repeta Hans Castorp apasîndu-şi arătătorul pe nas atît de tare ca-l îndoi, este
vorba de o mişcare, o mişcare în spaţiu, nu-i aşa7 Stai, aşteaptă! Deci, măsurăm
timpul cu ajutorul spaţiului. Prin urmare, este aproape acelaşi lucru ca şi cum am
vrea şa maşuram spaţiul cu ajutorul timpului - ceea ce nu li se întîmpla decît
oamenilor lipsiţi cu desavîrşire de spirit ştiinţific. De la Hamburg pîna la
Davoş sînt douăzeci de ore — da, cu trenul. Cu piciorul însă cît timp este? Dar, în
gînd? Nici o secunda!
— Ia asculta, făcu Joachim, ce te-a apucat? Am impresia ca ai şi prins rădăcini
aici, la noi.
— Taci! Astăzi sînt foarte lucid. Aşadar, ce este timpul? întreba Hans Castorp
şi cu un deget îşi îndoi atît de brusc vîrful nasului încît acesta deveni palid şi-i
pieri tot sîngele. Poţi sa-mi explici acest fenomen? Noi percepem spaţiul cu
organele noastre de simţ, cu ochii, cu pipăitul Perfect. Dar care este organul cu
care percepem timpul? Poţi sa-nu precizezi? Vezi, iata-te încolţit. Cum însă am
putea măsura ceva căruia nu ştim sa-i definim nici măcar o singura însuşire? Noi
spunem: timp 11' trece. Bine, n-are decît sa treacă. Cît despre posibilitatea de a-l
măsura.-
MUNTELE VRĂJIT
77
Har aşteaptă! Adică, pentru a fi posibil sa-l masori ar trebui sa se desfăşoare în
mod uniform, şi n-avem nici o dovada ca se întîmplâ într-adevar aşa. Pentru
conştiinţa noastră el se desfăşoară astfel, adică noi presupunem acest lucru fiindcă
este mai comod, dar da-mi voie sa-ţi atrag atenţia asupra faptului ca măsurătorile
noastre nu sînt decît nişte convenţii, şi nu trebuie sa te superi pe mine...
_ Bine, spuse Joachim, şi prin urmare nu-i decît o convenţie ca termometrul
măsoară la mine o temperatura cu patru linii mai mult decît e normal? Totuşi, din
pricina acestor linii sînt silit sa-mi fac veacul pe-aici şi nu ma pot prezenta la
serviciul militar, ceea ce este în fapt dezgustător!
-Ai 37,5?
— A început iar sa scadă. Şi Joachim însemna cifra pe foaia de temperatura.
Aseară am avut aproape 38, din cauza sosirii tale. Tuturor celor ce primesc vizite
li se urca temperatura. Şi totuşi aceste vizite sînt o binefacere.
— Acum plec, zise Hans Castorp. Mai am în cap o sumedenie de gînduri
despre timp, pot spune ca e un întreg complex de idei. însă de data asta nu vreau sa
te mai necăjesc cu asemenea chestiuni, pentru ca oricum ai prea multe linii. O sa
mi le amintesc pe toate şi o sa revenim asupra lor mai tîrziu, poate după gustare. O
sa ma chemi la gustare, nu-i aşa? Acum ma duc şi eu sa-mi fac cura de odihna,
căci nimănui nu-i strică, slava Domnului.
Şi spunînd acestea trecu de cealaltă parte a peretelui de sticla, pe balconul
unde se găseau aşezate de asemenea un şezlong şi o măsuţa, îşi lua din camera
frumos aranjata volumul Ocean Steamships şi pătura moale de culoare roşu-închis
cu carouri verzi, apoi se întinse.
Curînd se văzu silit şi el sa deschidă umbrela; de îndată ce te culcai, arşiţa
soarelui devenea insuportabila. Dar cel puţin stăteai într-un chip deosebit de
comod, fapt pe care Hans Castorp îl constata imediat cu plăcere - ba mai mult,
nu-şi aducea aminte sa mai fi întîlnit un şezlong at 't de comod. Scheletul făcut
dintr-un lemn lustruit brun-roşietic, de o lorma puţin demodata — ceea ce nu era
decît o fantezie a gustului, căci duPâ toate aparenţele scaunul era nou - avea o
saltea ce se întindea de la P'cioare pîna la spătar, formata în realitate din trei perne
şi acoperita cu 0 Pînza groasa. Mai mult, în dreptul cefei era o perna prinsa cu un
şiret, n ici prea moale, nici prea tare, învelita cu o pînza brodată, care-şi înde-Phnea
foarte bine rolul. Hans Castorp îşi sprijini braţul de suprafaţa lata 'ucioasa a
rezematorii, clipi şi se odihni fara sa recurgă la Ocean
78
THOMAS MANN
Steamships ca sa se distreze. Văzut printre arcadele balconului, peisajul aspru
şi sărac, însă scăldat într-o lumina limpede, părea un tablou înrămat. Hans Castorp
îl privi dus pe gînduri. Deodată îşi aminti ceva şi spuse cu glas tare în liniştea din
jur:
— Cred ca fata care ne-a servit micul dejun e pitica.
— Pst! făcu Joachim. Mai încet. Da, este pitica. Ei şi?
— Nimic. încă n-am apucat sa vorbim despre asta.
Apoi continua sa viseze. Cînd se întinsese în şezlong era ora zece. Trecu o ora.
Era o ora obişnuită, nici lungă, nici scurta. Cînd ajunse la capătul ei, peste casa şi
gradina răsuna un gong, întîi departe, apoi mai aproape şi pe urma iarăşi departe.
— Gustarea, zise Joachim, şi Hans Castorp îl auzi cum se scoală. Hans
Castorp socoti ca şi pentru el cura de odihna se sfîrşise şi intra
în camera sa se aranjeze puţin. Cei doi veri se întîlnira pe coridor şi coborîra
împreuna. Hans Castorp spuse:
— Ei da, aici se sta admirabil culcat. Ce fel de şezlonguri sînt astea? Daca ar fi
posibil, aş cumpăra şi eu unul sâ-l iau cu mine la Hamburg, căci întins pe el te
simţi ca-n paradis. Sau crezi cumva ca Behrens le-a comandat în mod special,
construite după indicaţiile sale?
Joachim nu ştia. îşi scoaseră pardesiele şi intrară pentru a doua oara în
sufragerie, unde masa era în toi.
De atîta lapte proaspăt, întreaga sala era scăldata într-o lumina alburie: în faţa
fiecărui scaun se găsea un pahar mare, de cel puţin o jumătate de litru.
— Nu, declara Hans Castorp după ce îşi relua locul la capătul mesei, între
croitoreasa şi englezoaica, şi-şi desfăcu resemnat şervetul, deşi mai simţea
apăsarea primei mese. Nu, continua el, de lapte sa ma ferească Dumnezeu, nu
beau niciodată, iar la ora asta mai puţin ca oricînd. Nu cumva au din întîmplare
bere porter? Şi cu o politeţe plina de menajamente puse piticei aceasta întrebare.
Din nefericire, nu aveau. Dar ea îl asigura ca-i va aduce bere Kulmbacher şi, în
adevăr, îi aduse. Era consistenta, întunecata, cu o spuma bruna şi înlocuia de
minune porterul. Hans Castorp bau cu lăcomie un pahar cam de jumătate de litru.
Mînca apoi cîteva felii de carne rece cu pîine prăjită. După aceea se aduseră fulgi
de ovăz şi iarăşi mult unt şi fructe. La urma îşi lasă doar ochii sa i se odihnească pe
felurile de mîncare, fiind incapabil sa mai înghită ceva. Privi de asemenea şi la cei
din jurul sau — constata ca de data aceasta
MUNTELE VRĂJIT
79
rupul nu i se mai părea atît de uniform: individualităţile ieşeau în evidenţa.
Toate locurile de la masa erau ocupate, afara de acela din faţa lui, de la celalalt
capăt, care, după cum afla, era rezervat doctorului. Căci în măsura în care
ocupaţiile le îngăduiau, medicii luau masa împreuna cu pacienţii, schimbînd de
fiecare data locul, astfel ca se rezerva în capul fiecărei mese un scaun pentru
medici. Acum nici unul nu era prezent; se spunea ca sînt cu toţii într-o operaţie.
Tînarul cu mustaţa intra iarăşi, îşi lăsă brusc bărbia în piept, apoi se aşeza cu o
înfăţişare îngrijorata şi morocănoasa. lata ca şi tînara blonda şi slaba apăru la locul
ei. mîneîndu-şi iaurtul cu lingura, ca şi cum ar fi fost singurul lucru ce se putea
mînca. De data asta, lînga ea şedea o mica doamna batrîna şi vioaie care tot
trăncănea în ruseşte către tînarul cel tăcut, iar el o privea îngrijorat, răspunzîndu-i
doar prin mişcări de cap, cu expresia unui om care are un gust amar în gura. In faţa
lui, alături de batrîna doamna, ceva mai departe, stătea o alta tînara — nostima, cu
pieptul impozant, cu parul şaten şi frumos ondulat, cu ochii rotunzi, căprui,
copilaroşi şi cu un mic rubin la mîna-i frumoasa. Rîdea mult şi vorbea mereu
ruseşte, numai ruseşte. Se numea Maiusia, după cît auzise Hans Castorp. în treacăt
observa ca Joachim pleca ochii cu o expresie severa atunci cînd ea rîdea şi vorbea.
Settembrini intra pe uşa laterala şi rasucindu-şi mustaţa înainta către locul sau,
la capătul mesei situate pieziş faţa de aceea ocupata de Hans Castorp. Abia se
aşeza ca tovarăşii de masa izbucniră în hohote de rîs. farâ îndoiala ca plasase
vreuna din răutăţile sale. Hans Castorp îi recunoscu de asemenea şi pe membrii
„Clubului jumătăţilor de plâmîni". Hermine Kleefeld paşi către masa ei pe partea
cealaltă, aproape de uşa verandei, privind cu ochi fara expresie şi-l saluta pe
tînarul cu buzele rasfrînte care îşi trăsese jacheta într-un chip atît de puţin
cuviincios. Palida, doamna Levi stătea alături de grasa şi pistruiata Iltis, printre
necunoscuţi, la dreapta lui Hans Castorp, la o masa situata în diagonala.
- Uite-ţi vecinii, spuse Joachim cu jumătate de glas către varul sai»,
apleeîndu-se înainte. Perechea trecu pe lînga Hans Castorp •ndreptîndu-se către
ultima masa din dreapta, prin urmare la „masa rusilor de rînd", la care o familie cu
un băiat urît începuse «a manînce cu lăcomie mari cantităţi de porridge. Bărbatul
era de o construcţie P apînda, cu obrajii cenuşii şi scofîlciţi. Purta o haina de piele
bruna şi
80
THOMAS MANN
era încălţat cu ghete de fetru, prinse cu catarame. Nevasta-sa, la fel de micuţa
şi slaba, era cocoţata, sub o pălărie cu penaj care se clatină la fiece pas, pe nişte
cizmuliţe de iuft cu tocuri înalte, iar la gît avea o eşarfa cam murdara. Hans
Castorp îi privi pe amîndoi cu o lipsa de respect care de obicei îi era străina şi a
cărei brutalitate o resimţi chiar el; dar însăşi aceasta brutalitate îi făcu o oarecare
plăcere. Ochii îi erau în acelaşi timp indiferenţi şi indiscreţi. Cînd, în aceeaşi
clipa, uşa de sticla din stînga lui fu izbita cu un vuiet zornăitor la fel ca la micul
dejun, Hans Castorp nu mai tresari ca dimineaţa, ci doar se strîmba cu oarecare
plictiseala; iar cînd voi sa-şi întoarcă privirea într-acolo, găsi ca toate acestea îi cer
un efort prea mare şi nu merita atîta osteneala. Aşa se făcu ca nici de data aceasta
nu reuşi sa stabilească cine anume maltrata uşa cu atîta nepăsare.
De fapt, acest aperitiv cu bere, care de obicei nu avea asupra lui decît un efect
destul de moderat, în sensul ca-l îngreuna, de data aceasta îl ameţise şi-l paralizase
— iar el, îndurîndu-i consecinţele, se simţea de parca ar fi primit un pumn în
mijlocul frunţii. Pleoapele îi erau grele ca plumbul şi-şi dădu seama ca limba nu
mai asculta nici de cel mai elementar imbold atunci cînd, din politeţe, încerca sa
întreţină o conversaţie cu englezoaica; trebui chiar sa facă un mare efort pentru a
izbuti sa schimbe direcţia privirii, iar la toate acestea se mai adaugă nesuferita
fierbinţeala a feţei care atinsese aceeaşi intensitate ca şi în ajun: avea senzaţia ca
obrajii îi sînţ umflaţi de fierbinţeala, respira cu greutate, inima îi bătea înfundat ca
un ciocan înfăşurat în cîrpe, şi daca suferinţa nu se transforma în durere atroce,
faptul se datora impresiei ca îşi simţea capul ca şi cum ar fi inhalat de doua sau de
trei ori cloroform. Ca prin vis observa ca doctorul Krokowski sosise, în sfîrşit, şi
se aşezase la masa, chiar în faţa sa. dar era o impresie vaga, măcar ca doctorul îl
fixa de mai multe ori cu o privire deosebit de pătrunzătoare în timp ce discuta cu
doamnele din dreapta iui - nu fara ca tinerele, adică înfloritoarea Marusia şi sfrijita
consumatoare de iaurt sa-şi plece ochii în faţa sa cu un aer smerit şi pudic. Dar
facînd abstracţie de toate aceste senzaţii, Hans Castorp se ţinu bine, ba chiar mînui
cuţitul şi furculiţa cu o deosebita îndemînare. Iar cînd varul sau îi făcu semn cu
capul şi şe ridica. s> e scula la rîndul lui, se înclina fara sa privească spre tovarăşii
de masa şi ieşi cu pas ferm în urma lui Joachim.
MUNTELE VRĂJIT
81
_ Oare cînd mai facem o cura de odihna? întreba el, în timp ce ' eau djn
clădirea sanatoriului. Din cîte îmi pot da seama, e cel mai hun lucru de făcut aici.
Aş vrea sa fiu de pe acum culcat în minunatul meu şezlong. Mergem departe?
Un cuvînt în plus
_ Nu, zise Joachim, şi, de altfel, nici n-aş putea merge prea departe. De obicei,
la ora asta, daca am posibilitatea, cobor sa dau o raita prin sat pînă în piaţă. Mai
vezi prăvăliile şi oamenii şi faci cumpăraturi cînd ai nevoie de ceva. înainte de
masa stăm culcaţi încă vreo ora şi după aceea ne întindem iarăşi pîna la patru.
Coborîra în plin soare pe drumul pe care sosiseră, trecui a cursul de apa şi
liniile înguste, avînd în faţa ochilor versantul drept al văii: Micul Schiahorn,
Turnurile Verzi şi Dorfbergul, denumiri pe care Joachim i le înşiră una după
cealaltă. Dincolo se afla, la o oarecare înălţime, cimitirul din Davos-Dorf
înconjurat cu zid şi pe care Joachim i-l arata tot cu bastonul. Apoi ieşiră la drumul
mare care, puţin săltat deasupra fundului văii, ducea de-a lungul povîrnişului ce
cobora în terase.
De fapt, nu se mai putea vorbi despre un sat; adică nu-i rămăsese decît
numele. Staţiunea climaterica îl înghiţise în întregime, întinzîndu-se din ce în ce
mai departe către intrarea văii, iar acea parte a aşezării ce purta numele de „Dorf'
se unea fara vreo schimbare vizibila cu partea zisa „Davos-Platz". Pretutindeni
erau hoteluri şi pensiuni, toate împodobite cu verande, balcoane şi terase pentru
odihna, dar se găseau raspîndite pe amîndoua versantele şi mici locuinţe
particulare unde se puteau închiria camere; de o parte şi de alta erau case noi; pe
unele Porţiuni nu se afla nici o clădire, iar priveliştea se deschidea către Pajiştile
verzi din fundul văii...
Cuprins de o arzătoare dorinţa pentru obişnuita sa desfătare, Hans Lastorp
aprinse iarăşi o ţigara şi datorita berii băute reuşi, cînd şi cînd, sPre marea lui
satisfacţie, sa simtă un pic din aroma rîvmta cu ardoare: Qestul de rar şi de puţin,
fara îndoiala — ba mai trebui sa facă şi un oarecare efort pentru a avea o senzaţie
ce aducea de departe cu obişnuita Plăcere a fumatului, în vreme ce îngrozitorul
gust de iasca stăruia. Inca-Pabil sa se acomodeze cu slăbiciunea, lupta un timp
pentru o desfătare sau se ascundea sau nu apărea decît vag, de parca şi-ar fi bătut
joc
82
THOMAS MANN
de el, iar pîna la sfîrşit, obosit şi scîrbit, arunca ţigara. Cu toata toiO-peala de
care era cuprins se simţea obligat din politeţe sa continue 0 conversaţie şi se
chinuia sa-si amintească lucrurile atît de deosebite p e care, chiar în dimineaţa
aceea, ar fi vrut sa le spună despre „timp". Dar îşj dădu seama ca uitase şi ca nu-i
mai rămăsese nici o urma cît de mica din întregul „complex", ca mintea lui nu mai
reţinea nici cea mai mărunta idee despre timp. In schimb începu sa vorbească
despre anumite chestiuni legate de organismul omenesc într-un fel cu totul
neobişnuit.
— Cînd îţi mai iei temperatura? întreba. După cina? Da, asta-i bine. Atunci
organismul e în plina activitate, astfel ca temperatura poate fi înregistrata precis.
Sper ca Behrens a glumit cînd m-a sfătuit sa-mi iau temperatura — iar
Settembrini, cînd a auzit despre asta, a rîs în hohote, aşa ca n-are nici un rost sa
mi-o iau. De altfel, nici nu am termometru.
— Ei, făcu Joachim, acesta ar fi lucrul cel mai neînsemnat. N-ai decît sa-ţi
cumperi unul. Aici se găsesc pretutindeni termometre, aproape în fiecare prăvălie.
— Dar la ce bun? Nu, cura de odihnă o înţeleg, vreau s-o urmez cu
regularitate, însă pentru mine, ca vizitator, ar fi prea mult sa-mi iau şi temperatura,
treabă pe care prefer sa v-o las vouă, celor de aici, de sus. Măcar daca aş putea
sa-mi dau seama, continua Hans Castorp ducîndu-şi ca un îndrăgostit amîndoua
mîinile la inima, de ce-mi bate inima în halul asta — e atît de îngrozitor şi de o
bucata de vreme nu ma gîndesc decît la asta. Vezi tu, ai batai de inima cînd eşti în
ajunul unei foarte mari bucurii sau, dimpotrivă, cînd ţi-e frica de ceva, pe scurt
cînd eşti neliniştit, nu-i aşa? Dar cînd inima se apuca sa bata de capul ei, fără
motiv, ca sa zic aşa, găsesc ca e ciudat şi alarmant, înţelegi ce vreau sa spun, e
aproape ca şi cum trupul ar trai de unul singur şi n-ar mai avea nici o legătura cu
sufletul, asemenea unui trup neînsufleţit daca se poate spune aşa, un trup care
însă, de fapt, n-ar fi tocmai mort — măcar ca aşa ceva nu exista - şi care şi-ar duce
totuşi o existenţa absolut activa şi independenta: i-ar creşte parul, unghiile şi toate
i-ar funcţiona perfect, atît sub raportul fizic cît şi chimic — cum se spune - fiind
dominat de fapt de o activitate extrem de vioaie...
— Ce sînt expresiile astea? întreba Joachim cu un accent de mustrare
deliberata. O activitate extrem de vioaie?
Poate ca punînd aceasta întrebare se răzbuna oarecum pentru observaţia ce i-o
făcuse varul sau, în aceeaşi dimineaţa, în legătura cu talgerele.
MUNTELE VRĂJIT 83
_ Dar aşa este! Exista o activitate plina de vioiciune! Prin urmare, de ce
găseşti expresia nepotrivita? întreba Hans Castorp. De altfel, am nomenit-o doar
în treacăt. Nu voiam sa spun decîl atît: ca este nelinişti' 01" şi chinuitor sa constaţi
ca trupul trăieşte şi se preţuieşte pe sine fara sa aibă nici o legătura cu sufletul, aşa
cum se întîmpla cu aceste bătăi de inima fara motiv. Eşti ispitit sa le cauţi un sens,
adică vrei sa găseşti o stare de suflet în stare sa le corespunda, o bucurie sau o
teama care le-ar justifica oarecum — aşa cel puţin mi se întîmpla mie şi nu pot
vorbi decît despre mine.
- Da, da, făcu Joachim cu un oftat. Cînd ai febra lucrurile se petrec în felul
acesta. Atunci dăinuieşte în trup o „activitate extrem de vioaie", ca sa ma folosesc
de cuvintele tale, şi se prea poate ca, în aceasta situaţie, sa începi sa cauţi, fara sa
vrei, o stare sufleteasca, cum spui Iu. prin care întreaga agitaţie ce te stapîneşte sa
dobîndeasca oarecum un sens raţional... Numai ca toate lucrurile astea despre care
vorbim sînt extrem de triste, mai zise el cu o voce tremurătoare şi tăcu; la care
Hans Castorp se margini sa ridice din umeri la fel cum îl văzuse pe Joachim facînd
în ajun.
O bucata de vreme îşi continuara drumul în tăcere. Apoi Joachim întrebă:
- Ei, îţi plac oamenii de aici? Ma refer îndeosebi la cei de la masa noastră...
Hans Castorp lua o expresie de totala indiferenţa.
- Doamne, zise el, nu mi se par prea interesanţi. La celelalte mese cred ca sînt
mai interesanţi, dar poate ca nu-i decît o simpla impresie. Doamna Stohr ar trebui
sa-şi mai spele parul, prea e unsuros. Iar Mazurka asta, sau cum o cheamă, mi se
pare ca e puţin cam toanta. Tot timpul îşi baga batista în gură de atîta rîs.
Joachim rîse cu pofta cînd auzi cum varul lui deformase numele fetei.
- Mazurka este extraordinar, exclama el, insa daca nu te superi, se numeşte
Marusia - este aproape acelaşi lucru ca şi Măria. Da, este într-ade-var prea
gălăgioasa, adaugă. Şi totuşi ar avea toate motivele sa fie mai Potolita, căci e
într-adevar destul de bolnava.
- N-ai spune, observa Hans Castorp. Pare atît de sănătoasa! în orice caz, n-ai
bănui ca e bolnava de piept.
Şi încerca sa-i arunce varului sau o privire plina de isteţime, însă
dese
open ca faţa bronzata a lui Joachim era plina de pete — aşa cum sînt
84
THOMAS MANN
chipurile înnegrite de soare cînd sîngele se retrage din obraji — şi Ca gura i se
strîmbase într-un mod jalnic, iar aceasta înfăţişare trezi î n tînarul Hans Castorp o
teama nelămurita, care-l hotărî sa schimbe irne-diat subiectul discuţiei şi sa se
informeze despre alte persoane, încercind sa uite cit mai repede atît de Marusia cit
şi de expresia feţei lui Joachim, ceea ce de altfel îi reuşi de minune.
Englezoaica cu ceaiul de măceşe se numea Miss Robinson. Croitoreasa nu era
croitoreasa, ci profesoara la liceul de fete din Konigsberg şi de aceea se exprima
atît de corect. Se numea domnişoara Engelhart. Cît despre batrîna doamna vioaie,
deşi Joachim se găsea aici de multa vreme, nu ştia nici măcar cum o cheamă. In
orice caz, era batrîna mătuşa a tinerei fete care mînca iaurt, şi îi ţinea tovărăşie la
sanatoriu chiar de la venire. Dar dintre cei ce mîncau la masa lor, cel mai grav
atins era doctorul Blumenkohl, Leo Blumenkohl din Odesa — tînarul acela cu
mustaţa şi cu faţa atît de îngrijorata şi întunecata. Trăia aici, sus, de foarte mulţi
ani...
Mergeau acum pe un trotuar foarte urban — strada principala a unei staţiuni
cu renume internaţional. întîlneau vizitatori ai staţiunii care hoinăreau, în
majoritate tineri, celibatari în haine de sport şi cu capul descoperit, de asemenea şi
doamne fara pălărie şi cu fuste albe. Auzeai vorbindu-se ruseşte şi englezeşte.
Magazine cu vitrine elegante şe ţineau lanţ pe dreapta şi pe stînga, iar Hans
Castorp, a cărui curiozitate se lupta cu o oboseala febrila, trebui sâ-şi forţeze ochii
ca sa vadă, şi se opri multa vreme în faţa unui magazin de galanterie bărbătească
pîna sa se poată convinge ca vitrina era bine amenajata.
Apoi dadura peste o rotonda cu o galerie acoperita, unde concerta o orchestra.
Aici era cazinoul balnear. Pe mai multe terenuri de tenis, partidele erau în plina
desfăşurare. Tineri zvelţi şi bărbieriţi, cu pantaloni de flanel proaspăt călcaţi si
mînecile suflecate pîna la coate, jucau în pantofi cu tălpi de cauciuc, avînd ca
partenere tinere fete bronzate, îmbrăcate în alb şi care, luîndu-şi avînt, se înălţau
deodată în soare pentru a lovi cît mai de sus mingea de culoarea cretei. Pe
terenurile bine întreţinute părea ca pluteşte o pulbere de faina. Cei doi veri se
aşezară pe o banca libera, sa privească jocul şi sa-l comenteze.
- Tu nu joci niciodată aici? întreba Hans Castorp.
— N-am voie, răspunse Joachim. Trebuie sa stăm culcaţi, mereu culcaţi...
Settembrini spune neîncetat ca trăim la orizontala — sintcm nişte orizontali,
afirma el, este una din glumele lui proaste. Cei care
MUNTELE VRĂJIT
85
J°
acâ aici sînt sănătoşi, său o fac deşi le este interzis. De altfel nici nu "joacă p rea
serios — o fac mai mult pentru costume... Şi fiindcă veni vorba de lucruri
interzise, mai sînt şi alte jocuri oprite care totuşi se practică, de pilda pocherul, iar
într-unui dintre hoteluri chiar şi petits chevaux - împotriva cărora, la noi, pedeapsa
prevăzuta este excluderea din sanatoriu, întrucît se pare că e tot ce poate fi mai
daunatoi. Totuşi se mai găsesc vreo cîţiva care, după controlul de noapte, coboară
si se duc să mizeze. Prinţul care i-a conferit lui Behrens titlul de consilier aulic r>
ştergea în fiecare noapte.
Hans Castorp abia putea sa asculte. Ţinea gura întredeschisa, căci nu putea
respira pe nas decît cu mare greutate, deşi nu avea guturai. Inima îi bătea în
contratimp cu muzica, fapt care-i dădea o chinuitoare senzaţie de sufocare. Şi,
prada acestei impresii de dezordine şi contrarietate, tocmai aţipise cînd Joachim îi
reaminti că era vremea sa se întoarcă.
Făcură drumul înapoi aproape fara sa scoată vreo vorba. Hans Castorp se
împiedica chiar, o data sau de doua ori, în plina strada şi zîmbi cu un aer
melancolic, clatinînd din cap. Portarul şchiop îi conduse cu ascensorul pînâ la
etajul lor. Se despărţiră cu un scurt „la revedere", în faţa numărului treizeci şi
patru. Hans Castorp se îndrepta de-a lungul camerei pînâ la balcon unde se
prăvăli, aşa cum era, pe şezlong şi - fara a se mai osteni sa-şi îndrepte poziţia —
căzu într-o picoteala dureroasa, aţîţata de bătăile iuţi ale inimii.
Fireşte, o femeie!
Cît dura starea aceasta nu-şi dădu seama. însă cînd sosi momentul,
gongul suna. Dar nu te chema la masa chiar imediat, ci îţi reamintea
doar ca trebuie să te pregăteşti, iar Hans Castorp o ştia şi de aceea
ramase culcat pîna ce vibraţia metalica se amplifica a doua oara şi apoi se
•ndepartă. Cînd Joachim traversa camera ca sa vina sa-l ia, Hans Castorp
v
oi sa-şi schimbe hainele, însă de data aceasta Joachim nu-i mai înga-
Ul
- Ura şi dispreţuia nepunctualitatea. Cum să progresezi şi sa te
'îsânătoşeşti ca sa fii m stare sa-ţi faci serviciul, zise el. daca eşti prea
e
neş ca să respecţi orele de masa? Spunînd asta avea desigui dreptate,
Hans Castorp nu reuşi decît sa-l facă sa observe ca el, daca nu era
°lnav, în schimb pica de somn. Prin urmare se spală iute pe mîini. apoi
orîrâ m sufragerie pentru a treia oara.
86
THOMAS MANN
Pacienţii se revărsau prin cele doua uşi. Mai intrau şi pe uşile de ] a veranda
care erau deschise, şi astfel în curînd erau aşezaţi cu toţii la cele şapte mese, ca şi
cum nu le-ar fi părăsit niciodată. Cel puţini asta era impresia ce-o avea Hans
Castorp — fireşte ca era o impresie absurda ivita ca dintr-un vis, dar de care
mintea sa înceţoşata nu putu cîteva clipe sa se apere şi în care găsi chiar o anumita
plăcere; de altfel, de mai multe ori în timpul mesei încerca sa şi-o readucă şi de
fiecare data reuşi sa obţină o iluzie perfecta. Vioaia doamna batrîna îi vorbea din
nou, în graiul acela neînţeles, doctorului Blumenkohl care stătea pieziş în faţa ei şi
asculta cu faţa îngrijorata. Slabanoaga strănepoata mînca în sfîrşit altceva decît
iaurt, adică o creme d'orge groasa pe care fetele de serviciu o aduseseră în farfurii;
totuşi nu înghiţi decît vreo cîteva linguriţe. Ca sa-şi înăbuşe rîsul, drăgălaşa
Marusia îşi vîrî în gura batista ce raspîndea parfum de mandarine. Miss Robinson
citea aceleaşi scrisori cu scrisul rotund, pe care le mai citise şi de dimineaţa. Era
evident ca nu ştia o boaba nemţeşte şi nici nu voia sa ştie. Dintr-o cavalereasca
politeţe, Joachim îi spuse în englezeşte cîteva cuvinte despre starea vremii, la care
ea îi răspunse monosilabic, pentru ca apoi sa recada în muţenie. Cît priveşte pe
doamna Stohr cu bluza ei de lîna ecoseza, fusese supusa unui control medical, iar
acum povestea totul în amănunţime, cu o afectare vulgara, încreţindu-şi buza
superioara peste dinţii de iepure. în dreapta sus, se văicărea ea, «e mai aud
zgomote, ba mai mult, în spatele umărului stîng respiraţia este foarte redusa, aşa
ca e silita sa mai stea cam vreo cinci luni, adică atît cît îi spusese „batrînul". în
vulgaritatea ei. consilierului aulic Behrens îi zicea „batrînul". De altfel se arata
foarte indignata ca „batrînul" nu stătea azi la masa lor. După „tournee" (voia s a
spună: potrivii ordinei), astăzi la prînz era rîndul mesei lor, în vreme ce „batrînul"
stătea la masa vecina din stînga (şi în adevăr, consilierul aulic Behrens se găsea
acolo şi-şi încrucişase mîinile enorme în faţa farfuriei). Dar fireşte, acolo stătea
grasa doamna Salomon de la Amsterdam care, întotdeauna, venea decoltata la
masa, iar „batrînul" simţea, evident, o deosebita plăcere, fapt pe care ea, doamna
Stohr, nu putea sa şi-l explice, deoarece cu prilejul fiecărei vizite medicale el
putea sa vadă la doamna Salomon orice şi cît poftea. Mai apoi, povesti cu un fel de
şuşoteala provocatoare ca aseară, în sala de odihna comuna — care se găsea pe
acoperiş - se stinsese lumina, şi asta cu un scop pe care doamna Stohr îl califica
drept „transparent". „Batrînul" băgase de seama >' făcuse o gălăgie atît de mare,
încît fusese auzit de întregul stabiliment-
MUNTELE VRĂJIT
87
nar nici de data asta, fireşte, vinovatul n-a fost descoperit, cu toate ca u era
necesar sa fi făcut studii universitare ca sa banuieşti ca făptaşul era evident,
căpitanul Miklosich, de la Bucureşti, pentru care nu era niciodată prea întuneric
cînd se afla într-o societate de doamne — un bărbat care n-avea nici cea mai
redusa cultura, cu toate ca purta corset şi care, din punct de vedere moral, era o
fiara, un animal de prada — da, o fiara, repeta doamna Stbhr cu glasul sugrumat în
timp ce sudoarea îi brobonea şi fruntea şi buza superioara. Tot Davosul, din sat şi
pîna-n centru, a început sa-şi dea seama cam ce fel de raporturi întreţinea el cu
soţia consulului general Wurmbrandt din Viena, în privinţa aceasta, abia daca se
mai poate vorbi despre nişte legaturi ascunse. Căci căpitanul nu numai ca intra
cîteodata chiar de dimineaţa în camera soţiei consulului, în vreme ce ea mai esie
încă în pat, dar apoi asista pîna şi la toaleta ei, ba, marţea trecuta n-a ieşit din odaie
decît în zori, cam pe la ora patru -de altfel, infirmiera tînarului Franz, de la
numărul nouăsprezece, a cărui operaţie de pneumotorax, făcuta de curînd. n-a
reuşit, a dat peste el, şi în marea ei încurcătura a greşit uşa astfel ca s-a pomenit
deodată în camera procuiorului Paravant din Dortmund... în cele din urma,
doamna Stohr se mai ocupa o buna bucata de vreme şi de un „institut cosmic" ce
se afla în sat şi de unde îşi cumpăra apa de gura - iar Joachim continua sa se uite
fix în farfurie.
Prînzul ea tot atît de minunat pregătit pe cit de bogat. în afara de supa foarte
hrănitoare, mai cuprindea încă alte şase feluri. După peşte, venea o mîncare de
carne consistenta, cu garnituri, apoi o mîncare de legume servita aparte, friptura
de pasare, o prăjitura care în ceea ce priveşte gustul nu era mai prejos decît cea din
ajun şi, în sfîrşit, brînza şi fructele. Fiecare fel era oferit de doua ori şi nu în zadar.
Farfuriile se umpleau şi la cele şapte mese se mînca, nu gluma - sub tavanul boltit
domnea o pofta de mîncare leonina, o foame de lup, la care ai fi asistat cu plăcere
daca n-ar fi făcut în acelaşi timp o impresie oarecum neliniştitoare, ba chiar
dezgustătoare. Aceasta poftă de mîncare n-o aveau, în ziua aceea, numai oaspeţii
veseli, care flecareau aruncîndu-şi cocoloaşe pîine, ci şi cei tăcuţi, posomoriţii
care la un moment dat ramîncau cu capul în mîini şi privirea în gol. Un tînar de la
masa vecina din stînga, Un licean judecind după vîrsta, cu mînecile prea scurte şi
cu lentile groase şi îotunde la ochelari, taîa în bucăţele mici tot ce îngrămădise în
nurie, prefacîndu-le într-o pasta informa înainte de-a le mînca; apoi se Pleca peste
masa şi începea sa înfulece, trecîndu-şi din cînd în cînd
88
THOMAS MANN
şervetul pe sub ochelari ca sa-şi şteargă ochii — nu se ştie daca de lacrimj sau
de sudoare.
în timpul prînzului doua incidente atrasera atenţia lui Hans Casiorp atît cît îi
îngăduia starea în care se găsea. Mai întîi - pe cînd mînca peşte -cineva trînti iar
uşa de sticla. Hans Castorp tresari îndîrjit şi în supaiarea lui furioasa îşi spuse ca
de data asta trebuia neapărat să afle cine-i vinovatul. Şi nu numai ca o gîndi, ci
chiar murmura din vîrful buzelor, atît de importanta i se părea aceasta chestiune.
„Trebuie sa ştiu!" şopti el cu o pornire pătimaşa, în aşa fel încît Miss Robinson şi
profesoara îl priviră mirate. Se întoarse deci spre stînga, câscînd larg ochii puţin
cam injectaţi.
O doamna traversa sufrageria, o femeie, mai degrabă o fată, de statura
mijlocie, îmbrăcata cu o jacheta alba şi o fusta colorata, cu parul de un blond
roşcat pe care-l purta în cozi simple, împletite în jurul capului. Mare lucru nu văzu
Hans Castorp din profilul ei, de fapt nu văzu mai nimic. Calea farâ zgomot, fapt
care crea un contrast ciudat cu zgomotoasa intrare, călca straniu de uşor,
îndreptîndu-se cu capul puţin aplecat înainte către ultima masă din stînga, aşezata
perpendicular pe uşa verandei, prin urmare la „masa ruşilor bine", cu o mîna în
buzunarul vestei de lîna ce i se lipea de corp, iar cu cealaltă ridicată la spate îşi
aranja parul la ceafa. Hans Castorp privi această mînă - dispunea de un simţ
deosebit şi de facultatea de a face aprecieri critice în ceea ce priveşte mîinile, şi
cînd se afla în faţa unor cunoştinţe noi avea obiceiul să-şi pironească ochii asupra
mîinilor. Nu era chiar a unei doamne, aceasta mîna care ţinea părul, nefiind nici
îngrijită, nici fină, cum erau de obicei mîinile femeilor din cercurile pe care le
frecventa Hans Castorp. Destul de lata şi cu degetele scurte, avea ceva copilăresc
şi primitiv, ceva din mîna unei şcolăriţe; era limpede ci unghiile ei nu ştiau ce-i
manichiura, căci erau tăiate ca vai de lume, întocmai ca la o şcolăriţa, iar pe
margini pieliţa era puţin iritata, parînd a fi victima acelui viciu ce-l au unele per-
soane de a-şi roade unghiile. De altfel, Hans Castorp îşi dădu seama de aceasta
mai curînd prrntr-o vagă impresie, decît cu propriii săi ochi -întrucit se afla la o
distanţa apreciabila. Dînd din cap, întîrziata îşi saluta tovarăşii de masa şi
aşezîndu-se cu spatele către sala, lînga doctorul Krokowski care prezida acolo, se
întoarse şi privi lumea, ţinîndu-şi mereu părul cu mîna trecuta peste umăr
deasupra capului - fapt care-i îngădui lui Hans Castorp să observe în treacăt ca
avea pomeţii obrajil° r
MUNTELE VRĂJIT
89
oeminenţi şi ochii înguşti... Vâzînd-o. simţi ca-I atinge foarte uşor o
nedesluşită amintire despre ceva şi cineva...
Fireşte, o femeie!" se gîndi şi iarăşi murmura cuvintele atît de ,-jjjpgde încît
profesoara, domnişoara Engelhart, înţelese cc-a spus. Şi biata fată bâtrîna zîmbi
cu duioşie.
_ E doamna Chauchat, spuse ea. E atît de neglijcnla! Dar o femeie delicioasa.
Şi roşeaţa pufoasă a obrajilor domnişoarei Engelhart se accentua. lucru care se
întîmpla ori de cîte ori deschidea gura.
- Franţuzoaică? întreba Hans Castorp cu asprime.
-Nu, e rusoaică, răspunse domnişoara Engelhart. Poate soţul ei este francez
sau numai de origine franceza, nu ştiu prea bine.
- O fi cel de-acolo, zise Hans Castorp încă îndîrjit şi arata spre un domn cu
umerii căzuţi de la „masa ruşilor bine".
- O, nu, nu-i aici, replica profesoara. Ba chiar n-a fost niciodată aici, adăugă
ea; aici nu-l cunoaşte nimeni.
- Ar trebui să închidă uşa cum se cuvine, zise Hans Castorp. O trînteşte
mereu. Este o lipsă de politeţe.
Iar profesoara, primind lecţia cu un zîmbet umil, de parca ea însăşi ar fi fost
vinovată, nu mai pomeni nimic de doamna Chauchat.
Al doilea incident s-a produs cînd doctorul Blumenkohl a părăsit sufrageria
pentru cîteva minute — atît şi nimic mai mult. Deodată, expresia de dezgust de pe
faţa i se accentuase, privise un punct fix undeva în gol, apoi cu un gest discret
împinsese scaunul şi ieşise. în acel moment însă, apăru în lumina ei cea mai cruda
vulgaritatea fara limite a doamnei Stohr care, satisfăcută fără îndoiala de a se şti
mai puţin bolnavă decît Blumenkohl, îi însoţi plecarea cu comentarii pe jumătate
compătimitoare şi pe jumătate dispreţuitoare.
-Nenorocitul! Iată încă unul care o sa dea în curînd ortul popii, zise ea. Văd că
iarăşi se duce sa stea de vorba cu „Heinrich cel Albastru'".
Farâ nici o reţinere, rostise cu încapâţînarea caracteristica oamenilor Mărginiţi
expresia caraghioasă de „Heinrich cel Albastru", iar Hans Castorp, auzind cum o
rosteşte, trecu printr-o senzaţie în care spaima se împletea cu pofta de îîs. De
altfel, doctorul Blumenkohl se întoarse după cîteva minute, tot atît de discret cum
ieşise, îşi relua locul şi •ncepu să mânînce. Mînca şi el mult, luînd de doua ori din
fiecare fel. ârâ să scoată o vorbă, cu înfăţişarea Iui îngrijorată şi rezervată.
90 THOMAS MANN
Apoi prînzul se sfîrşi: mulţumită unui serviciu îndemînatic — pitica în
special, era o fiinţa cu picioare sprintene — nu durase decît o ora. Hans Castorp,
respirînd greu şi fara sa-şi dea prea bine seama cum urcase, se găsi iarăşi culcat pe
minunatul sau şezlong, în firida balconului, căci dupa-amiaza, pîna la ora
ceaiului, se desfăşura iar o cura de odihna, cea mai însemnata din cursul zilei şi
care trebuia respectata cu stricteţe. Picotind, cu inima zvîcnindu-i, stătea culcat şi
respira pe gura, între cei doi pereţi de sticla opaca ce-l separau de Joachim de o
parte şi de perechea rusa de cealaltă. Cînd se folosi de batista, o văzu pătata de
sînge, însă nu avu energia necesara sa se alarmeze, cu toate ca era destul de
grijuliu în legătura cu sănătatea sa, avînd o fire ce înclina puţin spre o capricioasa
ipohondrie. De data aceasta, aprinzînd iarăşi o Măria Mancini, o fuma pîna la
capăt, fără să-i pese daca-i simte sau nu gustul. Ameţit, neliniştit si visător, medita
la felul straniu în care se comporta aici. De doua sau de trei on pieptul îi fu zguduit
de un fel de rîs interior, cînd se gîndi la odioasa expresie pe care o întrebuinţase
doamna Stohr în vulgaritatea ei.
Domnul Albin
Jos. în gradină, o adiere de vînt flutura din cînd în cînd drapelul fantezist pe
care era reprodus caduceul medicinei. Cerul se acoperise iarăşi în întregime.
Soarele se depărtase şi imediat se lasă o răcoare aproape neverosimila. Terasa
comuna de odihna părea plina; răzbăteau de acolo, de jos, doar rîsete înfundate si
zvon de flecăreala.
— Domnule Albin, va implor, azvîrliţi cuţitul, vîrîţi-l în buzunar, o sa se
întîmple o nenorocire! se văicărea o tremurătoare voce de femeie.
Şi:
— Preabunule domn Albin, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-ne nervii şi
ascundeţi din faţa ochilor noştri aceasta cumplita unealta ucigaşa, interveni o alta,
la care un tînar blond, cu ţigara în gura. şe/ind pe marginea primului şezlong,
răspunse pe un ton impertinent:
— Pentru nimic în lume! Doamnele vor binevoi sa-mi îngăduie sa ma joc puţin
cu cuţitul meu! Da, fireşte, este un cuţit excepţional de bine ascuţit. L-am
cumpărat la Calcuta, de la un vraci orb... Şi-l vîra pe gît, Ş> imediat după aceea
boy-ul sau se ducea sa-l scoată din pamînt, de la ° distanţa de cincizeci de metri...
Doriţi sa-l vedeţi? Taie mult mai bine
MUNTELE VRĂJIT
91
un brici. Este suficient sa-i atingi tăişul ca patrunde-n carne ca-n nt Aşteptaţi,
o sa vi-l arat mai de aproape... Şi domnul Albin se ridica. Izbucni un ţipat general.
Ei, şi-acum ma duc sa-mi caut revolverul!
spuse
domnul Albin. O sa va intereseze mai mult. E un lucru extraordi-
nar de afurisit. Are o pulere de percuţie... Ma duc în camera sa-l aduc.
- Domnule Albin, domnule Albin, sa nu faceţi una ca asta! răsunară mai multe
glasuri.
Dar domnul Albin &e pregătea sa iasă din sala de odihna ca sa urce în camera
sa, foarte tînar, leganîndu-se în mers, cu o faţa trandafirie de copil şi cu mici tuleie
de puf de-a lungul urechilor.
- Domnule Albin, striga o doamna în urma lui, mai bine v-aţi lua pardesiul,
imbracaţi-l, ascultaţi-ma pe mine, faceti-mi plăcerea asta. Acum şase saptămîni
zăceaţi în pat cu o pneumonie, iar acum staţi aici tara pardesiu, nici nu va gîndiţi
măcar sa va înveliţi şi, pe deasupra, mai şi fumaţi. Asta înseamnă sa faceţi
ceva peste puterile omeneşti, pe cuvîntul meu de onoare, domnule Albin.
Dar el, plecînd, nu răspunse decît printr-un rîs batjocoritor şi peste cîteva
minute se întoarse cu revolverul. Atunci doamnele începură sa ţipe şi mai
prosteşte decît adineauri şi se auzi cum mai multe dintre ele încercau sa sară de pe
scaune, căci se împiedicau în pleduri şi cădeau.
- Priviţi-l cît este de mic şi de strălucitor, spuse domnul Albin, dar daca apaş
aici, muşca... Izbucniră alte ţipete. E încărcat, fireşte, continua domnul Albin.
Şase gloanţe sînt vîrîte în butoiaşul acesta, care se învîrteşte cu o gaura la fiecare
tragere... De altfel, nu l-am cumpărat ca sa glumesc, spuse el si, observînd ca
efectul vorbelor lui scădea, îl lasă sa cada în buzunarul de la piept, apoi se reaşeza
pe scaun picior peste picior şi-şi aprinse o noua ţigara. Nicidecum ca sa glumesc,
repeta el şi-şi strînse buzele.
- Atunci de ce? De ce? întrebară cîteva voci înfiorate de presimţiri. fc
îngrozitor! striga una dintre ele, la care domnul Albin dădu din cap.
- Vad ca începeţi sa înţelegeţi, zise el. De fapt, cu acest scop îl Păstrez,
continua el încetişor după ce, cu toata pneumonia sa îecenta,
»ase în piept o mare cantitate de fum pe care o zvîrli brusc afara. îl ţin sa-l am
la îndemîna in ziua în care voi găsi ca circul asta de-aici devine
ln
cale-afara de plictisitor şi cînd xoi avea cinstea sa va salut. Chestiunea este
destul de simpla... Am studiat-o îndeaproape şi sînt
Xat
asupra celui mai bun mijloc de-a sfîrşi. (La cuvîntul „sfîrşi" se auzi
n
l'pat.) Sa lăsam inima deoparte... Nu rm-ar fi prea uşor sa nimeresc
92
THOMAS MANN
drept în ea... De aceea prefer sa distrug conştiinţa chiar în miezul ei
introducînd un mic şi drăgălaş corp străin în acest organ atît de intere, sânt... Şi
domnul Albin îşi îndrepta degetul arătător către craniul blond cu parul tuns scurt.
Aici trebuie sa-l pun — şi domnul Albin scoase iarăşi din buzunar revolverul
nichelat, iar cu ţeava îşi atinse tîmpla — aici, deasupra arterei... Chiar şi fara
oglinda, este o treaba sigura...
Atunci răsunară pe diferite tonuri proteste rugătoare, printre care se amesteca
chiar şi un puternic hohot de plîns.
— Domnule Albin. domnule Albin, luaţi revolverul de la tîmpla, nu suportam
aşa ceva! Domnule Albin, sînteţi tînar, o sa vă vindecaţi, o sa va întoarceţi în lume
şi o să va bucuraţi de o mare popularitate, pe cuvîntul meu de cinste. Dar
puneţi-va pardesiul, întindeţi-vâ, învehţi-va şi urmaţi tratamentul. Nu mai goniţi
masorul cînd vine sa va fricţioneze cu alcool. Lăsaţi fumatul, domnule Albin,
auziţi, va rugam s-o faceţi de dragul vieţii dumneavoastră, al tinerei şi preţioasei
dumneavoastră vieţi!
însă domnul Albin ramase neînduplecat.
— Nu, nu, zise el, lasaţi-ma, e mai bine aşa, va mulţumesc. N-am refuzat
niciodată nimic unei femei, dar înţelegeţi-ma ca zadarnic încerci sa opreşti roata
destinului. Sînt aici de trei ani... m-am saturat şi la mine nu se mai prinde —
aşadar, puteţi sa mi-o luaţi în nume de rau? Nu am leac, doamnele mele —
priviţi-ma, aşa cum stau aici, nu am leac - şi chiar consilierul aulic nu ascunde
evidenţa decît de forma şi pentru prestigiu. Prin urmare îngaduiţi-mi mica
libertate ce decurge din acest fapt. E ca la liceu, o dată ce se hotarîse ca o sa ramîi
repetent, nu te mai întreba nimeni de lecţii şi nu mai aveai nimic de făcut Sînt
copt, în sfîrşit, pentru aceasta fericita stare. Nu mai trebuie să mişc nici un deget,
nimic nu mai are importanţa, îmi baţ joc de toate. Doriţi ciocolata? Serviţi-vă! Nu,
nu ma sărăciţi, am grămezi de ciocolata în camera. Am acolo, sus, opt
bomboniere, cinci pachete marca Gala Peţer şi patru jumătăţi de kilogram de
ciocolata Lindt. Toate acestea mi le-au trimis in timpul pneumoniei doamnele din
sanatoriu...
De undeva, o voce de bas ceru sa se facă tăcere. Domnul Albin scoase un mic
hohot de rîs - un rîs ştrengăresc şi sacadat în acelaşi timp. în sala de odihna se făcu
imediat linişte, o linişte atît de adînca de parcă s-ar fi destrămat un vis, o vraja; şi
într-un chip ciudat cuvintele rostite continuara sa răsune în golul tăcerii. Hăns
Castorp ciuli urechea pînă cînd totul se stinse şi măcar că domnul Albin îi apărea
cam nerod. nu se putu stăpîni sa nu resimtă oarecare invidie. îl impresionase
puter-
MUNTELE VRĂJIT
93
ic mai ales exemplul luat din viaţa de şcoala, deoarece el însuşi rămăsese
repetent într-a şasea, şi-şi amintea destul de bine de acea nepasaie puţin cam
umilitoare, însă caraghioasa şi plăcuta, de care aproape ca se bucurase cînd în
ultimul trimestru părăsise cursa, putînd sa rida „de toată tărăşenia". Dar acum
gîndurile îi erau tulburi şi risipite şi-i era greu sa le precizeze. I se părea, mai ales,
ca onoarea este o treaba care prezintă avantaje considerabile, dar ca nici îuşinea
nu are mai puţine, ba chiar că avantajele acesteia din urma sînt aproape nelimitate.
Şi în vreme ce, cu titlu de experienţa, încercă sa-şi închipuie starea sufleteasca a.
domnului Albin şi sa-şi imagineze ce putea să semnifice a fi eliberat definitiv de
jugul onoarei şi a te bucura veşnic de foloasele de nepătruns ale ruşinii, un
sentiment de o voluptate sălbatica îl înspaimînta şi-i accelera bătăile inimii vreme
de cîteva clipe.
Satan face propuneri dezonorante
Mai tîrziu îşi pierdu cunoştinţa. După ceasul sau era trei şi jumătate cînd îl
trezi o convorbire ce se desfăşura în spatele peretelui de sticla din stînga: doctorul
Krokowski, care la ora aceasta făcea vizita fara consilierul aulic, discuta în ruseşte
cu perechea prost crescută; se interesa, pare-se, de starea sănătăţii soţului şi cerea
sa i se arate foaia de temperatura. După aceea îşi continua drumul, însă nu de-a
lungul balconului ci, ocolindu-l pe acela al lui Hans Castorp, se întoarse prin
coridor şi intra în camera lui Joachim. Fara un motiv aparent, Hans Castorp găsi
puţin cam umilitor faptul ca putea fi evitat şi neglijat în felul acesta, deşi n-ar fi
dorit sa ramîna între patru ochi cu doctorul Krokowski. Era, fara îndoiala, sănătos
şi nu i se acorda nici o atenţie căci aici, la aceşti oameni, e de la sine înţeles ca cine
are cinstea sa fie sănătos nu prezintă nici un interes şi deci nu e consultat, dar acest
lucru îl enerva pe tînarul Castorp.
Doctorul Krokowski zăbovi doua sau trei minute la Joachim, după care porni
în continuare de-a lungul balconului, iar Hans Castorp îl auzi Pe varul sau spunînd
ca e vremea sa se scoale şi sa se pregătească pentru gustarea de dupa-amiaza.
~ E în regula, spuse el şi se sculă.
94
THOMAS MANN
Avea însă ameţeli din pricina ca stătuse întins atîta timp, iar somnolenţa
neplăcuta îi înfierbîntase din nou obrajii, cu toate ca pe de alta parte îi era cam frig
— poate din cauza ca nu se învelise destul de bine.
Se spală pe ochi şi pe mîini, îşi aranja parul şi hainele şi se întîlni cu Joachim
pe coridor.
— L-ai auzit pe acest domn Albin? întreba el în vreme ce coborau împreuna
scara.
— Fireşte, răspunse Joachim. Individul acesta ar trebui pus la punct. Ne
tulbura toata odihna de dupa-amiaza cu flecăreala )ui şi felul în care enervează
doamnele nu poate avea alt rezultat decît sa le întîrzie însănătoşirea cu cîteva
saptamîni. E o grava indisciplina. Dar oare va voi cineva sa facă pe denunţătorul?
Şi apoi, ce-i drept, asemenea discursuri sînt foarte binevenite ca divertisment.
— Crezi ca-i posibil, întreba Hans Castorp, ca el sa ia în serios chestia aia cu
„treaba este sigura", cum s-a exprimat, şi sa se împuşte?
— Desigur, răspunse Joachim, nu-i deloc imposibil. Asemenea lucruri se
întîmpla aici, sus. Acolo, pe versantul celalalt, în pădure, cu doua luni înainte de
sosirea mea s-a spînzurat un student care era aici de multa vreme. In primele zile
după venirea mea s-a vorbit mult despre aceasta întîmplare.
Hans Castorp casca nervos.
— Da, nu ma simt prea bine Ia voi, îl lămuri el, şi n-aş putea sa-ţi spun de ce.
Este foarte posibil sa nu mai pot ramîne şi sa fiu silit sa plec — mi-ai lua-o în
nume de rau?
— Sa pleci? Ce te-a apucat? striga Joachim. E o prostie. Abia ai sosit. Cum
poţi sa-ţi dai seama chiar din prima zi?
— Dumnezeule, e tot prima zi? Nu pot scapă de impresia ca sînt de multa
vreme, de foarte multa vreme la voi aici. sus.
— Sa nu începi iarăşi sa ma ameţeşti cu meditaţiile tale asupra timpului!
exclama Joachim. M-ai zăpăcit destul azi-dimineaţa.
— Nu, fii liniştit, am uitat totul, îi replica Hans Castorp. Am uitat tot în ceea
ce priveşte complexul. A trecut şi, de altfel, pentru moment, nici nu mi-e capul
prea limpede... Prin urmare, acum vom lua ceaiul.
— Da, şi pe urma ne reîntoarcem la banca de azi-dimineaţa.
— Fie. Dar sper ca n-o sa mai dam peste Settembrini. Mi-e peste putinţa sa
mai iau parte azi la o discuţie spirituala şi cred ca-i mai bine sa ţi-o spun de pe
acum.
MUNTELE VRĂJIT
95
în sufragerie se ofereau toate băuturile prevăzute pentru ora aceasta. \liss
Robinson bea din nou ceai roşu de măceşe, în timp ce nepoţica jnînca iaurt cu
lingura. Pe deasupra, mai era lapte, ceai, cafea, ciocolata, ba pîna şi supa
concentrata de carne, iar toţi pacienţii care, după masa copioasa de la prînz,
petrecuseră doua ore culcaţi, erau ocupaţi acum sa întindă cu sîrguinţa unt pe felii
mari de cozonac cu stafide.
Hans Castorp ceruse ceai în care muia biscuiţi. Gusta şi puţina marmelada. Se
uită atent la cozonacul cu stafide, dar se cutremura în adevăr la gîndul ca ar putea
mînca. Se găsea din nou, pentru a patra oara, la locul lui, sub bolta împodobita cu
motive simple, în sala cu şapte mese. Puţin mai tîrziu, aproape de ora şapte, se afla
pentru a cincea oară, de data aceasta pentru cina. în intervalul scurt şi neînsemnat
făcură o plimbare pe versantul povîrnit al muntelui, pînă în apropierea unui mic
pîrîu — drumul fiind acum plin de numeroşi pacienţi, astfel încît cei doi veri
trebuira să salute adesea — după care urmă o noua cură de odihna, pe balcon, care
abia daca dura o ora şi jumătate, o cura făcuta în graba şi parca lipsita de
însemnătate. în tot acest timp, Hans Castorp fu scuturat de frisoane violente.
Pentru cina îşi schimba hainele cu conştiinciozitate şi mînca între Miss
Robinson şi profesoara, supă de zarzavat, friptura la tava şi la grătar, doua bucăţi
dintr-un tort în care erau de toate: pricomigdale, cremă de unt, ciocolată, gem,
crema de migdale, iar la urmă o bucata de brînza minunată cu pîine de secara.
Ceru iarăşi o sticla de bere de Kulmbach. Dar după ce bău o jumătate de pahar
mare, îşi dădu seama că ar face bine să se întindă în pat. Capul îi vîjîia. pleoapele
îi erau ca de plumb, inima îi bătea ca o mica tobă, iar spre marele lui chin nu putea
să scape de impresia ca drăgălaşa Marusia — care se aplecase asupra farfuriei
şi-şi ascundea faţa îndărătul mîinii împodobite cu micul rubin — rîdea de ei, cu
toate ca făcea nenumărate eforturi sa nu-i dea nici un pnlej. Ca de foarte departe o
auzi pe doamna Stohr povestind sau facînd nişte afirmaţii atît de absurde, încît se
întreba din ce în ce mai tulburat dacă încă mai auzea bine sau daca, din întîmplare,
vorbele doamnei Mohr nu se prefăceau în capul sau în absurdităţi. Preciza ca ştie
sa pre-Pare douăzeci şi opt de feluri diferite de sosuri de peşte - avea curajul s"°
mărturisească, măcar că soţul ei o sfătuise să nu vorbească despre ast a. „Nu
pomeni despre asta, îi spusese. Nu te vor crede, şi chiar daca te VOr crede, nu vor
face decît sa rida!" Şi totuşi ea ţinea sa spună azi, mcă ° data, că ştie sa prepare
douăzeci şi opt de feluri de sos de peşte. A i se păru înspaimîntător bietului Hans
Castorp; se îngrozi, îşi duse
I.
96
THOMAS MANN
mina la frunte şi uita sa mestece şi să înghită un dumicat de pîine d e secara cu
Chester pe care-l avea în gura. Sculîndu-se de la masa încă îi mai avea în gura.
Ieşiră pe uşa de sticla din stînga, pe uşa fatala care era veşnic izbita şi dădea în
holul din faţa. Aproape toţi pacienţii o luară în aceasta direcţie deoarece se părea
ca, la ora aceea, după cina, în hol si î n saloanele alăturate avea loc un fel de
reuniune. Majoritatea pacienţilor stătea în picioare, discutînd în grupuri mici. La
doua mese pliante se juca: domino la una, bridge la cealaltă, unde jucau îndeosebi
tinerii, printre care domnul Albin ş.i Hermine Kleefekl. Ca distracţie, printre
altele, mai erau cîteva aparate optice: un stereoscop prin lentilele căruia se vedeau
unele fotografii aflate în interiorul lui, de exemplu, un gondolier veneţian anemic,
într-o poziţie teapana; apoi mai era un caleidoscop în forma de luneta, de al cărui
ocular îţi lipeai ochiul pentru ca, învîrtind uşor o rotiţa dinţata, sa pui în mişcare o
întreaga fantasmagorie multicolora de stele şi de arabescuri; în sfîrşit, se mai
găsea şi o toba ce se învîrtea şi în care se introducea un film de cinematograf, după
care prin orificiul din faţa puteai vedea un morar încaierat cu un coşar, un
învăţător aplicînd o corecţie unui şcolar, salturile pe sîrma ale unui acrobat şi o
pereche de ţărani într-un dans tirolez. Hans Castorp, cu munile Teci pe genunchi,
privi cîtva timp în fiecare dintre aceste aparate, înţîrzie puţin şi lînga masa de
bridge unde incurabilul domn Albin, cu buzele dispreţuitoare mînuia cărţile cu
gesturi neglijente de om de lume. într-un colţ al camerei stătea doctorul
Krokowski angajat într-o discuţie prieteneasca şi vioaie cu un grup de doamne,
printre care se aflau doamna Stbhr, doamna Iltis şi domnişoara Levi, ascultîndu-l.
Obişnuiţii de la masa ruşilor bine, formînd o gaşca intima, se retrasesera în
salonaşul apropiat, care nu era despărţit de sala de jocuri decît prin draperii. în
afara de doamna Chauchat mai erau: un bărbat tînar, cu barbişon blond, înfăţişare
nepasatoare, pieptul căzut şi ochii exoftalmici; o tînara foarte bruna, de un tip
original şi hazliu, cu cercei de aur şi parul lînos; în plus, mai era şi doctorul
Blumenkohl care se alăturase grupului, precum ş> doi tineri cu umerii căzuţi.
Doamna Chauchat purta o rochie albastra cu guler de dantela alba. Forma centrul
cercului, aşezata pe canapea, îndărătul unei mese rotunde, situate în fundul
camerei mici, cu faţa întoarsa către salonul de jocuri. Hans Castorp se uita nu fara
dispreţ la aceasta femeie prost crescută şi gmdi în sinea lui: „îmi aminteşte ceva.
dar n-aş putea sa spun ce anume..." Un lungan de vreo treizeci de ani, a' cărui par
începuse a se rari, cînta de trei or la micul piin de culoare
MUNTELE VRĂJIT
97
bruna marşul nupţial din Visul unei nopţi de vară, apoi, raspunzînd la
„jjjţjjntea cîtorva doamne, începu sa cînte pentru a patra oara aceeaşi bucata, nu
însă fârâ a le privi în ochi pe fiecare, adînc şi tăcut.
_ Este îngăduit sa ştiu cum va simţiţi cu sănătatea, domnule inginer? îl întreba
Settembrmi care, cu mîinile în buzunare, se plimba indiferent printre pacienţi; se
apropiase acum de Haas Castorp...
Avea aceeaşi haina cenuşie, făcuta dintr-un fel de stofa flauşata şi aceiaşi
pantaloni cadrilaţi de culoare deschisa. Surise cînd se adresa lui Hans Castorp, iar
acesta simţi din nou că se dezmeticeşte la vederea buzelor ce se unduiau cu o
fineţe batjocoritoare sub linia curba a mustăţii negre. De altfel, se uita la italian cu
un aer destul de nating, cu gura căzuta şi ochii congestionaţi.
- Ah! dumneavoastia sînteţi, zise el. Domnul din timpul plimbării de
azi-dimineaţă, de lingă banca, de colo sus. pe care l-am... aproape de pîrîu... V-am
recunoscut, fireşte, imediat. Va rog sa ma credeţi, continua el, deşi îşi dădea foarte
bine seama ca n-ar trebui sa i-o spună, ca la prima vedere v-am luat drept un
flaşnetar. A fost fara îndoiala curata prostie din partea mea, adaugă vazînd ca
Settembrini îi arunca o privire rece şi pătrunzătoare, adică o idioţenie fara
seamăn! De altfel încă n-am înţeles cum a fost cu putinţa...
- Nu va neliniştiţi, n-are nici o importanţa, îi replica Settembrini după ce,
vreme de o clipa, mai arunca asupra tînărului o privire iscoditoare. Şi cum v-aţi
petrecut ziua — prima zi a şederii dumneavoastră în acest loc de divertisment?
- Mulţumesc, bine. Strict regulamentar, răspunse Hans Castorp. Mai ales în
„poziţie orizontala", cum va place dumneavoastră sa va exprimaţi.
Settembrini rîse.
- Este posibil sa ma fi exprimat astfel, cu vreun prilej oarecare, zise el. Ei bine,
aţi găsit amuzant acest fel de viaţa?
- Amuzant şi plictisitor, cum doriţi, răspunse Hans Castorp. Cîte-odata e greu
sa faci deosebirea. Nu m-am plictisit, deocamdată — de alt-
'< ^ci sus, la dumneavoastră, domneşte o prea mare animaţie. Auzi şi vezi
atîtea lucruri noi şi ciudate. Şi cu toate acestea, pe de alta parte, am impresia că nu
ma aflu aici numai de o zi, ci de mai mult timp, întocmai
a
Şi cum aş fi devenit mai în vîrsta şi mai înţelept, da, am aceasta impresie.
~ Mai înţelept? zise Settembrini încruntîndu-şi sprîncenele. îmi îngă-
duiţi o
întrebare? Ce vîrsta aveţi de fapt?
98
THOMAS MANN
lata însă ca, deodată, Castorp nu-şi mai aducea aminte! Nu mai ştia ce vîrsta
are, cu toate sforţările nerăbdătoare şi deznădăjduite ce le făcea ca să şi-o
amintească. Pentru a cîştiga timp, ceru sa i se repete întrebarea apoi spuse:
— Eu... ce vîrsta? Fireşte, am douăzeci şi patru de ani. In curînd voi împlini
douăzeci şi patru de ani. Insa, iertaţi-mă, sînt obosit! zise el. Şi „obosit" nu este
cuvîntul care exprima exact starea mea. Cunoaşteţi senzaţia ce-o ai cînd visezi şi
cînd ştii că visezi şi ai vrea să te trezeşti şi nu poţi? Este exact ceea ce simt eu.
Cred că am temperatura, fara îndoiala ca am, altfel n-aş putea cîtuşi de puţin să-mi
explic starea mea de acum. Ma veţi crede ca picioarele mi-s reci pînâ Ia genunchi?
Este un fel de-a spune, căci, fireşte, genunchii nu mai sînt picioarele - dar
iertaţi-ma, capul îmi vîjîie îngrozitor, ceea ce, la urma urmei, nu-i surprinzător,
cînd chiar dis-de-dimineaţa ţi s-a şuierat cu... cu pneumo-toraxul, iar pe urma ai
ascultat discursurile acestui domn Albin şi pe deasupra stînd în poziţie orizontală.
închipuiţi-vă, am mereu impresia că nu mâ mai pot încrede în cele cinci simţuri
ale mele şi trebuie să mărturisesc că acest fapt ma stinghereşte mult mai mult decît
fierbinţeala din obraji şi picioarele reci. Spuneţi-mi sincer: credeţi că este cu
putinţă ca doamna Stohr să ştie să prepare douăzeci şi opt de sosuri de peşte? Nu
mâ gîndesc la faptul dacă este în adevăr capabilă să le pregătească - lucrul acesta
mi se pare exclus - ci numai dacă a afirmat, în adevăr, acest lucru, adineauri, la
masă, sau dacă doar mi-am închipuit ca am auzit-o?
Settembrini continuă să-l privească. Nu părea sâ-l asculte. Din nou ochii lui
„priveau fix în sine", ramînînd încremeniţi şi orbi şi, ca şi în acea dimineaţă, rosti
de trei ori „aşa, aşa, aşa", şi „uite, uite uite" — ironic gînditor, accentuînd puternic
pe ş.
— Douăzeci şi patru aţi spus? întreba apoi.
— Nu, douăzeci şi opt! spuse Hans Castorp. Douăzeci şi opt de sosuri de
peşte! Nu sosuri în general, ci numai sosuri de peşte, asta e enormitatea.
— Domnule inginer! făcu Settembrini supărat şi mustrător. Veniţi-vâ în fire şi
lasaţi-mă în pace cu absurdităţile dumneavoastră. Nu ştiu nimic despre asemenea
lucruri şi nu vreau să ştiu nimic. Aţi spus ca aveţi douăzeci şi patru de ani? Hm...
îngaduiţi-mi încă o întrebare sau o umilă propunere, dacă vreţi sâ-i spuneţi aşa.
Cum şederea aici nu pare sa va priasca şi cum nu va simţiţi bine la noi — nici din
punct de vedere fizic Şi nici moral, afara doar de cazul că aparenţele sînt
înşelătoare — ce-ar fi sâ
MUNTELE VRĂJIT
99
nunţaţi de-a mai îmbatrîni aici, adică, pe scurt, daca v-aţi face bagajul hiar în
seara asta, iar mîine dimineaţa aţi şterge-o cu expresul prevăzut în mersul
trenurilor?
- Credeţi că trebuie să plec? întreba Hans Castorp. Cînd de-abia am sosit? Dar
nu, cum aş putea să-mi dau seama chiar din prima zi?
Rostind aceste cuvinte aruncă, din intîmplare, o privire spre încăperea de
alături şi o văzu din faţa pe doamna Chauchat cea cu ochii înguşti şi pomeţii laţi.
Unde, gîndi el, unde, de ce şi de cine-mi aminteşte, dintre toţi cîţi i-am cunoscut?
Dar, în ciuda tuturor eforturilor, capul său obosit nu ştiu şă răspundă acestei
întrebări.
- Fireşte, nu mi-e prea uşor să mă aclimatizez aici sus, la dumneavoastră,
continuă el, şi este de presupus ca dacă pentru atîta lucru aş da bir cu fugiţii, adică
pur şi simplu fiindcă vreo cîteva zile ip-am simţit puţin tulburat şi mi-a fost cam
cald, mi se pare că ar trebui sâ-mi fie ruşine, da, şi ca ar trebui să mă socotesc laş,
şi apoi ar fi împotriva oricărei raţiuni, cred că veţi recunoaşte şi dumneavoastră...
Vorbea pentru prima dată cu oarecare entuziasm, cu gesturi care agitau umerii
şi părea că vrea sa-l determine pe italian să-şi retragă propunerea în mod hotărît.
- Mă înclin în faţa raţiunii, răspunse Settembrini. Mă plec de asemenea în faţa
curajului. Ceea ce spuneţi este logic şi ar fi foarte greu să-i opui un argument
hotârîtor. De altfel am văzut, în adevăr, cîteva cazuri frumoase de aclimatizare.
De pilda, cel de anul trecut, al domnişoarei Kneifer, Ottilie Kneifer, dintr-o
familie foarte buna, fiica unui înalt demnitar. A stat aici cel puţin un an şi jumătate
şi se obişnuise atît de bine încît, în clipa cînd se însănătoşi complet - căci, se
întîmplă uneori să te vindeci aici, sus — nu mai voi să plece cu nici un preţ. II ruga
din tot sufletul pe consilierul aulic s-o mai ţină; nu putea şi nici nu dorea să se
întoarcă la ai săi; aici se simţea fericită, ca acasă; dar cum cererile erau foarte mari
şi aveau nevoie de camera, rugăminţile ei au fost zadar-nice şi cei în drept au
stăruit în hotarîrea de-a o invita să plece, fiind sănătoasă. Atunci Ottilie făcu
temperatura, adică reuşi singura să şi-o urce destul de serios, însă o dădură de gol
schimbîndu-i termometrul cu 0 »soră mută" — dar dumneavoastră încă nu aveţi de
unde şti ce este asta, de fapt nu-i decît un termometru negradat pe care medicul îl
con-r°leazâ personal, masurînd coloana de mercur şi notînd chiar el tempe-
r
atura. Ottilie, domnul meu, avea 36,9. Aşadar, Ottilie nu avea tempe-tură.
Atunci se scalda în lac — şi precizez că era la începutul lui mai, a nopţile erau
foarte reci, lacul nu era chiar îngheţat, ca să fim precişi,
100
THOMAS MANN
nu erau decît cîteva grade deasupra lui zero. Stătu destul în apa ca sa se
îmbolnăvească - şi rezultatul? Era şi continua sa ramîna sănătoasa Pleca
deznădăjduita şi nepasatoare la vorbele de mîngîiere, la vorbele părinţilor. „Ce-o
sa se întîmple acolo, devale? repeta ea mereu. Aici mi-e casa!" Nu mai ştiu ce s-a
întîmplat cu ea... Dar, dragul meu inginer, ma înşel eu sau dumneavoastră nu ma
mai ascultaţi? Daca aparenţele nu ma înşala, abia va mai ţineţi pe picioare.
Domnule locotenent, făcu el către Joachim care tocmai se apropia; luaţi-l pe varul
dumneavoastră! Duceţi-l sa se culce! Zadarnic îşi da curaj cu mintea, căci în seara
asta nu-l mai ţm picioarele.
— Ba deloc, întrucît am înţeles totul! exclama Hans Castorp. Prin urmare,
„sora muta" este un termometru negradat — aşadar, vedeţi ca am priceput foarte
bine!
Cu toate acestea, se sui cu Joachim în ascensor, împreuna cu alţi pacienţi —
reuniunea luase sf îrşit în ziua aceea şi toţi se risipiră, ocupînd balcoanele şi sălile
de odihna pentru cura de seara. Hans Castorp îl însoţi pe Joachim pîna în camera.
Sub paşii sai, pardoseala coridorului, acoperita cu un covor din fire de cocos,
parca se legăna în valuri, dar asta nu-l stingherea prea tare. Se aşeza în fotoliul
mare, înflorat, al lui Joachim — unul asemănător se afla şi în camera lui — şi
aprinse o Mana Mancini. I se păru ca are un gust de clei, de cărbune şi de multe
altele, adica toate gusturile în afara celui pe care trebuia sa-l aiba. Totuşi continua
sa fumeze, urmarindu-l pe Joachim cum se pregăteşte pentru cura de odihna, cum
îşi pune vesta şi pe deasupra un palton vechi pentru ca apoi, luînd lampa mica de
pe măsuţa de noapte şi gramatica rusa, sa iasă pe balcon unde puse lampa în priza
şi, întins pe şezlong, cu termometrul în gura, începu sa se înfăşoare cu o
dexteritate uimitoare în cele doua paturi de par de cămila întinse pe scaun. Hans
Castorp îl privi cu o sincera admiraţie cum făcea aceste mişcări cu deosebita
îndemînare. Joachim începu prin a se înveli cu paturile una după alta, întîi spre
stînga, apoi pe toata lungimea trupului pîna sub umăr, apoi spre dreapta, în aşa fel
încît sfîrşi prin a face un pachet perfect proporţionat şi neted, din care nu ieşeau
decît capul, umerii şi braţele.
— Ai ajuns la o mare dexteritate, zise Hans Castorp.
— E o chestie de exerciţiu, răspunse Joachim care în timp ce vorbea ţinea
strîns termometrul între dinţi. O sa înveţi şi tu la rîndul tau. Mîme trebuie neapărat
sa procuram cîteva paturi pentru tine. O sa le găseşti tu întrebuinţare şi cî nd vei
pleca devale. însă aici, la noi, sint absolut necesare, mai ales ca nu ai nici măcar un
sac îmblănit.
MUNTELE VRĂJIT
101
_ Dar nu am deloc intenţia sa ma culc noaptea pe balcon, declara ti ans Castorp.
Aşa ceva n-o sa fac niciodată şi prefer sa ţi-o spun de pe acurn. Mi s-ar părea din
cale-afara de ridicol. Totul are o limita. Şi în definitiv trebuie oricum sa dovedesc
într-un fel sau altul ca aici, Ia voi, nu sînt decît în vizita. Mai ramîn puţin cu tine
pîna-mi fumez ţigara. Are un guSt groaznic, dar eu ştiu ca e buna şi ca pentru ziua
de azi trebuie sa ma mulţumesc cu atît. în curînd o sa fie ora noua — totuşi încă
nu-i nouă. Dar cînd va fi nouă şi jumătate, putem socoti ca e ora potrivita cînd ne
va fi îngăduit, fara a exagera, sa ne vîrîm în pat.
Simţi un fior — unul singur, apoi mai multe, unul după altul, destul de dese.
Hans Castorp saii în picioare şi se lepezi la termometrul de perete, ca şi cum ar fi
vrut sa-l prindă în flagrant delict. Potrivit lui Reaumur. în cameră ei au noua grade
Puse mîna pe radiatoare şi constata ca sînt moarte, reci. Şopti cîteva cuvinte
neînţelese care totuşi voiau sa spună ca, deşi se aflau în luna august, era oricum
ruşinos sa nu se dea căldura, căci ceea ce avea importanţa nu era luna arătata de
calendar, ci temperatura atmosferei, şi numai astfel se explica de ce se simţea
rebegit ca un cîine. Faţa însă îi ardea. Se aşeză din nou în fotoliu, dar iar se ridica
şi ceru în şoapta îngăduinţa sa ia pătura de pe patul lui Joachim apoi,
reaşezîndu-se, şi-o întinse pe picioare pîna la jumătatea trupului. Ramase astfel,
mînios şi zgribulit, dîndu-şi osteneala sa fumeze ţigara care avea un gust atît de
scîrbos. Simţi cum îl cuprinde puternic sentimentul unei stări nenorocite; în viaţa
lui nu se simţise mai rau decît acum. „E jalnic!" îşi şopti. Dar în acelaşi timp îl
învălui pe neaşteptate un sentiment de o ciudata bucurie exuberanta şi de speranţa,
iar după ce-l simţi din plin nu mai ramase acolo, întins în fotoliu, decît pentru a
aştepta ca starea aceasta minunata sa-l mai cupnnda o data. Dar nu mai reveni;
dăinuia numai propria lui jale. Sfîrşi deci prin a se scula, arunca pe Pat pătura lui
Joachim şi. cu gura strîmbata, murmura cîteva fraze în genul «Noapte buna!", „Sa
nu cumva sa mori de frig!" şi „Sa vii sa ma iei la ttucul dejun", apoi,
împleticindu-se, ieşi pe coridor şi intra în camera lui.
In timp ce se dezbracă începu sa fredoneze ca pentru sine, dar nu de fericire.
Maşinal şi fara sa-şi dea prea bine seama, se achita de micile treburi şi îndatoriri
de om civilizat pentru toaleta de noapte, turna în Pahar apă roşie pentru gura din
flaconul trusei de călătorie, făcu gargara ara să stîrneasca vreun zgomot, se spală
pe mîini cu săpunul lui moale Şl de buna calitate, parfumat cu violete, şi-şi puse
cămaşa lunga de batist Pe buzunarul căreia erau brodate iniţialele HC. Apoi se
culca şi stinse
102
THOMAS MANN
lumina, lasînd sa-i cada capul înfierbîntat şi tulburat pe perna pe care murise
americanca.
Se întinsese cu certitudinea ca se va cufunda imediat în somn, dar îşj dădu
seama ca se înşelase, iar pleoapele pe care pîna mai adineauri se luptase sa le ţină
deschise, acum refuzau categoric sa stea închise, dimpotrivă, se deschideau
tresărind neliniştite de îndată ce le închidea. „Nu-i încă ora mea obişnuita de
somn", îşi spuse; şi apoi fără îndoiala ca stătuse prea mult culcat peste zi. în plus,
cineva bătea undeva un covor -ceea ce de fapt nici nu se întîmpla în realitate; de
altfel, pe urma îşi dădu seama ca inima sa era cea care îşi făcea auzite bătăile, în
afara lui, de parca ar fi fost în aer liber, exact ca şi cum s-ar fi bătut un covor cu un
bătător de trestie împletită.
în camera încă nu era complet întuneric; prin uşa deschisa a balconului
pătrundea de afara lumina lampiţei de pe balconul lui Joachim ca şi cea de la
perechea care stătea la masa ruşilor de rînd. Şi în vreme ce, clipind repede, Hans
Castorp stătea culcat pe spate, o impresie ţîşni brusc punînd stapînire pe el, o
impresie unica faţa de toate celelalte de peste zi, o observaţie pe care o făcuse şi pe
care — de spaima şi din delicateţe — se străduise s-o uite imediat. Era expresia pe
care o avusese chipul lui Joachim cînd venise vorba despre Marusia şi despre
însuşirile ei fizice — despre acel straniu şi dureros rictus a] gurii, cît şi despre
acea paloare care-i pata obrajii bronzaţi. Hans Castorp înţelegea şi ghicea ce
înseamnă asta, înţelegea şi ghicea într-un fel atît de nou, de adînc şi intim, încît
bătătorul de covoare îşi mari iuţeala acolo, afara, şi aproape ca acoperi sunetele
concertului de seara ce se auzea dinspre Platz — căci se dădea iarăşi un concert în
acel hotel, acolo, în vale; o arie de opereta în ritmuri regulate şi de un stil demodat
venea prin noapte pîna la el, iar Hans Castorp o fluieră încet (căci se poate foarte
bine fluiera încet) în timp ce bătea măsura cu picioarele reci, sub plapuma de
fulgi.
Fireşte, nu acesta era mijlocul cel mai bun de-a adormi şi, de altfel, Hans
Castorp nu mai avea nici un chef sa doarmă. De cînd înţelesese într-un mod pentru
el atît de nou şi de copleşitor de ce Joachim se schimbase la faţa, lumea i se părea
alta, şi acel sentiment de fericire revărsata şi de speranţa îl cuprinse iarăşi pînă în
cea mai adînca intimitate. De altfel, mai aştepta ceva, fara sa se întrebe ce anume.
Dar cînd auzi ca vecinii din dreapta şi din ştînga isprăviseră cura şi intrau în
camere pentru a înlocui poziţia orizontala de afara cu aceeaşi poziţie înăuntru, îşi
mărturisi convingerea ca perechea sălbatica se va culca în tăcere. „Pot să adorm
fara grija, gîndi el. Sînt convins ca în seara asta
MUNTELE VRĂJIT
103
vor sta liniştiţi!" Dar nu se întîmpla aşa şi, la drept vorbind, nici Hans Castorp
n-o crezuse cu toata sinceritatea, da, deoarece, ca sa spunem devărul întreg, el
personal nu întrevazuse nici o clipa măcar ca vor niitea să stea în linişte. Cu toate
acestea, pironit de cele ce auzea, nu-şi mai stâpîni uluirea muta. „Nemaipomenit!"
exclama el fara glas. „Asta-i formidabil! Cine-ar fi crezut una ca asta!" Şi, între
timp, buzele lui, fluierînd încet, acompaniau refrenul operetei care răsuna
stăruitor pin a
la el.
Mai tîrziu veni şi somnul. însă o data cu el sosiră şi nălucirile schimonosite ale
visului, mult mai schimonosite decît noaptea trecuta, facîndu-l mereu sa tresară
sau sa urmărească o idee confuza. Visa ca-l vede pe consilierul aulic Behrens cu
genunchii răsuciţi şi braţele bălăbănindu-i-se, plimbîndu-se pe aleile parcului,
potrivindu-şi paşii lungi şi obosiţi după o muzica îndepărtata de marş. Cînd se opri
în faţa lui Hans Castorp, consilierul aulic avea nişte ochelari cu lentile groase,
rotunde şi bolborosea vorbe farâ nici un sens. „Civil, fireşte" spuse şi fără sa-i
ceara voie apucă între degetul arătător şi cel mijlociu al mîinii sale enorme
pleoapa lui Hans Castorp „Un civil cinstit, mi-am dat seama imediat. Dar nu fara
talent, nu chiar lipsit de talent pentru arderi radicale! N-o să fie zgîrcit cu anii, cu
veselii sai anişori de serviciu la noi, aici. Ei, şi acum, hop, domnilor, sa mergem la
petrecere!" exclamă el şi, vîrîndu-şi degeţele arătătoare în gură, fluieră atîţ de
ciudat de armonios, încît din locuri diferite şi în mărimi miniaturale sosiră prin aer
profesoara şi miss Robinson, care se cocoţară pe umerii lui, pe dreptul şi pe
stîngul, adică aşa cum stăteau în sufragerie la dreapta şi la stînga lui Hans Castorp.
Aşa pleca de-acolo. ţopăind, consilierul aulic, Ştergîndu-şi ochii cu un şervet
trecut pe sub ochelari, şi nu se putea desluşi daca ceea ce ştergea era năduşealâ sau
erau lacrimi.
Apoi celui ce visa i se păru ca se afla în curtea liceului unde atîţia ani îşi
petrecuse recreaţiile între orele de clasa şi ca tocmai împrumuta un creion de la
doamna Chauchat, care se afla de asemenea acolo. Ea îi uadu un creion roşu,
întrebuinţat pe jumătate, cu o apărătoare de argint, Şi-l sfătui cu o voce plăcut
răguşită pe Hans Castorp sa i-l restituie negreşit la sfîrşitul lecţiei, iar cînd îl privi
cu ochii ei înguşti, de un albastru bâtînd în verde-cenuşiu, deasupra pomeţilor
proeminenţi, el se smulse cu violenţă din vis, căci acum reuşise sa identifice acel
ce şi acel c>ne pe care ea i le amintea cu stăruinţa, se smulse din vis deoarece voia
Sa
le reţină. Puse iute în siguranţa, pentru a doua zi, aceasta certitudine, aeoarece
simţea ca somnul şi visul puneau din nou stapîmre pe el, apoi
104
THOMAS MANN
se văzu silit sa caute un adăpost împotriva doctorului Krokowski fiindcă îl
urmarea ca sa-i facă disecţia sufletului, fapt care îi insufla lui Hans Castorp o
spaima nebuna, o spaima într-adevar smintită. Fugea de doctor, împiedicat, prin
pereţii de sticla aflaţi de-a lungul balcoanelor sarea, riscîndu-şi viaţa, prin parc,
deznădăjduit, încerca sa se caţare chiar pe stîlpul cafeniu al pavilionului şi se trezi
asudat în clipa cînd prigonitorul îl apuca de un crac al pantalonului.
Dar abia se liniştise puţin, ca iarăşi adormi şi întîmplârile începură din nou sa
se desfăşoare. Se silea sa-l împingă cu umărul pe Settembrini care-i zîmbea - fin,
rece şi cu un aer batjocoritor, sub mustaţa lui neagra şi deasa, acolo unde mustaţa
se sălta într-un arc plăcut — şi tocmai din pricina acestui surîs Hans Castorp
suferea ca de-o nedreptate ce i se făcea. „Ma deranjaţi!" se auzi el rostind limpede.
„Caraţi-va! Nu sînteţi decît un flaşnetar şi ma deranjaţi!" Numai ca Settembrini nu
se lasă deloc şi Hans Castorp cumpăni ce-ar trebui sa facă, şi avu deodată
dezvăluirea extraordinara a ceea ce este, intrinsec, timpul: de fapt nu este altceva
decît o „sora mută", un termometru negradat pentru cei ce voiau sa trişeze — după
care se trezi cu intenţia hotarîta de-a comunica aceasta noutate, chiar a doua zi,
varului sau Joachim.
Noaptea trecu în mijlocul unor astfel de aventuri şi descoperiri, iar Hermine
Kleefeld, chiar şi ea, precum şi domnul Albin şi căpitanul Miklosich, care o ducea
în dinţi pe doamna Stohr, fiind străpuns cu o lance de procurorul Paravant, jucau
în aceste evenimente un rol confuz, între altele, Hans Castorp avu un vis care se
repeta exact sub aceeaşi forma de doua ori în acea noapte, ultima data spre
dimineaţa. Se afla în sala cu şapte mese cînd uşa cu geam se închise pocnind tare
şi doamna Chauchat intra îmbrăcata cu o jacheta de lîna albă, cu o mîna în
buzunar şi cu cealaltă la ceafa. Insa în loc sa se duca la masa ruşilor bine, aceasta
femeie prost crescută se îndrepta spre Hans Castorp şi fara sa rostească nici un
cuvînt îi dădu în tăcere mîna sa i-o sărute — dar nu faţa mîinii, ci palma, iar Hans
Castorp săruta palma acestei mîini neîngrijite, puţin cam late, cu degetele scurte şi
pielea roasa în jurul unghiilor şi din nou îl străbătu din cap pîna-n picioare acea
senzaţie de voluptate sălbatica pe care o simţise atunci cînd, ca o experienţa, se
eliberase de jugul onoarei şi se bucurase de foloasele nemărginite ale ruşinii —
acea senzaţie o avu iarăşi în vis, însă cu infinit mai multa intensitate.
IV
Tîrguieli necesare
- Spune, nu cumva s-a zis cu vara voastră? îl întreba Hans Castorp a treia zi,
ironic, pe varul sau.
Timpul se schimbase îngrozitor.
Ziua a doua, pe care oaspetele o petrecuse aici sus, fusese într-adevăr de o
splendoare estivala. Albastrul profund al cerului strălucea deasupra vîrf urilor în
forma de lance ale pinilor, pe cînd în fundul văii satul înfierbîntat de dogoare
scînteia sub o lumina cruda, iar sunetul de la tâlăngile vacilor — care se mişcau în
toate părţile pascînd pe povîrnişuri iarba mărunta şi calda a păşunilor — însufleţea
aerul c-o voioşie uşor melancolică. Chiar la micul dejun doamnele veniseră în
bluze vaporoase de in, unele cu mîneci ajurate, ceea ce nu le prindea la fel de bine
pe toate - de pilda, doamna Stohr nu era deloc avantajata, căci braţele îi erau
spongioase şi, pe scurt, transparenţa veşmintelor nu i se potrivea. De asemenea şi
domnii de la sanatoriu ţinuseră socoteala de vremea frumoasa, fiecare în felul lui,
alegîndu-şi îmbrăcămintea. Hainele de alpaca Şi de dril îşi făcuseră apariţia, iar
Joachim Ziemssen îşi pusese pantalonii uşori de flanela şi haina albastra care, în
ansamblu, dădeau staturii sale o prestanţa absolut militareasca. Cît despre
Settembrini trebuie spus că-şi manifestase de cîteva ori intenţia de a-şi schimba
costumul. "La naiba, cum arde soarele", spunea plimbîndu-se după hmch pe uli-
ţele satului în tovărăşia celor doi veri. „Cred ca va trebui să ma îmbrac mai
subţire." Dar cu toate că-şi cîntarise bine cuvintele, rămăsese tot cu "ama lui
flauşata cu revere late şi cu pantalonii cadrilaţi. — probabil ca oatâ garderoba sa
se compunea numai din aceste haine.
A treia zi însă. s-ar fi zis ca natura s-a schimbat, ca nnduiala fireasca a tost data
peste cap; Hans Castorp nu-şi credea ochilor. Era dupa-masa Şl se găseau de vreo
douăzeci de minute la cura de odihna, cînd soarele
106
THOMAS MANN
1
se ascunse iute şi nori urîţi şi întunecaţi se iviră deasupra crestelor dinspre
sud-vest, iar un vînt ciudat, rece, care te pătrundea pîna la oase, ca şi cum ar fi
venit din ţinuturi îngheţate şi necunoscute, mătura într-0 clipa valea, cobori
temperatura şi instaura o clima cu totul noua.
— Zăpada, se auzi vocea lui Joachim dindaratul peretelui de sticla.
— Ce înţelegi tu prin „zăpada"? întreba grăbit Hans Castorp. Doar nu vrei sa
spui ca o sa ningă.
— Cu siguranţa! răspunse Joachim. Cunoaştem noi vîntul acesta. Cînd vine,
putem sa pregătim săniile.
— E absurd! zise Hans Castorp. Daca nu ma înşel, sîntem la începutul lui
august.
Dar Joachim avusese dreptate, cunoştea situaţia. Cîteva minute după aceea
izbucni o formidabila furtuna cu zăpada, însoţita de tunete repetate — un viscol
atît de compact, încît te puteai crede învăluit în aburi albi, iar în fundul văii
aproape ca nu se mai distingea nimic.
Toata dupa-amiaza ninse în continuare. Se dăduse drumul la calorifer şi în
timp ce Joachim recursese la sacul îmblănit fara sa-şi întrerupă cura, Hans
Castorp se refugiase în camera, trăsese fotoliul lînga radiatorul fierbinte şi
clatinînd mereu din cap privea învolburarea de-afara. A doua zi dimineaţa nu mai
ningea; dar cu toate ca termometrul arata cîteva grade deasupra lui zero, zăpada
rămăsese încă destul de groasa, astfel ca, sub privirea surprinsa a lui Hans
Castorp, se desfăşura un desavîrşit peisaj de iarna. Opriseră iarăşi căldura. în
camera temperatura era de şase grade deasupra lui zero.
— Şi acum s-a zis cu vara voastră? îl întreba Hans Castorp cu amara ironie pe
varul sau.
— Aşa ceva nu se poate spune, răspunse Joachim cu obiectivitate. Daca o
vrea Dumnezeu, o sa mai avem încă zile frumoase de vara. Fara îndoiala ca şi în
septembrie, da, e foarte posibil. însă aici fapt este ca anotimpurile nu se deosebesc
prea lămurit unele de altele, înţelegi, se amesteca între ele şi nu se ţin riguros de
calendar. Iarna, soarele este adesea atît de arzător încît transpiri, şi cînd te plimbi
îţi deschei haina, iar vara, Dumnezeule, îţi dai seama chiar şi tu cum poate sa fie
cîteodata vara aici. Şi apoi, cînd vine zăpada, toate se zăpăcesc. Ninge în ianuarie,
dar în luna mai tot pe atîta, iar în august ninge de asemenea, după cum poţi sa-ţi
dai seama. La urma urmei se poate spune ca aproape nu trece o luna fara sa ningă,
iată o realitate ce trebuie reţinuta. Pe scurt, sînt zile de iarna şi zile de vara, zile de
primăvară şi zile de toamna, însă aici la
MUNTELE VRĂJIT
107
noi, sus, adevărate anotimpuri nu exista de fapt.
_ Domneşte oarecare confuzie, spuse Hans Castorp.
Şi, punîndu-şi paltonul şi galoşii, coborî cu varul sau în sat, ca sa-si cumpere
paturi pentru cura de odihna, deoarece era limpede ca pe o asemenea vreme pledul
lui nu mai era suficient. în treacăt se gîndi daca n-ar fi cazul sa-şi cumpere chiar şi
un sac îmblănit, apoi însă renunţa, căci gîndul acesta, ca atare, îl înspaimînta
oarecum.
-Nu, nu, saramînem la paturi! zise el. Devale o sa le găsesc oricînd o
întrebuinţare, paturi are oricine şi n-au în ele nimic deosebit, nici surprinzător, în
timp ce un sac îmblănit este ceva oarecum prea specific, ma înţelegi, căci dacă
mi-aş cumpăra un sac îmblănit mi s-ar părea ca rna instalez aici pentru totdeauna
şi ca, prin urmare, aş fi într-un fel oarecare unul de-ai voştri... Pe scurt, te rog sa
înţelegi ce vreau sa spun: ca în definitiv nu merita sa cumpăr un sac îmblănit
numai pentru trei săptamîni.
Joachim era de acord şi cumparara dintr-un magazin englezesc cu clientela
aleasă doua paturi din par de cămila, la fel cu cele pe care le avea el, destul de
lungi şi de late, de o plăcuta moliciune, în culoare naturala, şi dadura dispoziţie sa
fie trimise imediat la sanatoriul internaţional „Berghof", camera 34. Hans Castorp
dorea sa le inaugureze chiar în acea dupa-amiaza.
Erau, fireşte, după al doilea dejun, căci altfel programul zilei nu-ţi oferea
prilejul sa cobori în sat. începuse sa ploua, iar pe străzi zăpada se prefăcuse într-o
mîzga de gheaţa, care te stropea. Pe cînd se întorceau, îl ajunseră din urma pe
Settembrini care, cu capul descoperit, aparat de o umbrela, se îndrepta şi el spre
sanatonu. Italianul era palid la faţa şi într-o dispoziţie cam trista. Cu vorbe alese şi
întorsături de fraza plăcute, se plîngea de frig şi de umezeala, de care suferea
cumplit. Cel puţin daca în camera ar fi cald! Dar aceşti despoţi mizerabili lăsau sa
se stingă caloriferul imediat ce înceta sa mai ningă — ceea ce era o măsura
stu-PJda, o sfidare adusa bunului simţ. Iar cînd Hans Castorp obiecta, fratînd ca o
temperatura medie în camere făcea parte, fara îndoiala, din regirnul tratamentului
şi ca, în felul acesta, doreau poate sa-i împiedice Pe bolnavi sa capete obiceiuri
molatice, Settembrini îi răspunse cu sarcasmele cele mai violente. Sa fim serioşi!
într-adevar, principiile tratamentului! Sublimele şi inviolabilele principii ale
tratamentului! Adaugă apoi ca, fara nici o îndoiala, Hans Castorp vorbea sincer,
cu un n cuviincios, asemenea cu acela ce trebuie folosit în probleme de religie
108
THOMAS MANN
şi credinţă. însă era surprinzător — surprinzător, fireşte, într-un sens favorabil
— ca unele dintre aceste principii socotite sacrosancte coincideau exact cu
interesele financiare ale despoţilor, în vreme ce se închideau bucuros ochii la cele
care nu răspundeau acestor interese... Şi pe cînd verii rîdeau, Settembrini începu
sa vorbească despre răposatul lui tata în legătură cu căldura după care tînjeă.
- Tatăl meu, zise el cu o anumita exaltare, era un om distins, deopotrivă de
sensibil la suflet şi la trup. Cit de dragă îi era iarna odăiţa lui de lucru, pe care o
iubea din toată inima şi unde trebuia mereu menţinută o temperatură de cel puţin
douăzeci de grade Reaumur cu ajutorul unei sobiţe care se înfierbînta pînă la roşu,
iar în zilele umede sau în acelea cînd se pornea tăiosul vînt trămontan, dacă
pâtrundeai în vestibulul căsuţei, căldura îţi învăluia umerii ca o mantie caldă şi
ochii ţi se umpleau cu lacrimi de mulţumire. Odăiţa lui era înţesată de cărţi şi
manuscrise printre care se găseau multe de mare valoare şi în mijlocul acestor
comori ale spiritului, el stătea în picioare, înfăşurat în halatul de flanela albastra,
înaintea pupitrului îngust, dedicîndu-se literaturii -firav şi mărunt de statură, mai
mic decît mine cu un cap, închipuiţi-vâ! dar cu nişte smocuri groase de pâr cărunt
la tîmple şi cu un nas atît de lung şi subţire... Ce romanist eminent, domnii mei!
Unul dintre cei mai distinşi ai vremii sale, un cunoscător al limbii noastre cum nu
sînt mulţi, un stilist, un latinist cum în zilele noastre nu mai există, un uomo
letterato cum visa Boccaccio...
De departe veneau savanţii să discute cu el, unul din Haparanda, altul de la
Cracovia, descinzînd anume la Padova, oraşul nostru, ca sa-i mărturisească înalta
lor consideraţie, iar el îi primea pe toţi cu o binevoitoare demnitate. Era de
asemenea şi un poet deosebit cînd, în orele libere, scria povestiri în cea mai
elegantă proză toscană, un maestru în idioma gentile, spuse Settembrini în culmea
fericirii, lasînd parca sa i se topească încet pe limba silabele graiului matern şi
leganîndu-şi capul într-o parte şi în alta. îşi îngrijea grădiniţa, urmînd exemplul lui
Vergiliu, continuă el, şi tot ce spunea era sănătos şi frumos. Dar căldura, trebuia să
aibă căldură în odăiţa lui, căci altfel tremura şi eră în stare sa plîngă de furie daca
îl lăsau să îngheţe. Şi acum, domnule inginer, şi dumneavoastră, domnule
locotenent, închipuiţi-vă ce sînt sili' să îndur eu, fiul tatălui meu, în acest loc
blestemat şi sălbatic, unde trupul tremura de frig în toiul verii şi unde sufletul ţi-e
chinuit neîncetat de impresii umilitoare. Vai! E cumplit! Ce oameni ne
înconjoară! Acest
MUNTELE VRĂJIT
109
consilier satanic smintit! Krokowski — şi Settembnni făcu o mutrp de parcă
şi-ar fi rupt limba - Krokowski, acest duhovnic neruşinat care ma urăşte pentru că
demnitatea mea de om ma opreşte să iau parte la monstruozităţile lui popeşti... Iar
la masa mea... în ce tovărăşie sînt condamnat să mănînc! La dreapta mea este un
fabricant de bere din Halle -pe nume Magnus — cu o mustaţă ca un smoc de fin.
„Lăsaţi-ma-n pace cu literatura! îmi zice. Ce ne dă? Caractere frumoase! Şi ce
folos am de pe urma caracterelor frumoase? Eu sînt un om practic şi în viaţa nu
întîlneşti aproape niciodată caractere frumoase." Iată ce idee şi-a făcu; despre
literatură. Caractere frumoase... Ah, Sfînta Fecioară! Iar soţia lui, care stă vizavi
de el, pierde albumina şi devine pe zi ce trece tot mai stupidă. Ce jalnică mizerie...
Fără să se fi înţeles între ei, Joâchim şi Hans Castorp erau de aceeaşi părere în
ceea ce priveşte tirada lui Settembrini: o găseau penibila şi revoltător de
neplăcută, dar în acelaşi timp amuzanta, ba chiar instructivă în violenţa ei
dezinvoltă şi agresivă. Hans Caştorp rîse blînd de „smocul de fîn", şi de
„caracterele frumoase", sau mai curînd de felul caraghios în care se manifesta
deznădejdea în vorbele lui. Apoi spuse:
— Dumnezeule, este firesc ca într-o astfel de instituţie societatea să fie puţin
cam amestecată. Nu poţi întotdeauna să-ţi alegi vecinii de masă, şi chiar dacă ai
putea, cu asta ce-ai realiza? Dar şi la masa noastră există o doamna în genul
acesta... Doamna Stohr, pe care de altfel cred că o cunoaşteţi. Este de o ignoranţă
ucigătoare, trebuie s-o mărturisesc, şi cîteodată nu ştii încotro să-ţi îndrepţi
privirile cînd începe sa fleca-rească. în acelaşi timp se plînge ca are temperatura şi
că se simte teribil de lipsită de vlagă şi se pare că nu e deloc un caz uşor. E atît de
straniu să fii în acelaşi timp şi proasta şi bolnavă, şi nu ştiu daca mă exprim exact,
însă faptul mi se pare cu totul curios cînd cineva e prost şi pe deasupra mai este şi
bolnav, vreau să spun că e într-adevăr tot ce poate fi mai trist pe lume cînd aceste
două lucruri se împletesc. Nici nu mai ştii c e figură trebuie să faci, deoarece faţă
de un bolnav se cuvine să ai o atitudine de respect şi seriozitate, nu-i aşa? Boala
este oarecum ceva demn sâ fie respectat daca ma pot exprima astfel. Dar cînd
prostia îşi bagă coada şi se dezlănţuie cu „fomuluş", şi „institute cosmice" şi cu tot
felul de boacăne de soiul acesta, nu mai ştii dacă, în adevăr, trebuie să rîzi sau să
plîngi, iar sentimentul omeniei trece printr-o dilema cu mult mai e gretabilâ decît
aş putea-o spune. înţeleg că aceste doua stări nu rimează ua cu alta, ca nu pot
convieţui, ca nu se acorda, ca nu eşti obişnuit sa ţi
110
THOMAS MANN
le închipui la un loc. Te gîndcşti ca în mod obişnuit un om trebuie sa fie
sănătos şi boala trebuie sâ-l facă delicat, inteligent, mai deosebit. Aşa jţ; închipui
de obicei lucrurile. Nu credeţi? Poate în afirmaţiile mele am mers mai departe
decît aş fi în stare să justific, încheie el. Dar am facut-o numai pentru ca aceste
gînduri mi-au venit din întîmplare...
Şi Castorp se opri încurcat.
Joachim era şi el puţin stînjenit, iar Settembrini, cu sprîncenele ridicate, tăcu,
facîndu-se că aşteaptă din politeţe ca interlocutorul sau sa termine ce are de spus.
In realitate, aştepta ca Hans Castorp sa-şi fi pierdut cu totul şirul, înainte de a-i
răspunde:
— Fir-ar sa fie, domnule inginer, dar dumneavoastră dovediţi de data aceasta
însuşiri filozofice pe care nu vi le-aş fi bănuit niciodată! Potrivit teoriei
dumneavoastră ar trebui să fiţi mai puţin sănătos decîţ păreţi, deoarece este
evident că aveţi spirit. însă îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia ca nu pot fi de acord cu
deducţiile dumneavoastră, că le resping, da, că mă opun cu violenţă categorica.
Sînt, iată, aşa cum mă vedeţi, cam intolerant în ceea ce priveşte problemele
spiritului şi prefer mai curînd sa fiu luat drept pedant decît să nu combat păreri
care mi se par atît de vrednice de dojana, ca acelea pe care le-aţi dezvoltat în faţa
noastră...
— Dar, domnule Settembrini...
— în-gă-du-i-ţi-mi... Ştiu ce vreţi să spuneţi. Vreţi să spuneţi că nu v-aţi gîndit
la asta prea serios, că părerile pe care le-aţi exprimat nu sînt chiar ale
dumneavoastră, ci că, într-o anumită măsură, n-aţi făcut altceva decît să prindeţi
din zbor unele dintre părerile posibile ce pluteau, ca să zicem aşa, în aer,
expunîndu-le într-o doară, fără a vă angaja propria dumneavoastră răspundere.
Asta se datoreşte vîrstei dumneavoastră, căreia îi lipseşte încă hotârîrea virilă şi îi
place să facă încercări expunînd tot felul de puncte de vedere. Placet experiri,
spuse el, pronunţînd în italieneşte pe c de la placet. Este un principiu excelent.
Ceea ce ma nedumereşte e cel mult faptul că încercarea dumneavoastră se
îndreaptă tocmai în aceasta direcţie. Mă îndoiesc că întîmplarea joacă aici vreun
rol. Mi-e teamă că există în dumneavoastră o tendinţă care ar putea sa devină
trăsătura de caracter, dacă nu va fi combătută. Din cauza aceasta mă simt obligat
să vă răspund. Mi-aţi spus ca boala unită cu prostia ar fi lucrul cel mai trist din
lume. în privinţa aceasta, sîntem de acord. Şi eu prefer un bolnav spiritual unui
tuberculos imbecil. Dar sînt împotriva dumneavoastră din clipa în care începeţi să
consideraţi boala ca fiind oarecum pe un plan de egalitate cu prostia, ca fiind o
greşeală de stil, °
MUNTELE VRĂJIT
IU
roare îndreptată contra gustului naturii, şi ca pe o „dilema prin care trece
sentimentul omeniei". Sau din clipa cînd consideraţi boala ca pe un lucru atît de
nobil - sau, cum v-aţi exprimat, atît de „respectabil" - , incit nu se potriveşte
pentru nimic în lume să fie asociata cu prostia. Acesta a fost, cred, termenul de
care v-aţi folosit. Ei bine, nu! Boala nu este deloc nobilă, nici demnă de respect,
iar o asemenea concepţie este ea însăşi bolnăvicioasă, sau — în orice caz — nu
poate duce decît la boală. Poate că voi reuşi mai sigur sa va trezesc oroarea,
spunmdu-va că boala este bătrînă şi urîtâ. Concepţia dumneavoastră îşi are
originea în vremuri pline de superstiţii, cînd ideea de om era degenerata şi lipsita
de orice demnitate; în vremuri încărcate de groaza, cînd armonia şi bucuria păreau
suspecte şi diavoleşti, în timp ce infirmitatea echivala cu un privilegiu care-ţi
deschidea împărăţia cerurilor. Dar raţiunea şi secolul luminii au risipit aceste
umbre ce apăsau sufletul omenirii — le-au risipit, însă nu complet, căci lupta mai
durează încă şi astăzi; iar aceasta luptă, domnul meu, se numeşte munca, munca
pâmîntească, munca pentru Pămînt, pentru onoarea şi interesele omenirii - şi zi de
zi, călite tot mai mult prin luptă, aceste forţe vor sfîrşi prin a-l elibera definitiv pe
om, pentru a-l conduce pe căile civilizaţiei şi progresului, spre o lumină din ce în
ce mai limpede, din ce în ce mai bună, din ce în ce mai pură.
„Asta-i bună, s-ar zice că e o arie de operă, gîndi Hans Castorp uluit şi
încurcat. Cum de-am reuşit să provoc furtuna aceasta? De altfel îmi face impresia
că e cam sec, lipsit de conţinut. Şi ce tot îi dă zor cu munca! După cît mi se pare, e
o noţiune destul de deplasata aici."
Şi cu voce tare spuse:
- Foarte frumos, domnule Settembrini. Spuneţi într-un mod admirabil
lucrurilor pe nume. Am convingerea absoluta ca nimeni nu s-ar putea exprima
mai... de o manieră mai plastică, sînt convins de asta.
— O revenire, reluă Settembrini ridicînd umbrela peste capul unui trecător, o
revenire spirituală la concepţiile acelor vremuri întunecate şi irămîntate —
credeţi-mâ, domnule inginer, ca este o boală curată - o boală studiata pînă lă
saturaţie, pentru care ştiinţa dispune de diferite nume, unul aparţinînd
terminologiei estetice şi psihologiei şi altul aParţinînd politicii - termeni de şcoala
care n-au nici o legătură cu problema noastră şi de care vă puteţi foarte bine lipsi.
Dar cum în viaţa sPiritului totul este coeziune şi cum un lucru decurge din altul,
cum nu P°ti să dai dracului degetul cel mic fara ca el să tragă după sine mina
lr
>treaga şi, pe deasupra, să înşface şi întreg omul... cum, pe de alta
112
THOMAS MANN
parte, un principiu sănătos nu poate niciodată produce decît efecte sănătoase,
oricare ar fi principiul pe care-l pui la origine, întipanţi- Va bine în minte ca boala
— departe de-a fi ceva atît de demn de respect încîl sa nu poată fi asociata cu
prostia — boala înseamnă mai curînd înjosirea omului, da, o înjosire dureroasa şi
insultătoare a Ideii, 0 umilire de care ai putea la nevoie sa te dispensezi sau s-o
tolerezi în unele cazuri excepţionale, însă a o cinsti din punct de vedere al
spiritului — reţineţi bine ce va spun! — ar însemna o rătăcire şi începutul unei
raiaciri a întregului spirit. Aceasta doamna la care aţi făcut aluzie - şi al cărui
nume renunţ de altfel sa mi-l reamintesc — doamna Stohr, aşadar, va mulţumesc
— deci, pe scurt, mi se pare ca nu aceasta ridicola femeie, adică nu cazul ei pune,
cum spuneaţi, sentimentul omeniei în dilema. Doamne, ea este bolnava şi proasta,
este mizeria în persoana, faptul e simplu, nu-ţi mai ramîne altceva de făcut decît
sa-ţi fie mila şi sa ridici din umeri. Dar dilema, domnule, tragicul începe acolo
unde Natura a fost atît de cruda încît a frînt — sau a împiedicat chiar de la început
-armonia unei personalităţi, unind un sunet nobil cu un trup neputincios, silindu-le
sa convieţuiască. Domnule inginer, sau dumneavoastră, domnule locotenent, aţi
auzit de Leopardi? A fost un poet fara noroc al ţarii mele, un om cocoşat şi
bolnăvicios, un suflet mare la origine, însă veşnic umilit de mizeria trupului şi tîrît
în străfundurile ironiei sufleteşti, dar ale cărui plîngeri îţi sfîşie inima. Ascultaţi!
Şi Settembrini începu sa declame în italieneşte, lasînd sa i se topească pe
limba frumoasele silabe, plecînd capul cînd într-o parte, cînd în alta, şi cîteodata
închizînd ochii fara sa-i pese ca tovarăşii sai nu înţelegeau nici un cuvînt. Se silea
în mod vădit sa se bucure numai el de memoria şi frazarea lui, dar punîndu-le în
valoare, totodată, în faţa celor ce-l ascultau. La urma, spuse:
- însă dumneavoastră nu înţelegeţi nimic, auziţi numai, fara sa pricepeţi gîndui
lui dureros. Ţineţi bine minte, domnilor, ca infirmul Leopardi a fost lipsit mai ales
de dragostea femeilor şi din aceasta pricina a fost incapabil sa-şi preîntîmpine
istovirea sufleteasca. în ochii lui păleşte strălucirea gloriei şi a virtuţii, natura îi
apare rea — şi de fapt este red. proasta şi rea, iar în privinţa aceasta îi dau
dreptate, şi nu mai avea încredere - este cumplit sa fii nevoit s-o spui - nu mai avea
încredere nici în ştiinţa şi nici în progres! Acesta este tragicul, domnule
inginer-Aici se afla „dilema sentimentului omeniei" despre care vorbeaţi, nu W
cazul acelei femei cu al cărui nume nu vreau sa-mi încarc memoria... S a
MUNTELE VRĂJIT
113
u-mi vorbiţi de „spiritualizarea" ce poate sa rezulte din boala, pentru numele
lui Dumnezeu, sa nu faceţi una ca asta! Un suflet fara tiup este tot atît de lipsit de
omenie şi tot atît de fioros ca şi un trup fara suflet -
j de altfel primul caz este o excepţie rara. în vreme ce al doilea este regula. în
general, trupul este acela care biruie, care acaparează întreaga viaţa, care îşi
asuma toata importanţa şi evoluează într-un mod respingător. Un om bolnav este
numai trup, iată ceea ce-i lipsit de omenie şi umilitor — iar în majoritatea
cazurilor nu pieţuieşte aproape cu nimic mai mult decît un cadavru...
- E ciudat, spuse deodată Joachim pleeîndu-se înainte ca «a-l pii-veasca pe
varul sau care mergea de cealaltă parte a lui Settcmbnni. Tu însuţi ai spus de
curînd ceva asemănător.
- Ciezi? ce mira Hans Castorp. Da, este foarte posibil sa-mi fi trecut prin cap
ceva asemănător.
Settembrini făcu, în tăcere, cîţiva paşi. Apoi zise:
- Cu atît mai bine, domnii mei. Cu atît mai bine daca este aşa. Departe de mine
intenţia de-a va propune vreo teone filozofica onginala — nu aceasta este intenţia
mea. Daca inginerul nostru a şi făcut, din propria lui convingere, observaţii
asemănătoare, aceasta confirma supoziţia mea ca e un începător talentat în ale
spiritului şi ca, la fel ca toţi tinerii dotaţi, nu se deda decît întîmplator cercetărilor
în legătura cu diferitele concepţii. Un tînar înzestrat nu este deloc o pagina alba,
ci, dimpotrivă, este o pagină pe care s-a şi scris cu cerneala deocamdată invizibila,
atît binele cît şi râul, şi este rolul educatorului sa scoată în relief binele, dar
totodată sa şteargă cu un reactiv potrivit râul care ar vrea sa se afirme. Domnii au
făcut cumpăraturi? întreba el cu un ton uşor, schimbînd vorba.
- Nu, nimic deosebit, răspunse Hans Castorp, adică...
- Am cumpărat cîteva pături pentru varul meu, preciza Joachim cu indiferenţa.
- Pentru cura de odihna.. Pe frigul asta cumplit... Trebuie sa fac ca
dumneavoastră în aceste cîteva saptamîni. adaugă Hans Castorp nzîud Şi privind
în jos.
- Ah, paturi, cura de odihna, zise Settembrini. Aşa, aşa, aşa! Ei, ei. ei- In
adevăr: Placet expenri, repeta ei cu accent italian şi-şi iun rămas
Un
; salutaţi de portarul şchiop intrară m sanatoriu, iar Settembrini se repta sPre
salon, ca sa citească ziarele înainte de masa, cum spunea. fobabil ca nu voia sa
facă a doua cura de odihna.
114
THOMAS MANN
170
THOMAS MANN
cu amărăciune - se vedea redus doar la persiflarea vieţii zilnice a sanatoriului
internaţional „Berghof", nevoit sa-şi exercite numai asup ra acestei instituţii critica
sa şi sa protesteze împotriva ei în numele unei umanităţi mai frumoase şi mai
dinamice, bunicul dăduse de furca guvernelor, conspirase contra Austriei şi a
Sfintei Alianţe care îi umilise atunci patria dezmembrata, împingînd-o sub jugul
unei robii împovărătoare, ş; fusese un membru plin de zel al anumitor organizaţii
raspîndite în toata Italia, un carbonaro, cum spunea Settembrini coborînd brusc
glasul, ca şi cum ar fi fost primejdios chiar şi azi să vorbeşti despre asta. Pe scurt,
acest Giuseppe Settembrini apărea în povestirile nepotului sau, pentru cei ce-l
ascultau, ca un om care dusese o viaţa întunecoasa, pătimaşa şi răzvrătita, ceva î n
genul unui şef de banda sau al unui conspirator, iar pe chipurile celor doi veri —
cu tot respectul pe care, din politeţe, se sileau sa-l arate — se vadea o expresie de
repulsie neîncrezătoare, ba chiar de sila, pe care n-o puteau ascunde. Este drept ca
evenimentele evocate erau deosebite: ceea ce auzeau se întîmplase într-o epoca
îndepărtata, în urma cu aproape un secol, aşadar, aparţinea istoriei; or tocmai din
istorie, şi anume din cea veche, le erau şi lor familiare aceste caractere minate de o
dragoste eroica şi deznădăjduită pentru libertate şi o ură de neînvins împotriva
tiranilor, le erau familiare, deşi nu se gîndisera niciodată ca într-o zi vor lua cu ele
un contact omenesc atît de apropiat. Mai mult, acest spirit de revoltă şi aceste
uneltiri de conspirator ale bunicului se împleteau, după cum aflara mai departe, cu
o adînca dragoste de patrie, pe care voia s-o ştie libera şi unita — da, actele de
răzvrătire fuseseră rodul şi revărsarea acestui amestec, întru totul vrednic de
respect şi oricît de ciudata li se păru şi unuia şi celuilalt dintre cei doi veri ca o
împletire de spirit revoluţionar şi patriotism - căci ei aveau obiceiul sa identifice
patriotismul cu un sentiment conservator de ordine - se vazura totuşi obligaţi, cel
puţin în sinea lor, să admită ca în împrejurările şi în epoca de atunci, răzvrătirea
putea fi o adevărata virtute cetăţeneasca, în timp ce cumpătarea loiala putea sa
echivaleze cu o atitudine de indiferenţa faţa de problemele statului.
Dar bunicul nu fusese numai un patriot italian, ci şi un prieten şi un tovarăş de
arme al tuturor popoarelor însetate de libertate. Căci după lovitura de stat
neizbutita de la Tonno, la care luase parte cu vorba şi cu fapta, scâpînd ca prin
urechile acului de zbirii prinţului Metternich. el pleca în exil ca sa lupte şi sa-si
verse sîngele în Spania pentru Constituţie şi în Grecia pentru independenţa
poporului grec. Şi s-a înţîmplat ca tocmai în aceasta ultima ţara sa vina pe lume
tatăl lui Settembrini — şi fara
MUNTELE VRĂJIT
171
- doiala ca asta era pricina pentru care el ajunsese un atit de mare uma-st şi un
înflăcărat admirator al antichităţii clasice - de altminteri ascut dintr-o mama de
sînge german, căci Giuseppe se căsătorise cu fata în Elveţia, purtînd-o cu el în
toate aventurile sale. Mai tîrziu, după un exil de zece ani, s-a putut reîntoarce în
patrie şi s-a stabilit ca avocat la Milano, fara însă a renunţa sa cheme poporul, prin
vorbe şi prin scris, ţn versuri şi în proza, la libertate, activînd pentru instaurarea
unei Republici unice şi nedespărţite, să conceapă planuri revoluţionare cu un elan
înflăcărat şi autoritar şi să prevestească într-un stil limpede unirea popoarelor
înrobite, cu scopul de a asigura fericirea universala. Un amănunt pe care-l pomeni
Settembrini, nepotul, făcu o impresie deosebit de puternica asupra lui Hans
Castorp: anume ca toata viaţa, bunicul Giuseppe a fost văzut de către
concetăţenii lui umblînd îmbrăcat numai în negru, căci, cum spunea el. purta
doliu după Italia, patria lui, robita şi îndurerata. Pe cînd asculta aceste relatări,
Hans Castorp îşi aminti de bunicul lui care, din cît îl cunoscuse nepotul, purtase de
asemenea numai haine negre, dar dintr-un spirit foarte deosebit de acela care-l
însufleţise pe bunicul lui Settembrini: îşi aminti de îmbrăcămintea demodată prin
mijlocirea căreia Hans Lorenz Castorp — care făcea şi el parte, la urma urmei,
dintr-o epoca trecuta — înţelesese să se supună timpului prezent, aratînd printr-un
fel de artificiu cît de puţin îi aparţinea, pînă în ziua cînd, pe catafalc, veşmintele
lui redobîndisera în mod solemn înfăţişarea lor adevărata (cu colereta) şi potrivita
cu caracterul său. în realitate fuseseră doi bunici diametral opuşi! Hans Castorp se
gîndea la toate acestea pe cînd ochii lui luau o expresie fixa şi el clatină din cap,
dar în aşa fel îneît aceasta mişcare se putea interpreta, deopotrivă, fie ca un
semn de admiraţie pentru Giuseppe Seitembrini, fie ca o dovada de uimire şi
dezaprobare. De altfel se ferea sa condamne ceea ce i se părea ciudat,
rnulţumindu-se sa înregistreze si sa compare. Revedea chipul prelung al
batrînului Hans Lorenz, aPlecîndu-se peste interiorul uşor aurit al cupei de botez
— un obiect străvechi care se moştenea nestrămutat din tata-n fiu - şi
rotunjindu-M uzele în timp ce rostea prefixul „stra", şi apoi ecoul acela adine şi
pios vocii care evoca locurile unde se cerea un mers solemn şi cucernic. Şi *
vedea pe Giuseppe Settembrini fluturînd tricolorul într-o mîna şi vutind sabia cu
cealaltă, invocînd cu ochii negri ridicaţi cerul şi, în Untea unei trupe de apărători ai
libertăţii, avîntîndu-se împotriva oardelor despotismului. Şi una şi cealaltă dintre
aceste atitudini avea, a mdoiala, frumuseţea şi bucuria ei, gîndi Hans Castorp, şi
făcu asta
172
THOMAS MANN
cu multa precauţie, căci personal sau măcar în parte, se simţea şi judecător şi
împricinat. Căci Settembrini, bunicul, luptase pentru cucerirea drepturilor
politice, în vreme ce, încă de la originea lor, toate drepturile aparţinuseră
propriului sau bunic, sau măcar străbunilor lui, !ar puşlamalele fuseseră acelea care
le-au smuls prin violenţa şi cu fraze frumoase în decursul ultimelor patru secole.
Dar iată ca şi unul şi celalalt se-mbracasera în negru, bunicul din Nord şi bunicul
din Sud, şj unul şi celalalt cu scopul de-a statornici o neînduplecata separaţie între
ei şi prezentul pe care îl urau. însă pe cînd unul o făcuse din evlavie pentru trecut
şi în cinstea morţii de care era legat, celalalt, dimpotrivă, din spirit de rebeliune, în
cinstea progresului duşman oricărei evlavii. Desigur, erau doua lumi opuse, două
puncte cardinale diferite, gîndea Hans Castorp, şi se şi vedea oarecum aşezat între
ele, în vreme ce domnul Settembrini povestea, aruncînd cîte o privire
pătrunzătoare cînd spre unul, cînd spre celalalt - iar lui Hans Castorp i se părea ca
mai asistase la o asemenea scena. îşi amintea de o singuratica plimbare cu barca,
într-un amurg, cînd ziua se îngîna cu noaptea, pe un lac din Holstein, spre sfîrşitul
verii, în urma cu cîţiva ani. Era cam în jurul orei şapte, soarele apusese de curînd,
iar luna aproape plina se ivise la răsărit, deasupra crîngului de pe maluri. Şi pe
cînd Hans Castorp vîslea pe apa liniştita, o constelaţie de vis, tulburător de
ciudata, domni cam vreo zece minute. Spre apus încă mai dăinuia lumina zilei, o
zi de o claritate sticloasa şi precisă, însă daca întorcea puţin capul spre răsărit
vedea o noapte cu luna plina, fermecătoare şi limpezită de orice ceaţa. Contrastul
acesta straniu dainuise cam vreun sfert de ora, înainte ca noaptea şi luna sa
biruiască, iar ochii uluiţi şi fermecaţi ai lui Hans Castorp alergau de la o lumina şi
de la o privelişte la alta, de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Oricum ar fi, îşi mai
spuse el, avocatul Settembrini, ducînd o astfel de viaţa şi angajat într-o activitate
atît de vasta, nu putuse, desigur, sa ajungă un mare jurist. Dar fusese însufleţit de
principiul dreptăţii, din cea mai frageda copilărie şi pîna la sfîrşitul vieţii, după
cum mărturisea nepotul sau; iar Hans Castorp, cu toate ca, în acel moment, nu
avea capul prea limpede, organismul fiindu-i îngreunat de cele şase feluri de
mîncare ale unei mese la „Berghof", se silea sa priceapă ce voia *>* spună
Settembrini atunci cînd calificase acest principiu drept „izvorul libertăţii şi al
progresului". Prin acest din urma cuvînt, Hans Castorp înţelesese pînă acum ceva
cam ca dezvoltarea maşinilor de-a lungu' secolului al XlX-lea; apoi îşi dădu
seama ca Seitenibrini dădea destul de multa atenţie şi acestor lucruri şi ca bunicul
sau avusese aceeaşi atitu-
MUNTELE VRĂJIT
173
. italianul aduse patriei celor doi ascultători un omagiu deosebit de Iduros
deoarece acolo se descoperise praful de puşca - cel care arun-e la vechituri
armurile medievale — şi tiparul; fiindcă uşurase aspîndirea ideilor
democratice. Prin urmare, elogia Germania sub acest aport şi numai în măsura în
care era vorba despre trecut, fiind convins, după cum e şi liresc, ca lauda suprema
se cuvenea propriei sale patrii, deoarece a fost prima care, în timp ce toate
celelalte popoare trăiau încă în întunericul superstiţiei şi al robiei, a desfăşurat
drapelul Luminii, al Culturii şi al Libertăţii. Insa daca Settembrini avea multa
stima pentru tehnica şi pentru transporturi, domeniul de activitate pentru care se
pregătise Hans Castorp - aşa cum o dovedise .atunci cînd se întîlnise pentru prima
oara cu cei doi veri la banca de lînga povîrniş — , nu părea totuşi sa-şi ba?e?e
stima pe dragostea pentru aceste forţe, ci mai cunnd aprecia influenţa lor asupra
ridicării morale a omului, căci numai din acest punct de vedere înţelegea sa le
acorde importanţa. Supunînd natura din ce în ce mai mult, prin raporturile pe care
le stabilise, prin dezvoltarea reţelelor rutiere şi telegrafice, învingînd diferenţele
climatice, tehnica se dovedea mijlocul cel mai sigur de-a înfrăţi popoarele, de-a
înlesni înţelegerea lor reciproca, de a stabili convenţii între oameni, de a distruge
prejudecăţile şi, în sfîrşit, de a duce la unirea universala. Neamul omenesc răzbise
din întuneric, ieşise din spaima şi din ura, pentru a se îndrepta pe un drum luminat,
către etapa finala a dragostei, limpezimii interioare, a bunătăţii şi fericirii; şi pe
aceasta cale, tehnica era cel mai bun mijloc de transport. Dar vorbind astfel, el
amesteca, dintr-o singura suflare, categorii pe care Hans Castorp fusese obişnuit,
pînă acum, sa nu le privească decît în mod separat. Tehnica şi moralitatea, spunea
domnul Settembrini. Şi mergea pîna acolo încit — vorbind despre Mîntuitorul
creştinismului care dezvăluise cel dintîi principiul egalităţii şi înfrăţirii între
popoare - afirma ca. ulterior, tiparul a înlesnit toarte mult raspîndirea acestui
principiu pe care marea Revoluţie Franceză l-a ridicat la rangul de lege. Din
motive nedesluşite, toate acestea i se parcau tînarului Hans Castorp absolut
confuze, măcar ca domnul Settembrini le rezuma în termeni atît de limpezi şi de
viguroşi. O singura da'.a. povestea el, o singura data în viaţa, la începutul
maturităţii, unicul Giuseppe s-a simţit pe deplin fericit: asta s-a petrecut atunci
c
md a aflat vestea despre Revoluţia din Iulie de la Paris. în guta maie şi auzul
tmurora, el proclamase ca, într-o zi, toţi oamenii vor pune cele 61 Z1' e de la Paris
alături de cele şase zile ale creaţiei lumii. Lui Hans astorp i se paru î ntr-a(ievar cam
exagerat sa încerci sa pui cele trei zile
174
THOMAS MANN
de vara ale anului 1830, în timpul cărora parizienii au făurit o corişti, tuţie
noua, alaiuri de cele şase zile în cuprinsul cărora Dumnezeu a despărţit pamîntul
de apa şi a creat aştrii eterni, precum şi florile arborii, pasările, peştii cît şi întreaga
suflare, iar mai tîrziu, cînd ramase singur cu varul său Joachim, sublinie ca
spusele lui Settembrini j Se păruseră din cale-afara de îndrăzneţe şi dc-a dreptul
necuviincioase.
Dar era atît de dispus «a se lase influenţat — mai bine zis sa se dăruiască
tuturor experienţelor — încît îşi înăbuşi împotrivirea pe care evlavia şi stilul sau
personal o opuneau concepţiei «ettembriniene a lucrurilor, spunîndu-şi ca ceea ce
i ce părea nelegiuit putea fi calificat drept îndrăzneală şi ca ceea ce i se părea de
prost gust era poate o dovada de generozitate şi entuziasm nobil, cel puţin în
anumite împrejurări, de exemplu atunci cînd Settembrini-bunicul numise
baricadele „tronul poporului" şi cînd declarase ca era vorba „de a sfinţi suliţa
cetăţeanului pe altarul Umanităţii".
Hans Castorp ştia, fara sa poată da o explicaţie limpede, de ce îl asculta pe
domnul Settembrini — explicaţia era niţel confuza, dar, oricum, ştia. Dăinuia în
bunăvoinţa lui ceva ca un sentiment al datoriei, dincolo de acea lipsa de
răspundere proprie vacanţelor calatorului şi vizitatorului care nu se opreşte la nici
o impresie, lăsîndu-se dus de întîmplari, perfect conştient ca mîine sau poimîine
îşi va lua zborul şi se va reîntoarce la rînduiala vieţii lui obişnuite: ceva, prin
urmare, ca o voce a conştiinţei şi, pentru a fi precişi, a conştiinţei sale încărcate,
care îl împingea sa-l asculte pe italian, fie cînd stătea picior peste picior şi pufăia
dintr-o Măria Mancini, fie cînd toţi trei urcau din cartierul englezesc spre
„Berghof'.
Potrivit concepţiei şi expunerii lui Settembrini, două principii îşi disputa
lumea: Forţa şi Dreptul, Tirania şi Libertatea, Superstiţia şi Ştiinţa. Legea
conservării şi Legea mişcării, iar din aceasta disputa se naşte Progresul. Primul
principiu s-ar putea numi asiatic, celalalt euro pean, căci Europa era ţara
răzvrătirii, a criticii şi a activităţii care preface totul, în vreme ce continentul
răsăritean ar întruchipa nemişcarea, repaosul, completa lipsa de activitate. Nu era
îngăduit cîtuşi de puţin sa te întrebi care dintre aceste două puteri va sfîrşi prin a
cîştiga biruinţa -conform raţiunii va fi, fara îndoiala, o biruinţa a Luminii şi a
Desa-vîrşirii. Căci fara încetare umanitatea antrena în viaţa ei strălucitoare noi
ţari, cucerea Europa, şi începea sa pătrundă în Asia. Dar mai lipsea mult pîna cînd
victoria va fi completa, aveau datoria sa facă eforturi şi mai mari şi mai generoase
pînă sa rasara ziua în care monarhiile şi religii' e se vor prăbuşi chiar şi în ţările
care, ce-i drept, nu apucaseră sa trăiască
MUNTELE VRĂJIT
175
. • veacul al optsprezecelea şi nici anul 1789. Insa ziua aceasta va veni.
spunea
Settembrini zîmbind subţire sub mustaţa, va veni pe aripi de vul-
n dacă nu pe cele de porumbei, şi se va înalţă în zorii înfrăţirii univer-ale a
popoarelor, sub semnul Raţiunii, al Ştiinţei şi al Dreptăţii; va aduce sfînta alianţă a
democraţiei cetăţeneşti, contralovitura data celei de trei ori infame alianţe a
prinţilor şi a guvernelor al căror duşman de moarte fusese bunicul sau, Giuseppe
— într-un cuvînt, republica mondială. Dar pentru a atinge acest ţel era necesar,
înainte de toate, sa fie izbit principiul asiatic al robiei şi al conservatorismuiui în
centrul şi în nervul vital al rezistenţei lui, adică la Viena. Era vorba ca Austriei sa
i se dea la cap, pentru a fi distrusă, în primul rînd ca trecutul sa fie răzbunat o data
pentru totdeauna, şi apoi ca sa se pregătească domnia Dreptăţii şi ă Fericirii pe
pâmînt.
Această ultimă turnura şi concluzie ă potopului de vorbe revărsat de
Settembrini nu-l mai interesară absolut deloc pe Hans Castorp, ba, dimpotrivă, ori
de cîte ori se repetară îi displăcură, impresionîndu-l în mod penibil, ca o jignire
personala sau naţionala — iar cît despre Joachim Ziemssen, ori de cîte ori italianul
se scufunda în vîltorile lui de elocinţă, el întorcea capul, încruntînd şprîncenele,
nu-l mai asculta şi atrăgea atenţia ruşilor că sosise ora sa înceapă cura sau încerca
sa schimbe conversaţia. Nici Hans Castorp nu se simţea în stare sa fie atent la
asemenea rătăciri — deoarece se situau, fara îndoială, dincolo de limitele influ-
enţelor pe care conştiinţa lui îl îndemna sa le primească în calitate de experienţe
— deşi ţinea mult sa fie lămurit, atît de mult îneît atunci cînd Settembrini se aşeza
lînga ei sau li se alătura la plimbarea în aer liber, el era acela care-l invita pe italian
sa-şi expună ideile.
Aceste idei, idealuri şi năzuinţe, remarcase Settembrini, erau la el acasă o
tradiţie de familie. Căci toţi trei le închinaseră viaţa şi forţele intelectuale: bunicul,
tatăl şi nepotul, fiecare în genul lui: tatăl n-a fost mai prejos decît bunicul
Giuseppe, cu toate ca nu fusese nici agitator politic şi nici luptător pentru cauza
libertăţii, ci un savant discret şi delicat, un umanist lucrînd la pupitrul sau. Dar ce
înseamnă oare umanismul? Nimic altceva decît dragostea de om. şi chiar prin
aceasta umanismul era totodată un act politic, o atitudine de răzvrătire împotriva a
tot ce murdăreşte şi dezonorează pe om. I se reproşase lui Settembrini-latal ca
lormei o importanţă prea mare, însă el nu cultiva forma frumoasa în lne, ci
numai din respect pentru demnitatea omului, în opoziţie stra-
1 oare
cu evul mediu care nu numai ca se dedase dispreţului faţa de
> 'mbrăţişînd superstiţia, dar se mai cufundase şi într-o ruşinoasa
176
THOMAS MANN
desconsiderare a formelor; înainte de orice, tatăl lui Settembrini luase
apărarea deplinei libertăţi de gîndire şi a bucuriei de-a trai, susţinînd ca cerul
trebuie lăsat vrăbiilor. Un adevărat Prometeu! După părerea lui Promeieu fusese
primul umanist, fiind absolut identic cu acel Satan în cinstea căruia Carducci
crease un imn... Ah! Dumnezeule, daca vera ar fi putut sa-l audă pe batrînul
duşman al bisericii, zeflemisind, tunînd şi fulgerînd împotriva sentimentalismului
creştin şi al romanticilor! împotriva imnurilor sacre ale lui Manzoni! împotriva
poeziei cu umbre şi clar de luna a romanticismului pe care-l comparase cu „palida
călugăriţa celesta. Luna"! Per Bacco, asta le-ar fi produs o mare bucurie! Şi ar mai
fi trebuit sa-l audă pe Carducci interpretînd pe Dante — pe care îl slăvea ca pe
cetăţeanul unui mare oraş, care a aparat forţa activa ce transforma lumea şi o face
mai buna, împotriva ascetismului şi a negaţiei vieţii. Căci poetul n-a înţeles sa
cinstească umbra bolnăvicioasa a Beatricei sub denumirea de Donna gentile e
pietosa; dimpotrivă, astfel şi-a numit soţia care în poem întrupează principiul
cunoaşterii din lumea aceasta, şi munca practica a vieţii...
Prin urmare, Hans Castorp aflase destule lucruri despre Dante, şi din sursa cea
mai buna. Nu se încredea el chiar cu totul în aceste cunoştinţe noi, ţinînd seama ca
cel care-i slujea de mijlocitor era un fluiera-vînt; dar merita sa-ţi dai osteneala sa
auzi ca Dante a fost inteligenţa reprezentativa a unui mare oraş. Şi vorbind despre
el însuşi, Settembrini declara ca în fiinţa lui, în el, în Lodovico-nepotul, se
contopiseră tendinţele ascendenţilor imediaţi, combativitatea cetăţeneasca a
bunicului şi umanismul tatălui şi acesta era motivul pentru care el devenise un
literat, un scriitor independent. Deoarece literatura nu era nimic altceva decît:
unirea umanismului cu politica - fapt care se îndeplinea cu atît mai nesilit cu cît
umanismul era el însuşi politica, iar politica umanism. Aici, Hans Castorp ciulea
urechile, dîndu-şi silinţa sa-l înţeleagă cît mai bine; căci putea sa spere ca va
descoperi marea ignoranţa a berarului Magnus şi va afla de ce literatura era
altceva decît „caractere frumoase". Settembrini întreba daca ascultătorii lui
auziseră vreodată vorbindu-se despre domnul Brunetto, Brunetto Latini, notarul
Florenţei, de pe ia anul 1250, care scrisese o carte despre virtuţi şi vicii. Maestrul
acesta a fost primul care i-a educat pe florentini, i-a învăţat cum sa vorbească,
punîndu-le la îndemînâ şi arta dc-a conduce republica după regulile politicii.
„Acum aţi înţeles, domnii mei!" exclama Settembrini. „Acuffl-aţi înţeles!" şi
începu sa vorbească despre „Cuvînt", despre cultul cuvîn-tului, despre elocvenţa,
pe care o califica drept triumful umanităţii. Cad
MUNTELE VRĂJIT
177
t
tutui este gloria omului şi numai el face ca viaţa omului sa fie â. Nu numai
umanismul - ci însăşi umanitatea, în general, întreaga demnitate umana, cinstirea
oamenilor şi a omului faţa de el însuşi, toate cestea sînt nedespărţite de cuvînt, sînt
legate de literatura - („Vezi, îi tmse mai tîrziu Hans Castorp varului sau, vezi ca în
literatura importanţa au totuşi cuvintele frumoase? Eu mi-am dat seama imediat.")
- şi tot aşa politica făcea corp comun cu cu\întul, sau mai precis: era născuta din
unirea umanităţii cu literatura, căci cuvintele frumoase dădeau naştere la acţiuni
frumoase.
- Aţi avut în ţara dumneavoastră, zise Seîtembrini, acum doua sute de ani, un
poet, un minunat batrîn povestitor care dădea o mare importanţă unei scrieri
frumoase deoarece credea ca ea ne conduce spic stilul frumos. Ar fi trebuit sa
meargă puţin mai departe şi sa spună ca un stil frumos duce la fapte frumoase. A
scrie frumos înseamnă aproape a gîndi frumos, şi de aici nu este departe pîna la a
te comporta frumos, întreaga civilizaţie şi desavîrşire morala sînt născute din
spiritul literaturii, care este sufletul demnităţii umane, şi în acelaşi timp se
identifica şi cu politica. Da, toate acestea sînt una, nu fac decît una şi aceeaşi forţa
şi idee şi nu exista decîţ un singur nume care sa le reunească pe toate. Care este
acest nume? Aşadar, acest nume era alcătuit din nişte silabe cunoscute, deşi cei
doi veri nu i-au putut pricepe, desigur, nici sensul şi nici măreţia - el suna astfel:
Civilizaţie! Şi lasînd sa-i cada acest cuvînt de pe buze, Settembrini ridica mîna
dreapta, mica şi galbena, asemenea cuiva care ţinea un toast.
Tînarul Hans Castorp recunoştea ca toate acestea sînt foarte vrednice de-a fi
ascultate, însă fara a se considera angajat în vreun fe) oarecare, ci doar cu titlu de
experienţa, dar oricum, acesta a fost sensul în care îşi mărturisi gîndurile
vorbindu-i lui Joachirn Ziemssen, care tocmai avea termometrul în gura, deci nu
putea sa răspundă decît într-un chip de neînţeles, şi p e urma era foarte ocupat sa
citească gradele şi sa le treacă m foaia de temperatura, pentru ca, abia după aceea,
sa-şi poată da părerea asupra punctelor de vedere ale lui Settembrim. Aşa cum am
s
PUs, Hans Castorp se interesa cu zel de aceste puncte de vedere şi-şi eschidea
sufletul sa primească aceste cunoştinţe pentru a le cerceta "loeaproape: fapt care
ne şi subliniază cît de mult se deosebeşte omul Uc'd, lămurit, de visătorul nerod -
care nu era altul decît Hans Castorp unei cînd îl făcuse, în faţa, flaşnetar pe
domnul Settembrini şi încercase din toate puterile să-l gonească deoarece ,.îl
deranja"; dar ca ora Ucid, Hans Castorp îl asculta pe italian politicos şi atent,
dîndu-şi silinţa
178
THOMAS MANN
în mod cinstit sa-şi potolească şi să-şi atenueze opoziţiile ce se iveau
împotriva speculaţiilor şi expunerilor Mentorului. Căci nu vrem sa negam ca
anumite rezistenţe îşi croiau drum în sufletul lui: adică erau anumite opoziţii mai
vechi, care dainuisera în el dintotdeauna, şi î nca altele ce proveneau din
împrejurările prezente, din experienţele directe sau indirecte, pe care le trăia în
mijlocul celor de-aici de sus.
Ce este omul şi cu cîta uşurinţă i se poate rătăci conştiinţa! Cum găseşte el
mijlocul de a lua chemarea pasiunii drept voce a datoriei! Dintr-un sentiment al
datoriei, al dragostei de dreptate şi de echilibru, Hans Castorp ajunse să dea
bucuros ascultare spuselor lui Settembrini şi să-i examineze cu bunăvoinţa
consideraţiile asupra raţiunii, republicii şi stilului frumos, gata să se lase
influenţat de ele. Dar, imediat, îşi spunea că ar fi cu atît mai consecvent dacă şi-ar
lăsă gîndurile şi visările să-i zboare în alta direcţie, ba chiar într-o direcţie
diametral opusă — şi pentru a da glas chiar de pe acum tuturor presupunerilor
noastre, vom declara ca nu l-a ascultat pe domnul Settembrini decît cu singurul
scop de a primi de la propria-i conştiinţă certificatul de liberă trecere pe care nu i
l-ar fi acordat de la bun început. Dar ce sau cine se găsea de cealaltă parte, opusă
patriotismului, demnităţii umane şi beletristicii, către care Hans Castorp să poată
iarăşi să-şi îndrepte faptele şi gîndurile? Acolo se găsea... Clavdia Chauchat, fâra
vigoare, putredă pe dinăuntru şi cu ochii de kirghiza; şi pe cînd Hans Castorp se
gîndea la ea (de altfel expresia „se gîndea la ea" exprimă cu foarte mare reticenţa
chipul cum se apropia de ea în sufletul sau), îşi închipui din nou că se afla în barca,
pe lacul din Holstein, şi ca-şi întorcea privirea amăgită de ziua sticloasa de pe
malul apusean, ca sa-şi îndrepte ochii orbiţi spre noaptea cu luna plină, unde
pluteau ceţurile cerului răsăritean.
Termometrul
Sâptamîna lui Hans Castorp se întindea aici de marţi pînă marţi, cad într-o
marţi sosise. De cîteva zile îşi achitase la administraţie nota P e sâptamîna a doua
— o notă modesta, exact o sută şaizeci de franc l-rezonabilă şi justificată, socotea
el, mai ales dacă ţineai seama de anurnite
MUNTELE VRĂJIT
179
I sniri incalculabile ale acestei găzduiri, şi care nu puteau fi evaluate, şi
anumite suplimente pe care ar fi putut foarte bine sa i le treacă în nt ca de pilda
concertul bilunar de pe terasa şi conferinţele doctorului Krokowski - adică nota
era întocmită numai pentru pensiunea ropriu-zisâ, pentru cheltuielile de
întreţinere, pentru camera confortabilă şi pentru cele cinci formidabile mese.
_Nu e scump, e m;ii curînd ieftin, nu te poţi plîr.ge ca aici, sus, ţi se cere prea
mult, spuse invitatul celui stabilit de mai multă vreme. Deci, în medie, îţi trebuie
şase sute cincizeci de franci pe luna, pentru camera şi masa, întrucît tratamentul
medical este cuprins în această suma. Bine. Admite că mai cheltuieşti încă treizeci
de franci pe luna cu bacşişurile, dacă vrei să te porţi cum se cuvine şi să ai î n jur
feţe surîzatoare. Asta face şase sute optzeci de franci. Bun. O să-mi spui că mai
sînt şi alte cheltuieli şi accesorii. Mai sînt banii pentru băuturi, pentru obiectele de
toaleta, pentru ţigări, mai faci din cînd în cînd cîte o excursie, iar daca vrei, o
plimbare cu trăsura, mai sînt apoi notele pentru cizmar şi croitor. Bine, dar
calculînd precis, nu vei reuşi, cu cea mai mare bunăvoinţă, sa cheltuieşti o mie de
franci pe lună! Nici chiar opt sute de mărci. Ceea ce, una peste alta, nu face zece
mii de mărci pe an. Nu, chiar mai puţin, fără îndoială. Iar atîta îţi ajunge ca să
trăieşti.
- Te felicit pentru calculul tau făcut în minte, zise Joachim. Nu ştiam că eşti
atît de tare. Şi găsesc că e foarte generos din partea ta sa faci aşa de iute socoteala
pe un an întreg; hotarît, ai şi învăţat ceva la noi, sus. De altfel, socoteala ta e şi aşa
exagerata. Eu nu fumez şi nici nu am intenţia să-mi fac haine aici, aşa că îţi
mulţumesc.
-Prin urmare, socoteala e exagerată, zise Hans Castorp, puţin încurcat. Insă ce
i-o fi venit să treacă în contul lui Joachim ţigările şi costumele n°i, se întreba el, -
iar iuţeala cu care calculase în minte totul nu era lecît o iluzie şi o părere a varului
sau în ceea ce privea darurile lui naturale. Fiindcă, în aceasta privinţa ca şi în toate
celelalte el era mai e grabă greoi şi lipsit de spontaneitate, iar în acest caz special
nu fusese 0 'ntmiplare faptul ca văzuse dintr-o ochire, deoarece, în realitate, se
e
8atise, ba chinr făcuse exerciţii în scris, adică într-o seara, în timpul rei de odihnă
— întrucît sfîrşise şi el prin a se întinde după masa, ca
ceilalţi — se ridicase anume de pe minunatul său şezlong şi, ascul-
de un impuls subit, luase din camera hîrtie şi creion, ca sa calculeze.
e
' ajunsese la constatarea ca vărului sau - de fapt oricui de-aici - nu-i necesari,
una peste alta, decît douăsprezece mii de franci pe an. şi
180
THOMAS MANN
chipurile, ca sa-i treacă timpul, se convinsese ca, în ceea ce-l privea viaţa de
aici, sus, era mai mult decît Ja îndemîna pungii lui, deoarece putea sa considere ca
dispunea de un venit anual de optsprezece-nou^ sprezece mii de franci.
Aşadar, achitase acum trei zile a doua nota saptamînala, i se eliberase chitanţa
o data cu mulţumirile administraţiei, şi se afla la mij]0. cui celei de-a treia
saptamîni şi ultima a vacanţei ce-şi propusese s-o petreacă aici, sus. îşi spuse - şi-l
anunţa şi pe varul lui, ca duminica viitoare va mai asista la unul dintre acele
concerte de pe terasa, care se repetau la fiecare cincisprezece zile, iar luni s e va
mai duce la una din conferinţele doctorului Krokowski, care se ţineau tot de doua
ori pe luna; iar marţi sau miercuri va pleca şi-l va lasă pe Joachim singur, bietul
Joachim căruia Radamante îi mai dăduse încă Dumnezeu ştie cîte luni, şi ai cărui
ochi blînzi şi negri se acopereau cu un val de melancolie de fiecare data cînd
venea vorba despre plecarea lui Hans Castorp, plecare ce începuse sa se apropie
vertiginos. Vai, Dumnezeule mare, ce se alesese din aceasta vacanţa! Trecuse,
zburase, se risipise — şi n-ar fi ştiut în adevăr sa spună cum. Totuşi, erau douăzeci
şi una de zile pe care ar fi trebuit sa le petreacă împreuna, un şir lung, care la
început nu putuse fi prevăzut prea uşor. Şi iată ca, deodată, nu mai rămăseseră
decît trei sau patru biete zile, lipsite de însemnătate, un rest neglijabil, cel mult
împovărat de diversele acţiuni prevăzute în programul zilei, dar de pe acum
copleşite complet de gîndul la bagaje şi la plecare. La urma urmei, trei saptamîni
reprezentau aici, sus, foarte puţin, o nimica toata — cum de altfel i se şi spusese de
la început. Aici, cea mai mica unitate de timp era luna, îi atrăsese atenţia
Settembrini, şi cum şederea lui Hans Castorp nu atingea nici măcar aceasta
unitate, ea nici nu conta ca şedere, ci doar ca o vizita frecatoare, aşa cum îi spusese
şi consilierul aulic Behrens. Oare nu cumva timpul trecea aici ca într-o clipita din
cauza combustiilor totale din organism? Pentru Joachim, o astfel de viteza a trăirii
era. în ultima instanţa, o adevărata mîngîiere. cînd se gîndea la cele cinci luni ce-l
mai aşteptau, şi presupunînd ca totul se va limita numai la atît. Da! în timpul celor
trei saptamîni, amîndoi ar fi trebuit sa supravegheze cu mai multa atenţie
scurgerea timpului, aşa cum făceau bolnavii cînd î*1 luau temperatura şi cînd cele
şapte minute prescrise deveneau un intef" val de timp atît de important... Lui îlans
Castorp h era mila din toat-l inima de varul sau, în ochii căruia puteai citi o tristeţe
foarte omenea^ de a-şi pierde, în curînd, tovarăşul — ;-i, de fapt. îî compătimea
foare
MUNTELE VRĂJIT 181
<7îndindu-se că sărmanul va ramîne, de acum înainte, mereu fara el, tare, &
vreme ce el însuşi, va trăi din nou în cîmpie şi-şi va desfăşura activi-în
serviciul tehnicii transporturilor care apropie popoarele: ba, în anumite clipe,
aceasta milă îi ai dea dureros de puternic pieptul şi fara ca aceasta era pricina
pentru care îi vorbi din ce în ce mai puţin
despre plecarea lui: iar daca din cînd în eînd aducea vorba despre acest lucru,
Hans Castorp, aşa după cum am mai spus-o, dădea impresia -dintr-o
buna-cuviinţa şi delicateţe a firii - ca pîna în ultima clipa nici nu mai voia sa se
gîndeasca la plecare.
- Sa sperăm, spuse Joachim, ca măcar tc-ai odihnit la noi şi ca ajuns jos, în
vale, te vei bucura de binefacerile acestei destinderi.
- Da, voi transmite tuturor salutari din partea ta, răspunse Hans Castorp, şi le
voi spune ca ma vei urma după cel mult cinci luni. Odihnit? Mă întrebi daca m-am
odihnit în aceste cîteva zile? Vreau sa sper ca da. O oarecare întremare trebuie sa
se fi produs chiar şi într-un timp atît de scurt. Dar nu-i mai puţin adevărat ca aici,
sus, impresiile au fost atît de noi, atît de noi în toate privinţele şi în acelaşi timp
stimulatoare, însă tot pe atît de obositoare din punct de vedere moral şi fizic, îneît
nu am încă sentimentul ca le-am epuizat şi m-am aclimatizat, ceea ce este prima
condiţie a oricărei odihne adevărate. Mana este, mulţumesc lui Dumnezeu, tot atît
de buna ca şi mai înainte, de cîteva zile mi-am regăsit gustul cu care eram
obişnuit. Numai că, din cînd în cînd, batista mi se mai pătează cu roşu, daca-mi
suflu nasul, mi se pare că nu voi reuşi sa scap, înainte de plecare, de aceasta
afurisita fierbinţeala, care-mi arde obrajii, şi nici de aceste nesăbuite batai de
inima. Nu, nu, în ceea ce ma pnveşte nu se poate spune ca m-am aclimatizat şi nici
n-ar fi fost posibil intr-un termen atît de scurt. Pentru a te aclimatiza şi pentru a-ţi
însuşi toate impresiile de aici, ar fi trebuit un timp mai îndelungat şi abia după
ac
eea putea să înceapă odihna, ca sa produci mai multa albumina. Păcat.
Pun ,.pacat", întrucît este o greşeala din partea mea ca nu mi-am rezer-
mai mult tiinp pentru aceasta vizita - căci, în definitiv, timp puteam
sa
găsesc. Pe cinci aşa, am impresia certa ca. ajuns acasă, la şes, voi avea
ev
oie sa ma refac de pe urma acestei odihne şi ca va treb;ii sa dorm ti ei
sa
Ptâmîm, atît de tare mi se pare uneori ca m-am obosit aici. Şi iată ca,
e
toate acestea, se mai adaugă si un guturai blestemat...
e
părea, în adevăr, ca Hans Castorp va fi ne\ oif sa se întoarcă la
es
cu un gutuiai dintre ce!c mai rebele. Răcise, fara îndoiala, faeîndu-şi
odihna, şi îndrăznim sa schitun o a doua presupunere, anume ca
182
THOMAS MANN
faptul se întîmplase în timpul curei de odihna de seara, pe care o facea cam de
o saptamîna, cu toata vremea ploioasa şi rece care nu dacle a semne ca s-ar îndrepta
înainiea plecării lui. Aflase însă ca vremea asta nu putea fi calificata drept rea;
noţiunea de vreme rea nu exista aici sub nici o forma, nimeni nu se temea de nici
un fel de vreme, iar Hans Castorp, datorita receptivităţii mlădioase a tinereţii,
facultăţii ei de a se adapta ideilor şi obiceiurilo: mediului în care este strămutată,
începuse sa-şi însuşească aceasta nepăsare. Atunci cînd ploua cu găleata, nu
însemna ca numai pentru attta lucru aerul ar fi mai puţin uscat. Şi fara îndoiala,
nici nu era, căci capul îti ardea mereu, ca şi cum te-ai fi găsit într-o camera
supraîncălzită ^au ca şi cum ai fi băut mult vin. Cît despre frigul care te pătrundea,
nu era deloc înţelept sa încerci sa scapi de el refugiindu-te în camera; căci atîta
vreme cît nu ningea, nu se dădea drumul la calorifer şi nu era întru nimic mai
comod sa stai în camera decît sa te întinzi pe balcon, îmbrăcat cu paltonul şi
înfăşurat după toate regulile artei în doua paturi bune de par de cămilă.
Dimpotrivă: poziţia asta era cu mult mai agreabila, era starea cea mai plăcuta pe
care Hans Castorp îşi amintea s-o fi simţit vreodată — iar el nu se lasă înşelat în
aprecierea lui de faptul ca un oarecare literat şi carbonaro califica, nu fara
subînţelesuri răutăcioase, poziţia aceasta drept „orizontala". îl desfată mai ales
seara, cînd mica lampa lumina lînga el, pe măsuţă, şi cînd. înfăşurat bine în paturi,
delectîndu-se de binefacerile greu de precizat ale şezlongului, simţea iarăşi gustul
Măriei, deşi avea, ce-i drept, vîrful nasului îngheţat şi ţinea o carte — tot Ocean
Steamships — cu mîinile înţepenite şi înroşite de frig şi privea pe sub arcada
balconului peste întinderea văii din ce în ce mai întunecate şi presărate cu lumini
care se pierdeau în depărtare, şi de unde, aproape în fiecare seara, răzbătea muzica
timp de aproximativ o ora, urzeala de vuiete plăcute şi de melodii familiare: erau
fragmente din opere, bucăţi din Carmen, din Trubadurul sau din Freischutz, apoi
valsuri bine orchestrate şi antrenante, marşuri care te făceau sa-ţi ridici ţanţoş
capul şi mazurci vesele. Mazurka? Aşa se numea de fapt Marusia, fata cu rubinul
roşu, iar p e balconul vecin, îndărătul peretelui gros de sticla opalescentă, stătea cu''
cat Joachim - cu care Hans Castorp schimba cîte o vorbă cu voce joasa ca sa nu-i
deranjeze pe ceilalţi orizontali. De pe balconul lui, Joachim se bucura de o audiţie
tot atît de buna, măcar ca el nu era meloman si nl' putea gusta cu aceeaşi plăcere
concertele de seara. Păcat de el, ' schimb, buchisea mulţumit gramatica ruseasca.
Hans Castorp insa laS<
MUNTELE VRĂJIT
183
n steamships să-i cada pe pătura, asculta muzica din tot sufletul, se
funda bucuros în adîncurile transparente ale melodiilor, simţind o satis-
f ctie deosebit de vie cînd auzea vreo compoziţie inteiesanta sau care-i
zea amintiri — şi lasîndu-se astfel în voia plăcerii nu-si aducea aminte
rlecît cu sentimente ostile de remarcele enervante ale lui Settembrini
asupra muzicii, mai ales remarca potrivit căreia muzica era suspecta din
punct de vedere politic, ceea ce nu valora, de fapt, cu mult mai mult
decît afirmaţia bunicului Giuseppe în legătura cu Revoluţia din Iulie şi
cu cele şapte zile ale facerii lumii.
Joachim însă nu era atît de pasionat de muzică şi-i ramînea străina aromatica
pasiune a fumatului; altfel, pe balconul lui era deopotrivă de bine adăpostit şi
instalat. Ziua se sfîrşise şi de data aceasta totul era sfîrşit, puteai fi sigur ca nu se
va mai întîmpla nimic, ca nu vor mai fi emoţii puternice si ca, prin urmare,
musculatura inimii nu va mai fi pusa la încercări suplimentare. Dar în acelaşi timp
erai sigur ca mîine totul va fi reluat de la capăt, dar nu numai ca totul va reîncepe
ca de obicei, ci şi că se va desfăşura absolut la fel; iar aceasta dubla certitudine,
acest fapt indubitabil era dintre cele mai reconfortante, căci împreuna cu muzica
şi cu savoarea regăsita a Măriei, îi dădea lui Hans Castorp, în timpul cure i de
seară, o stare de reala fericire.
Toate acestea însă n-au putut să împiedice ca musafirul şi plăpîndul novice să
răcească foarte serios în timpul numitei cure de seara (sau se prea poate, tot atît de
bine, sa fi răcit în alta parte). Se anunţa un guturai zdravăn, care apasă cavitatea
frontală, omuşorul era iritat şi dureros, iar aerul nu trecea ca de obicei prin canalul
destinat de natură pentru treaba aceasta, ci pătrundea rece, greoi, provocînd mereu
accese de tuse rebela; numai într-o singura noapte, glasul îi deveni de un bas
răguşit, ca ars de băuturi tari şi — potrivit spuselor sale — toata noaptea n-a închis
ochii, deoarece o uscăciune înecăcioasa a gîtului îl făcea sa tresară necontenit Pe
perna.
- Povestea asta este teribil de neplăcută şi chinuitoare, îi spuse oachun.
Răcelile, trebuie sa ţi-o spun, nu sînt recus aici, li se tăgăduieşte • ]stenţa, căci, în
mod oficial, marea uscăciune a atmosferei nu le justi-lc a, şi ca bolnav ai fi prost
primit de Behrens, daca ai vrea să treci drept pat. Dar cu tine, la urma urmei, e cu
totul altceva; oricum ar fi. ai tot
Septul
sa răceşti. Ar fi minunat daca am putea să-ţi oprim guturaiul;
a
'e, la şes, exista mijloace pentru aşa ceva, dar ma îndoiesc ca ăştia ici îi vor
acorda o prea mare atenţie. Aici e mai bine sa nu te
184
THOMAS MANN
îmbolnăveşti, căci nimănui nu-i pasa. E un lucru cunoscut aici de mmt şi pe
care ţi-l spun acum înainte de plecare. Cînd am venit eu, se afla ^ o doamna care,
cît era saptamîna de lungă se plîngea că o doare urechea şi, pîna la urma, Behrens
o examina. ..Puteţi fi complet liniştita. îi spuSe el; afecţiunea nu-i de natura
tuberculoasă". Şi la atît s-au oprit lucrurile Ei bine, o sa vedem mîine ce vom
putea face. Voi vorbi cu masorul, CÎIKJ va veni la mine. Asta este calea ierarhica,
el va comunica mai departe, astfel ca, pîna la sfîrşit, vor face totuşi ceva pentru
tine.
Aşa proceda Joachim, iar forul ierarhic arata de ce era în stare. Chiar de vineri,
cînd Hans Castorp se întorsese de la plimbarea matinala, cineva bătu în uşa şi
astfel avu prilejul sa facă personal cunoştinţa cu domnişoara von Mylendonk sau
„doamna superioară", cum i se mai spunea, pe care n-o zărise pînă atunci, fiind
foarte ocupată, decît de departe, pe cînd ieşea din camera unui bolnav şi traversa
coridorul ca sa intre în camera de vizavi — iar altă dată o văzuse faeîndu-şi în
fugă apariţia în sufragerie şi-i auzise vocea stridentă. Aşadar, de data aceasta
vizita îi era destinată personal; ademenită de guturaiul lui, domnişoara von
Mylendonk bătu tare şi scurt, cu degetu-i osos, în uşa camerei, dădu buzna înainte
ca el sa fi putut spune: „Intră!" şi se mai repezi îndărăt, de pe prag, ca sa verifice
numărul camerei.
— Treizeci şi patru, orăcai ea pe un ton înalt. Exact, dom'le, on me dit que
vous avez pris froid, I hear you have caught a cold, Vî kajetsk prostudilisî, aud că
aţi răcit. Ce limbă trebuie sa vorbesc cu dumneata? Germana, vad bine. Ah, da,
musafirul tînărului Ziemssen, acuma ştiu. Trebuie sa mă duc în sala de operaţii.
Este acolo unul care urmează sa fie cloroformizăt şi a mîncat salata de fasole.
Dacă nu eşti cu ochii în patru... şi dumneata, tinere, pretinzi că ăi răcit aici?
Hans Castorp era uluit de acest fel de a vorbi al unei doamne de origine nobila,
căci vorbea mîneîndu-şi cuvintele, îşi răsucea gîtul şi cU nasul în sus adulmeca
asemenea fiarelor în cuşti, agitîndu-şi mîna dreaptă pe jumătate închisa şi plina de
pistrui şi ţinînd arătătorul ridicat, ca şi cum ar fi vrut sa spună: „Iute, iute, iute! Nu
asculta ce spun eu. ci vorbeşte dumneata ca sa pot pleca!" Era o femeie de vreo
patruzeci de ani, de statură mica, fără forme, îmbrăcata într-un halat alb de sora.
legat la mijloc cu un cordon, şi avînd pe piept o cruce împodobita cu granate. De
sub boneta de soră de caritate îi ieşea parul roşu şi rar. i& ochii albaştri, spălăciţi şi
inflamaţi, avînd pe deasupra şi un ulcior cop 1' aruncau nişte priviri neliniştite,
nasul îi era cîrn, gura ca de broasca, iaf
MUNTELE VRĂJIT
185
za inferioară se râsfrîngea pieziş în afara cînd vorbea, cu o mişcare ca , ]opatâ.
Cu toate acestea, Hans Castorp o privea cu o amabilitate mo destă îngăduitoare şi
încrezătoare, care îi era înnăscută.
_ c e-i cu răceala asta, spune? întrebă pentru ;> doua oara sora-şefa, ilindu-se să
dea ochilor o strălucire pătrunzătoare, dar fără sa izbutească, deoarece erau saşii.
Nouă nu ne place soiul asta de răceli. Răceşti des? Varul dumitale nu răcea şi el
mereu? Prin urmare, cîţi ani ai? Douăzeci şi patru? La vîrsta dumitale păţeşti
de-aidc astea. Şi te-ai gîndit sa vii aici ca să răceşti? N-ar trebui să vorbim aici
deloc despre răceală", astea sînt palavre de jos. (în gura ei cuvîntul „palavre" avea
ceva oribil şi fantastic, aşa cum îl rostea mişcîndu-şi buza inferioara ca o lopată.)
Ai o frumoasă iritaţie a cailor respiratorii, îmi dau seama, e de ajuns să-fi privesc
ochii. (Şi iarăşi făcu strania tentativa de a se uita în ochii lui cu o privire
pătrunzătoare, bineînţeles, fara să reuşească întru totul.) Dar guturaiele nu apar
din cauza frigului, ci provin dintr-o infecţie la care eşti predispus s-o ai şi este
vorba de-a şti daca sîntem în faţa unei infecţii inofensive sau a unei infecţii ceva
mai ofensive. Restul nu-s decît palavre. (Iarăşi această oribilă „palavră"!) în cazul
dumitale este foarte posibil să nu fie decît ceva anodin, zise ea, şi-l privi cu
ulciorul copt, nu ştia nici el cum. Poftim, iată aici un antiseptic inofensiv. Poate că
o sa-ţi facă bine. Şi scoase din geanta de piele, care-i atîrna de cordon, un
pacheţel, punîndu-l pe masă. De altfel, pari îmbujorat, ca şi cum ai avea
temperatură. Şi continuă să se uite la faţa lui, dar cu nişte ochi care parca
alunecau. Ţi-ai luat temperatura? Tînarul făcu semn că nu.
- De ce nu? întrebă infirmiera, şi buza inferioara, care-i ieşea pieziş, rămase în
aer...
Hans Castorp tăcu. Băiatul bine crescut era încă foarte tînar şi Păstrase
obiceiul de-a tăcea al şcolarului care sta în picioare în faţa >»ncU, ia T cînd nu ştie
să răspundă, tace.
- Oare nu cumva ai obiceiul sa nu-ţi iei niciodată temperatura? -Banu, doamnă
superioară. Mi-o iau cînd a:n febra.
- Dom le, dar temperatura o iei tocmai pentru a şti dacă ai febra. Şi acum< duPâ
părerea dumitale. nu ai?
-Nu prea ştiu, doamna superioara. De fapt, nu pot sa-mi dau seamr c's. De cînd
am sosit aici m-a tot luat puţin cu cald şi cu frig.
- Aha! Şi unde ţi-e termometrul?
186
THOMAS MANN
— N-am termometru, doamnă superioara. N-am nevoie, căci nu am venit aici
decît în vizită. Sînt sănătos.
— Palavre! M-ai chemat pentru ca eşti sănătos?
— Nu, rîse el politicos, ci pentiu ca ma simt puţin cam...
— ...răcit. Aici la noi asemenea răceli sînt destul de frecvente. lata! făcu ea şi
scotoci iarăşi în geanta ca şa scoată doua cutiuţe de piele, una neagra şi alta roşie,
pe care le puse pe masa. Ăsta costă trei franci şi cincizeci, iar asta cinci franci.
Fireşte că ala de cinci franci este mai bun. Poţi sa-l foloseşti toata viaţa daca o sa
ai grijă de el.
Hans Castorp lua cutiuţa roşie şi o deschise. Elegant ca o bijuterie, obiectul de
sticla era întins în culcuşul capitonat cu catifea roşie, executat pe măsura. Gradele
erau însemnate cu linii roşii, zecimile cu linii negre. Cifrele erau roşii, iar partea
inferioara, caie se prelungea subţim-du-se, era umpluta cu argint viu strălucitor.
Coloana mercurului era sco-borîta mult sub gradele normale ale căldurii animale.
Hans Castorp ştia ce anume i se cuvenea lui însuşi şi prestigiului sau.
— îl iau pe acesta, spuse el, neacordînd celuilalt nici cea mai mica atenţie. Pe
acesta de cinci franci. îmi îngăduiţi sa vi-l achit imediat...
— E-n regula, macai superioara. Mai ales sa nu te caliceşti la tîrguielile
importante. Nu-i nici o graba, o sa ţi-l treacă în nota de plata. Da-mi-l, iar pentru
început o sa-l coborîm complet — uite-aşa. Şi lua termometrul, îl scutura de mai
multe ori coborîndu-i coloana de argint viu şi mai mult, pîna sub 35 de grade.
Mercurul se va urca, se va înalţă, zise ea. lata-ţi achiziţia! Cunoşti cum se
procedează la noi? îl ţii sub onorabila dumitale limba, cîte şapte minute de patru
ori pe zi, cu buzele bine lipite. La buna vedere, dom'le! îţi urez un diagnostic bun!
Şi paraşi camera.
Hans Castorp se înclinase şi rămăsese lînga masa, în picioare, plimbîndu-şi
privirea de la uşa pe unde dispăruse sora-şefa la instrumentul pe care i-l lăsase.
„Asta-i deci superioara von Mylendonk, gîndi el. Lui Settembrini nu-i place şi
este adevărat că are unele manifestai neplăcute. Ulciorul nu-i deloc estetic, dar
probabil că nu-l are întotdeauna-De ce mi-a spus însă tot timpul «dom'le^>,
pronunţînd atît de incorect-Are apucaturi de baieţoi şi e cam ciudata. Şi iată ca
mi-a şi vîndut un termometru, are totdeauna cîteva în geantă. Se pare ca aici se
gases c pretutindeni, în toate prăvăliile, chiar acolo unde te-ai aştepta mai
puţi1l-cum spune Joachim. N-a trebuit sa-mi dau prea multa osteneala sa
achiziţionez, a venit singur la mine." Scoase din cutiuţă obiectul frag 1'
-
MUNTELE VRĂJIT
187
'1 cercetă, apoi începu să se plimbe neliniştit prin camera, ţinîndu-l în mîna.
Inima îi bătea repede şi puternic. Se întoarse spre uşa deschisa a balconului şi
schiţa o mişcare spre camera alăturata, cu intenţia sa-i facă vizita lui Joachim, dar
renunţa, ramase în picioare lînga masa şi începu sa-şi dreagă glasul pentru a-şi da
seama de sunetul înăbuşit al vocii- Apoi tuşi cu toata puterea. „Da, trebuie sa vad
daca am febra din cauza guturaiului", îşi spuse şi vîrî repede termometrul în gura,
punînd vîrful cu argint viu sub limbă astfel ca instrumentul îi ieşea pieziş printre
buzele strînse foarte tare ca sa nu lase să pătrundă nici un pic de aer.
Nici o secunda mai mult, nici una mai puţin, gîndi el. In mine se poate avea
încredere. Nu trebuie sa mi-l schimbe cu o «sora mută», ca lui Ottilie Kneifer,
persoana despre care mi-a vorbit Settembrini". Şi începu să se plimbe prin
camera, ţinînd strîns termometrul în gura.
Timpul se îîra, termenul părea nesfîrsit. Trecuseră abia două minute şi
jumătate cînd, temîndu-se ca a depăşit clipa prescrisa, privi acele ceasornicului,
începu să facă o puzderie de gesturi banale, mişca lucrurile din locul lor
punîndu-le înapoi, apoi ieşi pe balcon şi, ferindu-se ca vărul lui sâ-l vadă,
contempla priveliştea, valea dintre munţi, care ajunsese cu toate aspectele ei atît
de intima sufletului sau: piscurile, liniile crestelor şi pereţii stîncoşi, iar spre
stînga, văgăuna profundă a Brehmenbuhl-ului a cărui spinare cobora pieziş spre
sat, în vreme ce întunecata pădure alpina îi acoperea coastele — privi spre dreapta
masivele muntoase, ale căror nume îi deveniseră familiare, cît şi spre Alteinwand
care, văzut de aici, părea că închide valea spre sud - privi drumurile şi răzoarele cu
flori ale grădinilor, peştera stîncoasă şi zada, asculta murmurul de glasuri ce se
înalţă din solariu şi se întoarse în cameră dîndu-şi silinţa sa îndrepte poziţia
termometrului în gura, apoi •ntinzînd braţul făcu sa i se ridice manşeta şi se uită la
ceas, apropiindu-
Qe ochi. Trecuseră şase minute, în sfîrşit, după multe cazne şi eforturi lepuse
numai fiindcă avea impresia ca vine în ajutorul minutelor, ca le 'tnpinge, ie sileşte
sa înainteze. Dar pentru ca tocmai în clipa aceea,
lr|
a în picioare în mijlocul camerei, se pierdu în icverii şi lasă
smaurile sâ-i zboare, ultimul minut ce mai rămăsese se strecura cu pas
Pisica şi trecu neobservat, iar un nou gest grăbit al braţului îi
es
coperi fuga discreta şi-l făcu sa constate ca o tieime din minutul al
P ulea devenise de domeniul trecutului şi prin urmaie întîrziase, dar îsi
se ca n-u'.ea prea mare importanţa, ia urma uimelor. rezultatul nu se
'îicase: ayidar, scoase termometrul si se uita la e! cu privirea rătăcita.
188
THOMAS MANN
Nu reuşi sa vadă imediat cît arata termometrul, strălucirea argintulU j viu se
confunda cu reflexul luminos al tubului de sticla, coloana părea ba ca s -a urcat
foarte sus, ba ca a dispărut - îl apropie de ochi, îl întoarse pe o parte şi pe alta, dar
nu observa nimic. In sfîrşit, facînd o mişcare adecvata, imaginea deveni limpede,
o reţinu şi, la repezeala, îşi puse mintea la contribuţie. De fapt, mercurul se
întinsese, se dilatase foarte tare, coloana se ridicase desml de sus, fiind cu multe
zecimi deasupra limitei unei temperaturi normale. Hans Castorp avea 37,6.
în plina zi, între orele zece şi unsprezece jumătate, 37,6 era prea mult, însemna
„temperatura", era o febră ce rezulta dintr-o infecţie pe care o luase, aşa ca
problema era sa afle de ce natura e infecţia. 37,6 -nici chiar Joachim nu avea mai
mult, aici nimeni nu avea temperatura mai mare, afara doar de cei care zăceau în
pat sau erau moribundi — tot atît aveau şi Hermine Kleefeld cu pneumotoraxul ei,
şi... şi... chiai doamna Chauchat. Fireşte, în cazul lui, poate că nu era acelaşi lucru
-căci el avea numai o simplă febra gripala cum se spunea în vale. Dar era dificil sa
identifici cu precizie natura febrei. Hans Castorp nu credea ca are aceasta
temperatura numai de cînd răcise, şi regreta ca nu întrebase mai din vreme
mercurul, chiar la început, atunci cînd îi sugerase consilierul aulic. Sfatul fusese
într-adevar plin de bun simţ, ceea ce se vadea acum. aşa ca Settembrini nu avusese
deloc dreptate sa izbucnească într-un hohot de rîs atît de batjocoritor şi atît de
zgomotos -Settembrini cu republica şi cu stilul lui frumos. Acum Hans Castorp
ura republica şi stilul frumos, cercetînd iarăşi cu atenţie indicaţia ter-mometrului,
pe care, din cauza jocului de lumini, o pierduse în doua rînduri, se silea s -o prindă
iar, sucind şi răsucind instrumentul: indica precis 37,6, de dimineaţa, devreme!
Simţi o emoţie puternica. începu sa se plimbe prin camera în lung şi-n lat, cu
termometrul în mina, dar avînd grija sa-l ţină orizontal ca sa nu influenţeze
mercurul printr-o mişcare verticala, apoi îl aşeza cu băgare de seama pe toaleta şi
se pregăti, deocamdată, cu paltonul Şi paturile, pentru cura lui de odihna. Se
înfăşură în paturi, aşa cum învăţase, din doua părţi şi de dedesubt, una după alta,
cu mîna experta-şi ramase nemişcat, aşteptînd ora mesei şi venirea lui Joachim.
Din cîn^ în cînd, surîdea, ca şi cum ar fi fost cineva de fata. Şi din cînd în cînd'
pieptul i se umfla de un fior de spaima, iar atunci simţea nevoia <a tuşească din
cauza pieptului prins de guturai.
MUNTELE VRĂJIT
189
Joachim îl găsi tot culcat cînd, la ora unsprezece, după ce gongul răsunase,
intră sa-l ia la micul dejun.
_ gi? întreba el mirat, apropiindu-se de şezlong.
O clipă, Hans Castorp nu spuse nimic, privindu-l în faţa. Apoi
răspunse:
- Da, adică ultima noutate ar fi ca am un pic de temperatura.
_ Ce înseamnă asta? întreba Joachim. Vrei sa spui ca ai caiduri? Cu oarecare
încetineală. Hans Castorp îşi formula astfel răspunsul:
- Am caiduri, dragul meu, de o buna bucata de vreme şi chiar iot timpul-
Acum nu mai este voiba de vreo impresie subiectiva, ci de o constatare exacta.
Mi-am luat temperatura.
-Ţi-ai luat temperatura?! Cu ce?! exclama Joachim speriat.
- Cu un teimometru, ev;."ienî, răspunse Hans Castorp, nu fara un pic de ironie
şi dojana. Mi-a vindut unul sora-şefa. Dar nu înţeleg de ce s-o fi adresînd mereu
cu „dom'le", nu-i nici macaT politicos. Mi-a vîndut însă la repezeala un
termometru excelent, şi daca vrei sa te convingi de gradele pe care le indică, e
acolo, pe toaletă. S-a urcat foarte repede.
Joachim făcu un scurt stînga-mprejur şi intra în camera. Cînd se întoarse,
spuse cu oarecare întîrziere:
- 37 virgulă cinci şi jumătate.
-în cazul acesta a coborît puţin, adineauri era virgula şase.
- Ca temperatură de dimineaţa, nu se poate spune că e un fleac, zise Joachim.
Frumoasa surpriză, adaugă el şi ramase în picioare, cu mîinile în şolduri şi cu
capul plecat, în faţa varului sau culcat pe şezlong, exact aşa cum stai aflîndu-te
într-adevar în faţa unei „frumoase surprize". Va trebui sa te bagi în pat.
Hans Castorp avea un răspuns gata pregătit.
- Nu vad, spuse el, de ce trebuie sa ma culc cu 37,6 atunci cînd tu şi atiţia alţii
de-aici nu aveţi mai puţin - şi totuşi va plimbaţi cu toţii nestingheriţi.
- Dar este cu totul altceva, replica Joachim. Tu ai o stare acuta şi inofensiva.
Tu ai guturai.
- In primul rînd, făcu Hans Castorp mergînd pîna la a-si împărţi raza de
răspuns în „primul rînd" şi „în ai doilea rînd", nu înţeleg de ce u o febra inofensiva
- admiţînd o clipa ca aşa ceva exista - cn o febra
ensiva lle kuie sa stau în pat, dar cu o alta, nu. Si în al doilea rînd, ajn mai spus
doar ca guturaiul asta nu mi-a dat mai multa febra decît
190
THOMAS MANN
aveam înainte. Ramîn la punctul meu de vedere ca 37,6 este egal cu 37,6.
Daca voi puteţi sa hoinăriţi cu ea, pot şi eu.
— Dar şi eu, cînd am sosit aici, a trebuit să stau în pat patru sapta-mîni,
obiecta Joachim; şi nu mi s-a dat voie sa mă scol decît atunci cînd s-a constatat ca
patul nu-mi scădea temperatura.
Hans Castorp surise.
— Ei şi? întreba. Ma gîndesc ca la tine era altceva. Mi se pare ca te contrazici.
Mai întîi faci o distincţie şi apoi o confuzie. Astea sînt palavre...
Joachim se întoarse iute pe calcîie şi cînd se găsi iarăşi fata-n fata cu varul sau
chipul oacheş i se mai întunecase puţin.
— Nu, zise, nu eu fac o confuzie, ci tu eşti acela care ai un fel de a privi
lucrurile de zăpăceşti lumea. Vreau sa-ţi spun numai ca eşti straşnic de răcit,
lucru care ?e vede şi din vocea ta. şi că ar trebui sa te bagi în pat ca sa scurtezi
durata bolii, deoaiece vrei sa pleci saptamîna viitoare. Dar daca nu vrei — adică:
daca nu vrei sa te culci — poţi foarte bine sa te dispensezi. Nu-ţi dau eu
prescripţii, în nici un caz; acum trebuie sa mergem la masa. Repede, ora a şi
trecut.
— Foarte bine. Haidem! zise Hans Castorp şi-şi arunca paturile. Intra în
camera ca sa-şi dea cu peria prin păr, iar în vremea asta Joachim mai aruncă o
privire la termometrul de pe toaleta, fapt pe care Hans Castorp îl observă cu coada
ochiului. Apoi, tăcuţi, plecară şi-şi reluara încă o dată locurile în sufrageria care la
ora aceea strălucea în alb de atîta lapte imaculat.
Cînd pitica îi aduse lui Hans Castorp berea de Kulmbach, el o refuza cu o
expresie grava întipărită pe faţa, o expresie de renunţare. Azi nu voi bea bere, nu
voi bea nimic, nu, mulţumesc frumos, doar cel mult o înghiţitura de apa. Lucrul
acesta mira pe cei din jurul lui. Cum adică? Asta este într-adevar o noutate! Nici
măcar un strop de bere?
— Am puţina temperatura, răspunse Hans Castorp. Un fleac.
lata insa că începură sal certe cu atătaiorul - iar faptul era foarte ciudat. Luau
un aer ştrengăresc, dădeau din cap. clipeau din ochi şi agi" tau degetul în drepiul
urechii, ca şi cum ar fi auzit lucruri necuviincioase şi nostime despre cineva care
ar fi vrut sa pară virtuos.
— Haide, haide, tocmai dumneata! spuse profesoara şi puful de p e obraji i se
îmbujora în timp ce-l ameninţa surîzînd. Ce ne esle dat sa afla111 despre dumneata,
fuimos. n-am ce zice! Ia te uita, ia te uita, ia te uita!
— Ei, ei, ei, făcu şi doamna Stohr, şi-l ameninţa cu degetul roşu ?' butucanos,
ridicîndu-l spre nas. Zice ca are temperatură, domnul vizit a~
MUNTELE VRĂJIT
191
? Asta-i buna! lata o figura! Ce om petrecăreţ!
Pînă şi batrîna mătuşa, de la celalalt capăt al mesei, îl ameninţa ■ eata cu
degetul, avînd totodată un aer cicalitor şi viclean, în clipa cînd fia vestea; iar
drăgălaşa Marusia, care pîna acum nu-i acordase nici cea mai mica atenţie, se
întoarse spre el. îl privi cu ochii ei cafenii şi rotunzi, . • apasa pe buze batista cu
parfumul de portocale, ameninţîndu-l; chiar şi doctorul Blumenkohl, căruia
doamna Stohr îi povesti faptul, nu se putu împiedica sa repete gestul tuturora, dar
fara sa se uite, este adevărat, la Hans Castorp. Singură Miss Robinson se arata
nepasatoare si rezervata, ca totdeauna. Joachim, foarte corect, stătea cu ochii aple-
caţi în farfurie.
Măgulit de atîtea tachinarii, Hans Castorp crezu ca-i dator sa le refuze cu
modestie.
- Nu, nu, rosti el, dumneavoastră faceţi o eroare, cazul meu este cel mai
inofensiv din cîte se pot închipui, am doar un guturai, după cum vedeţi: ochii îmi
curg, pieptul mi-e prins şi tuşesc aproape toată noaptea, ceea ce este destul de
neplăcut...
Dârei refuzau sa-i primească justificările, rîdeau, îi făceau semn cu mîna să nu
mai insiste şi strigau: „Da, da, da, mofturi, pretexte, un mic guturai, ştim, ştim!" şi
iată ca, deodată, toţi cerura ca Hans Castorp sa se prezinte de urgenţă la
consultaţie. Noutatea îi înviora; cît ţinu dejunul, dintre toate cele şapte mese, asta
a fost cea mai veselă. în special doamna Stohr cu mutra ei încăpăţînata şi cu
obrajii îmbujoraţi, plini cu zbîrci-turi deasupra guleraşului plisat, era de o
volubilitate aproape sălbatica, •ntinzîndu-se în consideraţii asupra deosebitei
plăceri de a tuşi — da, era desigur ceva delicios şi desfătător în momentul în care
simţeai cum se mţeţeau şi creşteau gîdiliturile în străfundurile pieptului şi cînd,
apăsat Si sufocat, făceai eforturi sa tuşeşti cît mai adine ca sa-ţi potoleşti ac eastâ
iritaţie: era o plăcere asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dădea un strânut, atunci
cînd pofta de a strănuta devenea irezistibila, cînd, ca ~ un fel de ameţeala, inspirai s;
expirai puternic de cîteva ori şi cînd, siîrşit. te daruiai cu o figura fericita
voluptuoasci explozii finale, 'tmd de iot ce te înconjoară, şi asta <-e putea întimpla
de doua şi de trei n în şir. Erau bucuiiile gratuite ale vieţii, la fel ca acelea încercate
'"d, primăvara, de exemplu, îţi scarpini pîna la sînge degeraturile care manînca atît
de dulce - te scarpini pîna la sînge cu o ardoare feroce, ' P rada furiei şi plăcerii,
cu atîta ardoare îneît privindu-te din 'mplare în oglinda dai peste o grimasa
drăcească.
192
THOMAS MANN
Cu aceeaşi încapaţînare groaznica, inculta doamna Stohr vorbi pî n cînd
dejunul scurt, dar substanţial, se termina, iar cei doi veri plecară sa~ si facă
plimbarea matinala, devale, spre Davos-Platz. Joachim era adine» în gînduri, în
vreme ce Hans Castorp gemea de mult ce-şi sufla nasul iar tuşea îi zguduia pieptul
care-i suna ca o tinichea ruginita. La întoarcere, Joachim spuse:
— îţi fac o propunere. Astăzi este vineri — mîine după dejun ma duc la
controlul lunar. Nu este un examen total, Behrens îmi da vreo doua palme în spate
şi-I pune pe Krokowski să ia cîteva note. Ai putea sa ma însoţeşti şi, cu acest
prilej, sa-i ceri să te consulte şi pe tine în mod sumar. Este ridicol ce-ţi propun, dar
daca ai fi acasă l-ai chema fara îndoiala pe Heidekind. Iar aici, unde avem doi
specialişti, tu te plimbi, nu ştii ce ai de făcut, cît de gravă e boala şi nici dacă n-ai
face mai bine sâ te bagi în pat.
— Bine, zise Hans Castorp. Cum crezi tu. Fireşte, pot merge cu tine. Şi chiar
ma interesează sa asist o data la o consultaţie.
Aşadar, căzură de acord; iar cînd ajunseră sus, în faţa sanatoriului, întîmplarea
făcu sa-l întîlneasca pe consilierul aulic Behrens, prin urmare sa se ivească
prilejul de a-şi formula imediat cererea.
Behrens ieşea din partea din faţa a clădirii, înalt şi rigid, cu gambeta pe ceafa,
o ţigara de foi în gura, obrajii albaştri şi ochii lăcrimoşi, cu aerul de a fi în plină
activitate, adică pe punctul de-a face vizitele clientelei sale particulare, în sat,
după ce lucrase în sala de operaţii, ceea ce de altfel le şi comunică verilor.
— Pofta buna, domnilor! spuse el. Va învîrtiţi de colo pîna colo? V-aţi simţit
bine în lumea mare? Tocmai vin de la un duel cu cuţitul şi ferăstrăul — o chestie
mare, gîndiţi-va doar că e vorba despre o rezecţie de coaste. Altădată, cincizeci la
suta ramîneau morţi pe loc. Astăzi, reuşim mai bine, dar cu toate acestea se mai
întîmpla sa-şi ia tălpăşiţa cîte unul înainte de termen, mortis causa. Ei, cel de azi
înţelege de gluma, şi pentru moment se ţine bine... Este înnebunitor un torace
omenesc care nu mai exista. Părţi moi ale trupului, lucru mai mult urît, ide e
imprecisa, ma înţelegeţi... Ei, şi dumneata? Ce face pretinsa ils sănătate?
Viaţa în doi este mai curînd vesela, ce părere ai,
vulpoi bătrîn? Dar dumneata, turistule, de ce plîngi? se adresa el de°' data lui
Hans Castorp. Plînsul în public este interzis. Asta-i discipl' na casei. Dacă fiecare
s-ar apuca sa facă aşa ca dumneata, unde-am ajunge -
MUNTELE VRĂJIT
193
-Domnule consilier aulic, vinovat e guturaiul meu, răspunse Hans C storp- Nu
ştiu cum s-a făcut, dar am un guturai straşnic. Pe deasupra mai tuşesc şi tot pieptul
mi-e prins.
-Aşa? zise Behrens. Poate ca s-ar cuveni sa consulţi un medic serios.
Rîserâ amîndoi, iar Joachim răspunse lipindu-şi calcîiele:
_ Sîntem pe punctul s-o facem, domnule consilier aulic. Mîine e ziua mea de
consultaţie şi tocmai voiam sa va întreb daca veţi avea amabilitatea să-l examinaţi
totodată şi pe varul meu. Am dori sa ştim dacă va putea sa plece marţi...
- C.P.! spuse Behrens. Adică: Cu plăcere! Trebuia s-o facem de la început.
Din moment ce se afla aici, sa se aleagă măcar cu atît. însă, fireşte, nu vrem sa
silim pe nimeni. Deci, mîine după ora doua, imediat după troaca!
-Am, totodată, şi puţina febra, adaugă Hans Castorp.
- Ce spui! striga Behrens. îţi închipui ca-mi comunici o noutate? Crezi ca
n-am ochi în cap? Şi cu formidabilul sau arătător îi indica ochii injectaţi,
albaştri-spalaciţi şi lăcrimoşi. Ce temperatura ai?
Hans Castorp i-o comunica.
- Dimineaţa? Hm, nu-i rau! Pentru început, nu-ţi lipseşte vocaţia. Ei, atunci
ne-am înţeles. Mîine stăm între patru ochi. Cinstea va fi pentru mine. Digestie
binecuvîntata! Şi cu genunchii strîmbi, lopatînd din mîini, începu sa coboare
panta drumului, pe cînd înapoia lui plutea, ca un drapel, dîra groasa de fum a
ţigării de foi.
- Am aranjat aşa cum ai dorit tu, spuse Hans Castorp. Nici nu se putea aranja
mai bine, iata-ma acum cu ora reţinuta. De altfel, este puţin probabil că va putea
face mare lucru în chestia asta, cel mult o sa-mi prescrie un extras de miambal sau
un ceai pectoral însă cu toate astea este plăcut sa ştii ca poţi primi un ajutor
medical cînd te afli în starea asta. Dar de ce oare e atît de violent în expresii? La
început, lucrul acesta ma amuza, însă cu timpul a devenit cam neplăcut. „Digestie
bine-
uvintata!" Ce jargon încîlcit. Poţi spune „pofta buna!", căci pofta este
oarecum un cuvînt poetic, la fel ca şi „pîinea zilnica", şi se şi potriveşte 1 de
armonios cu „buna". însă „digestie" este curata fiziologie, iar mvoca
binecuvîntarea cerului asupra ei este o atitudine batjocoritoare.
Şi
nici nu-mi place ca-l vad fumînd, faptul acesta ma nelinişteşte,
eoarece ştiu ca nu-i prieşte şi-l face melancolic. Settembrini pretinde una lui
dispoziţie este silita, iar Settembrini este un critic, un om cu cată sigură, trebuie sa
i-o recunoaştem. Poate că şi eu ar trebui sa
194
THOMAS MANN
judec mai mult şi sa nu mai primesc toate lucrurile aşa cum mi Se prezintă, are
dreptate şi în privinţa asta. Dar se întîmpla sa începi p rjn judeca, prin a dezaproba
şi prin a te indigna, şi apoi iată ca survine ceva care n-are nici o legătura cu
raţionamentul tau, astfel ca nici nu mai poate fi vorba despre severitate morala, iar
republica şi stilul frumos ţi se par dintr-o data cu totul nesărate... Ultimele cuvinte
mai mult le mormăi, destul de confuz, şi parca nici el însuşi nu părea prea lămurit
asupra celor ce voia sa spună. De altfel, vărul sau îl privi pieziş şj.j spuse „la
revedere", iar după aceea fiecare intră în camera; apoi trecu pe balcon.
- Cît? întreba Joachim după o vreme, cu toate că nu-l văzuse pe Hans Castorp
uitîndu-se la termometru...
Iar Hans Castorp răspunse pe un ton indiferent:
— Nimic nou!
în adevăr, abia ieşit pe balcon, luase de pe toaleta drăgălaşa achiziţie din acea
dimineaţa, anula prin scuturări verticale vechiul 37,6 care îşi terminase rolul şi, ca
un bolnav experimentat, îşi reluase odihna, ţinînd în gura ţigara de sticla. Dar
împotriva aşteptării şi cu toate ca ţinuse termometrul sub limba mai mult de opt
minute, mercurul nu se ridicase peste vechile 37,6 grade - ceea ce, de altfel,
însemna febra, daca nu cumva o febră mai mare chiar decît aceea pe care o
avusese de dimineaţă. După dejun, coloana sclipitoare se ridica pînă la 37,7,
seara, cînd bolnavul se simţi obosit de emoţiile şi noutăţile de peste zi, ramase la
37,5, iar a doua zi dimineaţa indica doar 37, pentru ca spre ora prînzului să atingă
valoarea zilei precedente. In aceste împrejurări, urmă dejunul principal al zilei şi,
o data cu sfîrşitul lui, se apropie şi ora rendez-vous-ului.
Mai tîrziu, Hans Castorp îşi aminti că la acest prînz, doamna Chauchat purta o
jacheta de un galben-auriu, cu nasturi mari şi buzunarele tivite cu şireturi, o
jachetă noua sau, în orice caz, noua pentru Hans Castorp, iar atunci cînd intrase,
cu întîrzierea ei obişnuită, se oprise parcă o clipa pentru ca întreaga sufragerie sa
i-o vadă. Apoi, cum făcea de cîte cinci ori în fiecare zi, se furişase spre masa ei şi,
aşezîndu-se cu mişcări unduioase, începuse să flecărească şi sa manînce, şi tot ca
i" fiecare zi, dar cu o atenţie deosebită, Hans Castorp o văzuse mişcîndu-S1 capul
în timp ce vorbea şi iarăşi îi remarcase încovoierea grumazului 5' felul neglijent
de a-şi ţine spatele, iar cînd privise spre masa „ruşi< 0 bine", dindaratul lui
Settembrini care stătea la capătul mesei aşezate între ei, în diagonală, observase că,
în tot timpul dejunului, doamP Chauchat nu se întorsese niciodată spre sufragerie.
Dar cînd desertuls
MUNTELE VRĂJIT
195
ină şj cînd, din partea dreapta a sufrageriei, acolo unde era masa ilor de rînd,
pendula mare, cu lanţuri, suna de doua ori, Hans Castorp simţi profund emoţionat
de un lucru neînţeles, care totuşi se întîmpla - vreme ce pendula suna ora două —
o bătaie, două batai — şi cînd atra-ătoarea bolnava îşi întoarse încet capul şi în
parte bustul, aruncîndu-şi rivirea peste umăr şi făţiş spre masa lui Hans Castorp,
dar nu ca din "ntîtnplare către masa lui, ci fara nici un echivoc posibil direct sp re
el, cu un surîs fluturîndu-i pe buzele strînse şi în ochii oblici, ca aceia ai lui
pribislav, cu aerul ca parcă doreşte sa-i spună: „Ei, ce faci? E timpul. Vrei să te
duci?" (căci atunci cînd ochii îşi vorbesc, se tutuiesc, chiar dacă buzele n-au spus
vreodată nici măcar „dumneata") - incidentul acesta îl tulbură şi îl înfricoşa pîna
în adîncul sufletului pe Hans Castorp, atît de tare încît abia se mai încrezu în
simţurile lui, şi astfel o privi pe doamna Chauchat în faţa mai întîi pentru ca apoi,
ridicîndu-şi ochii peste fruntea şi părul ei, sa-i lase sa plutească în gol. Ştia oare că
el avea consultaţia fixata la ora doua? îl privise doar cu atîta înţeles şi cu toate
acestea era de necrezut, întrucît ar fi putut să ştie deopotrivă de bine că numai cu o
clipă înainte se întrebase daca n-ar fi fost mai potrivit să-i comunice consilierului
aulic, prin Joachim, ca răceala se amelio ra, astfel că găsea consultaţia de prisos:
un gînd al cărui avantaj se spulberă dintr-o data în faţa acestui surîs întrebător,
pentru a lua înfăţişarea celui mai respingător plictis. Căci în secunda următoare,
Joachim puse pe masă şervetul răsucit şi făcu semn din sprîncene lui Hans
Castorp, apoi se înclină în faţa vecinilor şi paraşi sufrageria — iar Hans Castorp,
împleticindu-se în sinea lui, dar cu pas hotărît şi cu sentimentul ca această privire
şi acest surîs îl învaluiau mereu, porni şi ieşi după varul sau.
De ieri dimineaţa nu mai vorbiseră despre planul lor de a se duce
împreună la consultaţie şi în acea clipa păşeau într-o tăcută înţelegere.
°achim se grăbea: ora convenita trecuse şi consilierul aulic Behrens
P nea preţ pe punctualitate. Parcurseră coridorul de la parter trecînd
Pnn faţa administraţiei şi coborîra scara acoperita în întregime cu
«oleum ceruit, care ducea la subsol. Joachim bătu la uşa aflata chiar în
scării şi pe care o placa de porţelan arata ca acolo se găseşte sala de
c
°nsultaţii.
- Intră! striga Behrens apasînd tare pe prima silaba. Stătea în halat, yiocul
camerei, ţinînd în mîna dreapta stetoscopul negru cu care se
bătea
Peste coapsa.
196
THOMAS MANN
— Tempo, tempo, spuse el întorcîndu-şi spre pendula ochii lacnmOs, Un poco
piu presto, signori! Nu sîntem numai la dispoziţia durnnea voastră. Doctorul
Krokowski stătea la biroul dublu, în faţa ferestrei palid, în halatul de lustrin negru,
cu coatele pe masa, cu o mîna pe con-dei iar cu cealaltă trecuta prin barba, avînd
în faţa un teanc de hîrtn, fara îndoiala dosarul bolnavului, şi se uita la cei doi sosiţi,
cu expresia vagd a cuiva care nu e acolo decît ca asistent.
— Hai, da-mi statul de serviciu, spuse consilierul aulic ca răspuns la scuzele
lui Joachim, şi-i apuca foaia de temperatura ca sa-şi arunce ochii pe ea, în vreme
ce pacientul se grăbea sa se dezbrace pîna la brîu, atîrnîn-du-şi hainele în cuierul
de lînga uşa. Lui Hans Castorp nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Ramase un
moment în picioare, privindu-i pe tustrei, apoi se aşeza într-un mic fotoliu de
moda veche ale cărui braţe erau împodobite cu ciucuri, lînga o măsuţa pe care se
afla o cana cu apa. Dulapuri pline cu volume de medicina cu cotoare groase şi
dosare acopereau pereţii. încolo, ca mobilier nu mai era decît un şezlong cu
spătarul mobil, acoperit cu o muşama alba şi pe a cărui perna era întinsa o coala
mare de hîrtie alba.
— Virgula şapte, virgula nouă, virgula opt, spuse Behrens răsfoind foile
saptamînale pe care Joachim îşi trecuse cu precizie temperaturile luate de cinci ori
pe zi. Oricum, tot mai eşti încă destul de balţat, draga Ziemssen, şi este evident ca
de cînd te-am văzut ultima oara, deunăzi, nu te-ai mai înzdravenit. („Deunăzi"
fusese exact cu patru saptamîni în urma.) Tot otrăvit, tot otrăvit, zise el. Ei, aşa
ceva nu trece de azi pe mîine, noi cei de-aici nu facem vrăji.
Joachim aproba din cap, msa umerii goi i se înfiorară, deşi ar fi putut sa se
obişnuiască, doar nu venise aici de ieri.
— Cum stăm cu înţepăturile în hilul drept care erau mereu acute? Mai bine?
Vai, vino aici! Vom înceTca sa ciocănim mai temeinic. Şi auscul-ţaţia începu.
Consilierul aulic Behrens, înfipt pe picioarele-i crăcănate, cu trupul lăsat pe
spate şi cu stetoscopul la subsuoara, începu sa bata în partea de sus a umărului
drept al lui Joachim cu puternicul sau deget mijlociu de la mîna dreapta, ca şi cum
ar fi mînuit un ciocan, printr-o mişcare speciala a încheieturii mîinii şi apasînd cu
mîna stingă. Apoi coborî sU omoplat şi ciocani lateral la mijlocul şi în partea
inferioara a spatel1"1 după care Joachim, cunoscînd bine procedeul, ridica braţul
ca sa se lase ciocănit la subsuoara. Totul se repeta şi în partea stînga, iar apoi con
silierul aulic porunci „stînga-mprejur" pentru a-i ciocani şi aseul
MUNTELE VRĂJIT
197
• ptul. Ciocăni chiar de sub gît, lînga clavicula, şi mai ciocani în partea
oerioarâ şi inferioara a pieptului, întîi la dreapta şi apoi la stînga. nupâ ce ciocăni
suficient, apasă stetoscopul pe pieptul şi pe spatele lui ţ achim şi, cu urechea lipita
de aparat, asculta toate regiunile unde iocanise mai înainte. Joachim trebuia, în
acelaşi timp, ba sa respire, ba sa tuşească, ceea ce părea ca-l oboseşte foarte tare,
căci îşi pierduse răsuflarea, iar ochii îi lăcrimau. Cît despre consilierul aulic
Behrens, spunea cu glas tare, cu cuvinte scurte şi sigure, tot ce auzea înăuntru,
asistentului care stătea la birou — o spunea în aşa fel încît Hans Castorp nu se
putu opri sa nu se gîndeasca la scena de la croitor, atunci cînd domnul spilcuit ia
masurile pentru un costum şi pune centimetrul după o rînduiala tradiţionala ici şi
colo în jurul trupului şi al membrelor clientului, dictînd ucenicului care sta la
masa şi scrie cifrele astfel obţinute. „Scurt", „scurtat", dicta consilierul aulic
Behrens. „Vezicular", spuse el şi iarăşi repeta: „vezicular" (după cît se părea,
acesta este un semn bun), „aspru" mai spuse şi făcu o strîmbatura. „Foarte aspru."
„Zgomot." Şi doctorul Krokowski transcria totul, ca ucenicul cifrele croitorului.
Cu capul plecat într-o parte. Hans Castorp privea cele ce se petreceau în faţa
lui, adîncit într-o contemplare meditativa a torsului lui Joachim, ale cărui coaste,
cînd respira (slava Domnului mai avea încă toate coastele) se ridicau sub pielea
întinsa şi se reliefau deasupra stomacului scobit - acest tors zvelt, de un
oacheş-galbui, cu parul negru pe stern şi braţele altminteri robuste, dintre care
unul avea la încheietura mîinii o brăţara de aur. Acestea sînt braţe de gimnast, îşi
spuse Hans Castorp; lui Joachim i-au plăcut întotdeauna exerciţiile de gimnastica,
pe cînd eu n-am făcut caz de ele niciodată, însă la el şi aceasta pasiune izvorăşte
tot din gustul pentru militarie. A fost mereu preocupat de trupul său, mai mult
decît mine sau cel puţin în alt fel; deoarece eu am °st mereu un civil preocupat mai
mult sa fac bai calde, sa manînc bine sâ beau bine, în vreme ce el îşi dezvolta şi îşi
desavîrşea forţa fizica. ■>! iată ca trupul lui a trecut pe primul plan într-un mod cu
totul diferit, a evenit independent şi a căpătat importanţa datorita bolii. Un trup
into-Şi care nu se lasă dezintoxicat ca sa redevină zdravăn, cu toata rinţa ce~o are
bietul Joachim de a ajunge soldat, jos, devale. Este tur-intr-o forma perfecta, ca un
adevărat Apolo din Belvedere, în afara Par. P e dinăuntru însă, este bolnav, iar pe
dinafară arde de febra din ma b°lii; căci boala îl face pe om mai trupesc, îl aserveşte
şi mai rupului. Şi pe cînd prin minte îi treceau toate acestea, deodată se c°sa şi
arunca o privire iute, întrebătoare de la torsul gol al lui
198
THOMAS MANN
Joachim spre ochii lui, spre ochii lui mari, negri şi blînzi pe care chinuita şi
tuşea îi făceau sa lăcrimeze, iar acum, în timpul exarnenulm medical, se uitau cu o
expresie trista ce plutea în gol, trecînd pe deasupra celui ce-l privea.
între timp însă, consilierul aulic Behrens terminase.
— Ei, e bine, Ziemssen, spuse el. Totul este în regula, în măsura posibilului.
Data viitoare (adică de azi în patru saptamîni) o sa fie peste tot, desigur, puţin mai
bine...
— Cît credeţi ca mai poate dura, domnule consilier aulic?
— Ei, poftim, iarăşi eşti grăbit? în orice caz, n-ai putea s-o scoţi la capăt cu
recruţii dumitale în starea în care te afli! Mai ai nevoie de încă o jumătate de
anişor, cum ţi-am spus şi deunăzi — iar daca îţi face plăcere, calculeaza-l
începînd de deunăzi, dar considera-l ca pe un minimum. La urma urmei, nu e prea
rau aici, aşa ca ar trebui sa fii ceva mai politicos. Aici, nu eşti nici la ocna şi nici
într-o... mina siberiana! Sau vrei sa spui ca sanatoriul nostru are oarecare
asemănări cu locuri de-astea? Merge bine, Ziemssen! Şterge-o! Următorul, daca
mai are cineva pofta! striga el privind undeva, în aer. Şi întinzînd braţul, dădu
stetoscopul doctorului Krokowski care se ridica şi-l lua ca sa-i facă şi el lui
Joachim un mic control de asistent.
Hans Castorp sari în picioare şi se grăbi sa se dezbrace, cu privirea agăţata de
făptura consilierului aulic care, cu picioarele crăcănate şi gura căscata, părea dus
pe gînduri. Se grăbi prea tare, nu reuşi sa-şi scoată imediat cămaşa cu picăţele şi o
trase peste cap. Apoi încremeni în picioare, alb, blond şi subţire, în faţa
consilierului aulic Behrens - o înfăţişare de civil pe lîngâ Joachim Ziemssen.
Dar consilierul aulic era încă dus pe gînduri şi-l lasă sa stea în picioare.
Doctorul Krokowski se aşezase din nou, iar Joachim începu sa se îmbrace, cînd
Behrens se hotărî, în sfîrşit, sa ia nota de prezenţa celui care „mai avea pofta".
— Ei, aşa-i, e rîndul dumitale! spuse el, şi cu mîna sa enorma ii apuca de cot
pe Hans Caştorp, îl trase în faţa lui şi-l studie pătrunzător Nu-i privi chipul, aşa
cum te uiţi de obicei la un om, ci numai trupul; i' învîrti aşa cum învîrţi un corp şi-i
cerceta mai ales spinarea. Hm. zise el Haide, o sa vedem imediat de ce eşti în
stare. Şi, ca adineauri, începu sa ciocănească.
Ciocani în aceleaşi locuri ca şi la Joachim şi reveni de mai multe or în diferite
locuri. O bucata de timp ciocani în mod alternativ, sus. HnS claviculă şi puţin mai
jos, pentru a compara.
MUNTELE VRĂJIT
199
_ Auzi? întreba el întorcîndu-se către doctorul Krokowski...
Iar doctorul Krokowski, de la masa lui de scris, aflata la cinci paşi , epărtare,
confirma printr-o mişcare a capului ca auzea: lasă cu gravitate bărbia în piept, în
aşa fel încît îşi apasă barba ale cărei vîrfuri se îndoiau în sus.
- Respira adînc! Tuşeşte! porunci consilierul aulic care, acum, îşi reluase
stetoscopul, iar Hans Castorp se strădui sa facă întocmai, mai bine de opt sau zece
minute, în timp ce consilierul aulic îl asculta. Acesta nu rosti mei un cuvînt şi nu
făcu decît sa apese stetoscopul ici şi colo, ascultînd, revenind de mai multe ori, în
special în anumite locuri, unde chiar adineauri se oprise de cîteva ori pentru a
ciocani cu insistenţa. Apoi îşi puse instrumentul sub braţ şi, cu mîmile la spate,
ramase cu ochii în pamînt, privind între el şi Hans Castorp.
- Da, Castorp, îi zise — şi era pentru prima data ca, fara înconjur, îi spunea
tînarului pe numele de familie - lucrul se desfăşoară praeter-propter, întocmai
cum am bănuit din prima clipa. Am fost mereu cu ochii pe dumneata, Castorp,
acum pot sa ţi-o spun — chiar din capul locului, cînd am avut cinstea nemeritata
sa te cunosc — şi am presupus cu destula certitudine ca, în fond, eşti unul de-ai
noştri şi vei sfîrşi prin a-ţi da seama ca atîţia alţii care au venit aici pentru
desfătarea lor, au privit în jur strîmbînd dm nas, dar într-o zi au descoperit ca ar
face bine -şi nu numai ca „ar face bine", te rog sa ma înţelegi cum se cuvine — sa
ramînă aici, în aceasta staţiune de munte, cu mai mult folos şi dincolo de orice
curiozitate gratuita.
Hans Castorp pălise, iar Joachim se opri brusc sa asculte.
- Ai aici un var atît de drăguţ şi de simpatic, continua consilierul aulic facînd
un semn spre Joachim şi leganîndu-se cînd în vîrful picioarelor, cînd pe calcîie
— un var care, nădăjduiesc, va putea în curînd sa spună ca a fost bolnav — însă
chiar daca va ajunge acolo, domnul vărul dumitale de sînge, asta nu înseamnă ca
n-a fost bolnav, iar acest
a
pt arunca a priori, cum spune filozoful, o lumina şi asupra dumitale, dragul
meu Castorp...
- Dar, domnule consilier aulic, el nu-mi este var decît prin alianţa. ~ Haide,
haide, n-o sa vrei acum sa-ţi renegi votre cousm. Prin alianţa,
Sau nu
' Hi ramîne totuşi ruda. Şi din partea cui?
- După mama, domnule consilier. Este fiul unei cumna... "~ Şi doamna mama
dumitale e sănătoasa?
- Nu, e moarta. A decedat pe cînd eTam încă mic. ~ Ah, de ce?
200
THOMAS MANN
— De o embolie, domnule consilier aulic.
— Embolie? Bine, de-atunci e mult. Dar domnul tatăl dumitale?
— A murit de pneumonie, zise Hans Castorp, iar bunicul meu, la f e] adaugă el.
— Ah, şi el la fel? Aşadar, aceştia ţi-s ascendenţii! Cît despre dumneata,
desigur ca totdeauna ai fost puţin anemic, nu-i aşa? Dar nu-j aşa ca atîţ munca fizica
cît şi munca intelectuala te obosesc repede, aşa-i1) Da? Şi ai adesea palpitaţii?
Numai de cîtva timp? Bine, şi în afara de toate astea, ai fireşte o înclinaţie
pronunţata pentru înfundarea cailor respiratorii. Ştii ca odinioară ai mai fost
bolnav?
-Eu?
— Da, te am în vedere pe dumneata personal, cel la care ma uit. Auzi
diferenţa? Şi consilierul aulic ciocani pe rînd în partea superioara stînga a
pieptului şi puţin mai jos.
— Sunetul este un pic mai surd aici decît dincolo, zise Hans Castorp.
— Foarte bine. Ar trebui sa devii specialist. Deci, exista o jena respiratorie, iar
jenele respiratorii sînt efectul regiunilor bolnave, în care procesul de sclerozare
s-a şi terminat sau, daca vrei, al regiunilor care s-au şi cicatrizat. Eşti un vechi
bolnav, Castorp, dar nu vreau sa învinovăţesc pe nimeni ca habar n-ai avut.
Probabil ca pentru domnii noştri colegi de la şes diagnosticul este mai dificil în
cazul dumitale. Nu vreau sa spun nici măcar ca am auzul mai fin decît ei, cu toate
ca experienţa şi specializarea înseamnă foarte mult. Aerul însă este acela care ne
ajuta sa auzim, înţelegi, acest aer rarefiat şi uscat al înălţimilor.
— Fireşte, evident, zise Hans Castorp.
— Bine, Castorp. Şi acum, băiatul meu, asculta-ma cu atenţie, o sa-ţi spun
cîteva cuvinte care valorează greutatea lor în aur. Daca, în cazul dumitale, n-ar fi
decît aceste jene respiratorii şi aceste calcifieri curioase, te-aş lasă sa pleci la larii
şi penaţii dumitale şi nu mi-aş mai bate capul nici o clipa cu dumneata, ma auzi?
Dar, fiindcă lucrurile stau altfel şi t° ( eşti la noi, nu trebuie sa te mai oboseşti
pornind la drum. După cîtva timp, tot ar trebui sa te întorci.
Hans Castorp simţi iarăşi cum sîngele îi năvăleşte în inima care 1 se zbătea în
piept în vreme ce Joachim încremenise pe loc, cu ochii in pamînt şi cu mîinile la
spate.
— Căci în afara de aceste jene respiratorii, mai spuse consilierul aulic-avem în
partea superioara şi un punct incipient care a şi început sa ait> a zgomotul lui,
întrucît provine dintr-o afecţiune proaspăta — deocamdată nu vreau sa vorbesc
despre un focar de infecţie, deşi exista, cu certiW
MUNTELE VRĂJIT
201
un punct umed, iar daca vei continua, devale, sa trăieşti la fel ca si , , aCUm, eu,
dragul meu, îţi spun ca-mi declin orice răspundere, căci . o buna zi toata bucata
de plamîn se va duce dracului.
Hans Castorp stătea în picioare, fara nici o tresărire, doar colţul gurii
-' zvîcnea în mod ciudat, iar printre coaste i se vedeau limpede bătăile im-
ji Se uita spre Joachim, ai cărui ochi nu-i întîlni, apoi privi iarăşi
hipul consilierului aulic, cu obrajii lui albaştrii. Cu ochii tot albaştri şi
lăcrimoşi, şi cu mustaţa zbîrlita într-o singura parte.
_ Şi ca o confirmare obiectiva, continua Behrens, mai avem şi temperatura
dumitale: 37,6 la ora zece dimineaţa, ceea ce corespunde îndeaproape cu
observaţiile acustice.
_ Mă gîndeam, spuse Hans Castorp, ca aceasta febra se datoreste numai
guturaiului.
-Şi guturaiul? i-o întoarse consilierul aulic... De unde provine' Da-mi
voie, Castorp, sa-ţi spun ceva şi ţine bine minte ceea ce auzi, căci, după
cîte ştiu, dispui de suficiente circumvoluţiuni cerebrale. Prin urmare,
aerul pe care-l avem aici este bun împotriva bolii, lucru pe care-l ştii,
nu-i aşa? Şi este perfect adevărat. Dar tot acest aer este, în acelaşi timp,
ma înţelegi, deopotrivă de prielnic şi pentru a declanşa şi grăbi boala,
căci revoluţionează trupul, facîndu-l sa izbucnească din starea latenta în
care se afla, iar guturaiul dumitale este tocmai una din aceste izbucniri.
Nu ştiu daca la şes ai şi avut febra, dar după părerea mea dumneata ai
început să faci temperatura imediat ce ai sosit aici, chiar din prima zi.
- Da, este ceea ce cred în adevăr şi eu, spuse Hans Castorp.
-Probabil că imediat te-ai simţit uşor ameţit, confirma consilierul
aulic. Acestea sînt otrăvurile solubile secretate de microbi; au un efect
ameţitor asupra sistemului nervos central, ma înţelegi, şi abia atunci
obrajii capata o îmbujorare plina de veselie. Deocamdată, Castorp, vei
mcepe prin a te baga în pat; vom vedea daca după cîteva saptamîni de
re
paos la pat, te vei reface. Ce se va întîmpla după aceea, ramîne de
v
azut. O sa-ţi facem o frumoasa fotografie a interiorului şi faptul acesta
să-ţi producă desigur plăcere, căci vei putea sa arunci o privire
m
'âuntrul propriei dumitale fiinţe. Dar ţin tot atît de mult sa-ţi spun
'mediat: un caz ca al dumitale nu se vindeca de la o zi la alta, reclamele
"e şi vindecările miraculoase nu ne privesc pe noi. Am avut impresia,
lar e
^ la început, ca eşti un bolnav foarte ales, mult mai înzestrat pen-
a
fi bolnav decît generalul asta de brigada de colo, care vrea s-o
ar
ga ori de cîte ori termometrul îi arata cîteva zecimi în minus. Ca şi
Pe Joc repaus n-ar fi un ordin tot atît de valabil ca şi drepţi! Re-
202
THOMAS MANN
paosul este prima datorie a cetăţeanului, iar nerăbdarea nu provoac decît rau,
Castorp, încearcă, te rog, sa nu ma dezminţi şi sa nu mşe[ cunoaşterea mea despre
oameni. Şi acum, înainte marş, la depou cn dumneata!
Spunînd aceste cuvinte, consilierul aulic Behrens puse capăt convorbirii şi, ca
un om suprasolicitat de treburi, se aşeza la birou pentru a-şi rezolva
corespondenţa în pauza pîna la consultaţia viitoare Doctorul Krokowski însă se
ridica de la locul sau, se îndrepta spre Hans Castorp, arunca pieziş capul pe spate
şi cu un surîs jovial, care-i dezvelea dinţii gălbui în barba, îi strînse din toata inima
mîna dreapta.
V
Eterna supa şi revelaţia fulgerătoare
înainte de orice, povestitorul se simte dator sa mărturisească pro-pria-i mirare
în legătura cu un lucru care se va întîmpla aici, pentru ca nu cumva cititorul sa fie
el însuşi din cale-afara de uimit de cele ce urmează. De fapt, daca în vreme ce
relatarea noastră privind primele trei saptamîni ale şederii lui Hans Castorp la cei
de sus (douăzeci şi una de zile în miezul verii, la care, potrivit previziunilor
omeneşti, ar fi trebuit sa se limiteze aceasta şedere), aşadar, daca în vreme ce
relatarea noastră a devorat spaţiu şi timp ale căror întinderi corespund foarte bine
aşteptării noastre pe jumătate mărturisite - în schimb, pentru următoarele trei
saptamîni ale vizitei sale în acest loc, nu ne-ar mai trebui decît tot atîtea cuvinte şi
clipe cîte pagini, file, ore şi zile de lucru au cerut eie: de altfel ne dam seama
dintr-o clipita ca aceste trei saptamîni se vor încheia iute, fiind ca şi îngropate.
Am putea fi miraţi de acest fapt; şi totuşi el este în ordinea lucrurilor Şi
răspunde legilor povestirii şi ascultării ei. Căci este în perfecta ordine Şi
corespunde exact acestor legi ca timpul sa ne para mai lung sau mai scurt, şi c a
numai în funcţie de propria noastră experienţa el se dilata sau se contracta exact
cît şi aventura eroului povestirii noastre, surprins Qe destin într-un mod atît de
neaşteptat, adică aventura tînarului Hans astorP; şi că, poate, este folositor, în
prezenţa acestei minuni care este lrnpul, să-l pregătim pe cititor pentru încă alte
multe minuni şi enomene, în afara acelora de pîna acum, pe care le va întîlni în
tovarăşa noastră. Deocamdată este suficient ca fiecare sa-şi aducă aminte cît e iute
se scurge chiar un „lung" şir de zile atunci cînd, bolnav fiind, le reci în pat: este
mereu aceeaşi zi care se repeta fara încetare; dar cum e> ln fond, mereu aceeaşi,
nu prea ar fi corect sa vorbim de Petiţie"; mai precis ar fi daca am vorbi despre
o identitate — adică de
204
THOMAS MANN
îI i
un acum încremenit — sau despre eternitate. La prînz, ţi se aduce suna aşa
cum ţi-a fost adusa şi ieri, şi aşa cum îţi va fi adusa şi miine. Dar jn aceeaşi clipa te
adie un fel de boare — nu ştii nici cum, nici de unde; cac în vreme ce vezi ca ţi se
aduce supa, formele timpului se destramă, iar ceea ce ţi se dezvăluie ca adevărată
forma a existenţei este un piezent încremenit în care ţi se aduce eterna supa. Dar ar
fi paradoxal sa vorbeşti despre plictis în legătura cu eternitatea; iar noi vrem sa
evitam, paradoxurile, mai ales în tovărăşia eroului nostru.
Aşadar, Hans Castorp stătea în pat de sîmbata dupa-amiaza deoarece astfel
hotarîse consilierul aulic Behrens, suprema autoritate în aceasta lume în care
sîntem închişi. Stătea acolo, întins, cu monograma lui pe buzunarul cămăşii de
noapte, cu mîinile sub cap, în patul curat şi alb, patul în care murise americanca şi,
fara îndoiala, atîtea alte fiinţe, şi privea în tavanul camerei, cu ochii lui naivi, al
căror albastru era înceţoşat de guturai, gîndindu-se la ciudăţenia situaţiei. De
altfel, nu putem admite ca fara acest guturai ochii Iui ar fi avut o privire limpede şi
fara echivoc, căci structura sa lăuntrica, oricît de simpla ar fi fost, nu era în adevăr
deloc simpla, ci din contra, foarte întunecata, încîlcita, pe jumătate sincera şi
prada îndoielii. Uneori din străfundurile fiinţei lui se înalţă un rîs nebun şi
biruitor, care îi zguduia pieptul, domolindu-i inima, iar o bucurie şi o speranţa
necunoscute îl chinuiau îngrozitor; alteori pălea de spaima şi de nelinişte, în
vreme ce inima repeta parca loviturile conştiinţei, batîndu-i lipita de coaste, într-o
cadenţa accelerata.
în prima zi, Joachim îl lasă în pace şi ocoli orice explicaţie. Grijuliu sa-l
menajeze, intra de cîteva ori în camera bolnavului, făcu un semn cu capul,
întrebînd de forma daca nu-i lipsea nimic. De altfel, îi era cu atît mai uşor sa-l
înţeleagă pe Hans Castorp şi sa-i respecte teama ce-o avea de orice explicaţie, cu
cît împărtăşea aceasta teama, iar în mintea lui se socotea chiar într-o situaţie şi mai
chinuitoare decît varul sau. Dar duminica, înainte de amiaza, întorcîndu-se de la
plimbarea de dimineaţa, pe care trebuise s-o facă singur, ca înainte vreme, nu mai
amîna convorbirea directa şi inevitabila cu varul sau. Ramase în picioare lînga pat
şi spuse oftînd:
— Aşadar nu-i nimic de făcut şi trebuie sa luam anumite hotarîri. Te aşteaptă
cei de-acasa.
— Nu încă, răspunse Hans Castorp.
— Nu chiar azi, însă zilele acestea, miercuri sau joi.
MUNTELE VRĂJIT
205
is
Aş, zise Hans Castorp, nu ma aşteaptă cîtuşi de puţin, şi nu atît de adică într-o
zi fixa. Au altceva de făcut decît sa ma aştepte pe ■ e şi sa numere zilele pîna la
întoarcerea mea. Cînd sosesc, sînt bine-nit şi unchiul Tienappel spune: „Te-ai
întors!" iar unchiul James ma - treabă: „Ei, a fost frumos?" Daca vad ca n-am
sosit, trebuie sa treacă uită vreme înainte ca faptul acesta sa-i surprindă, poţi sa fii
sigur. Bineînţeles ca, la urma urmelor, vor trebui sa fie înştiinţaţi...
_ îţi dai seama, zise Joachim oftînd, cît de neplăcuta este situaţia asta pentru
mine! Acum, ce-o sa se mai întîmple? Fireşte ca ma simt oarecum răspunzător.
Vii aici sa-mi faci o vizita, te introduc în sanatoriu şi iata-te, deodată, ţintuit la pat
şi nimeni nu ştie cînd vei putea pleca pentru a-ţi ocupa serviciul. Trebuie sa
înţelegi ca mi-e penibil în cel mai înalt grad.
- Iarta-ma! spuse Hans Castorp fara sa-şi ia mîimle de sub cap. La ce bun sa-ţi
faci atîtea gînduri? E absurd. Am venit oare aici ca sa-ţi fac ţie o vizita? In parte
am venit şi cu intenţia asta; dar, în primul rînd, ca sa mă odihnesc, potrivit sfatului
dat de Heidekind. Şi iată, acum s-a dovedit pur şi simplu ca aveam mai multa
nevoie de repaus decît şi-a închipuit el sau decît ne gîndişem noi toţi. De altfel, nu
sînt primul care a crezut că face aici doar o scurta vizita de politeţe şi a cărui
şedere a luat o cu totul alta întorsătura. E destul sa te gîndeşti cum al doilea fiu al
lui Tous-le-deux a fost atins încă mult mai grav — şi nici nu ştim daca mai
trăieşte, căci se prea poate sa-l fi coborît în timpul vreunui dejun. Este o surpriza
pentru mine sa aflu ca sînt cam bolnav şi trebuie sa ma obişnuiesc mai întîi cu
ideea ca acum ma aflu aici ca pacient, pentru tratament, aşadar, ca sînt într-adevar
unul dintre ai voştri, în loc sa fiu, cum aveam impresia pîna acum, doar un
oaspete. Şi apoi, pe de alta Parte, trebuie sa-ţi mărturisesc ca faptul acesta nu ma
surprinde deloc, deoarece niciodată nu m-am simţit propriu-zis viguros şi nu uit
cît de uneri mi-au murit părinţii — astfel ca nici nu aveam de la cine moşteni o
sănătate excepţionala! Ca ai o mica leziune - nu-i aşa? - chiar daca este, a sPunem,
vindecata acum, e o chestiune asupra căreia nu ne facem uz n, şi se prea poate ca
familia noastră sa aibă asemenea dispoziţii şi, e altfel, Behrens a şi făcut o remarcă
în sensul acesta. Oricum ar fi, •ata-mâ de ieri în situaţia de-a ma întreba care-mi
erju dispoziţiile personale faţa de tot, înţelegi, adică faţa de viaţa şi exigenţele ei.
Am avut deauna o fire serioasa şi o anumita antipatie pentru aspectele vigu- ase şi
zgomotoase ale vieţii - nu am vorbit noi, de curînd, despre asta,
206
THOMAS MANN
şi tu ştii ca am fost ispitit uneori sa ma fac preot, fiindca-mi p)a lucrurile triste
şi înălţătoare - iar o stofa neagra, înţelegi tu, cu o cruCe de argint deasupra sau un
R.I.P... Requiescat in pace... reprezintă pentru mine ceva mult mai frumos şi
infinit mai drag decît un „Mulţi ani trăiască!" cu zgomotoasa lui veselie. Totul
trebuie sa provină din faptul ca eu însumi am o leziune si din naştere chiar am avut
predispoziţii pentru aceasta boala - care a izbucnit acum. Dar daca lucrurile stau
într-adevar, astfel, pot sa vorbesc despre noroc, întrucît este un noroc faptul ca am
venit aici şi m-am lăsat consultat; în privinţa asta n-ai nevoie sa-ţi faci nici cel mai
mic reproş. Căci doar ai auzit tu singur ca, daca aş mai fi continuat cîtva timp sa
duc viaţa asta acolo, la şes, s-ar fi putut ca toata bucata de plamîn sa se duca
dracului.
- Asta nu se poate şti! zise Joachim. lata ceva care într-adevar nu se poate şti.
Doar ca ai avut odinioară cîteva locuri bolnave de care nimeni nu s-a ocupat, dar
care s-au lecuit cu desavîrşire de la sine, astfel ca azi nu mai ai decît o oarecare
greutate la respiraţie. Ceea ce desigur ca s-ar fi petrecut şi cu punctul umed pe care
se poate sa-l ai acum, daca nu ai fi urcat din întîmplare pîna aici, la mine — nu, nu
se poate şti!
- Nu, nu se poate şti absolut nimic, răspunse Hans Castorp. Şi de aceea nu
avem dreptul sa punem alternativa cea mai rea, de pilda în ceea ce priveşte durata
convalescenţei mele. Afirmi ca nimeni nu poate şti cînd voi fi în stare sa plec de
aici şi sa încep lucrul la şantierul naval, însă faci aceasta afirmaţie într-un sens
pesimist şi găsesc ca te grăbeşti prea tare, tocmai pentru ca nu se poate şti.
Behrens n-a fixat nici un termen, este un om înţelept şi nu face pe profetul. De
altfel, nu mi s-a făcut încă nici radioscopia şi nici radiografia, singurele care vor
îngădui o concluzie obiectiva, şi cine ştie daca se va constata ceva într-adevar
serios sau daca pîna atunci nu-mi va trece febra şi va voi putea spune adio. Cred ca
este mai bine sa nu ne dam prea multa importanţa şi sa nu ne apucam sa istorisim
celor de acasă, chiar de la început, asemenea poveşti de groaza. Va fi suficient sa
le scriem cît mai curînd - de altfel le voi scrie chiar eu, cu mîna mea, saltîndu-ma
puţin pe perna - ca am răcit, ca stau în pat cu puţina febra şi ca, deocamdată, nu
sînt în stare sa călătoresc. După aceea, vom vedea.
- Bine, am înţeles, e tot ce putem face pîna una-alta. Cît pentru rest> mai
putem aştepta.
- Pentru rest?
MUNTELE VRĂJIT
207
-Pai, gîndeşte-te şi tu! Doar cu geamantanul tau pentru clasa întîi g cu cele
necesare numai pentru trei saptamîni. Ai nevoie de , de rufe, de încălţăminte. în
sfîrşit, trebuie sa ţi se trimită şi bani.
lbituri,
-Dacă, spuse Hans Castorp, numai daca voi avea nevoie de toate
astea.
_ Bine, să mai aşteptam. Insa n-ar trebui... nu, zise Joachim şi
începu, vădit tulburat, sa se plimbe prin camera, nu, n-ar trebui sa ne facem
nici o iluzie. E prea multa vreme de cînd ma aflu aici şi ştiu la ce mâ pot aştepta.
Cînd Behrens spune ca un loc e aspru şi ca aproape ca aude un zgomot... Dar,
bineînţeles, putem aştepta!
Deocamdată se mulţumiră cu atît pentru ziua respectiva, iar programul - cînd
era vorba de divertismente fie saptamînale, fie bilunare — intra în drepturile sale.
Chiar în situaţia lui de acum Hans Castorp lua parte la tot ce se petrecea, dac a nu
bucurîndu-se direct, cel puţin prin relatările pe care i le făcea Joachim cînd,
vizitîndu-l, se aşeza pentru un sfert de oră pe marginea patului.
Tava de ceai pe care i se servise micul dejun duminica dimineaţa era
împodobită cu un mic vâs de flori şi nu uitaseră sa-i trimită cîteva prăjituri din cele
servite şi în sufragerie. Mai tîrziu, grădina şi terasa se însufleţiră cu tralala şi cu
fornaielile clarinetului, în cadrul concertului bilunar, iar Joachim ramase alături
de varul sau: urmări stînd pe balcon, în vreme ce Hans Castorp ciulea urechile cu
capul plecat într-o parte şi cu privirea pierduta într-o fervoare dubioasa pe valurile
de armonie care se îmbulzeau de afara, nu fara a se gîndi cu o interioara ridicare
din umeri la discursurile lui Settembrini asupra „caracterului suspect politic al
muzicii".
De altfel, cum am mai spus, îl punea pe Joachim sa-i relateze evenimentele şi
pregătirile din aceste zile, îl întreba dacă duminica fusese onorată cu toalete
elegante, neglijeuri de dantelă sau ceva asemănător (numai că pentru neglijeuri de
dantelă fusese prea rece), daca dupa-masa se facusera plimbări cu trăsura (şi, în
adevăr, „Clubul jumătăţilor de P amîni" îşi mase z borul in corpore spre Clavadell);
iar luni dupa-masa, Joachim veni sa-l vadă înaintea curei de odihna, îi ceru sa-i
facă o e de seama asupra conferinţei doctorului Krokowski. Joachim se a destul de
puţin vorbăreţ şi deloc dispus sa facă rezumatul con-Wţei - de altfel nu vorbise
decît foarte puţin şi despre cea precedenta. * Hans Castorp stărui sa afle
amănunte:
208
THOMAS MANN
— Zac aici şi achit tariful întreg, spuse el. Vreau şi eu să aflu nut -din ceea ce se
întîmpla.
îşi reaminti de acea luni, în urma cu doua saptămîni, cînd se apu cas de unul
singur sa plece la plimbarea care-i făcuse atît de rau, şj. s-exprima limpede
presupunerea că este posibil ca excursia sa fi fos. cauza ce-i declanşase revoluţia în
trup şi grăbise izbucnirea bolii.
— Dar cum mai vorbesc oamenii de aici, exclamă el, oamenii d in popor — cu
cîta solemnitate şi demnitate: sună aproape ca o poezie! „Ramîi cu bine şi-ţi
mulţumesc!" repetă el imitînd accentul tăietorului de lemne. Aşa am auzit în
pădure şi n-o sa uit toată viaţa. Asemenea întîmplari se asociază cu alte impresii şi
amintiri, ştii şi tu, şi-ţi ramîn în auz pînă lă sfîrşitul zilelor tăie. Şi Krokowski a
vorbit iarăşi despre „iubire"? întrebă apoi şi se strîmbă rostind acest cuvînt.
— Bineînţeles, îi răspunse Joachim. Despre ce altceva ar fi putut vorbi?
Acesta este subiectul la care recurge totdeauna.
— Şi cam ce-a spus astăzi?
— Ei, nimic deosebit. Ai auzit tu însuţi, de altfel, cum vorbeşte.
— Dar ce-a mai emis ca noutate?
— Ca noutate, nimic deosebit. Azi a debitat chimie pură, adaugă Joachim în
silă. E vorba, în acest caz, de un fel de otrăvire, de autoin-toxicaţia organismului
care, cum spune doctorul Krokowski, şi-ar avea originea în descompunerea unui
element încă necunoscut, râspîndit în trup; iăr efectele acestei descompuneri
exercită o influenţă ameţitoare asupra anumitor centri ai mâduvei spinării, exact
aşa cum se întîmpla în cazul absorbţiei obişnuite a otrăvurilor exotice, ca morfina
sau cocaina.
— Şi atunci obrajii se îmbujorează! spuse Hăns Castorp. Ia te uita, dar e cît se
poate de interesant. Cîte ştie şi omul asta! Parcă ar fi înghiţit ştiinţa cu polonicul.
Mai aşteaptă puţin şi o să vezi că într-o bună zi o să sfîrşeasca prin a descoperi
acest element necunoscut, răspîndit în tot trupul, ba o să şi fabrice otrăvurile
solubile care produc acest efect ameţitor asupra centrului nervos, astfel că va
putea îmbăta oamenii după metoda lui. Poate că odinioară chiar se ajunsese aici.
Auzind toate acestea, ai puica crede că este ceva adevărat în poveştile cu elixirele
dragostei şi alte năzdrăvănii de care sînt pline cărţile de legende... Ai s> plecat?
— Da, zise Joachim, trebuie neapărat sa mai stau puţin culcat. De ieri,
temperatura mi se ridica. Chestia astă a ta m-a cam lovit în moale' capului.
MUNTELE VRĂJIT
209
Astfel trecură duminica, lunea. Apoi seara şi dimineaţa urziră a treia şederii
lui Hans Castorp în „depou", iar marţea trecu fără nimic
sebit. Şi totuşi era ziua sosirii lui; se împlineau trei saptamîni - cheiate de cînd
se găsea aici şi se simţi în sfîrşit obligat să scrie o risoare acasă, ca să-şi informeze
unchii de starea lui actuala, cel puţin ■ linii mari. Cu perna în spate, le scrise pe
hîrtia cu antet a stabilimentului, că plecarea, în pofida proiectelor lui, trebuia
amînata. Le mai scrise că stătea în pat, avînd o gripa cu febră, pe care consilierul
aulic Behrens, conştiincios pînă la exces cum era îndeobşte, nu voia s-o trateze cu
uşurinţă, deoarece o punea în legătură cu constituţia generala a bolnavului. în
adevăr, chiar de la prima lor întîlnire, medicul-şef îl săsise foarte anemic, astfel
că, la urma urmelor, concediul pe care Hans Castorp şi-l rezervase a fost socotit
insuficient de către acest medic cu înaltă competenţă. Pe curînd amănunte mai
ample. „lata un lucru bun, gîndi Hans Castorp. Nu e nici un cuvînt de prisos şi
totuşi, scrisoarea aceasta mă va face să cîştig puţin timp." Apoi plicul fu
încredinţat omului de serviciu de la etaj care, evitînd întîrzierea cutiilor pentru
scrisori, plecă imediat sâ-l pună lă primul tren.
După aceasta, aventurierul nostru, cu cugetul împăcat, socotind că lucrurile ău
fost aranjate şi ca numai tuşea şi temperatura pricinuita de guturai îl făceau să
sufere, se apucă sa trăiască de pe o zi pe alta, aceasta zi spartă în atîtea bucăţele şi
care, în monotonia ei permanentă, nu se scurgea nici mai iute, nic i mai încet, căci
era mereu aceeaşi. De dimineaţă, după ce bătea foarte tare în uşă, intra bâieşul, un
tip musculos, pe nume Turnherr, cu mînecile cămăşii suflecate pe braţele vînoase,
care vorbea din gît cu oarecare dificultate şi, numindu-l pe Hans Castorp, ca pe
toţi ceilalţi bolnavi, cu numărul camerei, îl frecţiona cu alcool. Abia P'eca, şi
Joachim apărea gata îmbrăcat ca sâ-i spună bună dimineaţa, îşi ■ntreba vărul ce
temperatură a avut la ora şapte şi apoi i-o comunica pe a sa. Pe cînd el lua masa
jos, Hans Castorp, cu perna în spate, făcea la fel, cu pofta de mîncare provocată de
o schimbare de regim - prea puţin s 'ngherit de năvălirea medicilor foarte ocupaţi,
care, la aceasta oră. Pravisera de parcurs sufrageria, iar acum străbăteau la iuţeala
camerele
omavii la pat şi cu muribunzi. Cu gura plină de dulceaţă, declara ca orrnit bine
şi pe deasupra marginii ceştii se uita la consilierul aulic
' cu pumnii apăsaţi pe masa din mijloc, arunca o privire grăbită pe aia de
temperatură, iar după aceea Hăns Castorp răspundea cu voce
ganatâ şi indiferentă la bună ziua celor ce ieşeau. Aprindea apoi o
no
THOMAS MANN
ţigara şi abia sesiza ca Joachim plecase sa-şi facă plimbarea dimineaţa, ca
îl şi vedea întorcîndu-se. Mai flecareau iarăşi de una H alta, astfel ca intervalul
dintre doua mese - între timp, Joachim îşj m făcea şi cura de odihna - era atît de
scurt, încît chiar şi un cap sec ^ Un sărac cu duhul n-ar fi reuşit sa se plictisească, şi
cu atît mai mult nu era cazul lui Hans Castorp, căci el ştia sa extragă suficienta
substanţa din impresiile celor trei saptamini petrecute aici, sus, sa mediteze asupra
situaţiei lui de acum şi sa se întrebe ce se va întîmpla cu el, încît abia daca mai
avea vreme sa răsfoiască cele doua volume groase ale unui magazin ilustrat,
împrumutate de la biblioteca sanatoriului şi aşezate pe noptiera.
Lucrurile nu se petreceau altfel nici cînd Joachim îşi făcea a doua plimbare,
pîna la Davos-Platz, care abia daca dura o prăpădita de ora. După aceea venea
iarăşi la Hans Castorp, îi povestea anumite lucruri care îl impresionaseră în timpul
plimbării, stătea un moment în picioare sau pe marginea patului, înainte de a se
duce pentru cura de odihna dinaintea prînzului — şi cît durau toate acestea? încă o
prăpădita de ora1 Abia ţi-ai pus mîinile sub cap şi abia ţi-ai aruncat privirile în
tavan, urmărind un gînd, ca gongul îi şi invita pe toţi pacienţii, cu excepţia celor
care zăceau în pat şi a muribunzilor, sa se pregătească pentru dejun.
Joachim pleca, iar după aceea sosea „supa de prînz": un epitet de un
simbolism stupid, pentru ceea ce era în realitate! Căci Hans Castorp nu avea regim
de bolnav - şi oare de ce i s-ar fi impus un asemenea regim? Un regim de bolnav,
un regim sărăcăcios nu era deloc recomandabil în cazul sau. Stătea acolo şi plătea
tariful întreg, iar ceea ce i se aducea în veşnicia încremenită a acestei ore nu era o
simpla supa, ci meniu! complet, cel obişnuit la prînzul de la „Berghof', alcătuit din
şase feluri; o masa suculenta în cursul saptamînii, iar duminica una de gala,
apreciata de cei mai exigenţi cunoscători, pregătita de un şef bucătar de anvergura
europeana, într-o bucătărie ca de hotel de lux. Fata de la sufragerie. care
avea însărcinarea sa servească bolnavii ce stăteau în pat, i-o aducea
sub
capace nichelate, pe tăvi care aţîţau pofta de mîncare; împingea de-a
curmezişul patului măsuţa speciala pentru bolnavii la pat, aceasta min 11116 de
echilibru, care se găsea acolo ca din întîmplare, şi Hans Castorp mînca în pat, ca
în basmul cu băiatul de croitor aşezat dinaintea niese fermecate.
MUNTELE VRĂJIT 211
Abia isprăvea dejunul, ca Joachim se şi întorcea, şi mai înainte de a duce sa se
întindă pe balcon şi marea linişte sa se fi lăsat deasupra Berghof'-ului, iată ca se
făcuse aproape ora trei şi jumătate. Poate ca era chiar atît; căci, ca sa fim precişi,
nu era, fara îndoiala, decît doua . un sfert. Dar nu se iau în considerare sferturile de
ora suplimentare înd, în afara unităţilor întregi, ele se absorb în treacăt, ori de cîte
ori timpul este calculat în linii generale, ca de pilda în marile calatorii cu trenul
sau în stările de aşteptare, cînd toate aspiraţiile şi parca întreaga viaţă sînt
concentrate ca sa aducă timpul. Ora doua şi un sfert poate fi două şi jumătate, aşa
cum poate fi, pentru numele lui Dumnezeu, chiar şi ora trei, daca am ajuns sa
vorbim de trei. Cele treizeci de minute se înţeleg ca un contrapunct faţa de ora
întreaga, de la trei pîna la patru, şi în sinea ta nu mai contează: astfel se întîmpla în
asemenea împrejurări. Şi tot astfel se făcea că durata marii cure de odihna se
reducea, în definitiv, la o ora — care era, de altfel, şi mai micşorată, comprimata,
fiind oarecum ocolita printr-o pauza. Iar pauza era doctorul Krokowski. Da,
doctorul Krokowski, facîndu-şi raita de după masa, nu-l mai ocolea pe Hans
Castorp. Acum tînarul îşi avea locul lui bine stabilit, nu mai era un interval şi un
hiat, ci un bolnav pe care îl chestiona zilnic, adică nu-l mai neglija aşa cum se
întîmplase spre nemarturisita şi trecatoarea lui nemulţumire. Lucrurile se
petrecuseră luni, cînd doctorul Krokowski îşi făcu apariţia în camera pentru prima
data — şi spunem „apariţie" căci acesta este cuvîntul exact pentru a preciza
sentimentul straniu şi chiar puţin înspâimîntator avut de Hans Castorp cînd, în
aceasta împrejurare, nu ştiuse cum sa se apere. Se afla într-un semi (sau sfert) de
somn, cînd, trezit brusc, observa ca asistentul intrase în camera, dar nu pe uşa, ci
venind spre el direct de pe balcon. Căci drumul lui nu ducea prin cori-Qor, ci pe
balcoane, încît intrase pe uşa deschisa, dînd impresia ca sosise pnn văzduh.
Oricum ar fi fost, se opri în picioare lînga patul lui Hans Castorp, îmbrăcat în
negru, bondoc şi cu umerii laţi, o pauza în cadrul orei, iar în barba lui despicata în
doua, dinţii i se dezveliră gălbui într-un surîs jovial.
~ Păreţi surprins ca ma vedeţi, domnule Castorp, spuse el cu o dulce ce
baritonala, pe un ton puţin afectat, cu un r gutural, pe care nu-l Bolea, ci îl rostea
nelovind decît o singura data cu limba incisivii periori; ma limitez sa-mi
îndeplinesc o plăcuta datorie pentru a ma °rma dacă aici totul este în regula.
Relaţiile dumneavoastră cu noi au rat într-o noua faza, căci din musafir aţi
devenit peste noapte
212
THOMAS MANN
tovarăş... (Cuvîntul „tovarăş" îl cam nelinişti pe Hans Castorp.) Cine fi crezut!
glumi doctorul Krokowski cu un accent prietenos... Cine ar f putut sa creadă un
asemenea lucru, în seara cînd am avut pentru prim data plăcerea sa va salut şi cînd
mi-aţi corijat părerea eronata — atunci er eronata — atragîndu-mi atenţia ca eraţi
perfect sănătos. Cred ca atunci j^ exprimasem oarecare îndoieli în privinţa asta,
dar, va asigur, nu-m' închipuisem ca lucrurile stau astfel. Nu vreau sa trec drept
rna, clarvăzător decît sînt. Nu m-am gîndit la nici un punct umed, căci eu vorbeam
într-un mod mai general, mai filozofic, şi-mi mărturiseam îndoielile asupra
problemei de a şti daca „om" şi „sănătate perfecta" sînt cuvinte care ar putea
vreodată sa rimeze. Şi chiar şi azi, după examenul la care aţi fost supus deunăzi,
eu nu pot admite, spre deosebire de scumpul şi onoratul meu şef, ca acest punct
umed de acolo — şi cu vîrfu] degetului atinse umărul lui Hanş Castorp - trebuie să
ne intereseze în primul rînd. Pentru mine este un fenomen secundar... Ceea ce este
organic, e întotdeauna secundar...
Hans Castorp tresari.
— ...în consecinţa, gripa dumneavoastră este în ochii mei un feno men terţiar,
adaugă doctorul Krokowski cu o foarte mare dezinvoltura. Cum va simţiţi
deocamdată? Repausul la pat va avea, cu siguranţa, o influenţa excelenta. Ce
temperatura aţi avut astăzi? Şi o data cu aceste cuvinte, vizita asistentului căpăta
un caracter inofensiv, de vizita de rutina, cum aveau sa fie, de altfel, şi celelalte
din cursul saptamînii. Doctorul Krokowski apărea zilnic, tot de pe balcon, la ora
patru fara un sfert, cîteodata puţin mai devreme, saluta cu cordialitate viguroasa
pe cel culcat, punea cele mai banale întrebări în calitate de medic, începea uneori
şi cîte o scurta convorbire cu caracter mai personal — şi atunci făcea prieteneşte
cîteva glume din acelea cu care, deşi au un caracter echivoc, sfîrşeşti prin a te
obişnui, fiindcă te poţi obişnui şi cu echivocul, numai sa ramîna în limitele
normalului, astfel ca foarte repede Hans Castorp nu mai găsi nimic de obiectat
vizitelor regulate ale doctorului Krokowski, devenite un element firesc al zilei lui
normale Şi împărţea ca un fel de pauza lunga cura de dupa-amiaza.
Aşadar, era ora patru cînd asistentul dispărea din nou pe balcon -ceea ce
însemna jumătatea dupa-amiezei! Dintr-o data, mai înainte de-aU fi dat seama, te
pomeneai în plină dupa-amiaza — care fara întîrziere se prefăcea încetul cu
încetul în înserare: atunci era aproape ora cinci, veriea ceaiul atît în sufragerie cît şi
la numărul treizeci şi patru, iar cin"
MUNTELE VRĂJIT
213
chim se întorcea dintr-a treia plimbare şi trecea iarăşi pe la varul sau, sase era
atît de aproape, încît cura de odihna pîna la cina se limita Ja lta ora care era un
adversar uşor de învins — numai sa fi avut cîteva "nduri în cap şi un orbis pictus
pe noptiera.
Joachim îşi lua rămas bun pentru a se duce la cina. Apoi era adus meniul.
Valea se umplea de umbre şi în vreme ce Hans Castorp mînca, "ntunericul intra
vazînd cu ochii în camera alba. După ce sfîrşea, râmînea rezemat pe perna, în fata
mesei curăţate, şi privea crepusculul ce înainta cu iuţeala, crepusculul zilei de ieri,
de alaltăieri sau de acum opt zile. Se făcea seara — iar dimineaţa abia trecuse. Şi
aceasta zi prefăcută în bucăţele şi prescurtata într-un chip atît de artificial i se
prelinsese printre degete, cum constata el însuşi cu mirare voioasa sau cel mult
îngîndurata; căci nu avea încă vîrsta la care trecerea timpului să-l înspăimînte. I se
părea ca deviza cea mai potrivita pentru el era „deocamdată".
într-o zi, cam la vreo zece sau douăsprezece zile de cînd Hans Castorp stătea
în pat, cineva bătu în uşa pe cînd Joachim nu se întorsese încă de la cina, deci
înaintea orei de conversaţie care urma între cei doi veri, iar la răspunsul oarecum
şovăielnic al lui Castorp, în camera îşi făcu apariţia Lodovico Settembrini - şi în
acelaşi timp, o lumina orbitoare se răspîndi înjur. Căci primul gest al vizitatorului
a fost acela de-a învîrti comutatorul plafonierei şi, reflectata de tavanul alb, o
lumină limpede şi tremurătoare umplu camera.
Italianul era singurul dintre pacienţi despre care Hans Castorp se
interesase cu insistenţa, întrebîndu-l anume pe Joachim. Iar Joachim,
oncît de des ar fi venit la varul sau sa stea, fie pe marginea patului, fie
m picioare, cîteva minute — şi asta se întîmpla cam de vreo zece ori pe
Zl
~ nu uita să-i relateze micile întîmplari şi fapte diverse cotidiene ale
Jeţii din sanatoriu, bineînţeles în limitele întrebărilor generale şi imper-
°nale pe care le punea Hans Castorp. Curiozitatea lui de însingurat îl
Pingea să întrebe daca au mai sosit noi bolnavi sau daca plecase vreuna
mtre figurile cunoscute; şi sa se arate încîntat că doar prima întrebare
V mea răspuns afirmativ. De fapt, sosise numai unul „nou", un tînar cu
v
erzuie şi scofîlcita, care luase loc la masa fildeşiei Levi, la dreapta
°amnei Iltis, chiar la dreapta verilor. Ei, Hans Castorp va aştepta cu
are sa-l vadă. Deci, nu plecase nimeni? Joachim făcu semn ca nu,
d ochii în jos. Dar era totuşi o întrebare la care trebui sa răspundă
Petate rînduri, adică la fiece doua zile, deşi, daca ar fi fost mai puţin
214
THOMAS MANN
îngăduitor, ar fi putut răspunde o data pentru totdeauna, subliniind Ca după cîte
era informat, nimeni nu se găsea pe punctul de-a pleca şi ca <j aici nu se pleacă
atît de uşor.
Aşadar, în ce-l privea pe Settembrini, Hans Castorp se informase în mod
personal şi-l interesa sa ştie ce „spunea despre ceea ce 1 se întîmplase". Pentru ce?
„Ei, pentru faptul ca zac aici şi sînt socotit bolnav." în adevăr, Settembrini îşi
dăduse o părere, deşi foarte rezumativa Chiar în prima zi a dispariţiei lui Hans
Castorp, îl întrebase pe Joachirti ce s-a întîmplat cu varul sau şi, aşteptîndu-se în
mod evident sa i se spună ca Hans Castorp părăsise societatea pacienţilor, la
explicaţiile lui Joachim n-a răspuns decît prin doua cuvinte italieneşti: mai întîi a
exclamat Ecco! apoi a spus Poveretto, adică, în traducere: „lata!" şi „Sărăcuţul",
căci nu era nevoie sa ştii mai multă italiana decît ştiau cei doi tineri pentru a
înţelege sensul acestor doua exclamaţii.
— Dar de ce poveretto? întrebase Hans Castorp. Doar şi el sta sus cu întreaga
lui literatura înjghebată din umanism şi politica şi nu poate sa facă nimic pentru
progresul intereselor lumii! N-ar trebui sa se înduioşeze din pricina mea,
fiindcă eu, oricum, o sa ma întorc la şes mai curînd decît el.
Prin urmare, iată ca domnul Settembrini stătea în picioare, în mijlocul camerei
bine luminate — iar Hans Castorp se rezemase în cot cînd el intrase pe uşa, îl
recunoscu şi, recunoscîndu-l, clipi iute şi roşi. Ca întotdeauna, Settembrini purta
redingota lui groasa, cu reverele late, un guler cam uzat şi pantalonii cadrilaţi.
Cum venea de la masa, avea între buze, potrivit obiceiului sau, o scobitoare de
lemn. Colţurile gurii, sub eleganta unduire a mustăţii, erau încordate de faimosul
lui surîs fin, rece şi lucid.
- Buna seara, inginere! Este îngăduit sa ne interesam de dumneavoastră?
Daca da, atunci e nevoie de lumina — iertaţi-mi dezinvoltura, spuse el întinzînd
cu un gest plin de avînt mîna mica spre lampa din pla" fon. Eraţi cufundat în
gînduri şi n-aş vrea pentru nimic în lume sa va deranjez. în cazul dumneavoastră
este lesne sa-mi explic înclinaţia către meditaţie, iar pentru a sporovai aveţi, în
definitiv, pe varul dumnea\oas-tra. Vedeţi. îmi dau perfect de bme seama ca sînt
de prisos. Totuşi, tra" 1 cu toţii înghesuiţi într-un spaţiu atît de strimt, încît legătura
de la om >' om se realizează cu o participare spirituala, cu o participare a
mini"-lata, a trecut o saptamîna întreaga de cînd n-aţi mai fost văzut. N'i'~a
închipuit, ce-i drept, ca ati plecat, vazînd ca locul dumneavoastră
MUNTELE VRĂJIT
215
f ctoriu a rămas neocupat. Locotenentul mi-a dezvăluit realitatea, hm, ■ a spus
adevărul care este mai puţin trandafiriu, daca ma pot exprima tfel f arâ sa ^u
indiscret... Pe scurt, cum o duceţi? Cum va descurcaţi? Cum va simţiţi? Sper ca nu
prea abătut?
_ sînteţi dumneavoastră, domnule Settembrini! Cît sînteţi de bme-oitor! Ha,
ha, aţi spus „refectoriu"? lata ca, la iuţeala, aţi şi făcut o gluma. Luaţi, va rog, un
scaun. Nu ma deranjaţi cîtuşi de puţin. Zăceam aici şi reflectam - deşi termenul
reflectare este cam exagerat în acest caz. Mi-era pur şi simplu prea lene sa aprind
lumina. Va mulţumesc mult şi va rog sa ma credeţi ca din punct de vedere psihic
ma simţ cît de cît normal, iar repausul la pat aproape ca mi-a vindecat guturaiul,
dar se pare ca nu-i decît un fenomen secundar, după cum îmi spun cu toţii.
Temperatura, este adevărat, nu-i încă aşa cum ar trebui sa fie, căci oscilează între
37,5 şi 37,7. iar zilele acestea nu s-a ameliorat deloc.
- Va luaţi regulat temperatura?
- Da, de şase ori pe zi, la fel ca dumneavoastră toţi. Ha, ha, ha, iertaţi-ma, dar
ma pufneşte rîsul gîndindu-ma ca sufrageriei noastre i-aţi spus „refectoriu". Aşa
se spune la mănăstire, nu? Este drept ca n-am fost niciodată într-o mănăstire, însă
aşa mi-o închipui. Iar „regulile" le ştiu pe de rost şi le observ cu străşnicie.
- Ca un frate drepteredincios. Se poate spune ca aţi terminat noviciatul şi v-aţi
făcut mărturisirea profesiei de credinţa. Va felicit în mod solemn. Văd că aţi
început sa spuneţi „.sufrageria noastră". De altfel — fără să am intenţia de a va
atinge demnitatea de bărbat — dumneavoastră îmi evocaţi mai curînd o călugăriţa
tînara decît un călugăr - o mica logodnica a lui Christ, abia tunsa, absolut
neprihănita şi cu nişte ochi mari de victima. Am văzut odinioară, prin locurile pe
care le-am colindat, asemenea mieluşele, şi totdeauna... da, totdeauna, cu un
oarecare sentimentalism. Ah! da, da, domnul varul dumneavoastră mi-a povestit
totul. Prin urmare, nu v-aţi lăsat ascultat decît în ultima clipa...
-Pentru ca aveam febra. Va rog sa ma credeţi, domnule Settembrini. a acasă,
cu o asemenea răceala, m-aş fi adresat doctorului nosiru. Iar 1Cl> unde eşti oarecum
la izvor şi unde sînt doi specialişti la fata locu-'• ar fi fost prea caraghios sa pierd
prilejul.
~ Desigur, desigur. Şi v-aţi luat temperatura chiar înainte de-a vi se scne? De
altfel ştiu ca vi s-a recomandat din prima clipa. Mv lendonk aceea care v-a silit sa
achiziţionaţi un teimometru? t? îmi trebuia, şi atunci am cumpărat unul.
216
THOMAS MANN
— înţeleg. O achiziţie absolut necesara. Şi cîte luni v-a dat Dumnezeule
mare, întrebarea aceasta v-am mai pus-o o data! Va aduc aminte? De abia
sosiserăţi. Mi-aţi răspuns cu atîta dezinvoltura...
— îmi amintesc, fireşte, domnule Settembrini. Am făcut de atunc destule
experienţe, totuşi îmi aduc aminte de parca ar fi azi. Aţi fost am de nostim chiar
din prima zi, înfaţişîndu-ni-l pe consilierul aulic Behrens ca pe judecătorul
infernului... Radames... Nu, aşteptaţi puţin, era alt nume...
— Poate Radamante? Este posibil sa-I fi numit şi astfel, incidental Nu reţin tot
ce-mi trece prin cap.
— Radamante, fireşte! Minos şi Radamante! De altfel... chiar din prima zi
ne-aţi vorbit despre Carducci...
— îngaduiţi-mi, draga prietene, ca numele acesta sa-l lăsam deoparte pentru
astăzi. în acest moment el capata în gura dumneavoastră o nuanţa ciudata.
— Fie şi aşa, rîse Hans Castorp. Dar, de altfel, de la dumneavoastră am aflat
multe lucruri despre el. Pe atunci nu bănuiam nimic şi v-am răspuns ca venisem
numai pentru trei saptamîni, nici nu-mi trecea prin minte ca putea fi altfel.
Domnişoara Kleefeld tocmai ma salutase şuierîndu-mi cu pneumotoraxul, aşa ca
ma scosese din sărite. însă din clipa aceea am simţit ca am febra, căci, întrucît
aerul de aici nu numai ca-i bun împotriva maladiei, ci este şi favorabil maladiei, în
egala măsura, asta face sa-i grăbească evoluţia, ceea ce este necesar, fara îndoiala,
daca vrei sa te vindeci.
— Este o ipoteza seducătoare. Consilierul aulic Behrens nu v-a povestit
cumva şi despre acea ruso-germana pe care a avut-o aici anul trecut — adică nu:
cu un an înainte, cam vreo cinci luni? Nu? Ar fi trebuit sa va vorbească. Era o
femeie fermecătoare, de origine ruso-germana, măritata şi tînara mama. Venea
din răsărit, limfatica, anemica ş» desigur ca suferea de ceva şi mai grav. Perfect. A
stat aici o luna şi apoi a început sa se plînga ca se simte tot mai rau. I se spuse sa
aibă răbdare A doua luna trecu şi ea continua sa pretindă ca, departe de-a se sirnt1
mai bine, mergea tot mai prost. I se atrase atenţia ca numai medicul poate sa-i
aprecieze starea sănătăţii; ea are dreptul cel mult sa spi' na cum se simte, însă acest
din urma fapt nu prezintă nici o importanţa De altfel i s-a arătat ca plamînul ei era
într-o stare mulţumitoare. Perfect. i<tf femeia nu răspunse nimic, continua
tratamentul şi slabi vazînd cu och» într-a patra luna, era gata sa leşine la
consultaţie. N-are nici o imp° r
MUNTELE VRĂJIT
217
ţă declară Behrens; căci era încîntat de plamînul ei. Dar cînd în a
ncea lună nu se mai putu ţine nici pe picioare, îi dădu de veste soţului
.. rasarit, iar Behrens primi o scrisoare de la el - pe care era specificat
u caractere energice: „personal şi urgent", fapt văzut de mine. Da, a
nus atunci Behrens ridicînd din umeri, se prea poate ca doamna sa nu
suporte atît de bine clima de aici. Femeia însă îşi ieşise din sânte. Ar fi
trebuit sa ajungă la aceasta concluzie mai din vreme, îi striga ea, doar s-a
simţit rau tot timpul, îşi pierduse toata vlaga... Sa speram ca, în rasarit,
la soţul ei, şi-a recăpătat puterile.
-Admirabil! Povestiţi atît de frumos, domnule Settembrini, iar vorbele
dumneavoastră sînt, ca sa zic aşa, plastice. La fel am rîs în sinea mea de multe ori
amintindu-mi povestea dumneavoastră cu fata care se scalda în lac, căruia au fost
nevoiţi sa-i dea o „sora muta". Da, aici se întîmpla multe lucruri neobişnuite!
Desigur, niciodată nu poţi sa spui ca ţi-ai făcut ucenicia. De altfel, cazul meu se
afla încă în plina incertitudine. Consilierul aulic susţine, este adevărat, ca mi-ar fi
găsit un fleac -nişte puncte mai vechi, ceva de care aş fi suferit odinioară, fara
sa-mi dau seama, deşi el pretinde ca mi-a descoperit, după cîte se pare, şi un punct
proaspăt, nu ştiu precis unde anume, cam pe aici, pe undeva, pe care l-am auzit şi
eu pe cînd ma ciocănea — deşi cuvîntul „proaspăt" suna destul de curios în
legătura cu asemenea lucru. Pîna acum însă n-a fost vorba decît de consultări
acustice, astfel ca diagnosticul absolut sigur nu-l vom putea avea decît atunci cînd
voi fi iarăşi pe picioare şi mi se va face radioscopia şi radiografia. Abia atunci
vom avea în mod pozitiv răspunsul la toate.
- Credeţi? Ştiţi ca placa fotografica arata, adesea, pete care sînt luate
drept caverne, deşi nu-s decît umbre, şi ca acolo unde în adevăr exista
caverne, placa fotografica arata — ei bine, ştiţi ce? Placa nu arata abso-
ut
nici o pata. A fost pe aici şi un numismat care începuse sa facă febra
*' ' llndca avea temperatura i-au găsit şi cavernele pe placa fotografica.
a au
mers pîna acolo încît au pretins chiar ca le-au şi auzit! ÎI declarară
IZl
c, îl tratară în consecinţa, iar între timp omul muri. Dar autopsia
v
edi ca plâmînii erau intacţi şi ca murise din cauza nu se ştie căror
Microbi.
~ Ei, domnule Settembrini, acum îmi vorbiţi de autopsie7 Oricum, Inca n-am
ajuns pîna acolo.
~ Domnule inginer, sînteţi un mucalit.
218
THOMAS MANN
>!
aceste ştiri, Hans Castorp se pomeni cu 37,7. Mai mult decît 1 ele pe care le
primea doamna Chauchat, îl tulburau şi-l nelinişteau Pe care le făcea. Viaţa intima
şi particulara a doamnei Chauchat -ln ea însăşi, independent de conţinutul ei -
începuse chiar sa-i
ş, independent de conţinutul ei începuse chiar sai oace suferinţe şi framîntari,
dar cît de tare aveau sa se agraveze
232
THOMAS MANN
aceste doua stări sufleteşti cmd observa ca mereu îi ajungeau la ure v, ştiri cu
un conţinut echivoc! Era posibil, în general, ca legăturile vizjt torului rus cu
compatrioata lui sa fie banale şi nevinovate; dar, de cît timp, Hans Castorp era
dispus sa socotească banalul şi nevinovăţia dre vorbărie goala, tot aşa cum nu se
putea hotărî sa admită ca pictura" ulei poate fi altceva decît o legătura între un
văduv brutal şi guraliv §! 0 tînara femeie cu ochii oblici şi mersul ademenitor.
Gustul manifestat de consilierul aulic în alegerea modelului se potrivea prea mult
cu al $au personal, ca sa mai poată crede ca şedinţele erau banale, mai cu seama ca
obrajii albaştrii şi ochii lăcrimoşi şi injectaţi ai consilierului aulic nu păreau sa fie
o chezăşie.
Un fapt pe care-l observa personal şi din întîmplare în acele zile avu asupra lui
un efect diferit, deşi era vorba din nou de confirmarea gustului sau. Exista acolo
— la masa situata de-a curmezişul faţa de masa doamnei Salomon şi a liceanului
cu ochelari şi hulpav, deci în stînga verilor, aşadar, la masa cea mai apropiată de
uşa de sticla — un pacient originar din Mannheim, după cîte auzise Hans Castorp,
cam de vreo treizeci de ani, cu parul rar, dinţii cariaţi şi vorba timida — acelaşi
care, cîteodata, în timpul reuniunilor serale, cînta la pian, mai ales marşul nupţial
din Visul unei nopţi de vara. Lumea spunea ca este foarte credincios, ceea ce nu
era un lucru rar la oamenii de aici, de sus, şi faptul se explica prin aceea ca în
fiecare duminică asista la slujba religioasa, acolo jos, în Platz, iar în timpul curei
de odihna citea cărţi religioase, cărţi ale căror coperte erau împodobite fie cu un
potir, fie cu frunze de palmier. Chiar şi acestuia, observa Hans Castorp într-o buna
zi, îi erau agăţate privirile în aceeaşi direcţie ca ale lui — adică de mlădioasa
făptura a doamnei Chauchat, dar mergînd pîna la obscenitate, deşi era timid. După
ce-l văzu prima data, Hans Castorp nu se mai putu împie" dica sa-l supravegheze
cu fiecare prilej. îl vedea seara, stînd în picioare în sala de joc, printre pacienţi,
tulburat şi pierdut la vederea acestei tinere doamne încîntatoare, deşi dârîmata,
care sporovăia în camera de-alaturi, pe canapea, cu una cu parul creţ, Tamara
(acesta era numele fetei), cu doctorul Blumenkohl şi cu vecinul lor de masa, cel cu
pieptu căzut şi umerii prăbuşiţi; îl vedea învîrtindu-se, prefacîndu-se ca nu >e uita,
apoi întorcînd iarăşi capul peste umăr, privind saşiu, în timp c buza de sus îi era
rasfrînta plîngăreţ. îl vedea schimbîndu-se la fat a fara sa mai privească şi apoi
privind totuşi lacom atunci cînd uş a sticla se închidea şi doamna Chauchat luneca
spre locul ei. Şi-l văzu
MUNTELE VRĂJIT
233
lte ori pe nenorocitul acesta oprindu-se, la terminarea mesei, între a de la ieşire
şi masa ruşilor bine, ca s-o lase pe doamna Chauchat sa
ca pe Ungă el şi s-o devoreze cu ochii cît mai de aproape, cu ochii I i trişti, pîna
în străfundul sufletului, pe ea, căreia nici nu-i pasa de el.
Aceasta descoperire îl emoţiona destul de puternic pe tînarul Hans Castorp, cu
toate ca insistenţa jalnica şi plicticoasa a celui din Mannheim nu putu sa-l
neliniştească în aceeaşi măsura ca legaturile speciale ale Clavdiei Chauchat cu
consilierul aulic Behrens, un bărbat care-i era atît de evident superior prin vîrsta,
personalitate şi situaţie. Clavdia nu se ocupa cîtuşi de puţin de cel din Mannheim
— daca ar fi fost altfel, faptul n-ar fi scăpat atenţiei vigilente a lui Hans şi deci nu
ghimpele nesuferit al geloziei era cel ale cărei împunsături le simţea în suflet. în
schimb, el trăia toate simţămintele pe care le îndura unul îmbătat de pasiune cînd
descoperă la alţii propria sa imagine, simţăminte care alcătuiesc cel mai bizar
amestec de scîrba şi solidaritate secretă. Ne este însă imposibil sa aprofundam şi
sa analizam totul daca vrem să continuam povestirea noastră. în orice caz, faptul
ca acum trebuia să-l supravegheze şi pe cel din Mannheim era prea mult dintr-o
dată pentru starea în care se afla bietul Hans Castorp.
Astfel trecură cele opt zile pîna la radioscopie. Nu ştiuse ca pîna atunci se vor
întîmpla atîtea, dar iată ca trecuseră cînd, într-o dimineaţa, la micul dejun, primi
dispoziţia de la sora-şefa (care iarăşi avea un ulcior, unul nou, căci nu putea fi
acelaşi, dar fara îndoiala ca aceasta suferinţa benigna, care o sluţea totuşi, făcea
parte din înfăţişarea ei obişnuita) să se prezinte la laborator dupa-amiaza. Hans
Castorp trebuia să se afle acolo cu o jumătate de ora înainte de ceai, împreuna cu
varul sau; căci cu aceeaşi ocazie avea sa i se facă o noua fotografie interioara Şi
lui Joachim - ultima putînd fi socotita ca depăşita de timp.
Aşadar, scurtară azi cu treizeci de minute cura mare de odihna de
Pă-masa, iar cînd ceasul bătu trei şi jumătate amîndoi verii coborîra
scările de piatra spre pseudosubsol şi luară loc împreună în mica sala de
a
Şteptare care despărţea cabinetul de consultaţii de laboratorul de radio-
SCo
pie: Joachim foarte liniştit, căci nu se aştepta la nimic nou, Hans
astorp, într-o aşteptare înfrigurata, deoarece pîna acum niciodată şi în
1
un fel nu i se cercetase astfel viaţa lăuntrica a organismului. Nu
u Sm
gurii: cînd intrară, realizară că mai mulţi pacienţi, cu reviste
ute
ferfeniţă pe genunchi, aşteptau sa le vina rîndul: tînarul uriaş, un
ez care
în sufragerie stătea la aceeaşi masa cu SeHembrini şi despre
234
THOMAS MANN
care se spunea ca în aprilie, atunci cînd sosise, fusese atît de boln a încît abia au
vrut sa-l primească; însă pîna acum se îngraşase cu optzec de pfunzi, şi era pe
punctul sa plece acasă complet vindecat; în piUs mai erau o doamna de la masa
ruşilor de rînd, o mamă, ea însăşi plapînda, cu băieţelul ei numit Saşa, foarte
plapînd, cu nasul lung Ş1 urîţel. Aşadar, aceste persoane aşteptau de mai mult timp
decît cei doi veri; şi după toate aparenţele aveau întîietate, căci se întîmplase cu
siguranţa ceva care întîrziase activitatea în laboratorul de radiografie, astfel ca se
resemnară la gîndul că vor lua ceaiul rece.
în laborator se lucra. Se auzea vocea consilierului aulic dînd instrucţiuni. Era
ceva mai mult de trei şi jumătate cînd uşa se deschise -o deschise un asistent
tehnic ce lucra la acest serviciu — şi tot norocosul acesta de uriaş suedez a fost
introdus: desigur ca cel dinaintea sa ieşise pe o alta uşa. După aceea, treaba se
desfăşura mult mai repede. Abia trecuseră zece minute ca îl şi auziră pe
scandinavul complet vindecat -aceasta reclama ambulanta a staţiunii şi a
sanatoriului — departîndu-se cu paşi energici de-a lungul coridorului, după care
fura primiţi mama rusoaica şi cu Saşa al ei. Hans Castorp observa iarăşi, ca şi
atunci cînd intrase suedezul, ca în laborator domneşte un clarobscur, un fel de
pseudozi artificiala, asemănătoare cu aceea din cabinetul analitic al doctorului
Krokowski. Ferestrele erau acoperite, lumina zilei era exclusa şi ardeau doar
cîteva becuri electrice. însă chiar în clipa cînd Saşa împreuna cu mama-sa intrară
în laborator şi Hans Castorp îi urmarea cu privirile, uşa de la coridor se deschise,
iar în sala de aşteptare apăru, mai devreme, deoarece programul fusese dat peste
cap, însăşi doamna Chauchat.
Era chiar Clavdia Chauchat cea care se ivi pe neaşteptate în mica încăpere;
Hans Castorp o recunoscu, zgîi ochii, simţi într-un mod loarte limpede cum îi fuge
sîngele din obraji şi cum muşchii maxilarului inferior i se moaie, încît era cît pe ce
sa caşte gura. Intrarea Clavdiei se produsese într-un mod cu totul neprevăzut,
teribil de neaşteptat — şi iat "° împărţind dintr-o data cu cei doi veri aceasta
cămăruţa strimta, cînd cu o clipa înainte nici nu fusese acolo. Joachim îi arunca lui
Hans o privire î" fuga şi nu se mulţumi numai sa-şi plece ochii, ci merse pîna
acolo înci lua de pe masa revista ilustrata pentru a-şi ascunde faţa îndaratu
paginilor desfăcute. Hans Castorp însă nu avu destula prezenţa de sp' rI sa
procedeze la fel. După ce pali, se înroşi tare, iar inima îi bătu puiern |C'
MUNTELE VRĂJIT
235
Doamna Chauchat lua loc chiar lînga uşa laboratorului. într-un mic
liu rotund, cu rezematorile boante şi destul de rudimentare, se lasă
te pUSe uşor un picior peste altul şi privi în gol, în vreme ce ochii
' de Pribislav — pe care conştiinţa faptului ca este observata îi abătea
nervozitate din direcţia lor — păreau puţin saşii. Purta o jacheta alba
■ o fusta albastra, pe genunchi ţinea o carte împrumutata probabil din
ala de lectura şi bătea încet tactul cu piciorul aşezat pe duşumea.
După vreun minut şi jumătate îşi schimba poziţia, privi în jurul ei, se ridică şi
pe faţa avea o expresie de parca nu ştia prea bine unde se afla şi nici cui trebuia sa
se adreseze — apoi începu sa vorbească. întreba ceva - puse o întrebare lui
Joachim, cu toate ca acesta părea cufundat în revista sa ilustrată, pe cînd Hans
Castorp stătea acolo fara sa facă nimic - , iar gura ei potrivea cuvintele pe care
apoi le rostea cu o voce venita din pieptul alb: o voce deloc gravă, ci plăcut
voalata, deşi cu anumite intonaţii ascuţite, aceea pe care Hans Casţorp o cunoştea
de multa vreme, ba o auzise chiar de foarte aproape, în ziua cînd aceasta voce
spusese anume pentru el: „Cu plăcere. însă trebuie sa mi-l înapoiezi imediat după
lecţie". Este adevărat ca aceste cuvinte fuseseră rostite atunci cu mai multa
claritate şi uşurinţa; acum ele se auzeau uşor tărăgănate şi nesigure, vocea care le
rostea nu avea asupra lor un drept prin naştere, ci doar le împrumuta, aşa cum
Hans Castorp o auzise procedînd de mai multe ori, cu care prilej avusese un
sentiment de superioritate, amestecat însă cu o încîntare dintre cele mai
evlavioase. Cu o mînâ în buzunarul jachetei de lîna şi cu cealaltă dusa la ceafa,
doamna Chauchat întrebă:
- Va rog, la ce ora sînteţi invitat?
Iar Joachim, care aruncase o privire grăbita spre varul sau, răspunse lipindu-şi
călcîiele, însă ramînînd totuşi aşezat: ~ La ora trei şi jumătate. Doamna continua:
- Eu, la patru fâra un sfert. Dar oare ce s-a întîmplat? Este aproape ra Patru. Mi
se pare ca tocmai au intrat nişte persoane, nu-i aşa?
- Da, doua persoane, răspunse Joachim. Rîndul lor era înaintea noas-r£L
"ogramul este întîrziat. Se pare ca totul a fost amînat cu o jumătate
de
ora.
*-l1 e de neplăcut! zise ea şi cu un gest nervos îşi aranja parul. ~ Destul de,
răspunse Joachim. Şi noi aşteptam de mai bine de juma-tat e de oră.
236
THOMAS MANN
i
Aşa vorbeau, şi Hans Castorp asculta ca în vis. Faptul că vorbea cu doamna
Chauchat era aproape ca şi cum ar fi vorbit el î măcar ca în unele privinţe era,
oricum, cu totul altceva. Pe Hans Casto îl jignise acel „destul de", căci i se părea
impertinent sau cel puţin d e indiferenţa surprinzătoare, avînd în vedere
împrejurările. Dar, în defini tiv, Joachim putea vorbi astfel — putea în general sa
vorbească cu eaş poate ca se şi fălea pe ascuns cu aceste vorbe — tot aşa cum el,
Hans Castorp, făcuse pe importantul faţa de Joachim şi de Settembrini, atunci
cînd fusese întrebat cît timp crede ca va sta şi le răspunsese: „Trei saptamîni". Ea
i se adresase lui Joachim, deşi acesta îşi ţinuse nasul vîtît în revista — pentru ca
era, fara îndoiala, cel mai vechi dintre ei doi, era cel pe care-l ştia din vedere de
mai multa vreme; dar mai ales pentru alt motiv, pentru ca în cazul lui erau la locul
lor numai relaţii civilizate şi convorbiri rostite limpede, fiindcă între ei nu exista
nimic sălbatic, înspaimîntâtor şi misterios. Daca anumiţi ochi căprui, asociaţi cu
un rubin la inel şi învăluiţi de un parfum de portocale, ar fi aşteptat aici, împreuna
cu ei, ar fi intrat în atribuţia lui Hans Castorp sa conducă conversaţia şi sa
rostească un: „destul de" — independent şi nevinovat, aşa cum făcea Joachim
acum.
„într-adevar neplăcut, stimata domnişoara, ar fi spus el şi, poate, cu un gest
degajat şi-ar fi scos batista sa-şi sufle nasul. Dar vă sfătuiesc sa aveţi răbdare.
Sîntem în aceeaşi situaţie." Iar Joachim s-ar fi minunat desigur de dezinvoltura sa,
însă probabil fara a dori în mod sincer sa fie în locul lui. Nu, în aceasta situaţie,
Hans Castorp nu era nici măcar gelos pe Joachim, cu toate ca el era acela care
avea dreptul sa-i vorbească doamnei Chauchat. îi dădea dreptate ca se adresase
varului sau; procedînd astfel ţinuse socoteala de împrejurări şi în modul acesta
dovedise ca-şi dădea seama de situaţie... Dar inima îi bătea puternic.
După ce întîmpina din partea lui Joachim o primire atît de rece - 51 în care
Hans Castorp întrevazuse o uşoara adversitate din partea bunului Joachim
împotriva acestei tovarăşe de boala, o adversitate ce-l făcu sa surîda, în ciuda
emoţiei puternice - „Clavdia" încerca sa se plimbe prin camera; însă cum spaţiul
era prea mic, lua şi ea de pe masa o revista ilustrata şi se întoarse la fotoliul cu
rezemaiorile boante. Hans Castorp stătea şi o privea, sprijinindu-şi bărbia ca şi
bunicul său şi semanînd-astfel, într-un chip în adevăr ridicol cu batrînul. Cum
doamna Chaucha îşi pusese iarăşi un p icior peste altui, genunchiul i se contura
precis - ? chiar toata linia piciorului ei zvelt se contura sub stofa albastra a
fustel-Nu era decît de statură mijlocie, armonioasa şi, în ochii lui Ha
MUNTELE VRĂJIT
torp, extraordinar de plăcuta, însă avea picioarele cam lungi şi nu lată în
şolduri. Nu mai stătea lăsată pe spate, ci aplecata înainte, cu atele încrucişate,
sprijinite de coapse, cu spatele îndoit şi umerii azuti astfel ca vertebrele cervicale
îi ieşeau în afara şi le puteai vedea ub jacheta ce se lipea de şira spinării, iar
pieptul, nu atît de dezvoltat şi tît de voluptuos ca al Marusiei, era apăsat din
amîndoua părţile. Şi, Heodata, Hans Castorp îşi aminti ca şi ea aştepta aici să i se
facă radiofonia. Consilierul aulic o picta; îi reproducea aspectul exterior pe o
pînza, cu ajutorul uleiului şi al culorilor. Dar acum, în clarobscurul laboratorului,
va îndrepta asupra ei raze luminoase ce-i vor dezvălui interiorul trupului. Şi
gîndindu-se la asta, Hans Castorp întoarse capul cu o mutia întunecata de ruşine şi
cu o expresie discreta şi îezervata, singurele care i se parura ca se potrivesc sa fie
arborate faţa de asemenea idei.
Nu ramaseră mult timp toţi trei laolaltă în mica sala de aşteptare. Fără îndoiala
că dincolo nu dăduseră prea mare importanţa lui Saşa şi mamei sale, poate fiindcă
se grăbeau sa recupereze întîrzierea. Şi iarăşi tehnicianul cu halat alb deschise uşa,
iar Joachim, sculîndu-se, arunca revista pe masa şi Hans Caslorp îl urma spre uşa.
nu fara o pornire interioara de a mai întîrzia. Se treziră în el scrupule cavalereşti şi
dorinţa de a adresa oricum cîteva cuvinte respectuoase doamnei Chauchat. de a-i
oferi sa treacă înaintea lor; şi chiar în franţuzeşte daca era posibil; iar în gînd se
grăbi să caute cuvintele şi construcţia frazei. Dar nu ştia daca asemenea atenţii
cavalereşti erau obişnuite aici, daca ordinea în care fu-seseşi invitat nu stătea
deasupra oricărei atitudini curtenitoare. Joachim trebuia s-o ştie, insa cum nu
dădu nici un semn ca ar fi dispus sa cedeze rindul doamnei Chauchat, deşi Hans
Castorp îl privise îngrijorat şi insistent, se văzu silit sa-şi urmeze varul, şi trecînd
prin faţa doamnei Chauchat, care nu se îndrepta decît puţin din poziţia ei aplecata,
intra pe usa laboratorului.
lira prea zăpăcit de ceea ce iasă în urma, de întîmplarile din ultimele
c minute, pentru a se simţi prezem la ceea ce se petrecea în jur în
•Pa cînd pătrunse în laboiator. Nu vedea nimic sau nu avea decît per-
Ptu foarte vagi m acest clarobscii artilicial. Mai auzea încă vocea
, ""ut v°alata cu care doamna Chauchat întrebase: .,Dar oare ce s-a
Plat.... îvlî se pare c^ tocmai acum au intrat ni^te persoane... Cit e
neplăcut..." iar sunetul acestei voci îl făcea sa tremure ca de nişte
Ai l l°r* C' 6a *un§"l spinării. îi vedea genunchiul mulat sub stofa
l Ve<
' ie-a vertebrele cervicale îeşiiui puţin în atdra sub ceafa aplecata
238
THOMAS MANN
şi parul scurt, de un blond-roşcat care, acolo, atîrna liber, fâra să mai f prins în
cocul împletit, şi iarăşi îl străbătu un fior. Şi iata-l pe consilieru, aulic Behrens
întorcînd spatele noilor veniţi, stînd în picioare î n fat unui dulap în perete, un fel de
etajera de o formă speciala, ocup at privească o placa negricioasa pe care, cu braţul
întins, o ţinea în dreptul luminii mate a lămpii din plafon. Trecînd pe lînga el,
pătrunseră în fUn dul camerei, ajunşi din urma şi depăşiţi de laborantul care făcea
pregătirile pentru radiografie şi părea animat de dorinţa de a scapă cit mai repede
de ei. Domnea aici un miros ciudat. Un soi de ozon statut umplea atmosfera. Un
paravan aşezat între ferestrele acoperite cu negru împărţea laboratorul în doua
părţi inegale. Se desluşeau aparate, sticle concave, tablouri de comanda,
instrumente de măsurat sprijinite vertical, dar şi o cutie asemănătoare cu un aparat
fotografic pe şasiu cu rotiţe, diapozitive de sticlă fixate în perete la rînd — şi nu
ştiai daca te afli în atelierul unui fotograf, într-o camera obscura, la un inventator
sau în chilia de experienţe a unui alchimist care se ocupa şi cu vrăjitoria.
Joachim începu imediat să se dezbrace pîna la brîu. Laborantul, un tînar
elveţian bondoc, cu obrajii trandafirii şi cu halat alb, îl invită pe Hans Castorp să
facă la fel. Treaba aceasta mergea repede, rîndul sau nu va întîrzia mult... Şi pe
cînd Hans Castorp îşi scotea vesta, Behrens trecu din locul unde stătuse în camera
propriu-zisa.
— Ei, zise el. Iata-i şi pe Dioscurii noştri! Castorp şi Pollux... Va rog, fara
văicăreli! Aşadar, aşteptaţi puţin, imediat o sa va vedem în transparenţa, pe
amîndoi. Oare dumitale, Castorp, ţi-e frica sa-ţi deschizi forul interior? Fii liniştit,
toate acestea funcţionează foarte estetic. Ei, mi-ai văzut cumva pinacoteca
particulară? Şi Iuîndu-l de braţ, îl conduse în faţa şirurilor de placi de sticla
întunecate, îndărătul cărora aprinse o lumina, învîrtind un comutator. Hans
Castorp văzu membre omeneşti: mîini, picioare, rotule, partea de sus şi de jos a
coapsei, braţe şi fragmente de bazinuri. Dar forma vie, rotunjită, a acestor părţi ale
corpului omenesc era schematica şi avea un contur estompat; învăluia ca o ceaţa,
ca un halou palid, chintesenţa evidenta, care reieşea cu claritate luminoasa:
scheletul.
— Foarte interesant, spuse Hans Castorp.
— Este în adevăr interesant, răspunse consilierul aulic. O lecţie folosi toare
pentru tineret. Fotoanatomia, pricepi, triumful timpurilor noi-Acesta este un braţ
de femeie, îţi dai seama după delicateţea lui. Cu ast te înlânţuieşte în scurtul ceas
prielnic, mâ-nţelegi.
MUNTELE VRĂJIT
239
Si izbucni în rîs, fapt care-i rasfrînse într-o parte buza superioara cu
tata tocită. Plăcile de sticla se stinseră. Hans Castorp se întoarse în
i unde se proceda la radiografierea lui Joachitn.
Asta se făcea în partea din faţa, unde consilierul aulic stătuse Hineauri,
Joachim se aşezase pe un fel de scăunel de cizmar în faţa unei Iaci de care-şi lipise
pieptul, cuprinzînd-o cu braţele; iar laborantul corija poziţia pacientului,
sucindu-l, împingînd înainte umărul lui Joachim şi framîntîndu-i spatele. Apoi se
întoarse îndărătul aparatului, ca orice fotograf, se înţepeni pe picioare, se apleca
pentru a aprecia imaginea, îşi manifesta satisfacţia şi, dîndu-se într-o parte, îi
recomandă lui Joachim sa respire adînc şi sa ţină aerul în plamîni pîna cînd totul
se va sfîrşi. Spatele curbat al lui Joachim se umfla, apoi ramase nemişcat. în acea
clipa laborantul apasă cît era necesar pîrghia de comanda. Şi timp de două
secunde, forţele teribile, de-a căror dezlănţuire era nevoie pentru a străpunge
materia, ţîşnira - curenţi de mii, de sute de mii de volţi, îşi aminti parca Hans
Castorp care învăţase despre treburile acestea. Abia supuse, forţele încercară sâ-şi
taie drumuri ocolite. Descărcări electrice izbucniră ca nişte împuşcaturi. O
scînteie albastră sfîrîi în vîrful unui aparat. Fulgere prelungi se ridicară, pîrîind,
de-a lungul peretelui. Undeva, o lumina roşie, asemenea unui ochi, privea calma
şi ameninţătoare în camera, iar un tub, în spatele lui Joachim, se umplu cu un
lichid verde. Apoi totul se linişti; fenomenele luminoase dispărură şi Joachim,
oftînd, dădu drumul aerului din plamîni.
- Delincventul următor! spuse Behrens atingîndu-l cu cotul pe Hans Castorp.
Şi te rog sa nu pretextezi ca eşti obosit! Vei primi un exemplar gratuit, Castorp.
Vei putea chiar sa-ţi proiectezi pe perete tainele pieptului, pentru copiii şi nepoţii
dumitale!
Joachim se retrase; tehnicianul schimbă clişeul. Consilierul aulic
hrens m persoana îi arata novicelui cum trebuie sa se aşeze şi sa se ţină.
-îmbrăţişează! îi spuse el. îmbrăţişează scîndura! Daca-ţi face pla-Cer e,
închipuieşte-ţi că e cu totul altceva! Şi strînge-o puternic la piept ca Şi cum ţi-ar da
senzaţii voluptuoase. Aşa, e bine. Inspira! Ţine aerul! Porunci el. Zîmbiţi, va rog!
Clipind mereu, Hans Castorp aştepta cu plamînii plini de aer.
aratul lui furtuna sfîrîi, bubui, pîlpîi şi se linişti. Obiectivul privise mlăuntrul
său.
e
ridică tulburat şi ameţit de ceea ce i se întîmplase. deşi nu se nicidecum de pe
urma acestei străpungeri a fiinţei.
- Ai fost cuminte, îi spuse consilierul aulic. Ei, şi acum o sa ne uit^ chiar noi.
Iar Joachim, ca omul care cunoştea rostul, se şi aşeza din nou la ap a rat, alături
de suport, de data aceasta întorcîndu-se cu spatele la aparatul voluminos în vîrful
căruia se vedea o retorta de sticlă, pe jumătate pljn, cu apa, cu un tub de evaporare
— iar la înălţimea pieptului Jochini avea un ecran înrămat şi mobil. La stînga lui,
în mijlocul unui tablou d e comanda, era un bec roşu. Consilierul aulic, calare pe
un taburet, \\ aprinse. Lampa din plafon se stinse şi numai punctul rubiniu lumina
scena. Iar magistrul îl stinse şi pe acesta cu un gest şi un întuneric adine îi învălui
pe alchimişti.
- Mai întîi trebuie sa se obişnuiască ochii, se auzi vocea consilierului aulic în
întuneric. în primul rind, trebuie sa avem pupilele imense, ca la pisici, ca sa vedem
ce vrem sa vedem; înţelegeţi, cred, că n-am putea vedea desluşit dintr-o data cu
ajutorul ochilor noştri obişnuiţi cu lumina zilei. In acest scop, trebuie sa începem
prin a uita de ziua luminoasa cu priveliştile ei vesele.
- Bineînţeles, spuse Hans Castorp de acolo de unde stătea în picioare, adică
îndărătul umărului consilierului aulic, şi închise ochii, căci era totuna daca-i ţineai
deschişi sau nu, atît de adîncă era bezna. Este evident ca, la început, trebuie sa ne
cufundam ochii în întuneric, daca vrem sa vedem ceva. Găsesc chiar ca e bine şi
drept sa începem prin a ne reculege puţin, ca-ntr-o rugăciune tainica. Stau aici, ţin
ochii închişi, ma simt ca-ntr-o stare de somnolenţa plăcuta. Dar oare ce-i mirosul
acesta?
- Oxigen, spuse consilierul aulic. Ceea ce simţi în aer este oxigen. Efectul
atmosferic al furtunii din cameră, ma-nţelegi... Deschide ochii! adaugă. Acum
începe invocarea. Hans Castorp se grăbi sa-i urmeze sfatul.
Se auzi mişeîndu-se o pîrghie. Un motor zvîcni şi zbîmîi furios, tot mai intens,
dar curînd fu domesticit printr-o a doua mişcare. Duşumeaua vibra uniform.
Luminiţa roşie, lunguiaţă şi verticala, privea în camera ca o ameninţare muta.
Undeva, fîşîi un fulger. Şi încet-încet, cu un reflex lăptos, apăru din întuneric, ca o
fereastra care se luminează, pal1' dul dreptunghi al ecranului, în faţa căruia
consilierul aulic Behrens stătea calare pe scăunelul lui de cizmar, cu picioarele
depărtate-sprijinindu-se în pumni şi cu nasul cîrn lipit de ecranul prin care p ute
vedea în interiorul unui oiganism omenesc.
- Vezi. tinere? întreba el... Hans Castorp se apleca peste umărul lu Behrens, dar
mai ridica o data capul în întuneric, în direcţia unde bat 111
MUNTELE VRĂJIT
241
jnt ochii lui Joachim care aveau desigur o privire blinda, ca atunci la
consultaţie, şi întreba:
_ îmi dai voie?
-Te rog, te rog, răspunse în întuneric Joachim îngăduitor.
Si pe duşumeaua care trepida, printre pîrîiturile şi zgomotele forţelor care
ţîşneau, Hans Castorp, aplecat, pîndea prin aceasta fereastra alidă scheletul
descărnat al lui Joachim Ziemssen. Sternul se confunda cu spinarea, formînd o
coloana întunecata şi cartilaginoasa. Rîndurile coastelor anterioare se întretaiau
cu cele posterioare care apăreau mai palide. Claviculele încovoiate porneau în
sus, pe amîndoua părţile, iar în învelişul moale şi luminos al forţei carnale se
desena, rigid şi ascuţit, scheletul umerilor, legătura oaselor de la braţele lui
Joachim. Cavitatea toracică era luminoasa, dar se distingeau un sistem venos, pete
întunecate, o învolburare negricioasa.
-O imagine limpede, spuse consilierul aulic. lata un organism zvelt tocmai cît
trebuie — tinereţe militareasca. Am avut aici nişte burdihane — de nepătruns,
imposibil sa vezi ceva. Ar fi trebuit sa se înceapă prin a se descoperi razele care ar
putea pătrunde un asemenea strat de osînza... Aici însă este lucru curat. Vezi
diafragma? zise el şi arata cu degetul un arc întunecat care se ridica şi se lasă în
partea inferioara a ecranului... Vezi aici, la stînga, cocoaşele astea, ridicaturile
astea? E pleurezia pe care a avut-o la cincisprezece ani. Respira adine! porunci el.
Mai adînc! Am spus adinei Şi diafragma lui Joachim se saltă tremurînd cît putu
mai sus şi chiar se observa o clarificare în părţile superioare ale plamînului, dar
consilierul nu era mulţumit. Insuficient! spuse el. Vezi ganglionii nilului? Vezi
aderenţele? Şi, aici, vezi cavernele? De aici izvorăşte otrava care se infiltrează în
trup. însă atenţia lui Hans Castorp era absorbita ue ceva ca un buzunar, inform şi
bestial, întunecat, îndărătul coloanei ertebrale, la dreapta celui care privea — ceva
ce se dilata ritmic şi iarăşi contracta, ceva cam în genul unei meduze care înoată.
- Ii vezi inima? îl întreba consilierul aulic, ridieîndu-şi din nou de coapsa mîna
enorma, pentru a-i indica cu degetul arătător acel buzu-
"arcareatîrnapulsînd...
umnezeule mare, ceea ce vedea Hans Castorp era chiar inima atît de loiala a lui
Joachim!
ti vad inima, zise el cu glasul sugrumat.
- Ie rog, te rog, răspunse iarăşi Joachim şi desigur ca zîmbea resem-nat > acolo,
în întuneric.
242
THOMAS MANN
Dar consilierul aulic le porunci să tacă, să nu facă sentimental' ieftin. Studia
petele, liniile şi învolburarea neagra din cavitatea toracic pe cînd Hans CasVorp
nu se mai sătura sa exploreze forma sepulcrala lui Joachim şi osemintele-i de
cadavru, această carcasă dezgolita, ac? memento de o subţirime de fus. Evlavia şi
spaima îl înăbuşeau. „Da J vad, repeta el de mai multe ori. Doamne Dumnezeule,
văd!" Auzise d o oarecare doamna, moarta de multa vreme, o ruda dinspre partea
familiei Tienappel, înzestrata sau năpăstuită cu un dar ciudat: pe toţi oamenii care
urmau sa moară curînd, ea îi vedea mai dinainte sub forma de schelete. Şi iată ca
Hans Castorp î\ vedea pe bunul Joachim, deşi acest fapt nu se datora decît
ştiinţelor fizico-optice, astfel încît nu avea nici o semnificaţie speciala şi totul se
petrecea în mod firesc, cu atît mai mult cu cît ceruse intenţionat încuviinţarea lui
Joachim. Cu toate acestea, se simţi cuprins de o subita simpatie pentru tristul
destin al matuşii sale vizionare. Puternic emoţionat de tot ce vedea sau tocmai prin
faptul ca le vedea, se simţi asaltat de îndoieli tainice, se întreba daca tot ce se
petrecea aici era într-adevar normal şi dacă spectacolul din aceasta bezna
trepidanta şi sfîrîitoare era într-adevar îngăduit de lege; iar voluptatea îngrijorată a
curiozităţii indiscrete se contopea în pieptul sau cu sentimente de înduioşare şi
evlavie.
Cîteva minute mai tîrziu, el însuşi se afla în plina furtuna, la stîlpul infamiei,
în timp ce Joachim îşi îmbrăca trupul iarăşi ascuns privirii. Şi pentru a doua oara
consilierul aulic pîndi prin geamul lăptos, însă de data aceasta spiona interiorul lui
Hans Castorp, iar din exclamaţiile rostite cu jumătate de glas, din frînturile de
înjuraturi şi expresii împroşcate la întîmplare, părea sa reiasă ca ceea ce găsea
confirma previziunile lui. Apoi, la rugăminţile insistente ale pacientului, merse cu
amabilitatea pîna la a-i îngădui sa-şi vadă propria mîna prin ecranul luminos. Şi
Hans Castorp văzu ceea ce era firesc sa se aştepte sa vada-însa ceea ce nu este
făcut sa fie văzut de om, şi Hans Castorp nici nu se gîndise vreodată ca-i va fi dat
sa vadă: privi în propriul sau mormînl-Aceasta viziune a viitoarei descompuneri îi
apăru prefigurată prin forta luminii, acoperita de carnea în care trăia,
preschimbata, desfiinţate nimicită într-o negura ireală, iar în mijlocul ei dăinuia
scheletul rmga" cu grija şi mîna dreapta pe al cărei deget plutea negru şi larg in e' u
moştenit de la bunicul sau: un obiect tare de pe acest pamînt, cu ca omul îşi
împodobeşte trupul destinat pieirii, şi care, redevenit liber, I stapîn, se va duce
către carnea altcuiva ce-l va purta iarăşi o bucata timp. Cu ochii vizionarei
străbune a familiei Tienappel, privea o p a
MUNTELE VRĂJIT
243
■ ă a trupului său şi pentru prima dala în viaţa Înţelese, cu ochii unzatori ai
vizionarului, ca va muri. Şi obişnuindu-se cu acest gînd, o expresie ca atunci cînd
asculta muzica — destul de stupida, cucer-■ a si adormita, cu capul aplecat pe
umăr şi gura întredeschisa. Consilierul aulic zise:
_ Fantomatic, hai? Da, nu se poate nega ca exista ceva fantomatic, acolo,
înlauntru.
Apoi domoli forţele. Duşumeaua înceta sa mai trepideze, feno menele
luminoase dispărură, iar magica fereastra se învălui iarăşi în întuneric. Lampa din
plafon se reaprinse. Şi în vreme ce Hans Castorp se grăbea sa se îmbrace, Behrens
comunică tinerilor cîteva informaţii asupra observaţiilor lui, ţinînd seama de
ignoranţa lor de laici. In ceea ce-l privea pe Hans Castorp. constatările optice
confirmaseră observaţiile acustice cu atîta precizie cîta putea sa pretindă onoarea
ştiinţei. Se putuseră identifica vechile leziuni tot atît de bine cît şi cele noi, iar
fibronodulii se întindeau din bronhii. De altfel, Hans Castorp va putea el însuşi
să-i verifice spusele, pe micul diapozitiv care, era de la sine înţeles, îi va fi dat în
curînd. Aşadar, linişte, răbdare, disciplina bărbăteasca, cumpătare, mîncare,
culcare, aşteptare şi „tăiaţi frunza la cîini". Apoi le întoarse spatele. Verii plecară.
Hans Castorp, ieşind în urma lui Joachim, privi peste umăr. Introdusa de
tehnician, doamna Chauchat intra în laborator.
Libertate
In definitiv, care erau impresiile tînarului Hans Castorp? I se părea, b spus,
că cele şapte saptamîni - pe care le petrecuse în mod mdoios şi în afară de orice
putinţa de tăgada la cei de-acolo, de sus — fuseseră decît şapte zile. Sau,
dimpotrivă, avea iluzia ca trăise în est loc de mult mai multa vreme decît în
realitate? îşi punea aceasta are în sinea sa, însă i-o punea şi lui Joachim, fara a
reuşi s-o ege. Şi prima şi a doua impresie erau adevărate: vremea petrecuta ' Clnc'
si-o reamintea, i se părea în acelaşi timp şi de-o mare scurti-ar şi de-o mare
lungime, deopotrivă de nefireşti, şi totuşi un singur al acestui interval de timp îi
scapă — adică durata reala, admiţînd Pul ar fi un lucru natural şi ca ar fi posibil sa
i se aplice noţiunea de calit
244
THOMAS MANN
în orice caz, octombrie bătea la uşa şi-n fiecare zi putea sa intre I Hans Castorp
îi venea uşor sa facă socoteala şi, pe deasupra, convorh rile tovarăşilor de
suferinţa pe care le asculta îi atrăgeau atenţia asun acestei chestiuni.
- Ştiţi ca peste cinci zile va fi iarăşi întîi ale lunii? o auzi pe Hermm Kleefeld
spunînd unor tineri din cercul ei, studentului Rasmussen celui buzat, al cărui
nume era Gănser. Se opriseră după prînz între mese ş, flecareau, întîrziind să se
duca la cura de odihna. întîi octombrie, l-am văzut însemnat în calendarul
administraţiei. Este al doilea pe care-l petrec în acest cuib de plăceri. Bine, vara
s-a dus, daca se poate spune ca a fost vara, am fost frustraţi aşa cum sîntem
frustraţi şi de viaţa în ansamblu şi în general, continua Hermine Kleefeld şi ofta cu
jumătatea ei de plamîn, clatinîndu-şi capul şi ridicînd în tavan ochii întunecaţi de
nerozie. Fii vesel, Rasmussen, mai zise ea şi-l lovi peste umărul căzut. Hai,
povesteşte nişte glume!
— Ştiu doar cîteva, răspunse Rasmussen lasînd sa-i spînzure în dreptul
pieptului mîinile ca nişte aripioare de peşte; iar cele pe care le ştiu nu-mi mai vin
în cap, ma simt veşnic obosit.
— Nici măcar un cîine n-ar vrea sa trăiască prea multa vreme în asemenea
condiţii, spuse Gănser printre dinţi. Şi rîsera toţi trei, ridicînd din umeri.
Dar şi Settembrini, cu scobitoarea între dinţi, se afla în vecinătatea lor şi ieşind
îi spuse lui Hans Castorp:
- Sa nu-i credeţi, domnule inginer, sa nu-i credeţi niciodată cînd se
lamentează. O fac cu toţii, fara excepţie, măcar ca se simt ca la ei acasă. Duc o
viaţa desfrînata, au pretenţia sa inspire compasiune şi se cred îndreptăţiţi sa fie
nefericiţi, ironici şi cinici! „în acest cuib de plăceri! Dar ce, oare nu-i un cuib de
plăceri? Ba ma gîndesc daca nu-i chiar un cuib de plăceri în sensul cel mai
echivoc al acestui cuvînt! Femei* aceasta spunea că e frustrata; frustrata de viaţa,
în acest loc de plăceri. Dar ia trimite-o înapoi, devale, şi va face tot ce-i sta în
putinţa ca sa se reîntoarcă aici sus, cît mai curînd posibil. Ah, da, ironia! Feriţi-va
ironia ce se cultiva aici, domnule inginer! Paziţi-va mai cu scama 1 aceasta
atitudine a spiritului! Pretutindeni unde ironia nu este o fom18 de retorica directa,
clasica şi perfect inteligibila unui spirit sănătos, ea
preface în dezmăţ, în obstacol pus în calea civilizaţiei, într-o mur cîrdaşie cu
lîncezirea, îndobitocirea şi viciul. Cum atmosfera în trăim este, după cîte se
pare, foarte favorabila dezvoltării
da
es
MUNTELE VRĂJIT
245
•eni de mlaştină, am dreptul sa sper — sau trebuie sa ma tem — ca
fflâ înţelegeţi-
ţn adevăr, spusele italianului erau de aşa natura, încît n-ar fi fost
tru Hans Castorp decît sunete goale de orice semnificaţie daca le-ar
uzit doar cu şase saptamîni în urma, la şes, însă datorita şederii aici, spiritul i
se educase în aşa fel, că le putea surprinde sensul: era o ducaţie menita sa
stimuleze înţelegerea intelectuala, ba chiar sa tîmeasca simpatia în chestiuni
esenţiale, ceea ce însemna poate şi mai mult Căci, cu toate ca în străfundul
sufletului sau era fericit ca Settembrini să continue, după cîte se întîmpiasera, sa-i
vorbească aşa cum o făcea, să-l instruiască şi să încerce să aibă o oarecare
influenţa asupra lui, totuşi înţelegerea sa mergea de pe acum atît de departe, încît
judeca vorbele italianului şi refuza, cel puţin pîna la un anumit punct, sa le dea
întreaga adeziune. „Ia te uita, gîndi el, cum vorbeşte despre ironie aproape la fel
ca şi despre muzica, nu mai lipseşte decît sa-l auzi ca o califică drept «suspectă
politic» începînd din clipa în care încetează să mai fie un «mijloc pedagogic direct
şi clasic». însă o ironie care «nu poate nici un moment să creeze o neînţelegere»
— ce semnificaţie ar mai avea o asemenea ironie, pentru numele lui Dumnezeu,
aş întreba eu daca o să mi se îngăduie să vorbesc? N-ar fi decît ariditate şi
pedanterie! Aşa se manifestă nerecunoştinţa tineretului pe care îl cultivi. Primeşte
darurile ce i se fac, pentru ca apoi sa le critice."
Totuşi i se păru ca ar fi fost cam prea îndrăzneţ din partea lui sa-şi
mărturisească în cuvinte dezacordul. îşi limita obiecţiile la aprecierea domnului
Settembrini asupra Herminei Kleefeld, apreciere care i se păru nedreaptă sau pe
care, din motive foarte precise, voi s-o facă sa pară ca atare.
- Dar domnişoara aceasta este bolnava, spuse el. Este într-adevar iar grav
bolnavă si are toate motivele sa fie deznădăjduita. De fapt, ce Pretenţie puteţi avea
de la ea?
~ Boala şi deznădejdea, spuse Settembrini, nu sînt adesea decît aspecte a'e
dezmăţului.
» ar Leopardi, gîndi Hans Castorp, care s-ă îndoit în mod categoric untâ şi
progres? Şi chiar dumneavoastră, domnule pedagog? Şi
neavoastră doar sînteţi bolnav şi mereu va întoarceţi aici. astfel arducci n-ar fi
prea mulţumit de dumneavoastră." însă cu glas
tare
spuse;
246
THOMAS MANN
- Dumneavoastră sînteţi un om bun. Domnişoara aceasta poate •
orice clipa sa închidă ochii pentru totdeauna, iar dumneavoastră îi ficaţi
atitudinea drept dezmăţ! Ar trebui sa vă exprimaţi ceva
cal,.
mai limpede. Daca mi-aţi spune: boala este cîteodata o consecinţa a dezm
ţului, ar fi plauzibil...
— Foarte plauzibil, interveni Settembrini. Pe cinstea mea, v-aţi supăr daca ma
voi opri deocamdată aici?
— Sau daca aţi spune: boala serveşte cîteodata de pretext dezmăţului încă aş
putea s-o admit.
— Grazie tanto!
— Dar boala, o forma a dezmăţului? Adică: nu născuta din dezmăţ, ci ea însăşi
este un dezmăţ? E, totuşi, un paradox!
— Oh, va rog, domnule inginer, fără denaturări. Dispreţuiesc paradoxurile, le
urase! Sa presupunem ca tot ceea ce am afirmat despre ironie este valabil întocmai
şi despre paradox, ba chiar puţin mai mult. Paradoxul este floarea veninoasa a
chietismului, sclipirea spiritului putred, cel mai mare dintre toate dezmăţurile! De
altfel, o data în plus, constat ca luaţi apărarea bolii...
— Nu, ceea ce spuneţi ma interesează. îmi aminteşte într-adevar de
chestiunile pe care le expune doctorul Krokowski în conferinţele sale de luni. Şi el
considera boala organismului drept un fenomen secundar.
— Nu-i un idealist chiar atît de pur.
— Ce aveţi împotriva lui?
— Exact ce-am spus.
— Sînteţi pornit împotriva analizei?
— Nu în fiecare zi. Sînt, domnule inginer, rînd pe rînd şi pentru şi contra.
— Cum trebuie sa înţeleg asta?
— Analiza este buna ca unealta a progresului, a civilizaţiei, buna m măsura în
care zdruncina convingerile stupide, risipeşte prejudecăţile primitive, ruinează
autoritatea, cu alte cuvinte, în măsura în car eliberează, rafinează, umanizează şi
pregăteşte robii pentru liberta Esl^ rea, foarte rea, în măsura în care zădărniceşte
activitatea, loves rădăcina vieţii, căci este neputincioasa sa-i dea o formă. Analiza
poate ceva foarte puţin ispititor, tot atît de puţin ispititor ca şi moartea care, de
fapt, provine, înrudita cum este cu mormîntul şi cu anatornia în descompunere...
MUNTELE VRĂJIT
247
TJrli frumos, leule", nu se putu împiedica Hans Castorp sa gîndeasca, se
întîmpla ori de cîte ori Settemhrini lansa vreo părere cu iz ^dagogic- Dar se
margini să spună:
_ Am practicat de curînd fotoanatomia în laboratorul din subsolul tru Cel
puţin aşa a numit-o Behrens cînd ne-a chemat !a radio-
scopie-
- Ah, aţi trecut şi aceasta etapa? Ei, ce ziceţi?
_ Mi-am văzut scheletul mîinii, spuse Hans Castorp, încercînd sa evoce stările
sufleteşti pe care i le trezise acest spectacol. V-aţi vazut-o şi dumneavoastră,
măcar o data?
_Nu, nu ma interesează absolut deloc scheletul meu. Şi diagnosticul?
_ A văzut noduli, fibronoduli.
-Omul asta e ucenicul diavolului.
- I-aţi mai spus la fel, o data, consilierului aulic Behrens. Ce înţelegeţi prin
asta?
- Vă rog sa mă credeţi că este o caracterizare straşnica!
-Nu, domnule Settembrini, sînteţi nedrept! Pot fi de acord ca omul are
slăbiciunile lui. La urma urmelor, felul sau de-a vorbi nu-mi place nici mie; are
cîteodata ceva brutal, mai cu seama daca îţi aduci aminte ca a avut marea durere
de a-şi pierde scţia, aici, sus. Dar este un om vrednic de cinste şi de lauda căci, în
definitiv, e un binefacatoi al omenirii suferinde! L-am întîlnit de curînd, pe cînd
tocmai ieşea de la o operaţie, o rezecţie de coaste, o chestie în care rişti totul ca sa
cîştigi totul. Faptul acesta m-a impresionat profund, vazîndu-l venind de la o
munca atît de grea, atît de folositoare şi la care se pricepe atît de bine. Era încă
foarte surescitat şi, ca sa se recompenseze, şi-a f prins o ţigara. L-am invidiat.
- Ce drăguţ din partea dumneavoastră. Dar durata sentinţei de condamnare?
- Nu mi-a fixat încă nici un termen.
- Nu-i rau nici aşa. Haide, domnule inginer, sa ne întindem. Sa mergem la
posturile noastre.
Se despărţiră în faţa numărului 34.
- Acum vă urcaţi pe acoperişul dumneavoastră, domnule Settem-*• Trebuie să
fie mult mai plăcut sa stai culcat în societate decît de
gur. Cei cu care faceţi cura sînt oameni interesanţi?
- Ah, nu sînt decît părţi şi sciţi! ~ Vr eţi să spuneţi ruşi?
248
THOMAS MANN
— Şi rusoaice, preciza domnul Settembrini şi colţul gurii i Se c tracta. Adio,
inginere.
O spusese cu intenţie, fără îndoiala. Tulburat, Hans Castorp intra ■ camera.
Ştia Settembrini ce se petrece în sufletul sau? Ca pedagog c era, desigur că-l
spionase şi-i urmărise direcţia privirilor. Lui Jjan Castorp îi era necaz şi pe italian
dar şi pe sine, deoarece neştiind sa s stăpîneasca se expusese la o asemenea
împunsătură. Şi în vreme ce-s lua cele trebuincioase pentru scris, ca sa le aibă la
înd:mînă în timpul curei de odihna - fiindcă nu mai era posibilă nici o amînare şi
trebuia sa scrie acasă pentru a treia oara — continuă să se enerveze şi sa mormăie
împotriva acestui fluieră-vînt şi cîrcotaş care-şi băga nasul unde nu-i fierbea oala,
pe cînd el însuşi agăţa fetele pe stradă şi le fluiera -flaşnetarul acesta cu aluziile lui
îi stricase complet buna dispoziţie, astfel ca nu se mai simţi dispus să scrie. Dar
oricum, avea nevoie de îmbrăcăminte de iarnă, de bani, de rufărie şi încălţăminte,
pe scurt de tot ce şi-ar fi adus daca ar fi ştiut că venea aici nu pentru trei sâptamîni
în miezul verii, ci... ci pe un termen ce nu putea fi dinainte fixat, dar care
cuprindea o parte din iarnă, dacă nu cumva toată iarna, ţinînd cont de felul în care
se concepea timpul, aici, sus. Şi tocmai despre acest fapt trebuia să-i informeze pe
cei de-acasă. De data aceasta era vorba de un lucru serios, era obligat sa le spună
celor de jos adevărul şi să nu-i mai îmbrobodească în continuare cu fleacuri...
Aşadar, aflîndu-se în această stare de spirit, le scrise procedînd aşa cum îl
văzuse de mai multe ori pe Joachim: stînd în şezlong, cu stiloul şi cu mapa de
scrisori pusă pe genunchii ridicaţi. Folosind o coală de corespondenţă a
stabilimentului, din care avea o provizie în sertarul mesei din cameră, îi scrise lui
James Tienappel fiindcă, dintre cei trei unchi, de el era cel mai legat şi-l ruga să-l
informeze şi pe consul, li vorbi despre un accident neplăcut, despre temerile care
se confirmaseră, despre necesitatea, conform deciziei medicilor, de-a rămîne aici
o par' e din iarnă, poate chiar toată iarna, căci cazuri ca ale lui erau, adesea, mai
persistente decît altele cu aspect mai grav, şi că în situaţia sa se imp u' neau masuri
energice pentru a se vindeca o dată pentru totdeauna. D" 1 acest punct de vedere,
socotea el, fusese un noroc şi o împrejurai fericită ca urcase aici, ca din întîmplare,
tocmai acum, şi în felul acesta avusese posibilitatea să fie consultat; căci, altfel,
n-ar fi ştiut încă mul vreme starea în care se afla, iar mai tîrziu şi-ar fi dat seama
poate într-u mod mult mai neplăcut. Cit privea durata tratamentului, n-ar fi
MUNTELE VRĂJIT
249
să afle că va trebui s-o extindă pe toata durata iernii şi ca va putea """ u sa se
întoarcă la şes mai curînd decît Joachim. Aici, preciza în t'nuare, concepţiile
despre timp sînt cu totul altfel decît acelea care aplica de obicei şederilor în
vacanţa şi concediilor de odihna; aici, a era într-un fel cea mai mica unitate de
timp, deşi luata izolat aproape că nu avea nici o importanţă.
Era răcoare, iar Hans Castorp scria cu paltonul pe el, înfăşurat în naturi şi cu
mîinile înroşite. Uneori ridica privirile de pe hîrtia ce se acoperea cu fraze bine
judecate şi convingătoare şi se uita la peisajul familiar» deşi abia îl mai zărea,
această vale prelungită cu îngrămădirea de piscuri sterpe în depărtare şi cu fundul
presărat de case luminoase pe care soarele le făcea să strălucească din cînd în
cînd, cu povîrnişurile zbîrcite ale pădurilor şi păşunile de unde veneau sunete de
tălăngi. Scria cu o degajare din ce în ce mai mare şi nu pricepea cum de putuse
şovăi în faţa obligaţiei de-a întocmi această scrisoare. Iar în timp ce scria,
înţelegea chiar el că explicaţiile date erau absolut convingătoare şi că, bineînţeles,
vor primi întregul consimţâmînt al unchilor. Un tînăr din clasa lui socială şi în
situaţia în care se găsea el trebuia să se îngrijească de sănătate atunci cînd acest
lucru părea că se impune şi cînd putea sa beneficieze de întreg confortul creat în
mod special pentru oamenii de condiţia lui. Prin urmare, aşa trebuia să procedeze.
Dacă s-ar fi întors acasă, n-ar fi întîrziat sa-l trimită iarăşi aici, după ce le-ar fi
spus ce anume i s-a întîmplat în călătorie. Ceru să i se expedieze tot ce avea
nevoie. Ruga, de asemenea, să i se trimită, cu regularitate, banii necesari; cu 800
de mărci lunar se vor acoperi toate cheltuielile.
Semnă. Terminase. Această scrisoare, a treia, cuprindea toate lâmu-
nnle şi le va ajunge celor de acasă pentru o bucata de timp — dar aceas-
a potrivit concepţiilor care domnesc devale, nu acelora în vigoare aici,
Pe munte; ea consolida libertatea lui Hans Castorp. Chiar acesta a fost
cuvîntul de care s-a folosit, nu în mod deliberat şi fără măcar a-i rosti în
wea lui silabele, însă îl trăi în sensul cel mai larg, aşa cum învăţase s-o
ec
înd şedea aici — într-un sens ce n-avea nici o legătura cu cel pe
e
^ettembrini îl dădea acestui cuvînt - şi un val de spaima şi de neli-
e, pe care le cunoştea bine, îl învăluirâ, cutremurîndu-i pieptul um-
«at de o grea apăsare.
ln
gele i se urcase la cap, obrajii îi ardeau. Apucă termometrul de °ptieră, ca şi
cum voia sa profite de ocazie pentru a se convinge. în
adevăr,
mercurul urcă pîna la 37,8.
250
THOMAS MANN
„Poftim!" gîndi Hans Castorp. Şi repede adaugă următorul p 0 scriptum:
„Scrisoarea m-a obosit cu toate acestea destul de mult. Acu am 37,8. Vad ca,
înainte de orice, trebuie sa ma potolesc. Ma veţi iert daca va voi scrie rar." Apoi se
întinse pe şezlong şi ridică mîna spre cer cu palma întoarsa în afara, aşa cum o
ţinuse îndărătul ecranului luminos' Dar lumina cerului lasă intacta forma vie, ba
limpezimea zilei facu materia mai întunecata şi mai opaca, şi numai contururile
exterioare fura livite cu o lucire roşietica. Era mîna lui vie, pe care se obişnuise s-o
vadă. s-o îngrijească, s-o folosească — nu acel schelet străin, zărit pe ecran —
căci pioapa analitica in golul căreia privise, se închisese.
Mercurul are toane
in
Octombrie începu aşa cum îşi fac drum de obicei şi celelalte luni -începuturi
pentru şi în sine, foarte discrete şi liniştite, insinuîndu-se fara prevestiri şi semne
de foc, şi oarecum într-un fel care ar scăpa uşor atenţiei daca aceasta n-ar veghea
cu străşnicie la bunu". mers al lucrurilor, în realitate, timpul nu are despărţituri, Ia
începutul unei luni sau al unui nou an nu exista nici tunete, nici furtuni, nici sunete
de trîmbiţi, şi chiar şi în zorii unui secol numai oamenii sînt cei care trag cu puşca
şi suna din clopote.
în cazul lui Hans Castorp, prima zi a lui octombrie nu se deosebi cu nimic de
ultima zi a lui septembrie; vremea fusese tot atît de rece şi posomorita ca şi pîna
atunci, iar zilele următoare se înfăţişară la fel. In orele curei de odihna aveai
nevoie de palton şi de amîndoua paturile din par de cămila, nu numai seara, ci
chiar ziua; degetele care ţineau cartea erau jilave şi ţepene, cu toate ca obrajii îi
ardeau de o fierbinţeala uscata, iar Joachim a fost chiar ispitit sa-şi ia sacul
îmblănit; dar renunţa ca sa nu se obişnuiască prea repede cu răsfăţul.
Cîteva zile mai tîrziu, adică între începutul şi mijlocul lunii, vremea se
schimba, şi o vara tîrzie izbucni cu asemenea splendoare, încît îi u' u' pe toţi. Nu
degeaba Hans Castorp auzise laudele ce se aduceau Juni octombrie prin părţile
locului; mai bine de două saptămîni şi jumătate^ aceasta minunata strălucire a
cerului domni peste munte şi vaJe, o zis lua la întrecere cu alta prin limpezimea
azurului, iar soarele dogorea c o putere atît de nestînjenită, încî t fiecare era
ademenit sâ-şi pună haine de vara cele mai subţiri, adică rochiile de muselina şi
pantalonii de o
MUNTELE VRĂJIT
251
care le şi împachetase - şi nici măcar marea umbrela de pînză, care
menţinea cu ajutorul unui dispozitiv ingenios, un baţ cu mai multe
ri fixat în spătarul şezlongului, nu oferea, către amiază, decît un dâpost
insuficient împotriva arşiţei soarelui.
_ c e bine ca mă pot bucura cu voi de vremea asta, îi spuse Hans Tastorp
vărului său. Din acest punct de vedere adeseori am dus-o destul de prost - şi după
aparenţe s-ar putea spune ca am şi scăpat de iarna şi ca vremea frumoasă e pe cale
sa sosească.
Avea dreptate. Puţine semne arătau anotimpul în care se găseau în realitate şi
chiar şi aceste semne abia dacă erau vizibile. Lasînd Ia o parte cei cîţiva arţari
care, de bine de rău, îşi duceau zilele, în vale, la Davos-Platz - şi care, descurajaţi,
îşi lepadasera frunzele de multa vreme -aici nu erau copaci cu frunze, a căror
înfăţişare ar fi putut da peisajului pecetea anotimpului, şi numai specia degenerata
a aninului de Alpi cu acele lui moi, pe care şi le reîmprospăta ca pe nişte frunze, se
pleşuvise în toamnă. Ceilalţi copaci, care împodobeau regiunea, fie ca erau falnici
sau piperniciţi, aparţineau coniferelor veşnic verzi şi aparate împotriva iernii ce
putea sa-şi dezlanţuiascâ viscolele tot anul, întrucît între anotimpuri nu existau
limite precise; şi numai tonalitatea ruginie a pădurii, cu nesfîrşitele ei nuanţe din
ce în ce mai stinse, trăda, cu toată dogoarea estivala a cerului, ca anul era pe
sfîrşite. E drept că, daca te uitai mai cu atenţie, mai dădeai peste cîteva flori de
cîmp care, şi ele, aduceau în şoaptă mărturia lor în această privinţa. Nu mai
existau florile poroinicului care, la venirea lui Hans Castorp, împodobeau încă
povîr-nişurile, iar garofiţa sălbatică nu se măi găsea nici ea. Numai genţiana şi
brînduşa cu tulpina strîmbă se mai vedeau şi povesteau despre o anumită răcoare
intrinseca a atmosferei reîncălzită în mod superficial, de o răcire care putea în
orice clipa să-l pătrundă pînă în măduva oaselor pe ce» ce stătea culcat, precum un
fior de frig zgîlţîie bolnavul care arde de febră, măcar că, în afară, dogoreşte.
Aşadar, Hans Castorp nu se sinchisea deloc de aceasta rînduiala prin
Care omul
cîrmuieşte timpul, îi contolează curgerea, apoi îi desparte, îi
culeaza şi-i denumeşte unităţile. Nu băgase de seama zorile abia
ute ale celei de-a zecea luni, ci reţinuse numai ceea ce impresiona-a direct
simţurile, adică dogoarea soarelui şi acea tainica adiere de s aciuata pe dedesubt şi
înlauntru - senzaţie care la acest grad de ensitate era nouă pentru el şi-i sugera o
comparaţie culinara: adică îl
a
să se gîndeascâ, aşa cum îi şi mărturisi lui Joachim, la o omelette
i I,
252
THOMAS MANN
en surprise, cu îngheţată sub spuma fierbinte a oualor. Spunea dese0 •
asemenea lucruri, le spunea iute, curgător şi cu o voce tremurătoare un om zgîlţîit
de frig, dar a cărui piele arde de febră. Este adevărat ca j răstimpuri era şi tăcut —
ca să nu spunem: întors în el însuşi; căci toat aîenţia îi era îndreptată în afară, dar
numai spre un singur punct; restul oameni şi lucruri, se topea într-o negură, într-o
negură urzită în creierul lui Hans Castorr1 şi pe care atît consilierul aulic Behrens
cît şi doctorul Krokowski ar fi calificat-o, fără îndoială, drept un produs al
toxinelor solubile, aşa cum îşi spunea tînârul ameţit, fără însă ca aceasta conştiinţa
ce-o avea despre starea sa sa-i fie de vreun ajutor sau să trezească în el dorinţa
de-a se elibera de beţia în care se găsea.
Căci există o beţie împăcată cu ea însăşi, pentru care nimic nu-i mai odios
decît dezmeticirea. Ea se apară chiar împotriva impresiilor menite s-o risipească şi
nu Ie admite decît spre a-şi păstra integritatea. Hans Castorp ştia, ba şi spusese o
data că, văzută din profil, doamnă Chauchat nu era avantajată; chipul îi părea
atunci puţin cam aspru şi nu prea tînar. Consecinţa? Evită s-o măi privească din
profil şi închidea literalmente ochii cînd, de aproape sau de departe, o vedea
astfel, căci îi făcea rău. De ce? Raţiunea lui ar fi trebuit să folosească acest prilej
pentru a birui! Dar ce pretenţii putem avea?... Hans Castorp păli de fericire cînd,
în acele zile strălucitoare, Clavdia se ivi iarăşi cu rochia de interior, de dantelă
alba, pe care o punea cînd vremea era călduroasă şi care o făcea atît de
extraordinar de fermecătoare în clipa cînd apărea cu întîrziere, trîntind uşa,
surîzînd şi ţinîndu-şi braţele inegal ridicate, apoi se oprea puţin în faţa tuturor
celor din sala de mese pentru a fi văzută. încîntarea Iui însă provenea nu ătît din
faptul că era în avantajul ei, cît pentru ca mai ales îi consolida ameţeala din cap,
aceasta beţie care-l vrăjea şi-l cerea să fie justificată şi întreţinută.
Un observator perspicace, avînd turnura de spirit a lui Lodovico Settembrini,
ar fi vorbit bucuros despre dezmăţ în faU- unei asemenea lipse de voinţă, adică
despre „o formă a dezmăţului". Hans Castorp î§> reamintea cîteodatâ de
speculaţiile literare făcute de italian asupra „bou' şi deznădejdii", pe care le găsis e
de neînţeles sau se prefăcuse a Ie con sideră astfel. O privi pe Clavdia Chauchat, îi
văzu spinarea îndoită Ş capul plecat înainte; o urmări coborind la masă mereu cu
mare întirzier • fărâ nici un motiv şi farâ nici o scuză, pur şi simplu numai din lip sa
disciplină şi de forţă morală; şi apreciindu-le tot ca pe nişte consecint ale aceluiaşi
defect fundamental, o văzu cum trîntea uşă prin care in
MUNTELE VRĂJIT
253
. ea o văzu fâcînd cocoloaşe de pîine, iar cîteodatâ cum îşi rodea
v,;;ip si din el se înălţa un fel de presentiment nemârturisit care ung" 1
ă îi spunea ca în cazul cînd era bolnavă — şi era fara îndoiala bol-
vâ aproape fără speranţă, căci altfel n-ar fi silită să trăiască aici, sus. ltâ vreme
— prin urmare, daca era bolnava, aumci boala era. dacă nu - mod complet, cel
puţin în mare parte, de natură morala, aşa ca, după um o spusese Settembrini,
aceasta boala nu era cauza sau efectul dezmăţului" ei, ci forma o singură şi aceeaşi
substanţă cu însu--: dezmăţul. îşi mai amintea, de asemenea, gestul dispreţuitor al
umanistului cînd vorbea despre „părţi şi sciţi", împreună cu care era silit sa-şi
petreacă ora de odihna, un gest de dispreţ şi de adversitate firesc şi spontan, fără
nevoie de justificare, şi pe care Hans Castorp îl cunoştea foarte bine din alte
vremuri — adică de atunci cînd, el însuşi, stătea foarte ţeapăn la masă şi ura din
adîncul sufletului trîntitul uşilor şi nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte sâ-şi
roadă unghiile (daca nu de alta, măcar fiindcă avea oricînd la îndemînă o Măria
Mancini) şi fusese profund şi neplăcut impresionat de proasta educaţie a doamnei
Chauchat, neputîndu-se împiedica sa nu aibă un sentiment de superioritate cînd o
auzise pe această străina cu ochii piezişi încereînd sa se exprime în limba lui
maternă.
Ca urmare a stării lui sufleteşti intime, Hans Castorp se libera complet de
acest soi de impresii şi era mai curînd împotriva italianului, deoarece vorbise, în
înfumurarea lui, despre părţi şi sciţi - fără ca măcar să fi ţintit pe cei de la masa
ruşilor de rînd, de la masa aceea în jurul căreia stăteau studenţii cu părul des şi cu
lenjeria invizibila, discutînd la nesfîrşit în limba lor barbara, singura pe care
puteau s-o ştie, şi a căror wdolenţâ te făcea să te gîndeşti la un torace fara coaste,
ca acela pe care consilierul aulic Behrens îl descrisese de curînd. Era adevărat ca
aravurile acestor oameni puteau trezi în sufletul unui umanist sentinţe de
aversiune destul de vii. Mîncau cu cuţitul şi-şi murdăreau hai-e e într-un mod de
nedescris. Settembrini afirma ca unul dintre mem-acestui grup, un medicinist cu
studiile destul de înaintate în speciali-ea sa, dovedise că nu ştie absolut deloc
latină; ca, de pilda, nu ştiuse ra un vacuum, iar după propriile experienţe cotidiene
aîe lui Hans orP, doamna Stohr nu mintea probabil cînd povestei, !a masa, ca în
6 numârul
treizeci şi doi îl primeau, dimineaţa, culcaţi amîndoi ce aşt pat, pe bâieşul
care venea să Ic facă frectia.
254
THOMAS MANN
Daca toate acestea erau adevărate, separarea foarte vizibila î nf „ruşii bine" şi
„ruşii de rînd" nu fusese stabilită în mod inutil, şi jj„ Castorp îşi spunea că nu
trebuie decît sa ridice din umeri faţa de oarecare propagandist al republicii şi al
stilului frumos care, arogant • lucid - mai ales lucid, cu toate ca şi el făcea febra,
atins fiind de boală -confunda comesenii celor două grupe sub numele comun de
părţi sciţi. Tînarul Hans Castorp înţelegea cu prisosinţa ce sens avea acest lucru,
căci el însuşi începuse prin a discerne legaturile care existau intre boala d oamnei
Chauchat şi neglijenţa ei. Dar starea lui sufleteasca era exact aşa cum într-o zi i-o
descrisese el însuşi lui Joachim: începi prin a fi enervat şi excedat, însă. deodată,
„survine ceva de cu totul alta natură", Care „nu are absolut nici o legătura cu
judecata" şi din clipa aceea s-a zis cu toată austeritatea — îneît abia daca mai eşti
susceptibil vreunei influenţe pedagogice de esenţa republicană sau retorica. Dar
ce înseamnă un asemenea lucru, ne întrebăm şi noi în ac~laşi spirit ca şi Lodovico
Settembrini, ce este acest eveniment misterios care paralizează şi suspenda
judecata omenească, îi interzice individului dreptul de a mai avea aceasta
judecată, sau, printr-o beţie nesăbuita a gîndirii, îl determina să renunţe la acest
drept? Nu ne întrebam care este numele acestui eveniment, căci toata lumea îl ştie.
întrebările noastre se refera numai lâ natura sa morală - şi mărturisim fără şovăială
că nu ne aşteptam la un răspuns prea entuziast. în cazul lui Hans Castorp, aceasta
natura morală se manifestă cu o atare intensitate, îneît nu numai ca înceta să mai
judece, dar pe deasupra mai făcu şi tentative pentru a-şi însuşi un fel de viaţă
care-l vrăjise. Căută sa-şi deâ seama ce fel de stan sufleteşti poţi să ai atunci cînd
stai la masă prăbuşit şi cu spinarea încovoiata şi găsi ca o asemenea poziţie
însemna o mare destindere pentru muşchii bazinului. Apoi încercă să nu închidă
cu grija uşa pe care intra şi s-o lase sa se închidă singură; şi constata că faptul este
pe cît de comod pe atît de îngăduit: eră, în orice caz, tot atît de grăitor ca şi n" 1"
carea din umeri cu care Joachim îl primise, odinioară, lă gara, şi pe care o regăsise
atît de des şi în comportarea celor de aici, de sus.
Ca să vorbim simplu, prietenul nostru era, aşadar, îndrăgostit net» 11 neşte de
Clavdia Chauchat - iar noi ne mai folosim încă de acest cuvin • căci credem că am
risipit suficient neînţelegerea pe care ar putea" prilejui. Prin urmare, esenţa iubirii
lui nu era o melancolie duios sen mentala în genul unui anumit lied de calitate
inferioara. Era mai curi o varianta destul de îndrăzneaţă şi inexplicabila a acestei
nebun
MUNTELE VRĂJIT
255
tec de frig şi febra, ca starea unuia care face temperatura sau ca o zi tombrie la
marile altitudini: iar ceea ce-i lipsea era tocmai deplina nie sufleteasca, singura în
stare sâ unească aceste extreme. Pe fie - parte, iubirea lui Hans Castorp se
manifesta c:i o spontaneitate care-! ea sa pălească şi-i descompunea trasaturile
chipului, referinctu-se la nunchiul doamnei Chauchat. la linia piciorului ei, la
spinarea si verte-b a ei cervicală, la braţele care-i llancau pieptul mic - într-un
cuvînt la trupul ei, la neglijenţa şi materialitatea lui, infinit accentuate de boai.i. la
trupul ei devenit de doua ori trup. Şi, pe ne alta parte, aceeaşi iubire era ceva foarte
aerian şi nedefinit, un gînd, nu, un vis, visul înfricoşător şi nespus de ispititor al
unui tînar ale cărui întrebaii precise, deşi formuiate în mod inconştient, nu
primiseră din străfundul lui alt răspuns decit o tăcere adîncâ. Dar în povestirea
care urmează aici ne revendicam dreptul, ca toată lumea de altfel, de a ne lasă în
voia reflecţiilor personale şi riscam bănuiala că, pîna la punctul unde am ajuns,
Hans Castorp nici măcar n-ar fi depăşit termenul ce-i fusese fixat de la început
pentru şedere aici, dacă sufletul sau simplu ar fi găsit în străfundurile timpului
vreun răspuns satisfăcător relativ la sensul şi ţelul urmărit cînd se supunea
obligaţiei de a trăi.
în plus, starea de îndrăgostit îi dăruia toate suferinţele şi toate bucuriile pe care
le prilejuieşte pretutindeni şi în toate ocaziile. Suferinţa este străpungătoare; ea
aduce cu sine un element degradant, ca orice suferinţă, şi corespunde unei atari
zdruncinări a sistemului nervos, îneît taie respiraţia şi poate sâ smulgă lacrimi
amare chiar şi unui om matur. Şi pentru a nu nedreptăţi bucuriile, vom adaugă ca
acestea erau numeroase Şi, măcar că izvorau din pricini farâ importanţa, nu erau
totuşi mai puţin vu ^ecît suferinţele. Aproape fiecare clipa a zilei de la „Berghof"
era în are sâ le dea naştere. De pildă: chiar în momentul cînd intra în ragerie,
Hans Castorp zăreşte îndărătul şau pe femeia visurilor lui. ezultatul este cunoscut
de mai-nainte şi de cea mai desavîrşita simpli-e, insă pe el, în sinea lui, faptul îl
emoţionează pîna la a-i da lacrimi, i 'or se întîlnesc de aproape, ai sai cu acei ochi
cenuşii-verzui cu ormaţia lor uşor asiatica şi care îl vrăjesc pînâ în măduva fiinţei.
Se e ca şi pierdut şi face inconştient o mişcare îndărăt şi în lături, ca s-o
pe ea sâ treacă pragul. Cu o fluturare da îhnbet şi un merci îostit cu aţ
8 ea se folo5e
suf Ste de aceasta simplă politeţe si intra m
^ 8ene îr»aintea lui. învăluit de mireasma fiinţei care-l atinge ca in ' ramîne pe
loc, aproape ieşinat de fericirea pe care i-o pricinuieşte
256
THOMAS MANN
aceasta întîlnire, dar şi de faptul ca un cuvînt de pe buzele ei, a( j merci i-a fost
adresat lui direct şi personal. Apoi, clatinîndu-se, p ase pe urmele ei şi se îndreaptă
spre masa, la dreapta, iar în vreme ce se 1 sa cada pe scaun poate sa observe ca, de
partea cealaltă, Clavdi aşezîndu-se, se întoarce spre el avînd pe chip umbra unui
gînd, iar )Ul se pare ca este în legătura cu întîlnirea lor din uşa. O. ce aventura rnin
unata şi de necrezut! O, ce împlinire, ce biruinţa şi ce nemărginit chiot de bucurie!
Nu, Hans Castorp n-ar fi trăit beţia acestei fantastice împliniri lînga vreo gîsculiţa
sănătoasă, căreia ar fi putut, acolo, devale „sa-i dăruiască inima" în toata liniştea
şi cu toate şansele de reuşita în sensul micului lied şi în conformitate cu
buna-cuviinţa. Cu cîta veselie înfrigurata o saluta pe profesoara care a văzut totul
şi roşeşte sub puful obrajilor, apoi o asaltează pe Miss Robinson cu o
conversaţie în englezeşte, dar frazele lui sînt atît de încurcate, încît domnişoara,
prea puţin obişnuita cu stările extatice, se da iute îndărăt şi îl măsoară cu nişte
priviri pline de îngrijorare.
Alta data, în timpul cinei, razele apusului strălucitor cad pe masa ruşilor bine.
Perdelele fuseseră trase atît la uşi cît şi la ferestrele dinspre veranda, însă pe
undeva, printr-o deschizătura, razele roşii îşi fac totuşi drum ca sa nimerească
precis capul doamnei Chauchat, astfel încît o sileşte sa-şi apere ochii cu mîna pe
cînd discuta cu scofîlcitul ei compatriot dm dreapta. E o mica plictiseala, nimic
grav; nimeni nu se sinchiseşte de acest fapt şi chiar însăşi interesata abia daca îşi
da seama de aceasta neplăcere. Insa Hans Castorp îşi roteşte privirea prin toata
sala de mese — pe urma lasă sa mai treacă o clipa. Studiază situaţia, urmăreşte
direcţia razei şi stabileşte precis pe unde pătrunde. Este iereastra ogivala,
de-acolo, din spate, la dreapta, în colţ, între una dm uşile verandei şi masa ruşilor
de rînd, destul de departe de locul unde se afla doamna Chauchat şi aproape tot
atît de depărtata de acela al lui Hans Castorp Şi ia o hotarîre. Se scoală fara sa
spună o vorba şi, cu şervetul în mîna' trece de-a lungul sălii, în diagonala, printre
mese, trage cu grija un peste alta perdelele de culoare crem, controlează printr-o
aruncătura de
ochi peste umăr daca lumina apusului este complet îndepărtata
. dac»
doamna Chauchat este scutita de orice neplăcere — apoi, facînd un et° pentru
a părea complet indiferent, se întoarce la locul sau. Un tîn atent, care face ceea ce
este necesar, pentru ca altfel nimeni nu gîndit s-o facă. Puţini au fost cei care i-au
observat gestul, însă Chauchat s-a simţit imediat uşurata şi s-a întors — ramînînd
în acea
.-ar fi
.
MUNTELE VRĂJIT 257 cînd Hans Castorp ajunse la locul sau şi,
aşezîndu-se, privi
j- gcţia ei, la care ea îi mulţumi cu un zîmbet plin de o mirare priete-adica: îşi
împinse capul înainte în loc sa-l încline. El, printr-o ara plecăciune a capului,
confirma ca a vazut-o. Inima îi încremenise, a că a încetat sa mai bata. Abia mai
tîrziu, cînd totul se terminase. - cepu sâ-i zvîcneasca şi numai atunci Hans Castorp
observa ca .Toachun • ea ochii plecaţi, în mod discret, in farfurie, ca, în acelaş i
timp, doam-Stohr îl ghionti în coasta pe doctorul Blumenkohl şi ca rîsul ei îeţinut
caută priviri complice la ceilalţi.
Descriem întîmplari coridiene; dar cotidianul devine ciudat atunci cînd
înfloreşte pe un teren ciudat. Damuiau între ei încordări şi destin deri
binefăcătoare — sau daca nu între ei (căci nu \rem sa menţionam nici măcar în
treacăt în ce măsura chiar doamna C'nauchat participa la aceste simţăminte) cel
puţin periiru fantezia şi sensibilitatea lui Hans Castorp. Dupa-amiaza, în timp ce
se desfăşurau acele splendide zile, foarte mulţi pacienţi obişnuiau 'a se dura pe
terasa din faţa sufrageriei stînd o vreme, în grupuri, la soare. Era o atmosfera şi un
aspect asemănător cu acela care domnea în cadrul concertelor duminicale bihinaie
de fanfară. Tinerii, în atitudini trîndave, ghiftuiţi de mîncarurile cu carne şi
dulciuri, toţi cu uşoara febra, flecareau, se tachinau şi-şi aruncau ocheade.
Doamna Salomon de la Amsterdam trebuia sa stea lînga balustradă - înghesuita
dintr-o parte de genunchii buzatului de Gănser, iar de cealaltă parte de uriaşul
suedez care, deşi complet vindecat, îşi mai prelungea şederea pentru un mic
tratament suplimentar. Doamna Iltis părea sa fie văduva, deoarece de puţina
vreme se bucura de tovărăşia unui „logodnic" cu o expresie melancolica şi
obedienta, prezenţa care n-o împiedica sa primească în acelaşi timp omagiile
căpitanului klosich, un bărbat cu nasul coroiat, mustăţi impunătoare, pieptul ombat
şi ochi ameninţători. Mai erau tot acolo şi obişnuiţii de la sola-m' "e diferite
naţionalităţi, iar printre ei şi figuri noi, ivite cam de pe la 11 oct ombrie, şi cărora
Hans Castorp abia ar fi ştiut sa le spună pe me- de-a valma cu cavaleri de tipul
domnului Albin; monoclaţi de aptesprezece ani: un tînar olandez cu ochelari, ten
trandafiriu şi ehst puia la monomanie: mai mulţi greci, pomădaţi, cu ochii migda-'
care av
eau năravul sa încalce la masa drepturile celorlalţi; doi mici 1S1 U inseparabili,
rec
care au fost porecliţi „Max şi Moritz", şi care treceau ]• id:vişti ai evadării...
r
Mexicanul cocoşat, a cărui ignoranţa a reprezentate aici îi dădeau o expresie de
surd, lua mereu vederi
258
THOMAS MANN
fotografice, tîrîndu-şi cu o agilitate grotesca trepiedul de la un canat altul al
terasei. Chiar şi consilierul aulic îşi făcea bucuros apariţia ca execute
demonstraţia cu şireturile de la ghete. Dai' undeva, se ascunn în mulţime şi
evlaviosul tînar din Mannheim, iar ochii lui p]in j ^ adînca tristeţe urmăreau, spre
marele dezgust al lui Hans Castorp, anu mite drumuri.
Aşadar, ca sa revenim, totuşi, o data mai mult, la acele „încordări s
destinderi", s-a intîmplat, într-o asemenea împrejurare, ca Hans Castorp instalat
într-un fotoliu de gradina lăcuit, sa discute cu Joachim, pe care cu toata
împotrivirea manifestata îl silise să iasă şi sa se aşeze lînga zidul clădirii, în vreme
ce, în faţa lui, doamna Chauchat se afla în picioare, aproape de balustrada, fumînd
în societatea comesenilor ei Vorbea pentru ea, ca sa fie auzit. Ea stătea cu
spatele... Se cuvine sa precizam ca avem în vedere un anumit caz precis. Dar cum
conversaţia lui Joachim nu fusese de ajuns sa întreţină locvacitatea afectata a lui
Hans Castorp, acesta făcuse înadins o noua cunoştinţă — a cui? Cunoştinţa
Herminei Kleefeld — căci, ca din întîmplare, se adresase tinerei doamne, se
prezentase chiar el, iar Joachim apropiase şi pentru ea un scaun lăcuit, spre a-şi
putea juca mai bine rolul, ca într-o piesa în trei. Ştia oare ea, o întreba, în ce chip
diabolic l-a speriat cîndva, în timpul unei plimbări de dimineaţa? Da, ea ştia
precis, căci doar lui îi urase bun venit cu şuieratul acela atît de încurajator! îşi
atinsese scopul, îi mărturisi el fara ezitări, deoarece parcă îl lovise în cap cu o
măciuca şi, de altfel pentru a se convinge n-avea decît sa-l întrebe pe varul sau.
Ha, ha, ha. sa şuieri cu pneumotoraxul şi sa înspaimînţi astfel nişte inofensivi care
se plimba! Era un joc nechibzuit, un abuz nelegiuit şi pe buna dreptate îl califica
în felul acesta, îşi lua aceasta libertate întemeiata pe o mînie întru totul justificata.
Dar în vreme ce Joachim, perfect conştient ca nu era decît un instrument, stătea cu
ochii în pamînt, şi în timp ce, încetul cu încetul, urmărind privirile opace şi piezişe
ale lui Hans Castorp-domnişoara Kleefeld ajungea la convingerea, insultătoare
pentru ea, ca nu slujea decît drept mijloc pentru atingerea unui scop, Hans Castorp
se fandosi, lua aere afectate, se exprima nefiresc, vorbind cu un glas plaC intonat,
pînă cînd reuşi, în sfîrşit, ca doamna Chauchat sa se întoar spre acela care, cu
vocea lui, se făcea astfel remarcat, şi-l privi în fata _ dar numai o singura clipa. Şi
se întîmpla ca „ochii ei de Prit>is' a alunecară iute. cu o expresie de indiferenţa atît
de voita incit ai fi SP ca e de dispreţ, exact de dispreţ, de-a lungul lui Hans Castorp
care st<
MUNTELE VRĂJIT
259
'cior peste picior, şi doar o secundă ramaseră agăţaţi de ghetele lui ^ -
apoi, nepăsători şi ascunzînd probabil un surîs în adîncul lor,
se îndepărtară iarăşi.
O foarte mare, foarte mare nenorocire! Cîtava vreme Hans Castorp • continuă
sa vorbească înfrigurat; cînd însă îşi dădu seama mai lim-de de înţelesul acelei
priviri aruncata ghetelor Iu:, amuţi aproape în 'ilocul unei fraze şi se prăbuşi
îndurerat. Plictisita şi jignita, Hermine Kleefeld plecă. Iar Joachim. nu fara
oarecare necaz în glas, spuse ca sosise ora curei de odihnă. Şi îi răspunse un om în
adevăr zdrobit, cu buzele palide, ca acum puteau pleca. Doua zile, Hans Castorp
suferi cumplit din pricina acestui incident; căci în îastimp nu se întîmpU nimic
care ar fi putut pune un balsam cit de mic pe rana lui arzătoare. Dar de ce aceasta
privire? De ce acest dispreţ faţa de el, peniiu numele lui Dumnezeu şi al tuturor
sfintiioi? îl lua drept un natarau sănătos, din vale, venit aici să caute plăceri
anodine? Drept un naiv de la şes. ca sa spunem aşa, un ştrengar oarecare ce se
plimba, rîdea, îşi îndopa burta şi cîştigabani - un elev-niodel al vieţii, care nu
caută altceva decît foloasele plictisitoare ale onoarei? Era oare un vizitator fara
importanţa. în trecere, care nu putea pătrunde în sferele ei sau nu era de ajuns acel
punct umed la plamîni şi nu intrase şi el printre ei, ca unul dintre ai noştri, de-aici,
de sus, iar mercurul nu săltase chiar aseară pîna la 37,8?... Dar tocmai acest fapt
punea vîrf suferinţei lui. Mercurul nu se mai ridica! Descurajarea cumplita din
ultimele zile provocase o potolire, o dezmeticire, o destindere a firii lui Hans
Castorp caie, din cauza umilinţei indurate, se manifesta prin temperaturi foarte
coborîte, abia puţin mai ridicate decît cele normale, iar pentru el era groaznic sa
constate ca mîhnirea Şi chinul nu reuşeau decît sa-l îndepărteze încă şi mai mult
de felul de a fl Şi de a simţi al Clavdiei.
A treia zi aduse izbăvirea suava, binecuvîntata, o aduse chiar de meaţâ, foarte
devreme. Era o zi grandioasa de toamna, însorită şi 6Ce' cu Păşunile acoperite ca de
un smalţ gri-argintiu. Soarele şi luna descreştea se vedeau în acelaşi timp în înaltul
cerului. în cinstea 1 zile frumoase, verii se sculaseră mai de timpuriu ca de obicei,
re
™ a putea prelungi plimbarea matinala puţin mai departe decît j, glementară,
să pătrundă mai adînc în pădure pe cărarea de anca aşezata în apropierea
pîrîiaşului. Joachim. a cărui curba de r^ratUfâ aratase tocmai atunci o fericita scădere,
propusese aceasta antă abatere de la regula, iar Hans Castorp mi se împotrivise.
260
THOMAS MANN
c
e.
- Sîntem nişte oameni vindecaţi, zise el, fara febra şi dezi câţi, adică e ca şi
cum am spune că sîntem copţi pentru şes. aşadar, n-am zburda ca mînjii?
Prin urmare, porniră cu capul descoperit şi sprijinindu-se în t, toane — căci de
cînd Hans Castorp îşi făcuse mărturisirea de credinţa bolnav, vrînd-nevrînd luase
obiceiul aici la moda de-a umbla fara pala rie, indiferent de rezistenţa ce-o
opusese acestui obicei, la început cînd încă mai avea vechile deprinderi de om
bine-crescut. Dar nu depăşiseră încă, urcînd, drumul roşietic şi abia ajunseseră
aproape de locul unde grupul pneumaticilor îl întîinise odinioară pe noul sosit,
cînd, deodată o observară înaintea lor, la oarecare distanţa, suind încet, pe doamna
Chauchat, pe însăşi doamna Chauchat cu jacheta alba, fusta de flanela alba, ba
chiar cu ghete albe, şi cu parul ei roşcat in lumina soarelui de dimineaţa. Mai
precis spus: Hans Castorp o recunoscu: aier.da lui Joachim n-a fost atrasă de acest
fapt decît datorita senzaţiei de-a se fi simţit pe neaşteptate parca smucit —
senzaţie provocata de mersul brusc grăbit şi înaripat al tovarăşului său, după ce cu
o clipa înainte încetinise pasul şi fusese gata sa se oprească. Joachim găsi ca astfel
de apucaturi sînt insuportabile şi enervante; respiraţia i se precipita şi tuşi puţin.
Dar Hans Castorp, care ştia încotro se îndreaptă şi al cărui organism părea ca
funcţionează minunat, nici nu-l baga în seama; iar varul lui, înţelegînd situaţia,
tăcu încruntînd sprîncenele şi-l urma, deoarece era imposibil sa-l lase sa meargă
singur înainte.
Splendida dimineaţa îl însufleţi pe tînarul Hans Castorp. Ba, mai mult, forţele
lui sufleteşti se odihniseră pe ascuns în timpul depresiunii morale îndurate, iar
certitudinea îi strălucea luminos în faţa ochilor minţii, deoarece sosise clipa tînd
tiebuia nimicită proscrierea care apasă asupra sa. Grăbi pasul, tîrîndu-l după el pe
Joachim care gîfîia, opunîna în felurite chipuri rezistenţa, şi, înainte de cotitura,
adică acolo unde drumul devenea neted, apucînd-o la dreapta, de-a lungul colinei
împa' durite, aproape o ajunseră pe doamna Chauchat. Atunci Hans Castorp
încetini pasul pentru a nu-şi îndeplini planul într-o stare de obosea care i-ar fi
trădat efortul. Şi dincolo de cotitura, între povîrniş şi p erete muntelui. în desişul
brazilor ruginii, printre ramurile cărora cade razele soarelui ca nişte suliţe, se
petrecu faptul minunat: Hans Cast0 " mergînd la stînga lui Joachim, o ajunse din
urma pe drăgălaşa bolna i-o lua înainte cu pas bărbătesc, iar în clipa cînd «e găsi la
dreapta eU saluta respectuos (dar, în definitiv, de ce respectuos?) spunîndu-'
MUNTELE VRĂJIT
261
. dimineaţa" aproape în şoapta, fara palane, ci numai înclinînd
" 1 obţinînd din partea ei un răspuns; printr-o mişcare amabila a
lui şi fara sa se arate m irata> ea îi mulţumi rostind, la rîndul ei, un
a dimineaţa" în limba lui Hans Castorp, în timp ce ochii îi surîdeau
" ' r acest fapt însemna cu totul altceva decît privirea pe care i-o arun-
se uitîndu-se la ghetele lui, un ceva mai adînc şi mai binefăcător, era o
- tîmplare norocoasă şi o întorsătura prielnica a lucrurilor, cane un mai
bine nesperat şi care aproape îi depăşea puterea de înţelegere; era
izbăvirea.
Cu pasul înaripat şi orbit de o bucurie nebuna, fiindcă era în stapî -nirea
salutului, vorbei şi surîsului ei, Hans Castorp îşi continua drumul alături de
Joachim pe care-l punea la încercare şi care. în tăcere, evitînd sâ-l privească, se
uita în fundul povîrnişului. Varul sau îi jucase o fesia, o farsa destul de
extravagantă care, în ochii lui Joachim, era aproape o trădare şi o răutate. Iar Hans
Castorp o ştia foarte bine. Nu era chiar întru totul ca şi cum ar fi împrumutat un
creion de la cineva absolut necunoscut - dimpotrivă, ar fi fost purtarea unui om
lipsit de educaţie daca trecea ţeapăn pe lînga o doamnă cu care trăiau de atîtea luni
sub acelaşi acoperiş şi n-ar fi manifestat faţa de ea politeţe.) care-i era proprie,
însăşi Clavdia nu intrase în vorba cu ei, mai deunăzi, in sala de aşteptare? Prin
urmare, Joachim n-avea decît sa tacă. Dar Hans Castorp pricepea foarte bine
pentru care motiv loialul Joachim tăcea şi mergea ţinînd capul întors într-o parte,
în vreme ce el însuşi trăia cu entuziasm exuberanta bucurie a reuşitei. Nu, fără
îndoiala, nu putea fi mai fericit un oarecare din vale, care „şi-ar fi dat inima", în
toata regula şi cu toata cinstea, cu cele mai frumoase speranţe şi fiind cel mai
bucuros om din unie, unei mici gîsculiţe sănătoase, repurtînd chiar şi un mare
succes, u> »n asemenea om nu putea fi mai fericit decît era el însuşi, datorita estui
mic eveniment fericit pe care-l şterpelise într-un moment priel-Si-l pusese la loc
sigur... lata de ce, după o oarecare tăcere, îşi bătu cu Putere vărul pe umăr, şi-i
spuse:
~ ti, băiete, ce ţi s-a întîmplat? Vremea e atît de frumoasa! O sa cobo-a
Cazinou şi fără îndoiala ca acolo o sa cînte muzica, îţi dai seama! ^ ca o sa cînte
din Carmen: ..în inima, aici, mi-ascund in fiecare lmmeaţâ floarea". Dar ţie ce ţi s-a
năzărit?
lrtllc
ls . . ' spuse Joachim. Tu însă îmi pari îmbujorat şi ma tem ca s-a Vlt cu
sc
ăderea temperaturii tale.
262
THOMAS MANN
în adevăr se isprăvise. Prăbuşirea umilitoare a tensiunii vitale a Hans Castorp
fusese depăşita de salutul schimbat cu Clavdia Chauch şi, la drept vorbind,
satisfacţia de care se bucura revenea în întregi numai conştiinţei sale. Da, Joachim
avusese dreptate: mercurul se apu din nou sa urce. Şi cind Hans Castorp, întors de
la plimbare, îl consult urcase pîna la treizeci şi opt de grade.
Enciclopedie
Daca anumite aluzii ale domnului Settembrini îl enervaseră pe Hans Castorp
— nu trebuia totuşi sa fie prea mirat şi nu avea dreptul sa-l acuze pe umanist ca-l
spionează din năravuri de educator. Chiar şi un orb şi-ar fi dat seama de starea lui
Hans Castorp: el însuşi nu făcea nimic pentru a o ascunde, căci o oarecare
generozitate şi o naivitate aleasa îl opreau pur şi simplu sa-şi tainuiasca gîndurile,
fapt care îl deosebea oricum-în folosul sau, putem spune — de îndrăgostitul cu
parul rar de la Mannheim, cu firea lui ascunsa şi furişată. Reamintim şi repetam ca
starea sufleteasca în care se găsea era însoţita de obicei de nevoia de a se destăinui
cuiva, de a-şi deschide cugetul dintr-o oarba preocupare de sine însuşi şi, în
acelaşi timp. dintr-o dorinţa de-a umple lumea cu esenţa fiinţei lui -lucruri cu atît
mai stingheritoare pentru noi ceilalţi oameni, cu firea ceva mai potolita, cu cît
chestiunea este mai lipsită de raţiune şi fara nici o speranţa. Este greu de preci/at
cum reuşesc aceşti oameni sa se dea de gol; se pare ca nu sînt în stare sa spună şi
sa facă nimic care sa nu-i dea de gol — mai ales într-o societate preocupata numai
şi numai de doua lucruri, aşa cum observa un cap cu judecată, şi anume: în primul
rînd. temperatura şi după aceea, încă o data, temperatura, ceea ce înseamnă, de
pilda, întrebarea cu cine se consola doamna consul general Wurrn-brandt, de la
Viena, de nestatornicia fluşturaticului căpitan Miklosicn daca era cu uriaşul
suedez complet vindecat sau cu procurorul Paravan de la Dortmund, sau, în a treia
eventualitate, cu amindoi deodată. Ca>-era ştiut de toata lumea ca legaturile
dintre doamna Salomon de Amsterdam şi procuror, care duraseră cîtcva luni,
fuseseră rupte printr reciproca înţelegere prieteneasca, iar doamna Salomon,
ascultîno gusturile vîrstei, se întorsese către contingentele mai fragede şi-l ' u sub
aripa ei ocrotitoare pe buzatul Ganser de la masa domruş° a Kleefeld, sau, cum
spunea doamna Stohr într-un fel de stil de canc e
MUNTELE VRĂJIT 263
, nu fara o oarecare claritate în exprimare, „şi-l asociase" — astfel ° -t
procurorului îi era îngăduit fie sa se bala. fie sa se înţeleagă cu dezul în privinţa
doamnei consul general.
Aşadar, acestea erau procesele în curs de desfăşurare în societatea
Rerghof'-ului, mai ales în rîndurile tineretului care făcea febra şi pen-care
escaladările neîngaduite ale balcoanelor (pe lînga pereţii de t'cla şi de-a lungul
balustradelor) jucau, în mod evident, un rol important" tocmai aceste manevre
aventuroase le avem în vedere, căci ele alcătuiau o parte esenţiala din atmosfera
vieţii de acolo — ba chiar spunînd aceasta încă n-am exprimat propriu-zis ceea ce
am dori sa se înţeleagă. Hans Castorp avea, în adevăr, impresia stranie ca aici se
punea un accent cu totul deosebit pe o anumita problema fundamentala — căreia
însă i se acorda pretutindeni în lume o înţelegere destul de larga, exprimată într-un
chip în acelaşi timp serios şi glumeţ — , un accent atît de grav şi de nou prin
importanţa ce i se dădea, îneît făcea ca faptul în sine sa apară sub o lumina cu totul
inedita şi daca nu cumplita, cel puţin înspăimînţatoare în noutatea lui. Mărturisind
aceasta, vom schimba felul de a vorbi şi vom observa ca daca s-a întîmplat sa ne
exprimam, pîna acum, pe un ton uşuratic şi glumeţ asupra legaturilor în cauza,
lucrul s-a datorat aceloraşi motive tainice pentru care. adesea, se cam vorbeşte ast-
fel, fără ca faptul sa fie o dovada ca la mijloc sînt chestiuni glumeţe şi
neînsemnate; iar în planul în care ne mişcăm, cazul ar fi. în adevăr, şi mai
deplasat. Hans Castorp crezuse ca se pricepea ca toata lumea şi într-un tel normal
în aceasta problema fundamentala care este, atît de adesea, obiect de batjocura, şi
fara îndoiala ca avusese dreptate să fie convins de asta. Abia acum pricepea ca, în
privinţa asta, nu avusese jos, devale, aecît un discernămînt foarte limitat şi ca, de
fapt, din aceasta cauza se găsea în cea mai candida ignoranţa - în vreme ce aici
experienţe per-onale, cărora am încercat în mai multe rînduri sa le indicam natura
şi care în anumite momente i-au smuls exclamaţia „Doamne Dumnezeule!", aceau
capabil, cel puţin în sinea lui, sa prindă aceasta nuanţa fabu-sa,
aventuros-inexprimata. care o capata la cei de-aici, de sus — la toţi general şi
pentru fiecare în particular. Dar mai mult decît în vale. asta ţinută
deplasat-batjocoritoare avea ceva de clănţănit de dinţi, de la|a şi se trăda prea
precis ca o disperare nemarturisita dar aliata sub transparent sau mai degrabă ca o
deznădejde pe care nu mai i s-o ascunzi. Hans Castorp îşi reamintea paloarea plina
de pete a im, atunci cmd, pentru prima data, făcuse aluzie la aspectul
264
THOMAS MANN
trupesc al Marusiei, deşi dăduse vorbelor sale aerul acelei nevinovate tacL
neiii. atît de obişnuite la şes. îşi mai amintea, de asemenea, de paloa rece a
propriului sau chip, atunci cînd o scăpase pe doamna Chauchatfi siiparatoarea
raza a amuigului care pătrunsese în sufragerie — şi-^j _ aducea aminte ca, înainte
şi după. în diferite împrejurări, zărise aceea paloare pe atîtea alte chipuri străine:
în mod cuient, pe doua clup urj. acelaşi timp, exact aşa cum, în ultimele zile, o
constata pe feţele doani nei Salomon şi a tînarului Gănser, între care tocmai se
urzea ceea ce doamna Stohr constata cu lipsa ei de jena obişnuită. îşi aducea
aminte spunem noi, şi pricepea ca în anumite împrejurări ar fi fost nu numai foarte
greu să nu se ..trădeze", ci chiar ca un asemenea efort n-ar fi însemnat mare lucru.
Cu alte cuvinte: poate ca, în cazul lui Hans Castorp nu erau în joc numai o
oarecare măreţie sufleteasca şi o anumita naivitate, dar el găsi un motiv de
încurajare în chiar atmosfera locala şi nu prea se simţea dispus sa-şi supună
sentimentele vreunei constrîngeri oarecare şi sa-şi ascundă propria-i stare
sufletească.
Daca aici n-ar fi existat în general dificultatea de-a face cunoştinţe, semnalata
chiar de la început de Joachim, atunci aceasta dificultate s-ar fi redus mai ales la
faptul ca cei doi veri formau oarecum un cuplu şi un grup miniatural constituit
pentru sine, iar militărosul Joachim, grijuliu înainte de toate sa se vindece cit mai
repede, era din principiu adversarul unui contact şi al unor relaţii mai intime cu
tovarăşii de suferinţa; Hans Castorp, dimpotrivă, găsise şi folosise prilejul sa-şi
afişeze sentimentele cu o spontaneitate mult mai nestingherita. în orice caz, se
întîm-pla chiar ca, într-o seara, în timpul orei de conversaţie din salon, Joachim sa
dea peste Hans Castorp care stătea în picioare, în societatea Herminei Kleefeld, a
celor doi tovarăşi de masă, Gănser şi Rasmussen. al patrulea fiind tînarul cu
monoclu, care-şi rodea unghiile, facînd eforturi sa improvizeze, cu nişte ochi ce
nu-şi tainuiau sticlirea anormala şi cu un glas emoţionat, ceva asupra înfăţişării
unice şi exotice a doamnei Chauchat, în vreme ce ascultătorii îşi făceau cu ochiul,
îşi dădeau coate şi rîdeaii pe înfundate.
lata o scena care pentru Joachim era de-a dreptul chinuitoare; î nS cel care
devenise obiectul acestei ilarităţi se dovedi netulburat in dezva luirea propriei lui
stări, căci daca ar fi continuat sa ramîna neobservat^ ascuns, nu şi-ar fi putut
manifesta deloc sentimentul ce-l stapînea-felul acesta putea fi sigur ca va fi înţeles
de toţi. Şi, pe deasupra.' accepta de bunăvoie şi sarcasmul de care era însoţita
starea lui-
In
MUNTELE VRĂJIT
265
numai
cei de la propria lui masa, dar chiar şi cei de la mesele vecine îl
stăruitor, ca sa se amuze de felul cum pălea şi cum se îmbuio-rn
, . ,
nci Cînd, după începerea unei mese, uşa de sticla pocnea cu
' lentă - î nsa el era muHumit şi de acest fapt, deoarece i se părea ra voarea lui se
consolida şi era recunoscuta de vreme ce atrăgea astlei nţia, Şi ca aceasta publicitate
era menita sa-i sprijine cauza, sa-i încu-jeze speranţele neîntemeiate şi nesăbuite -
iar aceasta situaţie îl încînta. Uneori se întîmpla chiar ca pacienţii sa se
îmbulzească pentru a vedea de ce e în stare în orbirea lui. Asta se petrecea, de
pildă, pe terasa, după dejun, sau duminica dupa-amiaza, la ghişeul portarului, cînd
pacienţii îşi luau corespondenţa care, în acea zi, nu mai era adusa în camere. Sz
ştia cam peste tot câ acolo putea fi văzut unul extraordinar de exaltat si intoxicat la
culme, pe chipul căruia se puteau citi toate emoţiile, iar de faţă se aflau, de pilda,
doamna Stohr, domnişoara Engelhart, domnişoara Kleefeld împreună cu prietena
ei cu profil de tapir, incurabilul domn Albin, tînârul cu unghia de la deget, precum
şi cutare sau cutare membru al societăţii de la „Berghof': stăteau acolo în picioare,
cu gurile strîmbate de un zîmbet ironic, pufnind pe nas şi uitîndu-se la cel care —
zîmbind cu un aer absent şi înflăcărat, cu obrajii cuprinşi de fierbinţeala ca-n
prima zi şi cu ochii sticlind de o strălucire identica celei pe care i-o aprinsese mai
de mult tuşea domnului pasionat de călărie — privea într-o anumita direcţie
precisa...
Fără îndoiala, din partea domnului Settembrini era o dovada de
generozitate faptul câ, în asemenea împrejurări, se apropia de Hans
Lastorp şi-l atrăgea în vreo discuţie sau se informa despre sănătatea lui;
aar este îndoielnic ca intervenţiile acestui filantrop cu vederi largi ar fi
rost preţuite cu recunoştinţa de către Hans Castorp. Aceste scene se
P receau în holul sanatoriului, duminica dupa-amiaza. Lînga ghişeul
Portarului, pacienţii se înghesuiau şi întindeau mîinile sa li se dea cores -
uenţa. Se afla acolo, de asemenea, şi Joachim. Varul sau rămăsese
m coada şi se silea, în starea sufleteasca pe care am descris-o, sa
■Prindă o privire a Clavdiei Chauchat care se afla în apropiere, împrc-
a
cu tovarăşii ei de masa, aşteptind ca îmbulzeala de la ghişeu sa se
Potolească. Era ora cînd pacienţii se amestecau, o ora a ocaziilor
Ptate cu nerăbdare, prielnica si preţuită ca atare de tinarul Hans
r
jj P" *n urma cu o saptamîna, la ghişeu, fusese atit de aproape de
Lhauchat, încît mai ca-i atinsese, iar ea, cu o mişcare iute din
266
THOMAS MANN
cap, îi spusese „Pardon", la care el, cu o prezenţă de spirit febri] a care o
binecuvînta, reuşise sa răspundă:
— Pas de quoi, madame!
Ce favoare a vieţii, gîndea el, ca în fiecare duminica dupa-amis corespondenţa
se distribuia cu regularitate în hol! Se poate spune devorase saptamîna, aşteptînd
şapte zile reîntoarcerea acelei ore, iar aştepta înseamnă a depăşi, mai înseamnă a
nu mai percepe timpul s prezentul ca pe un dar, ci numai ca pe un obstacol, să le
negi şi sa le dis trugi valoarea în sine şi sa le sari. Se mai spune ca aşteptarea este
pijc_ tisitoare. Este, dar cu toate acestea sau dimpotrivă chiar e mult mai plăcuta,
întrucît devorează cantităţi de timp, fără sa vrei sa le trăieşti nici sa le utilizezi
pentru ele însele. S-ar putea spune ca acela care nu-face-decît-s-aştepte seamănă
cu un mîncacios al cărui aparat digestiv ar elimina mîncarea în întregime fara sa-i
extragă valoarea nutritiva. Ba s-ar putea merge mai departe şi afirma: aşa cum un
aliment nedigerat nu-l fortifica pe om, tot astfel timpul pe care l-a petrecut
aşteptînd nu-l îmbatrîneşte. Dar este deopotrivă de adevărat ca aşteptarea pura,
aşteptarea în sine nu exista.
Aşadar, saptamîna era devorata, iar ora duminicala a împărţirii
corespondenţei îşi reluase iarăşi funcţiunea, însă în aşa fel încît părea sa fi rămas
aceeaşi de acum şapte zile. Aceasta oră continua sa dăruiască prilejuri propice,
conţinea şi oferea în fiecare clipa posibilităţi de-a intra în relaţii sociale cu
doamna Chauchat, posibilităţi care strîngeau şi iuţeau inima lui Hans Castorp,
fara însă ca el sa încerce sa le aducă în lumea realităţii. La asta se împotriveau, în
adevăr, frinele de natura militară, pe de o parte, şi civila pe de alta, care decurgeau
atît din prezenţa loialului Joachim şi a propriului sentiment al onoarei şi al
datoriei, cît şi din părerea că relaţiile sociale cu Clavdia Chauchat, relaţiile cuviin-
cioase care te sileau sa spui „dumneavoastră", sa te înclini, ba poate chiar sa
vorbeşti franţuzeşte - nu erau nici necesare, nici de dorit, nici oportune... Stătea în
picioare şi o privea cum vorbeşte rîzînd, întocmai cum vorbea şi Pribislav Hippe
odinioară, în curtea liceului: gura i se deschidea destul de mult, iar ochii piezişi de
deasupra pomeţilor i se lungeau ca două tăieturi subţiri. Nu era deloc „frumos"; dar
era aşa cui" era, şi pentru un îndrăgostit judecata estetica a raţiunii are tot atit
puţina importanţa ca şi cea morala.
— Aşteptaţi şi dumneavoastră corespondenţa, domnule inginer.
MUNTELE VRĂJIT
267
ai unu' Pus sa str' ce cheful cuiva putea vorbi astfel. Hans torp tresari şi se întoarse
spre domnul Settembrini, care stătea în faţa
■ ' zîmbea. Era acelaşi zîmbet fin, de umanist, cu care-l salutase, nu mult
pentru prima data, pe noul venit, acolo lînga banca de pe mar-
■ ea pîrîiaşului, dar ca şi atunci, Hans Castorp roşi. însă oricît de
ade-încercase să-l gonească din visurile lui pe „flaşnetar", deoarece „aici
, ranja" — omul în stare de veghe este mai bun decît cel care visează — , Hans
Castorp lua cunoştinţa de acest zîmbet nu numai pentru ca se simţea încurcat, ci
mai ales cu sentimentul ca avea nevoie de el, deci cu recunoştinţa. îi spuse:
- Doamne, corespondenţa, domnule Settembrini! Doar nu sînt ambasador! Se
prea poate sa fie o carte poştala pentru unul dintre noi. Varul meu tocmai s-a dus
să vadă.
-Mie, dracul şchiop, de-acolo din faţa, mi-a şi dat mica mea corespondenţa,
spuse Settembrini şi-şi duse mîna la pulpana inevitabilei sale redingote. Lucruri
interesante, continuă el, lucruri de însemnătate literară şi socială de netăgăduit.
Este vorba de o opera enciclopedica, la care un institut umanitarist îmi face
cinstea de a ma invita sa colaborez... Pe scurt, o munca frumoasa. — Domnul
Settembrini se întrerupse. - Dar cu problemele dumneavoastră cum staţi? relua el.
Cum va simţiţi? De pilda, în ce stadiu se afla procesul dumneavoastră de aclima-
tizare? La urma urmelor, nu vă găsiţi în mijlocul nostru chiar de atîta vreme încît
chestiunea asta sa nu mai fie la ordinea zilei.
- Mulţumesc, domnule Settembrini; mai întîmpin încă anumite greutăţi. Este
posibil ca procesul acesta sa continue pîna în ultima zi. Varul meu mi-a spus chiar
în ziua cînd am sosit, ca sînt unii care nu se obişnuiesc niciodată. însă te
obişnuieşti şi cu faptul de-a nu te obişnui.
- E o chestiune cu evoluţie încurcata, rîse italianul. Un ciudat fel de imatizare.
Evident, tinereţea este în stare de orice. Da, tinereţea nu se
obişnuieşte, dar prinde rădăcini.
- in definitiv, nu sîntem aici într-o mina siberiana.
~ Nu. Ah, aveţi o predilecţie pentru comparaţiile orientale. Foarte P icabil.
omri
Asia ne devorează. Unde te uiţi dai numai de tipuri tătăreşti. _,. ul
Settembrini îşi întoarse cu discreţie capul peste umăr. -g!s-han, zise el, priviri de
lup de stepa, zăpada, rachiu, cnut, închi-ea 5>chltisselburg şi creştinism. Aici, în
hol, ar trebui sa se înalţe un ui Palas-Atena - ca mijloc de apărare. Vedeţi acolo, în
faţa, pe unul
dintre
ceşti Ivani Ivanovici fara rufe albe, care se cearta cu procurorul
268
THOMAS MANN
Paravant. Fiecare vrea s-o ia înaintea celuilalt ca sa-şi primească
sc
ris 0-
rile. Nu ştiu care din doi are dreptate însă după părerea mea, procuro se află
sub protecţia zeiţei. Ce-i drept, e un măgar, dar măcar înţe|e„ latina.
Hans Castorp rîse, ceea ce nu i se întîmpla niciodată domnulu' Settembrini.
Nici nu ţi-l puteai închipui rîzînd din toată inima- nu depăşea niciodată acea
încordare fină şi rece a buzelor. Privi p e tî nar cum ride, apoi îl întreba:
— Diapozitivul... l-aţi primit?
-L-am primit! confirma Hans Castorp dîndu-şi importanţa. Chiar de curînd. îl
am aici. Şi se căuta în unul din buzunarele de la piept.
— Aha! îl ţineţi în portofel. Ca pe un act de identitate, cum s-ar spune, ca pe
un paşaport sau un camet de membru. Foarte bine. Arataţi-mi-l.
Şi domnul Settembrini ridica mica placă de sticlă, încadrata cu o banda de
hîrtie neagră şi o ţinu în dreptul luminii, cu arătătorul şi degetul cel mare al mîinii
stingi — un gest foarte obişnuit şi pe care-l puteai vedea destul de des aici. Chipul
lui cu ochii negri migdalaţi se strîmba puţin, examinînd funebra fotografie, fără a
lăsa sa se simtă cu totul limpede daca era un efort pentru a vedea mai bine sau din
cu totul alt motiv.
— Da, da, făcu apoi. Iatâ-vâ legitimaţia, vă mulţumesc foarte mult. Şi restitui
placa proprietarului, întinzîndu-i-o dintr-o parte, pe deasupra braţului şi
întorcîndu-şi numai capul.
— Aţi văzut cordoanele fibroase? întreba Hans Castorp. Dar nodulii?
— Ştiţi, răspunse Settembrini târăgănîndu-şi cuvintele, ce cred eu despre
valoarea acestor documente. Ştiţi, de asemenea, că petele şi umbrele acestea,
de-aici, srnt de origine fiziologică în cea mai mare parte. Am văzut sute de clişee
care aveau un aspect aproape identic cu acesta, şi care dădeau discernămîntului
toata latitudinea sa hotărască daca constituie sau nu o piesă justificativă. Vorbesc
ca protan, dar. oricum, ca un profan care are mulţi ani de experienţa.
— Propriul dumneavoastră paşaport este mai râu?
— Da, un pic mai rău. De altfel, ştiu ca nici şefii şi superiorii
*
nu pun cine ştie ce temei pe aceste jucării. Şi, prin urmare, aveţi intern sa va
petreceţi iarna la noi?
- Desigur... încep sa mă obişnuiesc cu ideea că n-o sa cobor decît împreuna cu
vărul meu.
de-a'
MUNTELE VRĂJIT
269
înseamnă că începeţi să va obişnuiţi... cum spuneaţi chiar dum-oastrâ într-un
mod foarte spiritual. Aţi şi primit lucrurile -brâcăminte călduroasa,
încălţăminte solida?
_Totul. Totul este în cea mai perfecta ordine, domnule Settembrini. .. tn
informat rudele, iar menajera noastră mi-a tiinus totul în mare viteză. Aşadar, pot
să rezist.
_ Vestea mă linişteşte. Dsr staţi, aveţi nevoie de un sac, de un sac "mblănit -
unde ne umbiă gîndurile! Vara asta întîrziata este înşelătoare; "ntr-un ceas ne
putem pomeni în plină iarna. O sa petreceţi aici lunile cele mai friguroase.
_ Da, sacul pentru cura, spuse Hans Castorp, este fără îndoială un accesoriu
necesar. M-am gîndit la el în treacăt şi mi-am zis ca varul meu şi cu mine o să
coborîm pînâ la Davos-Platz să-mi cumpăr unul. Este un lucru de care, după
aceea, nu te mai foloseşti niciodată, dar în definitiv chiar numai pentru patru pîna
la şase luni este util şi merita osteneala.
- Merita, merită, domnule inginer! spuse încet domnul Setiembrini,
apropiindu-se de tînăr. Dar vă daţi seama câ e îngrozitor să constaţi cu
cîtâ uşurinţă vorbiţi despre lunile risipite de cînd şînteţi aici? Este
îngrozitor, deoarece e nefiresc şi străin de firea dumneavoastră şi
întrucît provine numai din docilitatea caracteristica vîrstei. Ah, colosală
docilitate a tinereţii! - numai tu eşti deznădejdea educatorilor, căci,
înainte de toate, eşti gata să arăţi că poţi făptui lucrurile cele mai rele.
Nu mai vorbiţi, tînârul meu domn, cum auziţi că se vorbeşte aici, ci
numai în conformitate cu normele vieţii dumneavoastră de european!
Mai ales aici, unde exista multa Asie în atmosfera, căci nu în zadar
«Berghof'-ui mişuna de tot soiul de ţipi din Mongolia moscovita! Nu vă
orientaţi în sinea dumneavoastră după oamenii ăştia — si domnul
Settembrini făcu din bărbie un semn îndă:at. peste umăr - nu va lăsaţi
ectat ue concepţiile lor, opuneţi-le mai curînd ecenţa dumneavoastră,
superioara dumneavoastră esenţa faţa de a lor. si consideraţi sfm; ceea
e
prm esenţa şi prin originea dumneavoastră trebuie sa va fie sfînt,
a
icâ mă refer la fiul Occidentului, al divinului Occident, fiul civili-
le
', care prin natura şi prin originea sa este sfînt. Timpul, de pilda.
eastâ dărnicie, aceasta grandioasa dar barbară întrebuinţare a timpu-
s
e de stil asiatic şi fără îndoială ca acesta este motivul pentru care
"Orientului se simt aici ca la ei acasă. N-aţi observat niciodată câ
Cînd un rus
cî . ' zice „patru ore" nu înseamnă mai mult decît atunci
nu
l dintre ai noştri spune „o oia"' ? Bate la ochi ca nepăsarea aces-
270
THOMAS MANN
tor oameni faţă de timp este în legătura cu sălbatica iinensitar spaţiului ţarii
ior. Unde este mult Spaţiu, acolo este şi mult Timp doar despre ei se spune că sînt
poporul care are timp şi poate sa aştem Noi ceilalţi, europenii, nu avem aceasta
posibilitate. Noi dispunem tot atît de puţin timp, pe cît de puţin spaţiu are nobilul
nostru conţin decupat cu atîta eleganţa, astfel ca sîntem constrînşi sa ne gospodari
cu precizie şi timpul şi spaţiul, şi sa ne gîndim numai la ceea ce est util, da, util,
domnule inginer. Luaţi ca simbol marile noastre oraşe acesie centre şi focare ale
civilizaţiei, aceste cuptoare incandescente ale cugetării! în măsura în care preţul
pamintuiui creşte şi, deci, in care risipirea spaţiului devine o imposibilitate,
timpul, la rîndul sau, observaţi acest fapt, devine şi el din ce în ce mai preţios.
Cârpe diem! Era un citadin acela care a cîntat astfel. Timpul este un dar al zeilor,
făcut omului ca sa-i fie util, domnule inginer, în serviciul progresului umanităţii.
Chiar şi aceste ultime cuvinte - oricare ar fi fost obstacolul ridicat de limba
germană în faţa limbii sale mediteraneene — domnul Settem-brini le rostise într-o
sonoritate plăcută, limpede şi — aproape că am putea spune - plastica. Hans
Castorp nu răspunsese altfel decît printr-o înclinare scurta, ţeapănă şi silită, ca un
elev care tocmai a primit o lecţie ce aduce cu o admonestare. Ce-ar fi putut să
răspundă? Aceasta prelegere cu caracter intim, pe care i-o făcuse stînd cu spatele
întors la ceilalţi pacienţi şi aproape în şoapta, avusese o notă prea obiectivă, prea
puţin mondena, nu semanase aproape defel cu o conversaţie propriu-zisa, astfel că
bunul simţ nu îngăduia nici un semn de aprobare. Nu-i răspunzi unui profesor,
spunînd: „Cît de frumos aţi vorbit!" Altă dată, Hans Castorp făcuse, din cînd în
cînd, astfel de aprecieri, oarecum pentru a se menţine pe picior de egalitate
mondenă cu Settembrini; dar pîna acum. umanistul nu mai vorbise niciodată cu o
asemenea urgenţa pedagogica: prin urmare, lui nu-i mai raminea decît sa înghită
admonestarea, zăpăcii ca un elev care a încasat o motala serioasă.
De altfel, se vedea din atitudinea lui Settembrini că, deşi tăcea, mintea Iui
continua sâ-şi depene firul. Stătea în continuare aproape lipit de Hans Castorp,
astfel îneît acesta se văzu chiar silit să-l împingă uşo r înapoi, iar ochii lui negri, cu
fixitatea oarbă a unui om cufundat în gi»" duri, ramîneau agăţaţi de chipul
tînărului.
- Văd ca suferiţi, domnule inginer! reluă ei în continuare. SufenU1' 1 un rătăcit
- şi, de altfel, este destul să vă vadă cineva pentru a-si d" seama. însă şi
comportarea dumneavoastră în faţa suferinţei ar trebui
MUNTELE VRĂJIT
271
fie
de
asemenea o comportare europeana, nu
una de răsăritean.
■ml efeminat şi morbid, trimite aici atîţia bolnavi... Compătimirea hdarea
nesfîrşită, iată felul lui de a infrunta suferinţa. O asemenea 5 te şi nu
trebuie să fie a dumneavoastră! Vrb
5
ortare nu poate şi nu trebuie să fie a dumneavoastră!... Vorbeam
■ adineauri despre corespondenţa mea... Uitaţi-vă aici... Sau încă şi
■ u:„(. _ veniţi cu mine. Aici, este imposibil... Să ne retragem, intram Io în
cealaltă camera... Vreau sa vă făc mşie martinisiri... Veniţi!... Si întoreîndu-se, îl
trase după el pe Hans Castorp afara din hol, în
'mul salon, cel mai apropiat de intrarea principala, amenajai ca sală entru scris
şi lectură, şi în care în clipa aceea ni: se găsea nici un pacient. Pereţii erau
capitonaţi pe jumătate cu lemn de stejar, sub tavanul luminos, iar mobilierul era
alcătuit din dulapuri cu cârti, o masă înconjurata cu scaune, plina cu ziare prinse în
suporturi, şi mai multe măsuţe pentru scris, aşezate sub arcadele ferestrelor.
Domnul Settem-brini înainta pînâ în apropierea uneia dintre ferestre şi Hans
Castorp îl urma. Uşa râmase deschisă.
-Aceste hîrtii — spuse italianul scoţînd grăbit din buzunarul pulpanei, umflat
ca o pungă, un dosar, un voluminos plic deschis şi conţinutul lui, diverse
imprimate, precum şi o scrisoare, şi lasîndu-le sa-i scape printre degete sub ochii
lui Hans Castorp - aceste hîrtii au următorul antet în limba franceză: „Liga
internaţională pentru organizarea progresului". Mi-au fost trimise de la Lugano
unde există o secţie a Ligii. Ma întrebaţi care îi sînt principiile, ţelurile? Vi le voi
arata în două cuvinte. Liga pentru organizarea progresului se conduce după
concepţia evoluţionista a lui Darwin şi declară că vocaţia fireasca şi intrinsecă a
umanităţii este de a se perfecţiona prin sine însăşi. Ea mai afirmă în continuare ca
dato-na fiecărui om care vrea sa răspundă acestei vocaţii fireşti este de-a colabora
în mod activ Ia progresul umanităţii. Sînt mulţi cei ce au auzit această chemare;
numărul membrilor Ligii în Franţa, în Italia, Spania, urcia şi chiar în Germania,
esie considerabil. Şi cu am cinstea sa figu-z ca membru în registrele Ligii. Un
program de reforma în stil mare a s elaborat potrivit unor metode ştiinţifice, care
cuprinde toate posi-Ple prezente de perfecţionare a organismului omenesc. Se
studiază ema sănătăţii rasei noastre, sînt examinate toate metodele pentru 'a erea
degenerescentei care este, fâra îndoiala, o consecinţa ingri-^ a,e a
industrializării creseînde. Mai mult. Liga activează pentru a unei universităţi
populare, desfiinţarea luptei de clasă prin toate
reformei,
e sociale care pot contribui la îndepliniiea acestui scop .şi, în
272
THOMAS MANN
fie de asemenea o comportare europeană, nu una de răsărit Răsăritul,
efeminat şi morbid, trimite aici atîţia bolnavi... Compatim1 şi răbdarea nesfîrşita,
iată felul lui de a înfrunta suferinţa. O asern comportare nu poate şi nu trebuie sa
fie a dumneavoastră!... Vorbe mai adineauri despre corespondenţa mea...
Uitaţi-vă aici... Sau î nca mai bine — veniţi cu mine. Aici, este imposibil... Să ne
retragem, intr acolo, în cealaltă camera... Vreau să vă fac nişte mărturisiri...
Veniţi!
Şi întorcîndu-se, îl trase după el pe Hans Castorp afară din hol î primul salon,
cel mai apropiat de intrarea principala, amenajat ca sala pentru scris şi lectura, şi
în care în clipa aceea nu se găsea nici un pacient. Pereţii erau capitonaţi pe
jumătate cu lemn de stejar, sub tavanul luminos, iar mobilierul era alcătuit din
dulapuri cu cărţi, o masa înconjurata cu scaune, plina cu ziare prinse în suporturi,
şi mai multe măsuţe pentru scris, aşezate sub arcadele ferestrelor. Domnul
Settem-brini înainta pîna în apropierea uneia dintre ferestre şi Hans Castorp îl
urmă. Uşa râmase deschisă.
— Aceste hîrtii — spuse italianul scoţînd grăbit din buzunarul pulpanei,
umflat ca o punga, un dosar, un voluminos plic deschis şi conţinutul lui, diverse
imprimate, precum şi o scrisoare, şi lăsîndu-le sâ-i scape printre degete sub ochii
lui Hans Castorp — aceste hîrtii au următorul antet în limba franceză: „Ligă
internaţională pentru organizarea progresului". Mi-au fost trimise de la Lugano
unde există o secţie a Ligii. Mă întrebaţi care îi sînt principiile, ţelurile? Vi le voi
arăta în două cuvinte. Liga pentru organizarea progresului se conduce după
concepţia evoluţionista a lui Darwin şi declară ca vocaţia firească şi intrinsecă a
umanităţii este de a se perfecţiona prin sine însăşi. Ea mai afirmă în continuare ca
datoria fiecărui om care vrea să răspundă acestei vocaţii fireşti este de-a colabora
în mod activ la progresul umanităţii. Sînt mulţi cei ce au auzit aceasta chemare;
numărul membrilor Ligii în Franţa, în Italia, Spania, Turcia şi chiar în Germania,
este considerabil. Şi eu am cinstea sa figu" rez ca membru în registrele Ligii. Un
program de reforma în stil mare a fost elaborat potrivit unor metode ştiinţifice,
care cuprinde toate p osl bilităţile prezente de perfecţionare a organismului
omenesc. Se studiaz problema sănătăţii rasei noastre, sînt examinate toate
metodele p en combaterea degenerescentei care este, fără îndoială, o consecinţa
îngn jorătoare a industrializării crescînde. Mai mult, Liga activează p&n crearea
unei universităţi populare, desfiinţarea luptei de clasa prin Io reformele sociale
care pot contribui la îndeplinirea acestui scop S 1»
MUNTELE VRĂJIT
273
• este preocupata de mijloacele prin care sa se ajungă la suprimarea S fictelc
între popoare, a războiului, printr-o dezvoltare a dreptului ° ational. Cum
1
vedeţi, eforturile Ligii sînt generoase şi concepute în .. jjjpie. Mai multe reviste
internaţionale sînt dovada acestei acti-■ ♦■ reviste lunare care, în trei sau patru
limbi, stimulează într-un mod rte interesant dezvoltarea şi progresele umanităţii
culte; au fost înte-iate numeroase grupări locale în diferite ţari, avînd menirea sa
exer-■<e o acţiune civilizatoare şi educativa în sensul idealului progresist, rin
reuniuni cu discuţii în contradictoriu, cît şi prin întruniri duminicale însă Liga se
preocupă, în special, sa ajute cu documentaţia ei partidele politice progresiste din
toate ţările... Sînteţi atent la ce va spun, domnule inginer?
- Absolut! răspunse Hans Castorp în pripa.
Avea impresia, ascultînd cele spuse, ca-i aluneca pamîntul de sub el şi-i fericit
ca încă se mai poate ţine pe picioare. Domnul Settembrini păru încîntat. întreba:
- Perspectivele surprinzătoare pe care vi le deschid acum sînt noi pentru
dumneavoastră?
- Da, trebuie să vă mărturisesc că este pentru prima data cînd aud vorbindu-se
despre aceste... aceste străduinţe.
- De ce n-aţi auzit, exclamă potolit Settembrini, de ce n-aţi auzit vorbindu-se
mai devreme! Dar poate ca încă nu este prea tîrziu. Aşadar, aceste imprimate...
Doriţi sa ştiţi despre ce tratează... Ascultaţi-ma mai departe. în primăvara aceasta,
a avut Ioc la Barcelona solemna adunare generală a Ligii - probabil ştiţi ca acest
oraş se poate mîndri cu preocupările sale deosebite în legătura cu idealul politic al
programului.
ongresul a ţinut o săptamîna întreaga, cu banchete şi diverse alte solemnităţi.
Doamne, intenţia mea a fost sa mă duc, doream din toata una sa iau parte la
dezbaterile lui. însă acest consilier aulic ticălos mi-a erzis, ameninţîndu-ma cu
moartea şi, drept să va spun, mi-a fost frica moarte şi nu m-am dus. Am fost
disperat, cum va daţi seama, desi-' e aceasta festa pe care mi-o juca sănătatea mea
şubreda. Nimic nu mai dureros decît momentul cînd organismul nostru, partea
animala °i> ne împiedică să slujim raţiunea. Cu atît mai puternica este satis -Cu .m
mea la
Primirea acestei scrisori a biroului din Lugano... Sînteţi m S sâ"x cunoaşteţi
cuprinsul? Vă cred cu plăcere. Cîteva scurte infor-far "" " *Sa pentru organizarea
progresului", avînd raţiunea mereu în pt scop să pregătească fericirea umanităţii,
cu alte cuvinte:
274
THOMAS MANN
sa combată şi, pînă la sfîrşit, sa elimine suferinţa omeneasca prinţ
efort corespunzător, dar — considerînd, pe de altă parte, ca ac "
sarcina foarte înaltă nu poate fi realizată decît prin mijlocirea şţf a
sociologice, al cărei scop final este statul perfect - Liga a hotarît '
Barcelona, publicarea unei opere în mai multe volume, cu
titlul
Sociologia suferinţei şi în care suferinţele umanităţii, toate specii] genurile
lor, vor trebui sa facă obiectul unui studiu sistematic şi co plet. Veţi obiecta, poate:
la ce folosesc speciile, genurile şi sistemul? y răspund: ordonarea şi
selecţionarea sînt începutul dominării, cac duşmanul cel mai primejdios este
necunoscutul. Trebuie sa scoatem neamul omenesc din stadiile primitive ale fricii
şi ale apatiei răbdătoare şi sa-l aducem la faza activităţii conştiente. Trebuie sa-l
luminam şi sa-i facem să înţeleagă ca efectele dispar de îndată ce, înainte chiar de
a le suprima, le-am descoperit cauzele, şi ca mai toate suferinţele individuale sînt
boli ale organismului social. Bine! Acesta este deci scopul Patologiei sociologice.
în vreo douăzeci de volume de formatul obişnuit al unui lexicon, ea va studia toate
cazurile imaginabile ale suferinţei omeneşti, de la cele mai personale şi mai
întinse, pînă la marile ciocniri dintre grupe, pînâ la suferinţele ce decurg din lupta
duşmănoasa a claselor, pînă la conflictele internaţionale — adică, pe scurt, ea va
denunţa chimismul elementelor ale căror amestecuri şi combinaţii multiple
provoacă toate suferinţele omeneşti şi, luînd ca linie de conduita demnitatea şi
fericirea umanităţii, îi va propune cel puţin mijloacele şi masurile care se vor vădi
mai indicate pentru a elimina cauzele acestor suferinţe. Diferiţi specialişti
informaţi din lumea ştiinţifica europeana, medici, economişti şi psihologi îşi vor
distribui redactarea acestei Enciclopedii a suferinţelor, iar biroul redacţional
general de la Lugano va strînge aceste diverse studii. Ma întrebaţi cu ochii ce rol
trebuie sa-nu revină mie în opera aceasta? Lasaţi-mâ sa isprăvesc. Beletristica nu
poate fi neglijata în ansamblul acestei mari lucrări, căci tocmai ea are ca obiect
suferinţele omeneşti. De aceea a fost prevăzut un volum aparte care, pentru
alinarea şi lămurirea celor ce suferă, trebuie sa grupeze şis analizeze pe scurt toate
capodoperele literaturii universale relative fiecare dintre aceste conflicte; iar prin
scrisoarea care mi-a fost trimis şi pe care o vedeţi, aceasta este sarcina care a fost
încredinţată urw' u dumneavoastră servitor.
- Ce spuneţi, domnule Settembrini! Dar daca este aşa, atunci ing duiţi-mi să vă
felicit din toata inima. lata o sarcina măreaţa şi într-a
MUNTELE VRĂJIT
275
ută pe măsură dumneavoastră, am impresia. Nu sînt deloc sur-V â Liga s-a
gîndit la dumneavoastră. Şi cît de fericit trebuie să fiţi P , puteţi da un ajutor
a
pentru combaterea suferinţelor omeneşti. gste o muncă de durată, spuse
gînditor domnul Settembrini, cere it â prudenţă şi multe lecturi. Mai ales ca -
adaugă el, în vreme ce • 'rea părea că i se pierde în multiplicitatea misiunii sale —
artele fru-ase şi-au asumat, de fapt, aproape în mod constant suferinţa ca obiect lor
ba chiar şi capodoperele de rangul al doilea şi al treilea s-au ocu-t de ea într-un fel
oarecare. Astfel stau lucrurile sau, mai curînd, cu tît mai bine. Oricît de vasta ar fi
aceasta temă, ea este în orice caz dintre acelea de care te poţi achita, la rigoare,
chiar şi avînd acest blestemat domiciliu, cu toate ca nădăjduiesc sa nu fiu silit s -o
termin aici. Nu se poate spune acelaşi lucru, continua el apropiindu-se iarăşi de
Hans Castorp şi coborînd glasul pîna la şoaptă, nu tot acelaşi lucru se poate spune
despre datoriile pe care natura vi le impune dumneavoastră, domnule inginer!
Aici am vrut sa ajung şi asta am ţinut sa v-o amintesc. Ştiţi cît de mult vă admir
profesia, însă cum a dumneavoastră este una strict practică, adică nu o profesie
spirituală, n-o puteţi exercita, spre deosebire de mine, decît acolo, în lume. Doar la
şes puteţi fi european, sa luptaţi în mod activ, în specialitatea
dumneavoastră, împotriva suferinţei, să ajutaţi desfăşurarea progresului, adică să
utilizaţi timpul dumneavoastră. V-am mai vorbit despre misiunea ce-mi revine de
a vă ajuta să vă regăsiţi pe dumneavoastră înşivă, pentru a vă înălţa concepţiile
care, după cît s-ar părea, încep sa se cam încurce, datorita diverselor influenţe
atmosferice. Insist pe lînga dumneavoastră: păstraţi-vă ţinuta! Fiţi mîndru şi nu vă
pierdeţi în ceea ce va este străin. Feriţi-vă de această mlaştină, de această insulă a
lui Circe, nu sînteţi destul de Ulise pentru a locui în ea nepedepsiţ. Veţi ajunge să
mergeţi în patru labe, aţi Ş1 mceput să vă aplecaţi înainte cu toate extremităţile
anterioare şi în curînd veţi începe să grohăiţi - paziţi-va!
In
tot timpul sfaturilor lui, umanistul clătinase stăruitor capul. Tăcu,
c
"n în pămînt şi sprîncenele încruntate. Era cu neputinţa sa-i
punzi pe un ton glumeţ sau evaziv, aşa cum se obişnuise Hans
or
P să procedeze, şi cum crezuse o clipă ca va fi posibil şi de data
a. Lăsase şi el pleoapele în jos. Apoi, ridicînd din umeri, spuse tot
■«« de încet:
"" Ce trebuie să fac? ~ Ceea ce v-am spus.
276
THOMAS MANN
la o asemenea întrecere odioasa, atît de obişnuita aici, altfel v-as punde că sînt
în mod simţitor mai bolnav decît dumneavoastră nenorocire atît de bolnav în
realitate, încît nu mai am nici o speram părăsesc vreodată locul acesta şi sa ma pot
întoarce în lumea din v astfel ca nu-mi ramîne decît sa mă înşel cu viclenie pe
mine însumi n în clipa cînd mi se va părea cu totul necuviincios sa mai întreţin
asemenea iluzie, voi paraşi acest stabiliment şi ma voi retrage pem restul zilelor
mele într-o locuinţa particulara, undeva în vale. Faptul v fi, evident, întristător,
dar cum sfera muncii mele este cea mai libera ' cea mai ideala, asta nu ma va
împiedica sa slujesc pîna la ultima me suflare cauza umanităţii şi sa ţin piept
duhului bolii. V-am mai atras atenţia asupra deosebirii dintre noi, în aceasta
privinţa. Domnule inginer, nu sînteţi omul care sa puteţi apară aici ceea ce este
mai bun în dumneavoastră, şi lucrul acesta J-am v azut chiar de la prima noastră
întîlnire. îmi faceţi o vina ca nu m-am dus la Barcelona. M-am supus interdicţiei,
ca sa nu ma prăpădesc prea curînd. însă am facut-o cu cele mai puternice
împotriviri, nu fara ca spiritul meu sa se fi opus cu orgoliu şi durere acestui dictat
al jalnicului meu trup. Dar în cazul dumneavoastră ma întreb daca spiritul
dumneavoastră opune vreo opoziţie prescripţiilor date de puternicii de aici — sau,
mai curînd, ascultaţi cu atîta graba numai de trupul dumneavoastră şi de
înclinaţiile lui...
— Ce-aveţi împotriva trupului? îl întrerupse repede Hans Castorp şi-l privi pe
italian cu ochii lui albaştri, larg deschişi, al căror alb era străbătut de vinişoare
roşii. Temeritatea de care era perfect conştient îi dădea ameţeli. „Despre ce
vorbeam? se întreba iute în sine. Discuţia începe sa mă îngrozească. Căci iata-ma
pe picior de război cu el şi, pe cit va fi posibil, n-am sa-l las sa aibă ultimul cuvînt.
Fireşte, va sfîrşi prin a-l avea totuşi, însă lucrul n-are importanţa, deoarece tot voi
cîştiga ceva. Am sa-l provoc." îşi completa obiecţiunea:
— Nu sînteţi oare umanist? Cum puteţi vorbi atît de rău despre trup-De data
aceasta, Settembrini zîmbi neprefacut şi sigur de el.
— „Ce învinuire aduceţi analizei?" cita el cu capul înclinat pe urnaf-„Aveţi
ceva împotriva analizei?" Ma veţi găsi gata întotdeauna sa v dau replica, domnule
inginer, adaugă înclinîndu-se şi salutînd duşumea cu un gest al mîinii, mai ales
cînd daţi dovada de spirit în obiecţiw11 dumneavoastră. Va apăraţi nu fara
eleganţa. Umanist — sînt. desig Nu veţi putea dovedi niciodată ca am înclinaţii
ascetice. Aprob, cin*1 şi iubesc trupul, la feJ cum aprob, cinstesc şi iubesc forţa,
fruniusc'
MUNTELE VRĂJIT
277
„»a veselia şi bucuria - şi tot aşa cum apar lumea intereselor libert31
împotriva fugii sentimentale din lume, cum apar clasicismul
triva romantismului. Cred ca poziţia mea nu comporta nici un
u- r>r Dar există o putere, un principiu spre care se îndreaptă adezi-ecluVOk"
... . ,.
mea cea mai înalta, cinstirea mea suprema şi ultima, întreaga mea
. jar aceasta putere, acest principiu este spiritul. Oricîta scîrba aş • mţi vazînd
opunîndu-se trupului nu ştiu ce urzeala şi fantoma de clar , [unâ> numită „suflet",
totuşi, în antiteza dintre trup şi spirit, trupul emntfică principiul rau şi demonic,
deoarece trupul este natura, iar atura-opusa, aşa cum vreţi dumneavoastră,
spiritului, raţiunii — natura va repet, este rea, mistica şi rea. „Sînteţi umanist!"
îmi atrageţi atenţia dumneavoastră. Sînt. i'ara îndoiala, căci ramfn un prieten al
omului aşa cum a fost şi Prometeu. un îndrăgostit de umanitate şi de nobleţea ei.
Dar aceasta nobleţo sălăşluieşte îti spirit, în raţiune, şi iată de ce zadarnic ma veţi
învinui de obscurantism creştin... Hans Castorp se opuse cu un gest.
- ...în zadar îmi aduceţi aceasta învinuire, stărui Settembrini, deoarece
aristocratica mîndrie a umanismului este silita sa resimtă subordonarea spiritului
faţa de trup, faţa de natura ca pe o umilinţa, ca pe o insultă. Vâ amintiţi, fărâ
îndoiala, de cuvintele marelui Plotin, care spunea că-i este ruşine ca are trup?
întreba Settembrini şi păru sa aştepte atît de serios un răspuns, îneît Hans Castorp
se văzu silit sa mărturisească faptul câ auzea asta pentru prima data.
-Ni le-a transmis Porfirius. Este o părere absurda, daca vreţi. Dar absurdul este
moralitatea spiritului şi, în fond, nimic nu poate fi mai josnic decît învinuirea de
absurditate acolo unde spiritul tinde sa-şi păstreze demnitatea împotriva naturii şi
nu vrea sa se plece in fata ei... AU auzit vorbindu-se despre cutremurul de pamînt
de la Lisabona?
- Nu — un cutremur de pamînt? Aici nu ma uit prin ziare...
- M-aţi înţeles greşit. Este destul de regretabil, în treacăt fie spus -aptul ac esta
defineşte locul unde ne aflam - ca aici neglijaţi sa citiţi
e
- Dar vă înşelaţi, fenomenul natural la care fac aluzie nu este > e l s-a întîmplat
cam cu vreo suta cincizeci de ani în urma...
~ A- da, staţi puţin... aşa c. Am citit ca Goethe a spus în clipa aceea.
Pfea, la Weimar, în dormitor, servitorului...
,
despre
voiam sa vorbesc, îl întrerupse Settembrini
p ochii şi flufuririd prin aer mina lui mica şi negricioasa. De alt-
'.78
THOMAS MANN
fel, confundaţi catastrofele. Va gîndiţi la cutremurul de la Messina p vorbesc
despre cutremurul care a distrus Lisabona în 1755.
— Iertaţi-ma.
— Ei bine, Voltaire s-a ridicat împotriva lui.
— Cum... adică? S-a ridicat?
— S-a revoltat, da. N-a admis aceasta fatalitate brutala şi nu s-a n\t cat nici
chiar în faţa faptului în sine. A protestat în numele Spiritului s' al Raţiunii,
împotriva acestui abuz scandalos al Natuiii, căruia i-a« căzut prada trei sferturi ale
unui oraş înfloritor şi mii de victime omeneşti... Sînteţi mirat? Zîmhiţi1' Miraţi-vă
cit dorifi, dar cît despre zîmbtt îngăduiţi-mi sa va dojenesc. Atitudinea lui Voltaire
a fost atitudinea unui adevărat urmaş al acelor gali autentici care trăgeau cu
arcurile ţintind în cer... Vedeţi, domnule inginer, în faptul acesta puteţi constata
ostilitatea spiritului împotriva naturii, semeaţă lui neînciedere faţa de ea. nobila
lui încapaţînare de a-şi apară dreptul la critica împotriva acestei puteri reale şi
opusa raţiunii. Căci natura este putere, şi a o accepta sau a i te acomoda înseamnă
slugărnicie... fiţi atent: a i te acomoda înlauntrul tau. Acelaşi lucru se întîmpla şi
cu acest umanism care nu se lasă implicat în nici o contradicţie şi nu se face
vinovat de nici o întoarcere la ipocrita umilinţa creştina, atunci cînd se hotărăşte
sa vadă în trup principiul rau şi duşman. Contradicţia pe care vi se pare că o
surprindeţi este, în fond, mereu aceeaşi. „Ce aveţi împotriva analizei?" Nimic...
cînd e alcătuita din învăţătură, din eliberare şi din progres. Tot... cînd aduce cu
sine mirosul greţos şi pătrunzător al mormîntului. Cu trupul nu se petrece altfel.
Trupul trebuie aparat cînd este vorba de emanciparea şi frumuseţea lui, de
libertatea deplina a simţurilor, de fericire şi bucurie. Trebuie însă dispreţuit cînd
devine un obstacol în faţa avîntului spre lumina, cînd se dovedeşte a fi un
principiu al materialităţii şi inerţiei-cînd reprezintă principiul bolii şi al morţii,
cînd esenţa sa specifica este esenţa amintirii, a descompunerii, a voluptăţii şi a
ruşinii...
Settembrini rostise ultimele cuvinte stind în picioare, lînga Ha ns Castorp.
aproape fara intonaţie şi foarte repede, parca voind sa sfirs easca mai iute,
deoarece eliberarea se apropia de împresuratul Ha" Castorp: Joachim intra în s ala
de lectura, avînd doua cărţi poşta' e mina, astfel ca literatul îşi întreiup«e
prelegerea, iar iscusinţa cU c ştiu sa-şi ia o expresie indiferenta şi mondena i'acu o
deosebita *.mp r asupra elevului sau — daca-l putem numi astfel pe Hans Castorp.
MUNTELE VRĂJIT
279
gi domnule locotenent! Probabil ca umblaţi după vărul dumnea-
ti-ă
- iertaţi-mâ! Ne-ăm angajat într-o discuţie - daca nu ma înşel
si o mică dispută. Logica vărului dumneavoastră nu funcţio-a deloc rău şi
într-o controversa, cînd ţine la ceva, e un adversar primejdios.
Humaniora
îmbrăcaţi în pantaloni albi şi jachete albastre, Hans Castorp şi Joachim
Ziemssen şedeau, după dejun, în gradină. Mai dăinuia una din acele zile atît de
lăudate ale lui octombrie, o zi calda şi firavă, sărbătorească şi amară în acelaşi
timp, cu un cer de o albăstrime sudică deasupra văii care, în fund, cu păşunile
străbătute de drumeaguri şi presărate cu locuinţe, păstra încă un verde vesel, şi cu
zgrunţuroasele povîrnişuri împădurite care-ţi trimiteau zvonul tălăngilor - acest
paşnic glas de tinichea, naiv-muzical, plutind limpede şi molcom prin aerul
liniştit, uşor şi gol, şi dînd o adîncime mai mare atmosferei solemne ce domneşte
în aceste regiuni înalte.
Verii stăteau pe o bancă din marginea grădinii, în faţa unui rond cu
brazi pitici. Locul se afla la liziera de nord-est ă podişului îngrădit care,
la o înălţime cam de cincizeci de metri deasupra văii, alcătuia terenul
proprietăţii sanatoriului „Berghof". Tăceau. Hans Castorp fuma. Era
supărat în sinea lui pe Joachim, deoarece refuzase sa ia parte, după
roasă, la reuniunea din verandă şi, împotriva voinţei lui, îl silise sa vină
m liniştea grădinii, să aştepte acolo ora la care să se ducă iarăşi la cura
oe odihnă. Era un act de tiranie din partea lui Joachim. în definitiv, nu
au
fraţi siamezi. Puteau sa se despartă, dacă înclinaţiile lor nu erau
e|
eaşi. La urma urmelor, Hans Castorp nu se afla aici ca să ţină com-
e u
l i Joachim, el însuşi era bolnav. Stătea îmbufnat, prada ciudei, şi
consola cu o Măria Mancini. Cu mîinile în buzunarele jachetei,
a at
î cu ghete maro şi cu picioarele întinse înainte, ţinea între buze,
Q-o să spînzure uşor, o ţigara de foi de un gri-deschis, care se găsea
mu sta
t . ' diu al arderii, adică: nu scuturase încă cenuşa de la vîrful
Şl du a
c ' P masa abundentă se bucură de buchetul ei, căreia îi regăsise
^ P et gustul. Dacă modul său de â se aclimatiza aici, sus, consta în
îiil °a Se °^şnuia sa nu se obişnuiască - totuşi, judecind după reac-
unice ale stomacului şi după nervii mucoaselor predispuse sa
280
THOMAS MANN
- Ei, domnule locotenent! Probabil ca umblaţi după varul durn n voastră -
iertaţi-ma! Ne-am angajat într-o discuţie - daca nu rtia în am avut şi o mica
disputa. Logica varului dumneavoastră nu funct neaza deloc rau şi într-o
controversa, cînd ţine la ceva, e un advers primejdios.
Humaniora
îmbrăcaţi în pantaloni albi şi jachete albastre, Hans Castorp Ş1 Joachim
Ziemssen şedeau, după dejun, în gradină. Mai dăinuia una din acele zile atît de
lăudate ale lui octombrie, o zi calda şi firava, sărbătoreasca şi amara în acelaşi
timp, cu un cer de o albastrime sudica deasupra văii care, în fund, cu păşunile
străbătute de drumeaguri şi presărate cu locuinţe, păstra încă un verde vesel, şi cu
zgrunţuroasele povîrnişuri împădurite care-ţi trimiteau zvonul tălăngilor — acest
paşnic glas de tinichea, naiv-muzical, plutind limpede şi molcom prin aerul
liniştit, uşor şi gol, şi dînd o adîncime mai mare atmosferei solemne ce domneşte
în aceste regiuni înalte.
Verii stăteau pe o banca din marginea grădinii, în faţa unui rond cu brazi
pitici. Locul se afla la liziera de nord-est a podişului îngrădit care, la o înălţime
cam de cincizeci de metri deasupra văii, alcătuia terenul proprietăţii sanatoriului
„Berghof'. Tăceau. Hans Castorp fuma. Era supărat în sinea lui pe Joachim,
deoarece refuzase să ia parte, după masa, la reuniunea din veranda şi, împotriva
voinţei Iui, îl silise sa vina în liniştea grădinii, sa aştepte acolo ora la care sa se
duca iarăşi la cura de odihna. Era un act de tiranie din partea lui Joachim. în
definitiv, nu erau fraţi siamezi. Puteau sa se despartă, daca înclinaţiile lor nu erau
aceleaşi. La urma urmelor, Hans Castorp nu se afla aici ca sa ţină companie lui
Joachim, el însuşi era bolnav. Stătea îmbufnat, prada ciudei, S l se consola cu o
Măria Mancini. Cu mîinile în buzunarele jachete1' încălţat cu ghete maro şi cu
picioarele întinse înainte, ţinea între buz • lasînd-o sa spînzure uşor, o ţigara de foi
de un gri-deschis, care se gaS
la primul stadiu al arderii, adică: nu scuturase încă cenuşa de la
i
tăiat, şi dupa masa abundenta se bucura de buchetul ei, căreia îi complet
gustul. Daca modul sau de a se aclimatiza aici, sus, consta aceea ca se obişnuia sa
nu se obişnuiască — totuşi, judecind dup a ţiile chimice ale stomacului şi dupa
nervii mucoaselor predispus
asis e în
reac-
MUNTELE VRĂJIT
281
eze, se adaptase în chip evident: pe nesimţite şi fara sa fi putut Sl ri acest
progres, lasîndu-se numai în voia trecerii zilelor, a acestor • ci si cinci sau
şaptezeci de zile, Hans Castorp reconstituise întreaga re organica pe care o
extrăgea din acest excitant vegetal, din acest cotic preparat cu măiestrie. Era
mulţumit ca o redobîndise. Satis-tia morală o consolida pe cea fizica. In timpul cît
stătuse în pat, nomisise aproape doua sute de ţigări; astfel ca mai avea o rezerva,
nar în acelaşi timp cu lenjeria şi cu îmbrăcămintea de iarna, îi ceruse lui Schalleen
sa-i mai trimită cinci sute de bucăţi din aceste excelente produse ale fabricii de la
Bremen, ca sa fie pregătit pentru orice eventualitate. Erau nişte cutii frumoase,
lăcuite, împodobite cu un glob terestru, mai multe medalii şi cu un pavilion de
expoziţie încadrat cu drapele fîlfîitoare, totul într-un ambalaj aurit.
Pe cînd şedeau îl zăriră pe consilierul aulic Behrens venind de-a curmezişul
grădinii. Luase azi masa în sufragerie; fusese văzut împreu-nîndu-şi mîinile
imense deasupra farfuriei la masa doamnei Salomon. Fără îndoiala că întîrziase
după aceea pe terasa, căci i se auzise glasul de cîteva ori, probabil fiindcă
executase turul de forţa cu şiretul de la gheata, pentru vreunul care încă nu-l
văzuse. Şi acum, iata-l venind agale pe aleea cu pietriş, fără halat, îmbrăcat cu o
haină în pătrăţele, cu melonul pe ceafa şi în gura cu o ţigara de foi foarte neagră,
din care scotea nori mari de fum albicios. Capul, chipul lui cu obrajii vineţii şi
încinşi, nasul cîrn, ochii lăcrimoşi şi albaştri, mustaţa răsucită, toate păreau mici,
ţinînd seama de silueta lui lunga, încovoiata şi strîmba, de mărimea mîinilor şi
picioarelor. Era enervat, tresari în mod vădit dînd cu ochii de cei doi veri şi păru
chiar puţin încurcat, căci se văzu obligat sa meargă spre ei. Salutîndu-i în felul sau
obişnuit, vesel şi cu una dintre cunoscutele lui expresii: „Ia te uita, ia te uita,
Timothena!", invoca bine-cuvintarea cerului asupra digestiei lor şi-i invita sa stea
jos cînd voira sa se ridice în prezenţa lui.
7 deranjaţi! Nu va deranjaţi! Fara atîtea fasoane cu un om atît
simplu ca mine. Este o cinstire care nu mi se potriveşte deloc, cu atît i mult cu
cît şi unul şi altul sînteţi bolnavi. Nu-i necesar. Nu va ^Potriviţi, asta-i situaţia.
9i râmase în picioare în faţa lor, cu ţigara de foi între arătătorul şi »J ociul
giganticei lui mîini drepte.
Um î5i
sîm Plac frunzele răsucite ale acestei buruieni, Castorp? Arata-mi,
oscator şi amator. Cenuşa e buna, cine e frumoasa bruneta'?
282
THOMAS MANN
1i
ca situaţia nu se prezenta deloc bine. Picioarele mi-erau îngheţate cepeţi,
aveam o sudoare rece pe tot trupul, faţa îmi era alba ca o ruf-inima într-o stare
jalnica, pulsul sau abia perceptibil sau ca un vacarm lua la galop, înţelegeţi, iar
creierul se zbătea într-o agitaţie cunip]jta Eram convins ca dansam dansul final al
vieţii mele. Spun: dansul fina. pentru ca acestea au fost cuvintele ce mi-au venit în
minte atunci şi cat se potriveau pentru a-mi caracteriza starea. Căci la urma
urmelor er ceva vesel, o adevărata sărbătoare, cu toate ca mi-era o frica îngrozi
toare sau, mai exact, cu toate ca tremuram de spaimă din cap pma-n picioare. Dar
frica si veselia nu se exclud, lucru pe care, de fapt, U stie toata lumea. Ştrengarului
care e pe cale sa posede pentru prima data o puştanca, îi este frica şi lui dar şi ei,
ceea ce nu-i împiedica sa se topească de plăcere. Ei, şi eu eram gata sa ma topesc:
inima îmi bătea nebuneşte şi ma găseam pe punctul de a-mi dansa dansul final al
vieţn. însă scumpa Mylendonk cu talentele ei m-a răpit din starea aceasta.
Comprese cu gheaţa, fricţiuni cu peria, o injecţie cu camfor şi iată cum am fost
salvat pentru omenire.
Şezînd pe banca, în calitatea lui de bolnav, Hans Castorp, cu o figura ce-i
divulga framîntarea, îl privea pe Behrens ai cărui ochi albaştri, lăcrimoşi, se
umplusera de lacrimi reale în timpul povestirii.
- Domnule consilier aulic nu-i aşa ca va ocupaţi uneori şi cu pictura1 întreba el
deodată.
Consilierul aulic tresari, prefăcîndu-se ca ar fi primit o lovitura şi făcu un pas
înapoi.
- Adică? Ei, tinere, ce ţi s-a năzărit?
- Iertaţi-ma. Am auzit din întîmplare. Mi-a venit acum în minte.
- Daca-i aşa, nu voi încerca sa tăgăduiesc. Da, mi s-a întîmp' at $' mie sa fac
de-alde astea. Anch'io sono pittore, cum avea obiceiul s spună spaniolul acela.
- Peisaje? întreba scurt şi pe un ton protector Hans Castorp. lmp re jurarile îl
sileau sa ia acest ton.
- Tot ce doriţi, răspunse consilierul aulic cu o îngimfare jena" Peisaje, naturi
moarte, animole — cînd eşti îndrăzneţ nu te dai în.if01 la nimic...
- Dar portrete, nu?
— Ba da, mi s-a întimplat >-a fac si un portiet. Vrei sa-mi dai coinai
uda-
MUNTELE VRĂJIT
283
Ei nu, nu! însă va fi foarte amabil din partea dumneavoastră, ule consilier
aulic, dacă veţi binevoi, cu vreo ocazie oarecare, sa ° arătaţi pînzele
dumneavoastră.
Chiar şi Joachim, după ce aruncă o privire mirată către varul său, se -hi să
confirme că asta i-ar face o foarte mare plăcere.
Behrens era încînlat, măgulit pînă la entuziasm. Roşi de bucurie şi din nou
ochii lui făcură impresia că sînt gata să verse lacrimi.
- Dar cu plăcere! exclamă el. Dar chiar cu cea mai mare plăcere! însă imediat,
acum, daca doriţi. Haidem, veniţi cu mine, o să bem acasă şi o cafea turceasca.
Şi apucîndu-i de mîini pe amîndoi tinerii, îi ridică de pe banca şi îi conduse, ca
agăţat de braţele lor, de-a lungul aleii cu pietriş, către locuinţa lui, care după cum
ştim era situata în aripa de nord-vest a „Berghof'-ului.
- Odinioară am făcut şi eu cîteva încercări în domeniul acesta.
- Nu mai spune? Te-ai îndreptat către ulei?
-Nu, nu, n-am mers mai departe de cîteva acuarele. Cînd un vapor, cînd o
vedere marină — copilării. Dar îmi place mult sa văd picturi şi de aceea mi-am şi
îngăduit...
Mai cu seamă Joachim se simţi oarecum liniştit în urma acestei lămuriri
asupra straniei curiozităţi a vărului sau, iar Hans Castorp reamintise propriile lu i
încercări artistice mai mult pentru el decît pentru consilierul aulic. Ajunseră: în
partea aceasta nu exista, ca în partea cealaltă, un magnific portal de intrare, cu
felinare pe de laturi. Cîteva trepte în formă de semicerc duceau la uşa de stejar a
locuinţei, iar consilierul aulic o deschise cu ajutorul unei chei din legătura sa
voluminoasă. Mîna îi tremura: hotârît, era emoţionat. Pătrunseră într-un vestibul
amenajat ca vestiar şi unde Behrens îşi agaţă melonul într-un Ul- înăuntru, într-o
odăiţa îngusta, despărţită printr-o uşă de sticlă de clădirii, chemă femeia de
serviciu şi-i dădu dispoziţii. Apoi îşi P°fti musafirii să intre pe una dintre uşile din
dreapta, folosind tot felul e expresii voioase şi îmbietoare.
fteva camere ce dădeau spre vale, mobilate cu un banal gust
e Ci> comunicau între ele farâ uşi, despărţite numai de draperii: o
gerie într-un stil „vechi german", un salon-birou de lucru, cu un
easu
pra căruia, pe perete, erau agăţate o şapcă de student şi doua
încrucişate, cu covoare lâţoase, un divan încastrat într-o bibliotecă
s
irşit, o cameră de fumat mobilată „turceşte". Pretutindeni erau
284
THOMAS MANN
atîrnate picturi, picturile consilierului aulic — iar vizitatorii începu le
privească politicoşi, gata sa-şi exprime admiraţia. Defuncta sot' consilierului aulic
putea fi văzută în mai multe ipostaze: în ulei s' diverge fotografii de pe birou.
Imaginile înfăţişau o blonda oarec enigmatica, îmbrăcata în rochii subţiri şi
vaporoase, ţinînd mîinile adu lînga umărul stîng — nu strînse, ci numai înlănţuite
pîna la prima artic laţie a degetelor - şi cu ochii ridicaţi sau complet aplecaţi şi
ascunşi sub genele lungi care-i ieşeau în relief oblic faţa de pleoape — însă
niciodat moarta nu-l privea direct pe cel ce se uita la ea. încolo erau, mai ales
peisaje montane, munţi sub zăpada şi sub verdeaţa brazilor, mumi învăluiţi de
valurile de ceaţa ale înălţimilor şi munţi care, cu contururile aspre şi ascuţite,
crestau, sub influenţa lui Segantini, un cer de un albas-tru-adînc. în afara de
acestea, mai erau case ţărăneşti, păşuni însorite şi vaci cu pielea atîrnînd sub
grumaz, un cocoş jumulit al cărui cap atîrna printre legume, apoi flori, figuri de
munteni, şi încă multe altele - toate pictate cu un anumit diletantism facil, cu
culori îndrăzneţ aplicate, care adesea păreau puse pe pînza direct din tub şi cărora
le-a trebuit, desigur, mult timp pîna sa se usuce, ceea ce avea darul să facă o
oarecare impresie, mai ales cînd greşelile săreau în ochi.
Ca într-o expoziţie de pictura, verii trecură privind de-a lungul pereţilor,
întovărăşiţi de stapînul casei care ici şi colo le explica subiectele, dar, cel mai
adesea, tăcut şi cu neliniştea vanitoasa a artistului, lasă cu voluptate sa i se
odihnească ochii o dată cu ai străinilor pe operele proprii. Portretul Clavdiei
Chauchat era atîrnat în salon, lînga fereastra — şi Hans Castorp, abia intrat, îl şi
descoperise cu ochii lui cercetători, măcar ca nu prezenta decît o asemănare
îndepărtata. Ocoli intenţionat locul unde se afla portretul, îşi reţinu tovarăşii în
sufragerie unde se făcu ca admira priveliştea înverzită a văii Sergi, cu gheţarii
albaştrii în fund, apoi se reîntoarse, din proprie iniţiativa, în camer turceasca pe
care o cerceta de asemenea cu amănunţime, nepre cupeţindu-şi laudele, iar după
aceea intra în salon unde privi tabloun de pe primul zid de lînga uşa îndemnîndu-l,
din cînd în cînd. Ş 1 P Joachim sa-şi dea părerea. în sfîrşit, se întoarse şi întreba cu
o mir calculata:
- Mi se pare un chip cunoscut.
- O recunoaşteţi? se intctcsa Behrens.
dfî
- Fireşte, şi nu cred ca e posibil vreun dubiu. Este doamna
masa ruşilor bine, cu nume francez.
MUNTELE VRĂJIT
285
Exact. Chauchat. îmi face plăcere cînd mi se spune ca seamănă. _ Uluitor de
mult! minţi Hans Castorp, mai puţin din ipociizie decît ritâ faptului ca daca totul
s-ar fi petrecut în mod firesc, el nici n-ar fi huit sa recunoască modelul — adică
sa-l recunoasea tot atît de puţin cît fi recunoscut vreodată, prin propriile sale
mijloace, Joachim, bunul chim care abia acum începea sa înţeleagă ca a fost
păcălit şi desco-rea explicaţia veritabila a acestei vizite, după cea falsa, data de
Hans Castorp adineauri.
_ Da, aşa-i! zise Joachim încet, şi se resemna sa-i asiste pe ceilalţi doi care
examinau tabloul. Şi-şi dădu seama ca varul sau ştiuse sa se despăgubească de
faptul ca fusese ţinut departe de societatea de pe veranda. Era un bust, jumătate în
profil, puţin redus faţa de mărimea naturala, decoltat, cu o eşarfa drapată în jurul
umerilor şi a pieptului, într-o ramă lai a neagra, împodobita la marginea dinspre
pînza cu un chenar aurit. Doamna Chauchat părea cu zece ani mai în vîrsta decît
era în realitate, aşa cum se întîmplâ de obicei cu portretele făcute de amatori care
încearcă să redea caracterul unei fizionomii. Pe figura se pusese prea mult roşu,
nasul apărea greşit desenat, nuanţa parului nu era fericita şi cam prea apropiata de
culoarea paiului, gura strîmba, farmecul specific al chipului nu fusese surprins şi
nu era izbutit datorita faptului ca artistul exagerase totul în mod grosolan, iar
ansamblul - care nu avea decît o foarte îndepărtata înrudire cu un portret - se
prezenta în mod vădit ca produsul unui amator de mina a doua. însă Hans Castorp
nu se arată chiar atît de pretenţios în ceea ce privea asemănarea; îi ajungea
legătura ce exista între pînza şi persoana doamnei Chauchat, portretul trebuia s -o
reprezinte pe doamna Chauchat care pozase ea însăşi în acest apartament, atît îi
era suficient şi de aceea repetă emoţionat: -Leita!
-Nu spune asta, se apară consilierul autic. A fost o pînza la care am ncit enorm.
şi nu-mi fac deloc iluzia ca am reuşit, cu toate ca am nevoie de cel puţin douăzeci
de şedinţe - căci mi-a fost greu s-o a capăt cu o mutră atît de afurisita. S-ar crede ca
e uşor s-o prinzi asemenea pomeţi şi cu ochii ei de eschimoasa. dar îţi dai repede '
a
ca totul este ca un aluat moale de cofetărie. Da, s-o prinzi, dragul g ' nu e u?or-
fiindcă rămînînd ciedineios detaliului, strici ansamblul. adevarald şaradă. O cunoşti?
Poate ca n-ar fi trebuii s-o pictez
av
înd-o
ln
*ata> ci să lucrez din memorie. De fapt. o cunoşti?
286
THOMAS MANN
- Da şi nu. în mod superficial, aşa cum poţi cunoaşte de-aici...
— Eu o cunosc mai curînd pe dinăuntru, subcutanat. Presiunea a
riala, tensiunea ţesuturilor >i circulaţia limfei, pe acestea le
cunosc
foarte exact - din motive lesne de înţeles. Suprafaţa. însă, prezintă dif cultaţi
mult mai mari. Ai vazut-o cum meige? Aşa cum merge. Ka este şi chipul. O
făţarnica. Ia-i, de pildă, ochii — nu vorbesc desp culoare, care are deopotrivă
perfidiile ei; ma refer la aşezare, la fornia Tăietura pleoapelor, o sa-mi spui, este
piezişa. Dar asta nu-i decît părere. Ceea ce te înşala este epicantul, adică o
paiticularitate care exis ta la anumite rase şi care consta în aceea că o membrana,
ce provine de la şaua nasului, coboară, la aceşti oameni, din cuta pleoapei pînâ
deasupra colţului interior al ochiului. Daca vei întinde pielea de la rădăcina
nasului, vei capata un ochi ca al nostru. E o iiuzie destul de nostima, dar altminteri
nu chiar atît de cinstita, căci cercetînd mai de aproape constatam ca epicantul are
drepl origine o imperfecţiune atavică.
— Prin urmare aşa stau lucrurile, spuse Hans Castorp. Nu ştiam, dar de multa
vreme eram preocupat sa aflu ce este cu aceşti ochi.
— Schimbători şi înşelători, confirma consilierul aulic. Deseneaza-i aşa cum
sînt, subţiri şi piezişi, şi vei fi un om pierdut. Trebuie sa realizezi subţirimea şi
poziţia piezişă prin aceleaşi mijloace prin care le realizează şi natura, ca sa creezi
oarecum iluzia unei iluzii şi pentru asta trebuie sa ţii seama de existenţa
epicantului. Nu strica niciodată sa înveţi cîte ceva. Priveşte pielea, aceasta piele a
trupului. Este expresiva sau nu e expresiva, după părerea dumitale?
— Enorm, zise Hans Castorp, cît de expresiv este pictata aceasta piele. Cred
ca n-am mai întîlnit vreodată o piele atît de bine redata. Ai impresia ca-i vezi porii.
Şi atinse uşor cu muchia palmei decolteul portretului, care ieşea foarte alb în
evidenţa, în contrast cu roşeaţa exagerata a chipului, ca o parte a trupului
neexpusa vederii în mod obişnuit şi care se asocia stăruitor, intenţionat sau nu, cu
ideea goliciunii - faPl ce producea, în orice caz, un efect giosolan.
Cu toate acestea, elogiul '.ui Hans Castorp era îndreptăţit. Stralucirca obosita
din albul acestui bust delicat, dar deloc slab, care se pietn eil faldurile azurii ale
eşarfei, avea muita naturaleţe; era evident ca fu>
pictat cu sensibilitate, însă în ciuda unui caracter puţin dulceag. artl
istul ,seb<
ştiuse sa-i redea un soi de realitate şninţifica şi exactitate vie. deoarece
folosise suprafaţa uşor /grunţuroasa a pînzei, mai regiunea claviculei foarte
proeminenia, pentru a leda un fel de asp naturala a pielei. Nu fusese îitata nici o
aluniţa, la stînga. acolo l
ales » neii' ate
MUNTELE VRĂJIT
287
sinii zăresc
începeau să se despartă, iar între formele rotunde păreau ca se
vine uşor albăstrii. S-ar fi zis că sub ochiul privitorului, aceasta
H'tate era străbătută de un abia perceptibil fior de senzualitate - sau mi a ne
exprima cu îndrăzneala: puteai crede ca surprinzi respiraţia, vizibila şi via emanaţie
a acestei carnaţii, în aşa fel încît, daca ţi-ai Fi
apăsat
buzele pe ea, ai fi respirat nu mirosul uleiului şi al vernisului, ci
ireasma unui trup omenesc. Prin aceste cuvinte încercam sa redăm mpresiile
lui Hans Castorp. Dar, cu toate ca el era deosebit de dispus să rimească astfel de
impresii, totuşi trebuie să constatam în mod obiectiv că decolteul doamnei
Chauchat era, dintre toate pînzele din camera, piesa cea mai reuşita.
Consilierul aulic Behrens, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, se legăna pe
talpa şi vîrful picioarelor, privind în acelaşi timp şi la opera sa şi la vizitatori.
- Mă bucur, dragul meu coleg, zise el, mă bucur ca asta îţi sare în ochi. Este
foarte util, în adevăr, şi nu-i rau sa ştii ce anume se petrece sub epidermă, ca în
felul acesta sa poţi picta concomitent şi ceea ce nu se vede, cu alte cuvinte ai cu
modelul şi alt fel de relaţii, nu numai lirice; să admitem ca cineva practică în chip
lăturalnic şi profesiunea de medic, de fiziologist, de anatomist, prin urmare
dispune de un mic bagaj de cunoştinţe asupra celor ce se află dedesubt — acest
fapt prezintă, orice s-ar spune, avantajele lui. Pielea aceasta, de-acolo, continua
consilierul aulic aratînd tabloul, a fost pictată în mod ştiinţific - de altfel, te poţi
convinge la microscop de asemănarea ei organica. Aici nu se vad numai straturile
epiteliale şi cornoase ale epidermei, ci mi-am mai închipuit şi dedesubtul, adică
ţesutul conjunctiv cu glandele sebacee şi glandele sudoripare, cu vasele sanguine
şi papilele sale - iar mai la fund, stratul e grăsime, căptuşeala, ma-nţelegi
dumneata, temelia care, cu nenumăratele ei celule grase, desavîrşeşte minunatele
forme feminine. Dar şi ea ce gîndeşti şi ceea ce ştii, în timp ce pictezi, are de
asemenea rolul ■ Acest lucru îţi conduce mîna, duce la realizare şi creează
impresia Parcă este si parcă nu este şi astfel totul capătă plasticitate.
ans Castorp era înflăcărat şi entuziasmat de aceasta conversaţie,
a
i se roşise, ochii îi erau plini de ardoare, şi nu ştiu ce trebuie să
pundâ mai întîi, întrucît avea prea multe de spus. La început ar fi
^ sâ ceară ca tabloul să fie aşezat într-un loc mai prielnic decît pe
gin Perete care nu avea lumina, după aceea voise sa brodeze pe mar-
Piel • °UV"Ue' or consilierului aulic cîteva consideraţii asupra naturii
înc ' °are " mteresa în chip arzător, iar în al treilea rînd ar fi vrut sa
c
e sa-şi exprime o idee generala şi filozofică ce-i venise tocmai
288
THOMAS MANN
atunci şi la care ţinea din toata inima. întinzînd chiar mîna spre cu intenţia sa-l
ia de unde atîrna, începu grăbit:
- Da, da! Foarte bine, este important. Voiam sa spun...
d nule consilier aulic, spuneaţi: „Şi alt fel de relaţii". Ar fi bine ca în af
celor lirice — da, aşa cred ca aţi spus — în afara relaţiilor artistice, sa existe
încă şi alte relaţii, pe scurt, ca lucrurile s-ar mai putea privi şi« un alt aspect adică,
de pilda, sub cel medical. Acest lucru este exce ţional de adevărat — iertaţi-ma,
domnule consilier aulic — şi ma gîndes ca este cu atît mai adevărat cu cît aici nu e
vorba, în fond, de relaţii şi (j puncte de vedere diferite, ci la drept vorbind de unul
şi acelaşi sau cel mult de forme diferite, vreau sa zic: de nuanţe, adică: variantele
unuia şi aceluiaşi interes a cărui activitate artistica nu este, ea însăşi, decît numai o
parte şi un aspect, daca ma pot exprima astfel. Da, însă iertaţi-ma daca o sa iau
tabloul de aici fiindcă nu are pic de lumina, o sa-l pun acolo, pe divan, daca se
poate... Voiam sa spun: cu ce se ocupa ştiinţa medicala? Fireşte, nu ma pricep
absolut deloc, dar, la urma urinelor nu se ocupa de om? Dar dreptul, legislaţia şi
jurisprudenţa? Tot de om. Dar lingvistica, fiindcă ea cel mai adesea nu se desparte
de practica pedagogiei? Dar teologia, mîntuirea sufletului, slujba preoţeasca?
Toate acestea privesc pe om, nu sînt decît tot atîtea variante ale unui singur interes
principal şi... capital, adică al interesului pentru om, într-un cuvînt, toate nu sînt
decît profesiuni umaniste şi, atunci cînd vrei sa le studiezi, începi prin a învaţă,
înainte de toate, limbile vechi, nu-i aşa, adică noţiuni de cultura formala, cum se
spune. Poate vă miraţi auzindu-ma vorbind despre toate acestea, eu care nu sînt
decît un realist, un tehnician. M-am gîndit însă de curînd, pe cînd stăteam în pat:
este oricum perfect, este minunat cala baza oricărui soi de profesie umanista
dăinuieşte elementul formal ideea de forma, a formei frumoase, mă înţelegeţi -
fapt care dăruieşte tuturor acestor profesii un caracter nobil şi inutil, şi în plus
ceva cam c a în genul sentimentului şi al... politeţii — astfel că interesul devine
aproape ceva ca o propunere curtenitoare... Adică, probabil ca ni exprim foarte
stîngaci, dar vedem cum spiritul şi frumuseţea care. P scurt, n-au făcut decît una,
se confunda, cu alte cuvinte: ştiinţa şi arta. S veţi fi de acord ca munca artistica
face parte, incontestabil, din asta, ca cincea aptitudine oarecum, ca nu este nimic
altceva decît o proftsl umanista, o varianta a interesului umanist, în măsura în care
obiectu scopul ei final este, o data mai mult, omul. E adevărat ca în tinerel mea
n-am pictat nimic altceva decît vapoare şi apa, dar creaţia cea 1 atrăgătoare în
pictura este şi ramîne în ochii mei numai portie deoarece are ca obiect nemijlocit
omul şi de aceea v-am întrebat
MUNTELE VRĂJIT
289
domnule consilier aulic, daca aţi făcut încercări în acest dome-' n Nu credeţi
ca aici, în locul acesta, portretul este considerabil mai
bine lummat/
Arnîndoi, atît Behrens cît si Joachim, se uitau Ia el de parca l-ar fi
bat dacă nu-i este ruşine de sporovăială lui lipsita de sens. Dar
Castorp era mult prea ocupat cu el însuşi ca sa fie stingherit de
este priviri. Ţinea portretul lipit de perete, deasupra divanului, şi
tepta să i se răspundă daca în locul acesta nu era mai bine luminat.
între timp, menajera aduse pe o tava apa calda, o maşinuţa de spirt şi
ceşti de cafea. Consilierul aulic îi făcu semn sa le duca în birou şi spuse:
- Dar dacă e aşa, ar trebui sa te interesezi în primul rînd de sculptura si mai
puţin de pictura... Da, fireşte, aici e mai multa lumina. Daca îţi închipui că poate
suporta atîta... Ma gîndesc ca cei ce modelează, plasti-cienii se ocupa în chipul cel
mai evident şi mai exclusiv de om în gene-ia!. Dar să ne grăbim, căci altfel ni se
evapora apa t-ornpSet.
- Foarte adevărat, plasticienii, spuse Hans Castorp în vreme ce treceau în
cealaltă camera, iar el uită sa agafe tabloul la loc sau sa-l reze-me, astfel ca-l luă
cu sine şi-l aduse cu un aer hotârît în camera alăturată. Desigur, la o Venus greaca
sau la unul dintre acei atleţi, elementul umanist apare, incontestabil, cu cea mai
mare claritate şi, în fond, este ceea ce-i mai real, adevărata arta umanista, dacă te
gîndeşti.
- O fi, însă cît despre micuţa Chauchat, observa consilierul aulic, avem de-a
face, în definitiv, mai degrabă cu un subiect de pictura şi ma gîndesc ca Fidias sau
celalalt al cărui nume are o rezonanţa iudaica, ar fi strîmbat din nas în faţa acestui
gen de fizionomie... Dar ce faci, de ce te trambalezi pînâ aici cu marfa asta?
~ Ei, o sâ-l rezem aici, de scaunul meu, pentru moment sta foarte ine astfel.
Numai că sculptorii greci nu se sinchiseau prea mult de cap, eea ce-i preocupa era
trupul, şi poate ca acesta era elementul umanist °P nu-zis... Aşadar, spuneaţi ca
plastica feminina o constituie gtasimea? ~L>a, grăsimea! spuse pe un ton
categoric consilierul aulic, care toc-ueschisese un dulap, scoţînd cele necesare
pentru prepararea d h ei" ° rîşn^a turceascâ cilindrica, apoi cutia cu cafea, ibricul şi
cutia a pentru zahăr şi cafeaua rîşnita, toate din alama. Palmitina, na, oleina, spuse
el şi vărsa boabele de cafea dintr-o cutie de ved ' 6a m rî?n^a care ia începu sa-i
învîrteasca manivela. După cum 5U n OIIm'' or' Prepar singur totul de la început, aşa
are un gust mult mai ce-ţi închipuiai? Credeai ca plastica feminina este ambrozie?
<: pU> ° şt' am foarte bine. Totuşi, mi se pare ciudat s-o aud. spuse s Cast
290
THOMAS MANN
Stăteau în colt, între uşa şi fereastră, în jurul unei măsuţe de K bus, pe care se
afla o tavă de alamă cu motive orientale şi servicj i cafea aşezat alături de
ustensilele pentru fumători: Joachim lînga Beh 6 pe divanul încărcat cu perne de
mătase, iar Hans Castorp într-un fot r ' de piele cu rotile, de care rezemase
portretul doamnei Chauchat s picioarele lor se afla un covor împestriţat.
Consilierul aulic amestec -ibricul cu mînei lung cafeaua şi zahărul, turnă apa şi o
lasă sa dea clocot pe spirtiera. Puse caimacul maroniu în cescuţe, iar cafeaua
dovedi la gust pe cît de dulce pe atît de tare.
— Chiar şi a dumitale, spuse Behrens, chiar şi plastica organismulu' dumitale,
în măsura în care se poate vorbi despre ea, este fireşte tot grăsime, deşi nu chiar în
aceeaşi proporţie ca la femei. La noi, bărbaţii grăsimea nu constituie în general
decît a douăzecea parte din greutatea trupului, în vreme ce la femei formează a
şaisprezecea parte. Fâră ţesutul elastic al dermei, n-am fi cu toţii decît nişte
zbîrciogj. O data cu trecerea anilor, elasticitatea dispare şi atunci se produce
faimoasa şi atît de puţin estetica zbîrcire a pielii. Acest ţesut elastic este plin de
grăsime, măi ales pe pieptul şi pîntecul femeii, dâr şi pe coapse, într-un cuvînt
pretutindeni unde se găseşte cîte ceva pentru inimă şi mînă. Tălpile sînt şi ele
grase, dar şi predispuse Ia gîdilat.
Hans Castorp se juca cu rîşniţa cilindrică de câfeă. Ca tot ce-i înconjura de
altfel, serviciul era, fără îndoială, mai curînd de origine indiana sau persană decît
turcească. O dovedea stilul desenelor gravate în alama, a căror suprafeţe
strălucitoare ieşeau în relief pe fondul mat. Hans Castorp privi desenele, fără să le
poată surprinde imediat motivele. Cînd le desluşi, roşi brusc.
— Da, este un dichis numai pentru bărbaţi, spuse Behrens. De aceea îl şi ţin
închis. Bucătăreasa ar orbi dacă l-ar vedea. Dar dumneavoastră cred că nu vă
poate face prea mult rău. Mi l-a dăruit o clientă, o prinţesă egipteana care ne-a
făcut cinstea să stea un anişor printre noi. După cum vedeţi, motivul se repetă pe
fiecare piesă în parte. Caraghios, nu?
- Da, faptul este ciudat, răspunse Hans Castorii. Vai, nu, mie nu-nu face nici o
impresie, fireşte. Ba chinr i s-ar putea da o interpretare serioasa şi solemnă, dacă
ăi vrea, cu toate ca motivul nu-i tocmai indicat pentru u serviciu de cafea. Cei
vechi îl înfăţişau cîteodată şi pe coşciuge. Pert'J'J eh obscenul şi sacrul erau,
oarecum, unul şi acelaşi lucru.
- însă în ceea ce o privea pe prinţesa, cred ca mai degraca îi f° n nea obscenul.
De altfel, am încă, tot de la ea, nişte ţigări exce' efl marfa extrafina, pe care nu le
ofer decît la ocazii excepţionale. Şi sC°. din dulap o cutie în culori vii, pentru a o
arăta musafirilor. J° a
MUNTELE VRĂJIT
291
„.; si refuză, lipindu-şi călcîiele. Hans Castorp lua şi fuma o ţigara rosime şi de
o lungime neobişnuită, împodobită cu un sfinx de
'
r
care, într-adevăr, era delicioasă.
' Fiţi atît de bun, domnule consilier aulic, şi mai istorisiţi-ne cîte despre piele,
se rugă el. Luase iarăşi portretul doamnei Chauchat c UI1î ndu-l pe genunchi, îl
privea rezemat de spătarul scaunului şi cu 5 ara în gură. Nu chiar despre stratul de
grăsime, acum ştim despre ce te vorba. Dar în general, despre pielea omenească
pe care ştiţi s-o pictaţi atît de bine.
-Despre piele? Te interesează fiziologia?
-Foarte mult! Da. m-a interesat înrotdcauna, enorm. Am avut întotdeauna o
curiozitate deosebită pentru trupul omenesc. Ba chiar m-am şi întrebat, uneori,
dacă n-ar fi trebuit să mă fac medic — şi în unele privinţe cred că n-aş fi nimerit-o
prea râu. Câci oricine se interesează de trup, se interesează şi de boală — mai ales
de ea - nu-i aşa? Do nllfe! as fi putut tot aşa de bine să îmbrăţişez şi alte profesiuni.
De pilda, puteam sâ mâ fac preot.
- Cum asta?
- Da. Aveam cîteodatâ o vagă impresie că sînt înzestrat pentru preoţie.
- Atunci cum de-ai ajuns inginer?
- Din întîmplare. Cred că mâi curînd circumstanţele exterioare au fost cele
care au hotărît.
- Aşadar, doreşti să-ţi vorbesc despre piele? Şi ce anume vrei să-ţi istorisesc
despre aceasta suprafaţa destinata sâ înregistreze senzaţiile dumitale? Pielea este
creierul dumitale exterior, înţelegi, şi din punct de vedere ontogenetic ea are
absolut aceeaşi origine ca şi aparatul Pretinselor dumitale organe superioare,
de acolo, de sus, din craniul
umitale. Ceea ce trebuie sâ ştii este câ sistemul nervos central nu-i
ecn o formă evoluată a epidermei, iar la speciile inferioare nu există
o diferenţă între sistemul central şi cel periferic, ele miros şi
'ncâ prin piele, închipuieşte-ţi una ca asta, nu au alte simţuri decît
j ea or ~ ceea ce trebuie sa fie foarte plăcut dacă te transpui în locul
to- lmP°trivă, la fiinţele foarte diferenţiate, ca dumneata şi ca mine,
un am P' e' ei este de-a fi predispusă la gîdilat, deoarece nu-i decît
de t fat ^e aPârare ?i de transmisiune, însă de-o atenţie afurisita faţă
e se a
Or Propie prea tare de trup. câci se întinde chiar şi dincolo de
C 3ro r u z se
căci ' P ' " * a'e pipăitului, adică în pâr, în puful de pe trup,
Ca urmă sînt
dau t ^ formate din celule de piele cheratinoasă, deci
ui capacitatea de a distinge cea mai mică apropiere a unui
292
THOMAS MANN
-
corp străin, mai înainte chiar ca piefea sa fi fost atinsa. Fie noi, se prea poate
ca rolul protector şi defensiv al pielii sa nu se numai la simplele funcţiuni
trupeşii... Iţi dai seama în ce mod roşesf cum păleşti?
"*u
— Nu tocmai.
— Trebuie sa-ţi mărturisesc ca noi înşine n-o ştim prea bine, cel n în ceea ce
priveşte îmbujorarea datorita ruşinii. Problema încă n-a f complet rezolvata,
deoarece pîna acum nu s-a putut stabili existenta vase sanguine a unor muşchi
extensori care sa fie puşi în mişcare d nervii vasomotori. Nu se ştie din care cauza
se umfla creasta cocoşuluj sau ia oricare alt exemplu de acest gen, mai mult sau
mai puţin suscen tibil la aluzii şi interpretări - şi te rog să ma crezi ca ne găsim in
fata unui fapt inexplicabil, misterios, mai ales atunci cînd intra in joc şi anumite
influenţe psihice. Noi admitem ca exista relaţii între matern cenuşie şi centrul
vascular al creierului. Şi în urma diferitelor explicaţii -de pilda: eşti profund
ruşinat - relaţia aceasta îşi îndeplineşte rolul, nervii vasomotori acţionează asupra
chipului dumitale şi drept consecinţa vasele se dilata, se umplu de sînge şi astfel
capeţi un cap ca de curcan, faţa îţi este saturata de sînge şi abia mai vezi limpede.
în alte cazuri, dimpotrivă, să zicem ca te pîndeşte Dumnezeu ştie ce pericol, dacă
vrei ceva foarte primejdios de plăcut — atunci vasele sanguine ale pielii se
contracta, pielea devine palida şi rece şi creaţă, încît, pîna la urma, din cauza
emoţiei, ai înfăţişarea unui cadavru, cu cearcăne plumburii şi nasul alb şi ascuţit.
Cu toate acestea sistemul nervos simpatic are grija ca bătăile inimii sa continue.
— Prin urmare, aşa stau lucrurile? zise Hans Castorp.
— Cam aşa. Acestea sînt reacţii, înţelegi? Dar cum toate reacţiile şi toate
reflexele au, fireşte, o cauza, noi fiziologii sîntem îndemnaţi a pr e" supune ca şi
aceste fenomene însoţitoare ale reacţiilor psihice sînt. m realitate, mijloace de
apărare, reflexe de apărare ale trupului, ca aşa-zisa piele de găina. Ştii cum ţi se
face o piele de găina?
— Nu, nici asta nu ştiu prea bine.
— Este, ca sa spun aşa, tot un aranjament al uneia dintre glande sebacee care
secreta o subst.inţa albuminoasa, unsuroasa şi nu toci apetisanla, înţelegi, dar care
păstrează pielea supla ca sa nu crape Ş
ci fll^
nu se rupă din cauza uscăciunii, o face sa fie plăcuta la pipăit - *' măcar nu este
de închipuit cam cum s-ar prezenta o piele omeneasca • sita de unsoarea
colesterinei. Aceasta glanda sebacee a pielii are ^ muşchi mici care o umfla, şi
atunci se petrece cu tine ceea ce întîmplat băiatului din poveste, cel căruia prinţesa
i-a vărsat n
MUNTELE VRĂJIT
293
peşti: pielea ţi se face ca o râzătoare, iar cînd iritarea este prea
ra apilele se umfla şi ele, astfel ca parul ţi se ridica — şi se zbhieşte
^ l'în cap şi parul de pe trup ca la un mistreţ care se apară, încît poţi
P ca ai primit o lecţie despre cum sa te înfiori.
^ O eu, zise Hans Castorp, am primit-o destul de des. Ma trec fiori
ele mai deosebite împrejurări. M-am şi mirat de faptul ca ia mine
ilele se umfla în ocazii atît de variate. Cînd cineva zgîrie o sticla cu
condei de ardezie, mi se face pielea ca de găina, o muzica deosebii
, frumoasA are la mine acelaşi rezultat, iar cînd am primit Sfînta
împărtăşanie cu prilejul confirmării nu numai ca pielea mi s-a făcut ca
de găina, dar pe deasupra fiorii şi mîncarimea au continuat multa vreme.
Este oricum destul de ciudat şi te întrebi pi in ce sîiit puşi în mişcare
aceşti muşchi mititei.
-Da, spuse Behrens, excitaţia este excitaţie. Trupul este prea puţin
interesat de conţinutul excitaţiei. Fie ca e vorba de peşti, fie de Sfînta
împărtăşanie, papilele se umflă.
- Domnule consilier aulic, zise Hans Castorp şi privi tabloul de pe genunchi;
îngaduiţi-mi sa revin. Vorbeaţi adineauri despre ceea ce se petrece în interiorul
nostru, despre circulaţia limfei şi alte lucruri asemănătoare... Ce se întîmpla cu
ele? De pilda, mi-ar plăcea sa ştiu cit mai multe despre circulaţia limfei, daca
sînteţi atît de amabil, este ceva ce mă interesează foarte mult.
- Te cred, făcu Behrens. Limfa este tot ce poate fi mai subtil, mai intim şi mai
gingaş în toată activitatea trupului — şi îmi închipui ca ştii cîte ceva, de vreme ce
îmi pui aceasta întrebare. Se vorbeşte mereu despre sînge şi despre tainele lui şi
socotim ca sîngele este un lichid cu totul deosebit. Insa limfa este sucul sucurilor,
esenţa, înţelegi, este un 'apte al sîngelui, un lichid absolut delicios - de altfel, după
o perioada
e alimentaţie cu grăsimi are exact aspectul laptelui. Şi, folosind un lim-
a
J plin de imagini, începu sa descrie cum sîngele - roşu ca o hlamida
recuzita teatrală, produs de respiraţie şi de digestie, saturat de oxigen,
rcatcu chilul alimentar, compus din grăsimi, albumina, fier, zahăr şi
> Şi care, la o temperatura de treizeci şi opt de grade este împins de
Pa inimii de-a lungul tuturor vaselor sanguine şi întreţine, astfel,
vj„ mderu '" trup, nutriţia şi căldura animala, într-un cuvînt însăşi
car ~ CUm sinSe^e nu atinge direct celulele, ci datorita presiunii sub
Iun ^aseşte face sa se infuzeze un extras lăptos al sîngelui, limfa, de-a
c
h'D - ^ere''' or vaselor, infiltnndu-l. în felul acesta, în ţesuturi în aşa
înir t: ~ P aţrunde pretutindeni, umple fiecare orificiu, dilata, întinde şi
«isticitatea întregului ţesut conjunctiv. Aceasta este tensiunea
294
THOMAS MANN
ţesuturilor numită turgor, şi, tot datorita turgorului, limfa, dup a străbătut cu
dragoste celulele şi le-a asigurat hrana, este trimisa î n * în vasele limfatice, vasa
lymphatica, şi astfel se reîntoarce ziin sînge, în proporţie cam de un litru şi
jumătate. Dupa aceea, consir aulic descrise modul de ducere şi aducere din cadrul
sistemului jj^f vorbi despre canalul galactofor al femeii care colectează limfa piCl
relor, a pîntecului şi a sinilor, a unui braţ şi a unei părţi a capului a vorbi despre
gingaşele orgarse-fiitre care se afla distribuite pe traiect vaselor limfatice, numite
glande limfatice, situate la gît, în gO[ui umărului, la articulaţia coaielor, la rotula
genunchiului şi prin alte locun nu mai puţin intime şi delicate.
în aceste regiuni se pot produce inflamaţii, explica Behrens, şi tocmai de la
acest fapt am pornit mai adineauri. Sînt umflaturi ale glandelor limfatice, sa
spunem, de pilda, de la genunchi sau de la coate, ca nişte tumori hidropice, ici şi
colo, ?i se cuvine sa ştim ca apariţia lor este întotdeauna justificata, chiar daca nu
sînt neapărat frumoase. în anumite împrejurări, poţi foarte uşor sa-ţi dai seama ca
te afli în faţa obturării de natura tuberculoasa a vaselor limfatice.
Hans Castorp tăcu.
- Da, spuse el încet, dupa o pauza, aşa stau lucrurile. Aş fi putut foarte bine sa
devin medic. Canalul galactofor. Limfa picioarelor... Ma interesează foarte mult.
Ce este trupul! izbucni el deodată cu o impetuozitate bruscă. Ce este carnea! Ce
este trupul omenesc! Din ce este alcătuit! Dumnule consilier aulic, spuneţi-ne-o
chiar acum, în dupa-amiaza aceasta. Spuneţi-ne-o o dată pentru totdeauna şi cît
mai exact, ca sa ştim.
- Totul e apă! răspunse Behrens. Aşadar, te interesează şi chimia organica? în
cea mai mare măsură, apa este aceea care alcătuieşte clasicul trup al omului, adică
nimic mai bun şi din nimic mai rau, şi nu exista nici o cauza mai profunda care sa te
entuziasmeze. Substanţa uscata reprezintă abia douăzeci şi cinci la suta, din care
douăzeci la suta este formata din albuş de ou, din albuminoide daca vrei sa te
exprimi in termeni mai aleşi, cărora nu Ii se adaugă, în definitiv, decît un p lC "
grăsime şi de sare — asta este aproape tot
- Dar acest albuş de ou... ce este?
- Cuprinde tot felul de elemente. Carbon, hidrogen, azot, oxig erL sulf.
Cîteodata şi fosfor. Manifeşti, în adevăr, o sete excepţionala 0 cunoaşte. Multe
albumine sînt combinaţii între hidraţi de carbon, •a"1^ glucoza şi amidon. Cu
vîrsfa, carnea devine tare, din cauză ca subsia i gelatinoasa creşte în ţesutul
conjunctiv, este vorba de aşa-zisul c ^ înţelegi, care constituie partea esenţiala a
osului şi a cartilajului. ^c
MUNTELE VRĂJIT
295
• mai povestesc? Avem acolo, în plasma musculara, un fel de albu-
• miosinogenul, care într-un trup mort se încheagă, devine fibnna "* c'ulara
şi provoacă rigiditatea cadaverica.
10
Ah, aşa-i, rigiditatea cadaverica, zise Hans Castorp vesel. Foarte foarte
bine. Şi pe urma vine analiza generala, întoarcerea in ţarina. -Da, bineînţeles. De
altfel ai exprimat frumos aceasta stare. Atunci, ta chestia capătă proporţii. Se
împrăştie, ca să spun aşa. Gîndeşte-te, tîta apâ! Şi de altfel, chiar şi celelalte
ingrediente lipsite de viaţa se onservâ foarte prost, putrezesc si se descompun în
combinaţii mai simple, anorganice.
-Putrefacţie, descompunere, spuse Hans Castorp, dar, dupacîte ştiu, acestea
sînt combustii, combinaţii cu oxigenul.
- Foarte just. Oxidare. -Şi viaţa?
-De asemenea. Viaţa de asemenea, tinere. Tot oxidare. Viaţa este mai cu
seamă o oxidare a albuminei celulelor, din ea izvorăşte buna noastră căldură
animala din care, cîteodata, avem chiar prea multă. Mda, a trăi înseamnă a muri,
nu-i nimic de înfrumuseţat în chestia asta -une destruction organique, aşa cum a
numit viaţa nu ştiu care francez cu frivolitatea Iui înnăscută. De altfel, acesta este
mirosul pe care-l are viaţa. Atunci cînd credem că e altfel, înseamnă ca judecata
noastră e corupta.
- Şi cînd te interesezi de viaţa, spuse Hans Castorp, te interesezi mai ales de
moarte. E adevărat?
- Ei, dar pîna la sfîrşit exista o diferenţa între ele. Viaţa este ceea ce, în
transformarea materiei, păstrează forma.
- De ce sa păstreze forma?
- De ce? Ei, dar ce spui acum nu-i deloc umanist. -Forma e ceva de care nu
trebuie sa-ţi pese.
-Hotarît că astăzi eşti cam îndrăzneţ. Ai ceva deosebit de agresiv.
ar acum va las, spuse consilierul aulic. Simt ca ma cuprinde melanco-
a, adaugă el şi-şi acoperi ochii cu mîna-i enorma. Vedeţi, ma apuca aşa.
°uata. Am luat cafeaua împreuna, mi-a făcut plăcere, şi iată ca, deo-
a
a, ma cuprinde melancolia. Va rog sa ma iertaţi, domnilor. Am fost
at de vizita dumneavoastră şi mi-a făcut cea mai mare plăcere...
erii se ridicară. îşi reproşau, spuseră ei, ca l-au reţinut pe domnul
Ier
aulic atîta vreme... El îi asigura ca nu aveau de ce. Hans
°rp se grăbi sa duca portretul doamnei Chauchat în camera alăturata
în - " atîrne ia locul lu i- Nu se întoarseră prin gradină, pentru a ajunge
Pîrr'i 1Sre' e ' or' Behrens le arata drumul de-a lungul casei, însoţindu-i
u
?3 ue sticla. Ceafa părea ca-i ieşise în afara mai mult ca de obi-
296
THOMAS MANN
cei şi în starea sufletească ce-l năpădise clipea iute din ochii lac iar mustaţa
strîmbâ căpătase o înfăţişare jalnică, din cauza formei n gulate.
în vreme ce mergeau de-a lungul coridoarelor şi urcau scările H Castorp
spuse:
— Trebuie să recunoşti că am avut o idee bună.
- în orice caz, a fost o variaţie, răspunse Joachim. Şi cu acest p ri|e-trebuie s-o
recunosc, ai spus o mulţime de lucruri. Ba chiar cred ca a' vorbit un pic cam
alandala. Dar nu mai este timp de pierdut, aşa ca înainte de ceai vom merge măcar
pentru douăzeci de minute să ne facem cura de odihna. întreprinzător cum eşti în
ultima vreme, îţi închipui poate că mie nu-mi pasa de prescripţiile tratamentului.
Este însă adevărat că tu ai măi putină nevoie de el decît mine.
Studii
Şi astfel se întîmplâ ceea ce trebuia să se întîmple şi ceea ce Hans Castorp, nu
cu mult timp înainte, nu şi-ar fi putut închipui nici măcar în vis: iarna se aşternu,
iarna de aici, pe care Joâchim o cunoştea foarte bine, întrucît precedenta era în toi
cînd sosise, şi de care lui Hans Castorp îi era puţin frică, deşi se ştia perfect
echipat. Vărul lui se sili sa-l liniştească.
— Nu trebuie să ţi-o închipui prea înfiorătoare, îi spuse el, nu-i chiar o iarnă
arctica. Frigul se simte foarte puţin, din cauza uscăciunii aerului şi a liniştii. Daca
te înveleşti bine, poţi sta pe balcon pînâ noaptea tîrziu. fără să îngheţi. Pricina este
legată de schimbarea temperaturii dincolo de limita cetii, căci în straturile
superioare este cu mult mai cald, ceea ce odinioară nu se prea ştia. E frig mai
curînd cînd plouă. însă acum ai sacul pentru cură şi, cîteodata, cînd este prea frig,
se dă puţin drumul Ş
la calorifer.
de De altfel nu putea fi vorba despre o luare prin surprindere ^n
vreo izbucnire violentă, deoarece iarna sosi domol, şi primele ei zi se
deosebiră prea mult de atîtea altele din plină vară. Cîteva zile sul austrul, soarele
fusese apăsător, valea parcă se micşorase şi se îngus şi mai tare, iar în fundul văii,
la intrare, colinele alpine apăru apropiate şi limpezi. După aceea, se ridicară norii,
înaintînd dinspre p
se
se
sCra
curile Michel şi Tinzenhorn spre nord-est, şi valea se întuneca începu sa plouă
torenţial. Pe urmă apă ploii se tulbură, deveni
. AP01'
de
MUNTELE VRĂJIT
297
iu albicios, amestecîndu-se cu zăpadă şi valea fu năpădită de vis-
ce
^ cuin acesta dură multă vreme şi cum, între timp, temperatura
° -' «i ea, zăpada nu mai putu să se topească complet ci numai să se
S
aie stăruind, astfel că întreaga vale se pomeni sub un veşmînt alb,
btire umed şi peticit, pe care ieşeau în evidenţă povîrnişurile
runţuroase cu pădurile de conifere fumurii; în sufragerie radiatoarele
■ cepură să dea căldura. Era la începutul lui noiembrie, în preajma
S"mbetei Morţilor, aşa că lucrurile păreau fireşti. Chiar si în august se
etrecuse la fel, încît pacienţii se dezobişnuiseră să mai privească zăpada ca pe
un privilegiu al iernii. Neîncetat şi în fiecare anotimp aveai zăpada sub ochi, chiar
dacă o vedeai mai de departe, căci veşnic dâinuiau urme şi vestigii care străluceau
în crăpăturile şi surpaturile lanţului stîncos al lui Rotikon ce părea că închide
intrarea văii, iar spre sud scînteiau veşnic sub zăpadă impunătoarele masive
muntoase îndepărtate. Dar de data aceasta şi una şi cealaltă persistară, adică atît
ninsoarea cît şi scăderea temperaturii. Deasupra văii cerul apăsa cenuşiu, mohorît
şi jos, desfoindu-se în fulgi mari care cădeau tăcuţi, fără încetare, cu o abundenţă
exagerata şi puţin cam îngrijorătoare, şi cu fiecare ceas se făcea tot mai frig.
Astfel, sosi şi dimineaţa în care Hans Castorp constată că în cameră erau şapte
grade, iar a doua zi nu mai erau decît cinci. Era de fapt iarna care se păstra între
aceste limite şi care persistă. Pîna acum, fusese îngheţat numai noaptea, de data
aceasta îngheţul continua şi ziua, de dimineaţă pînă seara fără întrerupere şi, în
acelaşi timp, continuă să ningă şi în a patra zi şi în a cincea şi apoi în a Şaptea, cu
scurte întreruperi. Zăpada începuse să troienească şi aproape că stingherea. Pe
drumeagul de serviciu pînâ la banca de lînga pîrîiaş, Clt Şi pe drumul ce ducea în
vale, fuseseră siliţi să facă pîrtii; dar erau nguste, şi atunci cînd te întîlneai cu
cineva nu puteai sa te fereşti, ci erai S sa te lipeşti de peretele de zăpadă şi să te
înfunzi pînâ la genunchi.
n tăv
ălug de piatră, tras de un cal ţinut de căpăstru de un om, se rosto-
ea toata
ziua, acolo, devale, pe străzile tîrgului, iar o sanie de culoare
er
>â, asemănătoare cu o veche diligentă franceza, de care era legat
^ P ug de zăpadă ce semăna cu un brâzdar. tăia şi arunca în părţi
n , e a"3e' făcînd legătura între cartierul Cazinoului şi partea de
' numită Dorf, a coloniei. Lumea, strimta. înalta şi pierduta lume a
şi n- . e~a' ci> de sus, apărea învăluită şi înfofolita, nu exista nici un par
Port 1 Un.târuş care sa nu-S' aibă scufia lui alba. treptele scărilor din faţa
Ul de a
nat ' -'Berghof" dispăruseră, transformale într-un plan încli-
utln<
carag. . teni pe ramurile pinilor atîrnau perne grele cu forme
loa
se, iar ici şi colo cîte o grămadă aluneca preschimbîndu-se în
298
THOMAS MANN
pulbere, într-un nor de ceaţa alba care se spulbera printre trunchiur' n
jur-împrejur, munţii zgrunţuroşi la poale erau scufundaţi în troien • 6 piscurile ce
depăşeau limita arborilor se lafaiau în moliciunea zan' -l Era o vreme mohorîta şi
soarele nu se mai ivea decît ca o sclipire na i-printre valurile de ceaţa. Zăpada însă
revarsă o lumina indirect blinda, o lumina lăptoasa care înfrumuseţa lumea şi
oamenii d nasurile erau înroşite sub caschetele de lîna albă sau divers colorata
în sufrageria cu şapte mese, conversaţiile erau stăpînite de venire iernii,
marele anotimp al acestor ţinuturi. Se spunea ca sosiseră foart mulţi turişti şi
sportivi care umpleau hotelurile din Dorf şi din pj at2 Stratul de zăpada era evaluat
la circa şaizeci de centimetri şi se spunea ca este grosimea ideala pentru schiori.
Se lucra intens la pista de bob care, pe versantul nord-vestic, ducea de la Schatzalp
pîna în vale, şi se spunea ca va fi inaugurata chiar zilele acestea daca fohnul nu va
răsturna speranţele. Toţi se bucurau ca vor putea lua parte, ca spectatoii, la
exerciţiile celor sănătoşi, ale vizitatorilor din vale, care aveau sa înceapă iarăşi, la
desfăşurarea concursurilor sportive şi la curse - la toate acestea se gîndeau ca vor
asista, în ciuda interdicţiei medicale, neglijînd cura de odihnă, ba chiar
abandonînd-o uneori cu totul. De data aceasta era vorba de ceva cu totul nou, de o
invenţie din nord, skikjoring-\x\, o cursa la care concurenţii alergau pe schiuri
trase de cai. Pentru acest eveniment merita s-o tuleşti. Şi se mai vorbea, de
asemenea, despre Crăciun.
Despre Crăciun! Nu, la aşa ceva Hans Castorp încă nu se gîndise. Ii venise
foarte uşor sa spună şi sa scrie că în conformitate cu avizul medicilor trebuia sa
petreacă iarna aici, împreuna cu Joachim. însă asta implica, după cum se vadea, că
va fi silit sa facă şi Crăciunul aici, iar faptul avea fara îndoiala ceva înspaimîntator
pentru sensibilitatea lui, deoarece — şi nu numai din aceasta cauză — nu
petrecuse niciodată sărbătorile în alta parte decît în ţara sa natala, în sînul familiei.
Trebuia, pentru numele lui Dumnezeu, sa se supună şi acestei rigori. Nu mai er
copil, iar Joachim nu părea sa sufere în mod deosebit, ba chiar dade impresia ca ar
fi împăcat cu situaţia, farâ sa se plînga şi, în definitiv, su ce latitudini şi în ce
împrejurări n-au sărbătorit oamenii Crăciunul-
Oricum, i se părea ca ar fi cam timpuriu sa vorbească despre Craciu • înainte
de primul advent; pîiid atunci mai erau încă şase săptamîni î nc iate. Dar în
sufragerie săreau peste ele, le nesocoteau - fenom sufletesc a cărui experienţa
Hans Castorp o făcuse, fara îndoiala-seama lui, chiar daca nu se obişnuise încă sa
renunţe la sentiment' 111 într-un chip atît de îndrăzneţ ca tovarăşii lui aflaţi de mai
multa vr ^ acolo. Asemenea etape de-a lungul anului, ca de pilda sat bato
MUNTELE VRĂJIT
299
era tot mai
cu
• nului, le priveau ca pe un fel de balansoare mulţumită cărora
• sa te legeni şi să zbori cu uşurinţa peste intervalele goale. Aveau P ..
C
ţgjnperatura, asimilarea li se accelera, iar viaţa fizica tuata şi mai stimulata —
şi poate din aceste cauze timpul trecea
menea repeziciune. N-ar fi fost surprinzător sa-i vezi ca privesc
iunul ca pe ceva trecut şi discuta imediat despre Anul Nou şi despre
naval. Totuşi, în sufrageria „Berghof'-ului nu erau chiar atît de
ficiali şj lipsiţi de măsura. Deocamdată se mulţumeau sa se eeătească pentru
Crăciun, sărbătoarea care le dădea griji şi-i preocupa. Se sfătuiau asupra darului
colecliv care, după datina încetăţenita aici, trebuia înmînat şefului, consilierul
aulic Behrens, în seara sfînta, şi în vederea căruia se şi deschisese o lista de
subscripţie. Data trecuta i se oferise un geamantan, după cuir arătau cei care erau
aici de mai bine de un an. De data aceasta se vorbi despre o nouă masa de operaţii,
despre un şevalet, despre o suba, despre un fotoliu-balansoar, despre un stetoscop
încrustat cu fildeş şi despre multe altele, dar Settembrini, întrebat, recomanda sâ
se facă o subscripţie pentru o opera lexicografica intitulata Sociologia suferinţelor
care, spunea el, se găsea în pregătire; însă numai un librar care stătea la masa
domnişoarei Kleefeld a fost de aceeaşi părere. Deocamdată, încă nu reuşiseră sa
cada de acord, înţelegerea cu pacienţii ruşi se dovedea plină de dificultăţi. De
aceea, cheta a fost împărţită în doua. Moscoviţii declarară că vor sa-i facă în toată
libertatea şi numai din partea lor un cadou lui BehTens. Zile întregi doamna Stohr
se nelinişti din cauza unei sume de zece franci pe care, imprudentă, se grăbise sâ
i-o dea, cu ocazia chetei, doamnei Iltis, iar aceasta „uita" mereu să i-o restituie.
„Uita" - iar tonurile cu care doamna Stohr rostea acest cuvînt erau extraordinar de
nuanţate, insa calculate Pentru a exprima neîncrederea cea mai adîncâ în privinţa
unei uitări ce Părea că vrea sa se permanentizeze, în ciuda tuturor aluziilor şi
chema-n or la ordine foarte delicate pe care doamna Stohr. cum declara ea ^ Şi, le
făcea mereu, în orice ocazie. De nenumărate ori doamna Stohr ara ca renunţa şi
ca-i face cadou doamnei Iltis suma ce i-o datora.
unţa şi cai face cadou doamnei Iltis suma ce io datora, urmare plătesc şi
pentru mine şi pentru ea, spunea dfnsa; dar ea nu-i a mea!" însă pîna la urma găsi
un mijloc de scăpare, pe destăinui comesenilor în ilaritatea generala: aranjase ca
suma de d ranci sâ-i fie restituita de „administraţie", şi sa fie trecuta în contul sf
C:
~ şi astfel se face ca debitoaiea vinovata a fost trasa pe
^iar afacerea lua sfîrşit.
Msau rn"1 n' n^ea- Cerul se însenina pe alocuri; norii cenuşii-albastrii ' pnn
§°lurile dintre ei, sa răzbată cîie o raza de soare, care dădea
300
THOMAS MANN
peisajului o culoare azurie. Apoi se însenina complet. Un ger pu înstapîni, o
splendoare hibernala, limpede şi stăruitoare, în plin no j e brie - şi o privelişte
într-adevar magnifica se întindea în faţa bale nelor, cu păduri pudrate şi văgăuni
pline de zăpada moale, cu val însorita sub cerul albastru şi radios. Seara, luna
plina răsărea şi vra' lumea cu o lumina fermecătoare. Scînteieri cristaline,
străluciri diama tine domneau pretutindeni. Foarte albe şi negre, pădurile păreau
încr menite. Spaţiile mai depărtate de luna ale cerului erau brodate cu stei Casele,
arborii, stîlpii de telegraf făceau umbre ascuţite, precise şi inten se, ce păreau mai
reale şi mai importante decît înseşi obiectele, întin-zîndu-se pe cîmpia
scânteietoare. Cîteva ore după apusul soarelui, temperatura ajungea la şapte sau
opt grade sub zero. Aveai impresia ca lumea este sortita unei purificări prin
îngheţ, iar murdăria ci fireasca părea ascunsa şi zavorîta în visul unei fantastice
magii macabre.
Hans Castorp stătea pe balcon pînă noaptea tirziu, în faţa acestei fei-mecate
privelişti, mult mai mult decît Joachim care se retrăgea la ora zece sau cu cîteva
minute mai tîrziu. îşi trăsese minunatul lui şezlong, cu capitonajul pliant şi cu
sulul care-i sprijinea ceafa, lînga balustrada de lemn pe care se întindea o perna de
zăpada. Alături de el, pe măsuţa alba, ardea mica lampa electrica, iar lînga un
teanc de cărţi era un pahar cu lapte groş, care se servea, cam pe la ora noua seara,
în camera, tuturor locatarilor „Berghof '-ului, şi în care Hans Castorp punea o
picătura de coniac ca sa-l poată bea. Se folosise de toate mijloacele de protecţie
împotriva frigului pe care le avea la dispoziţie, cu ţoaţe dichisurile impuse de
situaţie. Dispărea pîna la piept în sacul de blana, încheiat cu nasturi, pe care-l
cumpărase din vreme de la un magazin de specialitate din staţiune, şi se înfăşură,
după obiceiul locului, cu cele doua paturi de cămila. în afara de acestea, peste
hainele de iarna mai avea şi o scurta îmblănita, pe cap o căciula, în picioare cizme
de pîsla şi, în sfîrşit-mânuşi groase, îmblănite, care nu puteau, este adevărat, sa
împiedice ca mîinile sa nu-i amorţească.
Ceea ce-l îndemna sa stea atît de mult afara, pîna către sau chiar o' colo de
miezul nopţii (adică mult timp după ce perechea ruşilor de n părăsea balconul
vecin) era, fara îndoiala, şi vraja nopţii de iarna, ales ca pînâ la ora unsprezece se
auzea muzica înălţîndu-se mai aproape sau mai de departe, din vale - însă o făcea
mai cu seama lene dar şi dintr-o surescitare, amîndoua facînd casa bună: adică o
mita lene şi o oboseala a trupului ^au duşman al oricărei mişcări.' ^ agitaţia
spiritului preocupat, căruia anumite studii noi pe care tînai întreprindea nu-i mai
îngăduiau nici cea mai mica linişte. Temper
de
din
am1"
cit!
MUNTELE VRĂJIT
301
ea frigul exercita asupra organismului sau o acţiune istovitoare. ° - a mult,
profita din plin de formidabilele mese de la „Berghof,
cnstele fripte veneau după rosbifurile cu legume - şi înghiţea totul unde 8"
..
cea poftă de mincare anormala, care aici era cu totul fireasca, iar in
• pul iernii se vădea chiar şi mai puternica decît vara. în acelaşi timp, adea
prada unei somnolenţe statornice, astfel încît, în acele nopţi cu na adormea adesea
peste cărţile pe care le cară cu el — cărţi despre are vom vorbi mai tîrziu — pentru
ca doar peste cîteva minute de 'nconştienţâ sa se trezească spre a-şi continua
cercetările. Faptul ca vorbea cu înflăcărare — şi trebuie sa spunem ca aici, mai
mult decîi la şes, luase obiceiul să flecareasca impetuos, neînfrînat şi într-un chip
aproape îndrăzneţ — aşadar, faptul ca în timpul plimbariloi pe zăpada îi vorbea lui
Joachim în mod precipitat, îl storcea enorm de puteri: avea ameţeala, tremura şi
nu-l slăbea o senzaţie de buimăceala şi de beţie, iai capul ii doacrea mereu.
Temperatura i se urcase de i;> începutul iernii, şi consilierul aulic Behrens vorbise
despre nişte injecţii la care urma sa recurgă în caz de temperatura mare şi
persistenta, şi pe care doua treimi din pacienţi, printre care intra şi Joachim,
trebuiau sa şi le facă în mod regulat. Dar aceasta combustie interna a trupului,
gîndea Hans Castorp, avea o legătură tocmai cu agitaţia şi activitatea sa mentala
care îl ţinea atît de tîrziu sub seînteierea nopţii îngheţate, culcat pe şezlong.
Lectura care îl captiva îi sugera asemenea explicaţii.
In sălile de cura şi pe balcoanele sanatoriului internaţional „Berghof se citea
mult — lucrul acesta îl practicau mai ales nou-veniţii şi cei ce stăteau aici puţin;
căci toţi ceilalţi, care se aflau aici de mai multe luni sau de mai mulţi ani,
învăţaseră, chiar şi fără distracţii sau preocupări intelectuale, să distrugă timpul -
învăţaseră acest lucru printr-un antrenament care le conferea o mare abilitate
sufleteasca şi de altfel mărturiseau că era o stîngacie de novice sa te cramponezi,
pentru atingerea acestui scop, de o carte. Cel mult trebuia sa ai una pe genunchi
sau pe optiera - atît era suficient ca sa simţi ca eşti înarmat cu cele necesare,
lioteca sanatoriului, poliglota şi bogata în opere ilustrate, repertoriul Plificat al
sălii de aşteptare a unui cabinet dentar, stătea la dispoziţia urora. Se împrumutau
cu schimbul şi cărţi de la cabinetul de lectura ^ atz. Din cînd în cînd apărea cîte
o carte, o lucrai e pe care mulţi şi-o Ce . au ş' sPre care, cu o linişte ipocrita întindeau
mîinile chiar şi aceia cir etaseră să rna; citească. Pe vremea cînd se petrec cele de
faţa. Alb' a d™ mmk m mîna ° broşura prost tipărită, introdusa de domnul din f ' aVînd ca
![u
' ' Arta de-a seduce. Textul era tradus cuvînt cu cuvînt ceza, în aşa i'el încît chiar
şi sintaxa acestei limbi fusese păstrată.
302
THOMAS MANN
ceea ce dadeă expunerii multă ţinută şi o anumită eleganţa ispitit autorul
expunînd filozofia iubirii fizice şi a voluptăţii îmbrăcate î 6 haină de pagînism
modern. Doamna Stohr o citi pe nerăsuflate şi 0 ° „îmbătătoare". Doamna
Magnus, cea cu albumina, o aproba fără reze ^ Soţul ei, berarul, pretindea ca
trăsese folos în multe privinţe şi numai îl privea pe el din această lectură, dăr că,
spre părerea lui de râu, doa na Magnus luase şi ea cunoştinţă, iar lucrurile acestea
„strică" femeile ' le dau idei lipsite de modestie. Această declaraţie mări, fireşte,
interesul pe care ceilalţi îl atribuiau cărţii. Ba chiar, între două doamne din sal de
jos, sosite în octombrie, doamna Redisch, soţia unui industriaş polonez, şi o
oarecare văduvă Hessenfeld de la Berlin izbucni după masa o scenă puţin
înălţătoare şi la care Hans Castorp se văzu silit să asiste din înaltul balconului său,
căci fiecare dintre doamne pretindea că s-a înscris prima la carte, dăr incidentul se
sfîrşi cu o criză de isterie a uneia dintre ele — putea să fie doamnă Redisch, dăr
putea tot atît de bine sâ fie şi doamna Hessenfeld — şi cu transportarea bolnavei
furioase în camera ei. Tineretul înhaţase manualul înaintea persoanelor mai în
vîrsta. în parte, îl studiaseră în comun, după cină, în diferite camere. Hans Castorp
îl văzu pe tînărul cu unghia, dînd-o în sufragerie unei tinere uşor bolnava, sosită
de curînd, pe nume Frănzchen Oberdank, o copilă adusă de mamă-sa, şi al cărei
păr blond era pieptănat cu cărare la mijloc.
Poate că erau şi excepţii, se prea poate să fi existat şi pacienţi care-şi umpleau
timpul orelor de odihnă cu vreo preocupare intelectuală serioasă, cu vreun studiu
folositor, dacă nu pentru altceva, atunci măcar ca să păstreze o legătură cu viaţa
de-acolo, de jos, său, că să dea timpului oarecare greutate şi adîncime, pentru a nu
fi doar timp pur şi nimic mai mult. Şi poate că, în afară de domnul Settembrini,
care se trudea sa desfiinţeze suferinţele, şi de bravul Joachim cu manualele lui cu
teme ruseşti, măi era pe ici pe colo cîte unul care avea vreo preocupare
asemănătoare, dacă nu printre obişnuiţii din sufragerie - ceea ce fă» îndoială că
n-ar fi fost cu putinţă - dar măcar printre cei care stăteau in pat sau poate chiar
printre muribunzi, Hans Castorp eră înclinat s creadă. Cît despre el, cum Ocean
Steamships nu-i mai spunea absoiu nimic, ceruse să i se trimită o dată cu hainele
de iarnă şi cîteva carp legătura cu profesiunea lui, lucrări tehnice din domeniul
construcţi navale. Dar lăsase aceste volume la o parte în favoarea altora c
aparţineau unui sector şi unei specialităţi cu totul diferite şi de c tînârul Hans
Castorp se interesa. Erau lucrări de anatomie, de fiziol°£ şi de biologie, redactate
în diferite limbi: germană, franceză şi engle căre-i fuseseră trimise într-o zi de un
librar, fiindcă, după toate ap^
MUNTELE VRĂJIT
303
comandase din propria Iui iniţiativă, cu prilejul unei plimbări cc-o ^ ia Platz
fără Joachim, care tocmai fusese chemat sa i se facă ■ t'a şi sâ ^e cîntâ"t - Joachim
nu-şi putu stâpîni oarecare uimire ^ - d aceste cărţi la vărul său. Erau scumpe, aşa
cum se întîmpla cu V ie ştiinţifice. Preţurile erau marcate pe interiorul copertelor şi
pe - litori. îl întrebă, aşadar, pe Hans Castorp pentru ce, daca voia sa
■ ască asemenea lucrări, nu le împrumutase de la consilierul aulic care
a o bibliotecă bogată şi bine aleasă din acest gen de literatură. Dar
Hans Castorp îi răspunse că-şi dorise sâ le aibă, că citeşte cu totul altfel
tunci cînd cartea este a lui, mai cu seamă câ-i plăcea să sublinieze şi sa
adnoteze paginile cu creionul. Ore întregi Joachim auzea pe balconul vărului său
fîşîitul cuţitului tăind foile cărţilor.
Volumele erau grele şi deloc lesne de mînuit, Hans Castorp, culcat, le ţinea cu
marginea inferioară rezemată pe piept sau pe stomac. II apăsau, dar el le suporta;
cu gura întredeschisa, îşi lăsa ochii sâ parcurgă în voie pasajele savante, care erau
aproape inutil luminate de becul roşietic de sub abajur, căci s-ar fi putut să le
citeşti la nevoie şi la lumina lunii — le întovărăşea cu o mişcare adecvată a
capului pînâ ce bărbia i se sprijinea pe piept, poziţie în care lectorul rămînea
cîtâva vreme, reflectînd. moţăind, somnolînd pe jumătate, după care îşi ridica
iarăşi chipul spre pagina următoare. Se adîncea în nişte cercetări profunde în timp
ce luna îşi urma calea deasupra văii străjuite de înalte piscuri scînteind de cristale,
citea despre materia organică, despre calităţile protoplasmei, despre această
substanţa delicată, care se menţine într-o ciudată stare provizorie între organizare
şi dezorganizare, cît şi despre dezvoltarea formelor ei născute din forme primare,
dăr veşnic prezente, citea par-ticipînd cu o pasiune zeloasă la misterul sfînt şi
impur al vieţii.
Ce era viaţa? Nu se ştia. Era, fărâ îndoială, conştientă de sine însăşi,
ar asta încă nu însemna că ştia ce este. Conştiinţa, ca urmare a senza-t»lor
exterioare, se trezea de timpuriu chiar la formele inferioare cele
M nm
P itive, însă era imposibil sâ fixezi prima apariţie a fenomenelor nnţei
într-un anumit punct al desfăşurării sale naturale sau indivi-
MUNTELE VRĂJIT
307
oul asa cum i se înfăţişa atunci, aceasta făptura unica, acest ieţii* era, aşadar, o
formidabilă multitudine de individualităţi caie eU~ ' au şi se hrăneau cu scopuri
bine precizate, îşi pierduseră într-un f «rad propria lor autonomie, deveniseră
atît de complet compo-anatomice, îneît funcţiunea unora se reducea la percepţia
luminii, netului, a pipăitului sau a căldurii, pe cînd altele nu mai erau în stare 't
să-şi modifice formele, contractîndu-se, sau sa secrete lichide, ba le nici nu se
dezvoltaseră decît pentru a apară, ajuta şi 'ransmite curi la fel cum altele, în sfîrşit,
erau bune în mod exclusiv numai entru reproducere. Existau şi deficienţe ale
acestei pluralităţi organice aiunse pînă la forma superioara a eului, cazuri în care
multitudinea individualităţilor inferioare nu era organizata decît într-un mod
superficial şi nesigur într-o unitate superioara a vieţii. Prietenul nostru studios
medita asupra fenomenului constituirii de colonii de celule, învăţa ca există
semiorganisme, algele — ale căror celule individualizate nu erau învelite decît de
o membrana, fiind, cîteodata, izolate unele de altele — organisme, totuşi,
multicelulare, dar care, de-ar fi fost întrebate, n-ar fi ştiut să răspundă dacă ar voi
sa fie considerate ca o aglomerare de individualităţi unicelulare sau ca o fiinţă în
sine, şi facînd mărturisiri asupra lor înseşi s-ar fi legănat în chip straniu între eu şi
noi. Aici, natura îi dezvăluia o stare intermediară între asociaţia nenumăratelor
individualităţi elementare care alcătuiau ţesuturile şi organele eului superior — şi
libera existenţa individuala a acestor elemente simple: organismul multicelular nu
era decît una dintre formele de realizare a procesului ciclic în care viaţa se
desfăşura printr-o mişcare circulara din zămislire m zămislire. Căci actul
fecundării, contopirea sexuala a doua corpuri formate din celule se găsea la
originea formarii oricărui individ pluri-°nn, aşa cum îl găseai şi la originea
oricărei specii de creaturi ele-entare şi individuale, şi acest act făcea cale întoarsa
numai pentru ei suSi- Câci acest act dâinuise de-a lungul multor generaţii care nu
avură nevoie de el pentru a se înmulţi, deoarece se perpetuau divizîndu-se u' Pî nă
sosi un moment în care descendenţii născuţi faia ajutorul u au fost constrînşi iarăşi
la împreunare şi acolo ciclul se închidea. multiplul domeniu al vieţii, născut din
contopirea nucleelor a du r ° e e strabune, era deci comunitatea de viaţa a multor
indivi-t j , a" ce' ulare, formate în mod asexuat; dar dezvoltarea acestui mul-CÎI),
Ortlen
iu era înmulţirea lor, iar ciclul zămislirii se închidea atunci erau sexuale,
elemente crescute numai în vederea perpetuării,
cOnt nstltuite în cuprinsul acestui domeniu, şi găseau drumul către P'rea care
stimula din nou viaţa.
308
THOMAS MANN
l!
Paî„
Cu un volum de embriologie sprijinit pe coşul pieptului, tînarul tru aventurier
urmarea dezvoltarea organismului, începînd din cli care spermatozoidul, unul
dintre atîţia şi primul dintre ei, înainr" 1 datorita mişcărilor repezi ale cilului
vibratil din partea sa posteri izbea cu vîrful capului membrana ovulului şi
pătrundea în citoplasrti * care vitellusul nutritiv o forma ca sa-l primească, apoi
protoplasm -învăluia din toate părţile pentru a-l resorbi. Nu exista caricaturizare s
farsa cu care natura să nu se fi complăcut în variantele acestui fenom care
ramînea, în sine, neschimbat. Sînt animale la care masculul este u parazit în
intestinul femelei. Sînt altele la care braţul procreatorulu pătrunde în gîtul
procreatoarei pentru a-şi depune samînţa şi, după ce este înghiţit şi apoi vomitat, o
ia la goana pe degete cu singurul scop de-a zapaci ştiinţa care, cu un termen
greco-latinesc, îl definise ca pe o Ginta trăind autonom. Hans Castorp afla despre
polemica dintre şcolile savante ale oviştilor şi animalculiştilor, căci primii
pretindeau ca ovulul era o broasca, un cîine sau un om la dimensiuni minuscule,
dar complet format, şi ca sperma nu făcuse decît sa declanşeze creşterea şi dez-
voltarea, pe cînd ceilalţi vedeau în spermatozoidul care, pentru ei, avea cap, braţe
şi picioare, o prefigurare a unei fiinţe vii, căreia ovulul nu-i folosea decît de mediu
nutritiv — pînă cînd cazura de acord cu toţii sa atribuie merite egale şi ovulului şi
celulei fecundatoare, deoarece amîn-doua îşi trăgeau obîrşia din celulele originar
identice ale procreării. Hans Castorp îşi imagina organismul unicelular al oului
fecundat - deci pe punctul de-a se transforma într-un organism multicelular -
zbîrcindu-se, divizîndu-se, şi vedea corpurile celulelor formînd blastula la care
membrana interioară se rasfrîngea înlauntru dînd naştere unei cavităţi unde
începea sa se îndeplinească funcţia de nutriţie şi digestie. Era rudimentul tubului
digestiv, animalul originar, forma fundamentala a oricărei vieţi animale, forma
fundamentala a frumuseţii carnale. Cele două straturi epiteliale, cel exterior şi cel
interior, apăreau ca nişte organe primitive care, prin ieşituri şi adîncimi dădeau
naştere glandelor şi ţesuturile . organelor de simţ, prelungirilor trupului. O fîşie a
stratului exterior îngroşa, se îndoia înlauntru, formînd un jgheab, care apoi se
închide • constituind canalul medular, apoi devenea coloană vertebrala şi crel '
Şi aşa cum vedea mucusul fetusului transformîndu-se într-un
ţesut
fibros, într-un cartilagiu - deoarece, în loc de mucină, începea sa ap o
substanţa gelatinoasa - tot aşa vedea, în unele locuri, celulele c ^ junctive
absorbind sărurile calcaroase şi substanţele grase din sucuri ^ care înotau, pentru
a se osifica. Embrionul omului stătea ghemuit, in înlauntrul sau, cu coada, abia
deosebit de acela al porcului, avînd u
MUNTELE VRĂJIT
309
. enorm, cu membrele pipernicite şi informe, cu chipul larvar ^ t „este burta
umflata, iar felul în care se dezvolta nu se înfăţişa a^ a o repetare continua a
formarii oricărei specii zoologice — după constata în mod competent ştiinţa
întristătoare şi foarte puţin ° - ulitoare care se ocupa cu aceste treburi. Pe lînga
toate acestea, m sul avea şi nişte crestaturi brahiale ca la calcan. Se pare, aşadar,
ca îngăduit, ba chiar necesar, sa tragem anumite concluzii relative la ectul destul
de puţin uman pe care l-a prezentat de-a lungul dife-' lor sţac jii omul ajuns la
perfecţiune într-un anumit moment dat. p'elea îi era prevăzuta cu muşchi vibratori
pentru a se apară de insecte, f ind acoperita şi cu par din abundenţa, suprafaţa
mucoasei nazale era impresionantă, avea urechile depărtate, mobile, jucînd un rol
important în aspectul chipului său, mult mai capabile sa prindă zgomotele decît
urechile noastre actuale. Ochii, prevăzuţi şi cu o a treia pleoapa ciliara, se găseau
aşezaţi lateral, de o parte şi de alta a capului, în afara celui de al treilea - al cărui
rudiment este astăzi glanda pineala - situat cam deasupra frunţii, pentru a
supraveghea văzduhul. Acest soi de om avea, printre altele, un tract intestinal
foarte lung, multe masele, un laringe cu pungi sonore ca să poată rage, iar
glandele sexuale şi le purta în cavitatea abdomenului.
Anatomia dezgolea şi expunea în faţa ochilor tînarului nostru studios
membrele corpului omenesc, îi arăta muşchii, tendoanele şi ligamentele, atît
superficiale cît şi profunde: adică pe acelea ale coapselor, picioarelor şi mai ales
ale braţelor, ale umărului şi antebraţului, îl învăţa numele lor latineşti cu care
medicina, aceasta proiecţie a spiritului omenesc, le desemnase într-un stil nobil şi
elegant, ajutîndu-l sa pătrundă pîna la schelet, a cărui alcătuire îi deschidea noi
perspective asupra unităţii a tot ceea ce este uman, asupra legăturii dintre toate
disciplinele. Şi aici, fapt remarcabil, el regăsea adevărata - sau poate ca trebuie să
spunem: vechea sa chemare de a se pleca în faţa activităţii «ntifice a unui
reprezentant al ştiinţei, fapt pe care-l mărturisi, sosind Cl< Persoanelor întîlnite
(domnul doctor Krokowski şi domnul enibrini). Pentru a învăţa ceva - fara a avea
preferinţe anume - stu-^ e pnn diferite universităţi multe lucruri despre statica,
elasticitatea ^ urilor şi despre rezistenţa şi construcţii, considerate ca o organi-co i
î ' materialului mecanic, neînsufleţit. Ar fi fost desigur o au f ne Să ne încmPuim
a 1Ona â a
Prilej, le transmise invitaţia celor trei Gerngross, sa vina Ver-. easca mărturia
mulţumirii lor, astfel încît, a treia zi, amîndoi
suf» '• C°nduşi de călugăriţă, intrară în vîrful picioarelor în camera de rennţă a
Leilei.
Muribunda era o făptura blonda, dintre cele mai graţioase cu de culoarea
albastra a florii de nu-ma-uita, şi cu toate pierderile înf " toare de sînge şi a
respiraţiei ce nu se mai înfiripa decît cu ajutorul rest cu totul insuficient de ţesut
pulmonar, avea o înfăţişare plapi . ' fara îndoială, dar deloc jalnică. Le mulţumi şi
sporovai cu 0 v plăcuta, deşi stinsă. O pîlpîire trandafirie se ivi şi-i ramase in ob
Hans Castorp, care explica părinţilor şi bolnavei motivul gestului sa ceea ce de
altfel şi aşteptau de la el — şi care aproape ca-şi ceru ierta vorbi cu un glas
înăbuşit, emoţionat şi cu un respect duios. Puţin a lip s. sa nu îngenuncheze —
simţea lăuntric nevoia s-o facă — în faţa acestu pat şi multa vreme ţinu sţrîns mîna
Leilei într-a sa, deşi aceasta mînuta era nu numai umeda, ci de-a dreptul uda,
deoarece fetiţa transpira enorm. Transpira atît de tare, încît carnea i s-ar fi zgîrcit
şi uscat de multa vreme, daca n-ar fi băut cu lăcomie multa limonada, băutura din
care o cană plma se afla pe noptiera, pentru ca în felul acesta sa compenseze
oarecum pierderea de apa a organismului. Părinţii, aşa îndureraţi cum erau,
întreţinură conversaţia potrivit regulilor bunei-cuviinţe, se interesară de sănătatea
verilor şi discutară chestiuni obişnuite într-o asemenea situaţie. Maiorul era un
bărbat cu umerii laţi, fruntea îngusta şi mustaţa zbîrlita — un sălbatic, un hun,
absolut nevinovat de predispoziţiile morbide şi de şubrezenia fetei lui;
faptul sarea în ochi. Vinovata era, fara îndoiala, soţia, o fiinţa micuţa, cu aspect
specific de ftizica, a cărei conştiinţa părea sa fie, în adevăr, copleşita de aceasta
greutate. Căci atunci cînd Leila dădu, după zece minute, semne de oboseală sau
mai curînd de surescitare (trandafirii din obraji se accentuaseră, în vreme ce ochii
de nu-ma-uita începură sa aibă străluciri fugare) şi cînd verii, avertizaţi de o
privire a sorei Alfreda, îşi luară rămas bun, doamna Gerngross îi însoţi pîna la uşa
şi începu sa se vaite, asumîndu-şi numai ea singura întreaga vină, fapt care îl
înduioşa puternic pe Hans Castorp. Numai ea, ea singură era vinovata de toate
acestea. îl încre" dinţa mama; numai de la ea a putut moşteni sărmanul copil aceas
boala, soţul ei n-avea nici o vină, era complet nevinovat. Dar chiar şi asta putea
s-o afirme, nu suferise decît în mod trecător şi superncl foarte puţin timp, pe cînd
era domnişoara. Apoi s-a vindecat comp faptul i-a şi fost certificat, căci voise sa
se mărite, era atît de ferici se mărita şi ca trăieşte, izbutise în sfîrşit, intrase în viaţa
conjug împreuna cu scumpul ei soţ. voinic ca bradul, care, în ceea ce-l Prl nici nu
se gîndise vreodată la asemenea poveşti. Dar oricît de sanato ^ fi fost, el n-a putut,
totuşi, prin înrîurirea lui, sa împiedice nenoro Căci boala tăinuita şi uitata a
izbucnit în copil şi acesta era
MUNTELE VRĂJIT
333
murea, in vreme ce ea.
zitor, iar copilul n-a putut s-o învingă,
a o biruise şi ajunsese la vîrsta cînd nu se mai temea de boala - mu-
10
rrnanul copilaş, acest scump odor, doctorii nu-i mai dădeau nici o
anta şi ea, numai ea singura, purta vina, din cauza trecutului ei.
Tinerii se siliră s-o îmbărbăteze, îngaimara fraze asupra posibilităţii
■ jntorsaturi fericite. Insa maioreasa nu se putea împiedica sa plînga
• a suspine, apoi le mulţumi încă o data mult de tot pentru hortensii,
, ,j pentru ca, prin vizita lor, i-au mai distrat copila, dîndu-i puţina
fericire. Sărăcuţa de ea zăcea acolo cu chinul şi singurătatea ei, în vreme
alte fete se bucurau de viaţa şi dansau cu băieţi drăguţi, dorinţa fireasca pe
care boala n-o putea nicidecum înăbuşi. Domnii îi aduseseră cîtevaraze de soare.
Dumnezeule, poate ca ultimele. Hortensiile erau ca un succes la bal, iar aceasta
conversaţie cu doi cavaleri atît de chipeşi fusese pentru ea ca un mic flirt
nevinovat şi gingaş, lucru pe care ea, mama Gerngross, l-a văzut limpede pe faţa
fetei.
Şi o data cu aceasta fraza, iată ceva în măsura sa-l impresioneze pe Hans
Castorp într-un mod neplăcut, cu atît mai mult cu cît maioreasa nu pronunţase
cuvîntul „flirt" în mod corect, adică pe englezeşte, ci cu un i nemţesc, fapt care îl
enerva profund. în plus, el nu era un cavaler cu înfăţişare chipeşa, ci făcuse o
vizita micuţei Leila cu scopul de-a protesta împotriva egoismului care bîntuia aici,
dar şi într-un spirit medical şi moral. Pe scurt, îl enervase puţin felul cum se
încheiase aceasta vizita, cu atît mai mult cu cît fusese silit sa ţină seama de
mentalitatea maiore-sei - totuşi era foarte încîntat şi mişcat de succesul iniţiativei
lor. Sufletul şi simţurile lui reţinuseră mai ales doua impresii: mireasma de pamint
din florărie şi mînuţa umeda a micuţei Leila. Şi cum primul pas usese făcut, se
înţeleseră cu sora Alfreda chiar în aceeaşi zi sa-l viziteze 5' pe bolnavul ei Fritz
Rotbein, care se plictisea atît de îngrozitor cu irmiera lui, deşi — daca toate
semnele nu erau înşelătoare — nu mai avea de trăit decît foarte puţin.
Bunul Joachim nu avu încotro, trebui sa-i ţină tovărăşie. Elanul lui
s
Lastorp, izvorît din mila şi din spiritul lui de iniţiativa, se dovedi
are decît aversiunea varului, pe care acesta nu putu s-o exprime
acind şi plecînd ochii în jos, deoarece n-ar fi ştiut s-o justifice fara
ueze ca nu era deloc animat de sentimente creştineşti. Hans
^ rP işi dădu seama foarte bine de acest fapt şi profita. înţelese exact
put Pse' de entuziasm a celui animat de un spirit de militar. Dar ce
ftT- . ce dacape el însuşi asemenea iniţiative îl însufleţeau şi i\ făceau
tem T daCa * se Pareau folositoare? Se pricepu, deci, sa înfrînga rezis-
estul de
s'aba a lui Joachim. Se sfatuira, prin urmare, împreuna
334
THOMAS MANN
asupra felului în care sa procedeze, daca să-i trimită sau daca n cazul sa duca
ei înşişi nişte flori tînarului Fritz Rotbein, cu toat muribundul era bărbat. Hans
Castorp dorea foarte mult sa-şi î nc i a neasca acest plan; florile, găsea el, aveau
căutare; alegerea hortens' care erau mov şi cu o înfăţişare atît de plăcuta, îl
încîntase extraord' de aceea hotarîra ca, ţinînd seama de gravitatea cazului, se
putea tr peste faptul ca Rotbein era bărbat şi ca pentru a i se trimite flori nu e
absolut nevoie sa fie aniversarea zilei sale de naştere, deoarece mur bunzii pot fi
trataţi, datorită tocmai situaţiei în care se găsesc în perma nenţa, la fel cu acei care
îşi serbează aniversarea zilei de naştere Asa stînd lucrurile, pleca împreună cu
vărul sau şi ajunse iarăşi în atmosfera încărcata cu miresme de pămînt a florăriei,
apoi, cu un buchet de trandafiri, garoafe şi micşunele proaspăt stropite şi
parfumate, intrară la domnul Rotbein, fiind conduşi de Alfreda Schildknecht care
anunţase vizita tinerilor.
Bolnavul, abia în vîrstâ de douăzeci de ani, dar de pe acum puţin chel şi
încărunţit, cu pielea gălbuie ca ceara şi chipul ofilit, nasul mare şi urechile şi
mîinile mari, se arata recunoscător pîna la lacrimi pentru aceasta îmbărbătare,
pentru acest divertisment — şi în adevăr, primind buchetul, plînse puţin din cauza
slăbiciunii, salutîndu-i pe cei doi veri, iar cu acest prilej începu imediat, deşi cu
glas abia şoptit, sa le vorbească despre comerţul de flori din Europa şi despre
dezvoltarea mereu crescîndâ, despre formidabilul export al horticultorilor de la
Nisa şi Cannes, despre încărcătura vagoanelor şi a coletelor poştale care porneau
din aceste puncte, în fiecare zi, în toate direcţiile, către pieţele de angro de la Paris
şi Berlin, cît şi pentru aprovizionarea Rusiei. Căci era comerciant, şi atîta vreme
cît mai trăia continua sa se iniţieze în aceasta direcţie. Tatăl lui, fabricant de
păpuşi la Coburg, murmura el, îl trimisese pentru perfecţionare în Anglia, şi acolo
s-a îmbolnăvit. La începu febra lui fusese considerata ca fiind un tifos şi l-au tratat
în consecinţa, adică l-au pus la un regim de zeama subţire. Ceea ce l-a slăbit în
haW acesta. Ajuns aici, i s-a îngăduit să manînce şi a facut-o: a mîncat în p şi s-a
silit sa se alimenteze, cu mari eforturi. Dar, din nefericire, erapf tîrziu, intestinul îi
era atins şi în zadar cei de-acasă se îngrijeau sa-i mita limba afumata şi tipar
afumat, căci el nu mai putea suporta nifl11 Acum tatăl lui, chemat urgent de
Behrens printr-o telegrama, pom1 tocmai de la Coburg, deoarece voia să încerce o
intervenţie chirurg1 decisiva, adică o rezecţie de coaste, iar el era hotârît s-o facă şi
Pe a cu toate ca şansele erau reduse. Cu glasul abia murmurat, Rotbein re ^ lucruri
pline de bun-simţ în legătura cu această chestiune, oprind
MUNTELE VRĂJIT
335
trivă şi asupra laturii comerciale a operaţiei: atît cît va trai va lucrurile şi din
acest punct de vedere. Capitolul cheltuielilor, şopti i idi l d i d fi
,-pnnă cu rahianestezia, se ridica la suma de o mie de franci, căci, îinp re H
finiţiv, era vorba sa fie ridicat aproape întreg capacul toracic, adică
t iar inura blem care ne d ti
sâP
«au opt coaste, iar singura problema care se punea era de-a şti
sâP
- acest plasament va putea fi relativ rentabil. Behrens insista, însă
fitul lui era sigur, pe cînd interesul sau personal i se părea îndoielnic,
u puteai şti daca nu era mai bine sa mori liniştit cu toate coastele.
Era greu să-i dai un sfat. Verii îşi exprimară părerea că. Ia calcularea A vizului,
trebuia ţinut seama de excepţionala măiestrie de chirurg a consilierului aulic. Şi
sfîrşirâ prin a fi de acord sa aştepte părerea batrinului Rotbein, care se şi afla în
drum, fiind cea hotarîtoare. Cînd îşi luară rămas bun, tînârul Fritz mai plînse puţin
şi, cu toate ca lacrimile nu erau decît un efect al slăbiciunii, ele făceau un contrast
straniu cu obiectivitatea seacă a felului sau de a gîndi şi de a vorbi. îi ruga pe
domni sa binevoiască să-l mai viziteze, iar ei îi făgaduira bucuroşi, dar nu mai
avură timp. Căci fabricantul de păpuşi sosind seara, operaţia a şi fost încercată a
doua zi dimineaţa, după care tînarul Fritz n-a mai fost în stare sa primească vizite.
Iar doua zile mai tîrziu, Hans Castorp, trecînd pe coridor cu Joachim, văzu ca se
făcea curat în camera lui Rotbein. Sora Alfreda părăsise şi ea „Berghof'-ui,
deoarece fusese trimisa de urgenţă într-un alt stabiliment, la un alt muribund şi,
suspinînd, cu şnurul pince-nez-ului prins pe după ureche, pleca lînga acesta din
urma, deoarece trebuia să folosească singura perspectiva ce-i era hărăzită.
O cameră „părăsită", o camera eliberată, în care se dezinfecta, cu
amîndouă canaturile uşii date de pereţi şi cu mobilele cocoţate unele
Peste altele, cum putea fi văzuta cînd, ducîndu-te sau întorcîndu-te din
sufragerie, treceai pe lînga una dintre ele - dar acest spectacol, deşi ca-
e
gonc semnificativ, era atît de obişnuit, încît aproape ca nu mai impre-
°na închipuirea nimănui, mai cu seama cînd, la timpul sau, ai intrat şi
stapînirea unei asemenea camere „eliberate" în aceleaşi condiţii,
usese şi ea dezinfectată, şi unde te simţi ca acasă. Uneori se ştia
cu
. Pase camera cu numărul respectiv, ceea ce te punea, oricum, pe
c, ' ^şa s~a înthnplat în ziua aceea şi la fel s-au petrecut lucrurile
' Pt zile mai tîrziu, Hans Castorp văzu, în trecere, camera micuţei fice -8' 0SS în
acee
aşi situaţie. Dar în cazul din urmă nu reuşi sa identica . lat s°iul mişcărilor care se
auzeau acolo, înăuntru. Pe cînd se '•"tai T Privise' 8în(iitor şi cam uimit, consilierul
aulic tocmai trecu din
336
THOMAS MANN
- Stau aici şi privesc tulburat, zise Hans Castorp. Buna ziua nule consilier
aulic. Micuţa Leila...
- Mda, răspunse Behrens ridicînd din umeri. Apoi după o t care dădu acestui
gest întreaga lui semnificaţie, adaugă: Nu cumva ^ grăbit sa-i faci o curte asidua
tocmai acum, înainte de a trage obloan îmi place la dumneata ca te interesezi puţin
de micii mei piţigoi tuh
culoşi, vizitîndu-i în coliviile lor, dumneata care eşti relativ
sănătos,
Este o trăsătura frumoasă a caracterului dumitale, nu, nu te apară est trăsătura
foarte frumoasa. Doreşti ca din cînd în cînd sa te introduc şi n la alţii? Mai am
cîteva soiuri de scatii din ăştia, cocoţaţi pe craca - daca te interesează. Uite, chiar în
clipa asta ma duc şa dau o raita pe la „preaumflata" mea. Ma însoţeşti? Te voi
prezenta foarte simplu, ca pe un compătimitor tovarăş de suferinţa.
Hans Castorp mărturisi ca de fapt consilierul aulic îi luase vorba din gura, căci
îi propunea exact ceea ce el însuşi avusese intenţia sa-l roage. Aşadar, se va folosi
cu recunoştinţa de permisiunea de a-l întovărăşi. Dar cine era oare „preaumflata",
şi cum trebuia înţeleasa aceasta denumire?
— Textual, spuse consilierul aulic. Absolut textual şi fara nici o metafora.
Haide, ca o sa-ţi povestească chiar ea.
După cîţiva paşi ajunseră în faţa camerei „preaumflatei", iar consilierul intra
pe uşa dubla, rugîndu-l pe însoţitor sa-l aştepte. Un hohot de rîs şi cîteva vorbe
vesele, care sunau cam gîfîite din pricina respiraţiei scurte, răsunară în camera la
intrarea lui Behrens, stingîndu-se cînd se închise uşa. Dar cînd vizitatorul
compătimitor intra, la rîndul sau, cîteva minute mai tîrziu, în camera izbucni din
nou rîsul, iar Behrens îl prezenta pe Hans Castorp tinerei doamne cu ochi albaştri,
care, culcata în pat, îl privi plina de curiozitate — stătea în capul oaselor, cu o
perna la spate, se agita şi rîdea necontenit cu un hohot de rîs pena foarte ascuţit şi
argintiu, gîfîind, insa surescitată şi parca stimulata toc mai de aceasta respiraţie
dificila. Rîse la fel şi de chipul în care co silierul aulic i-l prezenta pe vizitator şi îi
striga de mai multe ori mulţumesc frumos, la revedere, îi făcu semn cu mîna
atunci
adio-cînd
lţe rmos, a reedere, îi făcu semn cu m Behrens pleca, apoi scoase un suspin
tremurător, rîse iarăşi cu rîs argintiu, îşi apasă mîinile pe pieptul agitat sub cămaşa
de batis . nereuşind sa-şi ţină picioarele liniştite. Se numea doamna Zimmer
Hans Castorp o cunoştea destul de vag, doar din vedere. 3 cîteva saptamîni la
masa doamnei Salomon şi a liceanului mîncaC1 rîdea mereu. în ultima vreme
dispăruse, fara ca tînarul nostru sa ^ fi sinchisit de ea. Trebuie ca plecase,
presupusese el, şi atît a i° s
C1
MUNTELE VRĂJIT
337
cut prin minte în legătura cu dispariţia ei. Şi iată X& ■ b numele de
„preaumflata" şi aştepta de Ia ea o i
iată ca acum o găsea
lămurire.
' Hahahaha, chicoti doamna, surescitată şi cu pieptul agitat. Un om ... ^g
caraghios, acest Behrens, extraordinar de caraghios şi de t6T ant sâ te facă să te
strîmbi şi sa te îmbolnăveşti de rîs. Dar luaţi domnule Kasten, domnule Carsten
sau cum va numiţi, aveţi un ' e atît de caraghios, hahahaha, va rog sa ma iertaţi!
Luaţi loc pe unul acesta, la picioarele mele, şi îngaduiţi-mi sa-mi bîţîi picioarele,
pot altfel — ha...a, gemu ea adînc cu gura deschisa şi iarăşi începu sa chicotească,
îmi este cu neputinţa sa ma reţin.
Era aproape drăgălaşa, avea trasaturi pure, puţin cam prea accentuate dar
plăcute, şi o mica bărbie dubla. Dar buzele îi erau vinete, iar vîrful nasului avea
aceeaşi nuanţa, fara îndoiala pentru ca pacienta nu avea suficient aer. Mîinile,
slabe dar destul de plăcute la privit si pe care manşetele de dantelă ale cămăşii le
puneau în valoare, erau tot atît de neastîmpărate ca şi picioarele. Avea un gît
feciorelnic, cu „solniţe" deasupra claviculelor fragile, iar sub cămaşa de batist
sînul agitat de rîs şi de greutatea respiraţiei, într-un ritm neregulat şi scurt, părea
plapînd şi tînăr. Hans Castorp se şi hotărî sa-i trimită sau sa-i aducă şi ei flori
frumoase, de import, produse ale horticultorilor de la Nisa sau Cannes, proaspăt
stropite şi parfumate. Puţin neliniştit, lua totuşi parte la veselia agitata şi cam
gîfîita a doamnei Zimmermann.
- Şi dumneavoastră vizitaţi pe cei care au temperatura mare? întreba ea. Cît
este de amuzant şi de drăguţ din partea dumneavoastră, hahahaha! Dar eu,
închipuiţi-va, nu am deloc temperatura mare, adică, la urma urmei, nu aveam
deloc pîna nu de mult, dar absolut deloc... Pina cînd, de curînd, s-a ivit chestia
asta... Ascultaţi, sa vedeţi daca n-o sa vi se para cel mai caraghios lucru pe care
l-aţi întîlnit vreodată în toata viaţa dumneavoastră...
Şi luptîndu-se cu aerul printre hihihi şi trilili îi povesti ceea ce i se mtîmplase.
A
'ci, SUS, ajunsese doar niţeluş bolnava - oricum, destul de bolnava,
aca n-ar fi fost, nu urca, atinsa probabil de boala şi nu chiar
't de uşor, dar, în sfîr.şit, mai curînd sub o forma uşoara decît
neumotoraxul, aceasta cucerire atît de recenta a tehnicii chirur-
6 Care cun
ej °scuse un succes absolut fulgerător, îşi dovedise în cazul
e excep ona e
Zim ^ ^ - Intervenţia reuşise complet şi starea doamnei
rrna
era nn făcuse progresele cele mai satisfăcătoare; iar soţul - căci
14
măritata A ■ ■
cere . ' Qe?1 mea nu avea copii — putea sa se bizuie pe reîntoar-
pesţe doua sau trei luni. Dar chiar atunci, pentru a se distra,
338
THOMAS MANN
fâcu o excursie pîna la Ziirich - da, călătoria asta n-a fost determ' decît de
dorinţa de-a se distra. Şi în adevăr se distrase din toată
insa fiind la Ziirich îşi dădu seama ca va avea nevoie sa fie umflat nou, şi
însărcina cu chestia aceasta pe un doctor de acolo. Era un r fermecător şi atît de
nostim, hahahaha, hahahaha, ei, dar ce oare î' «•• cuse? Nimic altceva decît o
umflase prea tare! Nu exista o alta expre ' aceste cuvinte spuneau totul. Era plin de
bune intenţii, doctoraşul H-fara îndoiala că nu prea se pricepea la chestia asta şi,
pe scurt:
prea umflata, prin urmare cu palpitaţii şi cu crize de astmă — ha! hihihi —
însâ imediat ce-a sosit aici, Behrens a vîrît-o urgent la pat, înjurînd s' răcnind. Căci
de dată aceasta era în adevăr foarte grav bolnava - nu chiar cu febră puternică, dar,
oricum, cîrpăcitâ, deteriorată — hahahaha dar ce-i cu „mutra asta", ce v-a venit sa
faceţi mutra asta caraghioasă? Şi arâtîndu-l cu degetul, se porni să rîdâ atît de tare
de mutra lui Hans Castorp, încît acesta simţi că pînâ şi fruntea începea sâ i se
învineţească, însă cel mai caraghios, spuse ea, râmînea tot Behrens cu înjurăturile
şi grosolăniile lui. Pe ea o apucase rîsul imediat ce înţelesese că e prea umflata.
Dar el, fără să ţină seama de nimic şi fărâ nici un menajament îi zbieră în faţă:
„Viaţa dumitale e în mare primejdie!" - ce mai urs, hahahaha, hihihi, iertaţi-mâ.
Puteai sâ te întrebi ce anume din spusele consilierului aulic o putea face sa
rîdă atît de perlat — sa fi fost oare numai „grosolăniile" lui şi faptul că nu-l credea,
sau cu toate câ-l credea — şi fărâ îndoială ca-l credea-găsea extraordinar de
caraghios lucrul în sine, adică primejdia de moarte care o ameninţă? Hans Castorp
avea impresia câ ultima supoziţie era cea adevărată şi că, de fapt, nu-i trăgea cu
hihihi şi trilili. cu ciripeli şi chicoteli decît dintr-o nechibzuinţâ copilăreasca,
dintr-o inconştienţă izvorîtâ din creierul ei de pâsâricâ, fapt pe care el îl
dezaproba. Cu toate acestea îi trimise flori, dar n-o mai revăzu niciodată p
rîzâtoarea doamnă Zimmermann. Căci, după ce cîteva zile o mai ţinură cu baloane
de oxigen, muri de-a adevărâteleâ în braţele soţului chema telegrafic - „O gîscâ în
adevăratul sens al cuvîntului", adăugă co silierul aulic de la care Hans Castorp
aflase ştirea.
Dar chiar mai înainte de asta, spiritul de iniţiativa şi caracterul m ale lui Hans
Castorp făcuseră, cu ajutorul consilierului aulic şi a>' mierelor, noi cunoştinţe
printre bolnavii gravi ai casei, iar Joachifli ^ bui să-l însoţească. Astfel, îl căra la
fiul doamnei Tous-les-deux, cel ^
doilea, care mai rămăsese încă în viaţa, după ce de multa vrem
• i it A.P făcuse curăţ şi se dezinfectase cu H2CO în camera celuilalt-
ajunseră la Teddy, băieţelul sosit de curînd, deoarece căzui lui
MUNTELE VRĂJIT 339
ca să mai poată râmîne la colegiul „Fridericianum" unde era P r nupă aceea
nimeriseră la funcţionarul unei societăţi de asigurare ' nte jjQ.rusâ, Anton Karlovici
Ferge, un martir blajin. în sfîrşit, intrară S e rerjc ita şi totuşi atît de cocheta doamna
Mallinckrodt, care primi de enea flori, la fel ca şi precedenţii, şi căreia i se dădu de
mai multe as. ,e mî ncare chiar în faţa lui Hans Castorp şi Joachim... Pînâ la urmă
'ră prin a-şi face reputaţia de samariteni şi de fraţi milostivi. Aşa ca,
o bună zi, Settembrini deschise discuţia despre asta.
_ La naiba, domnule inginer, aud spunîndu-se lucruri excentrice în 1 aâtură cu
comportarea dumneavoastră! Este adevărat că v-aţi dedicat complet operelor de
binefacere? Ţineţi cu tot dinadinsul sa va dezvinovăţiţi prin fapte bune?
-Nu vă mai daţi osteneală să discutaţi despre lucrul acesta, domnule
Settembrini. Nu merită să stîrniţi ătîta vîlvâ. Vărul meu şi cu mine...
- Dar lâsaţi-l măcar o dată la o parte pe vărul dumneavoastră! Căci cu
dumneavoastră avem ce avem, iată ce ne interesează în primul rînd, măcar că se
vorbeşte despre amîndoi. Locotenentul este demn de respect, însă ăre o fire
simplă, Care nu ameninţă pe nimeni, şi deci nu poate nelinişti pe un educator. N-o
să mă faceţi să cred că el este acela care vă conduce. Cel mai reprezentativ dintre
amîndoi, dar şi cel mai expus unei mari primejdii, sînteţi numai dumneavoastră.
Sînteţi, daca mă pot exprima astfel, un copil răsfăţat de viaţă — încît trebuie să se
ocupe cineva de dumneavoastră.
-Desigur, domnule Settembrini, am fost de acord, o data pentru totdeauna.
Este foarte amabil din partea dumneavoastră. Dar mi se pare ca >,un copil răsfăţat
de viaţă" este nostim spus. Ce mai sînt în stare sa inventeze şi scriitorii ăştia!
Nu-mi dau seama prea bine dacă ma pot mindri cu titlul acesta, însă ştiu că sună
drăguţ, trebuie s-o mărturisesc. 1 bine, da, mă ocup puţintel de „copiii morţii",
probabil că la aceasta
releriţi. Mă interesez ici şi colo, dar fără să neglijez cura de odihnă,
l
cînd am timp, de cei mai grav şi de cei mai serios bolnavi, ma d rl ege ^' ac^ca nu
de aceia care sînt aici doar pentru plăcerea lor şt se u dezmăţului, ci numai de ăceiă
care mor.
ar este scris: „Lăsaţi morţii sâ-şi îngroape morţii", spuse italianul, chi anS
( astor
~ P ridica braţele şi-l făcu sa înţeleagă prin expresia ma-, Ul câ multe lucruri erau
scrise, dar că ar fi greu să le alegi pe cele stin , ne şi sa le urmezi. Flaşnetarul adusese,
bineînţeles, un argument ^ai m°r' °eea ce era ^e a $tePtat - Dar, cu toate câ Hans Castorp
inca c u t lsPus să-i acorde atenţie, să creadă câ-i cuviincios sâ-l asculte -rezervele şi
fără nici un angajament - şi, în plus, sa mai
suporte, cu titlul de experienţa, aceasta influenţa cu tendinţa educat totuşi era
destul de departe de gîndul sa renunţe vreodată, doar de H 6 gul unor concepţii
pedagogice, la iniţiativele sale care i se păreau " într-un chip nu prea lămurit,
destul de folositoare şi de o m însemnătate, cu toata experienţa făcuta cu
mama-Gemgross şi cu fel i de-a vorbi despre „micul flirt drăgălaş", şi independent
de uscaciu sărmanului Rotbein, şi de natîngul trilili al „preaumflatei".
Fiul doamnei Tous-les-deux se numea Lauro. Primise şi el flori v' lete de Nisa,
cu miros de pamînt, „din partea a doi tovarăşi de suferim plini de compasiune, din
stabiliment, cu cele mai bune uran de însă natoşire", dar fiindcă anonimatul
ajunsese o pura formalitate, întrucît toata lumea ştia de la cine erau aceste daruri,
doamna Tous-les-deux ea însăşi, mama mexicana palida şi îmbrăcata în negru, îi
opri pe veri întîlnindu-i pe coridor, le mulţumi şi îi invita cu nişte vorbe răguşite
dar mai ales printr-o mimica îndurerata, sa primească personal dovada de
recunoştinţa din partea fiului ei — de son seul et dernier fils qui alJait mourir
aussi. Ceea ce şi facura numaidecît. Se întîmpla ca Lauro sa fie în adevăr de o
uimitoare frumuseţe, cu ochi arzători, nas acvilin ale cărui nari frematau şi nişte
buze splendide, deasupra cărora mijea o mustăcioara neagra, însă îşi lua o
asemenea alura dramatica de erou, încît musafirii, Hans Castorp nu mai puţin
decît Joachim Ziemssem, fura fericiţi cînd uşa de la camera bolnavului se închise
în urma lor. Căci, în vreme ce doamna Tous-les-deux — cu şalul de caşmir, cu
voalul negru legat sub bărbie şi cu zbîrciturile transversale ale frunţii înguste şi
chinuite, cu pungile enorme sub ochii ei negri ca tăciunele şi cu genunchii
slăbiţi de suferinţa — se învîrtea prin camera de colo pîna colo, lasînd sa-i cada
îndurerat unul dintre colţurile gurii mari şi apropi-indu-se din cînd în cînd de
tinerii aşezaţi pe marginea patului, le repeta tragica ei formula papagaliceasca:
„Tous Ies de, vous comprenez wes-sies... Premierment V un et maintenant
J'autre", în acest timp frumoşii Lauro se lansa, tot în franţuzeşte, în tirade răguşite
şi gîflitoare. de o fanfaronada nesuferita, al căror înţeles era ca se gîndea sa moara
ca u erovi, comme heros, ă Vespagnol, la fel ca şi fratele sau, de meme <7 son fier
jeune frere Femando, care murise şi el ca un erou spaniol ~ gesticulînd îşi
descheie cămaşa ca sa-şi ofere pieptul galben lovitul» morţii, apoi continua sa se
comporte astfel pîna cînd un acces de tu stropi buzele cu o spuma subţire
trandafirie, îi înăbuşi fanfarona sforăitoare, şi-i hotărî pe veri sa plece în vîrful
picioarelor. ,
Nici atunci şi nici după aceea nu mai vorbiră nimic despre ViZI cuta lui Lauro,
şi chiar în intimitatea lor se abţinură sa-i judece
MUNTELE VRĂJIT
341
par amîndoi se simţiră mai la largul lor lînga Anton Karlovici ■ din
Petersburg. care, cu mustaţa lui mare şi plăcuta şi cu proemi-rcl£>'deopotrivă de
plăcuta a mărului lui Adam, zăcea în pat şi se resta-nC .ncet şj greu după încercarea
de a i se aplica pneumotoraxul, încer-de pe urma căreia era cit pe ce sa-şi piardă
viaţa. în adevăr, resim-şoc puternic, şocul pleural, cunoscut ca o complicaţie a
acestei enţii chirurgicale la moda. La el însă şocul se produsese într o a excepţional
de primejdioasa, anume aceea a unui colaps complet • a unei sincope dintre cele
mai grave, înfr-un cuvînt s-a dezlănţuit cu tîta putere, încît s-au văzut silifi sa
întrerupă, în mod provizoriu, operaţia.
Domnul Ferge casca ochii blînzi şi cenuşii, iar chipul îi pa/ea ori de
clte ori vorbea despre aceasta întîmplare care trebuie sa fi fost, pentru el,
înspăimîntatoare.
- Farâ anestezie, domnilor! Bine, noi ăştia n-o putem suporta, în cazul nostru
este contraindicata, se ştie asta, şi, ca om cu judecata, te resemnezi. însă anestezia
locala, domnii mei, nu pătrunde prea adînc, ci amorţeşte numai pielea la suprafaţa,
îţi dai seama ca te deschide şi, fireşte, ca te apasă şi te striveşte. Stăteam culcat, cu
faţa acoperita ca să nu văd nimic, asistentul mă ţinea de mîna dreapta şi infirmi
era-şefa de stingă. Era ca şi cum m-ar fi apăsat şi strivit, adică era carnea pe care o
deschideau şi o îndoiau cu ajutorul penselor. Dar iată ca tocmai atunci îl aud pe
domnul consilier aulic spunînd: „Aşa!" şi, domnii mei, în aceeaşi c'ipâ, începu să
dibuie pleura cu un instrument bont — trebuia sa fie bont ca să n-o străpungă
prea iute — dibuia ca sa găsească locul cel măi bun pentru a putea sa străpungă ca
sa introducă gazul, însă, în timp ce-şi plimba instrumentul de-a lungul pleurei -
domnii mei, domnii mei! - mi ~a mtîmplat ceva, mi-am dat seama ca s-a isprăvit
cu mine, căci am "iceput să simt un rau absolut de nedescris. Pleura, domnii mei,
nu tre- le atlnsă, ea nu îngăduie şi nu vrea sa fie atinsa, este tabu, e acoperita arne,
izolata, este ceva de care nu te poţi apropia nici în ruptul capu-• vi iată ca o
dezveliseră şi o pipăiau. Atunci, domnii mei, mi s-a rau- 'nspăimîntator, domnii
mei — niciodată n-aş fi crezut ca este lnta sa ai o asemenea senzaţie, atît de
monstruoasa şi de ticăloasa, sin crezut-o posibila aici, pe pamînt, ci numai în iad!
Am avut o jje ~ adică trei la şir, una verde, alta cafenie şi alta violeta. Şi pe
tu
mjj. turora, aceasta sincopa mirosea urît, şocul pleural îmi lovea frebu' '
mn me
^ i- mirosea înfiorător a hidrogen sulfurat, aşa cum ._ a pută în iad şi, în
mi
acelaşi timp, pe cînd leşinam, ma auzeam pe rîzînd cît mă ţinea gura, dar nu aşa
cum rîde un om, nu, era
342
THOMAS MANN
cel mai necuviincios şi greţos hohot de rîs pe care l-am auzit vreod viaţa, căci,
domnii mei, daca ţi se pipăie astfel pleura, este ca şi cum ^ gîdila în modul cel
mai exagerat şi cel mai inuman, iată, aşa şi nu i * este cu aceasta blestemata ruşine
şi tortura, acesta este şocul pleu care bunul Dumnezeu sa va ferească.
Anton Karlovici Ferge revenea adesea şi de fiecare data vînat d spaima,
asupra acestei „infame" experienţe sufleteşti, hotarît sa nu m îngăduie repetarea
ei. De altfel, chiar de la primele cuvinte s-a dovedit fi un om simplu, căruia toate
chestiunile „înalte" îi erau străine şi f aţad care nu trebuia sa ai nici un fel de
pretenţii de natura intelectuala sa sentimentala, tot aşa după cum el însuşi nu avea
faţa de alţii nici 0 pretenţie de acest fel. Acest lucru o data stabilit, îţi dădeai
seama, de altfel ca povestea lucruri interesante din viaţa lui trecuta şi din mijlocul
căreia boala îl smulsese, adică din viaţa unui voiajor în serviciul unei societăţi de
asigurare împotriva incendiilor: întreprinsese de la Petersburg calatorii lungi
de-a lungul şi de-a latul întregii Rusii, vizitase fabricile asigurate, iar rolul sau era
acela de-a face o ancheta asupra firmelor industriale care se găseau într-o situaţie
financiara grea; căci statistica dovedea ca incendiile cele mai frecvente izbucneau
în fabricile care făceau afaceri proaste. De aceea i-au dat însărcinarea sa sondeze
cîte o întreprindere, sub un pretext oarecare, şi sa raporteze băncii rezultatele
anchetei, pentru ca, printr-o reasigurare majorata sau printr-o alta repartiţie a
primelor, sa se prevină anumite pierderi simţitoare. Vorbea despre călătoriile lui
în plina iarna de-a lungul imensului imperiu, despre cursele în plina noapte pe un
ger nemaipomenit, culcat în sanie, învelit cu blanuri de oaie, şi cum văzuse
sticlind ochii lupilor pe întinderea zăpezii, asemenea unor stele. Avea în ladiţă
provizii congelate, supa de varza şi pîine alba, pe care le dezgheţa la hanuri, în
timp ce se schimbau caii, iar pîinea era tot atît de proaspătă ca în prima zi. Nu
riscai nici o neplăcere, decît atunci cînd venea brusc dezgheţul: atunci, bucăţelele
supa de varza congelata, pe care le avea la el, se topeau şi curgeau.
în felul acesta domnul Ferge povestea întrerupîndu-se din cînd i cînd, ca sa
observe, oftînd, ca totul ar fi rămas foarte frumos daca puţin n-ar fi fost necesar sa
se mai supună unei alte încercări de a face pneumotoraxul. Nu spunea nimic prea
deosebit, erau doar adevărate, pe care le ascultai cu plăcere, şi mai ales Hans
Castorp g ^ ca este folositor sa audă vorbindu-se despre imperiul rusesc şi a felul
sau de viaţa, despre samovare şi arta coacerii plăcintelor, cazaci şi bisericile de
lemn cu multe clopotniţe în forma de ceapa-ai fi putut spune ca sînt colonii de
ciuperci. îl mai ruga pe domn11
MUNTELE VRĂJIT
343
^
MUNTELE VRĂJIT
ti»P
el va da o raita pe la cazul de la numărul cinc izeci, pentru a afla u"r maj simţea
- şi trăia în el însuşi o bucurie deosebita, care izvora ^■ onvingerea menirii
tainice şi din oportunitatea purtării lui, bucurie e împletea deopotrivă cu o anumita
plăcere nemarturisita şi foarte t'na născută din felul acesta de a activa atît de pios,
de blînd şi de dabil încît nici din punct de vedere militar, nici din punct de vedere
anist şi pedagogic nu i se puteau face obiecţii serioase. par despre Karen Karstedt
n-am vorbit încă, şi cu toate acestea Hans Castorp şi Joachim se îngrijiră de ea
într-un mod cu totul deosebit. Era o clienta particulara şi externa a consilierului
aulic care, de altfel, o dăduse el însuşi în grija miloşilor veri. Era aici, sus, de patru
ani, fara resurse materiale, la bunul plac al unor rude care se dovediseră
neîndurătoare faţa de ea, căci o data o şi luaseră de-aici, sub pretextul ca, oricum,
tot era condamnata la moarte, şi n-au binevoit s-o trimită înnpoi decît după
intervenţiile consilierului aulic. Locuia în Dorf, la o pensiune ieftină- avea abia
nouăsprezece ani, subţirica, cu parul lins, unsuros şi cu nişte ochi care se sileau cu
sfiala sa ascundă o lucire ce se potrivea cu îmbujorarea de febra a obrajilor şi cu
vocea ei stinsa într-un chip caracteristic, dar care suna plăcut. Tuşea aproape
mereu si avea aproape toate vîrfurile degetelor acoperite cu plasturi, fiindcă
supurau.
Prin urmare, verii se ocupară de ea în mod deosebit, la rugămintea
consilieruiui aulic, ca băieţi buni ce erau. Totul a început cu trimiterea unor flor i,
apoi îi făcură o vizita nefericitei Karen, pe balconaşul ei din Dorf, iar după aceea
organizară cîteva plimbări în trei: la un concurs de patinaj, la o cursă de bob. Căci,
în valea noastră din creierul munţilor sezonul sporturilor de iarna era acum în toi,
se organizase o saptamîna a ainpionatelor, iniţiativele se înmulţeau, petrecerile şi
spectacolele se Wieau lanţ - erau însă manifestaţii cărora verii nu le acordaseră
pîna a Unc' decît o atenţie fugara. De fapt, Joachim era împotriva tuturor disecţiilor
de-aici. Nu pentru ele se afla aici - nu stătea nici pentru a trai se acomoda cu
aceasta şedere, facînd-o plăcuta şi variata, ci numai t a scaPe cît mai repede cu
putinţa de infiltraţie, sa ajungă valid pen-Şi tace serviciul, adevăratul serviciu, la
şes, în locul serviciului
prestat n "
nu ■ urmarea tratamentului, care era un succedaneu, însă de care
a &a Se at n a n
larn * S «"neni. îi era interzis sa practice sporturile de Sl u displăcea sa
facă pe gură-casca. Cît despre Hans Castorp, el se Prea ' -^^ ^e °e* de-aici, de sus,
printr-o solidaritate prea strînsa şi lrtla Pentru a mai putea arata cel mai mic interes
faţa de viaţa e ni care considerau acest loc ca pe un teren de sport.
346
THOMAS MANN
Dar solicitudinea lor pentru biata domnişoară Karstedt s situaţia, iar Joachim
nu putea ridica nici o obiecţie — căci în acest caz fi dovedit mai puţin animat de
sentimente creştine. Se duseră deci
bolnava de la locuinţa ei modesta din Dorf şi o conduseră, pe un ger cu soare
arzător, de-a lungul cartierului englezesc, numit a
■ai
sa ia sPien-
astfe] după „Hotel d'Angleţerre", printre magazinele luxoase de pe S(rad
principala, unde săniile alergau în sunet de zurgălăi şi pe unde se pi; bau
bogătaşii petrecăreţi şi ţrîndavi din întreaga lume, clienţi ai Cazino lui şi ai marilor
hoteluri, bărbaţi fara pălării, îmbrăcaţi în costume ele gante de sport croite din
stofe alese şi scumpe, cu feţele bronzate d arşiţa soarelui de iama şi de
reverberaţia zăpezii, apoi coborîra mult mai jos pîna la patinoarul situat în fundul
văii, nu departe de Cazinou «1 care în timpul verii servise ca teren de fotbal. Se
auzea muzica; orchestra Cazinoului dădea un concert pe estrada pavilionului de
lemn, deasupra patinoarului dreptunghiular, îndărătul căruia se înălţau, în
albas-trul-închis al cerului, munţii înzăpeziţi. Intrară tustrei, îşi facura drum
printre spectatorii aşezaţi pe banei în amfiteatru, în jurul patinoarului, gasira loc şi
începură sa privească. Patinatorii cu costumele lipite de trup, cu tricouri negre şi
dolmane împodobite cu găitane, se legănau, pluteau, descriau figuri, săreau şi
făceau cercuri. O pereche de virtuoşi, un domn şi o doamna, profesionişti deosebit
de abili, executară o figura pe care în lumea întreaga nimeni nu mai era în stare s-o
realizeze, provocînd aplauze acompaniate de muzica. Disputîndu-şi recordul de
viteza, şase tineri de naţionalităţi diferite, aplecaţi înainte şi cu mîinile Ia spate,
ţinînd uneori o batista între dinţi, facura de şase ori ocolul vastului dreptunghi. Un
clopot îşi amesteca din cînd în cînd sunetele în melodia muzicii. Uneori din
mulţime izbucneau strigate de încurajare şi aplauze. Era o adunătura pestriţa, la
care cei trei bolnavi, verii şi protejata te priviră cu curiozitate. Englezi cu şepci de
stofa cadrilata şi dinţi albi vorbeau franţuzeşte unor doamne parfumate puternic şi
îmbrăcate o 1 cap pîna-n picioare cu tricouri viu colorate, iar unele dintre ele p ur a
pantaloni. Americani cu scafîrliile mici, pârul scurt, lipicios, cu p'P butucănoase
în gura, purtînd blanuri cu spicul aspru în afara. K bărboşi şi eleganţi, bogaţi şi
sălbatici la vedere, cît şi olandezi de u" corcit cu malaiezi, se amestecau într-o
asistenţă formata din germa elveţieni, pe cînd toţi ceilalţi, nedefiniţi, şi care
vorbeau franţuz" veniţi din Balcani şi ţările Levantului, oameni cu înfăţişare
aventur pentru care Hans Castorp avea o oarecare slăbiciune, dar p e
Joachim îi condamna ca avînd ceva interlop şi lipsit de caracter.
era"
MUNTELE VRĂJIT
347
ştiaţi pretutindeni. între timp, nişte copii se avîntara într-un con-
lumeţ şi se poticniră de-a lungul patinoarului, avînd pe un picior
C
hi Şi Pe ce' a' a' f ° patina, apoi tot un grup de băieţi împinse pe
-fele nişte fetiţe. O luară la goana cu luminări aprinse, învingătorul
,j acela care ajungea la capăt fara să i se stingă flacăra; alergînd, erau
hl'eati sa sară peste obstacole sau sa umple cu cartofi nişte galeţi cu
■ torul unor linguri de cositor. Cei din societatea distinsa se amuzau
omotos. îşi arătau unii altora pe cei mai bogaţi, pe cei mai cunoscuţi
j pe cei mai eleganţi dintre copii, fetiţa unui multimilionar olandez, fiul
unui prinţ prusac şi băieţelul de doisprezece ani care purta numele unei
mărci de şampanie cunoscuta în lumea întreaga. Biata Karen se amuza
şi în acelaşi timp tuşea. De bucurie, bătea din palme, fara sa mai ţină
seama de degetele care-i supurau. Le era atît de recunoscătoare.
Verii o conduseră şi la cursele de bob: locul pîna unde trebuiau sa meargă nu
era prea departe nici de „Berghof \ nici de locuinţa domnişoarei Karen Karstedt,
căci pista, coborînd de pe SchatzaJp, se termina în Dorf, între grădinile cartierului
de pe versantul vestic. Acolo era instalat micul pavilion de control; se comunica
telefonic plecarea fiecărei sânii. Printre taluzurile de zăpada îngheţata, parcurgînd
virajele pistei inundate de sclipiri metalice, coborau din vîrf, la intervale destul de
lungi, săniuţele plate, încărcate cu domni şi doamne în svetere de lîna albă şi avînd
în jurul piepturilor nişte eşarfe cu culorile tuturor naţiunilor. Vedeai chipuri
îmbujorate şi încordate, pline de zăpada spulberata. Publicul fotografia săniile
care cădeau, derapau sau se dădeau peste cap, răstumînd echipele în zăpada. Şi
aici cînta muzica. Privitorii stăteau în tribunele mici amenajate special sau se
strecurau pe cărarea îngusta, săpata pe lînga pista. Podeţele de lemn aşezate peste
pista şi pe sub care aluneca în goana, din cînd în cînd, cîte un bob, erau şi ele
ocupate de pectatori. Cadavrele sanatoriului făceau şi ele acelaşi drum, treceau
JUnd pe sub poduri de-a lungul curbelor, la vale, mereu la vale, îşi P use Hans
Castorp şi chiar vorbi cu ceilalţi despre acest lucru.
v1 la Bioskop-Theater din Platz o conduseră verii, într-o dupa-amiaza, aren
Karstedt, deoarece îi plăceau mult lucrurile acestea. în aerul at care îngreuna
ea ma curatâ ş care e a asa
respiraţia cefor trei, întrucît erau obişnuiţi numai cu S ' ' ' ' P
u
piepturile umplîndu-le cape- o ceaţă tulbure, licărea, în faţa ochilor lor îndureraţi,
o ameste-
ro ,-J
pri • C SCene ^m viaţa tremurînda de pe ecran, agitata, amuzanta şi de 1 ' mtT'°
a
§itaţie fremătătoare ce nu se oprea decît ca s-o ia imediat Pat, acompaniată de o
biata muzica menita sa atribuie gonitelor
tel S
348
THOMAS MANN
închipuiri trecute o împărţire prezenta a timpului, şi care, î n
Pofida
mijloacelor sale reduse, reuşea totuşi sa cînte pe toate registrele sol taţii,
măreţiei, pasiunii, sălbăticiei şi ale unei senzualităţi cam de ' Vazura, astfel,
desfaşurîndu-se în tăcere o poveste framîntata, cu drag ^ şi cu crime, care se
petrecea la curtea unui despot oriental, întîm I neaşteptate, pline de grandoare şi
zădărnicie, pline de dorinţe tiranic de furii fanatice ale slugărniciei, pline de
cruzimi şi de pofte, de volupt şi de întîrzieri semnificative mai cu seama atunci
cînd era vorba d pilda, de-a scoate în evidenţa musculatura braţelor unui calau - pe
scurt vazura ceva întemeiat pe o cunoaştere intima a dorinţelor ascunse ale
reprezentanţilor civilizaţiei internaţionale care asistau la acest spectacol
Settembrini, ca om al raţiunii, ar fi condamnat desigur cu asprime şi cu o ironie
şfichiuitoare, clasica, acest spectacol atît de puţin umanist şi n-ar fi pierdut ocazia
sa înfiereze abuzul de-a folosi tehnica pentru a da viaţa unor imagini care înjoseau
demnitatea omului, se gîndi Hans Castorp şi în şoapta îi împărtăşi varului sau
aceste gînduri. In schimb, doamna Stohr, care era şi ea acolo, şezînd nu prea
departe de ei, părea extaziata; chipul congestionat şi incult i se schimonosise de
plăcere.
De altfel, pe toate chipurile aflate în sala se petrecea acelaşi lucru. în clipa
cînd dispărea ultima imagine tremurătoare a unei scene, cînd lumina se aprindea,
iar cîmpul vizual apărea spectatorilor ca o pînza goala, nici pe departe nu mai
putea fi vorba de aplauze. Nu mai era nimeni acolo pe care l-ai fi putut răsplăti cu
aplauze, sau pe care, din admiraţie, l-ai fi putut rechema la rampa pentru a omagia
arta de care dăduse dovada. Actorii care se asociasera ca sa realizeze acest
spectacol erau de mult risipiţi în cele patru vînturi; publicul nu văzuse decît
umbrele creaţiilor lor, adică acele milioane de imagini şi instantanee scurte prin
care acţiunea a fost descompusa şi apoi reconstituita, ca sa poată fi restituita
duratei după voie şi oricît de des, într-o înlănţuire rapida şi tremurătoare. Din
cauza iluziei, tăcerea publicului avea ceva vlăguit şi neplacu ■ Mîinile ramîneau
întinse, neputincioase, în faţa neantului. Te frecai ochi, priveai fix, drept înainte,
te ruşinai de lumina şi erai nerăbdător te regăseşti în întuneric, ca şa vezi
desfaşurîndu-se iarăşi nişte fap te avuseseră un timp al lor propriu, dar acum erau
transplantate rn timp nou, fiind reîmprospătate cu spoiala muzicii.
Tiranul muri înjunghiat cu un cuţit, răcnind cît îl ţinea gura, dar ca cineva sa-l
audă. Apoi, spectatorii văzură imagini din întreaga ^ pe preşedintele Republicii
franceze, cu joben şi decoraţii, rasp u din fundul landoului printr-o scurtă
cuvîntare; pe viceregele Ir> dl
MUNTELE VRĂJIT 349
nui rajah şi pe kronprinz în curtea unui regiment din Potsdam.
nU
- viata şi îndeletnicirile unui sat de indigeni din Noul Mecklem-
innta de cocoşi în Borneo, sălbatici goi care cîntau din fluiere
hi IfS i
- J ne nas, prinderea unor elefanţi sălbatici, o ceremonie la curtea S 1 i
Siamului şi o strada cu bordeluri din Japonia, unde gheişele au aşezate îndărătul
unor zăbrele de lemn. Vazura, de asemenea, oizi înfofoliţi, strabatînd cu săniile
trase de reni un pustiu de zăpada . nordul Asiei, pelerini ruşi închinîndu-se pe
muntele Hebron şi un l'ncvent persan bătut cu ciomege. Parca luai parte la toate
acestea. Spaţiul era desfiinţat, timpul se trăsese înapoi, „acolo" şi „atunci"
deveniseră într-o clipita nişte scamatorii, iar „aici" şi „acum" erau metamorfozate
şi învăluite de muzica. Pe neaşteptate vedeai apropiindu-se de tine o tînârâ
marocana, în mărime naturala, îmbrăcata în mătase vărgata, împopoţonata cu
lanţuri, inele şi paiete, şi cu sinii plini dezgoliţi pe jumătate. Avea narile largi,
ochii plini de o viaţa primitiva şi îşi mişca limba; rîdea cu toţi dinţii ei albi şi-şi
acoperea ochii cu o mîna ale cărei unghii păreau de o culoare mai deschisa decît
pielea, iar cu cealaltă făcea semn publicului. Priveai uluit chipul ei de umbra,
seducător, care părea ca vede şi nu vede, ale cărui priviri nu te priveau deloc, al
cărui rîs şi ale cărui gesturi nu ţinteau întru nimic prezentul, ci erau numai în
lumea lor, acolo şi odinioară, astfel încît n-ar fi avut sens sa le răspunzi. Acest
fapt, după cum am mai spus, amesteca bucuria cu un sentiment al neputinţei. Şi
chiar atunci năluca se destramă. O lumina puternică inundă ecranul după ce
cuvîntul „Sfîrşit" fusese proiectat: programul oferit se terminase, iar publicul
părăsea teatrul, în vreme ce un altul nou se înghesuia afara, dornic sa se bucure de
repetarea acestei desfăşurări.
îndemnaţi de doamna Stohr, care li se alăturase, şi din dorinţa de-a
Pe plac bietei Karen, care îşi împreunase mîinile a recunoştinţa, intra-
Ş1 Ia cafeneaua Cazinoului. Muzica era şi acolo. O mica orchestra de
icanţi în fracuri roşii cînta sub conducerea unui prim-vionst ceh sau
gur care, desprins de grup, stătea în picioare în mijlocul dansatorilor
1 c lnu
" ia instrumentul cu răsuciri pasionate ale trupului. O animaţie
ena domnea în jurul meselor. Se serveau băuturi rare. Pentru a se
> veni comandară oranjade pentru ei şi protejata lor, căci era cald
La m îmbîcsit, în vreme ce doamna Stohr comanda un lichior dulce.
sul - a' SPuse ea' animaţia încă nu-i în toi. Abia mai spre seara dan-
torij mSUfle(ea; de altfel, foarte mulţi pacienţi din diferite alte sana-
Ş1 bom
avi care stăteau aici pe cont propriu, prin hoteluri şi la
350
THOMAS MANN
Cazinou, veneau în grupuri mult mai mari decît acum, şi nu num a-dintre cei ce
făceau febra a trecut dansînd pragul eternităţii şi a SUc bat cu o hemoptizie finală,
golind in dulci jubilo cupa bucuriei de a Ceea ce făcea profunda ignoranţa a
doamnei Stohr din acest in d . jubilo era în adevăr extraordinar; primul cuvînt îl
lua din vocabui italiano-muzical al soţului ei, şi-l rostea în consecinţă, „dolce" ia
doilea cuvînt numai Dumnezeu ştie de unde-l găsise - iar verii, cî izbucni această
latină, apucară amîndoi deodată firele de pai din pahar însâ doamna Stohr nu se
arătă deloc tulburata. Dimpotrivă, hlizindu-s încăpăţînată cu dinţii ei de iepure, se
silea, prin aluzii şi tachinări sa ghicească adevărata cauză a legăturilor dintre cei
trei tineri, întrucît nu şi-o putea explica limpede decît din punctul de vedere al
bietei Karen care, spunea doamna Stohr, data fiind purtarea ei niţel cam naivă, era
pesemne încîntata de a fi însoţită, în acelaşi timp, de doi cavaleri atît de veseli.
Cazul i se părea însâ mai puţin limpede văzut din punctul de vedere al celor doi
veri; dar oricît de proastă şi ignoranta era, intuiţia ei feminină o ajuta totuşi
sa-şi facă o idee, incompletă şi triviala bineînţeles, asupra faptelor. Căci
ghici şi lăsă chiar să se înţeleagă prin tachineriile ei că singurul şi adevăratul
cavaler era numai Hans Castorp, pe cînd ţînârul Ziemssen se mărginea doar sâ-I
asiste, şi Hâns Câstorp, a cărui înclinaţie intimă pentru doamna Chauchat îi era
cunoscuta, n-o însoţea pe nenorocita de Karstedt decît în lipsă de ceva mai bun,
deoarece, după toate aparenţele, nu ştia deocamdată cum să se apropie de cealaltă
— un fel de a judecă demn de doamna Stohr, lipsit de orice adîncime morala,
foarte stingaci şi bazat pe o intuiţie vulgara, drept care Hans Castorp nu o onoră
decît cu o privire obosită şi dispreţuitoare. atunci cînd ea îşi formulă părerea pe un
vulgar ton de glumă. Deoarece legaturile cu biata Karen constituiau pentru el, în
adevăr, un fel de compensaţie şi un expedient oportun şi util — după cum de altfel
toa acţiunile lui caritabile aveau un sens asemănător. însă, în acelaşi timp-aceste
iniţiative pioase aveau şi un scop al lor, propriu, iar mulţumir pe care o simţea nu
era de o natura mai puţin spontana şi p urâ . aceea încercata cînd o ajuta pe
infirma doamnă Mallinckrodt sa înghită fiertura, cînd îl asculta pe domnul Ferge
descriind infernaU" § pleural sau cînd o vedea pe biata Karen bătîndu-şi cu
recunoşti!» bucurie mîinile cu degetele acoperite cu plasturi; mulţumirea ac
izvora dintr-o concepţie spirituala ce voia sa întreacă, într-un se
ns op"s'
punctul de vedere pe care domnul Settembrini îl repiezenta acţiunea lui
educatoare, iar tînârului Hans Castorp i se părea că a
prin
MUNTELE VRĂJIT
351
merita mai curînd decît altele sa i se aplice formala placet
pxperiri-
Tsuţ? î n care l°clna Karen Karstedt era situata nu departe de pîrîu calea ferată,
adică la marginea drumului ce ducea spre Dorf, aşa ca .. jypa micul dejun, puteau
lesne, cînd doreau, sa se ducă s-o ia la r barea prescrisă. Mergînd astfel înspre
Dorf, ca să iasă în şoseaua ■ cipală, aveau în faţa priveliştea micului Schiahorn,
apoi la dreapta • piscuri numite Turnurile Verzi, dar acoperite de o zăpadă lucind
rbitor în razele soarelui, iar mai departe, tot pe dreapta, vîrful rotunjit I
Dorfbergului. La jumătatea povîrnişului abrupt se vedea un cimitir, cimitirul din
Dorf, înconjurat de un zid, de unde probabil aveai prilejul sâ te bucuri de o
privelişte frumoasă, cuprinzînd desigur şi lacul, încît ţi-l puteai închipui foarte
lesne ca ţinta unei plimbări. Aşa se face că porniră tustrei sâ ajungă pînă sus într-o
dimineaţă frumoasă - şi de altfel toate zilele erau frumoase: liniştite şi însorite, de
un albastru adine, de o căldură plăcut răcoroasa şi de un alb scânteietor. Verii,
unul cu chipul roşu ca o ţiglă, celălalt bronzat, mergeau în haină, deoarece sub
săgeţile unui asemenea soare pardesiurile i-ar fi incomodat — tînârul Ziemssen în
costum de sport şi cu şoşoni, iar Hans Castorp încălţat la fel, dar cu pantaloni
lungi, deoarece nu avea chiar atîta chemare pentru exerciţiile fizice ca sâ-i poarte
scurţi. Era între începutul şi mijlocul lui februarie al noului an. Aşa e, anul se
schimbase de cînd Hans Căstorp urcase aici, era notat un altul, următorul. Un
mare arătător ăl ceasornicului lumii păşise cu o unitate mai departe, nu cu una
dintre cele mai mari, nu cu una dintre acelea care măsoară mileniile — foarte
puţini erau aceia care. trăind astăzi vor putea asista Ia o asemenea schimbare; şi nu
era nici una mtre acelea care marchează secolele sau măcar deceniile, nu, fără
•naoialâ că nu. Dar limba indicatoare a anilor se deplasase de curînd, cu e că Hans
Castorp nu era aici chiar de un an, ci abia de puţin mai u t decît de o jumătate de an
şi, la fel ca minutarele unor anumite cea-e mari care nu înaintează decît la fiecare
cinci minute, se oprise ^ m> pînâ cînd avea să fie nevoit sâ se mişte. Dar pînâ
atunci arătătorul °r trebuia sâ mai înainteze încă de zece ori, adică de mai multe ori
e facu
m .' ° se de cînd Hans Castorp sosise aici - deci, pe februarie nu-l ca • nea *a
socotea
'ă, căci o dată început, putea fi considerat imediat c :n J . Parut - la fel cum,
schimbînd in bani mărunţi o moneda, e ca şi Clnd ai fi cheltuit-o.
de pe Q '' lntr"° Z1> cei trei porniră să facă o plimbare pînâ Ia cimitirul er g — şi
pentru a fi oneşti pînă la capăt, vom pomeni şi de
352
THOMAS MANN
aceasta excursie. Hans Castorp luase iniţiativa, iar Joachim, cu t începuse prin
a face cîteva obiecţiuni din cauza bietei Karen s ° a convins pîna la sfîrşit şi
recunoscu ca ar fi fost inutil sa se joace de-a v-aţi ascunselea şi sa caute, potrivit
laşităţii doamnei Stohr a pună la adăpost de tot ceea ce i-ar fi putut sugera sa se
gîndeasca la tus. Karen Karstedt nu era încă în prada iluziilor cu care te amagest'
-ultima faza a bolii, adică ştia soarta ce-i era hărăzită şi ce anume îns na necroza
din vîrful degetelor. Dar mai ştia, de asemenea, ca rudele nemiloase nici nu vor
voi sa se gîndeasca la cheltuiala de a-i transport sicriul acasă şi ca, după e\itus, o
sa i se dea şi ei un locşor modest acolo, sus. Pe scurt, puteai sa consideri câ scopul
plimbării era din punct de vedere moral, mai potrivit pentru ea decît multe altele,
adică decît, de pilda, locul de sosire al boburilor sau cinematograful - fara sa mai
pui la socoteala ca la mijloc nu era decît un gest spontan de camaraderie sa vizitezi
o data, ca din mtîmplare, pe cei de-acolo, de sus -admiţînd că nu voiai sa consideri
cimitirul numai şi numai ca pe o cun-ozitate sau ca pe un loc oarecare de plimbare.
Urcară încet, în şir indian, căci poteca desfundată nu le îngăduia sa treacă
decîţ unul cîţe unul, lasara în urma, sub ei şi deasupra lor, vilele aşezate pe coasta
şi suind mereu vazura iarăşi, pe parcurs, schimbîndu-se şi deschizîndu-se
priveliştea familiara a peisajului care le oferea, în perspectiva, splendoarea lui
hibernala: se desfăşura către nord-est, în direcţia intrării în vale, şi cum se şi
aşteptau vederea li se deschise spre lacul al cărui disc îngheţat şi acoperit de
zăpada era înconjurat de desimea pădurilor; dincolo de ţărmul lui cel mai
îndepărtat, versantele munţilor păreau ca se întîlnesc, iar peste ele alte piscuri
necunoscute, acoperite cu zăpada, se înălţau etajîndu-se în albastrul cerului.
Priviră toate acestea stînd în picioare, în zăpada, în faţa portalului de piatra aşezat
la intrarea în cimitir, apoi pătrunseră pe portiţa de fier cu grilaj, fixata în stîlpH ie
piatra ai porţii — o portiţa care se ţinea numai în ţîţîni.
Cărările, curăţate cu lopata chiar şi acolo, se întindeau printre m vilele
mormintelor acoperite de zăpada şi împrejmuite cu grilaje, ace paturi odihnitoare,
executate cu grija şi purtînd pe ele cruci de piatra de metal şi mici monumente
împodobite cu medalioane şi epitafuri, nicăieri nu se vedea şi nu se auzea suflet de
om. Liniştea, singurătate -tăcerea păreau profunde şi intime în multe privinţe; cîţe
un îngere ^ piatra sau amoraş de bronz, cu căciulite de zăpada pe capşoare,
degetul pe buze pentru a simboliza tăcerea, putea foarte bine sa ^ drept spiritul
ei - cu alte cuvinte: drept spiritul acestei tăceri, an
MUNTELE VRĂJIT
353
unei po
• tăceri Pe care ° simţeai, m adevăr, ca pe un foarte puternic
■ nic şi adversar al cuvîntului, aşadar, ca pe un mutism nicidecum
■ de Înţeles şi nici gol de viaţă. Pentru cei doi bărbaţi ar fi fost fara
A ala un prilej sa se descopere, daca ar fi avut pălării. Insa erau cu
1 descoperit, adică nici Hans Castorp nu avea pălărie, aşa ca se
iniră doar sa meargă în şir cîte unul, într-o ţinuta respectuoasa.
îndu-şi gTeutatea trupului în vîrful picioarelor şi înclinîndu-se uşor la
dreapta şi la stînga, în urma lui Karen Karstedt.
Cimitirul avea o forma neregulata, adică se întindea mai întîi ca un dreptunghi
îngust, spre sud, apoi se prelungea în cele doua sensuri în forma de asemenea
dreptunghiulara. Era evident ca au fost siliţi sa-l mărească în mai multe rînduri,
drept care i se adaugasera nişte parcele din ogoarele vecine. Cu toate acestea,
locul îngrădit părea ocupat complet, dacă se poate spune aşa, atît de-a lungul
zidurilor cît şi pe parcelele interioare mai puţin căutate — încît abia puteai vedea
şi spune unde mai era posibil, deocamdată, sa găseşti la nevoie un loc. Cei trei
vizitatori se plimbară cu discreţie, destul de mult, pe cărările înguste şi pe trecerile
printre inscripţii, oprindu-se ici şi colo pentru a descifra un nume împreună cu
data naşterii şi data morţii. Pietrele funerare şi crucile erau modeste şi dovedeau
că nimeni nu exagerase aici cu cheltuiala. Cît despre inscripţii, numele erau de
toate felurile şi de pretutindeni şi sunau englezeşte, ruseşte — în general erau
multe slave, dar şi germane, portugheze şi într-altfel, iar datele aveau o
caracteristica izbitoare, adică intervalele care despărţeau pe unele de celelalte
erau, în total, de o scurtime impresionantă, numărul de ani care se scursese între
naştere şi exitus se ridica pretutindeni cam pîna în jurul a douăzeci, şi foarte
arareori mai mult, aşadar, acest loc de odihna era plin de foarte multa tinereţe şi de
°arte puţina virtute, un popor nomad care venise aici din toata lumea şi consimţise
definitiv sa se întoarcă la o forma de existenţa orizontala.
naeva, în desimea monumentelor, în interiorul pajiştii, cam pe la
J oc, era un locşor drept, de lungimea unui om, neted şi neocupat, între
ovilite de ale căror stele funerare atîrnau coroane dintr-un materi-
'mc, iar ce; trei vizitatori se opriră acolo, fara sa vrea. Ramaseră în
re>
e• domnişoara ceva mai înainte decît însoţitorii, şi citiră gingaşele
Wl pC pietrele
ren ^ mormintelor - Hans Caştorp într-o atitudine de
So sine, cu mîinile împreunate în faţa, cu gura căscata şi ochii
?l tînaru
- du - ' ' Ziemssen în poziţie de drepţi, dar lăsat puţin pe spate
C Ven
furişat- '' mînaţi de o curiozitate simultana, aruncară o privire
r
P e chipul lui Karen Karstedt. Totuşi ea observa privirile acestea
354
THOMAS MANN
şi ramase puţin ruşinata şi sfioasă, cu capul plecat înainte, un pic D-surise
nefiresc, ţuguindu-şi buzele, şi clipi repede.
aiş,
Noaptea Valpurgiei
Peste cîteva zile urmau sa se împlinească şapte luni de cînd tînârul Hans
Castorp venise aici, în vreme ce varul sau, Joachim, care se sas deja de cinci luni
atunci cînd sosise celălalt, avea acum douasprezec luni în spatele lui — un an
împlinit — împlinit în sensul cosmic, căci de cînd locomotiva mica, dar cu mare
putere de tracţiune îl lăsase aici pamîntul străbătuse în întregime orbita lui solara
şi se întorsese iarăşi în punctul în care se afla atunci. Erau în perioada
Carnavalului, în ajun de Lăsata Secului, iar Hans Castorp îl întreba pe varul lui,
care era mai de mult în sanatoriu, cum se petreceau lucrurile cu acest prilej.
— Magnific! îi răspunse Settembrini, pe care verii îl întîlnira din nou în
timpul plimbării lor matinale. Splendid! mai spuse el. Se petrece cu tot atîta
veselie ca şi în Prater, domnule inginer, o sa vă puteţi da seama curînd. O să ne
prindem cu toţii în hora, chiar aici, vom dansa ca nişte cavaleri strălucitori, adaugă
el şi apoi continua să clevetească cu glasu-i voios, însoţindu-şi criticile
răutăcioase cu gesturi hazlii făcute cu braţele, cu capul şi umerii. Ce vreţi, am
citit că asemenea baluri se dau chiar şi dans une maison de sânte pentru nebuni şi
idioţi — prin urmare de ce n-ar avea loc şi aici? Programul este alcătuit din
dansurile macabre cele mai diferite, cum desigur va închipuiţi. Numai ca, din
nefericire, unii dintre invitaţii de anul trecut nu vor mai putea să apară de data
aceasta, căci petrecerea se termină încă de la orele nouă şi jumătate...
— Vreţi sa spuneţi... A, da, bine zis! rîse Hans Castorp. Sînteţi mucalit! La
nouă şi jumătate, ai auzit, Joachim? Adică prea devre pentru ca „o anumita parte"
dintre cei de anul trecut sa mai poată p at cipa la petrecere măcar o ora. Ha, ha, e
sinistru! Fireşte că este v0 despre acea parte care, între timp, a spus pentru
totdeauna vale înv şului de carne. Pricepi jocul meu de cuvinte? Dar, oricum, sînt
cun
aflu programul, spuse el. Este admirabil, după părerea mea, ca Une aici
sărbătorile şi ca astfel marcam popasurile potrivit obiceiului, p 11 .^ hotar bine
tras, ca să nu trăim de-a valma, într-o prea mare mon° ceea ce ar fi, în adevăr,
straniu. Am sărbătorit Crăciunul, pe urma
MUNTELE VRĂJIT
355
ama că era Anul Nou, iar acu iată ca vine Carnavalul. După care
r apropia Duminica Floriilor (se fac covrigi pe aici?), Saptamîna
S
pastile şi Rusaliile care cad şase săptamîni mai tîrziu, apoi vom fi
rte aproape de ziua cea mai lungă a anului, solstiţiul de vara,
1 eţi şj^ jn continuare, ne vom pregăti pentru toamnă.
_Staţi! staţi! staţi! exclamă Settembrini ridicînd ochii spre cer şi apa-
. Ju.şi tîmplele cu palmele. Tăceţi! Va poftesc sa n-o mai luaţi razna
în felul acesta.
-Iertaţi-mâ, intenţia mea era dimpotrivă... De altfel, cred ca Behrens o să se
hotărască în sfîrşit să-mi facă nişte injecţii ca să înlăture infiltraţia, căci am mereu
treizeci şi şapte cu patru, cu cinci, cu şase şi chiar cu şapte. Nimic de făcut în
privinţa aceasta. Sînt şi ramîn un copil răsfăţat de viată. Este adevărat ca nu mă
aflu aici pentru prea multă vreme, Radamante nu mi-a fixat un termen precis,
totuşi spune ca n-ar avea nici un sens să întrerup prematur tratamentul, atunci cînd
am şi investit aici, sus, atîta amar de timp. Şi, în fond, la ce mi-ar folosi daca mi-ar
da un termen? Acest lucru n-ar însemna prea mult, căci atunci cînd spune, de
pildă: o jumătate de anişor, este întotdeauna aproape de adevăr, dar de obicei
trebuie să te aştepţi la mai mult. Asta reiese şi din exemplul pe care mi-l oferă
vărul meu, fiindcă trebuia să fie gata de plecare la începutul lunii - gata în sensul
de tămăduit - însă la ultima consultaţie Behrens i-a mai adăugat patru luni pînâ la
vindecarea completă — ei, şi pe urmă ce se va mai întîmpla? Pe urma va sosi
solstiţiul de vara, cum vă spuneam fără a avea intenţia sa vă supâr, şi apoi ne vom
îndrepta iarăşi spre iarnă. Pentru moment însă, este adevărat ca nu sîntem decît n
penoada Carnavalului — şi apoi, sînt sigur ca dumneavoastră ma mţelegeţi,
găsesc că este bine şi frumos sa praznuim sărbătorile în buna mauială, după cum
este scris în calendar. Doamna Stohr spunea ca la °rtar se şi găsesc de cumpărat
trompete de copii.
eea ce era exact. De altfel, chiar de la prima gustare, în dimineaţa
_ asata Secului - care vine pe neaşteptate şi înainte sa prinzi de veste -
instn ra^e"e încePuseră să se audă toate soiurile de sunete scoase din
nte de suflat care sforâiau sau ţiuiau; la prînz fuseseră aruncate
K.le ~ serPent ine de la masa lui Gănser, Rasmussen şi a domnişoarei
purta •' I3r ma* mu'te Persoane, de pildă Marusia cea cu ochi rotunzi,
U e lîrt e car
dar s ^ * ' e puteau fi cumpărate tot de la portarul şchiop;
s
ârbât ' ' ^ S " si în salon, se răspîndi o însufleţire de
atU n su ra e e cît
"nHiativ- eocar
ndată sîntem singurii care ştim, datorită spiritului de
wi Hans Castorp, unde avea să ducă această seara de
356
THOMAS MANN
Carnaval. Dar pe noi ceea ce ştim nu ne va abate din calea domoala, dam
timpului cinstea ce i se cuvine şi nu grăbim nimic poate ca pe parcurs tărăgănam
chiar mersul evenimentelor, decr împartaşim cumpătarea morala a tînarului Hans
Castorp, care a an atît de multa vreme desfăşurarea acestor întîmplări.
Dupa-amiaza, toata lumea pleca în pelerinaj la Platz, sa vadă co cariile
Carnavalului de pe străzi. Şi priviră cum se perindară pe dnj măşti, numeroşi
Pierrot şi Arlechini care duruiau şi clămpăneau ' pietonii şi cei din carele
alegorice, mascaţi şi unii şi ceilalţi, se batura se harţuira cu confeti, printre săniile
înzorzonate şi împodobite cu zurgălăi. Apoi se regăsiră cu toţii pentru cina în jurul
celor şapte mese foarte bine dispuşi şi hotarîţi să păstreze spiritul veseliei generale
în cercul lor închis. Tichiile de hîrtie, huruitoarele şi trompetele portarului se
vîndura la iuţeala, iar procurorul Paravant lua iniţiativa unei deghizări mai
complete, punîndu-şi un chimono de femeie şi o coasa falsa care, potrivit
exclamaţiilor izbucnite din toate părţile, trebuie ca aparţinea doamnei consul
general Wurmbrandt. îşi răsucise în jos vîrful mustăţilor cu un fier de frezat, astfel
încît semăna leit cu un chinez. De altfel, nici administraţia nu se lăsase mai prejos;
împodobise fiecare dintre cele şapte mese cu un lampion de hîrtie, o luna colorata
cu o luminare aprinsa înăuntru, aşa că Settembrini, intrînd în sufragerie şi trecînd
pe lînga masa lui Hans Castorp, cita nişte versuri care se refereau la o iluminaţie
asemănătoare:
Vad flăcărui ce ard balţat! Voioasa-i lumea ce s-a adunat... —
rostindu-le cu un surîs fin şi sec, apoi se îndrepta la fel de agale spr locul lui, în
timp ce era bombardat cu nişte bilişoare fragile, phne parfum şi care spargîndu-se
îi stropeau pe cei loviţi.
Pe scurt, chiar de la început erau puşi pe petrecere. Hohote de izbucneau peste
tot, serpentinele atîrnau de lustre şi se legăna^ adierea aerului, în sosul fripturii
înotau confeti, pitica sosi prima găleata cu gheaţa şi prima sticla de şampanie,
amestecară şa1 V^ nia cu vinul de Burgundia — iar cînd, spre sfîrşitul mesei,
lumim stinseră şi doar lampioanele mai raspîndeau în sufragerie un clar0
-împestriţat, care te făcea sa te gîndeşti la o noapte italiana, disp generala atinse
culmea, şi la masa lui Hans Castorp se manifest mulţumire atunci cînd
Settembrini strecură un bileţel (înmînat rti'
curind cu
MUNTELE VRĂJIT
357
■A vecina lui cea mai apropiata, gătita cu o cascheta de jocheu f 'tâ verde) pe
care scrisese cu creionul:
Pe gînduri stai! E muntele smintit de-un vrăjitor, Şi dacâ-un licurici ar vrea
sa-ţi fie-nsoţitor, Ar fi mai bine, crede-ma, sa nu te-ncrezi!
Doctorul Blumenkohl, care în ultima vreme se simţise iarăşi foarte âu şopti ca
pentru sine cîteva cuvinte - cu expresia fizionomiei şi a buzelor proprii lui - cîteva
cuvinte din care s-ar fi putut deduce ale cui erau aceste versuri. Hans Castorp. la
rîndul sau, socoti ca trebuie sa dea un răspuns care, la drept vorbind, credea ca nu
va putea fi la înălţime. Se căută prin buzunare sa vadă daca avea vreun creion, nu
găsi şi nu putu obţine vreunul nici de la Joachim, nici de la profesoara. Ochii
străbătuţi de vinişoare roşii îi alunecară cautînd ajutor spre răsărit, în colţul
depărtat din stînga sufrageriei, şi se pare ca acest gînd fugitiv luneca într-o
asociaţie de idei atît de îndepărtata, încît pali şi uita cu totul de intenţia iniţiala.
De altfel, mai erau şi alte motive ca Hanş Castorp sa pălească. Acolo, în
spatele lui, doamna Chauchat purta o toaleta făcuta anume pentru Carnaval - o
rochie noua sau în orice caz o rochie cu care Hans Castorp n-o mai văzuse, din
mătase subţire şi de culoare închisa, aproape neagră, şi care nu lucea decît uşor din
cînd în cînd, cu ape aurii-castanii, cu decolteul rotund, discret şi tineresc, ce nu
dezgolea decît gîtul pîna la articulaţia claviculelor, iar în spate numai vertebrele
cefei uşor ieşite în atara sub parul cîrlionţat, atunci cînd îşi înclina capul, dar lasă
braţele Uavdiei goale pîna la umeri - braţele ei plâpînde şi în acelaşi timp V inuţe
şi, d e asemenea, se poate presupune ca erau totodată şi fragede — 1 a căror
extraordinara albeaţa ieşea în evidenţa atît de izbitor pe atasea î ntunecata a
rochiei, încît Hans Castorp, închizînd ochii, mur-m Slne: „Dumnezeule!" — căci
nu mai văzuse niciodată o aseme-d . roiala- Cunoştea toaletele de bal cu decolteuri
admise şi solemne, far' C°nforme cu regula generala, care dezgoleau mult mai mult,
dar ^ ie atît de senzaţionale. Se dovedea astfel, înainte de orice, cît de ^ usese
vechea presupunere a lui Hans Castorp ca seducţia, absur-Utluj e a acestor braţe cu
care făcuse cunoştinţa prin transparenţa rar e" ^ Subţire' n"ar fi fost atît de tulburătoare
fără acea „transfigu-t tlva ~ aşa cum crezuse atunci. Eroare! Fatala rătăcire de sine!
braţe goale, scoase extraordinar în relief şi atît de
358
THOMAS MANN
înviorătoare, erau ale unui organism bolnav şi infectat şi întru apariţie cu mult
mai impresionanta decît transfigurarea de odini ° apariţie în faţa căreia nu te
puteai manifesta altfel decît plecînd ca i' ° repetînd fara glas: „Dumnezeule!"
*'
Puţin mai tîrziu sosi încă un bileţel cu următorul conţinut:
Tovarăşi mai de soi unde găseşti?
Fete şi mirese, tot suflete curate!
Apoi holtei şi cavaleri şi băutori domneşti,
Cinstite feţe, La masa adunate!
- Bravo, bravo! strigară cu toţii.
Ajunseseră tocmai la cafeaua servita în nişte ibricele cafenii de ceramica, alţii
erau la lichioruri, ca doamna Stohr, de pilda, care găsea o plăcere deosebita sa
soarba alcooluri tari şi dulci. Lumea începu sa se împrăştie, sa circule. Se mutară
de la mesele lor, vizitîndu-se unii pe alţii. O parte dintre pacienţi se şi retrăsese
prin saloane, pe cînd ceialţi rămăseseră pe scaune continuînd să onoreze diferitele
soiuri de vinuri. Şi iată ca deodată Settembrini se apropie cu ceaşca de cafea în
mîna şi cu scobitoarea între dinţi, pentru a lua loc la colţul mesei Intre Hans
Castorp şi profesoara.
— Munţii Harz, zise el. împrejurimile de la Schierke şi Elend. Aşa-i ca nu
v-am făgăduit prea mult, domnule inginer? Mi se pare ca arata ca un adevărat
bîlci. Dar mai aşteptaţi puţin, sîntem abia la începutul mascaradei, n-am ajuns
încă la înălţime, mai este pîna la capătul drumului. Din cîte am auzit, o să mai
vedem şi alte măşti. Unele persoane s-au şi retras — ceea ce îndreptăţeşte speranţa
ca vom mai avea multe alte surprize. Veţi vedea ca aşa este.
Şi, în adevăr, noi deghizaţi îşi facura apariţia: doamne în costum bărbăteşti, de
un comic şi un neverosimil de opereta din pricina rotu jimilor carnale prea
pronunţate; obraji înnegriţi cu praf de pluta ars .
domni îmbrăcaţi cu rochii de doamne împiedicîndu-se în Po<
alele
fustelor, ca de exemplu studentul Rasmussen care, într-o toaleta neag
presărata cu paiete lucioase, îşi etala decolteul plin de coşuri p" 1 spate şi-şi făcea
vînt cu un evantai de hîrtie. Apăru şi un cerşew genunchii strîmbi, sprijinindu-se
în cîrje. Cineva îşi făcuse un c° de Pierrot din nişte rufe albe şi dintr-o pălărie de
fetru pentru doa se pudrase puternic pe faţa astfel încît ochii căpătaseră un aspect
str şi-şi înroşise buzele cu un roşu ca sîngele. Era tînarul cu ungn
MUNTELE VRĂJIT 359
de la masa ruşilor de rînd, care avea picioare frumoase, se plimba
Sr. e liliachii de tricou, cu o mantie, o colereta de hîrtie şi un bas-
'" a un nobil de la curtea Spaniei sau ca un prinţ din basme. Toate
t0
te costume fuseseră improvizate după cina. Doamna Stbhr nu mai
a
să rabde. Dispăru, ca sa reapară după cîtava vreme deghizata în
f eie de serviciu, cu fusta ridicata şi mînecile sumese, cu panglicile
etei de htrtie legate sub bărbie, înarmata cu o găleata şi o matura pe
e începu s-o mînuiasca, pentru ca apoi sa se apuce sa frece cu peria
uiata, printre picioarele internaţilor care stăteau jos.
Singura soseşte baba Baubo,
recită Settembrini cînd o văzu, adăugind şi versul următor, cu o voce limpede
şi nuanţata. Ea îl auzi, îl făcu „cocoş galic", poftindu-l sa-şi păstreze pentru el
„murdăriile" — şi-l tutui în numele libertăţii acordate măştilor de Carnaval; încă
din timpul mesei se adoptase acest fel de a vorbi. Settembrini tocmai se pregătea
sa-i răspundă, cînd zgomotul produs de nişte hohote de rîs care răzbătură pe
neaşteptate din hol, îl întrerupse, atrăgînd tuturor atenţia în direcţia aceea.
Urmate de pacienţii care reveneau din saloane, îşi facura apariţia două figuri
ciudate, care probabil ca abia acum isprăviseră sa se costumeze. Una era
îmbrăcata în călugăriţă, însă rochia ei neagra era ţâiaţa. de sus şi pînă jos, de benzi
înguste şi albe mai lungi, şi de alte benzi tot albe dar mai scurte, ultimele mai
apropiate, celelalte mai depărtate, toate cusute pe stofă, imitînd întocmai
dispoziţia liniilor unui termometru. Ţinea degetul arătător de la mîna stînga ridicat
în dreptul buzelor palide, [ar în mîna dreapta avea o foaie de temperatura. Cealaltă
masca era în albastru pe albastru: cu buzele şi sprîncenele vopsite în albastru, cu
faţa 51 gîtul mînjiţe ici şi colo tot cu albastru, purta o scufie de lîna albastra, rasă
pînă peste urechi, şi un fel de ciudata îmbrăcăminte aibastra legata g ezne cu
panglici, peste care avea o bluza tot albastra, croita dintr-o gura bucata şi umflata
la mijlocul trupului, formînd o burta rotunda proeminenta. Asistenta recunoscu în
ei pe doamna Iltis şi pe dom-
fllli A ii_ ■
„ ln" ^m' ndoi purtau cîte un cartonaş pe care se putea citi: „Sora Un ?I
'
r cn ce de
i ' Albastru". Şi cu un soi de paşi legănaţi facura gâturi celălalt ocolul
sufrageriei.
un
St6, adevărat succes! Aclamaţiile zguduiră toata sala. Doamna
U matura surj
din t' . braţ şi mîinile pe genunchi, rîdea în gura mare şi lrna> *ntr~un
m
°d vulgar prin care voi sa arate că-şi joaca mai ° ui ei de femeie de serviciu.
Numai Settembrini părea inaccesi-
360
THOMAS MANN
ruri
bil. Sub mustaţa răsucită frumos, buzele i se subţiasera după ce o privire scurta
asupra perechii mascate care cucerise atîtea aplauze
Printre cei ce se întorseseră de prin saloane, în urma momiii alba şi a mutei,
era şi Clavdia Chauchat. împreuna cu Tamara cea cu parul lîna şi tovarăşul ei de
masa cu pieptul scobit, un oarecare Buligin c era în ţinuta de seara, ea trecu pe lînga
masa lui Hans Castorp ş; îndrepta spre masa tînarului Gănser şi a domnişoarei
Kleefeld, unde opri sporovăind, cu mîinile Ia spate şi rîzînd cu ochii ei oblici, p e
c-ln( j ceilalţi doi însoţitori continuara sa se ţină după fantomele alegorice s părăsiră
sufrageria în urma lor. Doamna Chauchat îşi pusese şi ea o tichie de Carnaval —
nu era nici măcar o tichie cumpărata, ci una dintre acelea care se fac pentru copii,
îndoindu-se în triunghi o foaie de hîrtie alba, dar care, aşa cum şi-o pusese pe-o
parte, îi stătea admirabil Rochia de mătase de un cafeniu-închis cu ape aurii lasă
sa i se vadă picioarele; fusta era de o croiala bogata. Despre braţe nici nu mai vor-
bim. Era goala pîna la umeri.
- Priveşte-o cu atenţie! îl auzi Hans Castorp, ca de departe, pe Settembrini, în
timp ce el o însoţea cu privirea, urmarind-o cum se îndrepta spre uşa de sticla,
apoi cum iese din sufragerie. Priveşte-o: e Lilith.
- Cine? întreba Hans Castorp. Literatul păru încîntat. Răspunse:
- Prima femeie a lui Adam. Fii atent...
în afara de ei doi, la masa nu mai era decît doctorul Blumenkohl, care stătea
singur la extremitatea cealaltă. Restul pacienţilor, printre care şi Joachim, trecuse
în salon. Hans Castorp spuse:
- Azi ne-ai copleşit cu poezie, cu versuri. Ce mai este şi cu aceasta Lilith?
Adam a fost cumva însurat de doua ori? Habar n-aveam...
- Aşa pretinde legenda ebraica. Aceasta Lilith s-a prefăcut 1 strigoi, e foarte
periculoasa pentru tineri, mai ales din cauza parului frumos.
- La dracu! Un strigoi cu par frumos. Este ceva care mi se pare W sit de sens,
nu-i aşa? Vii sa împraştii lumina şi sa readuci tineretu calea cea buna, asta este
impresia pe care mi-o faci, îi zise Hans Cas pe un ton bizar. Băuse cam mult vin şi
amestecase sorturile.
- Ascultaţi-ma, domnule inginer, părăsiţi acest fel de a vorbi! po ^ ci
Settembrini cu sprîncenele încruntate. Folosiţi forma încetăţeni Occidentul
civilizat, adică va rog sa vorbiţi la persoana a doua p Acest fel de a vorbi nu vi se
potriveşte.
MUNTELE VRĂJIT
361
p' cum aşa? Doar sîntem în Carnaval. în seara asta este îngăduit
oriunde şi oricui...
Da pentru satisfacerea unei plăceri imorale. Acest „tu intre străini.
între persoane care ar trebui în mod firesc sa-şi spună „dumnea-
tra" este o barbarie dezgustătoare, un joc de-a primitivismul, un joc
atât detestabil, deoarece, în fond, este îndreptat contra civilizaţiei
■ umanităţii evoluate, şi este contra lor cu impertinenţa şi neruşinare.
■p de altfel, nu v-am tutuit şi nici să nu va aşteptaţi la aşa ceva. N-am
fcut decît să citez dintr-o capodopera a literaturii dumneavoastră
ationale. Prin urmare am vorbit într-un sens poetic...
- Şi eu! Şi eu ma exprim oarecum într-un limbaj poetic, — deoarece
momentul mi se pare potrivit unui asemenea fel de a vorbi, ma exprim astfel.
N-am absolut deloc sentimentul ca acest fel de a vorbi îmi este firesc şi ca-i uşor
sa-ţi spun „tu", dimpotrivă, ma sileşte la o anumita stăpînire de sine, trebuie sa ma
forţez ca s-o fac, dar o fac de bunăvoie, cu plăcere şi din inima...
- Din inima?
-Da, din inima, poţi sa ma crezi. Uite, sîntem laolaltă, aici, sus, nu chiar de
puţin timp - de şapte luni daca facem socoteala precis; ceea ce nu este prea mult,
date fiind obiceiurile de-aici, de sus. dar daca ma uit îndărăt, acest interval
reprezintă o buna bucata de vreme pentru mentalitatea celor de jos. Şi, vezi tu,
vremea asta am petrecut-o împreuna pentru ca viaţa ne-a strîns aici, ne-am văzut
aproape zilnic şi adesea am avut discuţii interesante asupra unor subiecte din care,
acasă, n-aş fi priceput o boaba. însă aici le-am priceput bine; căpătau importanţa şi
ma interesau îndeaproape aşa încît, cu prilejul fiecărei discuţii, am fost cît se poate
de atent. Adică mai ales atunci cînd îmi explicai lucrurile ca un omo humanus;
întrucît eu, fireşte, cu lipsa mea de experienţa, nu prea eam cu ce contribui şi
puteam cel mult sa găsesc extraordinar de eresant tot ce-mi spuneai. De la tine am
învăţat şi am înţeles atîtea... asâm acum deoparte pe Carducci. dar sa ne oprim
asupra rapor-or dintre republica şi stilul frumos, sau a celor dintre timp şi progre-e
. omenini - căci daca n-ar exista timpul, cu atît mai mult nu putea sa d .e vreun progres
aşt na mci
al omenirii, deoarece întreaga lume n-ar fi fost Ştiut H' * "emenită şi rau
mirositoare - iar eu însumi ce aş fi
nu
-ti ri" tOate acestea daca n"ai fi fost tu! îi' sPun '-tu" Pur şi simPlu S» vorb ^ 3lt nume' iarta-ma,
întrucît altfel nici n-aş şti cum sa-ţi aJUns T ' n ^a mea' iax eu W sPun simplu „tu",
şi asta este de
nu eşti un
2 oarecare om, posesor al unui nume, tu eşti un repre-
otnnule Settembrini, un reprezentant în aceasta localitate, te
%2 THOMAS MANN
afli alături de mine — iată ce eşti tu, confirma Hans Castorp şi Cll palmei izbi
în faţa de masa. Şi acum vreau sa-ţi mulţumesc o data tru totdeauna - continua
atingînd cu paharul plin de şampanie a.rne "~ cată cu vin de Burgundia ceşcuţa cu
cafea a domnului Settembrini cum ar fi vrut sa ciocnească cu el la aceeaşi masa —
şi-ţi mulţumesc te-ai ocupat de mine cu atîta prietenie în timpul celor şapte luni
de-a' ca mi-ai întins mîna, mie, un mulus tînar, fâra experienţa, hărţuit & atîtea
impresii noi, ca ai încercat, pe parcursul exerciţiilor şi ext) rienţelor mele, sa ai
asupra mea o înrîurire corectiva intenţionata, absn lut sine pecunia, cîteodatâ prin
povestiri, alteori într-o forma abstracta Am limpede sentimentul ca a sosit clipa
sa-ţi mulţumesc pentru toate acestea şi sa-ţi cer iertare ca am fost un elev rau, un
„copil răsfăţat al vieţii", cum spui tu. Sa ştii că expresia asta, cînd mi-ai spus-o
prima oara, m-a lovit foarte tare, şi de fiecare dată cînd mi-o reamintesc, ma simt
deopotrivă de lovit. Fara îndoială că am fost un copil răsfăţat şi pentru tine şi
pentru aptitudinile tale de pedagog, despre care mi-ai vorbit, de altfel, chiar din
prima zi - fireşte, lucrul acesta l-am învăţat tot de la tine, ca şi raportul dintre
umanism şi pedagogie — şi daca aş sta sama gîndesc puţin, aş mai gaşi încă multe
altele învăţate de la tine! Aşa ca iarta-ma şi nici sa nu-ţi treacă prin minte sa te
superi. în sănătatea ta, domnule Settembrini, şi sa trăieşti! Golesc paharul în
cinstea eforturilor tale literare făcute în scopul de-a desfiinţa suferinţele omeneşti!
încheie el şi, dîndu-se brusc pe spate, bau din cîteva înghiţituri mari amestecul de
vinuri, apoi se ridica în picioare. Şi, acum, hai sa trecem dincolo, la ceilalţi!
— Domnule inginer, ascultaţi-mâ, ce s-a întîmplat? spuse italianul cu ochii
plini de mirare, părăsind şi el masa. Ce spuneţi suna a despărţire-
- Nu, de ce despărţire? zise Hans Castorp cautînd să se sustragă. Nu se
sustragea numai la figurat, cu vorba, ci şi cu trupul, şi facînd cu bustu o întoarcere
în semicerc, se izbi de profesoară, domnişoara Engelhan-care tocmai venea sa-i
caute. în salonul pentru muzica, însuşi consilier11 aulic prepara un punci de
Carnaval, oferit de administraţie, îi anunî profesoara. Domnii, adaugă tot ea, trebuie
sa vină imediat daca dore sa mai apuce un pahar. Aşa ca trecură alături.
Consilierul aulic Behrens se afla acolo, lînga masa rotunda
. ,-ijntr-l"1 mijloc, acoperita cu o faţa de masă albă, şi scotea cu un polonic,
o"
castron, o băutura fierbinte, aburinda, pe care o împărţea pacie strînşi roata în
jurul lui, şi care îi întindeau nişte păhăruţe cu t° Chiar şi el dăduse un aer de
veselie oarecum carnavalesc ţinu e ^ obişnuite, căci în afara de halatul de medic
pe care îl purta ca de o
MUNTELE VRĂJIT
363
deoarece
activitatea lui profesionala nu cunoştea răgaz, îşi pusese pe cap
un
turcesc veritabil, roşu-aprins, cu un ciucure negru care-i spînzura la ureche —
travestire potrivita pentru el, cu cele doua piese din care ^ icâtuitâ; potrivita
fiindcă ajungea sa împingă pîna la extrem şi la u înfăţişarea lui şi aşa destul de
caracteristica. Halatul alb şi lung eia amploarea consilierului aulic; daca ţineai
seama de încovoierea fei şi o suprimai în gînd pentru a-i vedea silueta în toata
lungimea ei, nci părea de o înălţime aproape supranaturala, cu capul mic şi divers
lorat şi chipul purtînd o expresie neverosimil de stranie. Pîna azi ace^t hip nu i se
păruse niciodată atît de straniu tînarului Hans Castorp, fiindcă acum i se înfăţişa
purtînd pe vîrful capului o caraghioasa tichie: o fizionomie banala de cîrn, vineţie
şi aţîţata, în care ochii albaştri lăcrimau sub sprîncenele de un blond aproape alb,
şi a cărui mustăcioara bălaie se ridica pieziş, arcuita şi parcă înfuriată deasupra
gurii. Ferindu-se de aburii care se înălţau din vas, învolburîndu-se, lăsa sa curgă
printr-o ţîşnitură curba din polonic, în paharele întinse, băutura cafenie, un punci
îndulcit, şi se risipea fara contenire în glume pe care le spunea folosind limbajul
lui obişnuit, astfel ca hohotele de rîs se ţineau lanţ în jurul mesei, ca la bodegă.
- Domnul Satan prezidează, explica încet Settembrini, aratîndu-l discret cu
mîna pe consilierul aulic, apoi se lasă împins spre locul unde se afla Hans Castorp.
Dar şi doctorul Krokowski, chiar şi el era de faţa. Mic, bondoc şi
energic, cu halatul de lustrină neagra căruia îi spînzurau mînecile aruncat
pe umeri, ceea ce-i dădea un aspect de domino, ţinea cu braţul îndoit
paharul ridicat în dreptul ochilor şi flecarea vesel cu un grup de mascaţi -
arbaţi travestiţi în femei şi invers. Se auzi o muzica. Bolnava cu pro-
1
ui de tapir cînta la vioara, acompaniata la pian de tînarul din Mann-
e
»n. Cînta un largo de Hăndel şi după aceea o sonata de Grieg, cu un
acter nordic şi monden totodată. Toţi aplaudară cu bunăvoinţa, chiar
cei de la cele doua măsuţe de bridge, pacienţi mascaţi şi nemascaţi
asera deja loc, avînd lînga ei sticle în galeţi cu gheaţa. Uşile erau
j , e' cei' aHi bolnavi se raspîndisera şi prin hol. Un grup strîns
sil" JU mesei rotunde pe care era castronul cu punci urmarea pe con-
lc cate
m explica un joc de societate. în picioare şi aplecat peste
ar cu ca
lUm ' pul dat pe spate şi cu ochii strîns închişi, pentru ca toata
a P ata
figur ° constata acest lucru, desena, cu un creion, pe dibuite, o
S ate e une car
" sch't ^ ' * t' de vizita - era conturul unui purcel, pe care
U n na m en
Profil - î ' ' °rma, fara să privească, adică un purcel văzut din
cam simplu şi mult mai ideal decît în viaţa, dar era, totuşi,
364
THOMAS MANN
în mod incontestabil, conturul simplificat şi caracteristic al unui < luş, redat în
condiţii atît de dificile. Era un tur de forţa, se pncen asemenea treburi. Tăietura
ochilor apăru unde trebuia, puţin cârti * aproape de rît, dar oricum cam la locul
lor; nu se întîmpla însă acei-lucru nici cu urechiuşele ascuţite, nici cu picioruşele
care spînzurau d burta; dar prelungind linia arcuita a spatelui, codiţa se cîrlionţa
foa nostim. Cînd opera a fost gata, asistenţa exclama „Ah!" şi toţi d a( ju buzna sa-l
egaleze pe maestru. Erau însă foarte rari chiar şi aceia care fi fost în stare să
deseneze cu ochii deschişi un purcel, deci cu atît nu puţin nu puteau cu ochii
închişi. Ce monstruozităţi ieşiră atunci la iveala! Nu exista nici o continuitate
între linii. Ochiul era plasat în afara capului, picioarele erau vîrîte în burta care, ea
însăşi, rămăsese netermi-natâ, iăr codiţa se învîrteja, rătăcită undeva într-o parte,
ca un arabesc de sine stătător, fara nici o legătura nemijlocita cu figura principala,
şi ea de nerecunoscut. Se rîdea în hohote. Jocul făcu vîlva. Atenţia celor de la
mesele de bridge o dată trezita, jucătorii curioşi se apropiara şi ei, ţinîndu-şi
cărţile în evantai. Vecinii celui care se încumeta să-şi încerce dexteritatea îi
supravegheau pleoapele, ca sa-şi dea seama daca nu cumva clipeşte — împins de
sentimentul nepriceperii lui, ceea ce facma mai multe persoane — iar alţii
chicoteau şi pufneau, în timp ce desenatorul se poticnea dintr-o greşeala în alta,
iar cînd, în sfîrşit, îşi holba ochii sa-şi privească opera absurda, toţi jubilau. O
amăgitoare încredere în sine îi împingea pe fiecare sa se ia la întrecere. Cartea de
vizita, destul de mare, fusese umpluta şi pe o parte şi pe cealaltă cu desene, aşa ca
figurile greşite se încalecau unele peste altele. Dar consilierul aulic mai sacrifica
şi o a doua carte de vizită, scoţînd-o din portofel, un carton pe care procurorul
Paravant, după ce chibzui îndelung, încerca sa deseneze purcelul dintr-o singura
trăsătura, şi ajunse, în adevăr, la un rezultat unic, adică insuccesul sau întrecu pe
toate cele anterioare, podoaba pentru care se trudise din greu nu numai că nu
semăna a pur' cel, dar nu avea nici un fel de asemănare oricît de vaga. Izbucnii
strigate, hohote de ris dar şi felicitări furtunoase. Se cautara în g ra cartoanele pe
care erau tipărite meniurile, astfel ca mai multe persoan • doamne şi domni putură
desena în acelaşi timp, iar fiecare concuren avea supraveghetorii şi spectatorii lui,
şi fiecare dintre aceştia dinu ^ caută sau îşi aştepta rîndul la un creion, însă nu
erau decît trei creio pe care şi le smulgeau unul altuia. Aparţineau pacienţilor.
Consi 1 aulic, după ce lansase noul joc, dispăruse împreuna cu asistentulluL Hans
Castorp urmarea, înghesuit, pe unul dintre desenatori-
spatele lui Joachim, şi se rezemase cu cotul de umărul acestuia, ţ' nl
MUNTELE VRĂJIT
365
bărbia
cu toate cele cinci degete ale mîinii, iar cealaltă mîna si-o spriji-
"n şold. Vorbea şi rîdea. Dar iată ca, deodată, i se nazari si lui sa 111 neze,
ceru, deci, în gura mare, un creion, şi îl obţinu, insa era un ■ ciot pe care abia
de-l puteai ţine între policar şi arătător. Dracui cio-i ridicînd orbeşte chipul spre
tavan, îl dracui cu glas tare şi-l blestema era atît de mic, totuşi schiţă iute un
monstru înfiorător pe cartonul
pes
■te ale cărui margini trecu, continuînd sa deseneze şi pe faţa de masa. i
contează! strigă el în mijlocul rîsetelor binemeritale. Cum ă reuşeşti cu aşa ceva,
lua-l-ar dracu'! Şi arunca bucăţica de creion în oala cu punci. Cine are un creion
cumsecade? Cine-mi împrumuta unul? Trebuie să mai încerc o data! Un creion,
un creion! Cine are încă unul? mai întreba el tare, rasucindu-se în toate părţile, cu
braţul stîng sprijinit de masa şi gesticulînd cu mîna dreapta. Dar nu primi nimic.
Atunci se întoarse şi trecu în camera de alături, continuînd sa ceara un creion, şi se
îndrepta ţinta spre Clavdia Chauchat care, aşa cum el o ştia foarte bine, stătea în
picioare nu departe de draperia salonaşului, şi de acolo urmărise agitaţia din jurul
mesei cu punci.
Auzi o voce îndărătul lui, strigînd într-o limba plăcuta: Eh! Ingegnere!
Aspetti! Che cosa fa! Ingegnere! Un po di ragione, sa! Ma e matto questo
ragazzo! Dar el acoperi aceasta voce cu vocea sa, şi atunci domnul Settembrini
putu fi văzut cu braţele ridicate deasupra capului cu degetele răşchirate — gest
obişnuit în ţara lui, al cărui sens nu-i uşor sa-l tălmăceşti, fiind întovărăşit de un
„Ehh - !" prelung, după care paraşi balul Carnavalului. însă Hans Castorp se şi
găsea în picioare, în curtea pavată cu cărămida, privind de foarte aproape
epicantul ochilor de un albastru-gri-verde, de deasupra pomeţilor proeminenţi, şi
spuse: -Nu cumva, din întîmplare, ai tu un creion?
Era de o paloare cadaverica, la fel de palid ca odinioară cînd, mînjit
es
'nge, se întorsese la conferinţa de la plimbarea pe care o făcuse sin-
r
- sistemul nervos şi vascular, care dau aspect chipului, făcu ca de
aceasta pielea fara sînge a obrazului tînar sa se încreţească, nasul
ascuţit şi sub ochi cearcănele capatara culoarea pamîntie a unui
avru. Iar marele simpatic care îşi trimitea nervurile în inima lui Hans
or
P ° fâcea să bata într-un asemenea hal, încît nici măcar nu mai
a ti vorba de o respiraţie normala, iar pe tînâr îl treceau fiori din cap
n picioare, consecinţe ale glandelor pielii care se ridicară împreuna
U
smocuri de paT .
car emeia cu tr'cornul de hîrtie îl măsura de sus şi pîna jos, cu un surîs
Fac ^ '°' m*' a ş' n^c* îngrijorare în faţa acestui chip răvăşit.
Ta a n
.
— Oui... non... Comme on sait ces choses, ici. Tu as une petitp humide li\
dedans et un peu de fievre, n'est-ce pas?
— Trente-sept et huit ou neuf f apres-midi, spuse Hans tu?
— Oh! mon cas, tu sais, c'est un peu plus complique... pas tout â ţ. simple.
— Ilya quelque chose dans cette branche de lettres humaines dit medicine,
zise Hans Castorp, qu'on appelle: bouchement turbecule des vases de lymphe.
-Ah! tu as moucharde, mon cher, on le voit bien.
-Eh toi... Iarta-ma! Şi acum îngaduie-mi sa te întreb ceva, cu insistenţa şi în
nemţeşte! în ziua cînd m-am sculat de la masa pentru a tna duce la consultaţie,
acum şase luni, ai privit în urma mea, îţi aminteşti?
— Quelle question! II y a six mois!
— Ştiai unde ma duc?
— Certes, c'etait tout a fait par hassard...
— Ştiai de Ia Behrens?
— Toujours ce Behrens!
— Oh, ii a represente ta peau d'une facon tellement exacte... D'ailleurs, c'est
un veuf aux joues ardentes et qui possede un service ă cate tres remarquable. Je
crois bien qu'il connaisse ton corps. non seulement comme medecin, mais aussi
comme adepte d'une autre discipline de lettres humaines.
— Tu as decidement raison de dire que tu parles en reve, mon ami.
— Soit... Laisse-moi rever de nouveau apres m'avoir reveille si cru-ellement
par cette cloche d'alarme de ton depart. Sept mois sous tes yeux... Et ă present, oii
en realite f ai fait ta connaissance. tu me parles de depart!
— Je te repete que nous aurions pu causer plus tot.
— Ai fi dorit-o?
-Moi? Tu ne m'echapperas pas, mon petit. II s'agit de tesinterets. toi. Est-ce
que tu e'tais trop timide pour t'approcher d'une femnie a H tu parles en reve
rnaintenant, ou est-ce qu'il y avait quelqu'un empeche?
— Je te 1'ai dit. Je ne voulais pas te dire „vous".
— Farceur. Reponds donc - ce monsieur beau parleur, cet
qui a quitte la soiree, - qu'est-ce qu'il t'a lance, tantot? ce
— Je n'en ai entendu absolument rien. Je me soucie tres peu ^ monsieur,
quand mes yeux te voient. Mai tu oublies... ii n'auraitP
si facile du tout de faire ta connaissance dans le monde. II)'avm
qui
,%
P
MUNTELE VRĂJIT
373
1110
usin avec qui j'e'tais lie et qui incline tres peu a s'amuser ici: ii e ă rien
e
qu'ă son retour dans Ies plaines, pour se faire soldat. " Pauvre diable. II est, en
effet, plus malade qu'il ne sait. Ton ami
r n du reste, ne va pas trop bien non plus.
' TI le ditlui-meme. Mais mon cousin... Est-ce vrai? Tu m'effraies. fort
possible qu'il aille mourir, s'il essaye d'etre soldat dans Ies
plaines.
Ou'H aille mourir. La mort. Temble mot, n'est-ce pas? Mais c'est
' anse ii ne m impressione pas tellement aujourd'hui, ce mot. Cetait e facon de
parler bien conventionnelle lorsque je disais: „Tu m'effraies" L'idee de la mort ne
m'effraie pas. Elle me laisse tranquille. Je n'ai pas pitie — ni de mon bon
Joachim, ni de moi-meme, en entendant nu'il va peut-etre mourir. Si c'est vrai,
son etat ressemble beacoup au mien etje ne le trouve pas particulierement
imposant. II est moribond, etmoije suiş amoureaux, eh bien! — Tu as parle ă mon
cousin ă Tatelier dephotographie intime, dans Tantichambre, tu te souviens?
-Je me souviens un peu.
-Donc cejour-lă Behrens a fait ton portrait transparent?
-Mais oui.
-Mon Dieu. Et l'as-tu sur toi?
-Non,je Tai dans ma chambre.
-Ah! dans ta chambre? Quant au mien, je Tai toujours dans mon portefeuille.
Veux-tu queje te le fasse voir?
-Miile remerciements. Ma curioşi te n'est pas invincible. Ce sera un aspect
tres innocent.
-Moi, j'ai vu ton portrait exterieur. J'aimerais beacoup mieux voir ton portrait
interieur qui est en ferme dans ta chambre... Laisse-moi emsnder autre chose!
Parfois un monsieur russe qui loge en viile vient te voir- Qui est-ce? Dans quel but
vient-il, cet homme?
- Tu est joliment fort en espionage, je Tavoue. Eh bien.je reponds.
' c est un compatriote souffrant, un ami. J'ai fait sa connaissance â
autre sation balneaire, ii y a quelques annees deja.. Nos relations?
. a; nous prenons notre the ensemble, nous fumons deux ou trois de °s etnous
bavardons, nous philosophons, nous parlons de Thomme, r» _i CU' ^a Vle> de la
morale, de miile chosese, voilk mon compte ^^■Es-tusatisfait?
ela
m morale aussi! Et qu'est-ce que vouss avez trouve en fait de me< Par
exemple? ... a morale? Cela t'intercsse? Eh bine, ii nous semble qu'il faudrait
Gherla
morale non dans la vertu, c'est-ă-dire dans la raison, la dis-
374
THOMAS MANN
sf
cipline, Ies bonnes moeurs, l'honnetete - mais plutot dans le cont je veux dire:
dans le peche, en s'abandonnant au dan ger, n ce n u nuisible, a ce qui nous
consume. II nous semble qu'il est plu s /JJ0 ,cs se perdre et meme de se laisser
deperir que de se conserver. Les oT C moralistes n'etaient point des vertueux,
mais des aventuriers dans le des vicieux, des grands pecheurs qui nous enseignent
ă nous incf chretiennement devant la misere. Tout ca doit te deplaire beaco
n'est-ce pas?
Hans Castorp tăcu. Tot mai stătea ca la început cu picioarele încr cişate sub
scaunul care scîrţîia, ţinînd între degete creionul de argint s aplecat spre tînara
femeie care şedea cu tricornul de hîrtie pe cap, privea pe sub pleoape, cu ochii
albaştri ai lui Hans Lorenz Castorp, în salonul care se golise. Pacienţii se
risipiseră. Pianul din colţ, aflat oblic faţa de ei, nu mai scotea dectt sunete uşoare
şi incoerente, căci bolnavul din Mannheim cînta cu o singura mîna, iar lingă el
şedea profesoara şi răsfoia o partitura pe care o ţinea pe genunchi. Cînd
conversaţia între Hans Castorp şi Clavdia Chauchat se sfîrşi, pianistul înceta şi el
sa mai cînte, lasînd sa-i cada pe genunchi mîna cu care cîntase, în timp ce
domnişoara Engelhart continua sa urmărească notele. Cele patru persoane,
singurele care mai rămăseseră de la petrecerea Carnavalului, stăteau nemişcate.
Tăcerea dăinui mai multe minute. încet, ca sub propria lor greutate, capetele
perechii de la pian parura ca se pleacă din ce în ce mai tare, cel al tînarului din
Mannheim spre claviatura, cel al domnişoarei Engelhart spre partitura. în sfîrşit,
amîndoi în acelaşi timp, şi cel din Mannheim şi profesoara, ca şi cum s-ar fi
înţeles în taina, se ridicară încetişor şi fara zgomot, cu fruntea plecata şi braţele
atîrnîndu-le ţepene — şi se depărtară împreuna prin sala de corespondenţa şi sala
de lectura, evitînd în mod vădit sa privească spre celalalt coif al camerei care mai
era încă ocupat.
— Tout le monde se retire, spuse doamna Chauchat. C'etaient Ies derniers; ii
se fait tard. Eh bien, la fete de carnaval est finie, şi-şi ridica braţele ca sa-şi scoată
cu amîndoua mîinile tricornul de hîrtie de p parul ei roşcat, strîns într-o coada
răsucită ca o coroana în jurul capulul-Vous connaissezles consequences, monsieur.
Dar Hans Castorp se împotrivi cu ochii închişi, fara sa-şi schirn poziţia.
Răspunse:
— Jamais, Clavdia. Jamais je te dirai „vous", jamais de la vie ni mort, daca
se poate spune astfel — deşi ar trebui sa se poată. Cette' de s'adresser â une
personne qui est celle de VOccident cultive et civilisation humanitaire, me
semble fort bourgeoise et
MUNTELE VRĂJIT
375
• au fond, de la forme? La forme, c'est la pedanterie elle-= / Ţout ce que vous
avez fixe a l'egard de la morale, toi et ton n'*'" atriote souffrant - tu veux
serieusement que ca me surprenne? C° nud sot me prends-tu? Dis donc,
qu'est-ce que tu pensese de moi? C'est un sujet qui ne donne pas beacoup ă
penser. Tu es un petit tiornme convenable, de bonne familie, d'une tenue
appetissante, dis-■ le docile de ses precepteurs et qui retoumera bientot dans Ies
plaines, ur oublier completement qu'il a jamais par/e en re ve ici et pour aider ■
rendre son pays grand et puissant par son travail honnete sur le hantier. Voilă ta
photographie intime, faite sans appareil. Tu la trouves exacte, j'espere?
-II y manque quelques details que Behrens y a trou ves. -Ah! Ies medecins en
trouvent toujours, ils s'y connaissent...
- Tu parles commc Monsieur Settembrini. Et ma fievre? D'ou vient-
elle?
-Allons donc, c'est un incident sans consequence qui passera vite.
-Non, Clavdia, tu sais bien que ce que tu dis Ici n'est pas vrai, et tu le dis sans
conviction,j'en suiş sur. La fievre de mon corp et le batte-ment de mon coeur
harasse et le frissonement de mes membres, c'est le contraire d'un incident, car ce
n'est rien d'autre — iar chipul palid cu buzele care-i zvîcneau se înclina spre
obrazul femeii —rien d'autre que mon amour pour toi, oui, cet amour qui m'a
saisi a Vinstant oii mes yeux t'ont vue, ou, plutot, que j'ai reconnu, quand je t'ai
reconnue toi — etc'etaitlui, evidemment, qui m'a mene ă cet endroit...
- Quelle folie!
- Oh, Vamour n'est rien, s'il n'est pas de la folie, une chose insen-see,
defendue et une aventure dans le mal. Autrement c'est une banalite zgreable,
bonne pour en faire de petites chansons paisibles dans Ies P aines. Mais quant â
ce que je t'ai reconnue et que j'ai reconnu mon
ou
rpour toi — oui, c'est vrai.je t'ai deja. connue, anciennement. toi et
M
yeux merveilleusement obliques et ta bouche et ta voix, avec laquelle
P ies - une fois deja, lorsque f etais collegien.je f ai demande ton
yon, pour faire enfin ta connaissance mondaine, parce que je t'aimais
s
°nnablement, et c'est de la, sans doute, c'est de mon ancien amour pour toi n
e Ces maT ues
R mes restent que Behrens a touvees dans mon
ct
• qui indiquent que jadis aussi j'etais malade...
î] c
SCau lânţaneau. Şi în timp ce divaga, îşi trăsese piciorul de sub
CarC SCÎr a ş
gertu *'' ' întinzînd mereu acest picior atinse duşumeaua cu
ce u
hem ~ ' ''alt, astfel ca îngenunche în fata ei, cu capul plecat şi
din tot trupul. Je t'aime, bolborosi el,ye t'aime de tout temps,
376
THOMAS MANN
car tu es le Toi de ma vie, mon reve, mon sort, mon envie, mon , deşir...
— Allons, allons! spuse ea. Si tes precepteurs te voyaient... Dar el, clatinînd
din cap cu deznădejde şi cu faţa întoarsa spre co
răspunse:
— Je m'en fi eh erai s, je me fiche de tous ces Carducci et de Republique
eloquente et du progres humain dans le temps, cârje t'aim i
Clavdia îi mîngîie uşurel cu mîna parul tuns scurt pe ceafa.
— Petit bourgeois! îi spuse. Joii bourgeois ci la petite tache humide Est-ce
vrai que tu m'aimes tant?
Şi exaltat de aceasta atingere, stînd acum complet în genunchi cu capul dat pe
spate şi cu ochii închişi, el continua sa vorbească:
— Oh, l'amour, tu sais... Le corps, l'amour, la mort, ces trois ne font qu'un.
Car le corps. c'est Ia maladie et la volupte et c'est lui qui fait la mort, oui, ils sont
charnels tous deux, l'amour et la mort, et voilk leur terreur et leur grande magie!
Mais la mort, tu comprends, c'est d'une part une chose mal famee, impudente qui
fait rougir de honte; et d'autre part c'est une puissance tres solennelle et tres
majestueuse, - beaucoup plus haute que la vie riante gagnant de la monnaie et
farcissant sa panse -beaucoup plus venerable que le progres qui bavarde par Ies
temps -parce qu'elle est l'histoire et Ia noblesse et la pieţe et I'eternei et le sacre
qui nous fait tirer le chapeau et marcher sur la pointe des pieds... Or, de meme, le
corps, lui aussi, et l'amour du corps, sont une affaire indecente et fâcheuse, et le
corps rougit et pălit ă sa surface par frayeur et honte de lui-meme. Mais aussi ii
est une grande gloire adorable, image mira-culeuse de la vie organique, sainte
merveille de la forme et de la beaute. et l'amour pour lui, pour le corps humain,
c'est de meme un interet extremement humanitaire et une puissance plus
educative que toute l& pedagogie du monde!... Oh, enchantante beaute
organique, qui ne se compose ni de teinture ă 1'huile ni de pierre, mais de matiere
vivante ei corruptible, pleine du secret febrile de la vie et de la pourriture! Regată
la symetrie merveilleuse de 1'edifice humain, Ies epaules et Ies hanche> et Ies
mamelons fleurissants de part et d'autre sur la poitrine. et Ies co arrangees par
paires, et le nombril au milieu dans la mollesse du ventr ■ et le sexe obscur entre
Ies cuisses! Regarde Ies omoplates se remu sous la peau soyeuse du dos, et
l'echine qui descend vers la luxuri double et fraîche des fesses. et Ies grandes
branches des vase* et nerfs qui passent du tronc aux rameaux par Ies aisselles, et
coWn structure des bras correspond â celle de* jambes. Oh! Ies douces reg 1 de la
jointure interieure du coudc et du jarret avec leur abondafl c
MUNTELE VRĂJIT
377
- ■ tesses organiques sous leurs coussins de chairt Quelle fete nse de Ies
caresser ces endroits delicieux du corps humain! Fete a 1 r sans plainte apres!
Oui, mon Dieu, laisse-moi sentir l'odeur de la de ta rotule, sous laquelle
l'ingenieuse capsule articulaire secrete huile glissante! Laisse-moi toucher
devotement de ma bouche 'Arteria femoralis qui bat au front de ta cuisse et qui se
divise plus bas Ies deux arteres du tibia! Laisse-moi ressentir I'exhalation de tes
ef tâter ton duvet, image humaine d'eau et d'aibumine, destinee potirI'anatomie
du tombeau, et laisse-moi perir, mes levres aux tiennes! Isprăvind de vorbit, nu
deschise ochii; ramase astfel nemişcat, cu capul pe spate şi cu mîinile, care ţineau
micul creion de argint, depărtate, tremurînd şi c(ătinîndu-se pe genunchi. Claudia
spuse:
- Tu es en effet un galant qui sait solliciter d'une maniere profonde,
âl'allemande.
Şi-i puse pe cap tichia de hîrtie.
-Adieu, mon prince Carnaval! Vous aurez une mauvaise ligne de fievre ce
soir,je vous le predis.
Spunînd acestea se ridica de pe scaun ca şi cum ar fi alunecat şi alunecă mai
departe pe covor spre uşa, în pragul căreia şovăi, se întoarse pe jumătate, ridica
unul din braţele goale şi puse mina pe miner. Apoi, peste umăr, zise aproape în
şoapta: -N'oubliezpas de me rendre mon crayon. Şi ieşi.
VI
Schimbări
Ce este timpul? O taina — ireală şi atotputernică. O condiţie a lumii
fenomenale, o mişcare ce implica şi se amesteca în existenţa şi mişcarea
corpurilor în spaţiu. Dar oare n-ar exista timp, daca n-ar exista mişcare1 Şi nici
mişcare, daca n-ar exista timp? întreaba-te mereu! Timpul este o funcţiune a
spaţiului? Sau invers? Ori amîndoua sînt identice? Nu înceta să te întrebi! Timpul
este activ, are şi un cuvînt care-i fundamentează activitatea: temporalul. Dar ce e
temporalul oare? Schimbarea. Acum nu este atunci, aici nu este acolo, căci între
amîndoua se întinde mişcarea Cum însă mişcarea prin care măsurăm timpul este
ciclica, închisa în ea însăşi, ne confruntam cu o mişcare şi o schimbare pe care am
putea sale calificam drept repaus şi nemişcare; deoarece atunci se repeta neîncetat
în acum, iar acolo în aici. Şi cum, pe de alta parte, în ciuda celor mai
deznădăjduite eforturi, nu pot fi imaginate un timp finit şi un spaţiu limitat,
oamenii au hotarît - fara îndoiala în nădejdea de a reuşi, daca nu în mod desavîrşit,
cel puţin mai bine - sa „gîndească" timpul ca etern şi spaţiul ca infinit. Dar
postulîndu-se astfel eternul şi infinitul nu se distrugeau în mod logic şi deliberat
limitatul şi finitul, care se găsesc astte reduse la zero? în etern este oare posibila o
succesiune; în infinit, o co comitenta? Cum sa împaci aceste ipoteze stringente ale
eternului , infinitului cu concepte ca distanţa, mişcarea, schimbarea, sau măcar
prezenţa corpurilor limitate în univers? Poţi sa te întrebi cit pofteşti-
Hans Castorp îşi punea aceste întrebări şi altele asemănătoare chiar imediat
după sosirea lui aici, sus, dovedise ca era făcut p asemenea indiscreţii şi arguţii,
şi datorita unei plăceri nocive, copleşitoare, pe care avea s-o plătească foarte
scump după acee -deprinsese sa se ocupe cu asemenea nimicuri şi fusese încurajat
apropie de speculaţii cutezătoare. îşi punea lui însuşi întrebări şi" 1
MUNTELE VRĂJIT
379
gro
bunul Joachim, aşa cum întreba şi valea acoperita de o zăpada
. j:n vremuri imemoriale, măcar că nici de la primul, nici de la asa "
Itănu se putea aştepta la ceva care sa semene cu un răspuns — şi ei a de spus
de la cine anume putea sa-l aştepte. El însuşi nu făcea va decît sa-şi pună
asemenea întrebări, tocmai fiindcă nu ştia nsul. Qţ despre Joachim, era aproape
imposibil sa trezeşti în jntea lui cel mai mic interes pentru preocupări de felul
acesta, căci aşa o spusese Hans Castorp în franţuzeşte într-o seara, el nu se gîndea
la nimic altceva decît sa ajungă soldat la şes, şi ducea o lupta înverşunată cu
aceasta nădejde care ba se apropia, ba îşi bătea joc de el si iarăşi se destrăma în
depărtare, iar în ultimul timp el se hotarîse chiar să pună capăt acestei situaţii
forţînd-o, daca va fi cazul. Da, bunul, răbdătorul, ordonatul Joachim, atît de total
pătruns de statornicirile serviciului şi ale disciplinei, era, de o bucata de vreme,
copleşit adesea de ispita răzvrătirii, protesta împotriva „scării lui Gaffky", adică a
metodei de examinare prin care se stabilea şi se evalua cifric, în laboratorul de la
subsol - în „labo", cum i se spunea în mod obişnuit - gradul de infectare prin bacili
a unui bolnav: în raport cu cantitatea mai mica sau mai mare de bacili găsită în
ţesutul analizat, numărul Gaffky era mai scăzut sau mai ridicat — totul fiind în
funcţie de aceasta cifra. Fara nici o eroare posibila, rezultatul indica şansele de
vindecare pe care putea conta titularul lui; cu ajutorul acestei cifre se determina
foarte uşor numărul lunilor sau anilor pe care trebuia sa-i mai petreci aici, sus,
adică înce-pmd cu vizita agreabila de şase luni şi sfîrşind cu verdictul „pe viaţa"
c
are, de altfel — daca i se aplicau obişuitele masuri ale timpului — putea să se
reducă la o nimica toata. Prin urmare, Joachim se revolta împotri-acestei scări
Gaffky, căreia refuza pe faţa sa-i dea vreo crezare sau -i acorde vreo autoritate -
adică nu tocmai complet pe faţa, deci nu în ezenta superiorilor, ci doar cînd era cu
varul sau şi chiar la masa. - M-am saturat, n-o sa ma mai las înşelat multa vreme,
spuse el tare, Wgele îi navali în obrajii bronzaţi. în urma cu numai cincisprezece k
' aveam doar doi pe scara Gaffky, adică o nimica toata, cu cele mai perspective, şi
iată ca acum am ajuns la noua, adică sînt literalii lnvadat şi, prin urmare, nici nu
mai poate fi vorba despre plecare. Sâ InteJea8a ce"i cu mine, nu mai pot sa îndur. Sus,
la Schatzalp
p p
un ° ' * g > pe care l-au trimis aici tocmai din Arcadia, Poat n
m Un aran rec
Sanitar
'~a trimis - un caz disperat, ftizie galopanta. Exitus-nl rveni de la o zi la alta,
dar niciodată în viaţa lui omul acesta n-a
380
THOMAS MANN
avut bacili în sputa. Dimpotrivă, grăsunul căpitan belgian, care
Plecat
sănătos atunci cînd am venit eu aici atinsese cifra zece pe Gaffky k mişunau
literalmente în el, şi cu toate acestea nu avusese la î nc ' decît o caverna foarte
mica. Nu vreau sa mai ştiu de Gaffkyţ §Us orice tratament şi plec, chiar daca asta
înseamnă ca ma duc la moart i
în halul acesta ajunsese Joachim; şi toţi erau teribil de impresin vazînd cum se
revolta tînarul acesta atît de blînd, atît de serios cumpănit. Hans Castorp,
auzindu-l pe Joachim ameninţînd ca lasă tot balta şi pleacă la şes, nu se putu
împiedica sa nu-şi amintească de anu mite cuvinte pe care le auzise rostite în
franţuzeşte, de către o a treia persoana. Dar tăcu. Putea el sa-i dea ca exemplu
varului sau propria lui răbdare, după cum proceda şi doamna Stohr care, de fapt, îl
îndemna pe Joachim sa nu facă pe neastîmparatul într-un chip atît de necuviincios
ci sa se resemneze cu toata umilinţa, şi sa ia ca model statornicia de care dădea
dovada ea, Karoline, care perseverează sa stea în aceste locuri şi-şi interzice cu
tărie sa plece acasă, la Cannstatt, unde sa-şi reia rolul de stapîna a casei, şi aceasta
numai şi numai pentru a putea reda, într-o zi, soţului ei o soţie complet şi definitiv
vindecata. Nu, Hans Castorp nu putea îndrăzni sa procedeze astfel, cu atît mai
mult cu cît de la Carnaval încoace avea scrupule faţă de Joachim — conştiinţa îi
spunea ca Joachim vedea probabil în anumite fapte despre care nu vorbeau, dar pe
care Joachim le cunoştea fara îndoială, ceva ce semăna a trădare, a dezertare, a
infidelitate. Şi asta în legătura cu doi ochi rotunzi şi căprui, cu nişte accese
nejustificate de rîs şi cu un anumit parfum de portocale, ale cărui efecte le îndura
de cinci ori pe zi, dar în adierea căruia îşi pleca ochii în farfurie, statornic şi
ruşinat... Şi chiar în tăcuta împotrivire pe care Joachim o opuse speculaţiilor lui
despre „timp", lui Hans Castorp 1se păru ca recunoaşte nu numai o severitate
militâroasa ci şi un pic " e mustrare la adresa lui. Cît despre vale, valea hibernala,
acoperita cu un strat gros de zăpada, căreia Hans Castorp îi punea asemenea
întrebări suprafireşti, adresîndu-le şi piscurilor, culmilor, povîrnişurilor şi P adu
rilor ei cafenii, verzi şi roşietice, şi care ramîneau cînd neniiş caIe mute în şuvoiul
duratei, cînd scînteietoare în azurul profund, cînd in luite de neguri în curgerea
tăcuta a timpului terestru, cînd învapainu sub soarele ce le părăsea, cînd lucind
diamantin şi aspru sub vraja lui de luna — dar veşnic sub troiene, de şase luni
nesfîrşite care pieriseră ca într-o clipita, iar pacienţii mărturiseau ca nu mai p ot
zăpada, ca le făcea sila, ca şi vara îi copleşise în privinţa aceasta,'
MUNTELE VRĂJIT
381
anele de zăpada, grămezile de zăpada, pernele de zăpada, alune-
&
le de zăpada, toate văzute zi de zi - toate acestea întreceau pute-
C
meneşti şi erau ucigătoare atît pentru spirit cît şi pentru suflet. Şi
sesera ochelari coloraţi, verzi, galbeni şi roşii, pentru a-şi apară
'chii, dar mai mult încă pentru inimi.
Să fi trecut oare şase luni de cînd valea şi munţii erau sub zăpada? erau şapte!
Timpul înaintează necontenit pe cînd noi povestim — atît ■ nul nostru", adică cel
pe care îl consacram acestei povestiri, cît şi ofundul timp trecut al Iui Hans
Castorp şi al tovarăşilor lui de destin, colo sus, în zăpadă, aducînd după sine
schimbări. Toate erau pe calea cea buna, urmau sa se îndeplinească, întocmai cum
o prezisese în cîteva cuvinte grăbite Hans Castorp, în ziua Carnavalului, spre
indignarea domnului Settembrini pe cînd se întorceau de la Platz: nu în sensul ca
solstiţiul de vara ar fi fost chiar atît de iminent, însă Pastele trecuse peste valea
alba, april păşea pe aproape, perspectiva Rusaliilor se întrezărea şi puţin după
aceea primăvara avea sa irumpa cu topirea zăpezilor - bineînţeles, nu cu topirea
tuturor zăpezilor, căci ramîn veşnice acelea de pe crestele de la sud, în crăpaturile
stîncoase ale lanţului Rătikon la nord, fara sa mai vorbim despre cea care cădea în
toate lunile de vara, dar care nu dura; şi cu toate acestea, mişcarea de rotaţie a
anului făgăduia cu siguranţa ceva nou şi hotarîtor, cît de curînd, căci pînâ acum se
şi scurseseră şase saptamîni - adică de doua ori mai mult decît avusese de gînd
Hans Castorp să stea aici - din acea noapte de Carnaval cînd împrumutase un
creion de la doamna Chauchat şi apoi i-l înapoiase, primind în schimb, la dorinţa
mărturisită, altceva, o amin-hre, pe care o purta în buzunar.
Şase săptâmîni trecuseră, în adevăr, din seara cînd Hans Castorp o cunoscuse
pe Clavdia Chauchat, iar după aceea se urcase în camera lui 0 atît de mare
întîrziere faţa de conştiinciosul Joachim, şase sapta-lni ln z ' ua următoare care
adusese plecarea doamnei Chauchat, ple-are Prov 'zorie în Daghestan, foarte departe
spre Răsărit, dincolo de az- Ca plecarea aceasta era provizorie, ca nu era o plecare
defini-t Şl ca doamna Chauchat avea intenţia sa se întoarcă într-o zi - despre estea
Hans Castorp primise asigurări directe, prin viu grai — şi îi car SCra datC nU PC C' nd
Purta un dialog într-o limbă străina, fapt despre las Vorblt
> ci în acel interval pe
care, în ceea ce ne priveşte, l-am
reac
şim, â fara sa spunem o vorba şi în cuprinsul căruia am întrerupt estini
pentru a îngădui ca asupra acestui interval sa domneasca
382
THOMAS MANN
numai timpul pur. Oricum ar fi, tînarul primise aceste asigur ■ mărturisiri
mîngîietoare mai înainte de a se întoarce la numărul tre şi patru, căci, a doua zi,
n-a mai schimbat nici o vorba cu dOa ' Chauchat, întrucît abia de-a vazut-o,
adică, mai bine zis, a zarn doua ori de departe: la dejun cînd, purtînd o rochie de
stofa albastra jacheta de lîna alba, a venit pentru ultima oara la masa, trîntind uşa •
îndreptîndu-se spre locul ei cu pasul graţios-lunecator, iar lui Ha Castorp i s-a
zbătut inima în gît şi numai supravegherea severa pe ca domnişoara Engelhart a
exercitat-o asupra lui l-a oprit sa nu-şi ascund faţa în mîini — şi apoi la ora trei
după-amiazâ, la plecarea ei, la care n asistat propriu-zis, dar a urmarit-o de la o
fereastra a coridorului ce dădea spre drumul principal către sanatoriu.
Evenimentul s-a desfăşurat aşa cum Hans Castorp îl mai văzuse
desfaşurîndu-se de multe ori, de cînd şedea aici: sania sau trăsura se oprea la
rampa, birjarul şi băiatul de la etaj încarcau bagajele, iar pacienţii sanatoriului,
prietenii celui care, vindecat sau nu, pornea pe drumul spre şes, ca sa trăiască ori
sa moară — şi chiar şi cei care lipseau de la serviciu pentru a nu pierde emoţia
acestui moment deosebit, cu toţii se adunau în faţa intrării principale; cîteodata,
un domn cu redingota, de la administraţie, precum şi medicii făceau act de
prezenţă, apoi îşi făcea apariţia cel care pleca — foarte adesea cu figura radioasa,
saluta plin de voie buna pe curioşii ce-l înconjurau ramînînd mai înapoia lui, şi
pentru moment se simţea puternic înviorat de aventura în care se angaja... Deci, de
data aceasta doamna Chauchat fusese aceea care ieşise surîzatoare, cu braţele
încărcate de flori, într-o haina lungă de călătorie dintr-o stofa aspra, căptuşita cu
blana şi cu o pălărie mare, fiind întovărăşită de domnul Buligin, compatriotul ei,
cel cu pieptul căzut, care avea sa facă împreuna cu ea o parte din călătorie. Era
cuprinsa şi ea de o însufleţire radioasa, ca oricine pleca de aici — şi aceasta
datorita doar perspectivei de a schimba felul de viaţa, independent daca plecai cu
autorizaţia medicului sau daca îţi întrerupeai şederea mînat doar un dezgust
deznădăjduit, pe răspunderea ta şi cu inima plina de îngnj0 rare. Obrajii i se
îmbujoraseră, vorbea fara încetare, probabil în ruseş pe cînd i se înveleau
genunchii cu o pătura îmblănita... Nu numai co patrioţii şi comesenii doamnei
Chauchat veniseră, ci se mai aflau aco mulţi alţi pacienţi, iar doctorul Krokowski
îşi dezvelise, într-un hon° rîs viguros, dinţii galbeni în mijlocul bărbii, iar batrina
mătuşa îi ofe călătoarei dulciuri — „dalcesuri", după cum obişnuia sa le spună,
MUNTELE VRĂJIT
383
ladă rusească — , era prezenta şi profesoara, şi numai bolnavul
111
î^annheim stătea la oarecare distanţa, ascuns parca la pînda, cu
.. -nceţoşaţi, iar privirea alunecîndu-i de-a lungul peretelui dădu
° Hans Castorp la fereastra coridorului şi se opri o clipa asupra lui, peste
n*"*
eeîndu-se... Consilierul aulic Behrens nu se arata; desigur ca-şi
rămas bun de la calatoare cu alt prilej şi între patru ochi... Apoi, în ... cuj
fluturărilor din mîini şi ale urărilor întregii asistenţe, caii se ■ tira iar ochii oblici
ai doamnei Chauchat — pe cînd zdruncinătura je i o arunca între perne —
cutreierară la rîndul lor, surîzînd încă o , . întreaga faţada a „Berghof'-ului, şi timp
de o fracţiune de secunda se opriră pe chipul lui Hans Castorp... Rămas singur,
acesta din urma alergase foarte palid prin camera, pentru ca de acolo, de sus de pe
balcon sa mai vadă şi sa urmărească sania care, învăluita în clinchetele
zurgălăilor, lunecase pe drumul spre Dorf; după aceea se prăbuşi pe un scaun,
scoţînd din buzunarul de la piept amintirea, zălogul care, de data aceasta, nu mai
consta din cîteva aşchii cafenii-roşcate de creion, ci chiar dintr-o mică placă cu
rama îngusta, un clişeu pe sticla, pe care trebuia să-l ţii în lumina ca sa poţi
descoperi ceva — adică portretul interior al Clavdiei, fara chipul ei, dar care îi
dezvăluia osatura plapînda a bustului, conturat de transparenţa spectrala a forme
lor carnale, îi dezvăluia organele din cavitatea toracica...
în timpul care se scursese de atunci provocînd atîtea schimbări, de
cîte ori nu contemplase portretul şi nu-l apăsase pe buze! Timpul făcuse,
de pilda, să intervină o obişnuire cu viaţa în absenţa Clavdiei Chauchat,
despărţită de Hans Castorp prin spaţiu, şi asta mult mai repede decît şi-ar
fi închipuit-o: căci timpul de aici era de o natura cu totul deosebita şi
Parca special făcut sa creeze obişnuinţa, fie chiar şi obişnuinţa de a nu te
işnm. Nu mai exista nici un prilej sa auzi pocnetul uşii la începutul
căreia dintre cele cinci formidabile mese, căci nimeni nu mai putea
pricinuiască; doamna Chauchat trîntea acum uşile în alta parte, la o
Partare enormă - căci era o formă de manifestare a firii ei, forma
P etită şi legată de boala de care suferea, tot aşa cum timpul se
^ e eŞte şi se leagă de corpurile din spaţiu: aşadar, poate numai boala
c . PriCula şi nimic altceva... Dar, deşi era invizibila şi absenta, ea
^ ua, cu toate acestea, sa fie vizibila şi prezenta în gîndul lui Hans
recu ^ ~ constituia însuşi duhul acestui loc, un duh pe care el îl
îrttr- -USC ?'~* Posedase într-o ora nefasta şi de o ucigătoare dulceaţa,
căreia nu i se potrivea nici un cîntec liniştitor de la şes, un duh
384
THOMAS MANN
MUNTELE VRĂJIT
385
a
«t de
intr-n
glas
a cărui silueta spectrala o purta de noua luni lipita de inima lu; cumplit de
îndrăgostita.
în acea ora de neuitat, buzele lui tremurătoare bolborosiră, atît' limba străina
cît şi în limba sa natala, aproape inconştient şj cu sugrumat, multe lucruri
extravagante: propuneri, oferte, proiect hotarîri nesăbuite: voise sa î ntovărăşească
acest duh pîna dincolo H' Caucaz, sa-l urmeze şi sa-l aştepte acolo unde îi va alege
o locuinţa mai apropiata de a lui, ca sa nu mai fie vreodată despărţiţi, şj.j n făcuse şi
alte propuneri nebuneşti. Ceea ce reuşise sa obţină tînarul c suflet fara ascunzişuri,
în acea ora de aventura desavîrşita, nu fuses decît umbra unui gaj şi posibilitatea,
care putea sa para verosimila ca doamna Chauchat sa se reîntoarcă pentru a patra
oara, mai curînd sau mai tîrziu, după cum va crede de cuviinţa boala care-i reda
libertatea Dar indiferent daca se va întîmpla mai curînd sau mai tîrziu, Hans
Castorp va fi, desigur, „de mult timp plecat foarte departe", mai spusese tot ea
cînd îşi luaseră rămas bun unul de la altul; iar tîlcul dispreţuitor al acestei profeţii
ar li fost şi mai nesuferit daca n-ar fi avut înţelepciunea sa-şi spună ca unele
profeţii nu sînt făcute ca sa se împlinească, ci tocmai ca sa nu .se împlinească, la
fel ca în incantaţiile prin care dorim sa îndepărtam un blestem. Profeţii de acest
soi îşi bat joc de viitor, prezi-cînd ceea ce va fi, tocmai pentru a sili viitorul sa se
ruşineze de-a lua înfăţişarea prevăzuta. Şi daca acest duh îl numise, atît în timpul
convorbirii relatata de noi cît şi după aceea, un joii bourgeois au petit endroit
humide, expresie care avea ceva ce suna ca o tălmăcire a formulei lui Settembrini
„copil răsfăţat al vieţii", te puteai întreba pe buna dreptate care aspect component
al acestui amestec de esenţe se va dovedi mai tare: burghezul sau celalalt... Mai
mult. duhul nu ţinuse seama ca el însuşi plecase şi revenise de mai multe ori şi ca,
la fel cu el, Hans Castorp putea sa se întoarcă la momentul potrivit, deşi, în
realitate, nu stăruia sa stea aici decît cu scopul de a. nu mai fi nevoit sa revină: pen
el ca pentru atîţia alţii, acesta era motivul prezenţei.
Una dintre glumeţele profeţii ale acelei seri de Carnaval, se re zase: Hans
Castorp avusese o febra zdravănă, temperatura se nu' dintr-o data, iar el o notase
cu o gravitate solemna, şi după o se scădere se prelungise la nivelul unei linii
înalte uşor oscilante, c menţinuse în mod constant deasupra nivelului
temperaturilor oo'S mai înainte. Era o febra anormala, a cărei înălţime şi
persistenţa. p° ^ spuselor consilierului aulic, nu puteau fi puse în legătura cu sta
• jocalâ. „Eşti mult mai infectat decît s-ar părea, tînarul meu prie-iuC use el.
Haide sa încercăm totuşi cu injecţiile. Or sa-ţi facă bine. ' trei; patru luni o sa te
simţi ca peştele în apa, daca lucrurile se artjeazâ aşa cum cred." Aşa se fac e ca
Hans Castorp fu obligat sa se zinte de două ori pe sâptamînă, miercurea şi
sîmbafa, după plimbarea de dimineaţa, la „labo" ca să i se facă injecţia.
Ambii medici administrau, pe rînd, acest leac, însă consilierul aulic făcea
injecţia cu virtuozitate, dintr-o data, golind seringa în clipa în care introducea
acul. Nu-l preocupa, de altfel, locul unde înţepa, astfel ca uneori durerea era
cumplita, iar locul ramînea tare şi ustura încă multa vreme. Pe deasupra, injecţia
se răsfrîngea şi asupra stării generale a organismului, zdruncina sistemul nervos
ca o competiţie sportiva, şi acest fapt era o dovadă a eficacităţii tratamentului,
eficacitate ce se vadea şi prin aceea că, pentru moment, făcea sa se ridice
temperatura: aşa prezisese consilierul aulic şi aşa s-a şi întîmplat, încît nu mai era
nimic de făcut în faţa faptului împlinit. Totul se termina repede imediat ce-ţi
venea rîndul; cît ai bate din palme îţi primeai antidotul, în pielea coapsei sau a
braţului. Cîteodata însă - cînd consilierul aulic părea mai bine dispus şi starea lui
sufletească nu era tulburata de tutun - , se înfiripa, cu prilejul acestei injecţii, o
scurta convorbire pe care Hans Castorp se pricepea s-o pornească şi s-o îndrume
cam în felul acesta:
- Ma gîndesc cu deosebita plăcere la ceasul acela din toamna trecută, petrecut
la dumneavoastră, pe care ni l-a dăruit întîmplarea. cînd ne-aţi oferit o cafea,
domnule consilier aulic. Chiar ieri, sau poate mai emult, i-am evocat varului meu
aceasta amintire...
-Gaffky şapte, spuse consilierul aulic. Băiatul acesta nu vrea şi nu rea sa se
dezintoxice. Şi cu toate acestea, niciodată pîna acum nu s-a cu atîta înverşunare
scai de mine şi nu m-a sîcîit mai mult ca în a vreme cu ideile lui de plecare, ca sa
se duca sa-şi tîrîie sabia, icopsitul! Se văicăreşte şi-mi reproşează mie cele cinci
minuscule ce-Tf ^ PetreCUte aici' de Parca ar fi vorba de secole. Vrea sa plece, fie de j ' ~ U'a
s us
P -o şi dumitale? Ar trebui sa-l muştruluieşti într-o zi, ca 'ighi • Umneata' zdravan şi
fea re ede
hotarît! Băiatul asta se va prăpădi daca va vite P simpatica voastră ceaţa.
se 6Ste bllgat sa
Acolo sus, în dreapta. Acest rios d" ° gîndeasca prea mult, dar
dumneata, cel mai
rios d
'rebuj s mtre amindoi' dumneata, civilul, omul de formaţie burgheza, ar 1 explici i
î
s
1
explici, mai î
înainte de-a comite vreo prostie.
386
THOMAS MANN
— Am şi facut-o, domnule consilier aulic, răspunse Hans 0 fara a înceta să
dirijeze conversaţia. Am făcut-o destul de des şi ■ cîte ori l-am văzut că
protestează şi cred câ, încetul cu încetul o - S resemneze, însă exemplele pe care
le avem în faţa ochilor nu sînt d' cele mai bune, au o înrîurire vătămătoare. Mereu
intervin pleca ' plecări spre şes, spontane şi fărâ justificări autentice, iar faptul ac
are în sine ceva ispititor, mai ales pentru caracterele slabe. De pi]d a J curînd... cine
a plecat acum de curînd? O doamna de la masa rusii bine, doamna Chauchat.
Tocmai în Daghestan, aşa s-a zvonit. Ei p of tim, în Daghestan, habar n-am ce
climă âre, poate ca acolo, la canar sus, la marginea marii, e mai puţin neprielnic.
Totuşi este şes, după părerea noastră, deşi s-ar putea ca, sub aspectul geografic,
sâ fie muntos, nu sînt prea informat în privinţa aceasta. Cum sa trăieşti acolo fără
să fii vindecat, cînd îţi lipsesc noţiunile de bază şi cînd nimeni nu cunoaşte cît de
cît regulile noastre de aici, nici cum sâ stai întins, nici cum sa-ţi iei temperatura?
De altfel, cred că vrea sâ se întoarcă, orice s-ar întîmpla, şi e ceea ce mi-a şi spus
în treacăt - dar oare cum de am ajuns să vorbim despre ea? — a, da, în ziua aceea,
domnule consilier aulic, v-am întîlnit în grădină, cum desigur că vă amintiţi, adică
dumneavoastră sînteţi acela care ne-aţi întîlnit, căci noi stăteam pe o bancă, ştiu
chiar care, aş putea să v-o arăt cu precizie, da, stăteam pe ea şi fumam. Adică
vreau sâ spun ca eu fumam, deoarece vărul meu. curios lucru, nu fumează. Dar
tocmai atunci fumaţi şi dumneavoastră, astfel ca ne-am oferit unul altuia ţigările
preferate, îmi amintesc foarte bine. Brasilul dumneavoastră era excelent, însă
trebuie să te porţi cu el ca şi cu un mînz, căci în caz contrar ţi se întîmpla ceva
asemănător cu ceea ce aţi păţit dumneavoastră după cele doua trabucuri de import,
cînd credeaţi ca v-a sunat ultimul ceas, cu pieptul umflat gata-gata sâ se spargă - "
cum totul s-a sfîrşit cu bine, avem tot dreptul sa rîdem. De altfel, comandat iarăşi
cîteva sute de Măria Mancini, la Bremen, deoarece 1 place cum sînt fabricate, le
socotesc foarte plăcute din toate punctele vedere. Este adevărat câ transportul şi
vama le scumpesc destul oe şi dacă aveţi de gînd sâ-mi prelungiţi tratamentul
pentru un ceva mai îndelungat, aş fi totuşi în stare sâ le schimb pe un tutu ^ aici
— se vad prin vitrine ţigări cu un aspect acceptabil. Şi după ne-aţi arătat tablourile
dumneavoastră, care m-au emoţionat P ute ce mi-amintesc de parca ar fi astăzi - am
fost în adevăr uluit văzi ^ riscuri aţi înfruntat încercînd să faceţi pictură în ulei
— eu, unul,
MUNTELE VRĂJIT
387
'ciodată un asemenea curaj. Mi se pare ca tot cu acest prilej am
a
; nortretul doamnei Chauchat, cu pielea redata într-un chip văzut ş 1 V
fflagi
■ „oi istrai
si vă mărturisesc câ am iost entuziasmat. Pe atunci încă nu
cusem modelul, adică îl ştiam numai din vedere şi după nume. . jnsă, cu foarte
puţin înainte de ultima ei plecare, am cunoscut-o personal, cum se cuvine.
_ Ce tot spui acolo! îi replică scurt consilierul aulic şi, daca ne este - ăduit să
facem o apropiere, putem menţiona câ era exact ceea ce îi nlicase şi atunci cînd
Hans Castorp îl anunţase, înaintea primului consult câ printre altele avea şi puţină
temperatura. Iar după aceea, nu mai spuse nimic altceva.
- Ba da, ba da, am cunoscut-o, insistă Hans Castorp. Ştiu din experienţă că
aici, sus, nu este chiar atît de uşor sa faci cunoştinţe, dar între doamna Chauchat şi
mine s-a întîmplat şi s-a potrivit ca, în sfîrşit, în ultimul ceas, o convorbire sa ne...
Hans Castorp trase aerul printre dinţi. Phii, făcu el dîndu-l afara. Cu siguranţă că,
din întîmplare, aţi atins, domnule consilier aulic, un nerv foarte sensibil! O, da,
da, doare îngrozitor. Mulţumesc, puţin masaj calmează... O discuţie ca asta ne-a
apropiat.
- Aşa să fie! Şi-apoi? făcu consilierul aulic. Punea întrebarea clă-tinînd din
cap cu mutra cuiva care se aşteaptă la un răspuns foarte elogios şi care, întrucît îl
privea pe el, punea dinainte în întrebare confirmarea elogiului prevăzut.
-Presupun câ franceza mea a mai lăsat de dorit, încerca sa se sus-agăHans
Castorp. Dar, în definitiv, de unde puteam să ştiu mai mult? e ' nt taplă însă câ
tocmai la momentul potrivit îţi trec prin cap fel de e de lucruri, aşa că, totuşi,
ne-am înţeles într-un mod satisfăcător.
~ Te cred. Ei, şi? repeta consilierul aulic provocatoarea întrebare anterioară.
Apoi adăugă de la el: Nostimă, nu-i aşa?
nchizîndu-şi nasturele de la gît, Hans Castorp se sculase şi stătea cu ■oarele şi
coatele depărtate şi cu capul dat pe spate, eh' n mt ' v> nu"i nimic nou, spuse el. într-o
staţiune balneara, şi per U aCe^aş* ac°periş, trăiesc la distanţă, timp de sâptamîni,
doua apr • 6 Sau d°uă familii. Dar într-o zi fac cunoştinţă unul cu celălalt, se DII„ . , a
rec roc
'P în mod sincer şi iată că deodată unul dintre ei este pe
"i a» P' ece. îmi închipui câ asemenea păreri de râu se ivesc adesea.
aL
unci aj J ■
n sâ âst
°rbinrf, P rezi o anumită legătură cu cel plecat, să auzi
-se despre el, sau chiar sâ-i scrii. Dar doamna Chauchat...
388
THOMAS MANN
— Mda, nu-i aşa ca nu vrea? rîse consilierul aulic bine dispus
— Nu, nici n-a vrut sa audă. Cum, nici dumneavoastră nu va măcar din cînd în
cînd, de prin localităţile unde se află?
— Ei, ferească Dumnezeu! lata ceva ce n-o să se întîmple niciod Mai întîi, din
lene, şi apoi cum ar putea să scrie? Eu, unul, nu şt;u citesc ruseşte - la nevoie, ce-i
drept, o stîlcesc vorbind, dar n-aş put citi o buche. Şi nici dumneata. Da, cît despre
franceza sau german pisicuţa noastră le miaună adorabil, fara îndoiala, însă ca sa
scrie - atl ca s-ar găsi într-o mare încurcătură. Ortografia, draga prietene! Nu, tre
buie să te resemnezi, tinere. Se mai întoarce, din cînd în cînd. Chestie de
automatism, problema de temperament, cum ţi-am spus-o. Unul pleacă, iar după
aceea se vede silit sa revină, altul sta de la început mai multa vreme ca sa nu mai
aibă niciodată nevoie sa se întoarcă. Dar daca varul dumitale pleacă, este foarte
posibil, te rog să-i spui, ca dumneata însuţi sa te mai găseşti aici pentru a asista la
solemna lui revenire.
— Dar, domnule consilier aulic, cam cît timp credeţi ca eu...
— Cine-ţi spune ca despre dumneata este vorba? Nu, despre el! Iar eu cred ca
n-o sa întîrzie devale nici măcar atît cît a stat aici, sus. Este un lucru de care sînt
convins în mod cinstit, şi dumneata fii atît de amabil sa i-o repeţi întocmai din
partea mea.
Cam în felul acesta se desfăşurau de obicei convorbirile lor. conduse cu
şiretenie de Hans Castorp, deşi rezultatul la care ajungea era foarte anemic şi
nesigur. Căci, în ceea ce privea timpul pe care trebuia sa-l petreci aici ca sa asişti
la întoarcerea unui bolnav plecat prea de timpuriu, răspunsul era evaziv, iar cît
despre cea plecata în depărtări, rezultatul era egal cu zero. Şi Hans Castorp nu va
afla nimic despre ea atita vreme cît taina spaţiului şi a timpului îi va desparţi; ea
nu va scrie şicu atît mai mult nu-i va da prilejul... Daca te gîndeai bine, de ce adică
ar 1 avut alta comportare? Oare ideea lui de a-i sugera ca ar putea sa-şi nu fusese
pe cît de burgheza pe atît de pedanta, avînd în vedere ca
scrie odi-
nioară îşi dăduse foarte bine seama ca nu era necesar şi de dorit ^ măcar sa-şi
vorbească unul altuia? Şi, oare, în seara aceea de Carn
alături de ea, îi vorbise în adevăr, adică în sensul pe care civilizat îl da acestui
cuvînt, sau mai degrabă îi vorbise într-
aval, tul
•.o Hfl* a 7 pai
străina, ca în vis, prin uimare într-un fel cît se poate de neciviliz at - ^ în cazul
acesta, pentru ce sa mai scrie pe hîrtie de corespondenţa cărţi poştale, din cele pe
care le trimitea, cîteodata, acasă, la şes< P ^ a-i informa pe ai lui asupra
rezultatelor variabile ale consultatul
MUNTELE VRĂJIT
dreptate Clavdia sa se simtă scutită de obligaţia de a scrie, bazata a i ne
libertatea pe care i-o îngăduia boala? A vorbi, a scrie - erau, i ibli
fri l d
t chestiuni eminamente umanist-republicane, afaceri ale domnu-■ Rrunetto
Latini care redacta cartea aceea despre virtuţi şi vicii şi îi
np florentini, îi învaţă atît arta de a vorbi cît şi arta de a-şi guver-educapt na
republica dupâ regulile politicii...
Aşa se face ca Hans Castorp se gîndi iarăşi la Lodovico Settembrini
• se îmbujora la fel cum se îmbujorase odinioară, cînd scriitorul intrase
neaşteptate în camera — el era bolnav în pat, iar celalalt aprinsese brusc lumina.
Evident, Hans Castorp ar fi putut sa-i pună domnului Settembrini toate întrebările
referitoare la enigmele metafizice — chipurile mai mult ca sa-l provoace şi sa-l
sîcîie, neavînd nici nădejde sa primească un răspuns din partea umanistului care
nu se sinchisea decit de interesele vieţii omeneşti. Dar din seara Carnavalului şi a
ieşirii furtunoase a lui Settembrini din salonul de muzică, intervenise o oarecare
răceală în relaţiile dintre Hans Castorp şi italian, datorata mustrării de cuget a
unuia şi profundei decepţii a celuilalt, care suferise o înfrîngere ca pedagog - toate
acestea avînd drept consecinţa faptul ca se ocoliră şi saptâmîni întregi nu
schimbară nici măcar un cuvînt. Pentru domnul Settembrini, Hans Castorp mai
era oare un „copil răsfăţat al vieţii?" Nu, căci dupâ opinia celui care căuta morala
în Raţiune şi în Virtute, el merita să fie părăsit... Hans Castorp făcea pe îmbufnatul
faţa de domnul Settembrini, încrunta sprîncenele şi se bosumfla în clipa cînd se
întîl-neau, în vreme ce privirea neagra şi scînteietoare a domnului Settem-orini se
oprea mustrătoare asupra lui. Totuşi, aceasta îmbufnare se risipi imediat în clipa
cînd literatul îi vorbi, pentru prima data, după multe saptâmîni de tăcere, cu toate
că nu fusese decit în treacăt şi sub forma
°r aluzii mitologice şi foarte vagi, încît trebuia sa ai o cultura occi-ca sa Ie poţi
desluşi. Era după cina; se întîlnira pe pragul uşii de
lC a care
încetase să mai pocnească. Trecînd pe lînga tînar şi hotarît de
ai
înainte sa-şi continue drumul, Settembrini spuse:
- Ei, domnule inginer, cum ţi s-a părut rodia?
a
bT - ■ --- nu înţeleg. Ce vreţi sa spuneţi cu asta, domnule Settem-■ odie?
Dar nu ni s-a servit la masă. Niciodată, de cînd ma ştiu
a
dul
am aut într
^ "° z i suc de rodii cu sifon. Avea un gust prea
c
uvint ' Care trecuse ma i departe, întoarse capul şi accentuînd
•ntele
spuse:
390
THOMAS MANN
ţjj
— Zei şi muritori au vizitat uneori regatul umbrelor şi au mul întoarcerii. Dar
cei din lumea umbrelor ştiu ca oricine fructele împărăţiei lor ramîne juruit pe
vecie.
Şi îşi continua drumul, cu eternii lui pantaloni în carouri desen convins ca l-a
lăsat în urma pe Hans Castorp „zdrobit" de tîlcul ac cuvinte - şi într-adevar era,
deşi enervat şi amuzat în acelaşi tim bănuiala că ar putea fi strivit, murmura în
sinea lui:
„Latini, Carducci şi toţi şoarecii de biblioteca, lăsaţi-ma-n pace!"
Totuşi, aceste vorbe care îi fuseseră adresate după atîta timp d tăcere îl
emoţionară placuţ; căci cu tot trofeul, adică obiectul macabru ce-l purta în dreptul
inimii, se simţea legat de domnul Settembrini, ţinea la tovărăşia lui, iar gîndul ca
acesta l-ar fi putut paraşi pentru totdeauna i-ar fi apăsat oricum sufletul mult mai
cumplit decît sentimentul unui elev care ar fi fost ţinut la distanţa în clasă sau al
cuiva care s-ar fi folosit de toate avantajele ruşinii, ca domnul Albin... De aceea,
în ceea ce-l privea pe el, nu îndrăznea sa adreseze cuvîntul mentorului sau, iar
acesta lasă iarăşi sa treacă saptamîni întregi pîna sa se apropie şi sa lege o
convorbire cu elevul care-i provoca îngrijorare.
Asta se întîmpla cînd valurile ca de ocean ale timpului, în cadenţa lor veşnic
monotona, aruncară pe ţărm Pastele care, la „Berghof', a fost sărbătorit cu cea mai
mare grija, aşa cum se praznuiau acolo toate popasurile şi toţi rabojii, pentru ca, în
felul acesta, sa se evite o monotonie prea mare. La primul dejun, fiecare pacient
găsi un bucheţel de violete lînga tacîm. La prînz, fiecare primi un ou roşu, iar la
cina, masa sărbătoreasca era împodobita cu iepuraşi de zahăr şi de şocolata.
— Aţi călătorit vreodată pe mare, domnule locotenent, şi dumneavoastră,
domnule inginer? întreba Settembrini cînd, după masa, în hol. se apropie cu
obişnuita lui scobitoare de măsuţa la care stăteau veni-Asemenea majorităţii
pacienţilor, în ziua aceea îşi scurtaseră şi ei cu sfert de ceas cura de odihna de
dupa-amiaza, ca sa ia loc aici, la o ca
şi un coniac. Şi continua: Vazînd aceşti iepuraşi şi aceste oua înroşi mi-am
adus aminte de viaţa de pe unul dintre acele mari vapoare care în faţa, de
saptamîni întregi, numai orizontul, pustietatea sărata, şi printr-un confort
desavîrşit, nu te face sa uiţi decît în mod super ciudăţenia lui monstruoasa, în
vreme ce în regiunile adînci ale s bilitaţii, conştiinţa acestei situaţii stranii continua
sa te macine tainica nelinişte... Recunosc aici acelaşi spirit cu care sînt respe 1
bordul unui astfel de vas, sărbătorile de pe uscat. Este un gînd
cta • ^
MUNTELE VRĂJIT 391
re se găsesc dincolo de ţărmuri, o amintire sentimentala evocata 111 e m
calendarului... Pe uscat, azi ar fi Pastele, nu-i aşa? Pe uscat, ■ este sărbătorita
aniversarea regelui — şi asta facem şi noi aici, de &■ de râu, căci şi noi sîntem
tot oameni... Nu-i aşa?
Verii îl aprobară. De fapt, aşa trebuia sa fie. Hans Castorp, tulburat că-i
vorbise şi îmboldit de cugetul lui plin de păreri de rau, lauda
toate tonurile aceasta observaţie, o găsi foarte inteligenta, interesanta,
rara şi-l sprijini pe domnul Settembrini din toate puterile. Sigur şi ecis aşa cum
spusese domnul Settembrini într-o atît de plastica formă confortul de pe bordul
unui vapor oceanic te făcea sa uiţi condiţiile şi caracterul hazardat şi, daca îi era
îngăduit sa dezvolte această idee expunînd punctul sau de vedere, atunci ar
adaugă ca în acest confort exista chiar o oarecare uşurinţa şi provocare, ceva
asemănător cu ceea ce anticii numiseră hybris (din cochetărie îi cita chiar şi pe
antici) sau ceva cam în genul acesta: „Sînt regele din Babilon!" adică, pe scurt, o
nesocotinţă. Dar pe de alta parte, luxul de pe un asemenea vas implica
(„implica!") totuşi o biruinţa categorica a spiritului omenesc şi a onoarei omeneşti
— căci prin însuşi faptul ca omul era capabil sa transporte acest lux şi confort pe
spuma sărata, şi le afirma cutezător, însemna ca punea oarecum piciorul pe
grumazul forţelor elementare; şi lucrul acesta implica victoria civilizaţiei umane
asupra haosului, daca-i era îngăduit sa se folosească de o asemenea expresie.
Domnul Settembrini asculta atent, ţinînd picioarele şi braţele încrucişate, iar
cu scobitoarea îşi mîngîia elegant mustaţa în furculiţa.
- Iată ceva care menta sa fie subliniat, spuse el. Omul nu face nici o wirmaţie
cu caracter general, cît de cit cumpănita, fara sa se divulge în mtregime şi fara sa
pună, în mod involuntar, totalitatea eului sau, n aţişînd ca printr-o pilda tema
fundamentala şi problema esenţiala a
W lui. Este exact ceea ce vi s-a întîmplat dumneavoastră, domnule er. <-ele ce
aţi spus adineauri izvorau în adevăr din adîncul funda-al al personalităţii
dumneavoastră, exprimînd deopotrivă, într-o a Poetica, starea momentana a acestei
personalităţi: este, oarecum. nca o stare experimentala... U acet ex
-periri! spuse
Hans Castorp pronunţînd pe c în felul îta-
^Probînd cu capul şi rîzînd.
n
ica d ^a°ă ' n cazul acesta este vorba numai de pasiunea vred-
hvhr! esPect a cercetării lumii, şi nu de dezmaţare. Aţi vorbit despre w loiosit
de aceasta expresie. Darhybris-ul raţiunii împotriva
392
THOMAS MANN
atra
puterilor întunecate este umanitatea cea mai înaltă şi daca ea răzbunarea zeilor
invidioşi atunci cînd, per esempio arca de lux n giaza şi se duce la fund, acesta
este un sfîrşit onorabil. Gest Prometeu a fost de asemenea un hybris, iar cazna lui
pe stînca ' apare în ochii noştri drept cea mai sacra dintre pătimiri. Ce se îruî
insa cu celalalt hybris, al pierzaniei, prezent în experienţa desfrî făcut cu duşmanii
iraţionali ai speciei umane? Exista oare vreo cinst -asta? Poate sa fie vorba despre
onoare într-o asemenea conduita? Si on ' Hans Castorp învîrtea linguriţa în ceşcuţa
de cafea, deşi era goala
— Inginere, inginere, spuse italianul clatinînd din cap în vreme privirea
ochilor lui negri şi visători deveni fixă, nu va este teama A vîrtejul celui de-al
doilea cerc al infernului, care tîrîie şi zgîlţîie paca toşii cărnii, blestemaţii care au
jertfit raţiunea, desfrîului? Gran Dio cî"d îmi închipui cum va veţi prăbuşi dogorit
de vîlvataia infernala, mi se pare ca m-aş prăbuşi şi eu încremenit de mîhnire, cum
se prăbuşeşte un cadavru...
Verii facura haz, bucuroşi ca-l aud glumind şi dînd forme poetice ideilor. Dar
domnul Settembrini adaugă:
— Domnule inginer, va mai aduceţi aminte de seara Carnavalului, cînd aţi
băut vin şi, ca sa spunem aşa, v-aţi luat rămas bun de la mine, da, da, oricum, a
fost ceva asemănător. Ei bine, astăzi este rîndul meu. Aşa cum ma vedeţi aici,
domnilor, m-am pregătit sa-mi iau rămas bun de la dumneavoastră. Părăsesc
aceasta casa.
Amîndoi verii se arătară foarte miraţi.
— Nu-i cu putinţa! E doar o gluma! striga Hans Castorp cum mai strigase şi în
alta împrejurare. Şi era aproape tot atît de înfricoşat ca şi atunci. Insa Settembrini
răspunse:
— Cîtuşi de puţin. Este aşa cum va spun. Şi, de altfel, sînteţi mai mult sau mai
puţin pregătiţi pentru a primi o asemenea ştire. V-am spus doar ca în clipa în care
orice nădejde de-a ma mai putea întoarce munca mea într-un termen cît de cît
previzibil va fi pierduta, sînt hota sa-mi strîng calabalîcul şi sa ma statornicesc
undeva în sat. Iar acu aceasta clipa a sosit. Nu ma pot vindeca, este un fapt stabilit.
Pot sa-mi prelungesc viaţa, dar numai aici. Verdictul, verdictul definitiv
pe viaţa - l-a rostit chiar domnul consilier aulic Behrens, cu obişnui buna
dispoziţie. Bine: aşadar, ştiu ce-mi ramîne de făcut. Am încrn locuinţa în sat, sînt
pe cale sa-mi transport modestul meu avut, in ^ mentele meseriei mele literare...
Nici măcar nu este departe de aici-
MUNTELE VRĂJIT 393
ca ne întîlnim, fara îndoială, n-o sa ne pierdem din vedere, dar norî> °
l'tate de comesean am onoarea sa-mi iau rămas bun de la dumneavoastră.
Asta a fost ştirea pe care le-a dat-o Settembrini în duminica Paşteiui.
• s_au arătat extraordinar de mişcaţi. Multa vreme încă, şi în repetate
- duri discutară cu el în legătura cu hotarîrea luata: despre condiţiile în
va urma tratamentul pe cont propriu, despre mijloacele de a conti-
întocmirea vastei opere enciclopedice a cărei răspundere şi-o
sumase, adică despre prezentarea tuturor capodoperelor beletristice din
unctul de vedere al conflictelor născute din suferinţa cît şi a desfiinţării
suferinţei; în sfîrşit, mai vorbiră şi despre viitoarea lui locuinţa în casa
unui „băcan de mirodenii", cum îi spunea domnul Settembrini.
Băcanul de mirodenii", preciza el, închinase primul etaj unui croitor de
dame, originar din Boemia, care, la rîndul sau, avea subchiriaşi... Dar
aceste convorbiri erau de domeniul trecutului. Timpul trecea şi adusese
multe schimbări. Settembrini nu mai locuia, în adevăr, la sanatoriul
internaţional „Berghof', ci la Lukacek, croitorul de dame - şi asta de
cîteva săptămîni. Nu plecase cu sania, ci pe jos, într-un palton scurt pîna
la genunchi, de culoare galbena, cu gulerul şi manşetele tivite cu blana,
însoţit doar de un om care ducea într-o roabă bagajul literar şi pamîntesc
al scriitorului, şi l-au văzut cum îşi învîrtea bastonul, departîndu-se,
după ce sub portal mai ciupise o data cu dosul a doua degete, obrajii
unei fete de la sufragerie... Aprilie, am spus-o, era în buna parte - adică
pe trei sferturi - relegat în umbra trecutului, deşi totul părea încă în
plină iarnă, şi în cameră, dimineaţa, erau abia şase grade deasupra lui
zero: afara era un ger de minus noua grade, iar daca lasai călimara pe
alcon, cerneala îngheţa peste noapte, prefacîndu-se într-un sloi de
g eaţă, într-o bucată de cărbune. Dar primăvara se apropia, toata lumea
adea seama; ziua, cînd soarele strălucea puternic, o simţeai în aer,
Şi colo, ca un uşor şi foarte gingaş presentiment; vremea topirii
Pezilor nu era departe, şi acest fapt aducea cu sine schimbări care la
" rgnof se înfiripau fâra încetare - şi nu foloseau la nimic nici autori-
Şi nici cuvintele însufleţite ale consilierului aulic cînd combătea
am
jj ere şi î n sufragerie, la fiecare consult, la fiecare vizita şi la
e masa prejudecata populara a topirii zăpezilor, boi -6 Ven' sera a' ci să facă pe
sportivii de iarna, întreba el, sau erau
oi
to
Piri" ' *' acien^ Sau poate aveau nevoie de zăpada îngheţata? Vremea aPezilor,
neprielnica? Dar era cea mai favorabila - dintre toate!
394
THOMAS MANN
Se dovedise ca tocmai în aceasta epoca a anului proporţia bolnavi de-aici, care
nu se puteau da jos din pat, era cea mai mica. Pretutinde ' ■ lume condiţiile climei
pentru bolnavii de plamîni erau, în aceasta en mult mai nefavorabile decît aici.
Oricine avea o scînteie de bun-sirm ţ buia sa se pătrundă şi sa profite de efectul
întăritor al condiţiilor actu ale temperaturii. După aceea, nu-ţi mai era frica de
nimic, erai imuni contra tuturor climatelor din lume, bineînţeles cu condiţia sa ai
rabdă şi sa te vindeci complet — şi aşa mai departe. Dar degeaba, consiliemi aulic
putea sa vorbească mult şi bine - prejudecata faţa de topirea zăpezilor era adînc
înfipta în minţi, iar staţiunea se golea; se prea putea ca apropierea primăverii sa fi
fost cea care colcăia în trupurile acestor oameni sedentari, dîndu-le nelinişti şi o
intensa lăcomie de schimbare -insa oricum ar fi fost, plecările „neastîmparate" şi
„nesăbuite" se înmulţeau pîna la a deveni îngrijorătoare chiar şi la sanatoriul
„Berghof. Aşa se făcu ca doamna Salomon din Amsterdam - cu toate deliciile pe
care i le procurau examenele medicale, oferindu-i prilejul sa-şi etaleze lenjeria din
dantelele cele mai fine — se hotărî să plece împotriva oricărei raţiuni, fara
învoire, nu fiindcă se simţea mai bine, ci tocmai fiindcă se simţea mai rau.
Şederea ei aici începuse cu foarte mult înaintea venirii lui Hans Castorp; trecuse
mai bine de un an de cînd sosise, cu o afecţiune uşoara pentru care i se
prescrisesera trei luni. După patru luni, se apreciase ca „în patru saptămîni se
însănătoşeşte cu siguranţă", dar după alte şase saptamîni nu s-a mai menţionat
absolut nimic despre vindecare: i s-a spus doar ca trebuie sa mai ramîna cel puţin
patru luni. Şi astfel i se prelungise şederea, căci, la urma urmelor, aici nu era nici
ocna şi nicl temniţa siberiana — şi în felul acesta doamna Salomon rămăsese sa-si
arate lenjeria cea mai fina. Dar iată ca, la ultimul consult, ţinîndu-se seama tocmai
de topirea zăpezilor, i se mai dădu încă un supliment de cinci luni, din cauza unui
ral, la stînga, sus, şi a unor zgomote suspec sub umărul sting, iar ea, pierzîndu-şi
răbdarea, protestînd şi blestemin Dorful şi Platzul, faimosul aer bun, sanatoriul
internaţional „Bergho cît şi pe medici, pleca, se înapoie acasă la ea, la
Amsterdam. în oraş igrasios şi bîntuit de curenţi de aer.
Procedase oare în mod chibzuit? Consilierul aulic Behrens n din umeri, repezi
braţele în sus şi apoi le lasă sa cada cu zgomot P
coapse. Cel mai tîrziu la toamna, spuse el, doamna Salomon s
9 Voi" întoarce - şi atunci va fi pentru totdeauna. Avea oare dreptate-
vedea, deoarece, în acest loc de plăcere avem de gînd sa mai ram'
MUNTELE VRĂJIT
395
perioada destul de lunga a timpului nostru terestru. Dar cazul
1
r>n nu era singurul în felul sau. Timpul statornicea schimbări — o
Salorno"
întotdeauna, însă niciodată într-un chip atît de izbitor. Sufrageria
lina de goluri, locuri libere la toate cele şapte mese, la masa ruşilor ca şi la
niasa ruşilor de rînd, la mesele aşezate de-a lungul, cît şi la I puse de-a
curmezişul. Evident, din acest fapt nu s-ar fi putut trage ncluzii hotârîtoare asupra
numărului exact al locatarilor casei; ca tot-auna fuseseră şi sosiri; oricum
camerele erau ocupate, însă trebuie levat ca era vorba despre pacienţii care,
datorita stării grave, nu aveau libertatea sa se mişte după bunul lor plac. In
sufragerie, trebuie s-o spunem, nu lipsea doar un singur pacient — şi nu datorita
vreunei interdicţii în libertatea de mişcare, încă existenta, ci a unei alte cauze, de
cu totul alta natură; lipseau chiar mai mulţi, nu numai unul, dintr-un motiv
deosebit de adînc şi cavernos, ca doctorul Blumenkohl, care murise. Chipul lui
căpătase o expresie tot mai pronunţata de dezgust, ca şi cum ar fi avut în gură ceva
greţos; apoi zăcu în pat o vreme destul de îndelungată şi după aceea muri — dar
nimeni n-ar fi putut spune cu precizie cînd anume; această chestiune a lui fusese
tratata cu toata grija şi discreţia; un loc gol. Doamna Stohr stătea în sufragerie
lînga un loc gol şi tremura de frica. De asta se mutase în partea cealaltă a mesei,
lînga tînărul Ziemssen — pe locul unde stătuse Miss Robinson, care plecase
vindecata — în faţa profesoarei, vecina din sţînga a lui Hans Castorp, care
rămăsese neclintit în acelaşi loc. Deocamdată, doamna Stohr stătea singura pe
partea aceasta a mesei, celelalte trei scaune fiind libere. Studentul Rasmussen,
care din zi în zi era tot mai slab şi mai obosit, zăcea în pat şi trecea drept
muribund; iar batrîna mătuşa, nepoata ei şi Marusia cea cu pieptul dezvoltat,
plecaseră într-o călătorie - spunem "Plecaseră într-o călătorie", aşa cum o spunea
toata lumea, deoarece Propiata lor întoarcere era hotarîta de mai înainte. Vor
reveni chiar la na - prin urmare, puteai oare s-o mai numeşti plecare? Atunci, ne m
găsi foarte aproape de solstiţiul de vara, după ce vor trece Rusaliile ateau la uşa; şi
o data sosita ziua cea mai lunga a anului, totul va P sa scadă cu repeziciune,
mât
îndreptîndu-se spre iarna — pe scurt, Ce uşâ şi Marusia puteau fi socotite
S ltUm eTlc Te
aproape ca şi întoarse, ceea Şi d ° ^ ^ ' întrucît voioasa Marusia nu era
0Xlc
deloc vindecata lOas atâ; profesoara auzise vorbindu-se de nişte tumori
Cate arus a cu
tubercu- ^ ' ochii căprui le avea în sînii dezvoltaţi, şi care a extirpate în
cîteva rînduri. Cînd profesoara le povesti aceasta
396
THOMAS MANN
chestiune, Hans Castorp îl privi iute pe Joachim, care-şi vîrîse " furie faţa
pătată.
Vesela mătuşă oferise tovarăşilor ei de masa, adică verilor soarei şi doamnei
Stohr, un supeu de adio, la restaurant, un banch icre negre, şampanie şi lichioruri,
în timpul căruia Joachim stat foarte liniştit şi nu rostise decît vreo cîteva cuvinte
cu glasul apro stins, astfel încît bătrîna mătuşă, cu familiaritatea ei plina de afecţiu
încercase sâ-i dea curaj, ba chiar îl şi tutuise, nepăsîndu-i de obiceiuril civilizate.
„N-are nici o importanţa, băiete, nu te sinchisi, bea, mănînc şi vorbeşte, o să ne
întoarcem curînd!" spuse ea. „Atunci o să mîncăm o să bem şi o sâ stăm de vorbă
cu toţii fără să ne gîndim la lucruri triste Iar Dumnezeu o sâ aducă toamna măi
înainte de a-ţi da seama, aşa ca judecă şi tu dacă este cazul sâ fii necăjit." A două
zi dimineaţa, dăruise amintiri aproape tuturor obişnuiţilor din sufragerie, nişte
cutii multicolore cu „dâlcesuri", şi după aceea porni în călătorie cu cele două fete.
Dar cu Joachim ce se petrecea? Se simţea eliberat şi alinat prin această
plecare, sau sufletul său se chinuia cumplit, suferind din pricina absenţei celor de
pe latura mesei care rămăsese goală? Neobişnuita şi nimicitoarea lui nerăbdare,
cît şi ameninţarea de-a întreprinde „nesăbuita plecare" — dacă medicii ar mai
încerca să-l ducă de nas — erau oare legate de absenţa Marusiei? Sau, mai curînd,
trebuia să avem în vedere că, dacă deocamdată nu plecase şi dădea ascultare
elogiului fâcut de consilierul aulic topirii zăpezilor, avea în vedere celălalt
considerent, anume că Marusia cea cu pieptul dezvoltat nu plecase chiar pentru
totdeauna, ci numai într-o scurtă călătorie, şi că, la capătul a cinci mărunte
fracţiuni ale timpului de-aici, se va întoarce? în comportarea lui eracîte puţin din
fiecare; căci fiecare dintre motive trăgeau în balanţă în egala măsura. Hans
Castorp le bănuia fără sâ vorbească vreodată despre asta cu Joachim. Câci şi el se
abţinea cu aceeaşi stricteţe cu care Joacru evita sa rostească numele unei alte
absente care, de asemenea, pleca într-o scurtă călătorie.
în vremea aceasta, la masa lui Settembrini, chiar pe locul italianului oare cine
stătea de cîtva timp, în tovărăşia pacienţilor olandezi a c poftă de mîncare eră atît
de formidabilă, încît fiecare dintre ei cerea se mai deâ trei ochiuri în afara celor
cinci feluri ale mesei zilwc ■ chiar înainte de supă? Era Anton Karlovici Ferge,
acela care riscase bolica aventură a şocului pleural. Da, domnul Ferge părăsise P
^ starea lui, chiar şi fără pneumotorăx, se ameliorase într-o asein
MUNTELE VRÂJ1T
397
a încît cea mai mare parte a zilei şi-o petrecea în picioare, îmbra-l0 luînd masa
în sufragerie, cu mustaţa lui deasă, plăcuta, şi cu mărul ° 'Adam proeminent, dar
nu mai puţin simpatic. Verii discutau cîte-â cu ei; fie în sufragerie, fie în hol, iar
plimbările obligatorii le au cînd se întîmpla, de asemenea în tovărăşia lui, plini de
afecţiune acest martir nevinovat care mărturisea că nu înţelege absolut mic din
problemele înalte, dar care, se cuvine s-o spunem, vorbea cu . despre fabricaţia
cauciucului pentru încălţăminte şi despre îndepărtatele ţinuturi ale imperiului
rusesc, Georgia, Samara, în vreme ce toţi trei orbecăiau prin ceaţă, de-a lungul
zăpezii prefăcuta în mîzgâ.
Drumurile erau în adevăr abia practicabile, fiind complet desfundate şi pline
de zăpada topită, iar ceţurile aproape ca se tîrau pe jos. Consilierul aulic
spunea, bineînţeles, ca nu era ceaţa, ci numai nori; dar asta însemna să te joci cu
cuvintele, după părerea lui Hans Castorp. Primăvara ducea o aprigă bătălie care,
cu sute de recăderi în amărăciunile iemii, se prelungi luni de zile, adică pînâ în
iunie. începînd din martie, cînd soarele strălucea, abia daca-i puteai suporta
dogoreala stînd pe balcon, întins pe şezlong, măcar că aveai haine subţiri şi te
pitulai chiar sub umbrelă — şi au fost doamne care atunci au şi crezut ca venise
primăvara şi arboraseră, chiar de la micul dejun, rochii de muselina. Aveau ca
scuză, într-o oarecare măsura, felul ciudat de a se manifesta al climei, care
îngăduia un fel de zăpăceală, amestecînd elementele meteo rologice ale
anotimpurilor; insa în această nechibzuinţa mai intra şi multă miopie şi lipsa de
imaginaţie, adică acea prostie specifica fiinţelor care trăiesc numai în prezent,
incapabile sâ conceapă că vremea se poate schimba în rau, dar era, mai ales, o
mare sete de schimbare, o nerăbdare care devora timpul: în calendar scria martie,
era primăvara, o vreme tot Qe frumoasă ca şi vara, iar doamnele despachetaseră
rochiile de sennâ ca să apară în aceste toalete înainte de sosirea toamnei. Căci. -un
anumit sens, aceasta venea. în aprilie zilele se arătară cenuşii, umede, cu ploi farâ
sfîrşit, care se prefăcură în zăpada, într-o urare de zăpada proaspătă. Degetele
îngheţară pe balcon, cele V uri din par de cămilă îşi reluara funcţiunea şi n-a
lipsit mult să cal C^rgâ la sacul îmblănit. Administraţia se hotărî sa dea drumul la
Preţ • ^ ?1 e se
Pingea că i se fura primăvara. Spre sfîrşitul lunii,
f 6ni SS aşternuse un
°hn strat gros de zăpadă; dar după aceea veni mete ' prevâzut»
presimţit de pacienţii informaţi şi sensibili la variaţiile g'ce: doamna Stohr ca şi
domnişoara Levi cu tenul de fildeş,
398
THOMAS MANN
precum şi văduva Hassenfeld îi simţiră apropierea chiar mai înai cel mai mic
nor sa fi apărut deasupra piscului granitic al muntelu1 H^ spre sud. Doamna
Hassenfeld avu imediat crize de plîns, domni " Levi se vîrî în pat, iar doamna
Stohr, dezgolindu-şi cu o mutra înc * ţînata dinţii de iepure, mărturisea din ceas
în ceas teama superstiţj ca va avea o hemoptizie, deoarece, pretindea ea, fohnul
are însuşire a provoca hemoptizii. Domni o zăpuşeală de necrezut, caloriferul
stinse şi, cu toate că în cursul nopţii uşile de la balcon fura las deschise, dimineaţa
în camera erau unsprezece grade. Zăpada se ton; c prin farmec, deveni străvezie,
poroasă, pufoasă; acolo unde era grarna dita, se prăbuşea în ea însăşi, pârînd că se
refugiază în pamînt. Pretutindeni picura, şiroia, susura, în pădure erau revărsări şi
pravaliri şi atît taluzurile drumurilor cît şi poclâzile alburii ale păşunilor pier iră,
deşi nămeţii erau prea mari ca să poată dispărea cu repeziciune. Dar se petre-cură
şi fenomene ciudate, surprize de primăvară, feerice, nemaivăzute, peste care au
dat şi verii în timpul plimbărilor prescrise, în vale. Se întindea acolo o păşune —
avînd în ultimul plan piscul Schwarzhorn complet sub zăpada şi, în vecinătate,
gheţarul Scaletta încărcat deopotrivă cu zăpada groasa, iar terenul păşunii pe care
se găsea undeva o căpiţa de fin era de asemenea acoperit cu un strat de zăpada, dar
cu unul subţire şi rărit, întrerupt, ici şi colo, de muşuroaie de pămînt tari şi
negricioase, şi prin străvezimea căruia se vedea, pretutindeni, întin-zîndu-se iarba
uscată. Celor care se plimbau li s-a părut că în faţa lor se întinde totuşi păşunea
acoperită numai cu o pînză destul de subţire de zăpada — mult mai groasă mai
departe, spre povîmişul împădurit, însă sub ochii celor ce-l priveau acest petic cu
iarbă uscată de peste iarna dezvălui ca era presărat, împînzit cu o zăpadă
îmbobocita, înflorită... Aplecîndu-se deasupra lui, ramaseră uluiţi de ce vedeau -
căci nu era zăpada, ci flori, ghiocei, toporaşi, mici potire cu tulpiniţele scurte, aice
şi alb-albâstrui, brînduşe, zau aşa, ivite cu milioanele pe păşunea care mustea de
apă, şi atît de dese incit le puteai lua pur şi simplu drep zăpada cu care, de altfel, se
confundau fără nici o deosebire, acolo u se pierdeau în depărtare.
Făcură haz de eroare, dar rîsera şi de bucurie în faţa acestui mir a care se
înfâptuise sub ochii lor, a acestei acomodări gingaşe şi sft e n a vieţii organice care
cuteza iarăşi să se ivească. Le culeseră pe î nd observară şi cercetară formele
delicate ale potirelor, îşi împ od butonierele, le luară acasă şi le aranjară în pahare
cu apă, prin caIÎ
MUNTELE VRĂJIT
399
• cnrimea anorganica a văii fusese de lunga durată - foarte lungă, căci a'r deşi
păruse scurta.
Dar zăpada florilor a fost acoperită de o zăpada adevărata şi acelaşi
u s_a întîmplat şi cu clopoţeii alpini şi cu primulele galbene şi roşii se iviseră
măi tîrziu. Da, primăvara avea de luptat ca sa-şi croiască
mul şi să biruie iarna de aici. De zeci de ori fusese azvîrlita înapoi,
'nte de-a izbuti să se statornicească pe aceste înălţimi — pîna la o ua şi
apropiată izbucnire a iernii cu viscole albe, vînturi îngheţate şi lorifer. La
începutul lui mai (fiindcă luna mai a sosit chiar în vreme ce noi vorbeam despre
ghiocei), aşadar, la începutul lui mai, devenise un adevărat chin să scrii pe balcon
o carte poştală, adresata celor din cîmpie, atît de tare te dureau degetele din pricina
umezelii pătrunzătoare ca în noiembrie; iar cei cinci copaci şi jumătate din curte,
care ar fi trebuit să înfrunzească, erau golaşi ca pomii de la şes în ianuarie. Zile
întregi plouă, şiroaie de apa se năpustiră o săptămînă întreaga, şi fara calităţile
alinătoare ale şezlongului care se folosea aici, ar fi fost teribil de greu să stai atîtea
ore la odihna, învăluit de aceşti nori de ceaţă, cu faţa udă şi pielea scorojită. Dar în
realitate aveai de-a face cu o ploaie de primăvară şi cu cît ţinea mai mult, tot mai
mult îţi dădeai seama ca era primâvăratică. Deoarece ea topi aproape toata
zăpada: albul iernii dispăruse şi doar pe alocuri se mai zărea cîte un petic cenuşiu,
îngheţat şi murdar, iar păşunile abia acum începeau cu adevărat să înverzească!
Ce blîndă binefacere pentru ochi, păşunea aceasta verde, după albul
nesfîrşit! însă mai era acolo şi un alt verde care întrecea în gingaşa şi
dulcea lui moliciune verdele ierbii proaspete. Erau buchetele de ace
tinere ale molizilor - iar Hans Castorp rareori pierdea prilejul, în plim-
ânle lui regulamentare, să le mîngîie cu mîna şi să-şi atingă obrazul de
~ nu se putea împotrivi ispitei de a le dezmierda, într-atît erau de fragede şi de
proaspete.
~ Aici simţi dorinţa să devii botanist, îi spuse tînarul tovarăşului sau,
ls
P'tit de această ştiinţa numai din plăcerea pe care o simţi, vazînd
t . se iezeşte natura după o iarnă petrecută pe meleagurile noastre. Ia
^ . băiete, ce vezi acolo, la poalele povîmişului, este genţiana, iar
a
a- . "oare este un soi de viorea galbena pe care n-o cunosc. însă uite,
em
Se ' P' ci°rul-cocoşului, din familia ronunculaceelor, bisexuate mi
5UJ ' PnveŞte colo numărul mare de stamine şi cele cîteva ovule, un
o sa . U Ş1 un gineceu, după cîte îmi amintesc. Sînt absolut convins ca
Procur una sau două cărţi vechi de botanica, sa ma iniţiez ceva
400
THOMAS MANN
mai temeinic în acest sector al vieţii şi al ştiinţei. Cît de variata d viaţa dintr-o
e
data!
— în iunie o sa fie şi mai frumos, spuse Joachim. De altfel Um tite florile
acestor lunci. Dar eu, oricum ar fi, cred ca n-am sa le aştept. Fara îndoiala ca
intenţia de-a studia botanica i-o datorezi ] Krokowski, nu?
Lui Krokowski? Ce voia sa spună? A, da, adică în cursul ultimei 1 conferinţe,
doctorul Krokowski se afirmase şi ca botanist. Deoarece înşala amarnic cei care
îşi închipuie ca schimbările aduse de timp arf în stare sa sisteze chiar şi
conferinţele doctorului Krokowski. Le ţinea la fel ca şi înainte, tot la fiecare
cincisprezece zile, îmbrăcat în redingota dar fara sandalele pe care şi le va pune
iarăşi, în curînd, o data cu venirea verii — le ţinea tot lunea, din doua în doua
saptamîni, în sufragerie, ca şi odinioară, cînd Hans Castorp sosise în întîrziere,
mînjit cu sînge, în primele zile de la venirea lui aici. Trei sferturi de an analistul
vorbise despre dragoste şi despre boala — niciodată prea mult dintr-o data, în
doze mici, în mici cuvîntari întocmite aşa fel ca sa dureze jumătate sau trei sferturi
de ceas, cînd îşi desfăşura comorile de informaţie şi de gîndire, iar fiecare dintre
ascultători avea impresia ca niciodată nu se va opri şi că ar putea să continue în
felul acesta la infinit. Era un soi de O mie si una de nopţi, povestite bilunar, cu
urmare de la o data la alta şi bine ticluite, ca şi poveştile Şeherezadei închipuite ca
sa mulţumească un prinţ foarte curios şi sa-i împiedice actele de violenţa.
Subiectul nemărginit al conferinţelor doctorului Krokowski te făcea sa-ţi
aminteşti de iniţiativa la a cărei realizare îşi dăduse concursul Settembrini, adică
de Enciclopedia suferinţelor; şi îţi puteai da seama de diversitatea subiectului ales
de doctorul Krokowski, daca te gîndeai ca de curînd, conferenţiarul vorbise
despre botanica, mai precis, despre ciuperci... De altfel, poate ca schimbase puţin
subiectul; căci de da aceasta era vorba mai curînd despre dragoste şi moarte, fapt
care-i da prilejul sa facă multe consideraţii, în parte poetice, dar în parte şi ne los de
ştiinţifice. Aşadar, în aceasta ordine de idei, savantul ajunses vorbească - tot cu
accentul lui tărăgănat, potrivit pronunţiei estice. Şi r-ul lingual — despre botanica,
mai precis, despre ciuperci — despre te luxuriante şi fantastice făpturi ale
întunericului, despre natura l° r nala, foarte apropiate de regnul animal — întrucît
în structura
găseau elementele rezultate din asimilarea albuminei, adică subs
k zaharoase şi prin urmare amidonul animal. Iar doctorul
MUNTELE VRĂJIT
401
, ,e 0 ciuperca celebra încă din antichitatea clasica, din cauza
bis^
lui şj virtuţilor care i se atribuiau — un soi de zbîrciog de o forma
t făcea să te gîndeşti la dragoste, al cărui nume latin avea adjec-
'mpudicus, dar a cărui miasma amintea de moarte. Căci era absolut
•dent ca impudicus raspîndea o duhoare cadaverica atunci cînd, din
1 lui în forma de clopot, se prelingea lichidul vîscos, verzui şi balos
are erau plini sporii. Dar ignoranţii atribuie acestei ciuperci, pîna în
zilele noastre, virtuţi afrodiziace.
Ei iată ceva care fusese puţin cam mult pentru doamne, găsi procu-rul
Paravant care, datorita sprijinului moral dat de propaganda consilierului aulic,
rămăsese sa înfrunte aici topirea zăpezilor. De altfel, proceda asemenea doamnei
Stohr care se ţinea dîrza şi dovedea tărie de caracter, înfruntînd toate ispitele unei
plecări nesăbuite, şi care declarase la masa ca doctorul Krokowski fusese puţin
cam „obscur" cu ciuperca lui clasica. Da, chiar „obscur" spusese nefericita,
dezonorîndu-şi boala cu asemenea enorme şi boacăne greşeli de cultura. Dar Hans
Castorp era surprins mai ales de faptul ca Joachim făcuse aluzie la doctorul
Krokowski şi la botanica lui; căci, la urma urmei, ei vorbeau tot atît de puţin
despre analist ca şi despre persoana doamnei Chauchat sau despre Marusia - nu
discutau despre el, adică preferau sâ-i dispreţuiască în tăcere şi activitatea şi
existenţa — dar de data aceasta Joachim rostise numele asistentului pe un ton
morocănos, adică pastrînd aceeaşi proasta dispoziţie cu care spusese mai înainte
ca nu se va resemna sa aştepte florile luncilor. Bunul Joachim părea ca-şi pierde,
puţin cîte puţin, echilibrul sufletesc; glasul îi tremura din cauza exasperării şi nu
mai adea deloc dovada de aceeaşi blîndeţe şi de acelaşi spirit chibzuit de uata. Ii
lipsea oare mireasma de portocale? Sau îl împingea la aceasta deznădejde acea
şarlatanie care era cifra Gaffky? Nu mai u ea oare să se pună de acord cu el însuşi
şi sa hotărască daca va mai P a toamna sau daca nu cumva încerca sa cada în
greşeala între-Pnnzînd o călătorie? . T rea"tate, mai era ceva care întreţinea
tremuratura iritata din glasul
] Jf)y ■
111]
bot
Co ş ca, p ş,
S atat al vi e
su_ . eţii şi al pedagogiei, ştia foarte bine. Pe scurt, Joachim anumite
ascunzişuri ale varului sau îl spionase şi1 prinsese
bot • m ?1 tonu* aProaPe sarcastic cu care făcuse aluzie la prelegerea ma - a
Daca
Iitata, iar schimbarea a şi început. Copernic va fi înfrînt de Teza heliocentrista
se izbeşte din ce în ce mai puternic de rezist spiritului ale carui acţiuni vor duce,
fara îndoială, la biruinţa finala F probabil ca ştiinţa va fi silita de către filozofie sa
restituie pamîntul toata măreţia pe care i-o atribuia dogma bisericii.
— Cum? Cum? Rezistenţa spiritului? Ştiinţa silita de filozofie' Biruinţa
finala? Ce soi de voluntarism vorbeşte prin glasul dumnea voastră? Dar libertatea
necondiţionata a cercetării? Dar cunoaşterea pura? Dar adevărul, domnul meu,
cum ramîne cu adevărul atît de intim legat de libertatea omeneasca şi ai carui
martiri vor ramîne veşnic mîndria acestei planete, împotriva celor care, ca
dumneavoastră, îi considera drept nişte pîngaritori ai ei?
Felul de a pune întrebări al domnului Settembrini avea ceva copleşitor. Şedea
pe scaun cu bustul drept şi Iasă sa-i cada cuvintele pline de demnitate peste
mititelul domn Naphta, amplifieîndu-şi vocea atît de puternic, îneît se vedea bine
cît era de sigur ca răspunsul adversarului nu putea fi decît o tăcere ruşinată. în
timp ce vorbea, ţinuse între degete o bucata de cozonac, dar pe care o puse înapoi
pe farfurie, căci după ce pusese asemenea întrebări nu mai avea chef sa manînce.
Naphta răspunse cu o linişte îngrijorătoare:
— Draga prietene, nu exista cunoaştere pura. Legitimitatea doctrinei
ştiinţifice a bisericii, care se poate rezuma prin propoziţia lui Augustm: „Cred. ca
prin aceasta sa cunosc", este absolut de netăgăduit. Credinţa este instrumentul
principal de cunoaştere, iar intelectul este secundar. Ştiinţa dumneavoastră
necondiţionata este un mit. Exista întotdeauna o credinţa, o concepţie unificatoare
a lumii, o idee, pe scurt: o voinţa, $ este menirea raţiunii s-o explice, s-o
dovedească, mereu şi î n toa cazurile. Este vorba sa ajungem la Quod crat
demonstrandum. L noţiunea de argumentaţie conţine, din punct de vedere
psihologic-element voluntar foarte categoric. Marii scolastici din secolul al
sprezecelea şi al treisprezecelea erau de acord în convingerea cam nu putea fi
adevărat în filozofie, daca era fals în teologie. Daca vreţ • lăsam la o parte
teologia, dar o umanitate care n-.ir recunoaşte ca
nu poate fi adevărat în ştiinţele naturii din ceea ce este fals în filozott . mai fi
umanitate. Argumentarea Sfîntului Oficiu împotriva lui
MUNTELE VRĂJIT
437
ea la aceea ca principiile lui fizico-astronomicc erau absurde din
t de vedere filozofic şi nu poate exista o argumentare mai hotaiîtoare.
_gj ei, numai ca argumentele bietului şi marelui nostru Galilei s-au
edit mai solide. Nu, sa vorbim serios, profesore! în faţa acestor doi
• ii atît de atenţi raspunde-mi la următoarea întrebare: Credeţi într-un
(ievâr unul obiectiv, un adevăr ştiinţific, pe care înalta lege a oricărei
orale ne porunceşte sa-l căutam şi ale cărui biruinţe asupra autorităţii
constituie gloria spiritului uman?
Hans Castorp şi Joachim întoarseră capetele, primul mai repede decît al
doilea, de la Settembrini către Naphta.
_ O asemenea biruinţa nu este posibilă, deoarece autoritatea este omul,
interesele sale, demnitatea şi mîntuirea lui, iar între acestea şi arie var nu poate
avea loc nici un conflict. Se contopesc. -Prin urmare, adevărul ar fi...
-Este adevărat numai ceea ce foloseşte omului. în el s-a concentrat întreaga
natură, numai el singur a fost creat în întreaga natură, şi întreaga natură a fost
făcuta doar pentru el. El este măsura lucrurilor, iar mîntuirea lui este criteriul
adevărului. O cunoaştere teoretica ce nu s-ar referi în mod practic la ideea
mîntuirii omului este atît de total lipsita de interes, îneît ar trebui să i se nege
întreaga valoare de adevăr şi sa nu fie admisă niciodată. în ceea ce priveşte omul,
secolele creştine erau întru totul de acord asupra neînsemnataţii ştiinţei naturii.
Lactanţiu, pe care Constantin cel Mare l-a ales ca învăţător pentru fiul sau, se
întreba făţiş ce beatitudine îşi hărăzea prin faptul ca ştia de unde izvorăşte Nilul
sau ceea ce îndrugaseră fizicienii despre cer. Ce-ar fi sa-i răspundeţi lui? aca
filozofia platonica a fost preferata oricărei alte filozofii, asta s-a orat faptului ca nu
avea ca obiect cunoaşterea naturii, ci cunoaşterea urnnezeu. Pot sa va asigur ca
omenirea este pe cale sa se reîntoarcă
'a acest
punct de vedere şi şa-şi dea seama ca menirea adevăratei ştiinţe
s
e sa alerge după cunoaşteri lipsite de utilitate, ci sa elimine în mod raatic ceea
ce este dăunător sau pur şi simplu fara semnificaţie din
de vedere al idealului, într-un cuvînt sa dea dovada de instinct, iiasurâ si rr ap
aisc
ernamînt. Este o copiiarie să crezi ca biserica a luat
deci ea.întunericu' ai împotriva luminii. A avut de trei ori dreptate sa
a movata
dic - o cunoaştere care năzuia sa se lipsească de orice premisa.
na Care nu ay
sfjj. • ea nici o consideraţie faţa de spiritual şi. pîna la
de mîntuire, iar aceea care l-a cufundat pe om în bezna şi-l
438
THOMAS MANN
va cufunda din ce în ce mai adînc, este mai curînd ştiinţa naturii f nici o
premisa" şi afilozoiica.
- Predicaţi, aşadar, un pragmatism, răspunse Settembrini np „
' iJC ^are n-aveţi decît sa-l transpuneţi pe plan politic pentru a va da seama -
esie de primejdios. Bun, real si drept este numai ceea ce convine stat lui.
Salvarea, demnitatea şi puterea lui constituie criteriul moral. Bine' în felul acesta
deschidem uşa tuturor crimelor, iar cît despre adevăr I uman, justiţia individuala şi
democraţie - vai de capul lor...
- Va propun să folosim puţin logica, răspunse Naphta. Sau Ptolomeu şi
scolastica au dreptate, iar lumea este finita in spaţiu şi timp. Dacă este aşa,
divinitatea este transcendentă, antiteza între Dumnezeu şi lume există, şi omul, el
însuşi, este o fiinţă dualistă: problema sufletului sau constă în conflictul dintre
fizic şi metafizic, şi tot ce este social devine secundar. Nu pot considera ca logic
decît acest gen de individualism. Sau, dimpotrivă, astronomia dumneavoastră din
Renaştere a găsit adevărul, iar universul este infinit: în cazul acesta nu exista lume
transcendenta, nu exista dualism; dincolo este integrat în dincoace, opoziţia dintre
Dumnezeu şi natura dispare, şi în cadrul acestei ipoteze personalitatea umană nu
mai este cîmpul de lupta pe care se înfrunta doua principii potrivnice, ci, din
contra, este armonioasa şi unitara - prin urmare conflictul interior al omului
depinde numai de conflictul dintre interesele lui şi ale colectivităţii, iar scopul
urmărit de stat devine regula fundamentala a eticii, conform bunelor principii
pagîne. Sau una sau alta.
- Protestez, striga Settembrini întinzînd spre gazdă mîna cu care ţinea ceaşca
cu ceai. Protestez împotriva acestei insinuări ca statul modern înseamnă înrobirea
diabolică a individului. Şi mai protestez împotriva alternativei jignitoare între
prusianism şi reacţiunea gotica. în ţaţa căreia încercaţi să ne puneţi. Democraţia
nu are alt sens decît acela corectiv individualist al oricărui absolutism al statului.
Adevărul justiţia sînt nestematele din coroana moralei individualisie şi în caz
conflict cu interesele statului pot lua chiar înfăţişarea de forţe adv statului, dar
numai formal, fiindcă în realitate ele tind spre fi suprem, ba putem chiar spune:
spre binele suprapamîntean al sta Renaşterea- originea idolatriei statale! Ce logica
degenerată! Cucenn întrebuinţez cuvîntul în sensul etimologic: cuceririle
Renaşterii Ş 1 ^ secolului luminilor, domnul meu, se numesc personalitatea, drep
omului, libertatea!
MUNTELE VRĂJIT 439
C ' doi veri râsuflarâ uşuraţi, deoarece îşi ţinuseră respiraţia în tot
ul îndelungii replici a domnului Settemorini. Hans Castorp nici
ar nu se putu stapîni să nu lovească în marginea mesei cu muia, deşi
oarecare discreţie prudenta. „Remarcabil!" spuse el printre dinţi, iar
him se arăta, de asemenea, foarte îneîntat. deşi prus'uvnismu! fusese
menit între termenii neplăcuţi. Dar amindoi ce întoarseră după aceea
ătre interlocutorul al cărui atac fusese respins cu asemenea succes, şi
Hans Castorp proceda atît de nerăbdător, îneît îşi rezema, cotul de masa
• băj-bia în pumn - cam ca atunci, cu prilejul desenaţii purcelu-iior — şi
privi atent şi foarte de aproape chipul domnului Naphta.
Acesta stătea liniştit şi tăios, cu mîinile slabe pe genunchi. Spuse: -Eu încerc
să introduc puţină logică în discuţia noastră, iar dumneavoastră îmi răspundeţi cu
chestiuni generale şi generoase. Am recunoscut fără nici o şovăiala ca Renaşterea
a adus 'urnii tot ceea ce se numeşte liberalism, individualism, umanism burghez.
Dar toate acestea mă lasă rece, căci cucerirea, vîrsta eroică a idealului
dumneavoastră a trecut de multă vreme, acest ideal este mort sau cel puţin în
agonie, iar cei care-i vor da ultima lovitura sînt chiar în faţa uşii. Va socotiţi, fără
îndoială, un revoluţionar. Dar dacă va închipuiţi ca rezultatul viitoarelor revoluţii
va fi libertatea — vă înşelaţi. Principiul libertăţii s-a înfăptuit şi s-a epuizat în
cinci sute de ani. O pedagogie care, astăzi, se prezintă ca izvorîtă din secolul
luminilor şi care-şi vede mijloacele de educaţie în critică, în dezrobire şi în culmi
eului, în distrugerea formelor de viaţa avînd un caracter absolut - o astfel de
pedagogie mai poate sa repurteze succese momentane, însă caracterul ei retrograd
nu mai poate fi pus la îndoială pentru nici un spirit clarvăzător. Toate instituţiile
cu adevărat ucative au ştiut, dintotdeauna, ceea ce avea valoare cu adevărat în
pedagogie: adică autoritatea absoluta, disciplina de fier, sacrificiul, egarea eului,
siluirea personalităţii. în ultima analiză. înseamnă sa na reuneşti cîtuşi de puţin
tineretul, daca-ţi închipui ca el îşi găseşte bucu
'bertate. Bucuria lui cea mai profundă este supunerea, oachim se îmbăţoşa.
Hans Castorp se îmbujora. Domnul Seltembrini, nlat > îşi răsucea mustaţa
frumoasă.
sînt ■ U! contlnuă Naphta. Secretul şi imperativul acestor-.roumi r.u cee- ' Cl
rohirea
Şi nici împlinirea personalităţii. Ceea ce le rrebuie,
UrCer> °eea ce vcr avea ~ este ~ Teroarea-
sa-şj ■ cuv
înt îl pronunţase mai încet decît pe oMo precedente, fără 1Şte
tru
Pul: numai sticlele ochelarilor îi sclipeau. Cei ire i ascul-
440
THOMAS MANN
tatori tresarira deodată, pîna şi Settembrini care, imediat, se reas surîzînd.
'
— Ne este îngăduit sa ne informam, întreba el, cine sau ce - si H
?*> după cum vedeţi, nu fac decît sa întreb, măcar ca nici nu ştiu precis
anume trebuie sa formulez întrebarea - aşadar, cine sau ce credeţi ca tr buie sa
fie, după dumneavoastră, sprijinitorul acestei — da, repet în s I expresia — acestei
terori?
Naphta stătea jos, calm, tăios şi scînteietor. Spuse:
— Sînt la ordinele dumneavoastră. Şi nu cred sa ma înşel presupu nînd ca
sîntem de acord şi putem admite că a existat demult o stare primordiala şi ideala a
umanităţii, o stare fara organizare sociala şi fara recurgere la forţa, o viaţa trăita
numai în Dumnezeu şi în care sa nu existe nici stapîni, nici supuşi, nici lege şi nici
chiar pedeapsa, fara nedreptate, fara legătură carnala, fara diferenţe de clasa, fara
munca, fara proprietate, ci numai egalitate, fraternitate şi desavîrşire morala.
— Foarte bine. Sînt de acord, declara Settembrini. Sînt de acord cu totul în
afara de legătura carnala, întrucît este evident ca a existat dintot-deauna, căci
omul este un vertebrat superior şi nu se deosebeşte de alte fiinţe...
— Cum credeţi. Constat acordul nostru de principiu în ceea ce priveşte starea
primordiala, paradiziaca, sloboda de justiţie şi în legătura nemijlocita cu
divinitatea, pierdută prin căderea în păcatul originar. Cred ca mai putem merge
alături, unul lînga celalalt, încă o bucată de drum, considerînd statul ca un contract
social care, ţinînd seama de păcat, a fost încheiat pentru a apară omul contra
nedreptăţii, statornicin-du-se, în felul acesta, originea puterii suverane.
— Benissimo, striga Settembrini. Un contract social... acesta-i secolul
luminilor, acesta-i Rousseau. N-aş fi crezut...
— Vă rog. Aici, drumurile noastre se despart. Din faptul ca, la început,
autoritatea şi puterea aparţineau poporului şi ca acesta a trecut pnnci pelui dreptul
de legiferare şi toata autoritatea statului, şcoala dumne voastră trage concluzia ca
poporul are dreptul sa se revolte împ otn regalităţii. Pe cînd noi...
„Noi? îşi spuse Hans Castorp încordat. Cine sînt aceşti noi ? -ziu, trebuie
neapărat sa-l întreb pe Settembrini cine sînt aceşti no care se gindeşte Naphta."
— Noi, în ceea ce ne priveşte, spuse Naphta, poate ca nefiind mai i
muri şi între Elia Naphta şi rabinul sau, tot aşa se întîmpla începură sa nu se
mai înţeleagă, între profesor şi elev izbucniră con
1 râ
religioase şi filozofice care se înăspriră tot mai mult, iar cinstitul >*
t
MUNTELE VRĂJIT 487
îngrozitor de suferit din pricina revoltei spirituale, a înclinaţiei f ritica şi
spre scepticism, din pricina spiritului de contradicţie şi a ticii tăioase a tînarului
Leo. La toate acestea se mai adaugă şi fap-ingeniozitatea şi spiritul răzvrătitor al
lui Leo sfîrşira prin a lua un revoluţionar: cunoştinţa pe care o făcuse cu fiul unui
membru 'alist al Reichstagului, şi chiar cu însăşi persoana acestui erou al tri-ei
dădu spiritului sau o orientare politica şi îi canaliza pasiunea de 'cian într-un sens
critic la adresa societăţii. Rostea nişte cuvinte care-i f eau parul măciuca onestului
talmudist, căci acesta aşeza mai presus , or;ce cinstea sufleteasca, adică profera
vorbe care sfîrşira prin a pune capăt înţelegerii dintre învăţător şi învăţăcel.
Pe scurt, lucrurile ajunseseră la punctul în care Naphta fusese blestemat si gonit
pentru totdeauna de către cărturar din camera lui de lucru, şi asta tocmai în vremea
cînd mamă-sa, Rahel Naphta, era pe moarte.
Cam tot pe atunci, imediat după moartea mamei lui, Leo îl cunoscuse pe
părintele Unterpertinger. într-o zi, tînarul, în vîrsta de şaisprezece ani, şedea
însingurat pe o banca în parcul din Margaretenkapf, aşezat pe o înălţime în vestul
oraşului, pe ţărmul Illului, de unde te bucurai de o privelişte întinsa şi limpede
asupra văii Rinului — şedea acolo, pierdut în gînduri amare şi triste asupra
destinului şi viitorului sau, cînd un profesor de la internatul iezuit „Morgenstern",
care tocmai se plimba prin parc, se aşeza lînga el, îşi puse pălăria alături, îşi încru-
cişa picioarele sub sutana de preot şi, după ce răsfoi cîtava vreme breviarul,
angaja o conversaţie care continua cu multa însufleţire şi care avea să hotărască
soarta lui Leo. Iezuitul, om cu experienţa şi cu o excelenta educaţie, pedagog din
pasiune, cunoscător de oameni şi ademeni-or de oameni, asculta cu atenţie
primele fraze sarcastice, limpede ros-l{e, prin care tînarul evreu sărăcăcios îi
răspundea la întrebări. O spiri-tate ascuţita şi framîntata se desprindea din tînarul
Naphta şi, rur|zînd mai adînc, iezuitul se izbi de o cultura şi de o eleganţa de ire pe
care înfăţişarea neîngrijita a tînarului le făcea sa apară cu atît ^ai surPrinzatoare.
Vorbiră despre Karl Marx şi despre Capitalul pe eo Naphta îl studiase într-o ediţie
populara şi, de acolo, trecură la ^ > pe care-l citise destul sau despre care citise
destule ca sa poată
crteva observaţii izbitoare. Fie dintr-o înclinaţie generala spre t^aciox fi H
e In
' mtenţia de a fi politicos - declara ca-l considera pe
°are - • !°lnc*'tor ^catolic"; iar cînd preotul, surîzînd, îl întreba pe ce aza
aceasta afirmaţie - deoarece Hegel, în calitatea lui de
488
THOMAS MANN
filozof al statului prusac, trebuia considerat protestant în mod ese • şi specific
— el răspunse: tocmai aceasta expresie de „filozof al st lui", confirma ca, în sensul
religios, daca nu, fireşte, şi în sensul d matic-ecleziastic, era îndreptăţit sa
vorbească despre catolicismul 1 Hegel. Căci (lui Naphta îi era draga în mod cu
totul deosebit aceast conjuncţie, ea capata oarecum ceva triumfător şi nemilos în
gura lui j ochii îi scînteiau îndărătul sticlelor de la ochelari de fiecare data cînd
putea s-o introducă într-o frază), căci conceptul politicii era în mod p s-hologic
legat de conceptul catolicismului, alcătuia o categorie care îmbrăţişa tot ce exista
ca manifestare obiectivă, dinamica, realizabila activa şi eficace. Acestei categorii
i se opunea sfera pietista, protestanta izvorîta din misticism. Dar numai în
iezuitism, adaugă el, se manifesta cu toata evidenţa natura pedagogica şi politica a
catolicismului; în adevăr, acest ordin considerase întotdeauna arta politicii şi a
educaţiei ca pe nişte domenii proprii. Apoi îl mai cita pe Goethe care, deşi era
incontestabil protestant şi-şi înfipsese rădăcinile în pietism, totuşi avusese o
latura hotarît catolica, tocmai prin realismul lui şi doctrina acţiunii. Apărase
practicarea confesiunii, iar ca educator aproape ca se vădise a fi iezuit.
Ca Naphta spusese aceste lucruri pentru ca le credea, pentru ca le găsea
spirituale sau fiindcă voia sa-i placa interlocutorului sau, în calitatea lui de om
sărman care trebuia sa măgulească şi sa calculeze cu precizie ceea ce putea sa-i
servească sau să-i dăuneze, oricum, pe preot îl interesa mai puţin sinceritatea
acestor cuvinte decît inteligenţa pe care o dovedeau; şi astfel conversaţia
continua, iezuitul afla destul de repede condiţiile de viaţa ale lui Leo, iar întîlnirea
se sfîrşi cu invitaţia făcuta de Unterpertinger ca Leo sa vina sa-l vadă la internatul
pedagogic.
Astfel se făcu ca Naphta ajunse în situaţia sa pună piciorul în „Stelia
matutina", a cărei atmosferă ştiinţifică şi nivel social ridicat îi aţîţ aser de multa
vreme închipuirea şi nostalgia; ba mai mult: datorita acestei întorsături a
lucrurilor, îşi făcuse rost şi de un nou profesor şi protec» • mult mai dispus decît
celalalt sa-i încurajeze şi sa-i aprecieze temp e mentul, un profesor a cărui bunătate
era în mod firesc rece, fiind experienţei lui de viaţă, şi-n preajma căruia el simţea
cea mai
dorinţa sa pătrundă. Asemenea multor evrei de înalta
■dul m are litate-
ia' l- '
Naphta era din instinct totodată şi revoluţionar şi aristocrat, socia' 1 în acelaşi
timp stâpînit de visul de ă atinge forme de existenţa no distinse, exclusive şi
ordonate. Cele dintîi cuvinte pe care i le-a s
MUNTELE VRĂJIT
489
enţa unui teolog catolic, deşi le rostise oarecum ca pe o pură
ciere comparativă, fuseseră o declaraţie de dragoste pentru biserica
mana pe care o preţuia ca pe o putere totodată nobila şi spirituala,
,. antimateriala, antireala, antilumeasca şi, în consecinţa, revolu-
• nara. Iar acest omagiu era sincer şi pornea din străfundul fiinţei lui
• cum o explica el însuşi, iudaismul, datorita socialismului şi spiri-lui său
politic, era mult mai aproape de sfera catolica, îi era mult mai ■nrudit decît
protestantismul cu subiectivitatea lui mistica şi individualistă - aşa încît
convertirea unui evreu la religia catolica constituia o evoluţie spirituala mult mai
uşoara decît aceea a unui protestant.
Certat cu păstorul comunităţii religioase în care se născuse, orfan şi părăsit şi,
pe deasupra, nerăbdător sa respire un aer mai curat, sa cunoască nişte forme de
existenţa la care însuşirile lui îi dădeau dreptul, Naphta, după ce atinsese de multa
vreme vîrsta la care putea lua asemenea decizii, era gata cu atîta nerăbdare sa
treacă pragul noii confesiuni, încît „descoperitorul" lui se văzu scutit de truda de a
cîştiga la religia sa acest creier excepţional. Chiar mai înainte de-a fi primit taina
botezului, în urma iniţiativei preotului, Leo găsise la „Stella" un azil vremelnic,
hrana sa materiala dar şi pe cea spirituala. Se mutase acolo, parasindu-şi fraţii mai
mici, cu cea mai mare linişte sufleteasca şi cu indiferenţa unui aristocrat al
spiritului, şi-i lasă la bunul plac al asistenţei publice şi la voia întîmplarii,
sortindu-i vieţii ce o meritau avînd în vedere însuşirile lor mediocre.
Terenul instituţiei pedagogice era vast, la fel ca şi spaţiul clădirilor care
puteau adăposti patru sute de interni. în plus, aşezamîntul mai avea paaun şi
păşuni, o jumătate de duzina de terenuri de joc, acareturi şi grajduri pentru sute de
capete de vite. Instituţia era totodată un pension,
oala model, o academie sportivă, o pepiniera de savanţi şi un templu
zelor; căci se jucau mereu piese de teatru şi se făcea muzica. Viaţa
acelaşi timp seniorala şi monahala. Cu disciplina şi cu eleganţa
omneau, cu veselia ei discreta, cu spiritualitatea şi organizarea ei
,n . Ioasa> cu precizia împărţirii timpului, ea măgulea cele mai adînci
e ae u
v ' i Leo. Era nespus de fericit. Lua mesele excelente într-un
ect0I
stî _ "iu în care domnea tăcerea, unde un tînar supraveghetor,
da
inuia s
S>â-;
ră
«»na în
PuP*tru înalt, citea cu glas tare şi aceeaşi linişte ' Pe coridoarele instituţiei. Zelul
lui la învăţătura era arzător, iar pofida P'amînilor sensibili, îşi dădea toata silinţa sa
nu urmă nici la jocurile sportive. Pioşenia cu care asculta în
490
THOMAS MANN
fiecare dimineaţa prima liturghie şi cu care lua parte în fiecare dumi " la slujba
festiva era în măsura sa-i entuziasmeze pe părinţii pedas Ţinuta şi manierele lui
nu-i mulţumeau mai puţin. Iar în zile]e sărbătoare, dupa-amiaza, după ce mîncase
prăjituri şi băuse vin ducea sa se plimbe îmbrăcat cu o uniforma cenuşie şi verde,
guler înal cu pantalonii la dunga şi purtînd şapca.
Era pătruns de o recunoştinţa plina de uimire faţa de grija de care s bucura,
gîndindu-se la originea lui, la creştinismul lui de data recenta la situaţia lui
personala în general. Nimeni nu părea sa ştie ca beneficia de o bursa din partea
instituţiei. Regulile şcolii abăteau atenţia camarazilor de la faptul ca el nu avea
nici familie şi nici cămin. Nimănui nu-i era îngăduit sa primească pachete cu
mîncare sau prăjituri. Cele care soseau în ciuda acestei interdicţii erau împărţite
tuturor deopotrivă, iar Leo îşi primea şi el partea lui. Cosmopolitismul care
domnea în instituţie interzicea ca originea lui rasiala sa iasă în vreun fel în
evidenţa. Se găseau acolo, de altfel, tineri din cele mai depărtate ţari, de pilda
sudamericani de origine portugheza, care păreau mult mai „evrei" decit el, şi în
felul acesta noţiunea se pierdea. De pilda, prinţul etiopian care fusese primit în
acelaşi timp cu Naphta, era chiar un tip de maur cu patul creţ, dar cu toate acestea
era foarte distins.
în clasa de retorica, Leo îşi exprimă dorinţa sa studieze teologia pentru a
putea, într-o zi, sa fie demn de a aparţine Ordinului. De atunci, bursa de categoria
a doua pe care o primea şi care-i dădea dreptul la un regim mai modest, i-a fost
trecuta la categoria întîi. Acum la masa era servit de slujitori, iar camera lui se
învecina într-o parte cu aceea a unui conte silezian, von Harbuval und Chamar, iar
în cealaltă cu a unui marchiz di Rangoni-Santacroce din Modena. îşi trecu în mod
strălucit examenele şi, credincios hotarîrii luate, paraşi institutul pentru a-şi face
noviciatul la Tisis, care se găsea în apropiere, adică pentru o viaţa de smerenie
necondiţionata, de disciplina muta şi de antrenament relig10 care îi procurau
plăceri spirituale în concordanţă cu concepţiile fanaţi de altădată.
Totuşi, sănătatea Iui suferea — şi anume nu atîta de pe urma aspr'
noviciatului, care prevedea şi oarecare răgaz trupului, cit din p rlC vieţii lăuntrice.
Cu înţelepciunea şi iscusinţa lor, procedeele pedagog al căror obiect era
corespundeau aptitudinilor sale personale, stl lîndu-i-le în aceeaşi măsura. în
timpul practicilor spirituale căror
închina zilele ba chiar şi o parte din nopţi, şi cît durară toate aceste
aspr£
MUNTELE VRĂJIT
491
âtiri, examene de conştiinţa, cercetări şi limpeziri, el se implica în P . vojt în
nesfîrşite greutăţi, contradicţii, tăgăduiri, îmboldit de un spi-. je şicana
răutăcioasa şi pătimaşa. Era deznădejdea - dar în acelaşi şi marea nădejde — a
îndrumătorilor lui spirituali pe care-i făcea, în care zi, sa simtă toate flăcările
iadului, cînd îi lua în furca dialecticii ■ ' uluia cu lipsa lui de ingenuitate. Ad haec
quid tu? întreba el dinda-tul sclipitoarelor sticle de ochelari. Şi, luat din scurt,
părintelui nu-i m ai rămînea altceva de făcut decît sa-l îndemne la rugăciune, ca
sa-şi cîştige pacea sufleteasca: ut in aliquem gradum quietis in anima perveni-at
Numai ca aceasta „pace" se vadea a fi, atunci cînd reuşeai sa ajungi la ea, doar o
istovire completa a vieţii personale şi te prefăcea pentru totdeauna într-o simpla
unealta, adică era pacea sufleteasca a cimitirului, ale cărei semne exterioare atît de
îngrijorătoare fratele Naphta le putea studia în preajma lui pe nenumăratele
chipuri cu ochii căzuţi în fundul capului şi pe care el nu avea s-o atingă decît cu
preţul ruinării trupeşti.
Pentru înalta ţinută spirituala a superiorilor lui, stătea mărturie faptul ca aceste
rezerve şi obiecţii nu influenţau întru nimic stima de care se bucura în ochii lor.
Chiar stareţul însuşi îl chema la el, la sfîrşitul celui de-al doilea an de noviciat,
discuta şi consimţi sa-l primească în sînul Ordinului; iar tînarul scolastic, care
pîna atunci primise cele patru confirmări inferioare, adică fusese rînd pe rînd
portar, paracliser, predicator şi apoi se lepădase de Satana, facînd de asemenea şi
jurămintele „simple", astfel încît el aparţinea în mod definitiv societăţii, pleca la
colegiul de la Falkenburg din Olanda pentru a începe studiile superioare de
teologie.
"e vremea aceea avea douăzeci de ani, iar trei ani mai tîrziu, din
au
za climei neprielnice şi în urma eforturilor intelectuale, boala lui
itara făcuse asemenea progrese încît nu şi-ar fi putut continua stu-
ecît punîndu-şi viaţa în primejdie. O hemoptizie îi alarma pe
nori ş*> după ce se zbătu mai multe saptamîni între viaţa şi moarte,
restabilit, a fost trimis înapoi la „Stella matutina". în acest aşezamînt
^ iv unde fusese crescut, găsi un loc de pedagog, supraveghetor al
r lntern
a jtf i, dar şi ca profesor pentru studiile clasice şi filozofice. De
3 lu acesta
înd V ^ ' intra în ordinea prescrisa de obicei, însă după ce-l
a 6ai Vreme e c y
°sol • ^ îti a ani, te întorceai la colegiu ca sa urmezi şi sa
în 61 Şa te am
gâd ■ - P de stlJdii teologice. Dar fratelui Naphta nu-i era
asemenea perspectiva. Căci el continua sa fie bolnav; medicul
492
THOMAS MANN
şi superiorii lui socoteau ca slujba pe care o ocupa, şi care se îndepr în aer liber
— de pilda supravegherea elevilor la muncile agricole - j-deocamdată prielnica.
Primi totuşi primul grad superior şi i Se d învoirea sa cînte ca oficiant la slujba
solemna de duminica - învoire d care de altminteri nici nu se folosi, mai întîi
fiindcă nu avea deloc si muzical, şi în al doilea rînd deoarece glasul lui stins de
boala îl făcea c totul inapt de a cînta. Nu înainta în grad mai sus de subdiaconat şi
n ajunse nici la diaconat şi nici la hirotonisirea ca preot; şi cum hernon tizii Ie se
repetau, iar febra nu înceta, se văzu silit sa facă o cura prelun gita, pe cheltuiala
Ordinului, alegîndu-şi domiciliul la Davos - şi iată ca în aceasta şedere era pe
punctul sa împlinească şapte ani. De altfel, abia daca se mai putea vorbi despre o
cura propriu-zisa. Şederea la Davos devenise o condiţie indispensabila pentru
salvarea vieţii lui, necesitate îndulcită puţin de activitatea de profesor de latina la
liceul bolnavilor din localitate...
Hans Castorp afla toate aceste întîmplari, însoţite şi de alte amănunte mai
cuprinzătoare şi mai precise, chiar din gura lui Naphta, în timpul convorbirilor,
cînd îl vizita în chilia capitonata cu mătase, fie singur, fie uneori în tovărăşia
vecinilor de masa, Ferge şi Wehsal, pe care îi prezentase lui Naphta; sau cînd îl
întîlnea în timpul plimbării şi se întorceau împreuna spre Dorf — dar indiferent
dacă le află din întîmplare, pe sărite sau sub formă de povestiri încheiate, fapt era
ca, în ceea ce-l privea pe el, le găsea nu numai foarte neobişnuite, dar îi mai
îmboldea şi pe Ferge şi Wehsal sa le remarce ciudăţenia, ceea ce se şi întîmpla.
primul, este adevărat, mărturisind limpede şi direct ca toate lucrurile înalte îi erau
străine (căci numai aventura şocului pleural îl tîrîse dincolo de omenescul cel mai
modest), al doilea, dimpotrivă, cu o vădita simpatie faţa de fericita cariera a unui
om pornit de foarte de jos şi cărui boala ce-o aveau în comun îi ridicase în faţa o
piedică pentru a-i stavl uriaşul avînt.
Cît despre Hans Castorp. el regreta această întrerupere şi se g' n cu mîndrie dar
şi cu grijă la dragul lui Joachim, omul de onoare ca printr-un efort eroic,
sfîşiase reţeaua rezistenta a palavrelor Radamante şi fugise spre drapelul al
cărui baţ Hans Castorp parca 1 -vedea apucîndu-l cu mînă stînga, pentru ca, apoi,
ridicînd trei dege la mîna dreapta, să depună juramîntul de credinţa. Naphta jurase
Şi ^ un steag, şi el se plasase la adăpostul lui, după cum însuşi se exp rl
MUNTELE VRĂJIT
493
atunci
cînd îl pusese la curent pe Hans Castorp asupra felului în cate era
anizat Ordinul sau; dar după cît se părea, se arata a-i fi mai puţin H'ncios cu
ideile şi speculaţiile intelectuale decît era Joachim faţa de -u - şi cu toate acestea,
el, Hans Castorp, ascultîndu-l — adică el. ■ 'Iul şi copilul păcii, pe ci-devant sau
pe viitorul iezuit — se simţea tarit în convingerea ca fiecare dintre ei, atît Joachim
cît şi Naphta, tre-'a să aibă simpatie pentru situaţia şi profesia celuilalt şi sa le
simtă - rudite cu propria lui situaţie şi profesie. Căci, în fond, amîndoua erau
deopotrivă caste militare, şi aceasta în mai multe privinţe: sub raportul ascezei" cît
şi al ierarhiei, al supunerii şi al onoarei spaniole. Mai ales aceasta din urma
domnea în Ordinul lui Naphta, care, de altfel, era de origine spaniola şi a cărui
regula privitoare la exerciţiile spirituale -ceva asemănător cu aceea pe care
Friedrich al Prusiei o impusese mai tîrziu infanteriei lui — fusese redactata, la
început, în limba spaniola, fapt ce îl făcea pe Naphta sa se slujească adesea de
expresii spaniole în povestirile şi relatările lui. Aşa se făcea ca vorbea despre cele
do.? ban-deras, cele două stindarde, în jurul cărora se adunau armatele în vederea
marii bătălii: cel spiritual şi cel infernal; unul în ţinutul Ierusalimului unde
comanda Isus, căpitan general al tuturor drepţilor - celalalt pe cîmpiaBabilonului,
avînd drept caudillo, adică şef, pe Lucifer...
Parca aşezamîntul „Stella matutina" nu fusese o adevărata şcoala militară, ai
cărei elevi grupaţi în „divizii", fuseseră obligaţi sa păstreze o bienseance
ecleziastica militară, pătrunsa de spiritul onoarei, o îmbinare de „guler scrobit" şi
„colereta spaniola", daca ne putem exprima astfel? Lu cîta limpezime, gîndi Hans
Castorp, apărea ideea de onoare şi de nobleţe, care juca un rol atît de strălucit în
profesiunea lui Joachim şi în ceea în care Naphta făcuse o cariera din nenorocire
atît de scurta, numai m Pnc ina bolii. Daca era sa-l crezi, acest Ordin nu se
compunea decît >n ofiţeri extrem de ambiţioşi, însufleţiţi doar de gîndul de a se
distinge n timpul serviciului (Inisgnes esse se spunea în latineşte). Potrivit doc-ei şi
regulamentului stabilite de întemeietorul şi generalul suprem, ° ui Loyola, ei
îndeplineau mai multe servicii - nişte servicii mult k unate decît ale tuturor
celor care nu acţionau decît conduşi de
lm
tio ^ ^a' ma' mu' 1' 'Şi îndeplineau îndatorirea ex supereroga-carn'' ^
C nco
^ *° ^e datoria lor, deci nu numai rezistînd răzvrătirii decît f C n
* a
camis), ceea ce la urma urmei nu era nimic mai mult
oncaru om
spre * sănătos şi cu bun-simţ, ci combatînd înclinările
aiitate, amor-propriu şi dragoste de viaţă, chiar în chestiunile
494
THOMAS MANN
înd
care erau îngăduite oamenilor obişnuiţi. Căci a lucra duşmanul, agere
contra, prin urmare „atacînd", era mult mai onorah' decît a te margini sa te aperi
(resistare). Sa-l vlăguieşti şi sa-l distrugi duşman! spunea regulamentul de
serviciu în campanie; şi autorul 1U' spaniolul Loyola era, o dată mai muVt,
complet de acord cu acel căpitan general al lui Joachim, cu Friedrich al Prusiei,
căci regula de război acestuia suna astfel: „Atacă! Ataca!" „Nu-l slabi pe inamic!"
,Attaquez donc toujours!".
Dar ceea ce mai ales se dovedea a fi comun atît universului lui Naphta cît şi
celui al lui Joachim era atitudinea lor în privinţa vărsării de sînge şi axioma ca nu
trebuia s-o eviţi: lumile, Ordinele şi castele lor se potriveau riguros, şi pentru un
copil al păcii era foarte interesant sa-l audă pe Naphta vorbindu-i despre tipurile
de călugări războinici din evul mediu, care, asceţi pîna la istovire şi totuşi lacomi
de cuceriri spirituale, nu cruţaseră sîngele pentru a întrona cît mai grabnic statul
lui Dumnezeu, acela al domniei supranaturalului pe pamînt; despre acei
templieri-ostaşi care credeau că moartea în lupta împotriva necredincioşilor este
mult mai vrednică de laudă decît moartea în patul lor, şi care socotiseră ca a fi ucis
sau a ucide pentru iubirea întru Isus Christos nu era o crimă, ci suprema glorie.
Era bine câ Settembrini nu auzise aceste vorbe! Flaşnetarul n-ar fi scăpat ocazia să
le pună capăt sunînd în trompeta păcii - deşi chiar în propriul lui program politic
exista sfîntul război naţional şi civilizator, dar numai împotriva Vienei, un război
pe care, bineînţeles, îl accepta — iar Naphta combătea cu sarcasm şi dispreţ, în
mod sincer fara îndoială, aceasta pasiune şi slăbiciune a adversarului său. Cel
puţin ori de cîte ori italianul se înflăcăra, manifestînd astfel de sentimente, Naphta
afişa imediat un cosmopolitism creştin, mărturisind fie că toate ţările erau patria
lui, fie câ nici una dintre ele nu-i era patrie, şi repeta pe un ton tăios cuvîntul unui
general al Ordinului, num1 Nickel, după care dragostea de ţară era „o ciumă, şi
moartea sigura a i birii creştine".
Bineînţeles câ, în numele ascezei, Naphta privea patriotismul ca P o ciuma —
dar cîte nu înţelegea el prin acest cuvînt, cîte lucruri care nu contrazică, după
părerea lui, asceza şi împărăţia lui Dumnezeu! numai dragostea de familie şi de
patrie, ci chiar şi de sănătate S viaţa: tocmai această dragoste i-o reproşa
umanistul, atunci cînd e> bea despre pace şi despre fericire; îl acuza, mustrîndu-l
câ iubeşte amor camalis, că iubeşte comoditaţile personale, commodoruin
S
carnea-coi''
r
I1"
MUNTELE VRĂJIT
495
c si îi azvîrlea în obraz ca numai un filistin putea sa fie afît de lipsit po" *
... ....
A simţ religios ca să dea o cît de mică importanţa vieţii şi sanatatu.
Toate acestea fuseseră spuse în timpul unei cuprinzătoare discuţii, utâ (jjjţ
divergenţele care-i separau în chestiunile privind sănătatea • boala, şi care se
angajase într-o zi, chiar în preajma Crăciunului, pe înd se plimbau pe pîrtia de
zăpadă pîna la Platz şi înapoi, şi la care luaseră parte cu toţii: Settembrini, Naphta,
Hans Castorp, Ferge şi Wehsal - toţi cinci cu uşoară febră, ameţiţi şi în acelaşi
timp întarîtaţi de atîta umblat şi vorbărie prin aerul îngheţat al înălţimilor, toţi
zgîlţîiţi de tremuraturi, fie că rolul lor era activ, ca acela al lui Naphta şi al lui
Settembrini, fie ca era pasiv şi se mărginea doar la scurte intervenţii în discuţie; cu
toţii însă participau îmboldiţi de un zel atît de înflăcărat incit adesea, uitînd de
toate, se opreau formînd un grup profund preocupat care gesticula şi vorbea
alandala, împiedicînd circulaţia, fără să se preocupe de străinii care trebuiau sâ-i
ocolească, afară de cazul cînd s-ar fi oprit şi ei să asculte uluiţi aceste divagaţii
înverşunate.
Discuţia pornise de la Karen Karstedt, biata Karen cu vîrfurile degetelor
supurînde, decedată de curînd. Hans Castorp nu aflase nimic despre agravarea
stării ei şi nici despre exj'fus; altfel ar fi luat parte, ca un camarad, la înmormîntare
— cu atît mai mult cu cît în general avea o mare predilecţie pentru înmormîntari.
însă obişnuita discreţie locala îl făcuse să afle prea tîrziu de moartea bietei Karen,
astfel ca atunci cînd afla, ea se şi găsea înmormîntatâ în grădina amoraşilor cu
scufiţe de zăpadă puse pe-o ureche şi luase definitiv poziţia orizontală. Requiem
zeternam rosti el şi închină în amintirea ei citeva cuvinte prieteneşti, ceea ce îl
făcu pe Settembrini să-şi bată joc de activitatea caritabila a lui Hans şi de vizitele
lui la Leila Gerngross, Ia omul de afaceri Rotbein, la amna Zimmermann cea
„prea umflata", la înfumuratul fiu al doamnei • 0Us"les-deux şi la nenorocita
Natalia von Mallinckrodt, ba încă îşi mai u joc şi de florile atît de scumpe cu care
inginerul îşi demonstra 0 amentul faţă de această adunătură pe cît de ticăloasa pe atît
de gnioasă. In privinţa aceasta Hans Castorp îi atrăsese atenţia ca toţi care se
bucuraseră de gestul lui muriseră, cu excepţia - de fapt, nul slZ °rie ~ a doamnei
Mallinckrodt şi a tînarului Teddy, la care dom-
,,L,.. dorini întrebă daca întîmplâtor acest lucru îi făcea mai respec-tat>ih Q
l
oare
num nu există totuşi ceva, ripostă Hans Castorp, care se
6 Com
brjni Păt imire creştină în faţa durerii? Şi mai înainte ca Settem-
1 utu
P t chema la ordine, Naphta începu sa vorbească despre
496
THOMAS MANN
excesele de caritate izvorîte din sentimentul religios pe care le
n cuse evul mediu, despre cazurile uimitoare de fanatism şi exaltare
mfestate în îngrijirea bolnavilor: fete de regi care au sărutat rănile im ţite ale
leproşilor, s-au expus de bunăvoie sa se molipsească de lepra au considerat drept
trandafiri buboaiele ce acopereau trupurile boln vilor, care au băut apa unde se
scaldasera aceste trupuri pline de pu ■ declarînd după aceea ca nimic nu li s-a
părut vreodată mai bun.
Settembrini se prefăcu ca-i vine sa vomite. Dar îl îngreţoşa mai puţin ceea ce
era fizic respingător în aceste imagini şi evocări, declara el, deşi îi întorceau
stomacul pe dos, decît ceea ce îi apărea lui drept o monstruoasa rătăcire care
confirma o asemenea concepţie despre caritate activa. Şi se înălţa, în replica,
într-o atitudine de demnitate senina vorbind despre formele moderne ale carităţii
şi umanitarismului şi despre biruinţa repurtata asupra bolilor contagioase,
opunînd tuturor acestor orori igiena, reformele sociale şi marile cuceriri ale
ştiinţei medicale.
Numai că aceste lucruri onorabile şi burgheze, răspunse Naphta, n-au folosit
decît în mica măsura secolelor pe care tocmai le evocase: aceste lucruri au slujit
deopotrivă de puţin atît bolnavilor şi îndureraţilor cît şi celor sănătoşi şi fericiţi,
care, de altfel, s-au dovedit miloşi mai puţin din compasiune decît din dorinţa
mîntuirii sufletului. Căci o reforma sociala încununata cu succes i-a lipsit pe unii
de putinţa de a-şi justifica suferinţa, iar pe ceilalţi de rîvna lor sfînta. De aceea
menţinerea sărăciei şi a bolii e în interesul celor doua tabere, iar menţinerea
acestei concepţii se dovedeşte posibila numai atîta vreme cît este posibil sa ne
menţinem la punctul de vedere pur religios.
Un punct de vedere mîrşav, declară Settembrini, şi o concepţie atît de stupida,
încît aproape ca şovăie sa se înjosească pîna la a o conit> ate Căci ideea sărăciei
sfinte — la fel ca şi ceea ce inginerul nostru afirnws ■ de altfel foarte puţin
original despre „compătimirea creştina a durerii erau gogoşi, o pura fantezie, o
stare sufleteasca înşelătoare, o eroa psihologica. Mila pe care omul sănătos o
manifesta faţa de bolnav şiF care o împinge pîna la respect, deoarece nu-şi poate
închipui cum putea suporta o asemenea suferinţa daca i s-ar întîmpla lui - ace mila
este foarte exagerata, nefiind cîtuşi de puţin provocata de b° ^ ci este rezultatul
unei erori de judecata şi de imaginaţie, în masur care omul sănătos ar împrumuta
bolnavului propriul sau fel " e închipuindu-şi ca bolnavul este un om sănătos care
trebuie s>a '
MUNTELE VRĂJIT 497
f rinţele unui bolnav — ceea ce constituie o profunda eroare. Bolnavul
pur şi simplu, numai un om bolnav, cu felul sau deosebit de a fi şi
ensibilitatea schimbata pe care o implica boala; căci boala alterează
om în aşa fel încît pîna la urma se obişnuieşte cu ea, mai cu seama ca
fenomene de sensibilitate atrofiata, stări de inconştienţa, toropeli
linătoare, adică tot soiul de subterfugii şi expediente spirituale şi
orale de care sănătosul în naivitatea lui uita sa ţină socoteala. Cel mai
hun exemplu îl constituie însăşi toata pleava asta de tuberculoşi pe care
o întîlneşti aici, cu nechibzuinţa, prostia şi desfrîul lor, cu lipsa lor de
graba ca sa-şi recapete sănătatea. Pe scurt, daca omul sănătos, care face
parada de această mila respectuoasa, ar fi el însuşi bolnav, deci n-ar mai
fi un om sănătos, atunci şi-ar da seama ca boala este în adevăr o stare
deosebită în sine, dar deloc onorabila, pe care a luat-o prea în serios.
Aici, Anton Karlovici Ferge protesta şi sari în apărarea şocului pleural,
împotriva defăimărilor şi a lipsei de consideraţie. Cum? Ce înseamnă asta? Şocul
lui pleural a fost luat prea în serios? Foarte mulţumesc, minunat! Marele mar al lui
Adam şi mustaţa-i plăcut arcuita urcau şi coborau, iar el se revolta ca oamenii nu
catadicseau sa ţină seama de tot ceea ce suferise. Era numai un om simplu,
adaugă, un comis-voiajor al unei societăţi de asigurare şi toate lucrurile înalte îi
erau străine; chiar şi aceasta discuţie depăşea cu mult orizontul sau. însă daca
domnul Settembrini voise, din întîmplare, sa implice şocul pleural in spusele lui
— acel infernal gîdilat, cu putoarea sulfuroasa şi cu cele trei leşinuri de culori
diferite — atunci se vedea silit sa protesteze şi sa spună de o mie de ori
mulţumesc. Căci, în cazul acesta, n-a fost absolut deloc vorba de sensibilitate
micşorată, de toropeli alinatoare şi nici de erori de închipuire, ci a fost, în schimb,
cea mai mare şi cea mai dez-statoare porcărie de pe lume, şi cine n-a făcut
experienţa unei aseme-ne a infamii, nu poate să aibă nici un fel de...
1
da, ei da! spuse domnul Settembrini. Colapsul domnului Ferge
n
ce în ce mai măreţ, pe măsura ce trece timpul, iar domnia-sa
Set ^ ^r' n a"" purta în Jurul capului ca pe o aureola de sfînt. Dar el,
nn
au , i' dădea prea puţina importanţa bolnavilor care pretindeau ca
^ ^ P ui sâ fie admiraţi. El însuşi era bolnav, şi nu uşor; însă, fara nici
bise" erare' lui Parca îi venea mai curînd sa-i fie ruşine. De altfel, vor-
aSUpr Un m°d impersonal, filozofic, iar observaţiile pe care le făcuse
ale om erenî e' or existente între firea şi senzaţiile bolnavului şi cele
1 sana
tos erau perfect întemeiate, şi este de ajuns ca domnii de
498
THOMAS MANN
faţă sa se gîndeasca la bolile mintale, la halucinaţii de pilda. Daca u dintre
tovarăşii lui de faţa, de exemplu domnului inginer sau domn Wehsal, i s-ar
întîmpla sa zărească asta-seară, în amurg, într-un col» camerei, pe domnul
răposatul tatăl lui, care l-ar privi şi i-ar vorbi - f tul acesta aT fi pentru persoana în
chestiune pur şi simplu o enormitat o întîmplare zguduitoare şi tulburătoare în cel
mai înalt grad, care 1 face sa se îndoiască de simţurile şi chiar de raţiunea sa şi l-ar
hotărî s părăsească imediat camera pentru a da fuga sâ-şi îngrijească nervii S n-ar
fi avut dreptate? Dar hazul consta tocmai în faptul că acestor domn' nu li se putea
întîmpla un asemenea lucru, deoarece amîndoi sînt cu mintea întreaga. Dar daca li
s-ar întîmpla aşa ceva, atunci n-ar mai fi sănătoşi, ci bolnavi, şi n-ar mai reacţiona
ca un om sănătos, adică nu le-ar mai fi teamă şi n-ăr mai lua-o la sănătoasa, ci ar
primi aceasta apariţie ca şi cum ar fi foarte fireasca şi ar începe o conversaţie cu
ea, adică s-ar comporta ca nişte bolnavi care au halucinaţii, şi a crede ca
halucinaţia constituie pentru asemenea bolnavi un motiv de spaima sănătoasa este
tocmai greşeala de imaginaţie pe care o face cel care nu-i bolnav.
Domnul Settembrini vorbea într-un fel foarte caraghios şi plastic despre
răposatul tata din colţul camerei. Şi nimeni nu s-a putut stapîni de a face haz, chiar
şi Ferge, deşi era mîhnit din cauza dispreţului pe care ceilalţi îl ăratau făţâ de
infernala lui aventura. Cît priveşte pe umanist, el profită de aceasta însufleţire
pentru ă comenta şi a motiva pe larg de ce făcea atît de puţin caz de cei care aveau
halucinaţii şi în general de toţi pazzi: Aceşti oameni, spuse el, îşi îngăduie prea
multe lucruri şi adesea nu depinde decît de ei ca sa-şi stapîneasca demenţa, aşa
cum chiar el însuşi a putut observa în timpul unor vizite pe care le-a făcut in
diferitele spitale de nebuni. Căci, atunci cînd un medic sau un străin apare în
pragul salonului, nebunul îşi stapîneşte de cele mai multe on halucinaţia,
strîmbaturile, palavrageala lipsita de sens şi gesticulaţia.? 1 sta cuminte tot timpul
cît se ştie observat, pentni ca imediat după aceea s-o ia din nou de la capăt. Prin
urmare, este incontestabil ca, numeroase cazuri, demenţa semnifică o delăsare, în
sensul ca serve? unor caractere slabe drept refugiu şi adăpost împotriva unei mari
du împotriva unei lovituri a soartei pe care asemenea oameni nu se sirn stare să le
îndure cu deplină luciditate. Şi toată lumea poate ti con de aceste concluzii,
deoarece chiar el, Settembrini, însănătoşise nu ^ cel puţin în mod trecător, a mai
multor nebuni, numai cu pnvl opunînd divagaţiilor o atitudine nemilos de logică...
MUNTELE VRĂJIT 499
Naphta avu un rîs sarcastic, în vreme ce Hans Castorp protesta, spu-
j ri< e\ crede cuvînt cu cuvînt tot ceea ce spusese domnul Settembrini.
a suficient sa-şi închipuie cum sunsese pe sub mustaţa şi cum ■ 'se cu raţiunea
lui atît de neînduplecata în ochii celui slab la minte,
tru a înţelege foarte bine că nenorocitul se văzuse silit sâ se concen-ze şi să
depună toate eforturile pentru a-şi recapătă luciditatea, deşi, f eşte, trebuie să fi
simţit intervenţia domnului Settembrini ca pe o • mvire destul de rău venita... Dar
şi Naphta vizitase spitale de nebuni şi ■ ' amintea că trecuse pe la „pavilionul
agitaţilor", unde i se înfăţişaseră scene şi privelişti în faţa cărora, Dumnezeule,
privirea înţeleaptă şi influenţa salvatoare a domnului Settembrini farâ îndoiala că
n-ar fi folosit la nimic: scene danteşti, chipuri groteşti ale spaimei şi ale caznei:
nebuni goi, chirciţi în baie, luînd toate aspectele înfricoşării, groazei şi
încremenirii, unii strigîndu-şi suferinţa, alţii cu braţele ridicate şi gura căscată
scoţînd hohote de rîs în care se amestecau toate elementele infernului.
- Aha! spuse domnul Ferge şi îşi îngădui să le reamintească propriul lui rîs, cel
pe care-I avusese atunci cînd leşinase.
-Aşadar, rezumă domnul Naphta, pedagogia neînduplecata a domnului
Settembrini ar trebui să-şi ia tălpăşiţa în faţa nălucirilor de la pavilionul agitaţilor
şi fiorul unei reculegeri religioase ar fi, în orice caz, o reacţie mai omenească decît
aceste pretenţii moralizatoare ale raţiunii pe care mult strălucitorul nostru cavaler
al soarelui şi vicar al lui Solomon se complăcea să le opună aici demenţei.
Hans Castorp nu avu timpul sa se ocupe de titlurile pe care Naphta ocmai i le
acorda din nou domnului Settembrini. îşi propuse sa revină asupra lor cu prima
ocazie. însă pentru moment conversaţia continua şi 11 absorbea toata atenţia. Căci
Naphta tocmai comenta cu severitate
marile generale care-l determinau pe umanist sâ cinstească, din prin-l
sănătatea, înjosind şi necinstind pe cît posibil boala, punct de care, fireşte,
dovedea o nepăsare remarcabilă şi totuşi aproape tud' 1 ă" întrucît domnul
Settembrini era el însuşi bolnav. însă ati-se b' -Ul ~ °are' ^eş' îmbrăcatâ în haina unei
demnităţi excepţionale, d e t W totu?' Pe eroare - rezulta dintr-o stima şi dintr-un
respect faţa în st ' Care nar ^ *°st Juslif' căte decît daca trupul s-ar mai fi aflat încă are a
Ul o
™8' nară' aproape de Dumnezeu, în loc să se găsească într-o
a 8ă' aproape de Dumnezeu, în loc să se găsească întro
s
ese h~ eSradare - in stătu degradationis - căci, creat nemuritor,
fu-stricăciunii şi scîrboşeniei, în urmă corupţiei naturii prin
500
THOMAS MANN
păcatul originar, devenind astfel muritor şi trecător, adică nu era altceva decît
o închisoare a sufletului, proprie cel mult sa trezească timentul ruşinii şi al
confuziei, pudoris et confusionis sensum spunea sfîntul Ignaţiu.
Aceasta este starea sufleteasca, striga Hans Castorp, pe care a red în mod
peremptoriu umanistul Plotin. Dar domnul Settembnni rid cîndu-şi brusc braţele,
dincolo de articulaţia omoplaţilor, deasupra ca lui, îl invita sa nu mai confunde
punctele de vedere, ci mai degrabă s se mărginească a fi receptiv la cele ce se
spuneau.
Dar între timp Naphta canaliza discuţia către respectul pe care evul mediu
creştin îl dovedise faţa de mizeria trupului, prin aprobarea religioasa pe care o
acorda suferinţei cărnii. Căci buboaiele trupului nu numai ca îi dovedeau, în mod
evident, decăderea, dar mai corespundeau încă şi perversităţii otrăvite a sufletului
într-un chip limpede şi satisfăcător pentru spirit — pe cînd frumuseţea trupeasca
era un fenomen înşelător şi jignitor pentru conştiinţa şi de aceea făceau foarte bine
cei care o respingeau, umilindu-se adînc în faţa infirmităţii. Qms me hbet-abit de
corpore mortis hujusl Cine ma va elibera de trupul acestei morţi? Era însăşi vocea
spiritului, care în veci va fi vocea adevăratei umanităţi.
Nu, era o voce nocturna, după părerea rostita cu emoţie de domnul
Settembrini — vocea unei lumi pentru care soarele virtuţii şi al umanităţii încă nu
răsărise. Evident, deşi înveninat în ceea ce priveşte persoana lui fizica, el,
Settembrini, mai era totuşi un spirit destul de sănătos şi neatins de otrava
trupeasca pentru a mai fi capabil sa-i facă în ciuda clericalului Naphta în problema
trupului şi ca sa-şi bata joc de suflet într-un fel agreabil. Şi împinse înfumurarea
chiar pîna la a slavi trupu omului ca pe adevăratul templu al lui Dumnezeu, la care
Naphta declar ca aceasta urzeala materiala care era trupul nu reprezenta altceva
valul întins între noi şi eternitate, ceea ce avu drept rezultat Settembrini îi interzise
definitiv sa se mai folosească de cuvîntul „u nitate"... şi aşa mai departe.
decît
Cu obrajii înţepeniţi de frig, cu capetele goale, păşind cu şoşon
cauciuc cînd pe stratul de zăpada tare, care scîrţîia, fiind acope n
, 7apau cenuşa, şi se înalţă pîna deasupra trotuarului, cînd framîntma L *
deasa şi moale a şoselei, Settembrini, îmbrăcat cu un palton a guler şi revere de
castor păreau napîrlite de atîta întrebuinţare. care-l purta cu eleganţa, şi Naphta
într-o şuba neagra, perfect in
MUNTELE VRĂJIT 501
"ndu-i pînâ la picioare şi care, căptuşita în întregime cu blana, îl perea
complet, discutau despre aceste principii cu o înflăcărare orîta din pasiune, şi se
întîmpla destul de des sa nu se mai adreseze 1 altuia, ci lui Hans Castorp, căruia
vorbitorul îi expunea punctul sau vedere, arătîndu-şi adversarul numai cu capul
sau cu degetul. Iar Hans Castorp mergea între cei doi adversari, întorcîndu-şi
capul cînd - tr-o parte cînd în cealaltă şi aproba pe rînd pe fiecare sau, oprindu-se,
bustul repezit pieziş îndărăt şi gesticulînd cu mîna înmanuşata în blana de ied,
făcea cîte o observaţie personala, bineînţeles cu totul neînsemnată, în vreme ce
Ferge şi cu Wehsal se învîrteau în jurul celor trei cînd luîndu-le-o înainte cînd
ramînînd în urma lor. sau reuşind sa meargă în acelaşi rînd pînă în clipa în care
trecătorii le rupeau alinierea. Sub influenţa unor observaţii ale lui Ferge şi
Wehsal, convorbirea alunecă spre subiecte mai concrete şi ajunse repede, rînd pe
rînd şi trezind interesul crescînd al tuturor, la probleme ca incinerarea, pedepse
corporale, tortura şi osîndirea la moarte. Ferdinand Wehsal a fost cel care aduse în
discuţie pedeapsa corporala şi aceasta idee se potrivea cu mutra lui - aşa i se păru
lui Hans Castorp. Şi nimeni n-a fost surprins cînd domnul Settembrini se
dezlanţui în tirade avîntate, invocînd demnitatea umană împotriva acestui
procedeu tot atît de condamnabil în pedagogie cît şi în dreptul penal — şi n-au
fost, totuşi, nici prea uimiţi, dar oricum destul de buimăciţi de atîta îndrăzneala
sinistra, cînd Naphta se pronunţă în favoarea bastonadei. După părerea lui, în
legătura cu această chestiune este absurd ca sporovăieşti despre demnitatea
umana, caci adevărata demnitate aparţine spiritului, nu cârmi, şi cum sufletul
menesc este înclinat cu prea mare uşurinţă sa-şi scoată numai din trup reaga
bucurie de a trai, suferinţele la care îi este supus trupul prezintă un mijloc foarte
recomandabil ca sa-şi potolească plăcerea nior şi sâ-l orienteze oarecum de la
carne spre spirit, pentru ca a din urmă sa-şi recapete întreaga putere asupra lui.
Este o e cu totul absurdă sa socoteşti pedeapsa corporala ca pe ceva duh*6 " ^
umilitor
- Sfînta Elisabeta a fost flagelată pîna la sînge de ar j~ l e'> Konrad von
Marburg, iar potrivit legendei „sufletul" ei b Iat , "mcîntat pîna la a treia strana" şi
ea însăşi a bătut cu nuiele o t"l sa t" " na Câre^a " era Prea somn ca sa se spovedească.
Era oare posi-suPus &adui a considera inumane şi barbare flagelările la care s-au
§enerai h- "' Un°r anum'te ordine şi secte şi, vorbind într-un mod mai lar Ş1 ur>eîe
persoane cu adînci trăiri interioare, pentru ca în
502
THOMAS MANN
felul acesta sa întărească în ei principiul spiritului? Ideea ca mterd' prin lege a
pedepselor corporale constituie un important progres în ţ ■ care se socotesc
înaintate, era o convingere care, cu cît se dovedeşte de nezdruncinat, cu atîta pare
mai caraghioasa.
Măcar atît ar trebui sa se admită, spuse Hans Castorp, ca în ac conflict dintre
carne şi spirit carnea întrupează fara îndoiala princip] rau si drăcesc... întrupează,
ei da, aşadar, întrupează, deoarece carn face parte în mod firesc din natura — în
mod natural din natura nu deloc rau exprimat - şi ca natura, în ostilitatea ei faţa de
spirit, d e raţiune, este hotărît rea, adică rea în înţelesul mistic, putem spune şi Hans
Castorp îşi ceru scuze ca îndrăznea sa facă aceasta observaţie bazîndu-se pe
cultura şi pe cunoştinţele lui. Iar acest punct de vedere o dată admis, continua el,
era foarte logic sa te porţi cu trupul în consecinţa, adică sa-i aplici toate mijloacele
de pedeapsa pe care puteai, deopotrivă, sa le consideri mistic rele — daca i se
îngăduia şi lui sa aibă o opinie personala. Şi poate ca, daca domnul Settembrini ar
fi avut-o alături de el pe o oarecare sfînta Elisabeta, atunci cînd slăbiciunea
trupului l-a împiedicat sa se duca la congresul progresist de la Barcelona...
Se porniră pe rîsete, şi cum umanistul încerca sa protesteze, Hans Castorp se
apuca sa vorbească repede despre nişte lovituri pe care el însuşi le primise
odinioară: la liceul pe care-l frecventase asemenea pedepse se mai obişnuiau încă
în clasele inferioare, cu ajutorul unor vergi, deşi profesorii, din anumite
consideraţii sociale, nu aplicau pedeapsa cu mîna proprie, totuşi într-o zi primise
de la un coleg mai puternic decît el, o mare puşlama, o ploaie de lovituri cu un baţ
flexibil, peste coapse şi peste pulpele care nu-i erau acoperite decît de nişte ciorapi
— îl duruse îngrozitor, amarnic, de neuitat, de-a dreptul mistic. încit a plîns în
hohote pe care nu şi le putea stapîni, a plîns de ruşine şi de amărăciune - domnul
Wehsal sa aibă amabilitatea sa-i ierte expresia-iar după aceea, mult mai tîrziu,
Hans Castorp citise ca în închisori tîlharii cei mai fioroşi se smiorcaiau ca nişte
copilaşi cînd li se ac tra bastonada.
în vreme ce domnul Settembrini îşi ascundea faţa cu amin mîinile pe care avea
nişte mânuşi foarte jerpelite, Naphta întrena-sîngele rece al unui orator politic,
cam cum ar fi cu putinţa oare domoleşti nişte criminali recalcitranţi, daca nu cu
căluşul şi cU unelte întru totul la locul lor şi corespunzătoare cu principii' e ^
temniţe; o închisoare umanitara era o tranzacţie estetica, un compr
MUNTELE VRĂJIT
503
iar fraze
pun-l
domnul Settembrini, cu toate ca era un orator şi un îndrăgostit de
frumoase, nu se pricepea, în fond, deloc la frumuseţe. Dar din ct de vedere
pedagogic, daca ar fi sa-l credem pe Naphta, concepţia
, pre demnitatea omeneasca a acelora care nu voiau sa admită pedep-ele
corporale îşi avea originea în individualismul liberal al epocii burgheze şi
umanitariste, adică într-un absolutism luminat de eul care acum era gata-gata sa se
stingă şi sâ facă loc unor idei sociale noi şi mai puţin delicate, unor idei de
domolire şi de supunere, de constrîngere şi de ascultare care nu puteau fi realizate
fara cruzimea sacra ce te face sa priveşti cu un alt ochi chiar şi o pedeapsa
corporala aplicata unui cadavru.
De unde şi expresia sa fii supus ca un cadavru, spuse Settembrini dispreţuitor,
şi cum Naphta îi atrase atenţia ca, deoarece chiar Dumnezeu a dat trupului nostru
ruşinea cumplita a putreziciunii, ca sa-l pedepsească, rezulta în mod logic ca nu
trebuie sa consideram ca o crima de lezmaiestate faptul de a administra aceluiaşi
trup o ploaie de lovituri — şi iată că, deodată, conversaţia aluneca spre incinerare.
Settembrini o ridica în slavi. lata o posibilitate sa lecuieşti aceasta ruşine,
spuse el vesel. Consideraţii de ordin practic, dar, în acelaşi timp, şi motive
idealiste au determinat umanitatea sâ-i găsească leacul.
Şi în continuare declara ca urma sa ia parte la lucrările pregătitoare ale unui
congres internaţional în favoarea incinerării care, probabil, avea sa se ţină în
Suedia. Proiectau sa expună chiar şi un crematoriu model, construit pe baza
tuturor experienţelor acumulate pîna în prezent, precum şi o sală pentru urne de
cenuşa şi era de prevăzut ca acest congres va exercita o influenţa însemnata şi
stimulatoare. Ce procedeu învechit şi demodat mai este şi înmormîntarea - date
fiind condiţiile VJeţii moderne! Extinderea oraşelor! împingerea la periferie a
cimiti-°r, aceste locuri de odihna, cum ne arata etimologia cuvîntului! Preţul
nurilor! Caracterul prozaic al înmormîntarilor determinat de nevoia te sluji de
mijloace de transport moderne! Despre toate aceste
ecte a e
' problemei, Settembrini vorbi cu exuberanţa, facînd obser-
Pune de bun-simţ. îşi bătu joc de mutra jalnica a văduvului
guat care se duce zilnic în pelerinaj la mormîntul scumpei lui
bar ' ^entru a sta de vorba cu ea la faţa locului. Dar pentru înjghe-
nei aser
t,u nenea idile se cere, înainte de toate, sa dispui din plin de
e ma
Care i Preţios al vieţii, adică de timp şi, de altfel, activitatea vie
v ne§te mtr
iduv H -un cimitir central modern are grija sa-l vindece pe
Ce
stc mofturi tradiţionale. Distrugerea cadavrului prin foc -
504
THOMAS MANN
iată o idee pură, igienică şi demnă, ba chiar eroică, da, eroica, în loc laşi prada
unei dezgustătoare descompuneri, să fie devorat de n' organisme inferioare.
Sentimentul însuşi are mult mai mult d e cîşti prin acest procedeu nou care
răspunde nevoii umane de-a dăinui O ' ceea ce era distrus de foc erau doar părţile
vremelnice ale trupului ca chiar în timpul vieţii fuseseră mereu reînnoite prin
nutriţie; dimpotrivă cele care luau cel mai puţin parte la aceasta stare de
vremelnicie şi care I însoţeau pe om aproape fără să se schimbe de-a lungul
existenţei sale ramîneau identice cu cele care rezistau focului, ele formau cenuşa
pe care, strîngînd-o, supravieţuitorii păstrau partea nepieritoare a mortului
- Foarte frumos, zise Naphta; oh, foarte, foarte drăguţ! Partea nepieritoare a
omului, cenuşa.
- Ah, bineînţeles, continuă Settembrini, bineînţeles că Naphta are pretenţia să
păstreze umanitatea în atitudinea ei iraţionalistă faţa de procesele biologice, ca să
poată permanentiza concepţia religioasa primitivă pentru care moartea era o
fantoma înfricoşătoare menita să trezească nişte fiori atît de misterioşi, încît îţi era
interzis să îndrepţi privirea raţiunii lucide asupra acestui fenomen. Ce barbarie!
Spaima în faţa morţii îşi are originea în acele vremuri foarte primitive ale civi-
lizaţiei umane, în care moartea violentă fusese regula, iar caracterul înfricoşător
pe care îl avea, în adevăr, această moarte violenta a rămas multă vreme legat, în
conştiinţa omului, de ideea morţii în general. Daî datorita dezvoltării ştiinţei
generale, a igienei cît şi progreselor în privinţa securităţii personale, moartea
naturală a devenit treptat-treptat, regula obişnuită, şi pentru un muncitor modern
gîndul unui repaus veşnic după epuizarea firească a forţelor nu mai are nimic
înspai-mîntâtor, ci, dimpotrivă, este normal şi de dorit. Nu, moartea nu eranici
fantomă şi nici mister; era un fenomen simplu, raţional, necesar şi de dorit din
punct de vedere fiziologic, şi ar însemna să iroseşti viaţa daca ai stărui să
contempli moartea mai mult decît este necesar. Tocma1 o' cauza aceasta
participanţii la congres plânuiau să completeze acest cr matoriu model cu o sală
pentru urne, adică oarecum o sală a morţu, c alta sală, a vieţii, unde arhitectura,
pictura, sculptura, muzica şi P oe vor trebui să-şi dea mîna pentru a abate
sensibilitatea supravieţuiton de la trăirea morţii şi a-i apăra de o durere stupidă şi
de un doliu rost, pentru a-i îndrepta spre bucuriile vieţii... ,
1
- Cît mai urgent! spuse în bătaie de joc Naphta. Ca nu cumva o " să împingă
prea departe cultul morţii, să nu meargă prea depar e
MUNTELE VRĂJIT
505
ectul faţă de un fapt atît de simplu, dar fara de care n-ar exista, este rcsp
. ... ... ..
vărat, nici arhitectură, nici pictura, nici sculptura, nici muzica şi nici
chiar poezie.
_ pezerteazâ ca să se pună în slujba drapelului, spuse Hans Castorp
şi observaţia dumneavoastră, domnule inginer, este confuza, nuse
Settembrini, lasă totuşi să i se întrevadă caracterul vrednic de mustrare.
Experienţa morţii trebuie să fie, în ultima instanţă, experienţa vieţii, dacă nu, ea
nu este decît o poveste cu strigoi.
- în sala vieţii se vor pune oare şi simboluri obscene, ca acelea de pe
sarcofagele antice? întrebă Hans Castorp cu toată seriozitatea.
Simţurile vor fi acaparate, prin orice mijloc, îl încredinţa Naphta. în marmură
cît şi în tablouri gustul clasic va expune trupul aşa cum este, adică un trup
plămădit din păcate şi pe care dumnealor îl apăra de putrezire, ceea ce nu mai are
nimic surprinzător atîta vreme cît din prea mare dragoste pentru el nu mai vor sâ-l
lase nici măcar sa fie biciuit...
Aici, interveni Wehsal şi aduse vorba despre tortură; iar subiectul se potrivea
de minune cu faţa lui. Ce credeau domnii de faţă despre această chestiune? El,
Ferdinand, în timpul călătoriilor lui de afaceri, nu scăpase niciodată prilejul să
viziteze, în centrele de cultură veche, locurile tăinuite în care se practicase acest
mod de a cerceta conştiinţele. Aşa se făcea că reuşise să vadă camerele de tortură
de la Nurnberg şi de la Ratisbona, câci, în interesul cultivării lui intelectuale le
vizitase şi le studiase îndeaproape. în adevăr, acolo, în acele camere, au fost date
trupului cele mai puţin delicate şi cele mai ingenioase lovituri, în numele
dragostei Pentru suflet. Şi lucrurile nu s-au întîmplat numai o singura data. Para
ntâ în gura deschisă, faimoasa para, care, evident, nu mai era un lucru e cios ~ dtlpă
care domnea tăcerea, o tăcere foarte bine folosita... ~Porcheria, murmură
Settembrini.
r
ge spuse că toată cinstirea dată perei şi tăcerii bine folosite nu na nimic. Căci ei
nu descoperiseră ceea ce era cel mai îngrozitor Uc™. anume să ţi se pipăie pleura.
au f
ăcut-o ca sâ-l vindece!
Şj etul împietrit, remarcă Naphta, şi dreptatea jignita îndreptăţesc
n bun
tjnd '. ă măsură, suprimarea trecătoare a compătimirii. Pretu-y. . rtura n-a
fost decît un rezultat al progresului raţional... 1' Naphta nu era chiar în toate
minţile.
506
THOMAS MANN
Cu toate acestea, nu bătea cîmpii! Domnul Settembrini era un e şi fara îndoiala
ca, pentru moment, nu-şi amintea de întreaga istori procedurii din evul mediu. în
adevăr, se raţionalizase în mod prosre ' şi chiar în aşa fel încît Dumnezeu a fost,
puţin cîte puţin, îndepărtat di noţiunile de drept şi înlocuit cu noţiuni îndrăzneţe
ale raţiunii. Judecat lui Dumnezeu căzuse în desuetudine, deoarece juriştii şi-au
dat seam că cel mai tare era învingător chiar atunci cînd nu avea dreptate Oamenii
de soiul domnului Settembrini, adică scepticii şi spiritele critice, au făcut aceasta
observaţie şi au obţinut ca inchiziţia - care nu ţinea seama de intervenţia lui
Dumnezeu în favoarea adevărului, dar care tindea sa obţină de la acuzat
mărturisirea adevărului — sa fie substituita vechiului mod naiv de a pune în
practica justiţia. Adică nici o condamnare fara mărturisire - şi chiar şi astăzi este
de ajuns sa asculţi opinia publica: instinctul ei, în aceasta privinţa, este adînc
înrădăcinat şi oricît de strînsă s-ar prezenta înşiruirea probelor, condamnarea este
socotita neîndreptaţitâ atunci cînd lipseşte mărturisirea. Dar cum s-o obţii? Cum
sa surprinzi adevărul, dincolo de toate aparenţele, dincolo de nişte simple
bănuieli? Cum să pătrunzi în creierul şi în inima unui om care îl disimulează, care
refuza sa-l divulge? Cînd spiritul era recalcitrant, inchizitorilor nu le mai ramînea
decît posibilitatea de a se adresa trupului pe care puteau oricînd să-l constrînga.
Tortura, ca mijloc de a obţine mărturisirea absolut necesară era deci impusa de
către raţiune. Dar chiar domnul Settembrini era acela care reclamase deopotrivă şi
introdusese obligaţia sa se recurgă la mărturisire şi, prin urmare, el era deopotrivă
şi nascocitorul torturii.
Umanistul îi ruga pe ceilalţi domni sa nu-i dea crezare. Spusele domnului
Naphta erau nişte glume diabolice. Daca totul se petrecuse aşa cum pretindea
domnul Naphta, adică daca raţiunea inventase. în ade var, asemenea procedeu
înfiorător, faptul dovedea cel mult cîta nevoi avea raţiunea de-a fi mereu susţinuta
şi luminată, şi cît de puţine motiv au adoratorii instinctului natural cînd se tem că
pe pamînt s-ar pu petrece toate potrivit raţiunii! însă onorabilul care îl contrazice
rătăcise cu siguranţa. Aceasta justiţie înfiorătoare n-a putut fi inspirat virtute,
pentru bunul motiv ca fondul ei era credinţa în infern. N-aV decît sa vezi muzeele
şi camerele de tortură, ca să te convingi ca a procedee de a împunge, de a întinde,
de a ţintui şi de a pîrjoli erau. cît se pare, izvorîte dintr-o imaginaţie copilăroasă şi
orbită, din d0 de a imita cu sfinţenie ceea ce se credea ca se practica în locurile p
MUNTELE VRĂJIT
507
sei
eterne, în lumea de apoi. De altfel, inchizitorii erau convinşi ca-l
ajuta pe
împricinat! Se formulase chiar părerea ca însuşi sufletul lui chi-
it aspira la mărturisire, dar câ numai carnea, ca principiu al râului, se ■
ootrivea voinţei. Şi astfel s-a ajuns la credinţa ca acuzatului i se făcea serviciu
caritabil zdrobindu-i-se carnea prin tortura. Rătăciri de
asceţi...
Oare vechii romani nu procedau în acelaşi fel?
Romanii? Ma chel
Şi totuşi, au cunoscut şi ei tortura ca formă procedurala.
încurcătură logica... Hans Castorp încerca sa furişeze în dezbatere, din proprie
iniţiativa, problema pedepsei cu moartea, ca şi cum el ar fi putut avea chemarea să
conducă o asemenea discuţie. Tortura a fost suprimata, cu toate ca judecătorii de
instrucţie dispuneau oricînd de mijloacele lor proprii sa-i chinuiască pe acuzaţi.
Dar pedeapsa cu moartea părea nemuritoare şi nu dădea impresia ca se putea
renunţa la ea. Chiar şi cele mai civilizate popoare o mai aplicau. Francezii au avut
foarte mari neplăceri din pricina deportărilor. N-au mai ştiut, în adevăr, ce soluţie
practică şa găsească în legătura cu nişte făpturi antropoide, afara doar să le
scurteze cu un cap.
Nu erau nişte „făpturi antropoide", îi deschise ochii domnul Settembrini; erau
nişte oameni ca el, Hans Castorp, şi chiar ca acela care vorbea - numai ca nu aveau
voinţa şi pe deasupra mai erau şi victimele unei societăţi prost organizate. Şi, în
continuare, povesti despre un mare criminal care făcuse mai multe omoruri şi
aparţinea acelui tip pe care procurorii au obiceiul, în rechizitoriile lor, şa-l califice
drept «rătăcit", drept „bestie cu chip omenesc", însă acest om acoperise cu Versuri
zidul celulei. Şi versurile nu erau deloc rele - ba erau chiar mai bune decît acelea pe
care le-ar fi făcut înşişi procurorii.
aptul acesta aruncă o lumina destul de bizara asupra artei, răspunse
P ta. Dar în afară de asta, chestiunea nu era vrednica sa i se acorde Vreo
consideraţie.
ailS
*~astorP crezuse ca domnul Naphta se va declara partizanul I 6psei cu moartea.
Naphta, spuse el, era fara îndoiala tot atît de revo-^ ca şi domnul Settembrini,
dar într-un sens conservatorist, adică
jn revoluţionar al conservării.
mea sur
acea ' îse domnul Settembrini foarte sigur de el, va trece peste
af|ate evolutie a reacţiunii antiumane, oprindu-se la alte probleme
nea
de zi. Domnul Naphta prefera sa suspecteze arta dccît
508
THOMAS MANN
sa recunoască deschis ca se poate restitui demnitatea umana wll celui mai
condamnabil dintre oameni. în numele unui asertie fanatism este cu neputinţa
sa cîştigi tineretul care tinde către lum Tocmai a luat fiinţa o liga internaţionala al
cărei scop este suspendar pedepsei cu moartea în toate ţările civilizate. Domnul
Settembrini ar cinstea sa-i fie membru. Nu se alesese încă locul unde se va ţine
viitor congres, însă umanitatea putea sa aibă certitudinea ca oratorii ce se v face
auziţi în aceasta chestiune vor fi înarmaţi cu argumente. Şi printr argumente,
pomeni pe acela care dăinuia mereu, anume al posibilităţii unei erori judiciare şi
deci a unui asasinat legal, precum şi pe acela ca veşnic va dăinui s peranţa ca un
criminal se poate îndrepta pîna la sfîrşit ba chiar cita: „Răzbunarea îmi aparţine",
declarînd în continuare ca daca statul este interesat mai mult sa amelioreze natura
umana decît sa folosească violenţa, atunci nu-i era îngăduit sa răsplătească râul cu
rau -şi astfel domnul Settembrini respinse ideea de „pedeapsa", după ce, pe baza
unui determinism ştiinţific, o combătuse pe aceea a „vinovăţiei".
Atunci „tineretul care tinde spre lumina" îl văzu pe Naphta răsucind gîtul, rînd
pe rînd, la fiecare dintre aceste argumente şi îl auzi facînd glume pe socoteala
fricii de a varsă sînge şi a respectului pentru viaţa umana pe care le manifesta
generosul interlocutor, afirmînd ca respectul pentru viaţa izolata la individ nu era
decît produsul epocilor burgheze celor mai stupide şi mai filistine, dar ca, în
împrejurări cît de cît mai dramatice, de îndată ce ar fi în joc o singura idee care ar
trece peste aceea a „siguranţei personale", adică o idee suprapersonala, aşadar
supraindividuala — iar aceasta era singura demna de om şi prin urmare cu
adevărat fireasca într-un sens mai înalt — viaţa izolata la individ nu numai ca ar fi
sacrificata fara şovăire unui scop superior, ci chiar respinsa de bunăvoie şi fara
ezitare, ca un lucru ruşinos, de însuşi individul respectiv. Filantropia domnului
Settembrini, adversarul vaen-spuse el, tinde sa răpească vieţii toate accentele ei
teribil de serioase, o gravitate suprema; tinde sa castreze viaţa chiar prin
determinism11 pretinsei ei ştiinţe. Dar adevărul ne arata nu numai ca ideea de
vinovat nu poate fi anulat de determinism, dar ca prin el nu face decît sa ap mai
riguros şi mai înspaimîntator.
Nu era rau. Nu cumva dorea ca nefericita victima a societăţi 1 s simtă chiar
de-a binelea vinovata şi sa meargă de bunăvoie la eşafo
Fireşte. Criminalul este convins de vinovăţia lui aşa cum este vins de el însuşi.
Căci este aşa cum este, nu poate şi nici nu vrea s
MUNTELE VRĂJIT
509
f l şi tocmai asta îi este vinovăţia. Domnul Naphta deplasa vinovăţia
■ eritul din domeniul empiric în domeniul metafizic. Este adevărat ca
tul fapta, erau determinate, aici nu putea fi vorba despre un liber arbi-
dar altfel se petrec lucrurile cu existenţa propriu-zisa. Căci omul
te şi ramîne ceea ce vrea sa fie, pîna în pragul exterminării lui; a ucis
curos „pentru sensul vieţii lui" şi, deci, trebuia sa plătească pe deplin
f ricit cu propria lui viaţa. Sa moara, fiindcă ispăşea prin asta plăcerea
sa cea mai profunda.
Plăcerea cea mai profunda? Cea mai profunda.
Celalalt îşi muşca buzele. Hans Castorp tuşi. Lui Wehsal îi spînzura pieziş
falca. Domnul Ferge suspina. Domnul Settembrim observa cu fineţe:
- Se vede ca exista o maniera de-a generaliza care da subiectului o nuanţa
personala. V-ar plăcea sa ucideţi?
- Asta nu vă priveşte. Dar daca totuşi aş fi facut-o, rîdeam in obrazul unei
ignorante umanitare dispusa sa ma hrănească cu linte pîna la sfîrşitul firesc al
zilelor mele. N-are nici un fel de sens ca asasinul sa supravieţuiască celui ucis. Ei
sînt şi vor rămîne părtaşi la o taina care-i leagă şi-i va lega pe vecie, aşa cum doua
fiinţe nu o fac decît într-o alta împrejurare unica şi asemănătoare, una
supunîndu-se, cealaltă acţionînd. Destinele lor sînt de nedespărţit.
Settembrini mărturisi cu răceala ca îi lipsea receptivitatea pentru un
asemenea misticism al morţii şi al omorului, şi ca nu-i părea deloc rau.
Nu avea de adus nici o obiecţie talentelor eminamente religioase ale
domnului Naphta — care în mod incontestabil le depăşeau pe ale lui,
otuşi trebuia sa constate ca nu-l invidia. O nevoie imperioasa de pun-
ate îl îndepărta de o sfera în care domnea, nu numai sub raportul fizic,
Şi sub cel moral, respectul pentru nenorocirea despre care tineretul
os
de experienţe vorbise adineauri, pe scurt, de o sfera în care vir-
e
a, raţiunea şi sănătatea nu însemnau nimic, dar în care viciile şi
°ala se bucurau de cea mai înalta consideraţie.
^ aphta confirma ca, în adevăr, virtutea şi sănătatea nu erau stări st w °aSC ^C
rea zase un
^ foarte mare succes, spuse el, atunci cînd se 'rmpede ca religia nu avea
adau a el
nimic comun cu raţiunea şi cu baz • 8 > religia nu are nimic de-a face
cu viaţa. Viaţa se
e con
cinj-i diţii şi nişte coordonate care decurgeau cînd din prm-
n
°aşterii, cînd din domeniul etic. Primele se numeau timpul,
510
THOMAS MANN
spaţiul, cauzalitatea - celelalte se numeau moralitatea şi raţiun Toate aceste
lucruri nu numai ca erau străine şi indiferente esenţei r v gioase, ci îi erau chiar
adverse; căci tocmai ele erau acelea alcătuiau viaţa, aşa-numita sănătate, adică:
modul de a fi originar-f r tin şi originar-burghez faţă de care universul religios
constituia tocrn contrariul absolut, în sensul de absolut genial. De altfel, el,
Naphta n voia să tăgăduiască în mod definitiv posibilitatea sferei vieţii de a d
naştere geniului. Exista o manieră de a fi burgheză, nu lipsită de măreţi triviala şi
de maiestate filistină, pe care puteai s-o socoteşti demna de respect, cu condiţia
sa-ţi aminteşti că, în demnitatea ei răscrăcărată şi greoaie, cu mîinile la spate şi
pieptul umflat în afara, se vadea însăşi încarnarea dispreţului faţă de religie.
Hăns Castorp ridica degetul arătător, ca la şcoala. Nu voia sa contrazică vreo
părere, spuse el, însă după cît se părea, aici era vorba de progres, de progresul
uman şi, prin urmare, pîna lă un anumit punct, de politica şi de republica tribunei
libere, precum şi de civilizaţia Occidentului cultivat, şi el voia numai să spună că
diferenţa sau, daca domnul Naphta ţinea cu tot dinadinsul, adversitatea dintre
viaţă şi religie trebuie să fie redusă la opoziţia dintre timp şi eternitate. Căci
progresul nu avea loc decît în timp; în eternitate nu exista progres, nici politica şi
nici elocvenţa. Iţi rezemai oarecum capul pe umărul lui Dumnezeu şi închideai
ochii. Şi aceasta era diferenţa dintre religie şi moralitate, destul de confuz
exprimată.
Naivitatea felului său de a se exprima, interveni Settembrini, era mai puţin
îngrijorătoare decît teama lui de a contrazice părerile altora şi decît înclinarea de â
face concesii diavolului.
Ei! Dăr despre diavol discutaseră multă vreme domnul Settembrini şi el, adică
Hans Castorp. O Satana, o ribellione! Oare cărui diavol sa-i fi făcut aceste
concesii? Celui al rebeliunii, al muncii şi al criticii, sa mai degrabă celuilalt? în
adevăr, erai în pericol de moarte — un diavol dreapta, un diavol la stînga, numai
dracu' ştie cum să faci ca să scapi-
Caracterizînd astfel situaţia, adică aşa cum dorea s-o vadă dom Settembrini,
spuse domnul Naphta, mergi pe un drum întortochea-în linie dreaptă. Ceea ce se
dovedea a fi hotărîtor în concepţia lui univers, era că făcea din Dumnezeu şi din
Diavol două persoane Ş' . principii deosebite, şi punea între ei „viaţa" exact
după modelul e ^ mediu, ca obiect al luptei dintre ei. Dar în realitate şi ^"mntl
Diavolul nu constituie decît una şi aceeaşi fiinţă şi se opun deop 0
MUNTELE VRĂJIT
511
,epjină înţelegere, vieţii, vieţii burgheze, eticii, raţiunii, virtuţii - o
'tie izvorîtă din principiul religios pe care-l reprezintă împreună.
Ce însemna amestecătura asta greţoasă - che guazzabuglio proprio
machevolel strigă Settembrini. Râul şi binele, sacrul şi crima, toate
se în aceeaşi oală! Fără judecată! Fără voinţă! Fără puterea de-a
îndi ceea ce este de osîndit! Domnul Naphta ştia ce anume neaga con-
nindu-i pe Dumnezeu şi pe Diavol în prezenţa acestor tineri şi negînd
rincipiul moral în numele unei asemenea dualităţi dezgustătoare!
Neagă valoarea — orice scară de valori — ceea ce este îngrozitor. Aşadar,
există nici bine, nici rău, ci numai o lume luată în totalitatea ei, o lume a
moralităţii dezordonate, lipsite de ierarhie. Şi cu atît mai mult nu poate exista
individul cu demnitatea lui critică, ci numai aceasta comunitate care înghite şi
nivelează totul în nimicirea ei mistică. Individul...
Ce minunat lucru că domnul Settembrini se considera o data mai mult
individualist! însă pentru a fi individualist, trebuie să cunoşti deosebirea dintre
moralitate şi adevărata fericire, ceea ce nu era deloc cazul domnului nostru
iluminist şi monist. Acolo unde viaţa este considerată în mod stupid ca un sfîrşit în
sine, acolo unde nimeni nu se nelinişteşte cîtuşi de puţin de un sens şi de un fel al
vieţii, acolo domneşte o etică ierarhică şi socială, o morală de vertebrate, dâr nu
individualismul - care-şi găseşte lăcaşul numai şi numai în domeniul religios şi
mistic, adică tocmai în aşa-numita „lume a moralităţii dezordonate, lipsite de
ierarhie". Aşadar, ce cuprinde şi ce urmăreşte morala domnului Settembrini? Ea
este legată de viaţă, aşadar, nu este decît folositoare, aşadar, nu este eroică astfel
ca sa merite compasiune. Ea nu te îmboldeşte decît să ajungi bătrîn şi fericit, bogat
şi sănătos - şi cu asta Punct. Iar acest filistin principiu al raţiunii şi al muncii este
considerat ca
fiind o
etică! In ceea ce-l priveşte pe el, pe Naphta, îşi îngăduie iarăşi
Ur
lui Hegel, asupra legaturilor intime dintre ideile de „politic § „catolic", cît şi
asupra categoriei obiectivării pe care acestea oi mentau împreuna? Arta politicii şi
cea a educaţiei nu fuseseră ^ domeniul special al activităţii Ordinului lui
Naphta? Şi încă ce educ Desigur ca domnul Settembrini era un pedagog zelos,
zelos pî na
MUNTELE VRĂJIT 515
t'sitor şi stînjenitor; dar sub raportul obiectivitătii ascetice, dispre-P . aie a
eului, principiile lui nu puteau sa rivalizeze cîtuşi de puţin cu ale lui Naphta.
Poruncă absoluta! Disciplină de fier! Constrîngere! uitare! Teroare! Toate acestea
puteau să aibă partea lor onorabila, nu ţineau socoteala decît prea puţin de
demnitatea individului. Era ulamentul militar al lui Friedrich al Prusiei şi a l
spaniolului Loyola 1 cucernic şi sever pînă la sînge; şi cu acest prilej ajungeai sa
te întrebi um putea Naphta, în definitiv, sa tinda spre acest absolut sîngeros,
■ntrucît mărturisise că nu crede nici în cunoaştere pura şi nici în ştiinţă fără
ipoteze, pe scurt că nu crede în adevăr, în adevărul obiectiv, ştiinţific, pe care,
după Ludovico Settembrini, trebuia sâ-l descopere legea supremă â întregii
morale umane. Da, era cucernic şi sever domnul Settembrini, în vreme ce Naphta,
cu oarecare indiferenţă, părea ca vrea să coboare adevărul lă nivelul omului, sâ-l
reducă la ceea ce i s-ar potrivi omului mai bine! Oare nu dovedeai o concepţie
burgheză şi un utilitarism de filistin atunci cînd procedai în felul acesta, adică
făceai că adevărul să depindă de interesul omului? Dacă priveai lucrurile mai de
aproape, o asemenea concepţie nu mai cuprindea o obiectivitate ferma, căci există
înlăuntrul ei mai multă libertate şi mai mult subiectivism decît ar fi vrut Leo
Naphta — măcar că era tot „politica" într-un sens destul de asemănător formulei
domnului Settembrini. „Libertatea este legea iubirii aproapelui". După cît se
părea, aceasta însemna: libertatea să depindă de om — şi tot aşa spunea şi Naphta.
Hotarît că un asemenea lucru însemna şa te arăţi mai mult cucernic decît liber, şi
iată ca astfel dlsparea încă o diferenţă, ceea ce era firesc sa se întîmple cînd adoptai
asemenea definiţii. Ah! acest domn Settembrini! Nu degeaba era literat, 'că
nepotul unui om politic şi fiul unui umanist. Se preocupa cu ner°zitate de critica şi
de frumuseţile progresului, şi fluiera fetele pe e le întîlnea pe stradă, pe cînd
tăiosul cel mititel, Naphta, era legat jurăminte aspre. Şi totuşi, acesta din urma era
aproape un libertin, ea lui independenţa, iar celălalt, un pătimaş despre care se
putea , sn' 6 °ă 6 înnebunit duPă virtute. Domnului Settembrini îi era teama de pro
abs
°lut" şi voia cu orice preţ să contopească partout spiritul cu litarul SU democratic ~
a
fiind înspaimîntat de libertinajul religios al mi-crijţj Phta, care amesteca pe
ra Ş1 a a ş nu
Dumnezeu şi pe Diavol, sfinţenia şi tiun" • k° ' ' i cunoştea nici judecata
e C v m a
de valoare, nici ideea rau e i' ' ° î - Oare cine era liber, oare cine era cucernic şi
care n e'e ce stabileau adevărata poziţie şi adevărata condiţie a
516
THOMAS MANN
I
omului: dispariţia în comunitatea care absorbea şi nivela o disn a pustiitoare şi
ascetica - sau mai curînd „subiectul critic", în care su ficialitatea şi severitatea
virtuoasa a burghezului intrau în conflict'' y principiile şi aspectele se ciocneau
neîncetat, contradicţiile interne îngrămădeau, iar civilul nostru era silit să-şi
asume o răspundere terh de anevoioasă — adică nu numai să se decidă între
contrarii, ba încă s- i mai şi separe cu claritate, ca pe nişte preparate de laborator
— astfel în • creştea tentaţia de a te arunca orbeşte în „universul moralmente
dezor donat" al lui Naphta. Era o ciocnire de principii şi o încurcătura gene rală,
era o mare confuzie, iar lui Hans Castorp i se părea ca adversarii ar fi mai puţin
îndîrjiţi daca, pe cînd se certau, aceasta confuzie nu le-ar copleşi sufletele.
Urcară împreuna pîna la „Berghof', apoi tustrei pacienţii îi conduseră pe cei
doi externi pîna în faţa căsuţei lor, iar aici mai întîrziara încă multa vreme, stînd în
zăpada, pe cînd Naphta şi cu Settembrim continuau sa se certe — ca nişte înţelepţi
pedagogi ce erau, aşa cum Hans Castorp o ştia foarte bine, pentru a contribui la
modelarea unor tineri doritori de lumina. Pentru domnul Ferge chestiunile acestea
erau mult prea înalte, cum de altfel o şi lăsase sa se înţeleagă de mai multe ori, iar
pe Wehsal îl interesau prea puţin, de vreme ce nu mai era vorba despre biciuire şi
tortura. Hans Castorp, cu capul plecat, scormonea în zăpada cu bastonul şi se
gîndea la marea confuzie.
Cei trei pacienţi de la „Berghof se întoarseră acasă, iar cei doi pedagogi rivali
trebuira sa intre împreuna în căsuţa lor, unul pentru a se duce în chilia lui
capitonata cu mătase, iar celalalt în cămăruţa de umanist, cu pupitrul şi carafa de
apa. însă Hans Castorp se refugie pe balcon, cu urechile pline de vuietul şi de
zdranganitul armelor celor doua oştiri care, una înaintînd dinspre Ierusalim şi alta
dinspre Babilon, se ciocneau sub dos banderas, învalmaşindu-se într-o bătălie
confuza.
Zăpadă
De cinci ori pe zi pacienţii aşezaţi la cele şapte mese îşi mf în mod unanim
nemulţumirea din pricina felului cum se prezent mea în acea iarna. Considerau ca
nu-şi îndeplineşte dectt foarte tisfacator obligaţiile ei de iarna din creierul
munţilor, ca nu pune poziţie, aşa cum se specifica în prospect, mijloacele
meteorolog
vre-
MUNTELE VRĂJIT
517
oare
cărora aceasta regiune îşi datora reputaţia — o reputaţie cu care ' echi erau
obişnuiţi şi pe care cei noi se aşteptau s-o verifice. Se eistra o îngrijorătoare
scădere a strălucirii soarelui, adică tocmai a ' important factor de tămăduire, fara
ajutorul căruia însănătoşirea era mod inevitabil întîrziata... Şi orice ar fi
putut gîndi domnul ttembrini în legătura cu sinceritatea cu care aceşti oaspeţi de
la munte străduiau să se facă sănătoşi cît mai repede şi-şi doreau reîntoarcerea
acasă" la şes, adevărul era că, oricum, ei îşi cereau drepturile cu stăruinţă, voiau să
li se dea ceva în schimbul banilor pe care-i plăteau părinţii sau soţii lor, şi
bombăneau mereu în convorbirile de la masa, în ascensor şi în hol. De aceea
direcţia generala înţelese perfect de bine că îi revenea sarcina de a îndrepta
aceasta situaţie, adică de a o compensa prin alte avantaje. Cumparara deci un nou
aparat de „soare artificial", întmcît cele două aparate pe care le aveau nu mai erau
suficiente în raport cu cererile celor ce voiau sa se bronzeze prin electricitate,
fiindcă bronzarea le stătea bine fetelor şi femeilor, iar bărbaţilor, cu toata viaţa lor
orizontală, le dădea o înfăţişare impunătoare de sportivi şi de cuceritori, în plus,
aceasta înfăţişare le oferea şi vădite avantaje, deoarece femeile, deşi pe deplin
informate asupra originii tehnice şi naturii artificiale a acestei virilităţi, erau totuşi
destul de proaste sau de viclene, adică suficient de înnebunite după o iluzie,
pentru a se lasă ameţite şi seduse de această amăgire.
- Dumnezeule! izbucnea doamna Schonfeld, o bolnava roşcata, cu
ochii roşii, venita de la Berlin, Dumnezeule, repeta ea seara, în hol, unui
tinar holtei cu picioarele lungi şi pieptul scobit, care, pe cartea de vizita,
'Parita în franţuzeşte, se dădea drept Aviateur diplome et Enseigne de la
anne allemande, i se făcuse un pneumotorax şi purta smoching la
jun şi îi scotea seara, încredinţîndu-i pe toţi că acesta era regulamentul
anna. —Dumnezeule! exclama ea privindu-l cu lăcomie pe aspirant,
minunat s-a bronzat cu soarele artificial! Ai zice ca diavolul asta e
Unv
înător de vulturi!
aga de seamă, sireno, îi şopti la ureche, în ascensor, aspirantul, in aşa fe j -
Priv' • mCIt 6a Se înfi°ra toata. Va Irebui sa-mi dai socoteala pentru «ici ' 6 ^^ înfocate!
a res
§i trecînd pe balconul de dincolo de pereţii de sij. e ' Pectivul diavol şi
vînator de vulturi găsi calea către
aces
acel an tea, mai lipsea mult ca soarele artificial sa devină, în
mpensaţie reala pentru slăbiciunea astrului de pe cer. Două
518
THOMAS MANN
sau trei zile senine cu soare, pe luna - zile care, ce-i drept, îndărătul • curilor
albe scînteiau de un albastru adînc, foarte adînc, de catifea lucire de diamant şi cu
un delicios punct fierbinte, scînteiau pe ceaf chipurile oamenilor, risipind valul
cenuşiu şi gros al cetii - doua sau t zile după ce trecuseră saptamîni era prea puţin
pentru starea sufleteas a oamenilor al căror destin îndreptăţea nevoia excepţionala
de îmba batare şi se bizuiau în sinea lor pe un fel de pact, care în schimb I
renunţării la plăcerile şi neplăcerile omenirii de la şes le asigura o viat lipsita, fara
îndoiala, de veselie, dar cu totul uşoara şi agreabila, fara griji, mergînd pîna la
desfiinţarea timpului şi ocrotita din toate punctele de vedere. Consilierul aulic îşi
dădea seama ca nu mai folosea la nimic sa le reamintească internaţilor ca şi în
aceste condiţii aparent neprielnice viaţa de la „Berghof" nu se asemăna nici pe
departe cu cea a unei vieţuiri într-o mina siberiana, ca aerul acestor piscuri, rar şi
uşor cum era, eter pur ca sa spunem aşa, lipsit atît de impurităţi terestre cît şi de
elemente bune sau rele, avea mari calităţi, îi apară pe oaspeţii lui, chiar şi în lipsa
soarelui, de fumul şi duhorile cîmpiei: proasta dispoziţie şi protestele se
înmulţeau, nesăbuitele ameninţări cu plecarea erau la ordinea zilei, ba se întîmpla
ca unele erau duse la îndeplinire, cu tot exemplul pe care-l dădea recenta
întoarcere plina de tristeţe a doamnei Salomon, al cărei caz la început nu fusese
grav şi era pe cale sa se îmbunătăţească, dar care în urma plecării şi a şederii pe
propria ei răspundere în curenţii de aer ai umedului Amsterdam devenise
incurabil.
în loc de soare veni zăpada, o cantitate enorma de zăpada, mormane de zăpada
atît de formidabile, cum Hans Castorp nu mai văzuse vreodată în viaţa lui. Şi
totuşi, nici iarna trecută nu lăsase nimic de dorit in multe privinţe, î nsă ninsoarea
fusese slaba în raport cu aceea a actualei ierni. Prin cantitatea ei monstruoasa şi
peste orice limite te făcea sanu-P mai dai seama de aspectul ciudat şi excentric al
acestei regiuni. Ninge zi de zi şi nopţi de-a rîndul: ningea mărunt, fara sa
viscolească, ningea. Puţinele carari practicabile păreau nişte drumuri scufunda
încremenite între pereţii de zăpada, ridicîndu-se pe amîndoua P a mai înalţi decît
statura unui om şi pardosiţi cu placi ca de alabas
plăcute la vedere, scînteietoare, cristaline şi grunţuroase - placl
folosi dese"6
de pacienţii de la „Berghof ca sa-şi transmită prin scris şi pnn ' tot felul de
veşti, de glume şi de aluzii picante. Dar chiar şi între a taluzuri mergeai pe un strat
de zăpada destul de gros, măcar ca se - ^ destul de adînc, iar de faptul acesta îţi
dădeai seama în locuri
MUNTELE VRĂJIT 519
veritate cît şi în gropile unde piciorul se afunda pe neaşteptate pîna
unchi: (-,a trebuia chiar sa fii foarte atent sa nu-ţi rupi un picior.
c jle dispăruseră, ca înghiţite: cîte o frîntura de spătar mai răsărea ici
■ olo din acest mormînt alb. Jos, în sat, nivelul străzilor suferise o
himbare atît de stranie, încît prăvăliile de la parterul caselor deveniseră
1
iţe jn care scoborai de pe trotuar pe nişte trepte tăiate în zăpada.
§i zi de zi, peste nămeţii îngrămădiţi, continua sa ningă pe un frig mijlociu, de
zece pîna la cincisprezece grade sub zero - care nu te pătrundea totuşi pînâ la oase,
adică îl simţeai puţin, ca si cum n-ar fi fost decît cinci sau chiar doua grade, căci
nu bătea vîntul, iar uscăciunea aerului îl atenua. Dimineaţa era foarte întuneric: se
mînca la lumina artificială a lustrelor în forma de luna, în sala cu bolţile viu
colorate. Afara stăruia neantul cenuşiu, lumea scufundata într-o vata alburie care
se îngrămădea la ferestre, învăluita ca într-un abur gros de ninsoare şi ceaţa deasă.
Munţii nu se mai vedeau: cel mult abia daca se putea desluşi, din cînd în cînd, cîte
ceva din brazii cei mai apropiaţi; erau la locurile lor, încărcaţi de zăpada, şi
dispăreau iute în negura, iar din răstimp în răstimp cîte un brad se scutura parca de
prea marea greutate de zăpada, raspîndind în ceaţa cenuşie o pulbere albicioasa.
Către ora zece, soarele apărea ca un fum subţire, cu lumina stinsa, deas upra
munţilor, raspîndind o viaţa searbădă şi fantomatica, un reflex palid al lumii reale
în peisajul de nerecunoscut. însă totul ramînea estompat într-o gingăşie şi o
paloare spectrala, lipsit de orice linie pe care ochiul s-o fi putut urmări cu
certitudine. Contururile crestelor se pierdeau, se împăienjeneau, se prefăceau în
fum. întinderile de zăpada scînteind într-o uminâ firava se desfăşurau unele după
altele, călăuzind privirile spre o me de himeră. Şi se întîmpla uneori ca un nor
luminat numai el, ase-enea unui fum, sa plutească îndelung, fara sa-şi schimbe
forma, prin fata vreunui perete de stînca.
atre amiaza, soarele, răzbind numai pe jumătate din negura, se
63 sa sfî ie
$ ceaţa din albastrul cerului. Dar era departe de-a izbuti, cu
ca, vreme de o clipa, zăreai un pic de azur în văzduh, dar chiar şi
^ a slaba lucire era de ajuns sa însufleţească priveliştea deformata
obi ■ an?a ZaPez" S* s"° facă sa scînteieze cu reflexe diamantine. De
în
8ad '•' =am ' a aCeasta ora 'nceta sa mai ningă, de parca zăpada şi-ar fi
in
ternv ° Pnvire 8enerala asupra rezultatului obţinut, iar rarele zile
e cu
lui în soare păreau şi ele ca urmăresc acelaşi lucru, cînd visco-
5i cînd foarte apropiata tipsie cu jar a cerului se silea sa
520
THOMAS MANN
topească neprihănita şi maiestuoasa întindere a zăpezii proaspete
tfifaţi.
sarea lumii era feerica, şi copilăroasă, şi caraghioasă. Pernele g ro flocoase, ca
şi cum ar fi fost proaspăt bătute, care se odihneau p e ram rile copacilor, movilele
de pamînt sub care se ascundeau arbuştii pif • sau proeminenţele stîncoase,
aspectul chircit şi parcă scufundat al pei jului atît de comic travestit, toate dădeau
la iveală o lume de spirid u " scoasa parcă dintr-o culegere de basme. Dar dacă
scena apropiata care te mişcai cu greutate, lua o înfăţişare fantastică şi poznaşa în
schimb impresiile trezite de adîncurile depărtării erau acelea de măreţie şi
hieratism, transmise de priveliştea grandios-statuară a Alpilor acoperiţi cu zăpada.
După-amiaza, între două şi patru, Hans Castorp stătea întins pe balcon, bine
împachetat, cu ceafa rezemată de spătarul minunatului sau şezlong, nici prea sus,
nici prea jos, şi privea, peste balustrada căptuşita cu zăpada, codrii şi munţii.
Pădurea de brazi, de un verde-întunecat, se caţara pe povîrnişuri, iar printre
copaci pămîntul era pretutindeni acoperit cu zăpada. Deasupra se înălţau crestele
stîncoase, de un cenuşiu-albicios, cu imense întinderi de zăpada întrerupte ici şi
colo de nişte stînci mai întunecate şi cîteva piscuri care se pierdeau molatic în
neguri. Ningea liniştit. Totul se împăienjenea din ce în ce mai tare. Privirea,
rătăcind într-un neant vătuit, îţi crea o predispoziţie la somn. Aţipirea era însoţită
de o tresărire, însă după aceea nu exista alt somn mai senin decît în aerul îngheţat
— era o odihna fara vise, netulburată de vreo reminiscenţă inconştientă a
greutăţilor vieţii, deoarece respirarea aerului răr, neconsistent şi fara miros nu
apăsa organismul mai tare decît lipsa de respiraţie a unui mort. Cînd te trezeai,
muntele dispăruse cu totul în volbura zăpezii şi nu se mai iveau — cînd şi cînd,
doar pentru cîteva clipe - decît nişte frînturi, o creastă sau un colţ stîncos, care se
ascundeau aproape imediat ca în valuri opace. Acest joc tăcut al i^ tomelor era
dintre cele mai distractive. Trebuia să-ţi încordezi atenţi foarte tare ca să surprinzi
asemenea unduire de fantasmagorii învalun în metamorfozarea lor tainică.
Sălbatic şi uriaş, limpezit de ceaţa-zărea un lanţ stîncos al cărui pisc şi ale cărui
poale nu se vedeau. Ins îndată ce-l scăpai o clipa din ochi, dispărea.
Cîteodata se dezlanţuiau furtuni de ninsoare care te împi desăvîrşire sa stai pe
balcon, deoarece vîrtejurile viscolului nap a chiar şi acolo, acoperind totul,
podeaua şi mobilele, cu un strat gr0 ^ zăpadă. Căci izbucneau şi asemenea furtuni
în valea străjuita 1
cu dea"
MUNTELE VRĂJIT 521
.. munţilor. Aceasta atmosfera atît de lipsita de materialitate era • vţnzolitâ de
vijelii şi se umplea de o asemenea forfoteala de fulgi, nu mai vedeai nici mâcar la
un pas în faţa ta. Nişte rafale care-ţi ■ u respiraţia dădeau zăpezii o iuţeala şi o
intensitate sălbatica, învîrte-• • si piezişă, o vînturare de jos în sus, din fundul văii
către cer, facînd-o că sâ fiarbă într-un fel de sarabandă nebuneasca — nu mai era
nin-are ci un haos de întuneric spoit cu alb, un dezmăţ monstruos, o ■ verşunare a
fenomenelor naturii dintr-o regiune alungata din zona ei l'nistitâ Şi unde numai
cintezoii care o zbugheau deodată în stoluri compacte se simţeau acasă şi erau în
stare sa se orienteze.
Totuşi, lui Hans Castorp îi plăcea această viaţa în zăpadă. Găsea că se
înrudeşte în multe privinţe cu plajele de pe ţărmul mării: monotonia primitivă a
priveliştii era comuna celor două lumi; zăpada, această pulbere adîncă, vătuita şi
imaculata, avea aceeaşi funcţiune ca şi nisipul de un alb-gâlbui, de-acolo, de jos;
te atingeai şi nu te murdărea căci era suficient doar să scuturi de pe ghete şi de pe
haine pulberea alba şi rece, cum făceai acolo, jos, cu pulberea de piatră şi de scoici
a marii, ca sâ nu lase nici o urmă, iar mersul prin zăpadă era la fel de obositor ca şi
o plimbare de-a lungul dunelor, afară numai dacă arşiţa soarelui i-ar fi topit în
mod superficial suprafaţa care noaptea s-ar fi întărit: atunci puteai merge cu mai
multa uşurinţă şi cu mai multă plăcere decît pe un parchet şi tot atît de uşor şi de
plăcut ca pe nisipul neted, tare, umezit şi elastic de pe malul mării.
Numai că anul acesta ninsorile şi nămeţii erau atît de mari încît, cu excepţia
schiorilor, nimeni nu mai avea posibilitatea sa facă vreo mişcare în aerul liber şi
pur. Plugurile de zăpada lucrau; dar munceau greu să degajeze atît drumeagurile
cele mai frecventate cît şi strada icipalâ a staţiunii, astfel că puţinele drumuri care
mai puteau fi Slte şi care dădeau imediat într-o fundătura erau foarte umblate de
atoşi şi de cei bolnavi, de localnici şi de vizitatorii hotelurilor nale; " ar sportivii cu
săniuţele se izbeau de picioarele doam-Şi domnilor, căci, lăsaţi pe spate şi cu
tălpile înainte, ţipînd cît îi erau Pentru a da de veste sa li se facă loc, pe un ton
dovedind cît
s
aniut Pâtrunşi de importanţa acţiunii lor, alunecau încălecaţi pe d e-a h CoPii, de-a
lungul pantelor, încurcîndu-se între ei şi dîndu-se , e eacul» pentru ca imediat ce
ajungeau jos să urce iarăşi, u-« de sfoară jucăriile la moda.
522
THOMAS MANN
Hans Castorp era mai mult decît satul de aceste plimbări. A'
• A r ■ • ' Vead°ua
dorinţe: cea mai puternica era aceea de-a ii singur, numai cu gîndur I
visurile lui, iar balconul i-ar fi oferit poate prilejul sa şi-o îndeplinea deşi
într-un mod deştul de superficial. Cît despre cealaltă leoat prima, era nevoia de a
intra într-o legătura mai intima şi mai libera muntele copleşit de zăpada, pentru
care începuse sa simtă o chem deosebita, iar aceasta dorinţa nu se putea îndeplini
atîta vreme c" ramînea un pieton dezarmat şi fara aripi; căci s-ar fi înfundat imedi
pîna la brîu în acest element al naturii, daca ar fi încercat sa treacă din colo de
cărările obişnuite, săpate cu lopata şi pe care îşi dăduse silinţa sa le parcurgă în
toate direcţiile, cu pas hotarît.
Aşadar, într-o zi a celei de-a doua ierni pe care o petrecea aici, sus Hans
Castorp se hotărî sa-şi cumpere nişte schiuri şi sa înveţe a le folosi în măsura în
care i-o impunea dorinţa reala ce-l anima. Nu era un sportiv; nu fusese niciodată,
deoarece îi lipseau însuşirile fizice; de altfel, nici nu se prefăcea ca ar fi, cum se
întîmpla cu mulţi pacienţi de la „Berghof', care, pentru a fi în ton cu obiceiurile
locului şi cu moda, se costumau ca sportivi - în special doamnele, de pilda
Hermine Kleefeld, care, deşi problemele de respiraţie îi învineţeau veşnic vîrful
nasului şi buzele, se complăcea totuşi sa apară la al deilea dejun cu pantaloni de
lîna, iar după masă se trîntea astfel îmbrăcata, cu picioarele desfăcute, într-un
fotoliu de răchita din hol, într-un fel destul de necuviincios. Daca Hans Castorp ar
fi cerut autorizaţia consilierului aulic pentru proiectul lui extravagant, ş-ar fi izbit
cu siguranţa de un refuz. Sportul era absolut interzis celor de aici, de şus, atît la
„Berghof cît şi în toate celelalte stabilimente de acelaşi gen; căci atmosfera care
pătrundea in aparenţa atît de uşor în plamîni, cerea, totuşi, muşchilor inimii sa
facă eforturi straşnice, iar în ceea ce-l privea pe Hans Castorp, observaţia lui spusa
cu nepăsare despre „obişnuinţa de a nu se obişnui" rămăsese pe tru el pe deplin
valabila, întrucît tendinţa de a face febra, p e ca
iruia c" lui
Radamante o punea în legătura cu existenţa unei pete umede, stai
încapaţînare. Altfel, ce-ar mai caută aici? Aşadar, dorinţa şi intenţia erau pe cît de
contradictorii pe atît de nepotrivite. Totuşi, se cuvin încercam a-l înţelege. Ceea
ce-l îmboldea nu era ambiţia de-a fi ase nea înfumuraţilor vieţii în aer liber, şau
celor care făceau spor cochetărie şi, daca moda le-ar fi cerut-o, ar fi manifestat
aceleaşi ^ zeloase ca sa joace cărţi într-o camera înăbuşitoare. Se simţea n ^
10
absolut membrul unei alte comunităţi mai legate decît mica g
MUNTELE VRĂJIT 523
•stilor, şi dintr-un punct de vedere mai larg şi mai inedit - adică în fflele unei
anumite demnităţi distante şi care-i impunea o anumita tnere _ avea sentimentul că
nu era treaba lui sa se zbenguie fara
oteala ca oamenii aceia şi sa se tăvălească prin zăpada ca un nebun. K
intenţiona sa facă vreo escapada, ci avea de gînd sa fie cît mai fnpatat, iar
Radamante ar fi putut foarte bine sa-i dea aprobarea. Cum jnsa Hans Castorp
prevedea ca îl va opri totuşi, în numele regulamentului sanatorial, se hotărî sa
acţioneze fara ştirea medicilor.
Imediat ce se ivi prilejul, îi comunica domnului Settembrini intenţia lui
Domnul Settembrini era cît pe ce să-l îmbrăţişeze de bucurie.
_ Dar desigur, dar desigur, da, domnule inginer, faceţi-o, pentru numele lui
Dumnezeu! Nu întrebaţi pe nimeni şi faceţi-o — îngerul dumneavoastră păzitor
v-a inspirat în acest sens! Faceţi-o imediat, adică mai înainte ca aceasta dorinţă
frumoasa sa va părăsească. Merg cu dumneavoastră, vă însoţesc la magazin şi o sa
cumpăram împreuna imediat aceste ustensile binecuvîntate! Mi-ar plăcea şi mie
sa va însoţesc pe munte şi sa gonesc alături de dumneavoastră, cu picioarele
înaripate asemenea lui Mercur, dar un astfel de lucru nu mi-e îngăduit... Ei,
îngăduit! Aş face-o, desigur, chiar daca „nu mi-e îngăduit", însă nu pot, sînt un om
pierdut. Dimpotrivă, dumneavoastră... asta nu va va face nici un rau, nici cel mai
mic rau, dacă sînteţi înţelept şi daca nu săriţi peste cal. Ei, şi chiar dacă o şă va
facă puţin rau, oricum, tot îngerul dumneavoastră bun va avea grijă sa... Nu spun
mai mult. Ce idee minunata! »a aflaţi aici de doi ani şi încă mai sînteţi în stare de
o asemenea naivitate - ah, nu, chintesenţa dumneavoastră este buna, nu exista nici
un emei să se îndoiască cineva de dumneavoastră. Bravo, bravo! Puteţi da u l"' a
întunecatului prinţ care va conduce destinele acolo, sus — cumpa-U schiurile,
spuneţi sa le trimită la mine sau la Lukacek, ori Ja băcanul
u
> jos, în căsuţa noastră. Veţi veni sa le luaţi de acolo, pentru a va amrena şi veti
luneca pe suprafaţa zăpezii...
Chiar aşa făcu. Sub ochii domnului Settembrini, care-şi dădu aere t . noscator
greu de satisfăcut, deşi nu avea nici o noţiune despre spor-
< ans Castorp cumpăra într-o prăvălie de specialitate de pe strada k P a o
pereche de schiuri frumoase, din lemn de frasin, lustruite în rîn, escnis> cu nişte
splendide curele şi cu vîrfurile îndoite, cumpa-nel' - asemenea, si nişte beţe de schi
cu vîrfurile de fier şi cu rondele, Pe u - U"SC abatut din hotarîrea de a-şi duce întreg
calabalîcul singur, ' Pmâ la locuinţa lui Settembrini, unde se înţeleseră repede cu
524
THOMAS MANN
băcanul asupra condiţiilor de depozitare a echipamentului. Hans Ca
d
storp care nu era chiar complet nepriceput, deoarece urmărise adesea sch'
şi arătase mult interes pentru schi, începu singur, departe de furnic terenurilor
de antrenament, sâ-şi facă, de bine de rau, ucenicia panta aproape curăţata, nu
departe de sanatoriul „Berghof', iar din c' în cînd domnul Settembrini îl privea
cum lucrează, de la o distanţa oar care, rezemat în baston, încrucişîndu-şi graţios
picioarele şi aplaudînri cu entuziaste exclamaţii de bravo progresele făcute. Totul
mergea bin ba se întîmpla ca într-o buna zi Hans Castorp, coborînd degajat
cotitura drumului spre Dorf ca sa-şi lase schiurile la băcan, îl întîlni pe con silierul
aulic. Behrens nu-l recunoscu, cu toate ca era ziua-n amiaza mare şi schiorul
începător era cît pe ce să se izbească de el; acesta se învălui într-un nor de fum de
ţigara şi trecu mai departe.
Hans Castorp afla ca oricine îşi poate însuşi repede o oarecare înde-mînare, cu
condiţia sa simtă într-adevar dorinţa. Nu rîvnea sa ajungă un virtuoz. Atîta cît voia
sa ştie, putea sa înveţe în răstimp de cîteva zile, fara sa năduşească şi fara sa gîfîie.
Grija lui era sa-şi ţină picioarele strîns lipite, aşa cum cere regula şi sa lase dîre
paralele, apoi învaţă cum sa se folosească de beţe la plecare, pentru a-şi lua
direcţia, şi de asemenea, cum sa treacă dintr-o singura săritura, cu braţele ridicate,
peste obstacole mai scunde şi peste mici ridicaturi, învăluindu-se şi
scufundîndu-se ca un vapor pe o mare agitata, şi astfel, începînd cu a douazecea
încercare, nu mai căzu atunci cînd, în plina cursa, frîna după metoda Telemark, cu
un picior întins înainte şi îndoind genunchiul celuilalt. încetul cu încetul îşi largi
gama exerciţiilor. într-o zi, domnul Settembrini îl văzu trecînd prin ceaţa alburie,
răcni în direcţia lui cu mîinile făcute căuş. sfatuindu-l sa fie prevăzător, apoi se
întoarse acasă mulţumit în inima lui de pedagog.
Era frumos peisajul muntelui hibernal; nu frumos în înţelesul blînd şi agreabil,
ci aşa cum este frumoasa pustietatea Marii Nordului p un vînt puternic din vest —
fara vuiet de tunete, ce-i drept, ci, dirnp triva, într-o tăcere de moarte, dar care
trezea unele stări sufleteşti veci întru totul cu veneraţia. Lungile tălpi flexibile îl
purtau pe Hans Cas ° în multe direcţii: de-a lungul versantului sting, spre
Clavadel, sau v dreapta trecînd pe dinaintea versantelor lui Frauenkirch şi spatele
cărora se profila în ceaţa umbra masivului de la Amsel
deopotrivă şi în valea Dischma sau în spatele „Berghof'-ului, uf direcţia
Seehornului împădurit, a cărei creasta ninsă se înalţă
elflu • ^
MUNTELE VRĂJIT 525
upra liniştei arborilor, cît şi a pădurii din valea Drusattscha, înda-
1 căreia se zarea silueta palida a lanţului Ratikon acoperit complet de
adă. Se ducea cu schiurile lui şi lua funicularul pînă la Schatzalp ca
- e plimbe acolo în linişte, în voia celor doua mii de metri înălţime, pe
- tinderile înclinate scînteind sub zăpada spulberata, şi care, pe vreme
nina ofereau o privelişte vasta şi sublima asupra peisajului înlauntrul
căruia se desfăşura aventura lui.
Se bucura de aceasta cucerire care îl ajuta sa înlăture anumite nere-alizâri şi să
învingă aproape toate obstacolele. De altfel, îl învăluia şi singurătatea mult dorita,
cea mai desavîrşita care se poate închipui, o singurătate ce-i umplea inima cu un
sentiment de o sălbatica şi critica îndepărtare de oameni. Exista acolo, de o parte,
în ceaţa zăpezii, o rîpa din care se înălţau brazi, iar de cealaltă parte o surpatura
abrupta de stînci, cu mormane uriaşe de zăpada, ciclopice şi curbate, care formau
peşteri şi căciuli enorme. Tăcerea — cînd se oprea şi nu se mai auzea nici pe sine
- era necondiţionata, desavîrşita, o muţenie de vata, neobişnuita, nicicînd întîinita,
cum nu exista nicăieri în lume. Nici o adiere, nici chiar cea mai diafană, nu atingea
copacii, şi nici un murmur nu se înfiripa, nici un glas de pasare. Era însăşi tăcerea
eterna cea pe care o pîndea Hans Castorp în clipa cînd ramînea încremenit, în
picioare, rezemat în beţe, cu capul lăsat pe umăr, cu gura întredeschisă; şi încet,
fara contenire, ninsoarea continua sa cada fara cel mai mic zgomot.
Nu, lumea aceasta, cu tăcerea ei de nepătruns, nu avea nimic ospitalier, îl
admitea pe vizitator numai în baza voinţei şi pe garanţia lui, nu-l mtîmpina - adică
tolera intrusul şi prezenţa lui într-un fel neliniştitor, ara să-şi ia nici o răspundere,
iar ceea ce lasă să se desprindă şi sa te Ule era impresia unei ameninţări liniştite şi
elementare, nu chiar a ei dusmănii, ci doar a unei indiferenţe ucigătoare. Copilul
civilizaţiei, rain ca formaţie şi prin origini de aceasta natura sălbatica, era mai
sen-•n ţaţa măreţiei ei decît flăcăul aspru, silit a se rafui cu ea încă din ai frageda
ia
copilărie şi care trăieşte în mijlocul ei într-o stare de t ntate banală şi potolita.
re
Acesta din urma abia daca cunoaşte te "gioasă cu care celălalt, încruntînd
e m ue
sprîncenele, înfrunta natura, -jn " nţează toate raporturile intime cu ea şi
C Un e
întreţine neîncetat pulo ^ ^ tulburare evlavioasa, de emoţie înfricoşata. Cu
Sc Păr e cam â cu
hiu 1 ^ il mîneci lungi, cu moletiere, stînd pe
Ul de mx
zator „ » Hans Castorp se simţea în stare să fie foarte cute-această
tăcere ciudata a naturii sălbatice şi a iernii uci-
526
THOMAS MANN
gâtor de calme, iar senzaţia de linişte pe care o simţea atunci cî întorcîndu-se,
zarea ivindu-i-se în faţă, prin atmosfera înceţoşat' primele locuinţe omeneşti îl
făcea să-şi dea seama, prin comparaţie d' starea sufletească precedentă şi îl silea să
înţeleagă că ore întreg' spaimă tainica şi primitivă îi stâpînise inimă. La Sylt, cu
pantaloni albi sigur, elegant şi deferent, stătuse pe marginea uriaşei faleze
scăldate de valuri ca în faţa cuştii unui leu, de după gratiile căreia fiara feroce îşi
arată fălcile căscate cu colţii îngrozitori. Apoi se scaldase în vreme ce un gardian
îi avertiza pe înotători, prin semnale de corn, că sînt în primejdie aceia care
încercau cu temeritate să treacă prima linie de valuri şi sa se apropie de vîrtejurile
ameninţătoare, iar acestea, cu o ultimă răbufnire de cataracta înspumată, îl izbeau
în ceafă ca lovitura unei labe de fiara. Acolo tînârul cunoscuse fericirea unor
uşoare şi drăgăstoase contacte cu forţe a căror îmbrăţişare totală l-ar fi putut
distruge. Dar nu-l ispiti cîtuşi de puţin pofta de a împinge acest contact ameţitor
cu natura ucigătoare pîna la limita îmbrăţişării totale — nu-l ispiti pe el, plapîndul
muritor, înarmat şi cît de cît înzestrat de civilizaţie — , adică să se avînte cît mai
departe în imensitate ori cel puţin să evite cît mai mult cu putinţa fuga din faţa ei,
încît în această aventură să rişte să atingă momentul critic în care orice limită va fi
depăşită, astfel încît nu va mai putea fi vorba numai de spumă şi de o uşoară
lovitură bestială de laba, ci de vîrtejul talazului, de gîtlejul fiarei, de ocean.
într-un cuvînt, Hans Castorp dovedea curaj, acolo, sus — dacă prin curaj
trebuie să înţelegem nu un sînge rece stupid în faţa elementelor naturii, ci o
dăruire conştientă de sine şi o biruinţă cîştigata prin simpatia pentru ele — o
biruinţă asupra fricii de moarte. Simpatie? - Hans Castorp simţea, de fapt, în
pieptul lui îngust de civil, o adînca simpatie pentru aceste elemente; iar de această
simpatie depindea noua Wi conştiinţă pe care şi-o formase în legătură cu propria-i
demnitate, adie sa considere că o singurătate adîncâ şi mare i se potrivea mai Sine
deci gloata celor cu săniuţa şi balconul camerei de la sanatoriu. Contemp din
înaltul acestui balcon piscurile cufundate în ceaţă, dansul fulg» 0 zăpadă învîrtejiţi
de viscol, şi se ruşinase pînâ în adîncul sufletului ramînea un simplu spectator,
aparat de zidul confortului. Din ac cauză învăţase să schieze, deci nu dintr-un
exhibiţionism sportiv şi din vreo exuberanţă spontana a trupului. Dacă nu se
simţea în sigu în măreţia şi tăcerea de moarte a peisajului alpin - şi de fapt acest al
civilizaţiei nu se simţea, aici, cîtuşi de puţin la îndemîna - spin
MUNTELE VRĂJIT 527
• ta lui făcuseră de mai înainte cunoştinţă, aici sus, cu pericolul. O
vorbire cu Naphta şi cu Settembrini nu era întru nimic mai
• titoare; se avînta şi ea, dimpotrivă, dincolo de cărările umblate,
, eptîndu-se spre primejdiile cele mai grave; iar dacă putem vorbi
pre o simpatie a Iui Hans Castorp pentru imensa sălbăticie a iernii,
ta se datoreşte faptului că simţea, în ciuda spaimei lui evlavioase, ca
eastă privelişte era decorul cel mai potrivit pentru maturizarea com-
lexelor gîndirii lui şi că acolo era un loc indicat pentru cineva care, farâ
ă-si dea prea bine seama cum ajunsese aici, era copleşit de sarcina de a
sta la „cîrma" unor gînduri privitoare la situaţia şi poziţia lui homo Dei.
Aici nu se afla nici un om care, sunînd din corn, sa-l prevină pe
cutezător de primejdia care-l ameninţa, afară doar daca acela n-ar fi
însuşi domnul Settembrini, ca atunci cînd, punînd mîinile căuş la gura,
îl strigase pe Hans Castorp care se îndepărta. Dar tînârul era plin de
curaj şi de dragoste pentru elementele naturii şi nu-i mai pasa dacâ-l
striga cineva din urma, după cum nu se sinchisise nici de acea chemare
care-i răsunase într-o anumită seară de Carnaval: Eh, Ingegnere, un po'
di ragione, sa! A, da, gîndi el, eşti iarăşi tu, Satană pedagogică, cu ale
tale ragione şi ribellione. Cu toate acestea, îmi eşti drag. Deşi eşti, ce-i
drept, numai flecar şi flaşnetar, te dovedeşti plin de cele mai bune
intenţii şi-mi eşti mai drag decît mititelul iezuit şi terorist neînduplecat,
călăul şi şfichiuitorul spaniol cu ochelarii lui care aruncă fulgere, măcar
că are aproape întotdeauna dreptate cînd vă certaţi... cînd va certaţi ca
pedagogi penfru bietul meu suflet, aşa cum o făceau Dumnezeu şi
Diavolul disputîndu-şi omul din evul mediu...
Sprijinindu-se în beţele de schi şi cu picioarele pline de pulbere de
Padă, urca pe o înălţime alburie ale cărei întinderi, asemenea unor
e
arşafurj albe, suiau în terase din ce în ce mai înalte, şi nu se putea
nui înc
°tro se îndreptau; păreau ca nu duc nicăieri; partea lor de sus
Pierdea în cerul tot atît de ălb şi de ceţos ca şi ele, şi nu ştiai de unde
P a, nu se vedea nici pisc, nici creasta, ci numai un neant neguros
Io • CarC ^ans Castorp înainta, şi cum îndărătul lui lumea şi valea
^, Qe oameni nu întîrziară, deopotrivă, să se închidă privirii, cum
dev • SUnet nu~' mai ajungea din urmă, singurătatea şi izolarea
eră ma
Cjt j. ' ' înainte de a-şi fi putut da seama, tot atît de profunde pe
c
are '" Stare e' însu$i sâ şi le dorească, profunde pînâ la spaima
s
Puse • C°n Prealabilâ ă curajului. Praeterit figura hujus mundi, îşi
'' lntr"O latină care nu era în spirit umanist - expresia auzita la
528
THOMAS MANN
Naphta. Se opri şi privi îndărăt. De jur-împrejur nu se mai vedea n' • în afara
de cîţiva fulgi mărunţi de zăpada ce coborau din albul î ni •' milor spre albeaţa
pâmîntului, şi pretutindeni stăruia o tăcere grand' şi nepăsătoare. în vreme ce
privirea i se izbea în toate părţile de goi alb care-l orbea, îşi simţi inima cum bate
tulburată de urcuş; zvfcne acei muşchi ai inimii a căror forţă animală şi mecanism
le întrezărise o îndrăzneală poate nelegiuită, printre fulgerările sfîrîitoâre ale
cabine tului de radioscopie. Şi îl cuprindea un fel de emoţie, o dragoste simpla şi
fierbinte pentru inima lui, inima omului, care bate atît de singura, numa' cu
întrebarea şi taina ei, pe aceste înălţimi, în vidul îngheţat.
Urca din greu, din ce în ce mai sus, spre cer. Uneori înfunda în zăpadă partea
superioară a unuia dintre beţele cu vîrful ascuţit şi vedea din adînc, un licăr
albastru care ţîşneâ în clipa cînd trăgea băţul afară Lucrul acesta îl amuza; era în
stare să stea multă vreme şi să repete mereu şi mereu gestul care provoca acest
mic fenomen optic. Era o stranie şi gingaşă lumină a munţilor şi adîncurilor, de un
albastru-verzui limpede ca gheaţa, şi totuşi învăluită de umbre şi taine atrăgătoare.
îi amintea de culoarea şi strălucirea unor anumiţi ochi, doi ochi oblici, ai
destinului său, şi pe care domnul Settembrini îi calificase, din punct de vedere
umanist, o „despicâtură tătărească" şi „ochi de lup din stepe" -doi ochi pe care-i
privise odinioară şi pe care îi regăsise în mod inevitabil, ochii lui Hippe şi ai
Clavdiei Chăuchat. „Cu plăcere, şopti el în mijlocul tăcerii. Dar să nu mi-l rupi. //
esf a visser, tu sais." Şi, în gînd, auzi în spatele lui îndemnuri elocvente de a fi
rezonabil.
Spre dreapta, la o oarecare distanţă, pădurea se pierdea în ceaţa. 0 apucă în
această direcţie, pentru a ăveâ în faţa ochilor o ţinta pârnin-teanâ în loc de o
transcendenţă alburie şi, deodată, alunecă fără să ti observat cîtuşi de puţin că în
faţa lui se afla o depresiune a solului-Monotonia orbitoare îl împiedica să
recunoască ceva din structu terenului. Nu se vedea nimic; totul se contopea în faţă
ochilor. !>a mereu, depăşind obstacole complet neprevăzute. Se lăsă în voia pa
fără sa-i poată măsură cu privirea gradul de înclinare.
Pădurea care-l ispitise era situată dincolo de prăpastia pe lînga tocmai coborîse
fără sâ-şi dea seama. Fundul rîpei, acoperit cu o zaP moale şi pufoasă, se apleca
spre partea muntelui după cum 'S 1
seama cînd, o clipă, se lăsă să alunece în această direcţie. povîrnişurile se
înălţau de o parte şi de alta din ce în ce mai aprop 1 '^ ca un drum dezgolit,
depresiunea terenului părea că-l poartă sp
MUNTELE VRĂJIT 529
i muntelui. Apoi vîrfurile schiurilor se ridicară iarăşi; terenul suia şi -nd nu
mai existară pereţi laterali de urcat; cursa fără drum a lui Hans torp îl ducea din
nou de-a lungul unei întinderi deschise a muntelui,
spre cer.
Văzu pădurea de brazi într-o parte, îndărăt şi sub el, o apuca în
asta ultimă direcţie şi printr-o coborîre iute atinse brazii încărcaţi de
nadă care, aşezaţi în formă de unghi, înaintau ca o avangardă a pădurii
■ dispăreau măi jos în ceaţă, în spaţiul necuprins. Odihnindu-se sub
ramurile lor, fuma o ţigara, simţindu-şi sufletul mereu apasăt, încordat şi
neliniştit de tăcerea prea mare, de această singurătate aventuroasă, insa
mîndru de a le fi cucerit prin curajul lui şi conştient de drepturile pe care
demnitatea i le dădea asupra priveliştii.
Era dupâ-amiaza, către ora trei. Pornise la drum imediat după masă, hotârît să
renunţe atît la o parte din cura cea mare de odihna, cît şi la gustarea de la ora patru,
şi cu intenţia de a se întoarce înainte de căderea nopţii. Se simţea fericit la gîndul
ca mai avea în faţa lui multe ore pentru a hoinări liber de-a lungul şi de-a latul
acestui decor grandios. într-un buzunar al pantalonilor de schi avea puţină
ciocolată, iar într-unui de la haină o sticluţă cu vin de porto.
Abia dacă măi putea să distingă unde se găsea soarele, atît de deasă era ceaţa
în jurul lui. în spate, dinspre vale, venind din unghiul muntos care nu se mai zărea,
norii se întunecară, iăr o negură din ce în ce mai joasă părea că înaintează spre el.
S-ar fi zis că se pregătea sa ningă, că trebuia să se aştepte la zăpadă, lă şi măi
multa zăpadă, de parcă ar fi existat unele necesităţi meteorologice urgente, prin
urmare trebuia să se Pregătească pentru un adevărat viscol. Şi, în adevăr, fulgi
mici şi liniştiţi începură să cadă din belşug.
Hans Castorp făcu vreo doi paşi şi lăsa sa-i cadă cîţiva pe mîneca,
Pa care, ca naturalist amator ce era, îi privi cu un ochi de cunoscător.
mânau, la primă vedere, cu nişte minuscule zdrenţe informe, însă
şese destul de des sub excelenta lui lupă semeni de-ai lor, astfel încît
pertect de bine că erau că nişte mici şi preţioase giuvaiere lucrate cu
le
> bijuterii, stele, agrafe de diamante, iar bijutierul cel măi talen-
r
n fost în stare să le facă măi bogate şi mai minuţios asortate -
tat' eastă Pu'bere alba, uşoară şi pufoasă, ce se prăvălea cu toata greu-
Şin Pasînd Pădurea, acoperea întinderea pe ă cărei suprafaţă alunecau
era * ate ^e lemn, o pulbere ce semăna, ce-i drept, foarte bine, deşi
eosebita, cu cea de pe plaja mării din ţara lui de nisip la care
510
THOMAS MANN
.IUI
nu se putea împiedica sa se gîndeasca: în faţa sa nu erau graum piatra, ci din
mii şi mii de fragmente de apa concentrate într-o mult dine uniforma şi cristalina -
fragmente de substanţa anorganica, ce f de asemenea sa ţîşneasca plasma vitala,
trupul plantelor şi al omului - • printre aceste miliarde de stele magice, în
nepatrunsa lor splendoa sfînta, invizibila şi deloc destinata privirii omeneşti, una
nu semăna c cealaltă; domnea acolo o nesfîrşita ardoare de creaţie în
transformarea dezvoltarea rafinata a uneia şi aceleiaşi teme fundamentale, a
hexagonu lui cu laturile şi unghiurile egale, însă în ele înşile fiecare dintre aceste
produse reci era de o egalitate desavîrşita şi de o regularitate glaciala, şi tocmai în
acest fapt dăinuia ceva nefamiliar, antiorganic şi ostil vieţii-erau de o regularitate
ce atingea un asemenea grad, încît substanţa de natură organica nu-l putea atinge
niciodată, căci vieţii îi repugna o precizie atît de exacta pe care o considera
ucigătoare, aşadar, întrupa însuşi misterul morţii, iar Hans Castorp credea ca
înţelege de ce constructorii templelor din antichitate, în mod deliberat şi în taina,
îşi îngaduisera anumite infracţiuni la regulile de simetrie în aşezarea coloane lor.
îşi lua zborul, aluneca pe schiuri, coborî de-a lungul lizierei pădurii pe stratul
gros de zăpada al pantei, spre ceaţa, se lasă dus, urcînd, alune-cînd şi continua sa
rătăcească fara ţintă şi fara graba de-a lungul suprafeţei moarte, care, cu
întinderile ondulate, vegetaţia uscata ce se compunea doar din umbre înalte de
brazi, şi cu orizontul ei mărginit de dealuri plăcute, semăna atît de straniu cu un
peisaj de dune. Hans Castorp dădea din cap cu satisfacţie cînd se oprea şi se
desfată de aceasta asemănare; şi suporta cu plăcere fierbinţeala obrajilor, dorinţa
de a tremura, ciudatul şi ameţitorul amestec de aţîţare şi de oboseala care îl
stapîneau, deoarece toate acestea îl făceau sa se gîndeasca adine la nişte impresii
familiare pe care i le dăruise deopotrivă şi aerul mann cînd îi biciuise nervii,
provocîndu-i, în acelaşi timp, şi o mare poita somn. îşi dădu seama cu satisfacţie
de independenţa lui înaripata, hoinăreala lui libera. în faţa sa nu exista nici un
drum pe care satie sa-l urmeze, şi cu atît mai mult nu exista nici unul îndărătul sau
duca acolo de unde venise. La început, mai dainuisera nişte stîlpi-jaloane înfipte
în zăpada, însă Hans Castorp nu întîrziase sa se elit> e ^ intenţionat de această
tutela, întrucît toate îl făceau sa se gnlde mereu la omul cu cornul, iar lui i se părea
ca nu se potrivesc cu turile intime pe care le avea cu marea şi sălbatica singurătate
a
MUNTELE VRĂJIT
531
\n spatele înălţimilor stîncoase şi acoperite cu zăpada, prin defileul ora trecu,
cotind cînd la dreapta, cînd la stînga, se întindea un plan
- clinat, apoi unul orizontal, şi după aceea apăru muntele înalt ale cărui fileuri
şi păsuri, capitonate pufos, păreau accesibile şi ispititoare. Da,
- inima lui Hans Castorp era puternica ispita depărtărilor, înaUimilor şi
jjiguratâţii care se deschideau mereu şi mereu şi, cu riscul de a înlîr/ia, âtrundea
tot mai adînc în liniştea sălbatica, în straniu, în stera primejdioasă - farâ sa-i pese
de faptul ca, între timp, încordarea şi neliniştea se schimbaseră într-o adevărată
frica la vederea întunecării pretimpurii şi creseînde a cerului, care învăluia ca
nişte voaluri cenuşii ţinutul. Aceasta frica îl făcu sa înţeleagă ca pîna în clipa
de-atunci se silise în adîncul lui să piardă chiar şi simţul de orientare şi sa uite cu
desavirsire în ce direcţie erau situate valea şi tîrgul — lucru pe care-l izbutise tot
atît de complet pe cît şi-l dorise. De altfel, putea presupune ca, daca s-ar întoaice
imediat şi dacă ar coborî mereu la vale, ar ajunge, desigur, repede pîna jos, chiar
daca nu direct la „Berghof'. în acest caz însă ar ajunge prea curînd; şi astfel nu s -ar
folosi de tot timpul disponibil, pe cînd, daca-l surprindea viscolul, atunci în
adevăr era probabil sa nu mai regăsească drumul înapoi. Dar se împotrivi s-o ia la
goana prea devreme, oricît de greu l-ar fi apăsat frica— frica lui sincera de
elementele naturii. Aceasta nu însemna deloc a te comporta ca un sportiv; căci
sportivul intra în luptă cu elementele numai atîta vreme cît se simte stapîn; adică
este prudent, căci înţelept este sa cedezi. Dar ceea ce se petrecea în sufletul lui
Hans Castorp nu se putea exprima decît printr-un singur cuvînt: sfidare! 91 cu
toate că acest cuvînt implica nişte sentimente indecente, chi ar daca — sau mai ales
daca - veleitatea reprobabila pe care o indica era legata de
ncâ sincera, totuşi ea poate fi înţeleasa dacă ne gîndim, ca oameni ce n em, că
în străfundurile fiinţei unui tînar şi unui om care a trăit ani la m felul eroului
nostru, s-au adunat multe lucruri aici, ori s-au uit , cum ar fj SpUS pjans castorp,
inginerul, şi care într-o zi sau trebuiau sa explodeze într-un elementar „Haida-de!"
sau într-un i o ti!" spontane, pline de o nerăbdare exasperata, pe SCUÎÎ sa se înt
* P1™11^0 sfidare sau o împotrivire diametral opusa prudenţei lUn e' ^* astfel se
e a
face că, hotarit, porni pe tălpicii iui lungi, mai gâse " lungul acestei pante şi se
arecaie
urca pe colnicul următor unde se Plin d' ° ° distanţa, o casa de lemn, un fel
de pod cu acoperişul
Plin d
Uca
^
ca
cufa. ^ ^e piatra, ceva asemănător cu o coliba de pastor, aşezata re muntele
următor a cărui spinare era plina de brazi si dincolo
532
THOMAS MANN
de care se îngrămădeau nişte piscuri înalte, învăluite de o ne nedesluşita. în
faţa lui, peretele stîncos, presărat cu cîteva pîlcur' ri copaci se avînta abrupt, însă
apucînd-o la dreapta puteai sa-l ocolest' jumătate, parcurgînd o panta moderată
pentru a trece îndărătul Im ca vezi ce mai urmează. Hans Castorp începu deci cu
aceasta explorar după ce, chiar în faţa tăpşanului pe care se afla adăpostul, se văzu
sil sa mai coboare o rîpa destul de adînca şi a carei panta se înclina de 1 dreapta
spre stînga.
Abia începuse sa urce, cînd, aşa cum prevăzuse, viscolul şi vijelia izbucniră cu
toata puterea; era însuşi viscolul care ameninţa de multa vreme, daca se poate
vorbi despre „ameninţare" în legătura cu aceste elemente oarbe şi neştiutoare, care
nu urmăresc deloc sa ne distrugă ceea ce prin comparaţie ar li fost relativ destul de
mîngîietor, ci sîm cutremurător de indiferente în ceea ce priveşte consecinţele
acţiunii lor. „A sosit!" îşi spuse Hans Castorp şi se opri cînd prima plesnitura de
vînţ se repezi prin vîrtejul gros de zăpadă şi îl atinse. „lata o răbufnire sa-ţi îngheţe
şi sufletul." Şi în adevăr, vîntul era de un soi cu totul de nesuportat: gerul
înfiorător care domnea, cam vreo douăzeci de grade sub zero, nu se simţea, ba
chiar părea blînd atunci cînd aerul lipsit de umiditate era, ca de obicei, liniştit şi
încremenit; dar de îndată ce vîntul se apuca sa-l vînzoleasca, pătrundea în carne ca
un cuţit, iar cînd era ca acum — căci prima pala de vînt care maturase zăpada nu
fusese decît premergătoare — şapte blanuri n-ar fi fost de ajuns sa-ţi apere oasele
de o spaima mortala şi glaciala; or, Hans Castorp nu avea şapte blanuri, ci doar un
pulover de lîna, care în alte împrejurări i-ar fi fost perfect suficient şi care îl şi
stingherise la cea mai mica raza de soare. De altfel, vijelia îl lovea dintr-o parte şi
din spate, astfel ca nic i prin minte nu-' trecea sa se întoarcă şi s-o primească în
faţa; cum însă aceasta situaţie se amesteca şi cu încapaţînarea, dar şi cu hotarîtul
„Ei şi!" al sufletului sau, tînarul nesăbuit continua sa înainteze printre brazii rari
ca sa ajungă111 cealaltă parte a muntelui pe care-şi pusese în gînd sa-l urce.
Nu era desigur nici o plăcere, căci nu se zarea absolut nimic p jocul fulgilor
care, fara sa-i vezi cazînd, umpleau tot spaţiul cu îrn zeala lor învîrtejita şi deasa,
iar valurile îngheţate care o străbătea ardeau urechile provocîndu-i o durere
pătrunzătoare, îi paralizau fli brele şi-i amorţeau mîinile, aşa încît uneori nu-şi
dădea seama daca
strîngea sau nu în palme beţele cu vîrful ascuţit. Pe la spate, z a. pătrundea prin
guler şi se topea de-a lungul spinării sau i se ase
MUNTELE VRĂJIT 533
• acoperindu-i partea dreaptă. Avea impresia ca va încremeni aici
u om de zăpada, cu beţele înţepenite în mina. Situaţia Iui era insu-
tabilâ, în ciuda unor condiţii relativ favorabile căci, daca s-ar fi . rs ar fi f°st Şi
ma rau
i > dar drumul de înapoiere se dovedea a fi o
cină grea, deşi oricum ar fi fost mai bine s-o pornească fara întîrziere.
Se opri deci, dădu din umeri mînios şi-şi întoarse schiurile. Vîntul po-vnic îi
tăie imediat respiraţia, aşa încît trebui sa facă încă o data ceasta complicată
manevră, ca sa-şi tragă sufletul înainte de a primi iarăşi, în frunte, mai bine
pregătit, izbitura nepăsătorului duşman. Cu capul plecat şi cruţîndu-şi cu prudenţă
respiraţia, izbuti s-o pornească în direcţia vîntului — surprins de greutatea
mersului, deşi se aşteptase la mai rau, orbit de viscol şi cu răsuflarea tăiată. în
fiecare clipa era silit sa se oprească, întîi ca sa respire, aparîndu-se de furtuna, şi
apoi pentru ca ţinînd capul plecat şi clipind mereu nu mai reuşea sa vadă nimic în
această obscuritate albă, fiind mereu silit sa fie atent să nu se izbească de copaci şi
sâ nu se încurce printre atîtea obstacole aflate în cale. Fulgii îmbulziţi cu duiumul
îl izbeau în plină faţa şi se topeau, astfel încît pielea îi îngheţa, îi intrau în gura
unde se topeau cu un gust uşor apos, i se loveau de pleoapele care se închideau
spasmodic, îi năpădeau în ochi, împungîndu-i vederea, care, de altfel, tot n-ar fi
folosit la nimic întrucît cîmpul vizual era acoperit de o perdea atît de deasă, iar
toată această albeaţă orbitoare îi paraliza oricum simţul vederii. Şi atunci cînd se
silea să vadă, privirea îi rătăcea într-un neant alb şi învolburat. Doar din cînd in
cînd apăreau nişte fantome din lumea reală: cîte o tufă de brazi pitici sau vaga
siluetă a colibei pe lînga care trecuse.
O lăsă în urmă, silindu-se sa găsească drumul întoarcerii peste colnicul unde
se înalta şopronul. Dar nu exista nici un drum; şi a păstra o nentare, orientarea
aproximativa înspre casă şi vale, era mai mult o estiune de noroc decît de
inteligenţa, căci, chiar daca reuşea sa-şi
a mîna adusă pîna în faţa ochilor, în schimb nu-şi vedea nici măcar
schiurilor; totuşi poate că ar fi izbutit pînă la urmă să le vadă,
n ar
c " *i f°st aşa de teribil de greu sâ înainteze din cauza atîtor obsta-
• aţa toată plină de zăpada şi vîntul potrivnic care-i tăia respiraţia îl
icau sa inspire şi sâ expire, silindu-l la fiecare pas să se întoarcă
în a a SC Odinni ° clipă. Probabil că nimeni n-ar fi reuşit sa înainteze
el _ .. nea conc*itii - nici Hans Castorp şi nici un altul mai voinic decît
Umpe ' ' trebuia sa se opintească, sa gîfîie şi sa clipească pentru a-şi
11
de păienjenişul de apă, să-şi scuture platoşa de zăpadă
534
THOMAS MANN
obligaţia de a îndura spiritul unei ierarhii de fier calita de sentinie onoarei, dar
care totuşi ţinea socoteala, într-un stil sever şi des hazliu, de slăbiciunile omeneşti.
Erau şi anecdote privitoare la ^ ^ portarea cu iz oarecum romantic şi tulbutator pe
care o avea tai sergentul, un soldat ursuz şi arţăgos, în stare sa x ada în acest
MUNTELE VRĂJIT 551
- care putea greşi pe şeful sacrosanct de mîine, pe cel căruia îi fusese acum
îngăduit accesul la Cercul Militar. Era cai aghios şi pasio-
Aooi veni vremea să se prezinte la eximenul de ofiţer, si astfel, la eputul lui
aprilie. Joachim era avansat locotenent. După toate aparenţele, nu exista om mai
fericit, vreunul a cărui fire
■ ie cărui dorinţe sa găsească o împlinire mai limpede în acest fel de
■ tâ Cu un soi de voluptate pudica relata cum, trecînd prin faţa prima-ei în
noua şi splendida lui uniforma dădu pe loc repaus, cu un singur est al mîinii,
santinelei care încremenise pentru a-i prezenta onorul. Şi-l
mai informa, de asemenea, despre micile neplăceri şi satisfacţii ale ser-
viciului, despre camarazii animaţi de o simpatie plina de solicitudine, des pre
viclenia devotata a ordonanţei lui, despre întîmplarile hazlii din timpul exerciţiilor
şi a orelor de instrucţie teoretica, despre inspecţii cît şi despre agapele
camaradereşti. în treacăt îi mai vorbea de asemenea şi despre evenimentele
mondene, vizite, dineuri şi baluri. Dar despre sănătatea lui, niciodată.
Pînâ la începutul verii nu se întîmpla nimic. Dar atunci îi mărturisi că stătea în
pat şi ca, din nefericire, se văzuse silit sa admită ca era bolnav: o febra gripală, o
chestiune de cîteva zile. La începutul lui iunie îşi reluă serviciul, însă către
mijlocul lunii se simţi iarăşi „moleşit", se plîngea cu amărăciune de „ghinionul"
lui şi-şi arata teama ca nu va putea fi la post pentru marile manevre de la începutul
lunii august, pe care le aştepta cu o nerăbdătoare bucurie. Prostii, căci în iulie era
perfect sănătos şi o duse aşa cîteva saptamîni, pîna cînd se ivi necesitatea unui
consult impus de oscilaţiile blestemate ale temperaturii, consult de care avea sa
depindă totul. Hans Castorp rămase multa vreme fara nici o este în legătura cu
acest consult medical, iar atunci cînd afla, nu Joachim
cel care-i scria — fie ca nu fusese în staie, fie ca-i fusese ruşine — ci sa,
doamna Ziemssen, era aceea care-i telegrafie. îl anunţa c?.
chim îşi luase un concediu de cîteva saptamîni, socotit de medici ca
ut necesar. Indicat altitudine înalta, prescris plecare imediata, rog
°Pntl douâ camere. Răspuns plătit. Semnat: Mătuşa Lui se.
stî ^ ^e ' a s^îrş itu' mi iulie cînd Hans Castorp citi aceasta telegrama,
a con
dar ' - o citi şi o reciti de mai multe ori. Şi dădu uşor din cap,
nUmai din
aşa cap, ci îşi legăna tot bustul şoptind printre dinţi: „Aşa,
Cu Care va sa z câ
Pri i - ~ Joachim se întoarce!" şi brusc îl
UCUr a nsa
iată o ■ * ' î aproape imediat se potoli şi-şi zise: „Hm, hm,
lte foar
te grava. Ba, s-ar putea chiar spune câ-i o surpriza fru-
552
THOMAS MANN
de
moaşa! Drace, rapida evoluţie — gata copt să revină în patrie? soseşte cu el —
(spuse «mama», nu «mătuşa Luise»; sentimentul 1 • rubedenie slăbise pe
nesimţite, astfel încît se simţea aproape un stra' ceea ce este foarte grav, şi tocmai
înainte de marile manevre la acest băiat bun ardea să ia parte! Hm, hm, exista în
toate acestea o m doza de mîrşavie, o mîrşavie împletită cu dispreţ, şi care
constituie fapt antiidealist. Trupul triumfa, vrea altceva decît sufletul şi se impu
spre ruşinea oamenilor prezumţioşi care proclamă ca el este supus sufle tului. Se
pare ca respectivii oameni nu ştiu ce vorbesc căci, într-un ca ca acesta, daca ar
avea dreptate, faptul ar arunca o lumina dubioasa asupra sufletului. Sapienţi sat,
ştiu ce ştiu şi ce spun. Căci întrebarea pe care eu vreau s-o pun este tocmai în ce
măsura e o eroare sa consideram trupul şi sufletul ca existenţe care se opun, sau,
dimpotrivă, daca nu-i mai potrivit sa le privim ca fiind în perfect acord şi
aflîndu-se de aceeaşi parte a baricadei — numai ca preafericiţilor prezumţioşi o
asemenea idee n-o sa le treacă niciodată prin cap. Bunul meu Joachim, cine ar
vrea sa-ţi reproşeze ceva ţie şi zelului tau excesiv? Tu eşti loial - dar la ce
foloseşte loialitatea daca trupul şi sufletul au căzut la învoiala? Ar fi oare cu
putinţa să nu fi uitat anumite miresme înviorătoare, un sin plin şi un rîs fara motiv
care îl aşteaptă la masa doamnei Stohr?... Joachim se întoarce! îşi mai spuse el
încă o data şi tresari de bucurie. Vine într-o stare proasta, farâ îndoială, dar vom fi
iarăşi amîndoi, iar eu nu voi mai fi lăsat aici complet de capul meu. lata ceva bun.
Este drept ca nu va mai fi chiar totul aşa ca altădată; camera lui este ocupata;
Mistress Macdonald tuşeşte din ce în ce mai stins şi, fireşte, lînga ea se afla în
permanenţa fotografia micuţului ei copil, fie ca e aşezata pe măsuţa, fie ca o ţine
în mîna. dar, oricum, e în ultima faza, şi daca odaia nu-i cumva rezervata, atunci...
De altfel, aş putea reţine aha, în mod provizoriu, douăzeci şi opţ este libera, după
cîte ştiu. Ma duc imediat la administraţie, sau mai bine chiar la Behrens. lata
într-adevar o veste - tiista om anumite puncte de vedere şi straşnica din altele,
insa, în orice caz, es veste formidabila! Numai ca, iată, tocmai acum sînt silit sa-l
mai aş şi pe camaradul cu sal'tare, care trebuie sa treacă numaidecît, fiindcă şi
făcut trei şi jumătate. Vreau sa-l întreb daca mai crede ca şi î n caz fenomenul fizic
trebuie socotit ca secundar..." ..
Şi chiar mai înainte de ora ceaiului, se duse la biroul adminW Camera la care
se gîndise şi care dădea pe acelaşi condor ca şi a ll ^. disponibila. Se va găsi una şi
pentru cazarea doamnei Ziemssefl-
MUNTELE VRĂJIT
553
se
yi să se duca la Behrens. Dădu peste el in „labo", cu o ţigara în iar în cealaltă
cu o eprubetâ plină cu un lichid de o culoare
dubioasă.
_ Domnule consilier aulic, aţi aflat? începu Hans Castorp...
- Da, câ necazul nu se da bătut, răspunse pneumotomistul. Priveşte-l acest
Rosenheim din Utrecht, spuse el şi cu ţigara arata eprubetâ.
Taffky zece. Ei, poftim, şi tocmai acum mi-a căzut pe cap directorul de fabrică
Schmitz, care a început sa vocifereze şi sa se văicărească, deoa-ece Rosenheim a
scuipat pe cînd se plimba, măcar ca are Gaffky zece. Ar trebui sâ-l muştruluiesc.
însă dacâ-i trag o sapuneala, îl apuca furiile, fiindcă este teribil de susceptibil şi
ocupa trei camere cu întreaga familie. Nu pot să-l dau afara, căci mă iau la bătaie
cu direcţia generala. Uite în ce conflicte sînt implicat în fiecare clipă şi degeaba
încerc sa-mi urmez calea liniştit şi fara de prihana.
- Stupidă poveste! spuse Hans Castorp cu înţelegerea celui iniţiat şi cu
vechime. îi cunosc pe aceşti domni. Schmitz ţine morţiş la convenienţe, pe cînd
Rosenheim este mai curînd un nepăsător. Dar poate ca exista între ei şi alte puncte
de divergenţa decît cele privitoare la igiena, cel puţin aşa mi se pare. Schmitz şi cu
Rosenheim sînt amîndoi prietenii Donei Perez din Barcelona, cea de la masa
doamnei Kleefeld, probabil câ aici trebuie căutata originea acestei certe. Mi-aş
îngădui sa va fac o propunere: reamintiţi într-un mod general prescripţiile
indicate în asemenea cazuri, iar pentru rest să închideţi ochii.
-Fireşte ca-i închid. Nu fac decît asta: de atîta închis, aproape ca am căpătat un
spasm al pleoapelor. Dar pe dumneata ce te aduce la mine?
Şi Hans Castorp dădu drumul ştirii celei triste şi straşnice totodată.
Nu se poate spune câ domnul consilier aulic s-a arătat surprins. N-ar 1 rost nici
în mod obişnuit, dar de data asta nu păru chiar deloc, eoarece Hans Castorp. fie ca
era întrebat, fie din proprie iniţiativa, îl nuse mereu la curent cu starea sănaiaţii lui
Joaehim şi-l informase pe
rens chiar din luna mai ca varul lui căzuse la pat.
- Aha, făcu Behrens. Ei, asta-i. Ce ţi-am spus şi ce i-am spus textu-• u Qe zece,
ci de o suta de ori? Acum iată ca aţi obţinut ce-aţi poftit!
s ertur
r . i de an a făcut ce-a vrut si şi-a văzut raiul cu ochii. însă într-un
e
ezinfectat nu exista salvare; iată ceeo ce evadatul nostru n-a vrut
i
bui ° "° sPunea batrînul Behrens. Dar pe batrînul Behrens tre-
pre . crezi întotdeauna ca daca nu, tc-ai dus pe copca şi te pocăieşti
lu
- iată, a obţinut gradul de locotenent, este adevărat, nimic de
554
THOMAS MANN
zis. Dar la ce-i mai foloseşte? Dumnezeu priveşte în adîncul inimii nu-l
preocupa nici rangul, nici starea cuiva, stăm cu toţii goi în f aţa i generalul ca şi
soldatul de rînd... Şi începu sa se bîlbîie, îşi freca och' cu mîna-i enorma, ţinînd
între degete ţigara, şi-l ruga pe Hans Casto sa nu-l reţină mult de data asta. O
camera pentru Ziemssen va fi uşor d găsit, iar cînd îi va sosi vărul, îl va însărcina
pe Hans Castorp sa-l v" imediat în pat. Cît despre el, el Behrens, nu reproşează
niciodată nima nui nimic, ci îşi deschide părinteşte braţele şi este gata sa taie
viţelul cel gras la întoarcerea fiului risipitor.
Hans Castorp trimise o telegrama. Şi povestea în dreapta şi în stingă că vărul
lui era pe cale sa revină, iar toţi cei care-l cunoşteau pe Joachim erau în mod sincer
şi întristaţi şi fericiţi, căci caracterul leal şi cavaleresc al lui Joachim cîştigase
simpatia generala, iar părerea sau sentimentul neexprimat al multor bolnavi era că
fusese cel mai bun dintre ei toţi. Nu vizăm pe nimeni în special, însă credem că nu
numai unul dintre ei simţi o oarecare satisfacţie aflînd că Joachim trebuia sa se
întoarcă de la starea militară la modul de viaţă orizontal şi că, în pofida
corectitudinii lui neîndoielnice, va fi iarăşi unul „de-ai noştri". Se ştie ca doamna
Stohr prevăzuse acest lucru chiar de la început; iar acum avea confirmarea
scepticismului vulgar pe care şi-l manifestase de altfel şi cu prilejul plecării lui
Joachim spre şes, şi nu se sfia să se laude cu previziunea ei. „Putred, putred", făcu
ea, şi adaugă: imediat îşi dăduse seama ca lucrurile mergeau prost şi nădăjduia că
Ziemssen, cu încăpaţînarea lui, nu putrezise complet. (Spusese „putrezire
completă" cu nemărginita ei vulgaritate.) Deci, oricum, tot mai bine era să râmîi la
tîrlâ, aşa cum făcuse ea, măcar că avea diferite chestiuni jos, în cîmpie, la
Cannstatt. un bărbat şi doi copii. însă ea ştia să se stapîneasca... Nici Joachim şi
nici doamna Ziemssen nu mai răspunseră cu vreo veste. Hans Castorp rămase
complet neinformat asupra zilei şi orei sosirii lor. Din aceas cauză nici nu-i aştepta
la gară, dar după trei zile de la expedier telegramei lui Hans, sosiră pur şi simplu,
apărură acolo, iar locotenen Joachim arbora un rîs silit lînga şezlongul
reglementar al varului sa
Lucrurile se petrecura la ora cînd începea cura de odihna de se Sosiseră cu
acelaşi tren care-l adusese aici sus şi pe Hans Castorp, atunci trecuseră ani care
n-au fost nici scurţi, nici lungi, ci doar lipsi»
durata, adică foarte bogaţi în trăiri interioare, totuşi goi şi zadarru •
. 7ilc perioada era şi ea aceeaşi, chiar exact aceeaşi: una din prnneie ^
lui august. Aşadar, cum an- spus, Joachim intra vesel — da. V
MUNTELE VRĂJIT
555
ent afişa un fel de agitaţie incontestabil veselă - în Cameră lui Hans
torp, sau, mai precis, trecu din camera pe care o străbătu cu pas gim-
tic Pe balcon şi, rîzînd, îşi salută vărul, respirînd scurt, sacadat şi
buşit- Făcuse iarăşi călătoria lunga, parcurgînd diferite ţari, trecînd
ste lacul asemănător cu o mare, şi după aceea urcase din nou
, cjeurile înguste şi iată ca se afla acolo, ca şi cum n-ar fi fost niciodată
lecat fiind salutat de ruda sa care se ridicase fie jumătate din poziţia
orizontala, exclamînd de nenumărate ori: „Ia te uită, nu e cu putinţa".
Tenul îi era colorat, fie din cauza vieţii în aer liber pe care o dusese la
şes, fie din cauza călătoriei. Alergase direct la numărul treizeci şi patrii.
chiar fără să se intereseze mai întîi de camera lui, ca sa-şi saluie
tovarăşul vechilor zile redevenite prezente, în vreme ce mama sa era
ocupată să se aranjeze puţin. Se gîndeau sa cineze peste zece minute, la
restaurant, fireşte, iar Hans Castorp putea foarte bine sa manînce de data
asta cu ei, sau cel puţin să bea un deget de vin. Şi Joachim îl trase după
el pe vărul său pînă la numărul douăzeci şi opt, unde se petrecu exact
ceva ce se întîmplase în seara sosirii lui Hans, însă de data aceasta
rolurile erau inversate: sporovâind febril, Joachim era cel care, acum, se
spăla pe mîini în chiuveta strălucitoare, în vreme ce Hans Castorp îl
urmărea mirat şi, de altfel, oarecum dezamăgit din pricina ca varul lui
era în civil. Din comportarea lui, nimic nu trăda profesia de militar. în
închipuire îl văzuse mereu ca ofiţer, în uniformă, şi cînd colo, iatâ-l în
costumul lui cenuşiu, cel obişnuit, un costum dintr-o singura culoare, ca
u
n oarecare. Joachim rîse şi găsi că e un fel naiv de a privi lucrurile. A,
nu, uniforma o lăsase frumuşel acasă. Hans Castorp trebuia sa ştie ca
uniforma este ceva deosebit. în uniformă nu poţi frecventa orice local.
»A, aşa stau lucrurile; foarte mulţumesc", spuse Hans Castorp. Dar
oachim nu părea să-$i dea seama de sensul jignitor pe care putea sa-l
Pete explicaţia lui. Şi se interesă de persoanele şi întîmplarile de la
ohor , fără cel măi mic aer de superioritate, ba chiar cu duioşia şi
uoinea cuiva care se întoarce acasă. Apoi prin uşa de comunicaţie
' doamna Ziemssen care îşi saluta nepotul aşa cum obişnuiesc
cft Persoane in asemenea împrejurări: ca şi cum ar fi plâcut surprinsă
aC
niel ' '" °U ° exPres' e care. de altfel, era întunecata de o uşoară
le °° Ie- de oboseala şi de trisleţe mută care după cit se părea erau în
Ura cu J
T °achim - şi toţi trei coborîra.
■^acK *jlerrissen avea aceiaşi ochi frumoşi, negri şi blînzi ca anii
tot atît de negru, însă străbătut de fire albe vizibile, era
556
THOMAS MANN
prins într-un fileu aproape invizibil, iar acest lucru se potrivea cu -gul ei fel de
a fi, care era armonios, cumpănit cu graţie, discr blîndeţe şi care, în ciuda unei
anumite simplităţi spirituale, îi fUj demnitate agreabilă. Era limpede, şi de altfel
Hans Castorp nici miră, că ea nu înţelegea veselia Iui Joachim, respiraţia lui
ptecipitar felul grăbit de a vorbi — manifestări care contraziceau, fără îndo'
]-comportarea lui de acolo, de jos, în adevăr foarte nepotrivită cu situat'' în care se
găsea - , n-o înţelegea şi eră oarecum scandalizată. I se pare tristă aceasta
întoarcere şi credea că trebuie să fie însoţită de o ţinur corespunzătoare. Nu
putea să participe la stările sufleteşti ale Iu' Joachim, la stările lui sufleteşti
atît de năvalnice, provocate de întoarcere - şi Care tîrău cu ele, că într-un fel de
beţie, cel puţin pentru moment, tot ceea ce li se opunea — iar faptul că respiră din
nou acest aer aerul nostru de-âici, de sus, neasemuit de uşor, neconsistent şi cald,
fărâ îndoială ca-l exalta şi mai tare. Pentru eă aceste impresii ăle lui Joachim erau
de neînţeles. „Bietul meu băiat", îşi spunea privindu-l pe bietul băiat care,
împreună cu vărul său, se lăsă cu totul în voia unei bucurii nestăpînite, evocînd
mii de amintiri, punînd mii de întrebări, rîzînd de răspunsurile pe care le primea şi
lâsîndu-se cît mâi comod pe spătarul scaunului. Zise de cîteva ori: „Dar, copii!"
Iar ceea ce spuse mai apoi, deşi ar fi trebuit sa fie ceva vesel, avu un accent de
uimire şi aproape de mustrare: „în adevăr, Joachim, este foarte multă vreme de
cînd nu te-am mai văzut aşa. S-ar spune că trebuia sa revenim aici ca să fii iarăşi
ca în ziua avansării tale". La care, e drept, veselia lui Joachim se stinse brusc.
Bună lui dispoziţie dispăru, îşi dădu seamă de situaţia în care se găsea, tăcu şi nu
se mâi atinse de prăjitură, cu toate câ era un sufleu de ciocolată cu frişca, dintre
cele mai ispititoare (Hans Castorp, dimpotrivă, u făcu toate onorurile, deşi trecuse
abia o oră de la sfîrşitul substanţialei lui cine) şi sfîrşi prin â nu mai ridica deloc
ochii, fiindcă, după cîte s pareâ, erau plini de lacrimi.
Cu siguranţă câ doamna Ziemssen nu dorise acest lucru. O « c mai curînd din
respect pentru convenienţe şi încercase sâ-şi silească să fie puţin mâi serios şi mai
potolit, nebânuind că tot ceea c mijlociu şi cumpătat eră cu desăvîrşire străin
acestui loc şi W1 caz, nu aveai de ales decît între cele două extreme. Cînd însă JŞi
odrasla copleşită de durere într-un asemenea grad, ea însăşi era ci sa izbucnească
în plîns şi îi fu recunoscătoare nepotului pentru e depuse ca sa-i îmbărbăteze fiu!
atît de profund întristat. Ci
MUNTELE VRĂJIT 557
. t ; remarcă nepotul, Joachim va găsi desigur multe schimbări şi
tule noutăţi, dar în ansamblu lucrurile îşi urmaseră, în lipsa lui, calea
. nujtâ. De pilda, bâtrîna mătuşă se întorsese de mult, împreuna cu
ta suita ei, şi respectivele doamne şedeau, ca întotdeauna, la masa
amnei Stbhr. Iar Marusia continua să rîdă mult şi din toată inima.
Joachim tăcu. însă aceste cuvinte îi reamintiră doamnei Ziemssen de
anumită întîlnire şi de nişte salutări pe care voia să le transmită cît mai
epede, ca să nu uite — adică de întîlnirea cu o doamna care nu părea
Apatică, deşi călătorea singură şi avea linia sprîncenelor puţin cam
prea regulată, şi care, la Miinchen, unde se opriseră o zi între doua
trenuri de noapte, venise la masa lor, la restaurant, ca sa-l salute pe
Joachim. O veche cunoştinţă de la sanatoriu, Joachim va şti, fără
îndoială, să-şi reamintească numele...
- Doamna Chauchat, spuse liniştit Joachim. Deocamdată se afla într-o
staţiune balneară din Allgău, iar la toamnă voia sa plece în Spania. La iarnă, se va
reîntoarce desigur aici. îl rugase să transmită cele mai bune urări.
Hans Castorp nu mai era un copil, aşa ca îşi stâpîni nervii vasculari care l-ar fi
putut face sa pălească sau sa roşească. Spuse:
- A, ea era? Ia te uită, aşadar, s-a reîntors din fundul Caucazului şi vrea să
plece în Spania?
Doamna pomenise o localitate din Pirinei.
-O femeie drăguţă, în orice caz, destul de atrăgătoare. O voce plăcuta Şi
gesturi plăcute. însă are un fel de a fi cam liber şi neglijent, zise doamna
Ziemssen. Ne-a acostat pur şi simplu, ca pe nişte vechi prieteni, ne-a mtrebat şi
ne-a povestit o sumedenie de lucruri, măcar că, de fapt, °achim, cum mi-a spus-o
chiar el, nu i-a fost prezentat niciodată. Bizar!
- Acesta-i Orientul şi boala, răspunse Hans Căstorp. Sînt realităţi r°ra nu
trebuie să li se aplice măsurile civilizaţiei umaniste, căci ar fi greşeală. Aşadar,
doamna Chauchat avea. în adevăr, intenţia sa plece
Pania! Hm! Spania era diametral opusă şi foarte departe de calea de J °c
umanistă — dar nu sub aspectul nepăsării, ci sub acela al rigi-tu, nu era absenţa
formei, ci excesul de formă, moartea socotita ca a- cum se spune, nu moartea ca
descompunere, adică austeritatea J' neagră, distinsă şi sîneeroasă. Inchiziţia, cu
colereta scrobita,
. t,scurialul... Ar fi interesant de ştiut cum se va simţi doamna "s'l ' n ^Pama-
Farâ îndoială că se va dezbăra de obiceiul de a trînti
' ?' poate o să vedem luînd fiinţă un oarecare echilibru uman între
558
THOMAS MANN
cele două tabere antiumaniste. însă atunci cînd Orientul se duce în este posibil
sa rezulte şi un terorism feroce...
Nu, nici nu roşise, nici nu pălise, dar reacţiile pe care i le prov sera aceste
neaşteptate veşti despre doamna Chauchat se manife printr-un şir de cuvinte care
nu puteau primi alt răspuns decît o ta plina de nelămuriri. Joachim însă era mai
puţin speriat; el cuno perspicacitatea de care uza varul sau aici, sus. Dar în ochii
doam " Ziemssen se putea citi o imensa stupoare; se comporta de parca Ha
Castorp ar fi rostit nişte vorbe de o foarte grosolana necuviinţă şi dun o tăcere
penibila, se ridica de la masa, spunînd cîteva cuvinte menite sa pună capăt acestei
situaţii jenante. înainte de a se desparţi, Hans Castorn le aduse la cunoştinţa
instrucţiunile consilierului aulic potrivit cărora Joachim trebuia, pîna una-alta, sa
stea mîine în pat, după care va fi supus consultului medical. Mai tîrziu, vom mai
vedea. Apoi cele trei rude se culcară în camerele cu uşile de la balcoane deschise
spre răcoarea acestei nopţi de vară din creierul munţilor - fiecare cu gîndurile lui,
Hans Castorp preocupat, bineînţeles, de perspectiva întoarcerii doamnei
Chauchat, eveniment ce se va produce, după cum spera el, într-un termen de şase
luni.
Aşadar, nefericitul de Joachim revenise în patrie, pentru un mic tratament
suplimentar care se impunea. Această expresie de tratament suplimentar era, după
toate aparenţele, formula curenta de care se foloseau şi cei de la şes, după cum o
întrebuinţau, deopotrivă, şi cei de-aici, de sus. însuşi consilierul aulic Behrens o
adoptă, cu toate ca din chiar prima zi, îi administra lui Joachim patru saptamîni de
odihnă la pat: erau necesare atît pentru a preîntîmpina vreo complicaţie mai grava,
cît şi pentru a-l ajuta sa se aclimatizeze şi, în acelaşi timp, sa-i reglementeze într-o
oarecare măsura diferenţele prea mari de temperatura. De altfel ştiu sa ocolească
problema precizării termenului necesar pentru acest mic tratament suplimentar. în
absenţa lui Joachim, doamna Ziemssen, înţeleap a. plina de bun-simt si fara a se
legăna cîtuşi de puţin cu spera nesăbuite, propuse toamna, de pilda luna
octombrie, ca data eveniua plecării, iar Behrens o aproba, deoarece atunci, declara
el, vor şu îndoială mai mult decît acum. De altfel, consilierul aulic îi fâ cus ^
impresie excelentă. Era foarte galant, îi spunea „prea stimata doam o privea cinstit
în faţa cu ochii lui lăcrămoşi şi injectaţi şi între într-un fel atît de nostim limbajul
scornit de studenţii germani, in • toată tristeţea care o copleşea, sfîrşi prin a rîde.
„Ştiu că se afla 1
MUNTELE VRĂJIT
559
mai
bune mîini", spuse ea, şi după opt zile de la sosire pleca la
jrjburg, deoarece nu putea în mod serios sâ-i fie de vreun folos cu
riiiri' e e ^> cu at ' c ma' mu' t cu c' c Joachim avea acolo o ruda care sa-i ţină tovărăşie.
-Aşadar, bucură-te: stai numai pîna la toamna, spuse Hans Castorp • trînd la
numărul douăzeci şi opt si aşezîndu-se la capatîiul varului sau. Bâtrinul s-a
angajat, destul de ferm, pînâ la un anumit punct. Poţi sa te bizui pe spusele lui,
prin urmare începe sa socoteşti ziJele cît ai de stat aici, sus. Octombrie - iată
momentul potrivit. Atunci mulţi vor pleca în Spania, iar tu te vei reîntoarce la
vajnica ta unitate ca sa-ţi faci datoria în chip mai mult decît strălucit.
Ocupaţia lui zilnica era sa-l mîngîie pe Joachim mai ales pentru fap tul că,
venind aici, pierduse prilejul să ia parte la marile manevre care începeau chiar în
aceste zile de august — căci mai cu seama cu acest gînd nu se împăca deloc,
manifestînd necontenit un profund dispreţ faţa de slăbiciunea care-l doborîse în
ultima clipa.
-Rebellio carnis, spuse Hans Castorp. N-ai ce sâ faci. Nici cel mai viteaz ofiţer
nu poate face nimic, şi chiar sfîntul Anton a simţit pe pielea lui povestea asta.
Doamne, în fiecare an sînt manevre, şi apoi tu ştii cum devine chestiunea cu
timpul nostru de-aici, de sus. Nu există deloc, iar tu n-ai lipsit chiar atît de multa
vreme ca sa nu reintri repede în ritm, şi cît ai bate din palme tratamentul
suplimentar s-a şi terminat.
Totuşi, sensul timpului se modificase prea evident în conştiinţa lui Joachim
prin şederea la şes, ca sa nu-i fie totuşi teamă de aceste patru săptămîni care
urmau. însă toţi îşi dădeau silinţa să-l ajute sâ le par-curgâ; iar simpatia faţa de
caracterul lui atît de demn se manifestă, de pretutindeni, prin vizite făcute de
cunoştinţe, fie de aproape, fie mai de eparte. Settembrini veni, îl compătimi, se
comporta fermecător şi -Cum dint otdeauna îi spusese Iui Joachim locotenente - de
data aceasta îi
u
titlul de capitano. Naphta făcu şi el o vizita bolnavului, şi toate
1
e cunoştinţe ale casei începură sa apară încetul cu încetul — fiecare
mdu-se sa profite de un mic sfert de ora liber. între ceasurile de
er
't. ca să ia loc pe marginea patului, sa-i repete expresia de „mic
eru suplimentar" şi sa-l roage sa le povestească întîmplariîe prin
Weh lrCCUse ~ adică: doamnele Stohr, Iltis şi Kleeleld, domnii Fergc,
sl incă
sâ mulţi alţii. Unii îi aduceau şi flori. Apoi, cînd cele patru
lfU trecură se
să s ' sculă, deoarece temperatura îi scăzuse ^ufieient ca
a
=i rnişca in voie, şi îşi relua locul în sufragerie, alături de varul
560
THOMÂS MANN
sau, adică între Hans Castorp şi soţia berarului, doamna Magnus • de domnul
Magnus, la capătul mesei şi chiar pe locul pe care îl o ' cîtava vreme unchiul
James, iar mai tîrziu doamna Ziemssen
Astfel, ca altădată, tinerii începură sa trăiască iarăşi unul lînga 1 ba chiar,
pentru ca situaţia anteiioară sa reînvie încă şi mai deplin ' diat ce Mistress
Macdonald îşi dădu ultimul suspin, cu portretul b ' ţelului în mîna, Joachim reintra
în posesia vechii lui camere, alături d cea a lui Hans Castorp, după ce bineînţeles
fusese dezinfectată într-u mod foarte conştiincios cu H2CO. Totuşi, în realitate şi
din punct d vedere sentimental, lucrurile stăteau astfel încît, de-acum
încolo Joachim va fi acela care va trăi pe lînga Hans Castorp, nu Hans Castorp pe
lînga varul lui. Acum, primul era locatarul care nu se mişcase din loc şi la a cărui
existenţa Joachim nu făcea decît sa participe vemelnic şi doar ca vizitator. Căci
Joachim nu pierdea din ochi, cu o hotarîre neînduplecata şi straşnica, termenul
fixat pîna în octombrie, cu toate ca anumite parţi ale sistemului său nervos central
nu se resemnaseră sa urmeze o conduita conforma cu norma umanista şi că pielea
continua sa-i fie fierbinte şi uscata.
începuseră, de asemenea, sa facă vizite lui Settembrini şi lui Naphta, reluînd şi
plimbările cu aceşti doi oameni uniţi prin antagonismele lor, iar cînd A.K. Ferge şi
Ferdinand Wehsal luau şi ei parte, ceea ce se întîmpla adesea, erau şase, în timp ce
aceşti adversari în domeniul spiritului îşi continuau neîncetatele lor dueluri,
despre care n-am putea sa facem o relatare mai limpede fara a ne pierde într-un
labirint dezna-dajduitor de nesfîrşit, aşa cum o făceau ei înşişi în fiecare zi, în faţa
unui public impunător, deşi Hans Castorp înclina să-şi socotească sărmanul lui
suflet ca scop principal în disputele lor dialectice. Auzise de ia Naphta ca
Settembrini ar fi francmason - ceea ce nu-i făcu o impresie mai puţin vie decît
dezvăluirile italianului despre legaturile lui Napn cu iezuiţii şi despre izvorul
veniturilor lui. Şi iarăşi ramase foarte mi aflînd ca în adevăr existau nişte lucruri
atît de fantastice, şi îl mtre insistenţa pe terorist asupra originii şi esenţei acestei
ciudate organ1 care peste cîţiva ani va sărbători doua secole de existenţa.
Settembrini îi vorbea despre caracterul spiritual al lui Naphta ş 1 cînd acesta nu era
de faţa, airagîndu-i atenţia în mod patetic sa s ^ reasca de el ca de ceva diabolic,
în schimb Naphta, cînd umanis ^ era de faţa, îşi bătea joc .sincer şi fara emfaza
e
de sfera p reprezenta Settembrini, lasînd sa se înţeleagă ca toate teoriile
MUNTELE VRĂJIT
561
complet demodat şi înapoiat: liberalismul acesta burghez de Itâieri nu era
nimic altceva decît o jalnica fantoma a spiritului, dar se mai legăna cu iluzia
caraghioasa ca ar fi încă înzestrata cu un fiu revoluţionar. Spunea: ,,Ce vreţi,
bunicul lui a fost earbonaro, ceea -nseamna: cărbunar. De la el moşteneşte
aceasta credinţa de cărbunar Raţiune, în Libertate, în Progresul Umanităţii, iar tot
ce se afla în lada ta plină de o ideologie de virtuţi burgheze-clasiciste este ros de
molii Vedeţi dumneavoastră, ceea ce zăpăceşte lumea este dispro-norţia între
viteza spiritului şi grosolănia, încetineala, inimaginabila trîndavie şi stare de
inerţie a materiei. Trebuie sa recunoaştem ca această disproporţie ar putea sluji
ca scuza unui spirit care se dezinteresează complet de real, căci este în obiceiul
unui asemenea spirit sa respingă în mod statornic termenii care declanşează de
fapt revoluţiile. în adevăr, spiritului viu îi este mai nesuferit un spirit mort decît o
roca oarecare, decît toate bazalturile din lume, deoarece bazalturile măcar n-au
pretenţia ca sînt spiritul vieţii. Asemenea bazalturi, vestigii ale unor realităţi de
demult, pe care spiritul le-a lăsat atît de departe îndărătul lui încît refuză să le mai
asocieze conceptul de real, se conserva prin inerţie, iar datorita persistenţei
apăsătoare şi moarte împiedica din nefericire ideile înapoiate sa-şi dea seama de
înapoierea lor. Vorbesc în general, dar aplicaţi dumneavoastră înşivă aceste
generalităţi la un anumit liberalism umanitar care crede mereu că se găseşte într-o
situaţie eroică faţă de despotism şi de autoritate. Farâ sa mai vorbim despre unele
evenimente catastrofale cu care, vai! ar vrea sa facă dovada ca e Vlu şi despre
acele triumfuri întîrziate şi zgomotoase pe care le pregăteşte, visînd câ le va
putea sărbători într-o zi! Numai la gîndul acesta, spiritul viu ar putea muri de
plictiseala, daca nu ar şti ca numai e singur va fi cel care va hotărî ce este adevărat,
profitînd, deopotrivă, e even irnentele catastrofale, el care uneşte elementele
trecutului cu entele cele mai viitoare ale viitorului, în vederea veritabilei revo-"'
w cum
se simte varul dumitale, domnule Hans Castorp? Ştii, mi-e toane simpatic.
Mulţumesc, domnule Naphta. Am impresia ca toata lumea îl sim-k ează,
căci se poate spune cu toata certitudinea ca e uri băiat tare
'ala,
aoinnului Settembrim îi place mult, deşi dezaproba, fara îndo-
^c ' n anurnit terorism exaltat, implicat în profesiunea lui Joachim. ^ u
d însă
e
ca domnia sa este frate într-o loja. lata ceva la care nu Ptam. Mărturisesc ca lucrul
acesta ma pune pe gînduri. De allfcl.
562
THOMAS MANN
faptul ni-l înfăţişează sub un nou aspect, iar mie îmi explica nelămuriri.
Aşadar, nu cumva îşi pune tălpile picioarelor în unghi cînd este cazul şi da mîna
într-un anumit fel? N-am observat la pi de genul acesta...
- Cred ca bunul nostru Frate-de-Trei-Puncte trebuie să fi depaşn diul unor
astfel de copilării. De altfel, bănuiesc ca ceremonialul loii s-a acordat, desigur
destul de greu, cu uscăciunea spiritului burghez acestor vremuri. Azi s-ar ruşina
cu ritualul de odinioară, ca de un sari tanism necivilizat - şi nu chiar cu totul pe
nedrept, căci este, în adevăr necuviincios sa înveşmînţi într-un fel solemn
republicanismul ateu dîndu-l drept mister. Nu ştiu prin ce înscenări de groaza au
pus la încercare curajul domnului Settembrini — adică daca l-au purtat cu ochii
legaţi prin tot soiul de cotloane şi l-au făcut să aştepte pe sub bolţi sumbre mai
înainte de a i se deschide în faţă sala plina de lumini şi de luciri a lojii, pentru a i se
acorda consacrarea. Nu ştiu dacă l-au catehizat cu toata pompa ritualului şi daca,
în faţa unui cap de mort şi a trei luminări aprinse, l-au ameninţat ca-i străpung cu
sabia pieptul gol. Trebuie sa-l întrebaţi chiar pe el, dar ma tem ca n-o sa-l găsiţi
prea dispus să vorbească, deoarece chiar daca toate acestea se vor fi desfăşurat
după un tipic mai burghez, nu înseamnă deloc ca n-a fost silit sa depună în mod
solemn juramîntul tăcerii.
- Sa jure în mod solemn? Să păstreze tăcerea? Prin urmare, totuşi?
- Desigur. Juramîntul tăcerii şi al supunerii.
- Şi al supunerii? Domnule profesor, în cazul acesta mi se pare ca n-ar mai
trebui sa aibă nici un motiv sa se arate atît de enervat de terorismul şi de
fanatismul pe care le comporta profesiunea varului meu. Tăcere şi supunere! N-aş
fi crezut niciodată ca un om atît de liberal ca Settembnm ar putea să se supună
unor condiţii şi unor jurăminte atît de spaniole. Am impresia ca exista ceva
militaresc-iezuit în francmasonerie.
- Impresie foarte justificata, răspunse Naphta. Bagheta dumnea voastră
magică vibrează şi loveşte unde trebuie. Ideeă de uniune fundamental şi
permanent nedespărţita de ideea de absolut. Prin urm aceasta idee este teroristă,
adică antiliberala. Ea degrevează conş » individuala şi, în numele scopului
absolut, consfinţeşte toate mijl° chiar şi pe cele mai sîngeroase, chiar şi crima.
Avem motive sap punem ca, la început, unirea dintre fraţi, în lojile masoni <
pecetluita în mod simbolic prin sînge. O uniune nu-i niciodată co ^ plativă, ci
este, întotdeauna, prin însăşi natura ei. organizatoric
MUNTELE VRĂJIT
563
iritual absolut. Nu ştiţi, desigur, ca întemeietorul Ordinului Ilumi-
■\nr cate o vreme aproape că se confunda cu francmasoneria, era un nap' 01'
t membru al Societăţii lui Isus?
Mu, mărturisesc că este ceva nou pentru mine...
_ Adam Weishaupt şi-a organizat asociaţia secreta umanitara exact
, â jnodelul Ordinului Iezuiţilor. El însuşi era francmason, iar cei mai
spectabili fraţi ai lojei din acele timpuri erau iluminaţi. Vorbesc despre
doua jumătate a secolului al optsprezecelea, pe care Settembrini n-ar
ovăi să vi-l caracterizeze ca pe o epoca de decadenţa a confreriei sale.
însă în realitate aceasta a fost epoca ei de suprema înflorire, ca de altfel
a tuturor asociaţiilor secrete, epoca în care francmasoneria a fost în
adevăr însufleţită de o viaţa superioara, de o viaţa de care mai tîrziu
oameni de soiul filantropului nostru au epurat-o, căci, dacă prietenul
nostru ar fi trăit pe vremea aceea, ar fi taxat-o fara îndoiala drept
iezuitism şi obscurantism.
- Şi existau motive pentru asta?
- Da — dacă vreţi. Libera-cugetare triviala avea motivele ei să se comporte
astfel. Erau vremurile cînd părinţii noştri se sileau sa însufleţească Ordinul
printr-o viaţa catolica şi ierarhica, şi cînd la Clermont, în Franţa, înflorea o lojă
masonica iezuitâ. Este, printre altele, vremea cînd în diferitele loji pătrunde
spiritul rosenkreuzerienilor — o confrerie foarte ciudată, cum veţi putea observa,
care a încercat sa facă o sinteza între o doctrină ce urmarea scopuri pur raţionaliste
şi progresiste, atît politice cît şi sociale, şi în acelaşi timp practica un cult ciudat
bazat pe unele ştiinţe secrete din Orient, ştiinţe în cadrul cărora înţelepciunea
indusă şi cea araba se împleteau cu elemente de magie naturala. Atunci
au ost
reformate multe loje masonice şi îndreptate către pazirea stricta a
pnnci
piilor, într-un sens pur iraţionalist şi pătruns de mister, un sens
g'c-alchimist, iar de aici provin şi gradele superioare ale masoneriei -
e ms
pirate din ordinele cavalereşti, cărora li s-a adăugat vechea ie-
le mi
'itara cuprinzînd ucenicii, calfele şi maeştrii, grade de mari
cu
caracter aproape sacerdotal şi inspirate din misterele
r
' euzenenilor. Este vorba aici de reînvierea anumitor ordine reli-
şt't1 cav
alerilor din evul mediu, în special acela al templierilor,
6ia Caie c e uneau în a a
sar' ■ 'P f t patriaihului din Ierusalim juramîntul de
Cast
rar,. ' itate şi supunere. Chiar şi astăzi un mare maestru din ie-
maso
nica poartă titlul de „Mare Duce de Ierusalim".
564
THOMAS MANN
— Domnule Naphta, toate acestea sînt noi, absolut noi pentru
Ii
Dar încep sa-l prind cu ocaua mica pe Settembrini al nostru Duce de
Ierusalim", nu-i rau deloc. Ar trebui sâ-i spuneţi astfel în gl cu vreun prilej
oarecare. Doar v-a numit mai zilele trecute Doctor an ;•' cus. Aceasta merita o
răzbunare.
— O, există o mulţime de alte titluri, la fel de semnificative desemnează,
conform unei stricte tradiţii, gradele de maeştri şi temn!' eri. Avem, de pildă, un
Maestru Desăvîrşit, un Cavaler al Orientului u Mare Preot Superior, iar gradul al
treizeci şi unulea se intitulează chiar-Principe August al Misterului Regal.
Observaţi ca toate aceste nume dau pe faţă legaturile cu misticismul oriental.
însăşi reapariţia templierului nu înseamnă altceva decît reluarea unor asemenea
legături pătrunderea fermenţilor iraţionali într-o lume de idei raţionale şi mili-
tariste. Prin ei francmasoneria a cîştigat un farmec nou şi o noua strălucire care
explică, de altfel, succesul repurtat la vremea ei. A atras la sine toate elementele
care erau obosite de raţionalismul secolului, de liberalismul lui umanitar, luminat
şi cumpănit, elemente însetate de esenţe mai tari. Succesul ordinului a fost atît de
mare, încît filistinii s-au plîns ca-i abătea pe oameni de la fericirea conjugală şi de
la demnitatea feminina.
— Dacâ-i aşa, domnule profesor, atunci încep să înţeleg de ce domnul
Settembrini nu-şi aminteşte cu plăcere această epoca de înflorire a confreriei sale.
— Nu, nu-şi aminteşte cu plăcere că au existat vremuri cînd confreria lui şi-a
atras întreaga antipatie pe care liberalismul, ateismul, raţiunea enciclopedică o
arunca de obicei în spinarea complexului bisericii, adică a catolicismului,
călugărului, evului mediu. Aţi auzit desigur ca francmasonii au fost consideraţi
obscurantişti...
— De ce? Aş dori sa-mi daţi unele amănunte despre cauzele acestui fenomen.
— Vă voi lamuri imediat. Respectarea stricta a tradiţiei cerea o ap fundare şi o
lărgire a moştenirii ordinului, situîndu-i originea istorica lumea misterelor şi în
pretinsele practici întunecate ale evului nie Marii maeştri ai lojilor erau iniţiaţi în
physica mystica, se aflau in P sesia ştiinţelor magice ale naturii, erau mai ales mari
alchimişti---
— Acum trebuie sa fac un efort mare ca sa-mi amintesc semni precisa a
cuvîntului alchimie. Mi se pare că alchimie însearnna aur, piatra filozofala.
Aururn potabile...
ificaţU
face
MUNTELE VRĂJIT 565
Desigur, în înţelesul popular. Dar într-un limbaj puţin mai savant
cuvînt înseamnă purificarea, transmutaţia şi înnobilarea materiei,
substanţializarea, şi anume intr-o forma mai înaltă, prin urmare
nsificarea — a acelei lapis philosophorum produs androgin de sulfura
• de mercur, o res bina, iar acea prima materia bisexuata nu era cu
'mic mai mult şi cu nimic mai puţin decît însuşi principiul intensi-
r arii al dezvoltării spre o forma superioara, cu ajutorul influenţelor
exterioare - o pedagogie magică, dacă vreţi.
Hans Castorp tăcu. Privea undeva în sus, clipind des. _ Un simbol al
transmutaţiei alchimiste, continuă Naphta, care era mai ales mormîntul.
- Mormîntul?
- Da, locul unde se desâvîrşeşte descompunerea. Acesta este principiul
fundamental al oricărei ermetici, nimic altceva decît vasul, retorta de cristal
păstrată cu grijă, în interiorul căreia materia este împinsă pîna la ultima
transformare şi purificare.
- „Ermetică" este bine zis, domnule Năphta. „Ermetic" — cuvîntul acesta mi-a
plăcut întotdeauna. Este un adevărat cuvînt magic, cu nişte asociaţii de idei
nedefinite şi îndepărtate. Iertaţi-mă, totuşi trebuie sa mă gîndesc la borcanele de
conserve pe care menajera noastră de la Ham-burg - care se numeşte Schaleen,
fără doamnă, nici domnişoara, ci Schaleen pur şi simplu — le păstrează în cămară,
înşiruite pe rafturi, nişte borcane ermetic închise. Stau acolo aliniate, luni şi ani,
iar cînd deschide vreunul, după cum o cere nevoia, conţinutul este pe deplin
proaspăt şi intact; lunile, anii nu i-au putut face nimic, iar conţinutul Poate fi
consumat aşa cum se află. Este adevărat că la Schaleen nu este
101 a c
l hitnie, nici purificare, ci pur şi simplu conservare, de unde şi
mele de conservă. Dar ceea ce e magic în chestiunea aceasta este că
Pectiva conservă s-a sustras timpului: a fost ermetic izolata, timpul a
ut
pe lîngă ea — ea n-a avut timp, a stat în afara lui, pe raft. Ei, cam
s a
" lucrurile cu borcanele de conserve. Evident, n-am spus cine ştie
ar
og să mă iertaţi. Cred că voiaţi să-mi mai daţi şi alte explicaţii.
urnai dacă doriţi. Se cere ca ucenicul să fie lacom de ştiinţă şi eamâ, ca să ne
exprimăm în spiritul temei noastre. Cavoul,
: con-
,.^ ' --^~**1V^ W^\ L/1IU1 Ulii 111
JL/111LUA IV111V/1 ll\_/l-4»Jl-.l*--- ^_^*-*- ■
n a st
sac f° întotdeauna simbolul principal al legamîntului de ^».-
să • Ucenicul, ageamiul care dorea să fie admis Iă învăţătura, trebuia
c Ca are cura m
au J faţă ororilor mormîntului, tradiţia ordinului cerea
să fie dus şi lăsat, cu titlu de încercare, într-un mormînt şi sa
566
THOMAS MANN
nu iasă de acolo decît condus de mîna unui frate necunoscut rw •
e
aicj provine labirintul de coridoare şi de cotloane întunecate pe care n
cele mason trebuia sa le străbată, stofa neagra cu care era îmbrăcata 1 •
conform unei stricte tradiţii, cît şi cultul sicriului care juca un rol atît ri important
la iniţiere şi în ceremonialul adunării. Drumul misterului s' purificării era învăluit
de primejdii. Ducea prin spaime, prin împărat' putreziciunii, iar ucenicul, neofitul,
nu era decît tineretul setos de inir colele vieţii, nerăbdător de a se vedea dotat cu o
forţa demonica supranaturala, călăuzit de oameni mascaţi care nu erau decît
umbrele misterului
- Va mulţumesc foarte mult, domnule profesor Naphta. A fost minunat! Deci
aceasta este pedagogia ermetică. Cred că nu poate exista nici un rau în faptul că
ma lămuresc şi asupra acestor lucruri.
- Cu atît mai puţin cu cit e vorba de o îndrumare spre domeniul problemelor
finale, spre mărturisirea de credinţă a transcendentului absolut şi, mai departe,
spre atingerea ţelului suprem. Stricta tradiţie masonică alchimista a condus în
timpul deceniilor următoare multe spirite nobile şi neliniştite spre acest ţel - ţel pe
care, de altfel, cred ca nu mai este necesar sa îl numesc, căci nu se poate să va fi
scăpat ca înaltele grade scoţiene nu sînt decît un surogat al ierarhiei sacre, ca
înţelepciunea alchimista a maestrului francmason se îndeplineşte în chiar misterul
transsubstanţializarii, şi ca directivele secrete pe care loja le-a dat adepţilor ei se
regăsesc tot atît de limpede în iniţierea eclesiastică, aşa cum ritualurile simbolice
ale ceremonialului masonic se regăsesc în simbolismul liturgic şi în arhitectura
sfintei noastre biserici catolice.
- A, aşa stau lucrurile!
- Te rog, asta încă nu e totul. Mi-am îngăduit mai înainte sa remarc ca nu-i
decît o interpretare istorica afirmaţia ca lojile îşi au originea in cinstita breasla a
zidarilor. Oricum, observarea stricta a tradiţiei a dat francmasoneriei unele
fundamente omeneşti mult mai profunde. Ritu Iul lojilor prezintă o nota comuna cu
anumite misterii ale bisericii no tre, între altele legaturi cu solemnităţile oculte şi
dezlănţuirile sacre p prii omenirii celei mai străvechi... Ma gîndesc, în ceea ce
priveşte Di rica, la agape şi la cina cea de taina, la taina împărtăşaniei cu carne ■>
sînge, pe de alta parte în practica lojilor se manifesta...
- O clipa, o clipa, daca-mi îngăduiţi o observaţie marginala. t x aşa-numite
agape şi în casta închisa din care face parte varul meu- ^ scrisorile lui mi-a vorbit
adesea despre ele. Fireşte, în afara de fap
MUNTELE VRĂJIT 567
herchelesc puţin, totul se petrece foarte corect, adică lucrurile nu S g nici
măcar atît de departe ca la petrecerile studenţeşti...
par cărora le corespunde în practica lojilor cultul mormîntului şi
sicriului, asupra căruia v-am atras atenţia adineauri. în amîndoua
urile ne aflăm în prezenţa unui simbolism al lucrurilor extreme şi
preme, cu alte cuvinte clementele unei religiozităţi primitive şi
rgiace, cu jertfe nocturne şi desfrînate în cinstea morţii şi a devenirii, a
ansforrnarii şi a învierii... Va amintiţi că atît misterele lui Isis, cît şi
cele de la Eleusis, se celebrau noaptea, în peşteri întunecoase. însă a
existat şi exista încă foarte multe reminiscenţe egiptene în masonerie şi
multe societăţi secrete s-au şi numit Alianţe Eleusiene. Acolo se
desfăşurau serbările lojilor, sărbătoriri ale misterelor eleusiene şi
afrodiziene, în care pînă la urmă femeia juca totuşi un rol — Sărbătoarea
Rozelor la care se referă fără îndoiala cei trei trandafiri albaştri de pe
gluga masonului, prăznuiri care, s-ar părea, trebuiau sa degenereze în
orgii bahice...
-Opriţi-vă o clipă, domnule profesor Naphta, căci ce aud este uluitor! Cum,
toate acestea înseamnă francmasonerie? Şi în legătură cu toate acestea trebuie să
mi-l reprezint pe domnul Settembrini al nostru, cel cu o minte atît de clara...
- Nu, fiindcă aţi fi foarte nedrept faţa de el! Nu, Settembrini este cu totul străin
de toate acestea. Nu v-am mai spus ca Loja s-a descotorosit, cu ajutorul celor de o
seama cu el, de toate elementele unei vieţi superioare? S-a umanizat, modernizat,
Dumnezeule! Şi-a revenit astfel din rătăciri, întorcîndu-se la util şi la raţiune, la
progres şi la lupta împotriva Pnnţilor şi ecleziasticilor, pe scurt la o concepţie
sociala a fericirii. Acum, discută între ei iarăşi despre natura şi despre virtute,
despre tem-Peranţâ şi despre patrie. Bănuiesc ca mai vorbesc chiar şi despre
aface-
lor personale. în fine. este întreaga mizerie burgheza sub forma unui c lub...
- Păcat - păcat pentru Sărbătoarea Rozelor! îl voi întreba pe Settem-
■ica într-adevăr nu mai ştie nimic despre asemenea praznice.
~ **redeinstitul cavaler al echerului! spuse cu ironie Naphta. Gîndiţi-va
-p °a n~a f°st tocmai atît de uşor pentru el sa fie admis pe şantierul
^ P ui Umanităţii, căci este sărac ca un şoarece de biserica, iar cei
u ° ° nu pretind chiar atît de muJt o cultura superioara, o cultura
f a
ax °â c' oriţi' cît cer sa a' ° avere suficienta ca sa-ţi poţi plaţi
e Intr
<ire şi cotizaţiile anuale, care nu sînt deloc neînsemnate.
568
THOMAS MANN
Cultura şi avere, iata-l pe burghez. Şi, prin acestea, aveţi fundament
Republicii liberale universale!
— în adevăr, rîse Hans Castorp, iata-le date pe faţă sub ochii nost"
— Cu toate acestea, adăugă Naphta după o tăcere, îmi îngădui a sfătui sa nu
judecaţi cu prea mare uşurinţă nici omul şi nici cauza lui h aş vrea, pentru ca veni
vorba, sa vă îndemn cu stăruinţă sa fiţi c jt m rezervat şi mai prudent. Demodatul nu
este chiar echivalentul nevino vatului. Daca eşti mărginit, nu eşti neapărat
nevâtâmator. Aceşti oamerf au turnat multa apa în vinul lor, care, odinioară, era
generos, însă ideea de alianţa prin ea însăşi este destul de concentrată pentru a
suporta sa fie diluata, căci ea păstrează vestigiile unui mister fecund şi se cuvine
sa ne îndoim foarte puţin de faptul că lojile trag sforile mondiale ale lumii după
cum se cuvine sa nu şovaim a crede că îndărătul acestui amabil domn Settembrini
se ascund nişte puteri al căror afiliat şi emisar este...
— Emisar?
— Da, un făcător de prozeliţi, adică un pescuitor de suflete.
„Şi oare cam ce fel de emisar eşti tu?" gîndi Hans Castorp. Dar cu voce tare,
spuse:
— Va mulţumesc, domnule profesor Naphta. Vă sînt sincer recunoscător
pentru sfatul dumneavoastră. Ştiţi ce voi face? Voi sui încă un etaj, dacă mai poate
fi vorba de etaj la această înălţime, şi-l voi sonda pe acest deghizat frate mason.
Un ucenic trebuie sa fie setos de învăţătura şi să nu ştie ce-i teama. Mai trebuie,
fireşte, sa fie şi prudent... Cu emisarii, prudenţa se impune de la sine.
Hans Castorp însă putea sa-şi continue fără teamă instruirea în acest domeniu,
chiar prin domnul Settembrini, care nu avea să-i reproşeze nimic domnului
Naphta din punctul de vedere al discreţiei şi de altfel nici nu păruse preocupat în
mod special să facă o taina din legaturile lui cu acea societate care-şi pusese drept
ţel armonia. Rivista dellaMasso-neria Italiana era deschisă pe masa lui. Hans
Castorp nu o observase, pur şi simplu, pînă în clipa aceea. Iăr cînd, iniţiat de
Naphta, îndrep convorbirea spre arta regală masonică, de parcă raporturile
Settembrini cu francmasoneria n-ar fi lăsat măcar o singura clipă v --umbră de
îndoiala, nu s-a lovit decît de o aparentă rezerva. Desig • existau anumite aspecte
pe care literatura nu le dezvăluia în întregi111
asupra cărora îşi ţinea buzele strînse cu o oarecare ostentaţie, şi se părea era în
adevăr legat prin acele jurăminte teroriste despre
vorbise Naphta: de fapt era mai mult un fel de a face pe misterios
care sul cu
MUNTELE VRĂJIT 569 fleacuri ce nu se refereau decît la comportarea
exterioara şi la pro-
jŞt A1
• lui poziţie în sînul acestei ciudate organizaţii. Dar în ceea ce
• este restul, îi vorbi chiar pe larg şi-i schiţa celui setos de a şti un hlou
amănunţit al raspîndirii asociaţiei, reprezentata aproape în lumea
aga prjn douăzeci de mii de loji şi o suta cincizeci de mari loji, şi se întindea
chiar pîna la civilizaţii ca acelea din Haiti şi din republica neagră a Liberiei. Cita
de asemenea tot felul de nume mari ai căror deţinători fuseseră francmasoni, sau
erau încă. Pomeni astfel de Voltaire, Lafayette şi Napoleon, Franklin şi
Washington, Mazzini şi Garibaldi, iar printre cei vii îl pomeni pe însuşi regele
Angliei; printre altele enumera şi multe personalităţi însărcinate cu diferitele
afaceri publice ale statelor europene, membri în guverne şi parlamente.
Hans Castorp îşi manifestă respectul, dar nu se arăta deloc uimit. Aşa se
petreceau lucrurile şi în asociaţiile studenţeşti, gîndi el. Şi acestea te legau pe viaţă
şi se pricepeau sa atragă în sînul lor cît mai mulţi membri; ba dacă n-ai fi fost
membrul nici unei asemenea asociaţii, reuşeai cu foarte mare greutate sa ocupi
vreo slujbă administrativa de stat. Aşa că domnul Settembrini nu explica lucrurile
prea limpede şi nici nu spunea cine ştie ce, punînd un accent deosebit pe legaturile
membrilor cu loja; căci trebuia să admiţi, dimpotrivă, ca daca atîtea funcţii
importante fuseseră ocupate de către francmasoni, asta nu dovedea, la urma
urmei, decît puterea lojii, care cu siguranţa ca-şi avea rolul ei important în
tragerea sforilor politicii mondiale, adică mult mai important decît voia domnul
Settembrini s-o mărturisească în mod făţiş.
Settembrini surise. Ba chiar îşi făcu vînt cu revista pe care o ţinea în nuna.
Credea cineva că i se poate întinde o cursa? întreba el. Ori îşi închipuie că-l poate
sili sa facă mărturisiri imprudente atît asupra naturii Politice cît şi în legătură cu
spiritul Lojii, prin esenţa politic?
- Ar fi o şiretenie absolut inutila, domnule inginer! Noi admitem itica fără
rezerve, pe faţa. Şi ne sinchisim prea puţin de animozitatea
are c
Hiva proşti — instalaţi în ţara dumneavoastră, domnule inginer, 1 aproape
nicăieri aiurea - o manifesta fata de acest cuvînt şi de acest
■ filantropul nu poate nici mâcar să admită vreo diferenţa între
lc
â şi nonpoliticâ. Nu exista nonpolitica. Totul este politic.
~ Luaţi o cale ocolită?
atr ' 3rea h' ne câ ex' sta un*i care socotesc că este recomandabil să
Dar a Cn^a asuPra faptului câ la origine francmasoneria era apolitică.
c
eşti oameni se joaca cu vorbele şi trag nişte frontiere pe care a
570
THOMAS MANN
sosit timpul sa le recunoaştem ca fanteziste şi stupide. în primul * lojile
spaniole, cel puţin, au avut chiar de la început o orientare polit'
— Sînt convins de acest lucru.
— Dumneavoastră, domnule inginer, sînteţi convins de foarte put lucruri. Sa
nu vâ închipuiţi ca va puteţi convinge de multe prin du neavoastra înşivă; de
aceea, în primul rînd învăţaţi şi daţi-va silinţa va folosiţi de ceea ce ştiţi - vă rog
asta în interesul dumneavoastră i ţarii dumneavoastră şi al Europei — şi să
reţineţi bine ceea ce voi încerc acum sa vâ vîr în cap. în al doilea rînd, ideea
masonica n-a fost, în reali tate, niciodată apolitica şi n-a putut să fie în nici o
vreme, iar daca a crezut cumva că este, s-a înşelat asupra propriei ei naturi. Ce
sîntem noi? Nişte zidari şi nişte muncitori care lucrează la o construcţie. Toţi
urmăresc un ţel unic iar cea mai buna parte a întregului este legea fundamentala a
fraternităţii. Care anume este această parte excepţională a construcţiei? Edificiul
social făurit în mod metodic, adică perfecţionarea umanităţii, noul Ierusalim. Ce
caută în toate acestea politica şi non-poli-tica? Problema socială, problemă vieţii
în societate, este ea însăşi politică, integral politică, numai politică. Oricine se
consacră acestei probleme — iar acela care i s-ar sustrage n-ar merita numele de
om - va aparţine politicii, politicii interne ca şi politicii externe, şi înţelege ca arta
francmasonului este arta de a guverna...
- ...de a guverna...
- Ca francmasoneria iluminaţilor a cunoscut gradul de regent...
- Foarte bine, domnule Settembrini. Arta de a guverna, gradul de regent, toate
acestea îmi plac. Dar spuneţi-mi un lucru: dumneavoastră sînteţi creştini,
dumneavoastră, cei din loja dumneavoastră?
-Perche?
- Iertaţi-ma, o sa pun întrebarea altfel, într-un chip mai general şi mai simplu.
Credeţi în Dumnezeu?
— Va voi răspunde. Dar de ce îmi puneţi aceasta întrebare?
— N-am voit sa vă ispitesc adineauri, însă exista o poveste biblic , care cineva
îl ispiteşte pe Dumnezeu, prezentîndu-i o moneda roma11 primeşte răspunsul ca
trebuie să dea Cezarului ce este al Cezarului ş Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu. Mi se pare ca acest m° demonstra ne arata diferenţa între politică şi
nonpoliticâ. Daca exis Dumnezeu, trebuie sa se poată face aceasta deosebire.
Francm cred în Dumnezeu?
MUNTELE VRĂJIT 571
fvl-am angajat să vă răspund. Vorbiţi despre o unitate pe care noi Hm s-o
creăm, dar care, spre marele regret al oamenilor binevoitori,
- nu există. Nici Liga universală a francmasonilor nu exista. Dar H că a fi
realizată - şi repet că se lucrează cu o dîrzenie tăcuta la aceasta
eră măreaţă — credinţa ei religioasă va fi şi ea, fara îndoiala, unificata, f • nd
concepută în următorii termeni: Ecrasez 1'infame!
- în mod obligatoriu? Dar aceasta înseamnă intoleranţă!
_Mâ îndoiesc, domnule inginer, că aţi fi în stare sa discutaţi problema
toleranţei. însă încercaţi sa va amintiţi ca toleranţa se transforma în crimă atunci
cînd este aplicată Râului.
- Oare Dumnezeu ar fi Răul?
- Metafizica este Râul. Căci nu este bună la nimic altceva decît sa adoarmă
activitatea pe care trebuie s-o consacram construirii Templului Societăţii. De
aceea Marele Orient al Franţei a dat de multa vreme exemplul, stergînd numele lui
Dumnezeu de pe toate actele. Noi, italienii, i-am urmat exemplul...
- O iniţiativă foarte catolică!
- Vreţi să spuneţi că...
-Găsesc că este teribil de catolic sa-l anulezi pe Dumnezeu!
- Cu alte cuvinte, vă referiţi la...
-Lanimic deosebit, domnule Settembrini. Nu daţi atenţie flecărelii mele. Am
avut pentru o clipa impresia că ateismul este uriaş de catolic Şi că îl anulează pe
Dumnezeu numai ca să poată fi şi mai catolic.
Dacă domnul Settembrini făcu o pauza lungă după aceste vorbe, desigur că
n-a procedat astfel decît din cerinţe pedagogice. Răspunse abia după o tăcere bine
calculată:
~ Domnule inginer, departe de mine dorinţa de a vă înşela sau de a
J^ni în protestantismul dumneavoastră. Am vorbit despre toleranţa...
Ste de
Prisos să subliniez ca am faţa de protestantism mai mult decît
era
nţa, am o adînca admiraţie pentru rolul lui istoric de luptă împotri-
rangulării conştiinţei. Descoperirea artei tiparului şi apariţia
°rmei sînt şi rămîn meritele cele mai de seama ale Europei Centrale
^ cauza Umanităţii. Asta este în afară de orice îndoiala. Iar după
aţi spus, nu mă îndoiesc că mă veţi înţelege exact, dacă vă voi
eh ■ aten^a asupra faptului ca toate acestea nu sînt decît un aspect al
u Ş1 că m
Ujg ai exista şi altele. Protestantismul comportă unele ele-
Lma
une j "" r personalitatea reformatorului dumneavoastră comporta
e
mente... Mă refer la elemente de chietism şi de contemplare
572
THOMAS MANN
hipnotica, ce nu sînt europene, ci străine şi ostile legii vieţii pe continent activ.
Deci priviţi-l cu atenţie pe acest Luther! Priviţi-i p0 tele pe care le avem de la el,
acelea din tinereţe, cît şi pe celelalte ari' din epoca maturităţii! Ce fel de craniu
este acesta? Ce semnificat' aceşti pomeţi şi aceasta ciudata aşezare a ochilor?
Dragul meu, este As' i N-aş fi surprins, n-aş fi deloc surprins dacă s-ar dovedi că
este în joc element vandalo-slavo-sarmatic şi dacă personalitatea, de altfel form'
dabilă — şi nimeni nu se va gîndi s-o nege — a acestui om ne arată c unul dintre
talerele atît de periculos echilibrate ale ţârii dumneavoastră a fost în mod fatal
supraîncărcat cu o greutate colosala - talerul oriental care pîna în zilele noastre
face ca talerul occidental să salte în aer...
De la pupitrul său de umanist, de lîngă lucarnă, în faţa căruia stătuse în
picioare pînâ acum, domnul Settembrini se apropie de masa rotunda cu carafa de
apă, apoi se îndrepta spre elevul său care şedea pe canapeaua lipită de perete, fără
să se lase pe spate, cu coatele pe genunchi şi bărbia în palmă.
— Caro, spuse domnul Settembrini. Caro amico! Ar trebui să se ia hotarîri,
hotărîri de o importanţă de nepreţuit pentru fericirea şi viitorul Europei, şi chiar
ţârii dumneavoastră îi va reveni atribuţia sa le ia, iar ele trebuie sa se înfăptuiască
în primul rînd în sufletul ei. Situată între Răsărit şi Apus, ea va trebui sa aleagă în
mod hotarîtor şi în deplină conştiinţa între cele două sfere Căre-şi dispută fiinţa ei,
va trebui sa se hotărască în mod categoric şi pentru totdeauna. Sînteţi tînâr, veţi
lua parte la această hotărîre, veţi fi chemat s-o influenţaţi. Să binecuvîntam deci
destinul ce v-a călăuzit în aceste locuri înfiorătoare, dar în acelaşi timp îmi dă
ocazia sa exercit o oarecare influenţa asupra mlădioasei dumneavoastră tinereţi,
prin cuvîntul meu nu chiar complet nepriceput, nici complet neputincios, şi sa vă
fac sa simţiţi răspunderile ce le aveţi, ce le are ţara dumneavoastră în ochii
civilizaţiei...
Hans Castorp stătea cu bărbia în pumn. Privea afara, prin lucarna, ? în ochii lui
albaştri şi naivi se putea citi o anumită opoziţie. Tăcu.
- Tăceţi, spuse domnul Settembrini emoţionat. Dumneavoastră Şi ţara
dumneavoastră lăsaţi să planeze ăsuprâ acestor lucruri o ta foarte rezervată, o
tăcere atît de opaca, încît nu îngăduie sa-ţi facl nl părere âsupră adîncimii ei. Nu
iubiţi cuvîntul, adică sau nu va pnc sâ-l folosiţi, sau îl consideraţi sacru într-un
mod care nu-i destinat co nicârii, iar lumea care vorbeşte nu ştie şi nici nu
cunoaşte ce se p ^ cu dumneavoastră. Dragul meu prieten, faptul acesta este
prime]
MUNTELE VRĂJIT 573
■ baiul este însăşi civilizaţia... Cuvîntul, chiar cel mai contradictoriu,
o obligaţie... Căci mutismul izolează. Unii presupun, este adevărat,
. »; încerca sa va spargeţi izolarea prin anumite acte. II veţi face, în
. ■ acesta, pe varul dumneavoastră Giacomo sa activeze (domnul
ttembrini, fiindcă îi era mai la îndemînâ, avea obiceiul sa-l numească
Joachim „Giacomo"), îl veţi face pe vărul dumneavoastră Giacomo
. înainteze dincolo de tăcerea dumneavoastră şi „doi duşmani va
doborî cu măreţe lovituri, iar ceilalţi o vor lua la goană".
Cum Hans Castorp începu să rîda, domnul Settembrini rîse şi el jncîntat, cel
puţin pentru moment, de efectul citatului său plastic.
- Bine, sa rîdem! spuse el. Mă veţi găsi întotdeauna dispus sa fiu vesel, căci
„rîsul este o strălucire a sufletului", cum spunea un gînditor grec. Dar ne-am
îndepărtat de la subiectul nostru şi am ajuns la nişte lucruri care, o recunosc, sînt
legate de dificultăţile de care se lovesc lucrările noastre pregătitoare în vederea
unei Ligi universale masonice, de nişte dificultăţi pe care ni le opune mai ales
Europa Protestanta...
Domnul Settembrini continua a-i vorbi cu căldură despre ideea acestei Ligi
universale care se născuse în Ungaria şi în a cărei înfăptuire avea toate motivele să
spere, întrucît conferea francmasoneriei o putere ce va hotărî însuşi destinul lumii.
îi arăta în treacăt cîteva scrisori primite în legătura cu această chestiune de la nişte
mari demnitari străini ai Ligii, o scrisoare autografă de la marele maestru
elveţian, fratele Quartier lă Tente, ăvînd gradul al treizeci şi treilea, şi tot în
continuare comentă proiectul la care lucrau, de a face din idiomul artificial numit
e
speranto, limba universală a Ligii. Şi cu ardoarea lui obişnuită se înălţă în sfera
politicii înalte, făcu ocolul Europei şi evalua posibilităţile de euŞitâ ale gîndirii
revoluţionare republicane în propria lui ţara, în Pania şi în Portugalia. îi mai
mărturisi ca întreţinea corespondenţă cu nele persoane situate în fruntea Marii
Loji a acestui regat. Fără îndo-că acolo, adică în Portugalia, lucrurile se apropiau
de etapa deci-a- Deci, Hans Castorp să se gîndească la el, la Settembrini, daca arte
cu
rînd evenimentele se vor precipita. Şi Hans Castorp făgădui să Se gînd
ar se cer
e sa precizăm că asemenea discuţii masonice, care avuseseră 1
ioc separat între elev şi fiecare dintre cei doi mentori ai lui, se
estâ u
j0 S raseră şi în perioada care precedase reîntoarcerea lui
rev , " Controversa asupra căreia ne oprim acum s-a petrecut după
a
iui, mai precis la noua saptămîni de la sosire, fiind şi el de
574
THOMAS MANN
faţă, adică la începutul lui octombrie, iar Hans Castorp avea sa past veşnic vie
amintirea acestei întruniri din faţa Cazinoului din Plat? soarele de toamnă, cu
băuturi răcoritoare pe masă, şi n-avea s-o • niciodată deoarece în ziua aceea
Joachim îi insuflă o tainică îngrijora îngrijorare datorită unor simptome şi aspecte
care, în mod obişnuit sînt un motiv de grijă, cu alte cuvinte nişte dureri în gît şi o
usn râguşeală, prin urmare doar un fel de jenă inofensivă, dar care i s înfăţişa
tînărului Castorp într-o lumină puţin cam ciudată— adică putem spune că-l
îngrijora chiar lumina pe care credea c-o observă în âdîncul ochilor lui Joachim, ai
acestor ochi ce fuseseră întotdeauna blînzi şi mari, însă în ziua aceea — dar, de
altfel, ca şi mai înainte — se măriseră şi se adînciserâ într-un anumit chip
nelămurit, câpătînd o expresie visătoare şi — trebuie sa adăugăm acest cuvînt
straniu — ameninţătoare împletindu-se totuşi armonios cu lucirea interioară
pomenită mai sus şi care nu-i displăcea lui Hans Castorp - ba, dimpotrivă, o găsea
chiar foarte plăcută, cu toate ca tocmai ea era aceea care-l îngrijora. Pe scurt, este
imposibil să vorbeşti despre asemenea impresii altfel decît numai confuz, adică
exact aşa cum se prezentau ele.
Convorbirea, controversa - fireşte, o controversă între Naphta şi Settembrini
— era un fapt deosebit şi nu semăna decît foarte vag cu discuţiile pe care le aveau
fiecare în parte cu Hans Castorp despre francmasonerie. De data aceasta, în afara
celor doi veri mai asistau şi Feige şi Wehsal, fiind cu toţii setoşi de a şti, măcar că
nu toţi erau la înălţimea subiectului — iar domnul Ferge o şi sublinie cu tot
dinadinsul că el nu se pricepea la asemenea lucruri. Dar o discuţie dusă pe de o
parte ca şi cum însăşi viaţa ar fi fost în joc, iar pe de altă parte cu atîta spirit şi aut
de scînteietor, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre viaţa, ci despre un concurs
elegant - şi doar acesta era caracterul tuturor disputelor între Settembrini şi
Naphta - o asemenea luptă era interesanta în sine, chiar Şi pentru aceia care nu
prea pricepeau mare lucru şi nici nu ave pregătirea sâ-i urmărească sensul decît în
mod confuz, căci trăgeau urechea şi unii cu totul străini, care şedeau din
întîmplare în apropiere mesei unde avea loc discuţia, ascultînd-o uimiţi, cu
sprîncenele rid 1 şi răpiţi de pasiunea şi graţia dialogului.
Aceasta se petrecea, cum am spus, în faţa Cazinoului, dupa-arw
după ceai. Cei patru internaţi de la „Berghof" se întîlnisera cu brini, iar Naphta
li se alătură din întîmplare. Stăteau cu toţii în Ju
Settem' rul
măsuţe de fier, cu diferite băuturi aranjate în faţă, adică sifon, an a
MUNTELE VRĂJIT 575
ut Naphta, care-şi lua aici gustarea de după-amiaza, ceruse sa fie rvit cu vin şi
prăjituri, ceea ce era, pe cît se părea, o reminiscenţa de vremea noviciatului, iar
Joachim îşi umezea foarte des gîtul bolnav limonada pe care şi-o prepara foarte
tare şi foarte acră, întrucît îi mai trîngea ţesuturile gîtului şi-i alina jena.
Settembrini, care bea apă haratâ pur şi simplu, însă o bea folosindu-se de un pai cu
o graţie atît . fermecătoare încît parcă ar fi savurat cea mai aleasă băutura răcori-
toare, glumi:
_ Domnule inginer, ce-am auzit? Ce zvon mi-a ajuns la urechi? Vi se întoarce
Beatrice? Călăuza dumneavoastră de-a lungul celor noua cir-cumsfere ale
paradisului? Ei, dar vreau sa sper ca, în ciuda acestui experiment, n-o să
dispreţuiţi cu totul mina prietenească pe care v-o întinde Vergiliu al
dumneavoastră! Ecleziastul nostru, aici de faţă, va va confirma că universul lui
medieval nu este întreg daca lipseşte misticis mul franciscan, polul diametral opus
al teoriei cunoaşterii thomiste.
Se făcu haz de această pedanterie glumeaţă şi toţi se uitară Ia Hans Castorp
care, rîzînd şi el, îşi ridică paharul cu vermut în sănătatea lui „Vergiliu al său". Şi
ar fi fost foarte greu de prevăzut ce aprig conflict de idei trebuia să izbucnească în
timpul orei următoare din cuvintele nevinovate, deşi pedante, ale lui Settembrini.
Căci Naphta, oarecum provocat, trecu imediat la atac şi se legă de poetul latin pe
care Settembrini îl venera atît de mult încît îl situa deasupra lui Homer, în vreme
ce Naptha îşi mai manifestase pînâ atunci, şi nu numai o data, dispreţul cel mai
definitiv faţă de el cît şi faţa de poezia latina în general, aşa că se folosi iarăşi cu
răutate şi promptitudine de prilejul ce i se oterea. Fusese o idee întîmplatoare a
marelui Dante, spuse el, sa-l înva-u ie într-o lumină atît de sărbătorească pe acest
mediocru versificator şi sa-i acorde în poemul său un rol atît de măreţ, cu atît mai
mult cu cît, a îndoială, Lodovico dădea acestui rol o semnificaţie prea vădit
asonicâ. Dar oare ce-a avut, mă rog, atît de deosebit acest curtean-lau-Şi angău al
casei domnitoare iuliene, acest literat de capitală a u' acest retor sclivisit, lipsit de
cea mai slaba scînteie creatoare, al l suflet, dacă a avut vreunul, nu putea fi, cu
siguranţă, decît de a rrunâ, şi care n-a fost cîtuşi de puţin poet, ci un franţuz
oarecare cu a pudrată, din vremea domniei lui August.
m
n nul Settembrini spuse: Nu se îndoia că onorabilul său preopi-
ls une
perj P a de însuşiri fireşti în măsura să împace dispreţul faţă de
romană de civilizaţie rafinată, cu funcţiunea de profesor de
576
THOMAS MANN
latina. Insa 1 se părea folositor sa atragă atenţia domnului Naphta asu
contradicţiei mult mai grave la care se expunea prin asemenea verd' căci îl puneau
în dezacord cu înseşi secolele lui preferate, care nu nu ca nu l-au dispreţuit pe
Vergiliu, ci chiar i-au restabilit măreţia, dîndu ' dreptate şi facînd din el un înţelept
cu totul excepţional şi un magician
Este absolut zadarnic, replica Naphta, ca domnul Settembrini sa invoc în
ajutorul lui ingenuitatea acelei tinere şi victorioase epoci care şi dovedit forţa
creatoare pîna chiar şi în păstrarea demoniacilor indis cutabili. De altfel, învăţaţii
tinerei biserici n-au obosit sa tot atrasa atenţia împotriva minciunilor filozofilor şi
poeţilor din antichitate şi în special împotriva elocvenţei voluptuoase a lui
Vergiliu, iar astăzi, cînd o epocă se încheie şi cînd mijeşte o aurora proletara,
ceasul era în adevăr bine ales sa fii de acord întru totul cu primii învăţaţi ai
bisericii! Domnul Lodovico putea fi încredinţat, pentru a pune capăt chestiunii, ca
el, cel care vorbea, îşi îndeplinea profesiunea particulara la care făcuse aluzie, cu
toata cuvenita reservatio mentalis. Şi nu era complet lipsit de o oarecare ironie
faptul că participa la un sistem de educaţie clasica şi oratorica, un sistem căruia
nici chiar cel mai mare optimist din lume nu-i putea făgădui mai mult decît vreo
cîteva zeci de ani de existenţa.
— Şi cu toate acestea, aţi studiat, striga Settembrini, i-aţi studiat cu sudoarea
frunţii pe venerabilii poeţi şi filozofi şi aţi încercat să va însuşiţi preţioasa lor
moştenire, tot aşa după cum aţi folosit materialul construcţiilor antice pentru
construirea caselor voastre de rugăciuni. Căci v-aţi dat prea bine seama ca nu veţi
fi în stare sa făuriţi o noua forma de artă numai cu puterea sufletului vostru
proletar şi aţi nădăjduit sa bateţi antichitatea cu propriile ei arme. Acest lucru se
va mtîmpladin nou, acest lucru se va întîmpla mereu! Dar tineretul dumneavoastră
incult ar trebui sa înveţe la şcoala pe care încercaţi sa va convingeţi S1 sa-i
convingeţi şi pe alţii ca o dispreţuiţi, căci fără cultura nu va vei putea impune în
faţa umanităţii, şi nu exista decît o singura cultur aceea pe care o numiţi cultura
burgheza şi care este cultura umana, încă mai puneţi întrebarea pe care o
consideraţi valabila pentru răstimp de cîteva zeci de ani - referitoare la sfîrşitul
principiilor edu tive bazate pe umanism? Numai politeţea îl oprea pe domnul
Settern sa nu izbucnească într-un hohot de rîs pe cit de nepăsător pe a '
batjocoritor. O Europa care ştia sa-şi gospodăreasca patrimoniu va trece cu
sufletul semn pe ordinea de zi a raţiunii clasice toa calipsele proletare pe care unii
se complac sa le închipuie.
MUNTELE VRĂJIT
577
nar Naphta răspunse pe un ton muşcător, tocmai în legătura cu tă ordine de zi,
afirmînd ca domnul Settembrini nu părea prea bine at. Căci întrebarea pe care el o
considera ca fiind rezolvata era mai la ordinea de zi, anume aceea de a şti daca
tradiţia medite-eano-clasico-umamstâ era o problema a omenirii întregi şi, prin
rmare, un lucru omenesc şi etern, sau daca, dimpotrivă, nu fusese decît tare de
spirit şi anexa unei epoci, a epocii burgheze şi liberale, şi daca va muri sau nu o
data cu ea. Numai istoriei îi revenea dreptul sa hotărască, însă, în aşteptare,
domnul Settembrini ar face bine sa nu se lase legănat de certitudinea iluzorie că
aceasta hotarîre ar putea fi favorabilă conservatorismului sau latin.
Era o mare impertinenţă din partea mititelului Naphta sa-l înfăţişeze pe
domnul Settembrini drept conservator, cînd el era slujitorul declarat al
Progresului. Cu toţii simţiră lovitura care provoca o amărăciune deosebită în
special celui atins de aceasta săgeata şi care-şi răsucea mustaţa zbîrlita, cautînd o
replica şi dînd răgaz, în felul acesta, inamicului său să facă noi incursiuni
împotriva idealului şi culturii clasice, împotriva spiritului literar şi retoric al şcolii
şi al pedagogiei europene, împotriva dragostei lui pentru forma în expresie şi
construcţie gramaticală care nu era decît o unealta a dominaţiei de clasa burgheze,
dar care, pentru popor, era de multă vreme un lucru vrednic de rîs. Da, nici nu
puteai bănui în ce măsura îşi bătea joc poporul de titlurile noastre de doctor şi de
tot mandarinatul nostru universitar, cît şi de întreaga noastră Şcoală primara
obligatorie, de acest instrument al dictaturii burgheze de clasa, de care se folosea
cu iluzia ca instruirea poporului trebuia să fie cultura ştiinţifica popularizata.
Poporul ştia de foarte multă vreme unde sa caute, adică aiurea decît în aceste
închisori oficiale, cultura şi uc aţia de care avea nevoie în lupta lui împotriva
stapînirii putrede a gneziei, iar vrăbiile ciripeau pe toate acoperişurile ca tipul de
şcoala a», cu alte cuvinte aşa cum s-a născut din şcoala mănăstireasca a evu-ediu,
constituia un anacronism şi o vechitura radicala, ca nimeni pe U-Şi mai datora
şcolii cultura propriu-zisa şi ca un învaţamînt liber sibn tuturora prin conferinţe
publice, prin expoziţii şi prin cine-gral, era infinit superior oricărui învâţamînţ
şcolar.
a
^ ™eş-balmeşul de revoluţie şi de obscurantism pe care Naphta îl
a audll0 lor lu
tist" " i, răspunse domnul Settembrini, partea obscuran-
Pop ° ° ™îea vâzîndu-l pe Naphta atît de grijuliu sa instruiască
are s
era
puţin cam întunecata de teama ca nu cumva sa biruie în el
578
THOMAS MANN
pornirea instinctiva de a prăbuşi poporul şi lumea în întunericul an lf
betismului.
Naphta surise. Analfabetismul? Oare îşi închipuia cineva că ai a capul
Gorgonei rostind acest cuvînt îngrozitor şi, că prin urmare to lumea va păli? El,
Naphta, regreta că trebuie să-i căşuneze preopinent lui său o decepţie şi sa-i atragă
atenţia ca teroarea umaniştilor în fat ideii de analfabetism îl înveseleşte pur şi
simplu. Trebuia să fii literat al Renaşterii, adică un om din Seicento, un marinist,
un bufon al lui estilo culto, pentru a mai atribui disciplinelor lecturii şi scrisului
importanţa pedagogică atît de exagerată, încît să-ţi închipui ca pretutindeni unde
va lipsi această învăţătură tenebrele vor domni asupra spiritului Domnul
Settembrini îşi va mai aduce oare aminte că cel mai mare poet al evului mediu,
Wolfram von Eschenbach, fusese un om fără carte? în acea epoca, în Germania ar
fi părut ruşinos să-ţi trimiţi la şcoală băiatul care nu voia sa ajungă preot, iar acest
dispreţ aristocratic şi popular în acelaşi timp faţa de artele literare a fost
întotdeauna o dovada de nobleţe veritabilă, în vreme ce literatorul, acest copil
puternic al umanismului şi al burgheziei, ştia desigur să citească şi să scrie, lucru
lă care nu se pricepea sau la care se pricepea prost gentilomul, războinicul şi
poporul, dar în afară de ştiinţa lui de carte literatorul nu mai ştia nimic şi nici nu
pricepea nimic din lume, căci nu eră decît un farsor care îşi chivernisea cuvîntul în
mod artificial, lasînd viaţa pe mîna oamenilor cinstiţi, şi fără îndoială că din cauza
aceasta burduşea politică însăşi cu retorică şi literatură frumoasă, ceea ce, în
limbaj de partid, se numea radicalism şi democraţie — şi aşa măi departe, şi aşa
mai departe.
După care izbucni domnul Settembrini! Prea măre, strigă el, era îndrăzneala
cu care adversarul său îşi etala mereu gustul pentru barbana zeloasă a unor
anumite epoci, batjocorind dragostea pentru forma l»e rara, fără de care nici o
umanitate nu numai că n-ăr fi fost posibila adevărat, dar nici măcar n-ar fi fost
imaginabilă. Vorbea despre nobleţe-Numai unul care urăşte neamul omenesc
putea să boteze cu acest n bîlbîiala şi realitatea cotidiană incultă şi mută. Nobil era
numai un mit lux, o anumită generosit care constă în a acorda formei o va o umana
proprie, independenta de conţinutul ei — cultul vorbirii c pentru artă, această
moştenire a civilizaţiei greco-latine pe care niştii, uomini letterati, au transmis-o
Romagnei, macăr ei i-au tra acest cult care a fost izvorul oricărui idealism mai vast
şi mai su ţial, chiar şi al idealismului politic.
MUNTELE VRĂJIT 579
Foarte bine, domnul meu! Ceea ce aţi vrea sa defăimaţi izolînd "ntul de viaţa
nu este decît unitatea superioara din cununa frumu-.. jar cît priveşte de care parte
anume se va afla tineretul generos , tr_o aşa-zisă lupta dintre literatura şi barbarie,
iatâ o întrebare care numi căşunează nici o nelinişte.
Hans Castorp nu dăduse convorbirii decît o atenţie destul de dis-ata deoarece
era preocupat de persoana ostaşului aflat de faţă, adică a reprezentantului
adevăratei nobleţi, sau mai precis era obsedat de noua presje a ochilor lui; tresări
simţindu-se interpelat şi pus în cauza de ultimele cuvinte ale domnului
Settembrini, însă după aceea făcu o mutra ca în ziua cînd Settembrini încercase în
mod solemn sâ-l silească să aleagă între „Est şi Vest"; o mutră îndărătnică şi plina
de rezerve, şi tăcu. Cei doi situau orice pe cîte o culme, aşa cum era desigur
neapărat nevoie atunci cînd voiai să te cerţi, şi se sfădeau înverşunat în jurul unor
alternative extreme, pe cînd lui i se părea ca, undeva, între aceste extre-misme,
adică între umanismul elocvent şi barbaria analfabeta, trebuia sa se găsească ceva
care putea fi discutat într-un mod conciliant, omenesc, adică human. Dar nu spuse
nimic, ca nu cumva sa enerveze cele doua spirite, şi-i lăsă, cu toate reticenţele lui,
să se împungă din ce în ce măi tare, să se ajute între ei pe tăcute în lupta şi să bată
cîmpii începînd chiar de cînd Settembrini declanşase discuţia cu mica lui glumă
despre latinul Vergiliu.
Settembrini continuă să apere cuvîntul, sa-l fluture, sâ-l facă să triumfe. Se
năpusti ca apărător al geniului literar, glorifica istoria litera-uni, începînd cu clipa
în care, pentru prima oară, un om, pentru â dă Perenitate ştiinţei şi felului său de ă
simţi scrijelase nişte cuvinte pe o Piatră. Vorbi despre zeul egiptean Thot, care
fusese identic cu Hermes al nismului, cel de trei ori mare, venerat ca inventator al
scrisului, ca ector al bibliotecilor şi animator al tuturor năzuinţelor spiritului. îşi a
genunchiul, bineînţeles numai în cuvinte, în faţa acestui tris-gist, umanistul
Hermes şi maestrul palestrei, căruia umanitatea îi Preţiosul dar al vorbirii, pe
acela al retoricii agonale şi astfel îl ln a pe Hans Castorp să facă următoarea
6U
remarcă: Prin urmare, j °"8mar din Egipt fusese fără îndoiala un politician şi
mare
jucase, Pe fi > acelaşi rol ca şi domnul Brunetto Latini care îi educase
IIU
re învâţîndu-i atît arta cuvîntului, cît şi pe aceea de-a guverna
a du a
P rlil liiii l Nh dl
Sett
p g
a du a
P regulile politicii - la care Naphta răspunse ca domnul exagerase puţin
şi-l flatase prea tare pe Thot-Trismegistul în
580
THOMAS MANN
portretul pe care i-l făcuse. Căci, în realitate, acesta fusese mai cur" divinitate
cu chip de maimuţă, închinată lunii şi sufletelor, un • panzeu cu secera lunii pe
cap, iar sub numele de Hermes a figu înainte de toate, un zeu al morţii şi al
morţilor: îmblînzitorul şi cala ■' torul sufletelor, pe care ultimele perioade ale
antichităţii l-au transf mat chiar în părinte al magicienilor şi din care evul mediu
cabalist făcut părintele alchimiei ermetice.
Cum ăşa? Cum aşa? în mintea şi atelierul de fantezii ale lui Hans totul era un
talmeş-balmeş. Exista moartea învăluită în mantia-i albastra şi ea era un retor
umanist: dar atunci cînd îl priveai mai de-aproape pe zeul pedagog al literaturii şi
prietenul oamenilor dădeai peste o maimuţa stînd pe vine, care purta pe frunte
semnele nopţii şi ale magiei... îţi interzicea, îţi făcea cu ochiul şi-şi acoperea după
aceea ochii cu mîinile Dar în întunericul în care zăpăceala lui se refugiase, vocea
lui Settembrini răsuna, continuînd să sărbătoreasca literatura. Nu numai măreţia
contemplativă, ci şi măreţia activă, strigă el, fuseseră dintot-deauna deopotrivă de
unite; şi-i dădu drept pildă pe Alexandru, Cezar şi Napoleon, îl pomeni pe
Friedrich al Prusiei şi alţi ero i, ba chiar pe Lassalle şi Moltke. Nu se lăsă abătut
din drumul raţionamentului sau nici atunci cînd Naphta vru sâ-l antreneze tocmai
în China, unde domnea idolatria cea mai grotesca a scrisului şi unde ajungeai
generalissim pentru că ştiai sa desenezi cu tuş patruzeci de mii de hieroglife,
performanţa care ar trebui sa-l ungă la inimă pe un umanist. El, Naphta -sărman
ironist! — ştia desigur foarte bine că nu era vorba sa desenezi cu tuş nişte semne,
ci de literatura socotită ca imbold dăt lumii, de însuşi spiritul ei, care era pur şi
simplu spiritul, adică miracolul împletirii analizei cu forma. Acesta era duhul care
trezea inteligenţa pentru tot ceea ce este specific uman, care se silea sa combată
prejudecăţile stupide şi să le desfiinţeze, care purifica, înnobila şi îmbunătăţea
genul uman. Fundamenţînd cel mai subtil rafinament moral şi sensibilitatea cea
mai subtila, departe de a-i fanatiza, el îi îndruma pe oameni spre îndoia » dreptate
şi toleranţa. Efectul purificator şi sanctificator al literaturii, alte cuvinte,
distrugerea pasiunilor prin cunoaştere şi prin expresi . literatura socotită ca o
progresiune treptată către înţelegere, către ie şi către iubire, forţa eliberatoare a
limbajului, spiritul literar fenomenul cel mai nobil al spiritului uman în general,
literatul c
desavîrşit, ca sfînt - : cam pe acest ton de exaltare se înalţă apoioge
1 sau ^ imn de lauda al domnului Settembrini. Vai, dar nici adversarul »
MUNTELE VRĂJIT 581
a lipsă de argumente; el se pricepu să întrerupă psalmul înălţător cu ii caustice
şi strălucitoare, declarîndu-se total pentru doctrina con-
ârii si a "vieţii, împotriva spiritului descompunerii care se ascundea târâtul
acestei duplicităţi înălţătoare. împletirea miraculoasa, care-i ulsese domnului
Settembrini tremolouri patetice, nu era nimic altce-decît o lucire şi o iluzie
deşarte, întrucît forţa spiritului literar care se f lea că împăca principiul liberei
cercetări cu acela al discriminării era o formă părelnică şi mincinoasă, adică nu
una autentica, normală, născuta si dezvoltată în mod firesc - deci nu era vie. Fără
îndoială că pretinsul reformator al omenirii avea pe buze numai cuvinte ca
purificare şi sfinţenie, dar în realitate asta ducea la castrarea şi anemierea vieţii; ba
mai mult: spiritul, zelul de a teoretiza profana viaţa şi oricine încerca să distrugă
pasiunile instaura neantul - purul neant, întrucît cuvîntul pur este singurul adjectiv
pe care-l mai poţi adăuga la rigoare neantului, însă tocmai prin aceasta domnul
Settembrini, literatul, ne dovedea în mod evident ceea ce era, adică un om al
progresului, al liberalismului şi al revoluţiei burgheze. Căci progresul era nihilism
pur, iar cetăţeanul liberal era, de fapt, omul neantului şi al Satanei, care îl nega
chiar şi pe Dumnezeu, adică nega absolutul în sensul conservator şi pozitiv, jura
pe absolutul advers şi demonic şi stăruia să creadă ca este un model de evlavie, cu
pacifismul lui asasin. Dar nu era nicidecum cucernic, ci dimpotrivă, un trădător al
vieţii care merita să fie tradus în faţa Inchiziţiei şi a severului tribunal secret... et
caetera.
Astfel, prin asemenea înţepături, Naphta reuşi sa dea imnului de apoteoză o
întorsătură diabolică şi sa se înfăţişeze pe el însuşi ca întruparea iubirii austere şi a
spiritului conservator, în aşa fel încît devenea m nou de-a dreptul imposibil să mai
distingi unde se găsea Dumnezeu S> unde Diavolul, unde Moartea şi unde Viaţa.
Dar cititorul să ne creadă a adversarul său a fost în stare sâ-i răspundă, şi acest
răspuns, care se ovedi a fi remarcabil, atrase după sine un altul, nu mai puţin bun,
după Qisputa continua încă o bună bucată de vreme, deviind către unele erne
despre care mai fusese vorba pînâ acum. Dar Hans Castorp nu j. asculta, deoarece
Joachim îi spusese între timp că avea impresia e "nipede că răcise şi nu prea ştie ce
masuri să ia, întrucît guturaiul în - a re^U a'°'' dueliştii nu dădură nici o importanţă
acestui cuvînt, Pri • nS storP care, după cum am spus-o, îl urmarea pe vărul său
ln
si grijorat, se retrase cu Joachim chiar în mijlocul unei replici,
d sa
vedem dacă restul publicului, compus din Ferge şi din
582
THOMAS MANN
Wehsal, va mai constitui un impuls pedagogic suficient pentru conf area
dezbaterii.
în timpul drumului, căzu de acord cu Joachim ca în materie rj răceli şi de
dureri de gît trebuia sa iei calea ierarhica, adică sa-i comun ci baieşului, care avea
s-o prevină pe superioara, după care, în sfîrs't urma sa se facă ceva pentru bolnav.
Aşa procedară şi procedară bine 7 uşa lui Joachim, pe cînd Hans Castorp se găsea
din întîmplare în camera varului sau, apăru superioara care se informa cu vocea ei
ascuţita de dorinţele şi lamentările tînarului ofiţer. „Durere de gît? Raguşeala 1
repeta ea. Dom'le, ce pozne ne mai faci acum?" Şi începu sa se uite la bolnav cu o
privire pătrunzătoare, fara ca ochii lor sa se întîlneasca măcar o clipa, deşi
Joachim era cu totul nevinovat: adevărul este ca privirea superioarei era aceea
care sarea dintr-o parte în alta cu încapaţînare. Dat oare de ce proceda ea mereu în
acelaşi fel, cînd experienţa îi dovedise că nu-i era dat sa reuşească? Şi cu ajutorul
unui soi de lingura de metal, pe care o scoase din punga de la cingătoare, examina
gîtul pacientului, în vreme ce Hans Castorp, ca sa-i dea mai multa lumina,
apropiase lampa de pe noptiera. Pe cînd, ridicata în vîrful picioarelor, examina
omuşorul lui Joachim, îl întreba:
- Hai, spune, prea stimate dom'le - ai înghiţit vreodată strîmb?
Ce puteai răspunde la o asemenea întrebare? în timpul examinării era oricum
imposibil sa răspunzi. Dar chiar după ce isprăvise examinarea, amîndoi ramaseră
foarte stingheriţi. Fireşte, de cînd era pe lume, înghiţise strîmb o data sau de doua
ori, mîncînd sau bînd; insa asta era soarta tuturor oamenilor şi fâra îndoiala ca nu
acest lucru l-a urmărit ea prin întrebarea pusa. Spuse: „Cum aşa? nu va amintiţi
daca s-a întîmplat de curînd?"
Ei, nu-i nimic; a fost ceva care i-a trecu prin cap. Aşadar, răcise, spuse ea spre
uimirea verilor, întrucît cuvîntul „răceala" era de obicei interzis în sanatoriu. Dar
pentru a i se examina mai îndeaproape gltu ■ poate câ ar fi bine sa se recurgă la
laringoscopul consilierului auW-Plecînd, îi lasă nişte formamint, o faşă şi un
pătrat de gutaperca, urffli ca Joachim sa-şi pună nişte comprese peste noapte; iar
Joachim le f°10 pe amîndoua, ba chiar mărturisi ca datorita acestor comprese se si
8 e
mult mai bine şi continua sa şi le aplice, cu atît mai mult cu cit şeala nu voia sa
cedeze la tratament, iar în zilele următoare pr°e destul de tare, cu toate ca durerea
de gît îi dispărea cîteodata ap r complet.
MUNTELE VRĂJIT 583
ne altminteri, răceala lui fusese numai un rod al imaginaţiei. Consta-a
obiectiva se dovedi a fi cea obişnuita - examinarea făcuta con-â ^agnosticul
consilierului aulic, care îl reţinuse pe Joachim pentru mic tratament suplimentar
mai înainte ca acesta sa fie în stare sa dea . . ■ fuga sub drapel. Termenul din
octombrie trecu în mod foarte dis-et Nimeni S' nlC1 cn' ar consilierul aulic nu sufla
vreo vorba în privinţa ceasta. Nici verii între ei: tăcuţi şi cu ochii plecaţi trecură
peste această data După cele pe care Behrens le dicta asistentului, expertului în
psihologie, cu ocazia consultaţiei lunare, şi după cele ce arata placa fotografica,
era mai mult decît limpede ca orice plecare n-ar fi fost decît o curata nebunie,
deoarece, de data aceasta, era vorba sa perseverezi cu o disciplina de fier în
tratamentul pe care şi-l impusese pîna în clipa cînd va fi căpătat, în mod definitiv,
o sănătate de nezdruncinat; numai atunci va putea sa-şi reia serviciul la şes şi sa-şi
respecte juramîntul de ofiţer.
Acesta era cuvîntul de ordine asupra căruia, pe tăcute, erau cu toţii de acord.
însă în realitate nici unul dintre ei nu era chiar absolul sigur că celalalt credea cu
adevărat în aceasta soluţie, iar cînd plecau ochii unul în faţa celuilalt, era tocmai
din cauza bănuielii, iar asta se întîmpla fara ca privirile lor sa se fi întîlnit mai
înainte. Scena începu sa se petreacă destul de des după discuţia asupra literaturii,
în timpul căreia Hans Castorp surprinsese pentru prima data acea lucire noua în
adîncul ochilor lui Joachirn, precum şi expresia lor ciudat de „ameninţătoare". O
data se întîmpla şi la masa: adică atunci cînd Joachim, veşnic răguşit, se meca şi
cu mare cazna mai putu sa-şi recapete răsuflarea. Atunci, aşadar, pe cînd Joachim
gîfîia acoperindu-şi gura cu şervetul, iar doamna Magnus, vecina lui, îl bătea pe
spate potrivit unei vechi practici, ochii lor se întîlnira o clipa într-un fel care-l
tulbura şi-l înspaimînta pe ns Castorp mai mult decît incidentul însuşi — un
incident care putea, efmitiv, sa se întîmple oricui - căci imediat după aceea
Joachim şi-i [se şi cu faţa v ir jţa m ş erveţ paraşi masa şi sufrageria ca sa sfîr-şeasca de
tuşit afara.
upa zece minute se }ntoarse Surîzator, deşi încă palid, cu un cuvînt
ze pentru deranjamentul pe care-l căşunase celorlalţi, apoi, ca şi
atunc
ne i> lua parte la formidabila cina, uitînd complet şi
Ven
ac md deloc, nici chiar cu o cît de mica observaţie, asupra
Clc
Cj. . *ent banal. Cîteva zile mai tîrziu însă, de data asta nu la cina,
Pul dejunului la fel de copios, se petrecu acelaşi lucru - fara ca,
584
THOMAS MANN
de altfel, ochi lor sa se întîlneasca, sau cel puţin aceia ai verilor Hans
Castorp, deşi rămăsese aplecat peste farfurie, continuînd manînce cu o
indiferenţa prefăcuta, trebui, totuşi, la sfîrşitul mesei spună cîteva cuvinte în
legătura cu ceea ce se întîmplase - şi Joachim' descarcă toata furia împotriva
acestei blestemate scorpii de Mylendon k care cu întrebarea ei absurda îl băgase în
sperieţi şi îi sugerase că se îneca, lua-o-ar dracu' de vrăjitoare! Da, după cît se pare
este o sugest' zise Hans Castorp - şi e destul de amuzant s-o constaţi în mijlocul
aces tor neplăceri care ne indispun. Iar Joachim, acum ca spusese lucrurilor pe
nume, capata curaj şi se apară foarte bine, după aceea, împotriva sugestiei
provocate de vrăjitoare, mînca la masa cu foarte mare atenţie şi nu se îneca mai
des decît oamenii nevrajiţi: de altfel, incidentul nu se mai repeta decît peste noua
sau zece zile, cînd, la urma urmei, nu mai era cazul sa se facă vreun comentariu.
Cu toate acestea, Radamante îl invita sa vina la consultaţie în afara orelor
obişnuite şi a programului de primire. Superioara îl sezisase pe consilier, insistînd
asupra faptului ca un consult este oportun - şi desigur ca nu făcuse rau; căci de
vreme ce exista un laringoscop în sanatoriu iar aceasta raguşeala stăruitoare se
transforma, la anumite ore, într-o adevărata afonie, şi cum, pe de altă parte,
durerea reapărea de îndată ce Joachim neglija sa-şi emolieze gîtul prin mijloacele
care-i activau sali-vaţia, au ajuns la concluzia ca toate acestea constituiau motive
suficiente pentru a scoate din dulap instrumentul atît de ingenios construit -fara sa
mai ţinem seamă şi de faptul ca, daca Joachim nu se mai îneca decît destul de rar,
asta se datora precauţiilor pe care le lua cînd mînca, aşa ca la masă ramînea
aproape în mod regulat în urma vecinilor lui.
Aşadar consilierul aulic întrebuinţa laringoscopul şi privi foarte adînc şi
îndelung în gîtlejul lui Joachim, după care bolnavul, la rugămintea insistenta a lui
Hans Castorp, veni imediat pe balconul acestuia ca sa-i spună cum a decurs
consultaţia. Fusese foarte neplăcuta şi ' gîdilase foarte tare, îi spuse el abia şoptit -
deoarece lucrurile se pe(re ceau tocmai în timpul curei principale de odihna, astfel
ca tăcerea e obligatorie - iar la sfîrşit, adaugă Joachim, Behrens mormăi tot felul
lucruri despre o oarecare stare de iritaţie şi-i recomanda sa-şi faca fiecare zi nişte
badijonaje, adăugind că va începe cauterizarea cin» mîine, adică exact timpul
necesar pentru prepararea medicament Prin urmare, o iritaţie şi cauterizari. Hans
Castorp, în capul căruia ciaţiile de idei începură să se îmbulzească şi mergeau
foarte dep ar
MUNTELE VRĂJIT 585
'ndu-se la persoane îndepărtate, ca, de pildă, la portarul şchiop sau ea doamna
care suferise de ureche o saptamîna întreaga, însă pe pînâ la sfîrşit, o vindecaseră
complet - mai avea încă multe între-• pe buze, dar nu se putea decide sa le
rostească, fiind hotarît sa le nă consilierului aulic între patru ochi, iarpînă una-alta
se margini sa-şi prime faţă de Joachim satisfacţia pentru faptul ca aceasta mica
lâcere se şj găsea supusa controlului medical şi însuşi consilierul ulic o luase în
grijă. E un tip minunat şi nu va întîrzia sa găsească remediul La care Joachim
aprobă din cap, fără sâ-l privească pe celalalt, iar după aceea îi întoarse spatele şi
trecu pe balconul lui.
Ce se petrecea cu bunul şi cinstitul Joachim? In ultimele zile privirea îi
devenise nesigură şi sfioasa. Şi chiar de curînd sora superioară Mylendonck, în
dorinţa de a şti ce mai era cu el şi cum se simţea, se izbise de privirea lui blinda şi
întunecata, iar daca i-ar fi trecut prin minte sâ-şi încerce din nou norocul cu felul
ei de a întreba şi privi, nimeni n-ar fi putut prevedea cu exactitate ce întorsătura ar
fi luat lucrurile. Oricum ar fi fost, Joachim ocolea asemenea confruntări, iar atunci
cînd totuşi aveau loc (căci Hans Castorp îl supraveghea mereu) nu te simţeai prea
la largul tau. îngrijorat, Hans Castorp ramase singur pe balcon, frămîntat de
dorinţa de a-l consulta imediat pe şeful sanato riului. Era însă cu neputinţa, căci
Joachim l-ar fi auzit ca se scoală, aşa ca se văzu silit sa amîne acest proiect,
ramînînd sa-l întîlneasca pe Behrens în cursul dupa-amiezei.
Dar nu izbuti! Foarte ciudat! Nu izbuti chiar deloc sa dea peste consilierul
aulic, nici în seara aceea şi nici în următoarele doua zile. Fireşte, m realizarea
planului, Joachim îl stingherea puţin, fiindcă nu trebuia sa age de seama nimic, dar
acest fapt nu era suficient ca sa explice °tivul pentru care Hans Castorp nu putea
sa aranjeze întîlnirea şi nu ea mijlocul să dea peste Radamante. îl caută şi se
interesa de el în tot natoriul, dar îl trimiteau mereu în alte locuri unde - spuneau ei
- cu anta ca va putea fi găsit şi unde de fapt nu-l găsea niciodată. ns lua parte la una
dintre mese, dar se aşeza foarte departe, la ruşilor de rînd, şi o şterse înaintea
desertului. De cîteva ori avu lngerea că a pus mina pe el, de parca l-ar fi ţinut de
nasturele de la jj ' vazu pe scară şi pe coridoare, discutînd cu Krokowski, cu
supe-C>ar §I Cll' ar cu un bolnav, şi pîndi clipa cînd avea sa ramîna singur. la înt °rcea
ochii, ca Behrens o şi lua la sănătoasa.
586
THOMAS MANN
Abia a patra zi îşi atinse scopul. ÎI văzu de pe balcon dînd îndru grădinarului.
Se descotorosi repede de pătură şi coborî scările în g0 Cu ceafa rotundă,
consilierul aulic vîslea către apartamentul sau H Castorp începu să fugă, îşi
îngădui chiar sâ-l strige, dar celalalt n auzi. în sfîrşit, cu sufletul la gura, reuşi sâ-l
ajungă şi sâ-l oprească
— Ce cauţi dumneata aici? îl apostrofă consilierul aulic, cu ocrT lâcrămoşi.
Oare trebuie să dâu dispoziţii să ţi se înmîneze un exempla special din
regulamentul sanatoriului? După cîte ştiu, e ora curei ci odihna. Nici curba de
temperatură şi nici placă dumitale fotoanatomica nu-ţi dau vreun drept special să
faci pe aristocratul. Ar trebui să dau ordin să se instaleze aici o sperietoare magică
menită sa-i sperie şi sa-i denunţe pe toţi cei care-şi îngăduie libertăţi în gradină,
între două şi patru! Şi, în fond, ce pofteşti?
— Domnule consilier aulic, trebuie neapărat să vă vorbesc o clipa!
— Observ că lucrul acesta îţi umblă prin căp de cîtâva vreme. Mă urmăreşti
de parcă aş fi o femeie, o raritate sau te miri ce minunăţie. Ce vrei de la mine?
— Iertaţi-mâ, dar e numai ceva în legătură cu vărul meu, domnule consilier
aulic. Acum i se fac badijonaje... Am convingerea că lucrurile sînt pe calea cea
bună. Dar oare este vorba de ceva absolut inofensiv -iată ceea ce voiam să vă
întreb?
— Castorp, dumneata vrei mereu ca totul să fie inofensiv, căci aşa eşti
dumneata. Eşti teribil de dispus să te ocupi chiar ş i de lucrurile care nu sînt prea
inofensive, dăr pe care dumneata le tratezi ca şi cum ar fi, şi cu asta crezi că eşti pe
placul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Eşti un fel de poltron şi de ipocrit, omule, iăr
cînd vărul dumitale îţi zice ţivil, asta este încă o expresie cu un Caracter destul de
eufemistic.
— Toate sînt cum spuneţi dumneavoastră, domnule consilier aulic-Fireşte,
slăbiciunile caracterului meu sînt o realitate în afară de orice discuţie. Dar tocmai
pentru că, deocamdată, nu este vorba despre ele, mă ţin după dumneavoastră de
trei zile şi vă rog să binevoiţi sâ"m spuneţi numai...
— Dumneata doreşti să-ţi îndulcesc şi să-ţi falsific adevărul. Vrei mă sîcîi şi
să mă plictiseşti pentru ca, pînă lă sfîrşit, eu, tocmai eu, sa încurajez în blestemată
dumitale ipocrizie şi astfel să poţi dormi ca prunc, în vreme ce alţi oameni stau de
veghe.
— Dar, domnule consilier aulic, sînteţi foarte sever cu mine. voi dimpotrivă...
MUNTELE VRĂJIT 587
Da, dumitale nu-ţi prea convine severitatea. Varul dumitale este
flăcău cu totul deosebit, este de o cu totul alta esenţa decît dumneata.
tie ce-i rămîne de făcut. O ştie, dar tace, mâ înţelegi? El nu se agaţă
oUlpanele oamenilor ca sa ceară să i se debiteze nerozii şi cuvinte de
- bârbâtare. El a ştiut ce face şi ce riscă, iar acum ştie sa-şi păstreze
, unitatea şi sâ-şi ţină fleanca, ceea ce este o artă bărbăteasca, dar, din
fericire, nu-i o chestiune care să se potrivească unor exemplare bipede
drăguţe, ca dumneata. însă, Castorp, îţi declar că dacă-mi faci scene,
daca începi să ţipi şi să te laşi pradă sentimentelor dumitale de civil, te
dau pur şi simplu afară. Căci aici bărbaţii vor sa rămînâ numai între ei,
înţelege-mâ.
Hans Castorp tăcu. Acum chipul i se acoperi cu pete, schimbîndu-şi culoarea.
Era prea bronzat ca sa pălească complet. în sfîrşit, cu buzele tremurătoare, spuse:
- Vă mulţumesc mult, domnule consilier aulic. De altfel, din clipa asta nu mai
am nici o îndoiala, căci presupun că nu mi-aţi vorbi atît de... cum să spun? - în
mod atît de solemn, daca, în adevăr, cazul lui Joachim n-ar fi atît de serios. De
altfel, nu-mi stă deloc în fire sa fac scene sau să mă văicăresc, mă judecăţi râu. Iar
dacă e vorba să fiu discret, voi şti să mâ stâpînesc, cred câ de lucrul acesta pot să
vă asigur.
- Hans Castorp, îţi iubeşti mult varul? întreba consilierul aulic apu-cînd
deodată mîna tînârului şi privindu-l pe sub pleoape, cu ochii lui albaştri, lâcrămoşi
şi cu genele albicioase...
- Ce vreţi să spun, domnule consilier aulic? O rudă atît de apropiata, un prieten
atît de bun şi singurul meu tovarăş, de-aici, de sus. Hans Castorp avu un suspin
scurt şi, sprijinindu-şi piciorul în vîrf, întoarse călcîiul în afară.
Consilierul aulic se grăbi sâ-i dea drumul la mînâ.
- Haide, atunci să fii drăguţ cu el în răstimpul următoarelor şase sau P{
sâptâmîni, spuse el. Lasă-te prada gustului dumitale firesc pentru
ensiv, faptul acesta îi va face, fără îndoiala, cea mai mare plăcere. Şi ' Slnt ^ eu
aici, voi fi şi eu mereu prezent, pentru a aranja ca totul sa Petreacă, în limitele
posibilului, pe cît de cavaleresc pe atît de plăcut. "~ Laringele, nu-i aşa? spuse
Hans Castorp fâcîndu-i un semn cu ul consilierului aulic. m ~ Laryngea, confirmă
Behrens. Un sfîrşit rapid. De altfel, şi ^^ asa faringelui este într-o stare
deopotrivă de proastă. Se prea poate Satele de comandă de lâ regiment, să fi creat
acolo un locus
588
THOMAS MANN
minoris resistentiae. însă întotdeauna trebuie sa ne aşteptăm la ase nea
diversiuni. Are puţine şanse, tinere; la drept vorbind, nici una î fireşte, vom
încerca tot ce este indicat şi ne sta în putere.
- Mama... spuse Hans Castorp.
- Mai tîrziu, mai tîrziu. Deocamdată nu-i nici o graba. Procedeaz în aşa fel
încît, cu tact şi eleganţa, sa fie ţinuta la curent, treptat S' acum, şterge-o la postul
dumitale. Altfel ar baga de seama. Şi i-^ j-foarte neplăcut sa simtă ca vorbim în
spatele lui.
Joachim se ducea în fiecare zi la badijonaj. Era o toamna frumoasa Adesea,
purtînd pantaloni de flanelă alba şi o haină albastră, sosea cu întîrziere la masă,
întorcîndu-se de la tratament, corect şi cu aerul militaresc, saluta scurt, într-un
chip amabil şi bărbătesc, scuzîndu-se ca a venit mai tîrziu şi se aşeza ca sa i se
servească masa, o masa care acum i se pregătea aparte, întrucît n-ar mai fi reuşit sa
consume meniurile obişnuite fără sa rişte sa înghită strîmb; i se dădeau supe,
tocaturi şi pireuri. Vecinii de masă înţelesesera repede situaţia. Răspundeau tare,
politicos şi grăbit la salutul sau, spunîndu-i „domnule locotenent". Cînd nu era de
faţa, chiar şi ceilalţi de la alte mese veneau şi se interesau la Hans Castorp de
starea lui. Doamna Stohr apăru frîngîndu-şi mîinile şi vaicarindu-se într-un mod
necuviincios. însă Hans Castorp nu răspundea decît prin monosilabe, recunoscînd
seriozitatea incidentului, dar negînd pîna la un anumit punct extrema lui gravitate,
şi procedînd astfel pentru onoarea lui şi a vărului sau, cu sentimentul ca nu avea
dreptul sa-l trădeze pe Joachim înainte de vreme.
Se plimbau împreună şi străbăteau de trei ori pe zi distanţa, conform
prescripţiei, o distanţa pe care consilierul aulic o fixase acum foarte pr 6" cis pentru
ca Joachim să evite o irosire inutila a forţelor. Hans Castorp mergea la stînga
varului sau — odinioară mergea fie tot aşa, fie altte • cum se întîmpla. însă acum
Hans Castorp stătea cu precădere la stînga-Nu prea vorbeau mult, iar pe buze le
veneau numai cuvintele în legatu1
Xî.l
cu întîmplârile obişnuite ale zilei de la „Berghof' şi nimic altceva, vorbeau
nimic în legătura cu subiectul care între ei continua sa ta nelămurit, ca între nişte
oameni înclinaţi spre o anumita pudoare şi< nu-şi spun pe nume decît în
împrejurări hotarîtoare. Totuşi nevoia izbucni se intensifica uneori în pieptul
civilului Hans Castorp. gata"» . sa se reverse. însă nu era cu putinţa. Ceea ce se
îngrămădise durei0 năvalnic, recadea în suflet şi rămînea mut.
şi
MUNTELE VRĂJIT
589
Joachim mergea alături de el, cu capul plecat. Privea în jos, de parca f iscodit
pamîntul. Era o situaţie atît de ciudata: iata-l mergînd aici, minte şi corect,
salutînd trecătorii în felul lui cavaleresc, pastrînd ■ uta şi fireasca lui bienseance
de totdeauna — şi totuşi aparţinea pamîn-lui Cu toţii îi vom aparţine, mai curînd
sau mai tîrziu. Dar cînd eşti t„t (je tînâr şi nutreşti o dorinţa atît de fierbinte sa
slujeşti drapelul, este, ricum, o mare amărăciune presimţirea ca va trebui sa aparţii
pamîntu-lui într-un termen atît de scurt: dar faptul era mult mai amar şi mai de
neînţeles pentru Hans Castorp, care ştia precis şi care mergea alături de el decît
pentru însuşi omul ţarinei, a cărei cunoaştere reţinuta şi discreta a faptului era, în
definitiv, de o natura foarte obiectiva şi în fond nu avea în ochii lui decît o realitate
foarte palida, părînd a fi mai puţin treaba sa personală decît aceea a altora. In
adevăr, moartea noastră este mai mult treaba celor care supravieţuiesc decît a
noastră înşine; şi indiferent daca ne amintim sau nu, pentru moment, aceasta
vorba a unui înţelept ironic, ea râmîne valabila în orice caz pentru suflet: atîta
timp cît sîntem noi, nu este moartea, iar cînd este moartea, nu mai sîntem noi; prin
urmare, între moarte şi noi nu dăinuieşte nici un raport real, ea este un lucru care
nu ne priveşte deloc pe noi, ci cel mult lumea şi natura - şi din cauza aceasta toate
făpturile o privesc cu o mare linişte, cu indiferenţa, lipsa de răspundere şi
nevinovăţie egoista. Iar Hans Castorp surprinse foarte multa nevinovăţie şi lipsa
de răspundere de acest soi în felul de a fi al lui Joachim în decursul acestor
saptamîni, şi pricepu fără nici o îndoiala că varul lui ştia, dar ca, totuşi, nu-i era
greu sa păstreze o tăcere cuviincioasă în legătură cu aceasta cunoaştere a realităţii,
întrucît conexiunile lui sufleteşti cu ea îi apăreau încă îndepărtate şi teoretice, sau
poate ca, •n măsura în care puteau fi luate în seama în mod practic, ele erau
ordo-ate şi determinate de un sănătos sentiment al destinului, adică de o s are de
spirit care admitea tot atît de puţin sa comentezi faptul de a şti cu nu accepta sâ fie
discutate alte funcţii necuviincioase de care viaţa perfect conştienta şi de care-i
condiţionată, dar care, totuşi, nu o '^piedica sa Pareze convenienţele.
şa se face ca mergeau în tăcere şi nu vorbeau despre multe lucruri !' de care ar
fi fost necuviincios sa te atingi. Amuţiseră chiar şi . ' u' Joachim, înduioşat şi
mînios la început, mărturisind regre-
pseşte de la manevre şi, în general, de la serviciul militar. Dar î. •, Ce oare - în
locul acestora, şi cu toata nevinovăţia sa - în ochii
' blînzi
reapărea expresia unei timidităţi tulburi, adică aceasta nesigu-
590
THOMAS MANN
ranţâ care fâra îndoiala ca ar fi facut-o pe superioară să se considere v' torioasa
daca şi-ar mai fi reînnoit încercarea? Oare Fiindcă ştia ca och" începuseră sa i se
holbeze, iar obrajii să se scofîlceasca? Căci era exa ceea ce i se întîmpla în aceste
sâptamîni, cu o repeziciune uimitoare ' într-un mod mult mai vădit decît pe
vremea revenirii de la şes, iar ten 1 sau oacheş devenea pe zi ce trece de un galben
tot mai străveziu r~t despre el, se comporta ca şi cum ar fi descoperit motive sa-i
fie ruşine şi sâ se dispreţuiască pe sine tocmai într-un mediu care, după exemplul
domnului Albin, nu se sinchisea de nimic altceva decît sâ se bucure de avantajele
nemărginite ale neruşinării. în faţa cărui lucru şi înaintea cui se pleca şi se ferea
privirea lui odinioară atît de loială? Cît este de stranie această pudoare a făpturii
care se retrage în faţa vieţii, ca sa crape într-o ascunzătoare — încredinţată pe
bună dreptate ca nu se poate aştepta din partea naturii exterioare la nici un fel de
atenţie, la nici un fel de mila pentru durerea şi moartea ei, după pilda cîrdurilor de
pasări migratoare care nu numai că nu-şi cinstesc tovarăşele bolnave, ci le gonesc
mînioase şi dispreţuitoare, lovindu-le cu ciocul. în mod obişnuit, asta este natura,
însă inimă lui Hans Castorp se umplea de o mila şi o dragoste profund omenească
vâzînd cum pîlpîia pudoarea instinctiva în ochii sărmanului Joachim. Mergea la
stînga lui şi o făcea înadins; căci, Joachim începînd sa nu se mai ţină bine pe
picioare, el îl susţinea cînd, de pildă, era vorba de urcat o pantă mică a vreunei
pajişti, învingîndu-şi în acest scop obişnuita-i conduită severă pentru a-l cuprinde
cu braţul, şi uita chiar sa-l ia de pe umerii lui Joachim, pînă cînd acesta se scutura
uşor enervat, spunînd:
— Asculta, băiete, lasa-te de astea, dacă ne-ar vedea cineva mergîna aşa, ar
crede ca ne-am îmbătat.
Dar sosi un moment în care privirea tulbure a lui Joăchim îi apa ru lui Hâns
Castorp sub o alta lumina şi asta s-a întîmplat la începutul li" noiembrie, cînd
Joachim primi dispoziţia să se aşeze în pat - iar zăpada era mare. în adevăr, cam pe
atunci începuse sâ nu mai poată înghiţi ni tocaturi şi pireuri, decît cu foarte mare
greutate, întrucît se îneca fiecare două dumicaturi. Era indicata o hrană exclusiv
lichidă, care s poată aluneca mai uşor, însă, în acelaşi timp, Behrens ordonă şi
repa° continuu la pat, pentru a cruţa forţele bolnavului. Aşadar, era în a) u zilei în
care Joachim se aşeză în pat, ultima seara cînd mai stătea picioare, iar Hans îl găsi
- îl găsi vorbind cu Marusia, care rîdea motiv, Marusia cu batista mirosind a
portocale şi cu pieptul atît de ge
MUNTELE VRĂJIT
591
format. Era după cină, în timpul reuniunii de seara, în hol. Hans
aorp se oprise în salonul de muzica şi ieşi imediat ca sa-l caute pe
«ehinv. şi îl găsi în faţa şemineului de faianţa, lînga fotoliul Marusiei —
fotoliu-balansoar p e care Joachim, cu mîna stîngâ pe spătar, îl ţinea
lecat pe spate, în aşa fel încît Marusia, din poziţia ei culcată, îl privea
u ochii cafenii şi rotunzi drept în faţă, iar el cu capul înclinat deasupra
i îi vorbea încet, cu glasul sacadat, în vreme ce ea rîdea din cînd în
cînd şi dădea din umeri cu o voioşie nepăsâtoare.
Hans Castorp se grăbi sa facă un pas înapoi, dar nu fâra sa fi văzut că şi alţi
pacienţi urmăreau scena, cum le era obiceiul, cu o privire amuzată — neobservaţi
de Joachim sau cel puţin fâra ca el să le acorde vreo atenţie cît de mica. Acest
spectacol: Joachim marturisindu-se farâ rezervă Marusiei cu pieptul bogat, la
masa căreia stătuse atîta timp fără să schimbe o singura vorba cu ea; în faţa
făpturii şi existenţei căreia îşi plecase ochii cu o expresie severa şi, totodată,
înţeleaptă şi loiala, cu toate ca faţa îi pălea şi se păta atunci cînd venea vorba
despre ea - îl zdruncina pe Hans Castorp mai mult decît toate semnele de
slăbiciune observate în aceste ultime sâptămîni Ia vărul lui. „Da, este pierdut",
gîndi el şi se aşeză liniştit într-un fotoliu din salonul de muzică, ca sâ-i lase lui
Joachim tot răgazul pe care şi-l mai îngăduia în această ultimă seară.
Aşadar, începînd din acea clipă, Joachim luă definitiv poziţia orizontală, iar
Hans Castorp îi comunică Luisei Ziemssen, scriindu-i de pe tninunatul lui
şezlong, că, acum, se vedea silit sa adauge la comunicările ■nai puţin serioase de
pîna atunci vestea că Joachim căzuse Ia pat şi, fără ca el să fi spus ceva, totuşi se
putea citi în ochii lui dorinţa să o aibă pe maică-sa lînga el, consilierul aulic
Behrens sprijinind în mod formal ac eastă dorinţă nemârturişita. Ultima frază o
adaugă cu delicateţe, însă Clt se POăte de lămurit. Şi astfel n-a fost nici o minune ca
doamna ftissen a recurs la mijloacele de comunicaţie cele mai rapide pentru a m
lingă fiul ei; sosi chiar după trei zile de la plecarea alarmantei ^ °n, în pofida
tuturor menajamentelor omeneşti, iar Hans Castorp o pmâ pe o vreme de viscol,
cu sania, în staţia de la Dorf — stînd în re pe peron şi compunîndu-şi o asemenea
expresie înainte de ea micului tren, încît nici să n-o înspâimînte pe mamă imediat,
dar a sa nu-i poată citi în ochi, la prima vedere, o voioşie înşelătoare, nu C C' te °r*
tTel:m sâ se ma
ie i fi petrecut asemenea întîlniri, de cîte ori 1 " alergat în grabă unii spre
alţii, iar acela care cobora din
592
THOMAS MANN
tren de cîte ori n-o fi pîndit înspăimîntat şi stăruitor privirile celui ca primea!
Doamna Ziemssen făcea impresia că ar fi venit pe jos de Hamburg pîna la Davos.
Cu chipul înfierbîntat, strînse la piept mîna 1 • Hans Castorp, privi cu teama în
jurul ei, punîndu-i întrebări grăbite şi D un ton oarecum tainic, pe care el le ocoli,
mulţumindu-i ca a venit am de repede - era minunat, şi cît de fericit va fi Joachim!
Da, din păcate se găsea iarăşi la pat pîna la noi dispoziţii, însă asta se datora numai
hrane' lichide care, fireşte, avea unele urmări ce trebuiau să influenţeze asupra
puterilor lui fizice. Dar la nevoie mai existau şi alte mijloace, de pilda alimentaţia
artificiala. De altfel, îşi va da seama ea singura.
Ea, însă, înţelese, şi, alături de ea, şi Hans Castorp. Pînâ în clipa aceasta, toate
schimbările care se produseseră în înfăţişarea şi starea lui Joachim, în ultimele
saptamîni, nu fuseseră, pentru el, atît de evidente -deoarece oamenii tineri nu vad
niciodată asemenea lucruri. Dar acum, stînd lîngă mama sosita de departe şi care
îl privea într-un fel de parca nu l-ar fi văzut de multa vreme, realiza limpede şi
hotărît ceea ce realiza şi ea farâ nici o îndoiala, însă ceea ce, dintre ei trei, numai
Joachim o ştia cel mai bine, anume că era muribund. Ţinea mîna doamnei
Ziemssen într-a lui, care era tot atît de galbena şi istovita ca şi chipul, iar din cauza
slăbiciunii generale, urechile, această mîhnire din anii lui înfloritori, îi ieşeau şi
mai tare în evidenţa decît în mod obişnuit, fapt care-l urîţea destul de mult, însâ în
afara acestui defect, figura părea mai curînd înfrumuseţată într-un mod viril, cu
toata pecetea suferinţei pe care o avea datorita expresiei de seriozitate şi de
severitate, ba chiar şi de mîndrie - măcar ca buzele lui, deasupra cărora se afla
mustăcioara neagra, păreau prea pline pe lînga umbrele obrajilor adînciţi. Doua
cute i se sapasera vertical în pielea gălbuie a frunţii, între ochii care, deşi mult
adînciţi în orbitele osoase, erau mai frumoşi şi mai mari ca niciodată, ochii în care
Hans Castorp ar fi vrut sa poată privi cu plăcere. Căci, de cînd Joachim se culcase,
orice tulburare, orice nelinişte şi orice nesiguranţa îi dispăruseră, şi numai acea
lucire de altădată mai era zibila în adîncurile tăcute şi întunecate — deşi mai
dăinuia, este adevăr şi acea „ameninţare". Nu zîmbi, ţinînd mîna mamei,
şoptindu-i bu ziua şi urîndu-i bun venit. Dar nu zîmbise nici atunci cînd ea intrase,
aceasta nemişcare, aceasta împietrire a chipului sau spunea tot.
Luise Ziemssen era o femeie curajoasa. La vederea bravul copil, nu se lăsa
prada durerii. Stoica, ţinîndu-se tare ca şi fileul ^ vizibil care-i strîngea parul, cu
sînge rece şi cu energie, cum erau
MUNTELE VRĂJIT 593
ile din ţara ei, lua asupra sa, îmboldita de înfăţişarea lui Joachim,
ritirea acestuia cu o voinţă de lupta materna şi însufleţită de acea
-dinţa, care, daca ar mai fi fost ceva de salvat, numai prin energia şi
severenţa ei ar mai fi izbutit, şi desigur ca nu pentru propria ei
moditate, ci dintr-un simţ al convenienţelor, a fost de acord, cîteva
.. jjja j tîrziu, sa fie adusă şi o infirmiera Ia capâtîiul celui grav bolnav.
Era sora Bertha, Alfreda Schildknecht pe numele ei adevărat, care apăru
u valiza neagră la capâtîiul lui Joachim, însă nici ziua şi nici noaptea
outerea exclusiv-ocrotitoare a doamnei Ziemssen nu-i lasă mare lucru
de făcut, astfel încît sora Bertha avea timp berechet sa stea pe coridor la
pîndă, cu şnurul ochelarilor pe după ureche.
Călugăriţa protestantă avea un suflet prozaic. Singura în camera numai cu
Hans Castorp şi cu bolnavul care nu mai putea dormi cu nici un chip, ci zăcea pe
spate cu ochii deschişi, a fost în stare sa spună:
- N-aş fi visat niciodată ca într-o zi voi fi chemata sa-l îngrijesc pe unul dintre
dumneavoastră pîna-şi va da sufletul.
înspăimîntat, Hans Castorp îi arata pumnul, cu o expresie sălbatica, dar ea
abia înţelese ce anume voia el sa spună, atît era de străina, şi pe buna dreptate, de
gîndul ca s-ar fi cuvenit sa aibă o consideraţie deosebită faţă de Joachim, fiind, în
acelaşi timp, şi mult prea imparţiala ca să presupună ca cineva, cu atît mai mult cel
interesat în cauza, ar fi putut să se legene cu iluzii asupra caracterului şi
deznodamîntului acestui caz. „lata, îi spunea ea, punînd apa de colonie pe o
batista, şi ţinînd-o sub narile lui Joachim, mai faceţi-va încă puţin cheful, domnule
locotenent!" Şi, în adevăr, în acele clipe ar fi fost puţin rezonabil sa încerci a-l roai
înşela pe bunul Joachim — afara numai daca n-ai fi facut-o cu scopul a exerciţi
asupra lui o influenţa tonica, aşa cum înţelegea sa procedeze amna Ziemssen cînd
îi vorbea cu glasul tare şi înduioşat despre anatoşire. Căci doua lucruri erau clare
şi asupra lor nu te puteai . a: în primul rînd, ca Joachim era pe moarte, fiind
perfect conştient ' n al doilea rînd, ca murea împăcat cu sine şi mulţumit de el.
Abia în a saptamînâ, adică la sfîrşitul lui noiembrie, cînd oboseala inimii se
evidenta, începu sa aiureze ore în şir, cuprins de un val de spe-niingîietoare în
legătura cu starea lui. Atunci vorbea despre apro-
oar
P, , cere la regiment şi ca va lua parte la marile manevre care, redea pi -
Beh ' ln°a ma' contmuau- Şi tocmai în clipa aceea consilierul aulic sfîr ' S renurt ^ă
sa m
ai dea vreo speranţa celor apropiaţi şi declara ca 1 "1 nu mai era decît o
chestiune de ore.
594 THOMAS MANN
Este un fenomen pe cit de melancolic pe atît de legitim ac uitucă şi credulă
autoiluzionare cu care se hrănesc chiar şi sufletele v' • în răstimpul cînd procesul
nimicirii se apropie, propriu-zis, de hot morţii — fenomen impersonal, firesc
şi mai puternic decît o ' conştiinţă individuală, tot atît de puternic ca şi ispita
somnului pent cel care va muri de frig, sau eroarea celui care s-a rătăcit şi se
învîrte " cerc revenind mereu pe urma propriilor paşi. Hans Castorp, p e ca mîhnireă
şi sfîşierea inimii nu-l împiedicau să privească acest fenome cu obiectivitate,
făcea legături între el şi anumite consideraţii exprimate stîngaci, deşi lucide, în
diferitele discuţii avute cu Naphta şi Settembrini, atunci cînd le povestea
starea în care se afla ruda sa, fiind mustrat de acesta din urmă cînd îi spuse că
obişnuita concepţie - potrivit căreia credulitatea filozofică şi încrederea în bine
era o dovadă de sănătate, în vreme ce pesimismul şi austeritatea faţă de lume ar fi
un semn de boală — se baza, după cît se părea, pe o eroare; altfel, starea finală şi
deznădăjduită n-ar putea prilejui un optimism neliniştitor pe lîngâ care dispoziţia
sumbra ce o precedase se vădea ca o manifestare de viaţă sănătoasă şi viguroasă.
Dar, slava Domnului că în acelaşi timp putea sa le comunice acestor prieteni atît
de compătimitori, că Radamante mai lasă să dăinuiască o rază de nădejde chiar şi
în mijlocul acestei situaţii deznădăjduite, profetizînd, în pofida tinereţii lui
Joachim, un exitus blînd şi fără suferinţe.
— E o chestiune idilică, o chestiune de inimă, prea stimată doamnă, spunea el,
ţinînd mîna Luisei Ziemssen în enormele lui mîini în forma de lopeţi şi privind-o
pe sub pleoapele cu ochii apoşi, lâcramoşi şi injectaţi, îmi pare bine, îmi pare
nespus de bine că lucrurile iau un curs cordial, dacă pot să mă exprim astfel, şi ca
nu mai este cazul sa ne aşteptăm
la un edem al glotei şi la alte asemenea complicaţii ticăloase; în
felul
acesta va fi scutit de multe şicane. Inima cedează repede şi cu atît mal bine
pentru el, cu atît mai bine pentru noi, deoarece în felul acesta m putem îndeplini
întreagă datorie cu o seringa de camfor, fără riscul p r mare sa-l mai expunem la
alte complicaţii prelungite. Cînd 1 se apropia sfîrşitul, va dormi mult şi va avea
visuri plăcute, acest luc cred ca vi-l pot garanta, şi dacă, în chiar ultima clipă, nu va
prea do totuşi va avea o moarte rapida şi fără dureri, iar el nici n-o sa se chisească,
va rog fiţi încredinţată. în definitiv, aproape totdeauna ^ întîmplâ aşa. Cunosc
moartea, sînt unul din vechii ei slujitori şi credeţi ^ că o supraestimăm. Pot să vă
asigur că e aproape un fleac. Căci ce
MUNTELE VRĂJIT 595
numite împrejurări precede acestei clipe, adică nesfîrşitele sfîşieri,
acestea nu le poţi socoti că fac parte din moarte, întrucît sînt o
stiune vie care poate duce către viaţă şi sănătate. Dar despre moarte
. gnj care s-ar întoarce din ea n-ar fi în stare sâ ne povestească în
jgvăr ceva, cît de puţin, deoarece n-a trâit-o şi n-a văzut-o. Ieşim din
znâ şi ne întoarcem în beznă, iar între aceste două clipe există
"mtîrnplări trăite, însă, de fapt, noi nu trăim nici începutul şi nici sfîrşitul,
nici naşterea şi nici moartea, căci nici una n-are un caracter subiectiv, iar
ca fenomene în sine aparţin numai vastului domeniu al lumii obiective,
iată cum stau lucrurile în această privinţă.
într-un asemenea stil şi mod înţelegea consilierul aulic sa consoleze. Să
nădăjduim că înţeleptei doamne Ziemssen vorbele lui îi făcură cît de cît bine; în
ceea ce priveşte asigurările lui, ele se adeveriră întocmai. Epuizat, Joachim dormi
ore întregi în ultimele zile, visă ceea ce îi era drag sâ viseze, adică văzu,
presupunem noi, în visurile lui, sensul mtlităriei şi scene din viaţa militară; iar
atunci cînd se trezea şi era întrebat cum se simte, răspundea mereu, deşi confuz, că
se simţea bine şi fericit - măcar că aproape nu mai avea puls şi sfîrşise prin ă nu
mai simţi nici înţepătura injecţiei, câci trupul îi devenise complet insensibil, încît
ai fi putut sâ-l arzi şi sâ-l ciupeşti, deoarece toate acestea nu l-ar mai fi atins pe
bunul Joachim.
Totuşi, de la sosirea mamei se produseseră în el anumite schimbări mari.
Cum, pe de o parte, îi venea greu să se bărbierească, astfel că n-o mai făcuse de
vreo opt sau zece zile, şi cum, pe de altă parte, avea o barbă foarte aspră, chipul că
de ceară, cu ochii blînzi, era încadrat de o oarbă măre şi neagră — de o barbă de
războinic, aşa cum şi-o lăsa sa rească soldaţii pe cîmpul de luptă, şi care, după
părerea tuturor, îi ea ° frumuseţe virilă. Da, din pricina acestei bărbi, din tînăr cum
eră. ac lUm devenise deodată un bărbat în vîrstâ şi, fără îndoiala, nu numai ontâei.
Adevărul eră că trăia rapid, ca un mecanism de orologiu care aPârâ, sărind
vâl-vîrtej, în galop, vîrstele ce nu-i mai erau îngăduite atingă în timp, iăr în
cuprinsul ultimelor douăzeci şi patru de ore ese un moşneag. Din cauza slăbirii
inimii, faţă i se umflase, fapt aaau lui Hans Castorp impresia că moartea trebuia să
fie cel puţin °rt foarte greu, cu toate ca Joachim, datorită multor colapsuri şi ale
cunoştinţei, nu părea să-şi fi dat seama. De fapt, cele mai erau buzele, iar
uscăciunea şi irităţia din interiorul gurii con-In mod vădit sâ-I facă pe Joachim să
se exprime mormaind ca
e
596
THOMAS MANN
un moşneag foarte bâtrîn; şi din cauza acestei jene se enerva; daca n fi fost
sîcîiala aceasta, spunea el bîlbîindu-se, totul ar fi minunat cînd aşa, era o
blestemata plictiseala.
Ce înţelegea el cînd spunea ca „totul ar fi minunat", nu reieşea eh limpede —
tendinţa spre echivoc a înseşi stării lui se vadea într-un eh uimitor şi nu o data
spusese lucruri cu doua înţelesuri, parînd ca-şi da ca nu-şi da seama, iar o data,
scuturat ca de un fior al nimicirii, declara clatinînd din cap cu o uşoara mîhnire,
ca: niciodată nu s-a simţit aşa de rau.
Apoi comportarea lui deveni distanta, severa, inaccesibila şi chiar
nepoliticoasa; nu-l mai atingea nici o nălucire, nu mai primea nici un paleativ şi
nici nu mai răspundea la întrebări, ci privea drept înainte, cu un aer absent. Mai
ales după ce tînarul pastor — pe care Luise Ziemssen trimisese sa-l cheme, şi care,
spre marea părere de rau a lui Hans Castorp nu purta guler scrobit, ci un simplu
guleraş - se rugă împreuna cu el, atitudinea lui capata o notă solemna şi nu-şi mai
exprima dorinţele decît sub forma unor ordine scurte.
La ora şase dupa-amiaza se apuca sa facă un lucru bizar: trecu de mai multe
ori cu mîna dreapta, la a cărei încheietura avea brăţara mica de aur, prin dreptul
şoldului, apoi o ridica puţin şi o aduse spre el, pe cuvertura, cu un gest cu care
parca ar fi vrut sa zgîrie ori sa rîcîie ceva, sau ca şi cum ar fi cules şi adunat ceva.
La ora şapte muri — Alfreda Schildknecht era pe coridor, astfel ca numai
mama şi vărul lui au fost de faţa. Se prăbuşi în pat şi porunci scurt să fie ridicat. în
timp ce doamna Ziemssen se supunea acestui ordin, înlănţuind cu braţele umerii
fiului, el spuse grăbit ca trebuie sa redacteze imediat o cerere pentru prelungirea
concediului şi, în vreme ce rostea aceste cuvinte, „moartea rapida" se împlini —
fiind observata de Hans Castorp cu toata cucernicia, la lumina micii lămpi de la
capăt' l-voalata cu roşu. Dădu ochii peste cap, încordarea inconştienta
trasaturilor dispăru, umflătură penibila a buzelor dispăru şi ea aproap brusc, iar
chipul mut al lui Joachim al nostru îşi recapătă frumuşei tinereţii virile. Se sfîrşise.
Cum Luise Ziemssen se întorsese cu spatele, plîngînd în h° n Hans Castorp a
fost acela care, cu vîrful inelarului, închise ple0 " celui care nici nu mai respira,
nici nu mai mişca, şi tot el a iosi care-i împreuna uşor mîinile pe cuvertura. Apoi
se ridica şi el Ş' P
lasînd sa-i curgă pe obraji lacrimile care arsesera atît de tare
o
MUNTELE VRÂJIT 597
rului englez, această licoare limpede care curge atît de abundent,
He amarnic şi în fiecare clipa, pretutindeni în lume, aşa încît văilor
întului li s-a dat un nume poetic care reaminteşte de acest produs
1 alin şi sarat a" unor glande, stors din trupul nostru de zdruncinarea
rvoasă a unei dureri care ne străpunge, fie ca e o durere fizica, fie ca e
durere morală. Iar Hans Castorp mai ştia ca acest lichid conţine şi
puţină mucină şi albumina.
Consilierul aulic veni, anunţat de sora Bertha. Ieşise din camera abia de o
jumătate de ora, căci îi mai făcuse muribundului o injecţie cu camfor astfel că nu
scăpase decît clipa „morţii rapide".
_ Mda, iată unul care a isprăvit, spuse el simplu, sculîndu-se în picioare şi
ridicînd stetoscopul de pe pieptul liniştit al lui Joachim. Strînse mîinile celor două
rude făcîndu-le cîte un semn din cap. Apoi, mai stătu o clipă cu ei, privind chipul
nemişcat al lui Joachim, încadrat de o barbă de războinic. Tînar nebun, ştrengar
cutezător, spuse el privind peste umăr chipul senin al celui care se odihnea. A vrut
să forfeze lucrurile, înţelegeţi - fireşte, acolo, jos, serviciul lui n-a fost decît
constrîngere şi violenţă — el şi-a făcut serviciul în timp ce febricita, îl îndeplinea
oricum şi orice s-ar fi întîmplat. L-a chemat cîmpul de onoare, mă-nţelegeţi, iar
dezertorul a şters-o spre cîmpul de onoare. Dar onoarea a fost pentru el moartea, şi
moartea — puteţi sa interpretaţi lucrurile cum doriţi — a spus acum, cu siguranţa:
„Am onoarea! Copilandru nebun, ştrengar nebun". Şi pleca, mare şi încovoiat, cu
ceafa lui proeminentă.
Transportarea lui Joachim în oraşul natal era un lucru hotarît, iar
casaBerghof se ocupa cu tot ce părea necesar, decent şi la moda. Mama
§i varul nu avură nici o bătaie de cap. A doua zi, purtînd cămaşa de
ase cu
manşete, printre florile raspîndite pe cuvertura, odihnindu-se
■o lumina mată şi alburie, Joachim devenise încă şi mai frumos decît
ediat după moarte. Acum, orice urma de chin îi dispăruse de pe chip;
e
tat, căpătase forma lui liniştită cea mai pura. Parul negru şi uşor
at
îi cădea pe fruntea netedă şi gălbuie, care părea plămădită dintr-o
e no
bila şi delicata, ceva între ceara şi marmura, iar în barbă, de
e
nea creaţă, buzele se arcuiau pline şi mîndre. Un coif antic i s-ar fi
acestui cap, aşa cum remarcară mai mulţi vizitatori veniţi sa-şi
Iara
masbun.
fu* ^na Stohr plînse cu însufleţire, cînd văzu ce devenise acela care Usese
Joachim.
598
THOMAS MANN
— Un erou, un erou! striga ea de mai multe ori şi declara ca treb ' neapărat sa
i se cînte la înmormîntare simfonia „Erotica" de Beethov
- Dar tăceţi o data! îi şuiera Settembrini care se găsea lînga ea s" aflau
împreuna în camera, iar el era vădit emoţionat. îl arata vizitatorii cu amîndoua
mîinile pe Joachim, îndemnîndu-i sa-l jelească. Un m vanotto tanto simpatice
tanto stimabile! exclama el de mai multe ori
Naphta nu se putu abţine, pastrîndu-şi atitudinea meditativa şi fara sa-l
privească pe italian, sa nu spună cu o voce adînca şi muşcătoare-
- Sînt fericit sa vad ca. în afara Libertăţii şi a Progresului, mai aveţi şi un simţ
al lucrurilor serioase.
Settembrini o înghiţi. Poate ca avea conştiinţa unei superiorităţi a poziţiei lui
Naphta asupra sa, superioritate, evident, trecătoare, datorata numai
împrejurărilor; dar poate ca tocmai aceasta superioritate de o clipa a adversarului
încerca el s-o echilibreze prin însufleţirea cu care-şi manifesta regretele —
facîndu-l sa tacă chiar şi atunci cînd Leo Naphta, folosindu-se de avantajele
trecătoare ale poziţiei lui, observa cu un ton tăios şi sentenţios:
— Eroarea literaturii dăinuieşte în faptul de a crede ca numai spiritul te face
cuviincios. Mai curînd contrariul este adevărat. Nu exista buna-cuviinţa decît
acolo unde nu există deloc spirit.
„Haide, gîndi Hans Castorp, iată încă un verdict de oracol antic! Şi daca mai
strîngi şi buzele după ce V-ai rostit, pentru moment poţi chiar sa intimidezi..."
Dupa-amiaza sosi sicriul de plumb. Un om care venise o data cu el dădu sa se
înţeleagă ca numai lui singur îi revenea rolul de a-l aşeza pe Joachim în acest
somptuos culcuş împodobit cu inele şi capete de Ier. era o ruda a antreprenorului
de pompe funebre căruia i se adresaseră, îmbrăcat în negru, cu un fel de redingota
scurta, şi care purta la mîna im de om din popor o verigheta al cărui cerc galben
era oarecum încrustat în carne, adică adînc, aproape scufundat. Te simţeai ispitit
sa crezi c din costumul lui de gala se raspîndea un miros de cadavru, ceea ce n era
decît o prejudecata. Totuşi, acest om manifesta pretenţia lui de sp cialist, potrivit
căreia lucrul trebuia făcut îndărătul culiselor, întrucit se cuvenea sa araţi
supravieţuitorilor decît imagini pioase şi înaltatoar • fapt care trezi neîncred erea
lui Hans Castorp, astfel ca voi sa-i satis specialistului dorinţa. O hotărî, aşadar, pe
doamna Ziemssen sa iasă camera, însă el nu se lasă înduplecat prin nici un fel de
um
Ramase şi dădu chiar o mîna de ajutor. Apuca trupul de umeri şi aJu
lui
C rte
MUNTELE VRĂJIT
663
Teii egoiste şi egoisme devotate... Cred ca şi aici e la fel, aşa cum e t'ndeni în
dragoste. Este imoral, fără îndoială, că nu pot sâ dau tanţâ la ceea ce îmi spui tu în
legătură cu morala, şi ca înainte de
cînt fericit să fiu împreună cu tine, aşa cum n-am mai fost decît o orice w" ■
ura dată pînâ acum şi niciodată de cînd te-ai întors. Şi că pot sa-ţi
cît de bine te prind aceste manşete care-ţi strîng încheieturile şi astă mătase
subţire care foşneşte în jurul braţelor - braţele tale pe care le cunosc...
- Plec.
-Nu pleca, te rog! Voi ţine seama de împrejurări şi de personalităţi.
_ E firesc să te aştepţi numai la atît de la un om fără pasiuni.
-Da, vezi tu! îţi baţi joc şi mă cerţi cînd eu... Şi vrei să pleci cînd...
- Sînteţi rugat să vorbiţi cu cît mai puţine lacune dacă doriţi sâ fiţi
înţeles.
-Prin urmare, nu vrei să-mi îngădui sâ mă folosesc măcar un pic de abilitatea
ta de a completa frazele neterminate? Aş spune că-mi faci o nedreptate... dacă n-aş
înţelege că ideea de dreptate n-are ce căuta aici...
- A, nu. Dreptatea este o pasiune flegmatica. Spre deosebire de gelozie, din
pricina căreia oamenii flegmatici ajung în mod sigur ridicoli.
- Ei, vezi? Ridicol. Aşadar, lasă-mă sâ fiu flegmatic. Iţi repet: cum aş putea
ieşi din încurcătura fără â fi aşa? De pildă, cum aş fi putut îndura să aştept?
-Cum?
- Să te aştept.
- Voyons, tnon ami, n-o sâ mă. opresc la forma în care-mi vorbeşti Cu °
înc
ăpăţînare cam smintită. O sâ sfîrşeşti prin a obosi, şi, în defini-
' nu s^nt ° mofturoasă, nu fac nazuri ca o burgheză suparăcioasă. -Nu, fiindcă tu
eşti bolnavă. Boala îţi dă întreaga libertate. Te face... ■> nu vine în minte un
cuvînt de care nu m-am folosit niciodată! Te tace genială!
Sâ vorrj
. im altădată despre geniu. Nu asta voiam sa spun. Doresc
un
lucru N r, - -
Sa mcerca sa
tar ti pretindeţi că am vreun amestec în aştep-
mneav
chi oastrâ - dacă în adevăr aţi aşteptat - ca v-am încurajat, ba maj -
am autor
izat. Vă rog să-mi confirmaţi chiar acum în mod for-
__Caeste exact contrariul...
acef
aştern e, Clavdia, desigur. Nu tu m-ai îndemnat sa aştept. Am de
nimeni. înţeleg foarte bine câ dai importanţă acestei...
664
THOMAS MANN
- Chiar concesiile dumneavoastră au ceva impertinent D sînteţi un om
obraznic şi numai Dumnezeu ştie cum este posibil asta. Nu numai în raporturile
dumneavoastră cu mine, ci chiar ■
altfel, una Ca i în alte
împrejurări. însăşi admiraţia dumneavoastră, supunerea dumnea are ceva
obraznic. Credeţi ca n-o vad? Din aceasta cauza ar trebui măcar sa nu va vorbesc,
cu atît mai mult cu cît aveţi îndrăzneala vorbiţi despre o pretinsa aşteptare. Chiar
şi faptul ca mai sînteţi încă ' • este nejustificat. Ar fi trebuit de multa vreme să fiţi
prezent la mun dumneavoastră, pe şantier sau mai ştiu eu unde...
- Acum vorbeşti fara geniu şi eşti foarte convenţionala, Clavdia Dar, de altfel,
ştiu ca nu-i decît un fel de a vorbi, căci tu n-o sa poţi gîndi ca Settembrini. Aşa
vorbiţi voi, dar eu nu va pot lua în serios. N-am de gînd sa plec în mod nesăbuit, ca
bietul meu var care, aşa cum ai prezis-o şi tu, a murit după ce a încercat sa-şi facă
serviciul militar la şes, cu toate ca el însuşi ştia ca va muri, dar a preferat sa moara
decît sa continue aici serviciul tratamentului. Bine, ca nu degeaba era soldat, dar
eu, eu nu sînt soldat, eu sînt civil şi pentru mine ar însemna sa dezertez daca aş
face ca el, daca aş dori cu orice preţ şi în pofida interdicţiei lui Radamante sa
slujesc progresul la şes şi să fac o treaba folositoare. Asta ar fi cea mai mare
ingratitudine şi cea mai mare nestatornicie, atît faţă de boala şi de geniu, cît şi faţa
de iubirea mea pentru tine - ale cărei cicatrice vechi şi răni proaspete le port în
mine — faţă de braţele tale pe care le cunosc, deşi admit ca nu le-ăm cunoscut
decît în vis, în timpul unui vis genial, aşa ca pentru tine, bineînţeles, nu poate
exista nici o consecinţa, nici o obligaţie şi nici o limitare a libertăţii...
Ea rîse cu ţigara în gura, iar ochii tatăraşti se îngustară devenind ca doua linii
oblice şi, rezemîndu-se de spătar, cu mîinile sprijinite p banca, picior peste picior,
îşi legăna pantoful de lac negru.
- Quelle generosite! Oh, lă, la, vraiment! Exact aşa mi-am închipui'
întotdeauna un homme de genie, bietul de tine!
- Bine, fie cum vrei tu, Clavdia. Fireşte, prin chiar originea mea tot atît de
puţin om de geniu pe cît sînt om de mari dimensiuni, L>° Dumnezeule. însă,
datorita întîmplarii — eu îi spun întîmplare -strămutat şi urcat atît de sus în aceste
regiuni geniale... într-un cu ■
nu ştii, fara îndoiala, ca dăinuieşte în chestiunea asta ceva cam v
pcie sup c gogia alchimisto-ermetica, adică o transsubstanţiere intr-o Î>FC ^
ga
rioara, prin urmare o creştere, o ridicare şi o intensificare, dac ma înţelegi. Dar
este evident ca un corp care se dovedeşte cap
MUNTELE VRĂJIT 665
nea dezvoltare trebuie, oricum, să aibă, pentru început, cîteva 3 rt'ti proprii. Şi
ceea ce aveam în mine, o ştiu precis, era ca de multa
mă simţeam familiarizat cu boala şi cu moartea şi, încă de pe vreme
H eram doar un copil, am avut nebunia sa-ţi cer sa-mi împrumuţi un
■ n exact la fel ca aici, în noaptea Carnavalului. Dar iubirea fara
este genială, căci moartea, ştii, este principiul genial, o res bina, un
pis philosophorum, şi mai este, de asemenea, şi principiul pedagogic,
ci pasiunea pentru acest principiu te conduce către iubirea de viaţa şi
de om. Aşa stau lucrurile, le-am descoperit stînd pe balcon şi sînt
îneîntat că pot sa ţi le spun. Exista doua drumuri care duc spre viaţa.
Unul este cel obişnuit, direct şi cinstit. Celalalt e periculos, duce la
moarte şi este drumul genial!
- Eşti un filozof puţin cam smintit, îi spuse Clavdia. Nu vreau sa pretind ca
înţeleg tot din încîlcitele tale gînduri germane, însă tot ce spui tu sună omeneşte, şi
cu siguranţa ca te-ai exprimat en philosophe.
-Prea en philosophe, după gustul tău, Clavdia, nu-i aşa?
- Lasă impertinenţele! Devine plictisitor. A fost stupid şi nepermis sa aştepţi.
Dar nu-i aşa ca nu eşti supărat pe mine că ai aşteptat fara nici un sens?
- A fost într-o privinţa puţin cam greu, Clavdia, chiar pentru un om cu pasiuni
flegmatice — greu pentru mine, dar şi greu pentru tine ca te-ai întors împreună cu
el, întrucît ştiai, fireşte, de la Behrens, ca eram aici şi că te aşteptam. Doar ţi-am
spus ca am socotit noaptea noastră ca pe o noapte de vis, şi ţi-am acordat întreaga
libertate. însă pîna la sfîrşit n-am aşteptat în zadar, căci eşti iarăşi aici, stăm unul
lînga altul ca odinioară, 'ti aud vocea fermecător de limpede, o voce de atîta amar
de vreme uitima auzu lui meu, iar sub aceasta mătase vaporoasa sînt braţele tale pe
e cunosc - măcar ca tovarăşul tau de călătorie zace acolo sus, a ă febrei, marele
Peeperkorn care ţi-a dăruit aceste perle...
9i cu care dumneavoastră înţelegeţi atît de bine sa va îmbogăţiţi exPerienţa.
pem U ^buie sa fii supărata pe mine, Clavdia. Settembrini m-a certat d ec. e'ăşi
motiv, însă numai dintr-o prejudecata mondena. N-am Qu 'Ştigat fiind în
relaţii cu acest om — pentru numele lui
ei, (ja T ' căci este în adevăr o personalitate! Recunosc ca e în vîrsta -Si aş
înţelege ca tu, ca femeie, sa-l iubeşti nespus de mult. J> lX lut >eşti atît de tare?
666
THOMAS MANN
- Cu tot respectul cuvenit filozofiei tale, Hans, nemţişorul spuse mîngîindu-i
parul, nu găsesc ca e omeneşte sa-ţi vorbesc d ' " dragostea mea pentru el!
- Vai, Clavdia, de ce nu? Cred ca omenia începe acolo unde o lipsiţi de geniu
îşi imaginează ca se sfîrşeşte. Sa voTbim liniştiţi d el. îl iubeşti cu pasiune?
Ea se apleca înainte ca sa arunce mucul ţigării alături, în cămin a ■ ramase
rezemată, cu braţele încrucişate.
- Ma iubeşte, îi spuse, iar iubirea lui ma face sa-i fiu, cu mîndrie
recunoscătoare şi devotata. Trebuie sa înţelegi, sau altfel n-ai fi demn de prietenia
pe care ţi-o dăruieşte. Pasiunea lui m-a silit sa-l urmez şi sa-l slujesc. Cum putea fi
altfel? Judeca şi tu! Crezi oare ca omeneşte este posibil sa te sustragi pasiunii
sale?
- într-adevar, este imposibil! confirma Hans Castorp. Nu, bineînţeles este
absolut exclus. Cum ar putea o femeie sa treacă peste pasiunea sa, peste spaima
pasiunii sale şi sa-l lase, ca sa spun aşa, în Ghetsimani, prada chinului...
- Nu eşti prost, îi spuse ea, iar ochii oblici capatara un aspect fix şi visător. Eşti
inteligent. Spaima provocata de pasiune...
- Nu-i nevoie de prea mare inteligenţa ca sa-ţi dai seama ca trebuie sa-l
urmezi, cu toate ca iubirea lui are ceva neliniştitor, sau, mai precis -fiindcă trebuie
sa aibă ceva neliniştitor.
- Cest exact... Neliniştitor. Cu el ai multe griji, multe dificultăţi... li luase rnîna
şi se juca inconştient cu degetele, dar ridicînd brusc ochii, încrunta sprîncenele şi
întreba:
- Stai! Oare nu-i josnic sa vorbim despre el aşa cum o facem?
- Desigur ca nu, Clavdia... Nu, e departe de aşa ceva. Ba, cu sigu ranţa ca nu-i
decît foarte omenesc. Ţie îţi place acest cuvînt. n SP întotdeauna cu un accent
încîntator, iar eu l-am ascultat vădit interes ori de cîte ori îl rosteai. Varului meu
Joachim nu-i plăcea din mo militare. Zicea ca acest cuvînt înseamnă indolenţa,
nepăsare, Şi interpretam în felul acesta, ca pe un guazzabuglio de toleranţa ^
ginită, eu însumi aş avea cîteva obiecţii de făcut, o recunosc. Insa ^ cînd are
sensul libertăţii, al geniului şi al bunătăţii, cuvîntul ac
un lucru mare, pe care-l putem invoca în toata liniştea pentru P ^ discuţiei
noastre despre Peeperkorn şi a grijilor şi dificultăţile F ^£
le cauzează el. Fireşte, acestea decurg din sentimentul lui
i
exagerata, din teama lui de a nu fi la înălţimea pasiunii care
-ţnio 1
MUNTELE VRĂJIT 667
ască atît de intens experienţele şi deliciile clasice ale vieţii, adică S a ce
desfată — aşa ca putem vorbi cu tot respectul, deoarece la el
=tp de mare dimensiune, de o dimensiune grandioasa şi regeasca. Şi totul esic
înjosim, nici nu-l înjosim, discutînd despre asta în chip omenesc.
Mu este vorba de noi, spuse Clavdia, încrucişîndu-şi din nou bra-
Ar însemna sa nu fii femeie, daca n-ai accepta sa te umileşti pentru
■ h'rea unui om, pentru iubirea unui om de mari dimensiuni, cum spui
si care are pentru mine o pasiune împinsă pîna la spaima.
_ Negreşit, Clavdia. Foarte adevărat. Umilinţa sfîrşeşte şi ea prin a vea o
asemenea dimensiune, iar femeia poate vorbi cu tot dispreţul, de
culmile umilinţei sale, tuturor celor care n-au dimensiune regeasca, aşa cum ai
procedat tu adineauri în legătura cu mărcile poştale şi exact pe tonul cu care ai
spus: „Vă credeam măcar ordonat şi «conştiincios»!"
-Eşti susceptibil? Las-o balta. Haide, sa dam dracului susceptibilitatea - eşti de
acord? Şi eu am fost susceptibila cîteodata şi ţin s-o recunosc deoarece în seara
asta sîntem aici, unul lînga altul. Am fost enervată de flegmatismul tau şi de faptul
ca te înţelegeai atît de bine cu el, dar şi din pricina dragostei ce-o ai pentru
egoista-ţi experienţa a vieţii. Şi totuşi faptul mi-a făcut plăcere şi ţi-am fost
recunoscătoare fiindcă văd ca-l respecţi... Este multă loialitate în purtarea ta, şi cu
toate câ e însoţită de un pic de impertinenţa, totuşi, pîna la sfîrşit, apreciez acest
fapt.
- lata ceva foarte drăguţ din partea ta. Se uită la el. Zise:
- Se pare ca eşti incorigibil. Mai bine zis eşti un tînar şiret. Nu ştiu a ai spirit,
dar cu siguranţa ca eşti plin de şiretenie. Bine, şi, de altfel, P em împacă şi aşa. Ba
se poate avea chiar şi prietenie pentru tine.
sa tun prieteni buni şi sa încheiem o alianţa pentru el, aşa cum se e cvte°data o
alianţa împotriva cuiva! îmi dai mîna? Adesea ma
■•• neori mi-e frica sa ramîn singura, sa ma simt singura în mine SJV ' u sais--- E
un om atît de neliniştitor. Cîteodata mi-e teama sa nu t,u Prost... Uneori
tremur... Mi-ar plăcea atît de mult sa am un om
rtlltle
el»; • -.. Enfin, daca vrei sa ştii, poate de aceea m-am întors cu
e şeza
St^tg3U ' Sânăt ti faţă în faţa, genunchi lînga genunchi, el în fotoliul cu
st 6 §1 aplecat în
rînse - faţa, ea pe banca. Rostind ultimele cuvinte îi na lui Hans
Castorp şi o lipi de obraz. El îi spuse:
668
THOMAS MANN
— Lînga mine? Vai, asta-i minunat. Ah, Clavdia, este atît de tat. La mine ai
venit cu el? Şi mai pretinzi că aşteptarea mea a f pida, ca am facut-o fara
permisiune şi fâra sens? Ar fi o mare stî din partea mea daca n-aş aprecia darul
prieteniei tale, al prietenie' tru el alături de tine...
Atunci, îl săruta pe gura. Era o sărutare ruseasca, în felul acel care se schimba
ca o mărturisire de dragoste cu prilejul marilor sarbato ' creştine, în acea ţara vasta
şi plina de suflet. Cum însă cei care-o schim bau acum erau un tînar cunoscut de
toţi ca „şiret" şi o tînara femei încîntatoare, cu pasul lunecător, faptul acesta ne
face, fara voia noastră sa ne gîndim la maniera atît de dibace însă puţin cam
echivoca cu care doctorul Krokowski vorbea despre iubire, într-un spirit niţel cam
dubios, astfel încît nimeni n-a ştiut vreodată cu certitudine daca iubirea este un
sentiment pios sau ceva carnal şi pasionat. Să facem şi noi ca el, sau poate Hans
Castorp şi Clavdia Chauchat îl imitau cu sărutul lor rusesc? Dar ce va spune
cititorul daca vom refuza pur şi simplu sa mergem pîna în adîncul acestei
chestiuni? După părerea noastră ar fi, fara îndoiala, un bun prilej de analiză, dar
— ca sa ne folosim de expresia lui Hans Castorp - „foarte stîngaci" şi în adevăr ar
fi să dovedim din partea noastră foarte puţina simpatie faţa de viaţa, daca am
încerca să facem o distincţie „pura" între evlavia care are drept scop binele şi
pasiune. Dar ce înseamnă, aici „pur"? în fond, este un sens şovăitor şi echivoc. Nu
vom nega ca nici nu ne sinchisim de aceste deosebiri. Nu-i oare bine şi minunat ca
graiul nostru obişnuit nu are decît un singur termen pentru tot ce se poate înţelege
prin acest cuvînt — iubire — începînd cu sentimentul pios şi sfîrşind cu dorinţa
cărnii? Acest echivoc este cu desavîrşire univoc, întrucît iubirea cea mai
cucernica nu poate fi imateriala şi nici nu poate fi lipsita de evlavie. Sub aspectul
ei cel mai carnal, iubirea ramine veşnic ea însăşi, adică este bucuria de-a trai sau
pasiunea suprema, simpatia pentru organic, îmbrăţişarea duioasa şi voluptuoasa a
ceea este sortit descompunerii - deoarece exista milă pîna şi în P as' unearlaf. mai
minunata sau în cea mai înspaimîntatoare. Un sens şovăitor.
.7 Dar-;nsul
ar de
pentru numele lui Dumnezeu, n-avem decît sa lăsam sa şovăie cuvîntului
„iubire". Aceasta şovăiala este viaţa şi omenescu , însemna sa dai dovada de-o
suficient de deznădajduitoare >F şiretenie, daca te-ai nelinişti.
aU
Aşadar, în vreme ce buzele lui şi ale doamnei Chauchat se in
într-o sărutare rusească, vom face întuneric în micul nostru
teatru,
MUNTELE VRĂJIT
669
la un alt tablou. Căci o sa fie vorba despre cea de a doua dintre ederile pe care
am făgăduit doar ca le vom povesti, şi după ce aprinde iarăşi lumina, lumina
tulbure a unei zile de primăvara pe 'te în vremea topirii zăpezilor, îl vom zări pe
eroul nostru într-o tie devenită pentru el obişnuinţa, adica şezînd la capatîiul
marelui gperkorn şi discutînd cu el respectuos şi prietenos. După ceaiul de la
patru, servit în sufragerie, şi la care doamna Chauchat venise sin-ura întocmai ca
şi la cele trei mese precedente, pentru ca imediat după aceea sa plece la shopping
pîna în Platz, Hans Castorp ceru sa fie anunţat la olandez, în vederea uneia dintre
acele vizite la bolnav, obicei luat în parte pentru a-i dovedi deosebita sa atenţie, în
parte pentru a se bucura el însuşi de tovărăşia personalităţii lui — pe scurt din
motive pe cît de şovăielnice pe atît de pline de viaţa. Peeperkorn puse alături de el
ziarul Telegraaf, arunca deasupra ochelarii cu rama de corn, după ce şi-i luase de
pe nas ţinîndu-i de arc, şi-i întinse vizitatorului mîna lui de căpitan, în timp ce
buzele mari şi sfîrtecate se mişcau în mod nedesluşit, cu o expresie dureroasa. Ca
de obicei, avea la îndemîna vin roşu şi cafea: serviciul de cafea era aşezat pe
scaun, pătat în brun de atîta întrebuinţare - mynheer îşi luase cafeaua de
dupa-amiaza, tare şi fierbinte, cu zahăr şi caimac, iar acum transpira. Chipul,
înconjurat de şuviţe albe, i se înroşise, şi stropi mici îi broboneau fruntea şi buza
superioara.
- Transpir puţin, zise el. Fii bine venit, tinere. Dimpotrivă. Ia loc! Este un
semn de slăbiciune atunci cînd, imediat după ce ai băut o băutură calda... Vrei
sa-mi... întocmai. Batista. Mulţumesc mult.
De altfel, roşeaţa de pe faţă îi dispăru încetul cu încetul, facînd loc
oarei gălbui care acoperea de obicei faţa omului magnific, după un
es de friguri. Frigurile intermitente fuseseră puternice în dupa-ami-
ceasta, trecînd prin cele trei faze, cea rece, cea arzătoare şi cea
a
» iar micii ochi spălăciţi ai lui Peeperkorn aveau o privire obosita
băbescul frunţii de idol. îi spuse:
s ut
ste... absolut, tinere. Cuvîntul „lăudabil" mi se pare în între-boln °l -
Este foarte drăguţ din partea dumitale, ca, pe un batrîn
1Zltez
Eu s- ? întreba Hans Castorp. Nicidecum, mynheer Peeperkorn.
care
dUniI) trebuie sa va arat recunoştinţa pentru ca pot sta lînga
decj n ' °^C' eu P10^1 infinit mai mult decît dumneavoastră şi vin
ln
motive egoiste. însă este o calificare ciudata şi inexacta a
J
670
THOMAS MANN
n-ar
persoanei dumneavoastră, cînd spuneţi „un batrîn bolnav
ni n-a putea ghici ca e vorba de dumneavoastră. Este o imagine cu totul f
— Bine, bine, răspunse mynheer şi, pentru cîteva clipe, închis odihnmdu-şi pe
perna capul maiestuos, cu bărbia ridicata şi deget 1 unghiile lungi împreunate pe
marele lui piept regesc, al cărui contu întrevedea prin cămaşa de tricou. Este bine,
tinere, sau mai curînd intenţii bune, sînt convins. A fost plăcut ieri după masa...
da, da si ieri după masa... în satul acela ospitalier... i-am uitat numele... unde a
mîncat deliciosul salam italienesc cu jumari şi acel sănătos vinişor ci regiune...
— A fost minunat, confirma Hans Castorp. Am avut o plăcere aproape
interzisa — iar bucatarul-şef de la „Berghof' ar fi fost foarte mîhnit daca ne-ar fi
văzut — pe scurt, am fost cu toţii, fara nici o excepţie, foarte bine dispuşi. Era un
salam de calitate buna, domnul Settembrini a fost emoţionat, l-a mîncat, ca sa
zicem aşa, cu ochii în lacrimi. Fiindcă este un patriot, după cum cred ca ştiţi, un
patriot democrat. Şi-a închinat suliţa de cetăţean pe altarul umanităţii, pentru ca,
în viitor, sa nu mai plătească vama pentru salam la frontiera Brennerului.
— N-are importanţa, declara Peeperkorn. Este un om cu maniere elegante,
vesel şi vorbăreţ, un adevărat cavaler, deşi nu are prea des fericirea sa-şi schimbe
costumul.
— Nu şi-l schimba niciodată, spuse Hans Castorp. N-are niciodată aceasta
fericire. îl cunosc de multa vreme şi ne leagă o veche prietenie, adică a avut grija
de mine într-un mod pentru care-i port recunoştinţa, deoarece socoteşte ca sînt un
„copil răsfăţat al vieţii" - este o expresie de care ne folosim şi al cărei sens nu-i
prea limpede — şi se sileşte sa-mi corijeze defectele, exercitînd asupra mea o
influenţa cu urmări folositoare, însă nu l-am văzut niciodată îmbrăcat altfel, fie
vara, fie iarna-decît cu aceşti pantaloni în carouri şi cu aceasta redingota. De altfel
ş i sa-şi poarte cu o corectitudine remarcabila hainele vechi, exact c om distins, şi
în privinţa asta va dau perfecta dreptate. Acest fel al
a şti sa-şi poarte hainele este o biruinţa asupra sărăciei, iar cît m veste pe mine
prefer aceasta sărăcie eleganţei mititelului Naphta, ^ nu mi s-a părut niciodată
prea corecta. Ba este chiar, ca sa spun ş o eleganţa data dracului, iar resursele lui
au o origine tenebroa
aşa-
căci
am oarecari informaţii în privinţa situaţiei.
peepef'
— Un om cu maniere foarte elegante şi foarte vesel, repeta korn, fara sa se
oprească la observaţiile auzite asupra lui Nap
MUNTELE VRĂJIT
671
toate prej
că nu este - îngaduiţi-mi aceasta rezerva — complet lipsit de Hecaţi- Doamne,
tovarăşa mea de călătorie nu-l preţuieşte prea
It aşa cum probabil aţi observat şi dumneavoastră; vorbeşte despre f a simPat ie'
deoarece, pe cît se pare, comportarea pe care o are faţa ea ascunde anumite
prejudecăţi. Nici o vorba, tinere. Departe de • e intenţia, în ceea ce-l priveşte pe
domnul Settembrmi şi sentinţele dumitale de prietenie faţa de el, sa vreau...
Lichidat! Nici nu-mi ece prin minte ca, sub raportul curtoaziei, un cavaler ar
datora vreodată unei femei... Perfect, draga prietene, absolut fara nici un reproş!
Totuşi există o margine, o rezerva, o anumita re-cu-za-re, care face ca atitudinea
doamnei sa fie, omeneşte vorbind, foarte...
-Foarte desluşită. Foarte inteligibila. Care o îndreptăţeşte din plin. Iertaţi-ma,
mynheer Peeperkorn, ca mi-am îngăduit sa sfîrşesc eu însumi fraza
dumneavoastră. Pot risca acest lucru întrucît am conştiinţa ca sînt perfect de acord
cu dumneavoastră. Mai ales daca ţinem seama cît de mult depind femeile — veţi
surîde, fara îndoiala, cînd o sa ma auziţi vorbind la vîrsta mea într-un mod atît de
general despre femei — aşadar, cît de mult depinde atitudinea pe care o au faţa de
bărbat de atitudinea pe care o are bărbatul faţa de ele — dar în faptul acesta nu-i
nimic surprinzător. Cam astfel aş vrea sa-mi formulez gîndul în aceasta privinţa,
adică observînd ca femeia este o făptura care reacţionează fara sa aibă o iniţiativa
proprie, dominata de indolenţa în înţelesul de pasivitate... Ingaduiţi-mi, daca nu
va suparăţi, sa dezvolt ceva mai complet acest punct de vedere. în chestiunile de
iubire, după cît mi-am putut da seama, femeia se considera pe sine în primul rînd
ca fund un obiect; te asa sa te apropii de ea, nu alege cu toata libertatea, nu devine
subiectul lu ""ii, subiectul care nu alege decît după ce bărbatul şi-a făcut alegerea,
chiar şi în clipa aceea, îngaduiţi-mi sa adaug, liberul ei arbitru -nuţînd ca nu este
vorba de un bărbat din cale-afara de puţin înzestrat, nic i chiar asta nu poate fi
socotita drept o condiţie hotarîtoare -' lberul arbitru este foarte limitat şi diminuat
prin însuşi faptul ca c . ea' c' a fost aleasa. Doamne, Dumnezeule, ceea ce spun
trebuie foart UCm" bana le, însă, cînd eşti tînar, fireşte ca totul ţi se pare nou, ea . ou Ş1
uimitor. întrebi o femeie: „Prin urmare, îl iubeşti?", la care înch' a.Spunde Micind sau
plecînd ochii: „Ma iubeşte atît de mult!" c*niâ ' ''^ Un asemenea «spuns în gura unuia
dintre noi. Iertaţi-ma ;«.. , ez a' at un, pe acelaşi plan cu dumneavoastră. Se prea poate
sa î l care au datoria sa răspundă astfel, dar sa recunoaştem ca
.
672
THOMAS MANN
sînt
nişte caraghioşi veritabili, nişte bărbaţi sub papucul neveste'
casa
ma exprim într-un fel epigramistic. Aş vrea sa ştiu cum se apre ' sine o femeie
atunci cînd răspunde în felul acesta. Crede ca dat bărbatului un devotament
nemărginit, bărbatului care îi da cinstea ' sale, unei făpturi atît de inferioare, sau
vede, în dragostea pe bărbatul o are pentru persoana sa, un semn infailibil al
perfecţiunii "■> lata ce m-am întrebat cîteodată, în treacăt, în timpul orelor de
odihn
— Adevăruri eterne, fapte clasice, pe care le atingi, tinere, cu mi 1 dumitale
cuvinte îndemînatice, adică atingi sentimente sfinte, raspun Peeperkom. Bărbatul
se îmbată cu propria lui dorinţa, iar femeia cere şi aşteaptă sa fie îmbătata de
dorinţa bărbatului. De aici provine pentru noi obligaţia pasiunii, de aici decurge
înfiorătoarea ruşine a insensibilităţii a neputinţei de a trezi dorinţa femeii. Ia cu
mine un pahar de vin roşu Beau. Mi-e sete. Am transpirat foarte mult astăzi.
— Va mulţumesc mult, mynheer Peeperkom. Este adevărat că nu beau la
aceasta ora; însă sînt gata sa iau bucuros o înghiţitura în sănătatea dumneavoastră.
— Bine, ia paharul. Nu există decît unul. Eu o sa ma folosesc de paharul
pentru apa. Cred ca nu jignesc vinişorul asta spumos daca-l beau într-un vas atît
de umil.
Turnă, ajutat de musafir, cu mîna de căpitan tremurătoare şi, însetat, azvîrli în
golul unui gîtlej de statuie vinul roşu din paharul fara picior, întocmai ca pe o apa
chioara.
— Asta desfată, zise el. Nu mai bei? Atunci, îngaduie-mi sama mai servesc o
data - şi, varsînd puţin vin, bau a doua oara. Cearşaful răsfrînt peste cuvertura se
păta cu roşu. Repet, spuse el, cu degetul ridicat, m vreme ce paharul cu vin îi
tremura în cealaltă mîna, repet: de ace avem obligaţia, obligaţia religioasa a
pasiunii. Pasiunea noastră, >me geţi, este forţa virila care trezeşte viaţa. Viaţa
somnolează. Ea vrea s trezita de către puterea pasiunii divine pentru nunta
originara, pasiunea, tineTe, este divina. Omul este divin în măsura în care sirn ■
este sensibilitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat ca sa simtă p Omul nu este
nimic altceva decît organul prin care Dumnezeu - ^ toreşte nunta cu viaţa trezita
şi îmbătata. Daca omul păcătuieşte pasiune, păcătuieşte faţa de Dumnezeu, ceea
ce înseamnă
forţei virile a lui Dumnezeu, adică o catastrofa cosmica, o neînchipuit...
îşi goli paharul.
MUNTELE VRĂJIT 673
îngăduiţi-mi să va iau paharul, mynheer Peeperkom, spuse Hans i Urmăresc
desfăşurarea gîndirii dumneavoastră fiindca-mi este foarte mare folos.
Dumneavoastră expuneţi o teorie prm care iţi omului o funcţie religioasa foarte
onorabila, deşi poate puţin a unilaterală. Exista, daca-mi îngăduiţi sa observ, în
felul dumnea-stra de-a vedea, un rigorism destul de îngrijorător - iertaţi-ma! Orice
ritate religioasa este, fireşte, îngrijorătoare pentru nişte oameni de o drnensiune
mai modesta. Nu ma gîndesc sa va corijez, dar aş vrea sa vin asupra a ceea ce aţi
spus despTe anumite „prejudecăţi" pe care le-ar vea potrivit observaţiilor
dumneavoastră, domnul Settembrini faţa de doamna, tovarăşa dumneavoastră de
călătorie. îl cunosc pe domnul Settembrini de multa, de foarte multa vreme, de ani
de zile. Şi pot sa va asigur că prejudecăţile lui, în măsura în care exista, nu au
absolut deloc un caracter meschin şi mic-burghez — ba chiar ar fi ridicol sa te
gîndeşti la aşa ceva. Aici nu poate fi vorba decît despre prejudecăţi în stil mare şi,
prin urmare, cu un caracter impersonal, despre principii pedagogice generale în
privinţa cărora domnul Settembrini, v-o spun cu toata sinceritatea, în calitatea
mea de „copil răsfăţat al vieţii", mi-a... Dar asta m-ar duce prea departe. Este o
chestiune mult prea vasta, pe care n-aş putea-o rezuma în doua cuvinte...
- Şi dumneata o iubeşti pe doamna? întreba deodată mynheer, întorcîndu-şi
spre musafir chipul regesc, cu gura jalnic sfîşiata şi cu ochii mici spălăciţi, sub
arabescul cutelor frunţii...
Hans Castorp simţi un fior de teama. Şi se bîlbîi:
- Daca eu... Adică... Fireşte ca o respect pe doamna Chauchat mai ales în
calitatea sade...
- Va rog, zise Peeperkorn întinzînd mîna ca pentru a respinge, cu cest gest >
răspunsul celuilalt. Lasa-ma, continua după o pauza în care
tăcu loc pentru ceea ce avea sa spună, lasa-ma sa-ţi repet ca sînt
6parte de a Vr
f ea să reproşez acestui domn italian ca ar fi greşit vreodată
regulile curtoaziei. Nu formulez acest reproş împotriva nimănui.
insa un lucru... Dar în acest moment, mai curînd ma bucur... Ule. tineip r-r ast
■ minunat de frumos şi de bine. Ma bucur, în privinţa
x nici
totu . ~ ° îndoială; faptul acesta îmi place în adevăr foarte mult. Şi mmt .
spun
--- In sfîrşit, pe scurt, îmi spun: o cunoşti pe doamna de 'lipan • II1U vreme decît
mine. Ai fost şi dumneata aic i şi aţi f r ImPu' Precedentei sale şederi în acest
loc. în plus, este o
feineig r P Pecedentei sale şederi în acest loc. în plus, este o face. p --
farmec, iar eu nu sînt decît un batrîn bolnav. Cum se
c
ă sînt suferind, a coborît singura azi dupa-amiaza, fara
674
THOMAS MANN
însoţitor, ca sa facă tîrguieli în sat... Nu-i nici o nenorocire! N
ca nu! însă este neîndoielnic ca... Trebuie oare sa-mi explic fa t ^
nu
te-ai lăsat antrenat de imboldul dumitale cavaleresc ri;„
> uin cau?a influenţei... cum spuneai adineauri... a principiilor pedaeoo;^ ■
r
fe^&i^e ale \\x\ signor Settembrini... te rog sa mă înţelegi literal mente...
— Literalmente, mynheer Peeperkorn. Vai, nu! Dar nicidecu ma conduc aşa
cum mă taie capul. Dimpotrivă, cu un prilej oar domnul Settembrini chiar mi-a...
văd aici, pe cearşaful dumneavoa nişte pete de vin, mynheer Peeperkom. N-ar
trebui oare... Noi obişnui sa presarăm sare, cînd petele sînt proaspete...
— N-are importanţa, zise Peeperkom fara sâ-l scape din ochi musafir.
Hans Castorp pali.
— Lucrul, zise el cu un zîmbet silit, poate sa ramînă aici oarecum altfel decît
în mod obişnuit. Vreau să spun ca atmosfera care domneşte aici nu este o
atmosfera convenţională. Cel care are prioritate este bolnavul, bărbat sau femeie.
Preceptele galanteriei se risipesc în faţa acestei reguli. Sînteţi indispus în mod
trecător, mynheer Peeperkorn. Dar este o indispoziţie acută, şi deci o indispoziţie
care contează. Tovarăşa dumneavoastră de călătorie este întrucîtva sănătoasa.
Deci cred câ procedez cu totul în spiritul doamnei reprezentînd-o puţin Ungă
dumneavoastră in timpul lipsei sale — pe cît poate fi vorba aici de reprezentare,
ha! ha! - în loc să vă reprezint pe dumneavoastră pe lîngă dînsa şi să mă ofer s-o
însoţesc în sat. Şi cu ce drept i-aş impune tovarăşei dumneavoastră de călătorie
serviciile mele cavalereşti? Ca s-o fac, nu am încă titluri, nici procura. De altfel,
trebuie să va spun câ am un foarte dezvoltat simţ al situaţiilor pozitive de drept. Pe
scurt, găsesc că poziţia mea este corectă, corespunde situaţiei generale,
corespunde mai ales sentimentelor sincer pe care le am faţă de dumneavoastră,
mynheer Peeperkorn, şi cred
câ am dat un răspuns satisfăcător întrebării pe care mi-aţi pus-o -în adevăr aţi
avut intenţia să mă întrebaţi.
— lata un răspuns foarte plăcut, răspunse Peeperkorn. Ascui desfătare
involuntară micile dumitale cuvinte, tinere. O iau razna şi lucrurilor o înfăţişare
acceptabilă. Dar satisfăcătoare... nu. R asP ^ dumitale nu mă mulţumeşte pe
deplin... iarta-ma daca, în felul a dezamăgesc. Te-ai slujit mai adineauri, draga
prietene, de c ^. „rigorism", comentîndu-mi anumite concepţii pe care ţi le-am
cat. însă şi în vorbele dumitale există, deopotrivă, o oarecare
adică ceva aspru şi silit, care mi se pare câ nu se potriveşte
^
MUNTELE VRĂJIT
675
• le Am mai făcut şi cu alte prilejuri cîteva observaţii asema-
asupra conduitei dumitale. Ai şi acum aceeaşi comportare silita
11
o ai faţa de doamna Chauchat în timpul excursiilor şi plim-
e
P noastre comune - şi n-o ai faţa de nimeni altul - şi asupra căreia
• (\ torezi o explicaţie — este o datorie, este o obligaţie, tinere. Eu nu
- "nsel Observaţia aceasta evidentă mi s-a impus şi mi-a fost confir-
tâ prea de multe ori şi este imposibil sa n-o fi făcut şi alţii, într-un
H tot atît de evident, cu singura deosebire câ aceştia cunosc, după cit
se pare, explicaţia faptului în sine.
Cu toate ca era sleit de febra, mynheer vorbea în dupa-amiaza asta într-un stil
excepţional de precis şi viguros. Nu se mai vadea nici cea mai mică incoerenţa.
Stînd în capul oaselor, cu umerii formidabili şi cu măreţul său cap întors spre
musafir, ţinea un braţ întins pe cuvertura patului, iar mîna de căpitan, pistruiată,
înalţîndu-se la capătul mînecii de lină, forma cercul dominat de degetele cu
unghiile ascuţite, în vreme ce glasul rostea cuvintele cu o ascuţime tot atît de
precisa şi tot atît de plastică pe cît ar fi putut-o dori însuşi domnul Settembrini,
rostogolind r-urile unor cuvinte din expresiile „după cît se pare" şi „observaţia
aceasta evidentă."
-Dumneata văd câ zîmbeşti, continua el. întorci capul într-o parte
şi-n alta şi clipeşti din ochi. Se pare câ-ţi frâmînţi mintea zadarnic, şi
totuşi nu există nici o îndoială ca ştii ce vreau sa spun şi despre ce este
vorba. Nu afirm că nu-i adresezi doamnei din cînd in cînd cîte o vorba,
sau că uiţi să-i răspunzi, atunci cînd convorbirea o cere. însă repet că, în
asemenea ocazii, dacă priveşti lucrurile mai atent şi sub raportul unei
anumite exigenţe a formei, ai în comportare ceva silit şi dai impresia
ecis
â că te fereşti şi că o eviţi. Atît cît poate fi vorba de asemenea
n
, dumneata faci impresia câ la mijloc este un rămăşag pe care l-ai
cu doamna şi câ pînă la expirarea unui termen convenit nu ai drep-
ai
t dresezi direct cuvîntul. Eviţi cu regularitate şi fără excepţie să i
res
ezi, nu-i spui niciodată „dumneavoastră".
~ ar, mynheer Peeperkorn... Oare ce fel de rămăşag...
n
ca . £âduie-mi să-ţi atrag atenţia asupra faptului de care farâ îndoiala
seama şi dumneata şi anume că ţi s-au albit pînă şi buzele. priv ea astorP nu-şi
ridică ochii. Aplecat înainte, continuă sa el. L a lx pata roşie de pe cearşaf. „Trebuia
să se ajungă şi aici, gîndi 'fciiie c a V°ia să a Jungă. Cred însă că şi eu am făcut tot ce a
depins de urj aJu ngem aici. îmi dau seama abia acum că într-o oarecare ape am năzuit
la asta. Oare am pălit în adevăr atît de tare?
676
THOMAS MANN
Este foarte posibil, căci acum trebuie să se aleagă într-un fel N ce se va
întîmpla. Mai pot încă minţi? Ar fi foarte posibil, dar
n ^
vreau. Deocamdată ma agăţ de pata asta de sînge, de pata asta de v' pe
cearşaf."
Dar deasupra lui, celalalt tăcea deopotrivă. Tăcerea dura doua trei minute —
îngăduind sa-ţi dai seama cîta amploare puteau ca aceste minuscule unităţi în
asemenea împrejurări.
Pieter Peeperkorn fu acela care relua discuţia.
— Era în seara în care am avut plăcerea sa te cunosc, începu el cu u glas
melodios, iar vocea îi suna ca şi cum n-ar fi fost decît prima fraza dintr-o lunga
poveste. Am organizat o mica petrecere, am băut şi am mîncat, apoi, bine dispuşi,
gata sa facem toate nazbîtiile şi într-o stare de omeneasca părăsire de sine, ne-am
dus la culcare, braţ la braţ, la o ora din noapte destul de tîrzie. Se întîmpla atunci
ca aici, în faţa uşii mele, luîndu-ne rămas bun, mi-a venit ideea de a te invita sa
atingi cu buzele fruntea femeii care mi te prezentase ca pe un bun prieten de
odinioară şi de a-i lasă ei grija sa răspundă sub ochii mei la acest gest, ca un semn
al bucuriei din acel ceas. Ai respins, nici mai mult, nici mai puţin propunerea mea,
ai respins-o spunînd ca ţi se pare absurd sa va sărutaţi pe frunte, dumneata şi cu
tovarăşa mea de calatone. Nu vei nega ca explicaţia aceea cere ea însăşi o
explicaţie pe care mi-o datorezi pîna azi. Eşti dispus sa te achiţi de datorie?
„Aşadar a observat-o şi pe asta? gîndi Hans Castorp şi-şi concentra atenţia cu
şi mai multa putere asupra petelor de vin, ba chiar rîcîi una din ele cu vîrful îndoit
al mijlociului. în fond, în ziua aceea am dorit in adevăr sa-şi dea seama, altfel n-aş
fi spus ceea ce am spus. Insa, acum. ce se mai poate întîmpla? Inima îmi bate
destul de tare. Oare o sa asist la un regesc acces de furie, un acces de prima clasa?
Oare nu cumv trebui sa fiu mai atent la pumnul sau care poate ca ma şi anieni
Hotarît, ma aflu într-o situaţie foarte ciudata şi dintre cele mai critice-
Deodată simţi cum mîna lui Peeperkorn îi apuca mîna dreap
încheietura. .,
Pi sifl* „Acum ma prmde de încheietura mîinii, gîndi Hans Castorp- ■
ridicol, uite cum stau ca o javra plouată. M-am făcut vinovat
i cella» l-
1 ei ^ greşeala faţa de el? Absolut deloc. în primul rînd numai soţu
^^ii fi itl* **
Daghestan ar fi în drept sa se plînga. Şi abia după aceea toţi tocmai la urma,
eu. Iar el nu are, după cîte ştiu, nici un plînga. Atunci, pentru ce-mi bate inima?
Este însă timpul sa n
MUNTELE VRĂJIT 677
demnitate şi sa-i privesc deschis în faţa, bineînţeles cu respect,
ch ipul regesc.
Aşa făcu. Figura extraordinar de puternica era galbena, ochii arun-
privire spălăcita sub liniile răsucite ale frunţii, expresia buzelor
-ate era amara. Şi fiecare citi adine în ochii celuilalt, imensul batrin
• uţintelul tînâr, în vreme ce primul continua sa-l ţină de încheietura
îinii pe cel din urma. în sfîrşit, Peeperkorn spuse încet:
- Ai fost amantul Clavdiei în timpul anterioarei sale şederi aici? Hans Castorp
lasă încă o data capul în jos, însă îl ridica imediat şi
după ce respira adînc, spuse: ^
- Mynheer Peeperkorn! îmi displace extrem de mult sa va mint şi ma silesc s-o
evit cît îmi sta în putinţa. Şi nu-i deloc uşor. M-aş lauda daca aş confirma
afirmaţia dumneavoastră şi aş minţi daca aş contesta-o. Aşa stau lucrurile, ca sa se
ştie. Am locuit multa vreme, foarte multa vreme în acest sanatoriu şi în acelaşi
timp cu Clavdia — adică, iertaţi-ma — cu actuala dumneavoastră tovarăşa de
călătorie, fara sa-i fi fost vreodată prezentat. Relaţiile noastre n-aveau nimic
monden, cel puţin relaţiile mele cu dînsa, ale căror origini, vreau să spun, sînt
cufundate în bezna, în mintea mea, nu i-am spus Clavdiei niciodată altfel decît tu,
şi aşa s-a întîmplat şi în realitate. Căci în seara cînd m-am scuturat de acele
legături pedagogice despre care a fost vorba adineauri - pe scurt, cînd m-am
apropiat de ea luînd ca pretext o mascarada — într-o seara de Carnaval, într-o
seara de nimeni şi de nimic justificata, într-o seara în care tutuirea era un lucru
general convenit, atunci „tu"-ul acesta şi-a căpătat întregul sau sens de-o maniera
abia conştienta şi ca într-un vis. Totodată era în ajunul plecării Clavdiei.
- întregul sau sens, repeta Peeperkorn. Te-ai exprimat foarte politi-•■■ u dădu
drumul lui Hans Castorp şi începu sa-şi frece fălcile,
e
sprîncenelor, obrajii şi bărbia cu mîinile de căpitan, cu unghiile - ' P°' 'Si
împreuna mîinile pe cearşaful pătat cu vin şi-şi lasă capul parte, în partea stînga,
opusa musafirului, astfel îneît ai fi putut ne ^a n" mai vrea sa-l vadă.
artl ras
SD| puns cît mai precis cu putinţa, mynheer Peeperkorn, îi mc;
castorp, şi m-am silit cu toata conştiinciozitatea sa nu spun
tneu d mu' t ' nici prea puţin. înainte de toate, era vorba, din punctul Sau nu 6 ere> sa va
ro sa
8 observaţi ca sînteţi oarecum liber sa ţineţi fost o s ° 6a' a ^e aceasta seara
închinata lui „tu" şi plecării, întrucît a •endaj. u Sltuata în afara de orice rînduiala şi
aproape în afara de ca-rs " oeuvre ca sa zic aşa, o seara suplimentara, o seara de
678
THOMAS MANN
1
minţit
an bisect, adică douăzeci şi noua februarie, şi prin urmare n-as f decît pe
jumătate daca aş fi negat constatarea dumneavoastră Peeperkorn nu răspunse.
- Am preferat, relua Hans Castorp, după o pauza, am preferat spun adevărul,
chiar cu riscul de-a va pierde bunăvoinţa vorbind cît se poate de sincer, ar fi
pentru mine o pierdere considerab'l pot sa v-o mărturisesc; o lovitură, o lovitura
cumplita, pe care putea-o compara decît cu lovitura ce-am simţit-o acum, la
revenir doamnei Chauchat, cînd am văzut ca nu s-a întors singura, ci ca tova rasa
dumneavoastră de călătorie. Am înfruntat, deci, şi acest risc deoarece de multa
vreme doream ca totul să fie limpede între noi - între dumneavoastră, pentru care
am nişte sentimente de respect atît de profunde, şi mine — şi am procedat astfel,
căci mi s-a părut mai frumos şi mai omenesc — ştiţi cum pronunţa Clavdia acest
cuvînt cu glasul ei fermecător de voalat, taraganîndu-l atît de melodios — da, mi
s-a părut ca-i mai bine sa procedez astfel decît sa tac sau sa ma prefac, şi din acest
punct de vedere îmi dau seama ca mi-aţi luat o piatra de pe inima cînd, adineauri,
aţi constatat-o.
Nici un răspuns.
- încă ceva, mynheer Peeperkorn, mai exista încă un lucru care m-a făcut a
dori sa ajung în situaţia de a vă putea spune adevărul, adică ma refer la experienţa
mea personala în legătura cu nesiguranţa enervanta şi cu semibanuielile ce
stăruiau în această privinţa. Acum dumneavoastră ştiţi cu cine şi-a petrecut, cu
cine s-a întreţinut şi cu cine a încheiat Clavdia - aşadar, sa spunem că şi-a încheiat
- un douăzeci şi noua februarie, înainte ca situaţia de drept întru totul pozitiva sa
se fi stabilit între ea şi dumneavoastră, aceasta situaţie absolut pozitiva în faţa
căreia ar fi o curata nebunie sa nu te pleci. Cît despre mine, n-am putut s ajung
niciodată la o asemenea certitudine, deşi nu mi-a scăpat ni« clipa faptul ca, oricît
de puţin ai fi înclinat sa-ţi imaginezi aseme lucruri, la urma urmei trebuie sa
admiţi şi eventualitatea de a ave decesori şi în plus am ştiut, printre altele, ca
însuşi consilierU Behrens — care aţi aflat, poate, ca se ocupa, ca amator, şi de pictu
făcut, în numeroase şedinţe, un portret remarcabil, redîndu-i c pielii cu o
verosimilitate extraordinara, ceea ce, între noi tic
uluit destul. Mi-a pricinuit multa bătaie de cap şi chin, şi chiar ş îmi framînt
mintea în aceasta privinţa.
MUNTELE VRĂJIT 679
O mai iubeşti şi azi? îl întreba Peeperkorn, fara sa-şi schimbe • 'a adică: fara
sa-şi întoarcă faţa... Vasta camera se scufunda din ce . mai mult în
semiobscuritate.
Iertaţi-ma, mynheer Peeperkorn, îi răspunse Hans Castorp, dar senti-le „e care
]e am faţa de dumneavoastră, nişte sentimente de profund t ^ jg admiraţie, m-ar
face sa par necuviincios vorbindu-va despre timentele mele faţa de tovarăşa
dumneavoastră de călătorie. _ şj ţi le împărtăşeşte? îl întreba Peeperkorn în
şoapta. Ţi le mai împărtăşeşte chiar şi astăzi?
_N-am spus, îi răspunse Hans Castorp, n-am spus ca le-ar fi împărtăşit
vreodată. Asta mi se pare puţin probabil. Mai adineauri, vorbind despre reacţiile
naturii feminine, am atins, în treacăt şi de-o maniera teoretică, această chestiune.
Fireşte, la mine nu prea are mare lucru sa iubească. Ce dimensiune am eu, judecaţi
şi dumneavoastră. Dacă din întîmplare se iveşte un... un douăzeci şi noua
februarie, asta depinde numai de faptul ca femeia se poate lasă sedusa întrucît a
fost aleasa de bărbat - deşi, aş vrea sa adaug: am impresia ca mă cam laud şi sînt
lipsit de gust cînd vorbesc despre mine ca despre un „bărbat", însă Clavdia este cu
siguranţă o femeie.
- A ascultat de glasul pasiunii, murmura Peeperkorn cu buzele sfîrte-cate.
- Exact aşa cum a procedat şi în cazul dumneavoastră, dar cu mult mai multă
supunere, spuse Hans Castorp, şi aşa cum, după toate aparenţele, a mai facut-o şi
în alte nenumărate cazuri, asupra acestui punct nu va putea exista vreodată
îndoiala, pentru oricine se va găsi mtr-o situaţie similara...
~ Jtai! îi spuse Peeperkorn continuînd sa ramîna tot cu faţa întoarsa, 91 tacînd
cu latul mîinii un gest spre interlocutorul sau. Nu-i oare jos-"lc sâ v°rbim astfel
despre ea?
^ Nu cred, mynheer Peeperkorn. Nu, şi am credinţa ca pot sa va
c
pe deplin. Oare nu vorbim despre lucruri omeneşti — luînd
»omenesc" în sensul de libertate şi de genialitate - iertaţi-mi
„_ puţin cam căutat, dar mi l-am însuşit de curînd, deoarece
^ «"«„evoie de el.
-— T) *
e
. . continuă, îi porunci Peeperkorn încet.
Sc
au Wans Castorp vorbi deopotrivă de încet, stînd pe marginea
n
geniln , .' 8ă pat, aplecat spre regescul bătrîn şi cu mîinile între
680
THOMAS MANN
— Căci ea este o existenţa genială, spuse el, iar soţul care se afT H-Io de
Caucaz - deoarece ştiţi, desigur, ca are un soţ dincolo de acorda aceasta libertate şi
genialitate, fie din prostie, fie din
mco-
mt
eligenţa căci nu-l cunosc pe acest om. Oricum ar fi, procedează bine ci d -'
acorda libertatea, întrucît ea a ajuns astfel datorita principiului geni 1 bolii, şi
oricine se afla în aceeaşi situaţie ar face bine sa urmeze
acestui bărbat şi sa nu se plînga, nici pentru trecut, nici pentru viitor
— Dumneata nu te plîngi? îl întreba Peeperkorn, întorcîndu-se cat el... Părea
palid în semiobscuritate; ochii îi erau spălăciţi şi obosiţi sub liniile frunţii de idol,
iar gura mare şi sfîrtecata ramase întredeschisa ca aceea a unei măşti tragice.
— Nu ma gîndeam ca poate fi vorba despre mine, îi răspunse Hans Castorp cu
modestie. îmi dau numai silinţa sa obţin ca dumneavoastră sa nu va plîngeţi, şi din
cauza întîmplarilor de alta data sa nu-mi retra-geţi bunăvoinţa.
— Cu toate acestea, fără sa ştiu, spuse Peeperkorn, ţi-am provocat, desigur, o
adînca suferinţa.
— Daca este o întrebare, îi spuse Hans Castorp, şi dacă va răspund da, nu
înseamnă în nici un caz şi pentru nimic în lume ca nu preţuiesc imensul avantaj
de-a va fi cunoscut, căci avantajul acesta este strîns legat de pomenita decepţie.
— Iţi mulţumesc, tinere, îţi mulţumesc. Apreciez drăgălăşenia micilor
dumitale cuvinte. Dar daca facem abstracţie de legaturile noastre personale...
— Este greu sa faci abstracţie, îi spuse Hans Castorp, iar eu nici nu cred ca, în
ceea ce mă priveşte, acest lucru ar fi de dorit, ca sa raspun întrebării
dumneavoastră. Deoarece faptul ca ea, Clavdia, s-a întor însoţita de o
personalitate de dimensiunea dumneavoastră, nu pue ■ fireşte, decît sa mărească
şi sa agraveze râul care oricum trebuia rezulte pentru mine, dacă s-ar fi întors
împreuna cu un alt bărbat, îndurerat extrem de mult şi ma doare încă şi astăzi, nu o
neg. Şiin m-am păstrat pe cît posibil la aspectul pozitiv al situaţiei, adică. ^ cera
mea veneraţie pentru dumneavoastră, mynheer Peeperkor •
ce, în alta situaţie, n-ar fi fost posibil fara puţina răutate faţa de
dumneavoastră de călătorie, căci femeilor nu le prea place ca arn
le devină prieteni. barbie
— în adevăr, spuse Peeperkorn şi, trecîndu-şi peste gura Şi ^^ palma îndoita,
îşi ascunse un zîmbet, ca şi cum s-ar fi temut sa n
MUNTELE VRĂJIT 681
na Chauchat surîzînd. Hans Castorp surise şi el discret, apoi şi i si celalalt
dădură din cap, în complet acord.
Aceasta mica răzbunare, continua Hans Castorp, mi se cuvine, în fnitiv numai
mie, căci în măsura în care merit sa vorbesc şi despre
• e am, în adevăr, un oarecare drept sa ma plîng, dar nu de Clavdia şi
• i de dumneavoastră, mynheer Peeperkorn, ci numai de viaţa şi de soar-mea
Şi> întrucît am cinstea sa ma bucur de încrederea pe care mi-o
arătaţi şi fiindcă acest ceas de amurg este, sub toate raporturile, atît de ciudat,
vreau măcar prin aluzii sa va vorbesc puţin despre mine.
-Te rog, îi spuse Peeperkorn politicos, iar Hans Castorp continua: - Ma aflu
aici sus, mynheer Peeperkorn, de multa vreme, de ani de zile- adică nici eu nu mai
ştiu precis de cînd, dar, în orice caz, de mulţi ani de viaţa şi de aceea am vorbit
despre „viaţă", însă voi reveni imediat, la momentul potrivit, şi asupra sorţii.
Venisem sa fac o mica vizita vărului meu, un militar plin de intenţii brave şi loiale
care nu i-au folosit la nimic: a murit, adică mi-a fost răpit, iar eu am rămas şi sînt
încă aici. Nu eram militar, ci aveam o profesie civila, cum poate aţi auzit, o profe-
sie solidă şi raţionala care contribuie, se pare, la solidaritatea interna ţionala, însă
eu n-am fost niciodată prea legat de ea, va mărturisesc, şi asta din motive despre
care nu pot spune decît ca îmi sînt neclare: aceste motive se găsesc însă la
originile sentimentelor mele faţa de tovarăşa dumneavoastră de călătorie — şi
înadins o numesc astfel ca să va arat ca nu mă gîndesc deloc să zdruncin drepturile
dumneavoastră pozitive — adică ale sentimentelor mele pentru Clavdia Chauchat
şi ale faptului ca o tutuiesc, sentimente pe care nu le-am tăgăduit niciodată de cînd
i-am Init Pentru prima oara ochii şi au pus stapînire pe mine — de cînd au Pus
nebuneşte stapînire pe mine, ma înţelegeţi. Din iubire pentru ea şi 1 indu-l Pe
domnul Settembrini, m-am aservit principiului iraţional, Pnncipmiui genial al
bolii căruia i-am fost supus, de fapt, dintotdeauna, el am rămas aici, nu mai ştiu
precis de cînd. Căci am uitat totul şi s Pl cu toti Şi cu toate, cu rudele, cu profesia
mea de la şes, dar şi cu ■mc antele mele. Iar atunci cînd Clavdia a plecat, am
aşteptat-o şi n-am în w a ° aştePl a' c'> mereu* aşa încît sînt definitiv pierdut pentru
şes, iar ma - ' °e ^e acolo, de jos, sînt, ca sa zic aşa, mort. La toate acestea mi-a ~eam
C nC v am vor
' * ~ bit despre „soarta", şi datorita acestor lucruri sit Uat - 8aduit să insinuez
ca, în definitiv, am dreptul sa ma plîng de Povest dreptul meu jignit. Mi s-a
întîmplat odată sa citesc o
altfe j ' lca nu, am vazut-o la teatru, povestea unui tînar brav - de "itar, ca şi
vărul meu - care are de-a face cu o ţiganca fer-
682
THOMAS MANN
mecatoare — era fermecătoare, cu o floare după ureche, o femei f şi
sălbatica, de care se îndrăgosti în aşa hal, incit îşi pierdu cu desa " minţile,
sacrifica totul pentru ea, dezerta, deveni contrabandist si d din toate punctele de
vedere. Dar cînd ajunse în situaţia aceasta lam bila, ea se plictisi şi-l paraşi, fugind
după un matador, o personal» copleşitoare, despotica şi cu o splendida voce de
bariton. Iar povestea sfîrşeşte astfel: soldatul slab şi ascultător, alb ca varul şi cu
cam descheiata, o străpunge cu cuţitul în faţa arenei, fapt pe care, de altfel singura
îl provocase cu insistenţa. Dar am ajuns absolut fara nici un sens la aceasta
poveste. Insa la urma urmelor de ce mi-am reamintit-o?
In clipa în care Hans Castorp rosti cuvîntul „cuţit", mynhear Peeperkorn îşi
schimba puţin poziţia în pat. Se trase mai îndărăt, întor-cîndu-se brusc cu faţa
către musafir, iscodindu-i scrutător ochii, cu un aer întrebător. Se îndrepta, se
rezema mai bine în cot şi-i spuse:
— Tinere, am auzit, şi acum sînt lămurit. îngaduie-mi sa ma sprijin pe
buna-credinţa a mărturisirilor dumitale şi sa-ţi dau o explicaţie loiala. Daca parul
meu n-ar fi alb şi daca n-aş fi năpăstuit de nişte friguri maligne, m-ai fi văzut gata
sa-ţi dau satisfacţie, ca de la bărbat la bărbat, cu arma în mîna, atît pentru
neajunsul pe care ţi l-am pricinuit, cît şi pentru acela pe care ţi l-a pricinuit
tovarăşa mea de călătorie şi pentru care îţi datorez de asemenea satisfacţie.
Perfect, domnul meu... m-aţi vedea gata. însă, data fiind starea actuala de lucruri,
îngaduie-mi sa-ţi fac o alta propunere. Adică următoarea: îmi amintesc de-o clipa
de exaltare, chiar la începutul cunoştinţei noastre — îmi amintesc, măcar ca
stătusem la taifas cu o sticla de vin tare — de o clipa prin urmare, cînd, plăcut
impresionat de firea dumitale, am fost gata sa-ţi propun sa ne tutuim ca nişte fraţi,
dar cînd mi-am dat seama imediat ca ar fi fost put"1 cam prematur... Bine, azi ma
refer la clipa aceea, revin şi declar ca ter menul pe care l-am fixat atunci s-a scurs.
Tinere, sîntem fraţi, îţi aiirm sîntem. Ai vorbit despre o tutuire în sensul complet
al acestui cuvin a noastră va avea întreaga plenitudine a sensului ei, sensul unei r
întru pasiune. Satisfacţia pe care vîrsta şi boala ma împiedica sa ţipe calea
armelor, ţi-o ofer sub aceasta forma, ţi-o ofer în sensu tratat frăţesc de alianţa, aşa
cum se încheie cîteodata în lume împ° ^ unui al treilea, insa pe care noi trebuie
sa-l încheiem în sensul un uni comune pentru cineva. Tinere, ia-ţi paharul, în
vreme ce eu păhărelul meu, fara ca astfel sa aduc cea mai mica nedreptate vinişor
care fierbe...
MUNTELE VRĂJIT 683
c' cu mîna de căpitan care îi tremura uşor, umplu paharele, ajutat de Castorp
într-un fel respectuos şi tulburat.
Ia! îi repeta Peeperkorn. Trece-ţi braţul peste braţul meu. Şi bea la mine... Bea
paharul pîna la fund!... Perfect, tinere. Lichidat. Uite n mea. Eşti satisfăcut?
_ gvident, dar acesta este numai un fel de-a vorbi, mynheer Peeper-rn îi z' se
Hans Castorp care se cam chinuise sa golească paharul dintr-o singura înghiţitura
şi-şi şterse genunchii cu batista, deoarece se stropise cu vin. Aş spune mai curînd
ca sînt nespus de fericit şi încă nu înţeleg cum de m-am făcut vrednic de o
asemenea favoare... Şi ca sa fiu sincer, am impresia ca visez. Este o cinste uriaşa
pentru mine - şi nici nu ştiu cum de-am putut-o merita, căci n-am făcut absolut
nimic care sa merite aceasta onoare şi nimeni nu se va mira aflînd ca mie mi se va
părea cam hazardat sa ma folosesc de la început de noua formula şi ma voi
împiedica de ea - mai ales în prezenţa Clavdiei care, în calitatea ei de femeie, ar
putea foarte bine sa nu fie de acord cu convenţia noastră.
- Lasă asta pe seama mea, răspunse Peeperkorn, căci restul va fi numai o
chestiune de obişnuinţa! Şi acum, tinere, du-te! Lasa-ma, copilul meu! S-a
întunecat, s-a înnoptat demult, iubita noastră poate reveni dintr-o clipa în alta şi
poate ca ar fi mai bine sa nu va întîlmţi acum.
- Ramîi cu bine, mynheer Peeperkorn! spuse Hans Castorp, şi se scula. Vezi,
îmi birui sfiala fireasca şi fac exerciţii în vederea acestei formule de-o cutezanţă
nebuna. S-a înnoptat, este adevărat. îmi închipui ca daca domnul Settembrini ar
intra aici, pe neaşteptate, ar aprinde umina pentru ca raţiunea şi sociabilitatea sa
intre o data cu el - a mai vut cîndva aceasta slăbiciune. Pe mîine! Plec fericit şi
mîndru, aşa cum
i visat niciodată! Vindecare grabnica! Acum cel puţin trei zile, tu a mai ai
friguri şi în răgazul lor o sa poţi face faţa tuturor exi-or- Faptul acesta mă bucura ca
şi cum eu aş fi tu. Noapte buna!
Mynheer Peeperkorn (încheiere)
CSte un oc atra a
este f ' g tor în cadrul unei excursii, iar noua ne
reu
slaDlc- § sa explicam de ce Hans Castorp, care avea o mare
reascoj- Pentru căderile de apa, nu vizitase pîna acum cascada pito-
Padurea văii Fluela. Pe vremea lui Joachim avea drept scuza
684
THOMAS MANN
sau în aces-
scrupulele severe ale varului sau care nu vieţuise aici pentru bu plac şi nu
pierduse nici o clipa din vedere ţelul precis al şederii te locuri, limitînd orizontul
la imediata vecinătate a „Berghof'-ui ' după moartea lui, Hans Castorp păstrase în
raporturile cu regiunea exceptam plimbările cu schiurile, aceeaşi uniformitate
conservat care - în contrast cu extinderea experienţelor lui intime şi cu datoria ri
„a sta la cîrma" — nu fusese fără farmec. Cu toate acestea, aproba vn' proiectul
pus la cale de micul cerc de prieteni, format din şapte persoan (numarîndu-se şi pe
el) care alcătuiau mănunchiul relaţiilor lui cele ma' apropiate, ca sa facă o
plimbare cu trăsura în acea regiune atît d atrăgătoare.
Era în mai, luna fericirii — daca dădeai crezare naivelor cîntecele de la şes -
însă aici, sus, se prezenta rece şi prea puţin ademenitoare prin însăşi natura
aerului, dar, oricum, măcar topirea zăpezilor putea fi socotita ca terminată.
Evident, chiar şi în ultimele zile ninsese de mai multe ori cu fulgi mari, însă de pe
urma ninsorii nu rămăsese decît puţina umezeală; marile troiene ale iernii se
topiseră şi dispăruseră lasînd doar cîteva resturi; iar aceasta lume înverzită,
redevenita practicabila, constituia un fel de ispita pentru o dorinţă
întreprinzătoare.
De altfel, legaturile grupului suferiseră din pricina bolii conducătorului ei,
Peeperkorn cel magnific, ale cărui friguri tropicale maligne nu cedaseră nici în
faţa climatului extraordinar şi nici a antidoturilor unui medic atît de remarcabil
cum era consilierul aulic Behrens. Zăcuse multa vreme în pat, nu numai în zilele
cînd frigurile intermitente îşi făceau de cap cu cruzime. Splina şi ficatul îi dădeau
şi ele de furca, aşa cum o mărturisise în particular consilierul aulic persoanelor
apropia e bolnavului; nici stomacul nu era cum scrie la carte, iar Behrens nu ui sa
facă aluzii la primejdiile unei eventuale epuizări cronice, de care e ameninţat, în
aceste condiţii, chiar şi un organism atît de viguros c olandezului.
în aceste saptamîni, mynheer Peeperkorn nu prezidase decît un gur chef
nocturn, şi renunţase la plimbările obişnuite, afara de un ^ gura, care, de altfel,
fusese scurta. De altminteri, fie spus între noi. Castorp simţi oarecum ca pe-o
uşurare aceasta destrămare a spin comunitate a grupului, căci îl stingherea situaţia
de fraterniz ^ tovarăşul de călătorie al doamnei Chauchat; şi, de fapt, în convor
1 ^ cu Peeperkorn se vadea aceeaşi „stinghereala" şi aceleaşi „evitări . şi cum
ar fi fost în adevăr vorba despre un rămăşag - ocolea
W
ute
MUNTELE VRĂJIT
685
asa cum fusese cazul şi cu Clavdia: evita prin întortocheri de stranii sa se
adreseze direct lui Peeperkom, ori de cîte ori nu putea vite pe „tu" — şi, de altfel,
era cam aceeaşi dilema — de fapt o
** _.______________________________.__i_ • "
i__ ___ /~i i _ _ J ■ _ -__
dilema
cu sens opus — care apasă asupra convorbirilor cu Clavdia în
prezenţa
altor persoane sau chiar numai a stapînului ei, dilema care,
rita tocmai satisfacţiei pe care o primise de la Peeperkom, luase proporţii pînâ
la a-l stingheri foarte tare.
Aşadar, proiectul unei plimbări la cascada era la ordinea zilei -Peeperkom
însuşi fixase termenul şi se simţea foarte bine dispus gîndin-du-se la aceasta
excursie. Trecuseră abia trei zile după un acces de friguri intermitente; iar
mynheer anunţa bucuros ca nădăjduia sa profite de acest fapt. Desigur, nu apăruse
în sufragerie la primele dejunuri şi ceruse, aşa cum proceda foarte adesea în
ultimul timp, sa fie servit separat, cu doamna Chauchat, în salon. Insa chiar de la
micul dejun, portarul şchiop îi transmisese lui Hans Castorp invitaţia nestrămutata
sa fie gata pentru plimbare după o ora de la masa, sa comunice invitaţia domnilor
Ferge şi Wehsal, sa-i prevină atît pe Settembrini cît şi pe Naphta câ vor trece sâ-i
ia şi, în sfîrşit, sa angajeze două landouri pentru ora trei.
Şi cam la aceasta ora se întîlnirâ în faţa intrării principale de la „Berghof":
Hans Castorp, Ferge şi Wehsal, pentru a aştepta acolo pe doamna şi domnul să
coboare din apartamentul lor princiar, şi se amuzau să mîngîie caii şi sa le dea
bucăţele de zahăr pe care aceştia le apucau cu buzele lor negre şi umede. De altfel,
tovarăşii de călătorie nu apărură pe peron decît cu o mica întîrziere. Peeperkom, al
cărui cap cu aspect regesc se îngustase, ramase drept, alături de Clavdia, îmbrăcat
cu Un raglan lung, puţin cam vechi, şi saluta ridicînd pălăria moale şi
unda, iar buzele-i rostiră un buna ziua general, însă abia auzit. Apoi
u mn
' a cu fiecare dintre cei trei domni care se apropiara pîna la P'cioarele
scărilor în înţîmpinarea perechii.
mere, îi spuse Iui Hans Castorp, punîndu-i mîna stînga pe umăr... cuni te simţi,
fiul meu?
ţumesc ^e mtrebare. Dar dumneavoastră? răspunse cel întrebat, foa
strălucea, era o zi frumoasa şi luminoasa, totuşi făcuseră
ave me Câ~ş* luaseră pardesiele: fara îndoiala ca, mergînd cu trăsura, c u c e
răcoare. Doamna Chauchat purta şi ea o haina călduroasa jurul n> tr~° stofa păroasa
or
cu carouri mari şi chiar cu o blaniţa în vOai I§i lăsase într-o parte borul
pălăriei de fetru şi-şi pusese o
C
tâ Qg plil
•oarea măslinei, legată sub bărbie, care îi stătea de minune,
686
THOMAS MANN
astfel încît cea mai mare parte dintre cei din faţa simţiră un f suferinţa - cu
excepţia lui Ferge, singurul care nu era îndrăgostit d 6 şi datorita naivităţii lui s-a
întîmplat ca, facîndu-se repartizarea zorie a locurilor pîna cînd vor fi trecut sa-i ia
şi pe domnii din vale fost invitat în primul landou, vizavi de mynheer şi de
doamna, în vr ce Hans Castorp, nu fara sa observe un surîs batjocoritor pe buz
Clavdiei, se urca împreuna cu Ferdinand Wehsal în al doilea landou I excursie lua
parte şi silueta subţirica şi înalta a feciorului mălaie Purtînd un paner voluminos
de sub capacul căruia ieşeau afara dou gîturi de sticle şi pe care îl aşeza sub
scaunul din spatele primului landou el apăruse în urma stapînilor şi, în clipa cînd
îşi încrucişa braţele pe piept alături de birjar, caii au şi fost îndemnaţi sa
pornească, iar landourile, cu toate frîiele strînse, începură sa coboare încet la
cotitura drumului.
Dar şi Wehsal observase surîsul doamnei Chauchat; aratîndu-şi dinţii stricaţi,
se adresa tovarăşului sau de plimbare:
— Aţi văzut, îl întreba, cum îşi bate joc de dumneavoastră fiindcă trebuie să
mergeţi în aceeaşi trăsură cu mine? Da, da, cine e păgubit e şi batjocorit. Oare va
enervează şi va dezgustă atît de mult sa staţi lînga mine?
- Baga de seama, Wehsal, şi nu mai spune atîtea infamii, îl dojeni Hans
Castorp. Femeile zîmbesc la cel mai mic prilej, doar pentru plăcerea de a zîmbi.
Nu foloseşte la nimic să-ţi tot închipui cîte ceva de fiecare dată. De ce te înjoseşti
mereu în halul acesta? Ca noi toţi, ai şi dumneata calităţile şi defectele dumitale.
De pildă, cînţi foarte drăguţ la pian din Visul unei nopţi de vara, ceea ce nu este în
stare oricine. Ar trebui sa te mai produci în una din zilele acestea.
- Da, da, îmi vorbiţi de pe piscul înălţimii dumneavoastră, îi răspunse
nefericitul, şi nu va daţi seama cîtâ agresivitate zace în asemenea vorbe
mîngîietoare şi nici că vorbindu-mi astfel ma umiliţi şi mai m • Vă vine uşor şâ
vorbiţi şi să consolaţi, călare pe situaţie cum sînteţi. c daca astăzi va aflaţi într-o
situaţie puţin cam ridicolă, totuşi dumn voastră aţi fost luat în seamă, aţi avut
partea dumneavoastră şi- D° Dumnezeule, aţi fost în al şaptelea cer, i-aţi simţit
braţele şi ceafa, \& cînd ma gîndeşc la ele, mi se uşuca gîtul şi ma arde la inima.
Dumn mare - şi dumneavoastră îmi judecaţi chinurile cu deplina conş 1
favorurilor de care v-aţi bucurat...
— Nu-i deloc frumos ceea ce spui, Wehsal. Ba chiar e groa dezgustător, şi nici
n-am nevoie sa ţi-o ascund, mai cu searna
de
MUNTELE VRĂJIT
687
ezi mie că sînt agresiv; se prea poate sa vrei intenţionat sa fii dez-tor şHi dai
silinţa sa provoci scîrba, căci nu încetezi sa te plo-ti Fsti oare în adevăr atît de
îndrăgostit de ea? înspâimîntator! se căina Wehsal clatinînd din cap. Nu exista
inte în stare să spună ce chinuri îndur, cît mi-e de sete de făptura ei ■ u cîtâ pofta
lacomă o doresc; aş vrea sa pot spune ca din asta o sa mi tragă moartea, dar în
starea în care ma găsesc nu se poate nici trăi, ci muri. în timpul cît a fost plecată
lucrurile se potoliseră binişor, şi - cetul cu încetul începusem s-o uit. Dar de cînd
s-a întors şi o am sub chi zi de zi, dorinţa ma apuca uneori atît de cumplit, încît îmi
muşc braţul, gesticulez în vînt şi nu mai ştiu ce-i cu mine. N-ar trebui sa ne fie
hărăzite asemenea chinuri, deoarece nu sîntem în stare sa ne lepădăm de aceste
suferinţe - căci atunci cînd pun stâpînire pe tine nu poţi dori sa nu existe, întrucît
ar însemna sa te lepezi de propria-ţi viaţa, care se confundă cu ele şi, prin urmare,
îţi este cu neputinţa — şi apoi, ce folos ai avea să mori? După — cu plăcere. în
braţele ei — din tot sufletul. Dar înainte ar fi stupid, căci viaţa este dorinţă, dorinţa
e viaţa, care nu se poate întoarce împotriva ei înseşi, şi tocmai acesta-i blestemul:
că mereu ne lăsăm prinşi în joc. Şi cînd pomenesc despre „blestem" nu-i decît un
fel de a vorbi, deoarece rostesc acest cuvînt ca şi cum aş fi un altul, căci eu însumi
nu-l pot gîndi. Sînt, Castorp, atîtea torturi pe lume, iar unicul scop al celui ce
îndura tortura este sa scape imediat de ea, doreşte sa fie mîntuit de suferinţa în
mod absolut şi cu orice preţ. Dar de tortura poftei carnale nu te poţi elibera cu nici
un preţ şi prin nici un alt mijloc decît potolind-o. Aşa au fost rînduite lucrurile -
cînd nu eşti înşfăcat de aceasta pofta carnala nici nu te gîndeşti la ea, dar cînd te
stapîneşte, abia a unei îl înţelegi pe Domnul nostru Isus Christos şi plîngi cu
lacrimi are. Dumnezeule din ceruri, ce fel de rînduiala o mai fi şi asta ca carnea
noastră să dorească astfel carnea, pentru simplul motiv ca 1 a noastră şi fiindcă
aparţine unui alt suflet - cît este de straniu, iar a i şi te gîndeşti mai bine, ce puţin
lucru dăinuieşte, în fond, în . ei desfătare. S-ar putea spune: daca nu doreşte
nimic altceva, sa
a> pentru
a numele lui Dumnezeu, ceea ce doreşte! Căci, oare, ce Sjn er' Castorp?
Vreau oare s-o asasinez? Vreau măcar sa-i vărs 'ana- doresc numai s-o
mîngîi! Castorp, dragul meu Castorp,
să m- a °â mâ văicâresc în halul asta, dar oare îi este atît de imposibil Urma 6a
tu
?i> există în chestiunea asta şi ceva înălţător, căci, la r nu sînt o bestie şi, în felul
meu, sînt totuşi om. Pofta de
THOMAS MANN
carne are :
multe înţelesuri, nu-i legata de ceva anume, nu-i delim't ceva precis, şi de
6
aceea o numim bestială. Dar cînd se fixează
trupului şi chipului unei persoane umane, buzele noastre vorbesc d dragoste.
Nu-i doresc numai bustul sau numai trupul, căci daca fi ar fi avut alta înfăţişare
poate ca aş înceta s-o mai doresc în întreg' şi, în adevăr, este destul de clar ca eu cu
sufletul meu îi iubesc suflet 1' Fiindcă iubirea chipului este iubirea sufletului...
- Ce te-a apucat, Wehsal? Ţi-ai ieşit complet din fire şi ai luat razna,
Dumnezeu ştie cu ce consecinţe...
- Dar, pe de altă parte, tocmai asta-i nenorocirea, continua neferici tul, ca ea
are un suflet, ca este o făptură omeneasca înzestrata cu trup si cu suflet! Căci vai,
mie, îndureratul şi nenorocitul, sufletul ei nu vrea sa ştie de sufletul meu, şi nici
trupul ei de trupul meu şi din aceasta cauza dorinţa mea este osîndita sa se
ruşineze, iar trupul meu trebuie sa se zvîrcoleascâ mereu. De ce nu vrea sa ştie
absolut nimic nici despre mine, nici despre trupul, nici despre sufletul meu,
Castorp, şi de ce dorinţa mea îi inspira oroare? Nu sînt şi eu om? Cum, un bărbat
urîcios nu-i bărbat? Ţi-o jur ca sînt extraordinar în această privinţa, ca aş fi în stare
sa ma comport fara precedent, dacă braţele ei mi-ar deschide împărăţia
desfătărilor, ah, braţele ei — care sînt atît de frumoase deoarece fac parte din
armonia sufletului ei! Castorp, i-aş dărui toate voluptăţile din lume, daca n-ar fi
vorba decît de dragostea trupeasca, şi nu de frumuseţea chipului, adică daca n-ar
exista sufletul ei blestemat care nici nu vrea sa audă de mine, dar fără de care
poate ca nu i-aş mai dori absolut deloc trupul; iată morişca diabolica în care ma
zbat şi mă chinui veşnic...
- Sst, Wehsal, vorbeşte mai încet! Birjarul te înţelege! Dinadins nu întoarce
capul, însă vad după spatele lui că asculta.
- înţelege şi asculta, iată esenţialul, Castorp! lata din nou aceas blestemata
poveste cu caracteristica şi particularităţile ei! Daca aş v despre palingeneza sau
despre... hidrostatica, n-ar înţelege nrrru asculta şi nu l-ar interesa cîtuşi de puţin.
Fiindcă n-ar fi Pe inţ , tuturor. Dar cea mai înalta, cea mai importanta şi cea mai
înfiora misterioasa chestiune, anume aceea a cărnii şi a sufletului nos
este în acelaşi timp lucrul cel mai pe înţelesul tuturora, toata ^ pricepe şi-şi
poate bate joc de îndrăgostitul pentru care ziua es ^
sa fie o tortura a voluptăţii, iar noaptea un infern al ruşinii- ^^ dragul meu
Castorp, lasa-ma sa ma văicăresc puţin, căci gîno e?
MUNTELE VRĂJIT
689
■ ja chinurile pe care le trăiesc în fiecare noapte! Ah, o visez în
P noapte, şi cîte nu visez în legătura cu ea, gîtlejul mi se usucă şi
de la inima numai cît ma gîndesc! Şi toate visurile mele se scu-
j Ae fiecare data, sub o ploaie de palme, ma palmuieşte şi ma fmiaâ, ut
■ a drept în faţa - ma scuipa cu chipul sufletului ei schimonosit de ■ ba ma
scuipa şi ma palmuieşte, iar în clipa aceea ma trezesc, scăldat de sudoare, de ruşine
şi de voluptate...
-Haide, Wehsal, încearcă sa taci acum şi sa-ţi ţii limba pîna ajun-m la băcan şi
pînâ cînd cineva o sa se urce în trăsura cu noi. lata ce propun şi iată ce-ţi
poruncesc. Nu vreau sa te jignesc şi recunosc ca eşti într-o situaţie nenorocita,
însă în ţara mea se povesteşte întîmplarea unui oarecare om pedepsit în felul
următor: pe cînd vorbea îi ieşeau din gura şerpi şi broaşte, adică la fiecare cuvînt
un şarpe sau o broasca. Povestea nu spune cum a scăpat din încurcătura, însă
întotdeauna mi-am închipuit ca a trebuit să sfîrşeasca prin a tăcea.
- Dar cînd se afla într-o asemenea situaţie, spuse Wehsal pe un ton jalnic,
omul simte nevoia, dragul meu Castorp, simte imperios nevoia sa vorbească şi
sa-şi uşureze inima.
- Ba dacă vrei este chiar un drept al omului, Wehsal. însă după părerea mea
exista drepturi de care am face mai bine sa nu ne folosim.
Prin urmare tăcu, aşa cum hotarîse Hans Castorp, şi de altfel ajunseră repede
în faţa căsuţei băcanului, împodobita cu viţa sălbatica. Naphta şi cu Settembrini se
şi găseau în stradă, unul în paltonul lui vechi, tivit cu blana, celalalt cu un pardesiu
gălbui potrivit cu vremea, Pardesiu tighelit la toate cusăturile, care îi dădea un aer
de filfizon. îşi acura semne, se salutara în timp ce trasurile întorceau, iar domnii se
ara. Naphta ca al patrulea, în primul landou, alături de Ferge; fnbnni, într-o
dispoziţie strălucitoare, scînteind de glume şi veselie, Urca alături de Hans Castorp
şi de Wehsal. De altminteri, acesta din H cedă locul din fundul trăsurii, iar domnul
Settembrini îl ocupa cu unuia care se plimba pe corso, altfel spus cu o indiferenţa
distinsa. Co , ' cu acea atitudine şi poziţie a trupului care gusta o odihna
pla de-a lungul unui decor ce se schimba mereu, elogia
pla
cerea
g g
Plimbării, manifesta faţa de Hans Castorp nişte sentimente
a ec une
SIR^I _ ^ părinteasca şi chiar îl dezmierda de cîteva ori pe obraz,
îndrumîndu-l sa uite de propriul sau eu antipatic şi sa
Care
Pun ~*"La ' Ume P' ma de lumina, aratîndu-i-o cu mîna dreapta, pe a ° mănuşă
de piele roasa.
690
THOMAS MANN
Făcură o plimbare minunată. Caii, toţi patru cu boturile alb teni şi vinjoşi, cu
părul lucios, neted - cai bine hrâniţi - mergeau 1 "" cu pas viguros, pe un drum
bun, pe care încâ nu era praf. Blocu ' de stînca, în crăpaturile cărora creşteau iarbă
şi flori, se apropiau de ei, stîlpii de telegraf fugeau înapoi, pădurile se caţarau pe
povîm' cotituri graţioase le ieşeau înainte şi ei le depăşeau. Toate le ţineau ozitatea
încordată, iar nişte lanţuri de munţi, pe alocuri încâ acoperit' ri zăpadă, continuau
să tot apară în depărtare, în plin soare. Puţin du aceea pierdură din vedere
priveliştea familiară a văii, iar schimbar decorului obişnuit produse asupra
spiritului un efect reconfortant î curînd se opriră la mărginea pădurii. De aici
voiau să continue excursia pe jos şi să atingă ţintă - o ţintă pe care o şi percepeau
de cîtva timp deşi destul de slab şi fără să-şi fi dăt seama din primul moment. Cu
toţii distinseră un zgomot îndepărtat, un amestec de fîşîit, foşnet, freamăt şi vuiet
surd care, cîteodată, se pierdea în tăcere, dar pe care excursioniştii se îndemnau
sâ-l asculte şi-l ascultau cu auzul mereu încordat.
— Pentru moment, spuse Settembrini care venise adesea pînă aici, zgomotul
pare destul de timid. însă la faţa locului, în acest anotimp, este brutal — nici n-o să
ne mai auzim vorbind.
Aşadar, pătrunseră în pădure pe o cărare acoperită cu ace de brad umede; în
frunte, Pieter Peeperkorn, cu fetrul negru tras pe frunte şi pasul uşor şovăitor,
mergea, sprijinindu-se de braţul tovarăşei lui de călătorie; lă mijloc, Hans
Castorp, fără pălărie, ca toţi ceilalţi domni, cu mîinile în buzunare, cu capul
plecat, privind în jur şi fluierînd uşor; după ei Năphtâ şi Settembrini, apoi Ferge şi
Wehsal, şi, în sfîrşit, mala-iezul singur ducea coşul cu merinde. Se vorbea despre
pădure.
Pădurea aceasta nu era că toate celelalte. Oferea un aspect pitores straniu, ba
chiar exotic, şi în tot cazul lugubru. Era năpădită de un soi licheni acoperiţi cu
muşchi, fiind complet căptuşită, complet înâb
ca nişte bărbi lungi, incolore, urzeala cîlţoasa a plantei parazite
atirna de
pe ramurile înfăşurate şi încîlcite în această reţea, încît acele aproap nu se mai
vedeau, nu mai distingeai decît ghirlande de muşcn ^
acestea slujeau înăbuşitor, straniu, pădurea care oferea un
rîie 1^ bolnăvicios şi vrăjit. Pădurea nu era sănătoasă, suferea de-o ^
riantâ, care ameninţa s-o sufoce, aceasta era părerea generală,'
ce micul grup înainta pe cărarea acoperită cu ăce, avînd în ure ^
moţul Cascadei ce se auzea tot mai aproape, vacarmul şi Ş uier
MUNTELE VRĂJIT 691
au încetul cu încetul, un adevărat muget înspâimîntător şi păreau firme ceea ce
spusese mai înainte Settembrini. Sa o cotitură a drumului deschise priveliştea
defileului stîncos şi
r.c neste care trecea un pod, unde cădea cascada, şi în clipa cînd o păduros p
• - zgomotul crescu în intensitate — era un zgomot infernal. Masele ă se
prăvăleau vertical, într-un singur jgheab de cascadă înaltă de
1 puţin şapte sau opt metri şi destul de lată, apoi se năpusteau ■ âlmăşindu-se
peste stînci. Se rostogoleau cu un zgomot înnebunitor - care parca erau amestecate
toate sunetele şi toate stridenţele posibile, tunet armă şi vîjîit, muget şi urlet,
şuierături, fanfare, plesnituri şi sfîrîituri, dangăt şi vaier de clopot şi, în adevăr,
aproape că te asurzeau. Vizitatorii se apropiară de stînca lunecoasă, se uitară
împroşcaţi fiind de un suflu umed, învăluiţi de un fel de abur ca o pulbere rece de
apă, cu urechile pline şi înfundate de vuiet, schimbînd mereu priviri, clătinînd din
cap cu un zîmbet intimidat şi continuarâ să contemple acest spectacol, această
catastrofă neîntreruptă, făcută din spumă şi vaier, al cărei bubuit înnebunitor şi
cumplit îi ameţea, îi înfricoşa şi le provoca iluzii auditive. Aveai impresia că auzi
îndărătul tău şi pretutindeni nişte strigăte de alarmă, nişte ameninţări şi trompete,
şi un vălmăşag de aspre voci omeneşti.
Strînşi îndărătul lui mynheer Peeperkorn - doamna Chauchat se afla printre cei
cinci domni - toţi priveau, o dată cu el, torentul. Nu-i distingeau chipul, însă îl
văzură descoperindu-se, lăsînd libere flăcările «be ale pârului şi cum, umflîndu-şi
pieptul, trase cît mai mult aer.
omunicau unii cu alţii prin priviri şi gesturi, căci vorbele, chiar dacă e-ai fi
spus la ureche, ar fi fost înăbuşite de tunetul cascadei. Buzele lor
steau cuvinte de uimire şi de admiraţie care nu erau percepute. Hans orP.
Settembrini şi Ferge căzură de acord, prin semne făcute cu
af> sa se
' caţâre pînă în vîrful defileului în fundul căruia se aflau, sa d
Pasarela superioară şi să privească rostogolirea apei de acolo,
tii - U 6ra Prea Sreu: îi ducea o scară pieptişâ, cu trepte înguste, altul " St ' nCâ' spre un
eta
J superior al pădurii; se câţarara, unul dupâ easc'r1 Serâ pe Pasarelă şi de la
mijlocul podului aruncat peste arcul st fâb" ' eZernat' de balustradă, făcură semn
prietenilor de jos. Apoi de tOr P°dul şi apărură iarăşi în ochii celor ramaşi în
urmă, dincolo
Sch' Pe CarC ma* ^OS '' traversa un al doilea pod. s ^e sernne dintre ei se referea
acum la gustare. Cei mai
eau câ
era mai bine sa se depărteze de zona zgomotoasă, aşa
692
THOMAS MANN
încît sa se poată bucura de această masa în aer liber nu ca nişte muţi, ci cu
auzul uşurat de vuiet. Trebuira totuşi sa-şi dea sea ^ Peeperkorn era de părere
opusa. El clatină din cap, arata cu dee ** mai multe ori fundul prapastiei, iar
buzele tremurînde, care se d deau cu efort, articulau un „aici"! Ce puteau sa facă?
în probi administrative el era şef şi stapîn. Autoritatea personalităţii sale influenţat
oricum hotarîrea, chiar daca el n-ar fi fost, ca întotdeau organizatorul şi iniţiatorul
excursiei. Un om de asemenea dimensiun' fost şi va ramîne de-a pururi un tiran şi
un autocrat. Mynheer voia sa gustarea în faţa cascadei, în vuietul ei de tunet, căci
asta era înca-paţînarea lui suverana, şi oricine nu voia sa se lipsească de masa
trebuia sa rămîna pe loc. Mai toţi erau nemulţumiţi. Domnul Settembrini, care
vedea spulberîndu-se orice posibilitate a unui schimb de păreri, a unei conversaţii
sau a unei dezbateri democratice şi corect rostite, îşi arunca mîna peste cap într-un
gest de deznădejde şi resemnare. Malaiezul se grăbi sa execute ordinele stapînului
sau. Existau doua scaune pliante pe care le sprijini de peretele stîncos, pentru
mynheer şi pentru doamna. Apoi aşeza la picioarele lor, pe o faţa de masa, ceea ce
se afla în coş: ceşti de cafea şi pahare, termosuri, prăjituri de casa şi vin. Toţi se
îmbulziră sa primească ceea ce li se oferea. După aceea luară loc pe stînci, pe
balustrada podului, ţinînd fiecare în mîna ceaşca cu cafea fierbinte, iar pe
genunchi farfuria cu prăjituri - şi luară masa pe tăcute, în zgomotul asurzitor.
Peeperkorn, cu gulerul de la haina ridicat, cu pălăria pusa jos, lîng a el, bau vin
de porto dintr-un păhărel de argint cu monograma, pe care-l goli de mai multe ori.
Şi, deodată, începu sa vorbească. Ciudat om! Era cu neputina sa-şi audă măcar
propria-i voce, nici vorba despre ceilalţi poată desluşi barem o singura silaba din
ceea ce le dădea sa înţele fara sa fie auzit. Dar el ridica arătătorul, întindea braţul
stîng, Pnt păhărelul cu mîna dreapta, îşi înalţă oblic palma şi lasă sa 1 se regeasca
figura mişcată de cuvinte şi gura articulînd vorbe lip sl sunet, de parca ar fi fost
pronunţate în vid. Ceilalţi socotiră renunţa curînd la aceasta sforţare inutila la care
toţi priveau cu u stingherit - dar el continua sa vorbească cu gesturi fascinante ale
stîngi care atrăgeau atenţia, cu tot vacarmul asurzitor, îndrep ochii mici, obosiţi şi
decoloraţi, dar deschişi larg sub zbîrcitunle ^ cînd către unul, cînd către altul
dintre spectatori, astfel încît ce se adresa era silit de fiecare data sa aprobe din cap,
cu sprînce
MUNTELE VRĂJIT
693
cu gura deschisa, apropiind de ureche mina făcuta pîlnie, ca şi cum
f'fost posibil sa se remedieze în vreun fel oarecare o situaţie atît de
rata. Şi iatâ-l că ajunse chiar sâ se înalţe în picioare! Cu păhărelul
înă cu gulerul ridicat al hainei de călătorie mototolite şi care-i
A a pînâ peste glezne, fara pălărie, cu fruntea înalta, de idol, brăzdata,
- conjurată de vîlvataia parului alb, stătea drept, rezemat de stînca, iar
f ura i se însufleţea în timp ce, cu un gest profesional, făcea un cerc cu
atătorul şi policarul, însoţind o închinare muta şi confuza cu gestul
mperios al preciziei. Puteau fi recunoscute după mişcări şi i se citeau pe
buze unele cuvinte pe care le rostea de obicei: „Perfect", „lichidat" — şi
nimic mai mult. Se vedeau aplecările capului, o amărăciune îi sfîşia
buzele şi nu mai era decît o imagine a durerii. Apoi se văzu înflorindu-i
parcă, în obraji, gropiţa ştrengărească de sibarit, dădu impresia ca
dansează ridicîndu-şi poalele: din nou apăru impudicitatea sacra de
preot păgîn. Ridică păhărelul, îl făcu sa descrie un semicerc prin faţa
oaspeţilor şi îl goli din doua sau trei înghiţituri, pînă-n fund, dîndu-l
peste cap. După aceea, întinzînd braţul, încredinţa obiectul malaiezului
care-l luă ducînd mîna la piept - apoi, în sfîrşit, dădu semnalul plecării.
Toţi se înclinară în faţa lui pentru a-i mulţumi, pregatindu-se sa se
conformeze dispoziţiei. Cei care se ghemuisera pe jos sarira în picioare,
cei care stătuseră rezemaţi de balustradă îşi îndreptară trupurile. Firavul
javanez, cu pălăria tare şi haina cu guler de blana, strînse resturile
gustării şi vesela. In aceeaşi ordine în care veniseră, ajunseră pe poteca
umedă şi acoperită cu ace de pin, prin pădurea de nerecunoscut din
cauza lichenilor, la locul de pe şosea unde îi aşteptau trasurile.
Hans Castorp lua loc de data aceasta cu stapînul şi cu tovarăşa lui de
orie. Stătea în faţa lor, alături de minunatul Ferge căruia problemele
n erau complet străine. Nu se vorbi aproape nimic în timpul
cern spre casă. Mynheer şedea cu mîinile întinse pe cuvertura care
ea atît
ţ genunchii lui cit şi pe aceia ai Clavdiei, lasînd sa-i atîrne
ettem 5rm
catr ' i Şi Naphta coborîrâ şi-şi luară rămas bun mai înainte
e sa
jn fi trecut peste calea ferata şi cursul de apa. Wehsal, singur
tJ
ţir, "asurâ, urca şoseaua care ducea la „Berghof" unde se despar-
^ ^tii în faţa porţii.
c
onSe ■ aVUt Oare ^ans Castorp în acea noapte somnul atît de uşor ca o
a a Vf
cuno eunei alarme interioare, despre care sufletul lui nu avea
Ce
Ptib'i- ' P rnu^turri ită căreia sesizase modificarea aproape imper-
îşnuitei tăceri nocturne a „Berghof'-ului, iar trepidarea
694
THOMAS MANN
abia sensibilă a clădirii provocată de un pas strâin să fi fost sufic' sâ-l trezească
şi să-l facă să se ridice, pe deplin conştient în ° a oaselor şi să se rezeme de
perna? Se trezise, în adevăr, cu cîteva mai înainte ca cineva să-i bată la uşa, fapt
care avu loc puţin dună două noaptea. Răspunse imediat, fără să mai fie somnoros,
cu toat terea şi prezenţa de spirit. Era vocea puternică însă şovăitoare a u ■
infirmiere a sanatoriului, care-l ruga din partea doamnei Chauchat coboare
imediat la etajul întîi. Cu vigoare sporită răspunse ca va ve " sări din pat, se
îmbrăcă în grabă, îşi îndepărtă cu mîna pârul de pe frunt şi coborî nici prea iute şi
nici prea încet, nemaipunîndu-şi întrebarea-„de ce?", ci mai degrabă: „cum?" era
posibil să fie chemat la o asemenea oră.
Găsi larg deschise uşa salonului şi pe aceea de la dormitorul olandezului, unde
erau aprinse toate luminile. Se aflau acolo cei doi medici supraveghetoarea von
Mylendonk, doamna Chauchat şi servitorul malaiez. Acesta din urma nu mai era
îmbrăcat ca de obicei, ci purta un soi de costum naţional, o bluză cu dungi late, cu
mîneci lungi şi largi, o fusta multicoloră în loc de pantaloni, o bonetă conică de
stofă galbenă pe cap, iar în afară de toate acestea, mai avea şi o amuletă pe piept;
stătea nemişcat, cu braţele încrucişate pe partea stingă, la căpătîiul patului în care
Pieter Peeperkorn era lungit pe spate, cu mîinile întinse. Palid, Hans Castorp
cuprinse dintr-o privire, de la intrare, întreaga scenă. Doamna Chauchat se vedea
din spate. Era aşezată într-un fotoliu scund, la picioarele patului, cu cotul sprijinit
pe cuvertură, cu bărbia în mină, acoperindu-şi cu degetele buza inferioară şi
privind figura tovarăşului de călătorie.
— 'nă seara, prietene, îi spuse Behrens care se întreţinuse în şoapta c doctorul
Krokowski şi cu supraveghetoarea, şi dădu din cap cu un ae melancolic,
râsucindu-şi mustaţa albă. Era în halatul de medic, ste copul îi ieşea din buzunar,
purta papuci brodaţi şi n-avea guler. Nimic făcut! adăugă el cu jumătate de voce.
Treabă pregătită cu gnjâ -apropie-te. Aruncă-ţi o privire de cunoscător şi o să fii de
acord c că s-a prevenit, în mod deliberat, orice intervenţie medicala. .
vn
în vîrful picioarelor, Hans Castorp se apropie de pat- . malaiezului îi
urmăreau fiecare mişcare, se roteau fâra sa in ^ faţa, astfel că i se vedea numai
albul ochilor. Dintr-o privire
ţ î căT pieziş constată că doamna Chauchat nu se ocupa de el, asttei <-
locului, într-o atitudine caracteristică, adică sprijinit pe un p l
T&0
MUNTELE VRĂJIT
695
le încrucişate pe pîntec şi cu capul înclinat pe umăr într-o contem-
10
■ respectuoasă, gînditoare. Peeperkorn era culcat, acoperit cu
P rtura de mătase roşie, în cămaşa sa de tricou, aşa cum Hans Castorp
use adesea. Mîinile îi erau umflate, de un vînăt care se apropia de
ca şi unele părţi ăle obrajilor. Faptul acesta îl desfigura într-o
Răsură, deşi trăsăturile maiestuoase rămăseseră aceleaşi. Chiar în
astă poziţie de odihna, conturul frunţii deasupra pleoapelor închise,
- alte de idol, ieşea în evidenţă, încadrat de cîteva şuviţe albe, şi de
tru sau cinci cute orizontale care coborau în unghi drept de-a lungul
fmplelor, săpate de încordarea obişnuită a unei întregi vieţi. Buzele cu
rictus amar erau întredeschise. învineţirea dovedea o oprire brusca, o
stăvilire violentă şi apoplectică ă funcţiilor vitale.
Hans Castorp rămase un moment pe gînduri, punîndu-şi întrebări în legătură
cu situaţia; şovâia să-şi schimbe atitudinea, aşteptînd ca „văduva" sâ-i adreseze
cuvîntul. Cum ea tăcea, socoti preferabil sa n-o tulbure şi se întoarse către grupul
celorlalte persoane din spatele său. Consilierul îi făcu semn din cap în direcţia
salonului. Hans Castorp îl urmă. -Suicidium? îl întrebă el cu jumătate glas şi
profesional... - Vezi bine! îi răspunse Behrens făcînd un gest dispreţuitor şi
adăugă: Şi încă cum! La superlativ. Ai mai văzut vreodată vreun astfel de articol
de lux? întrebă el scoţînd din buzunar o mică teaca de formă neregulată de unde
scoase un obiect minuscul pe care-l arătă tînărului... Eu, nu! Dar merită să fie
văzut. Nu ştii niciodată tot. Este de o ciudată ingeniozitate. I l-am luat din mînă.
Atenţie. Dacâ-ţi cade o picătură pe Piele, rişti să te arzi.
Hans Castorp întoarse între degete misteriosul obiect. Era din oţel,
e
Ş, aur şi cauciuc, cu un aspect foarte bizar. Se vedeau doua gheare de
°P ,în formă de furculiţă, îndoite şi foarte ascuţite, şi o parte mijlocie
ondulată, din fildeş încrustat cu ăur în care ghearele erau într-o oare-
măsură articulate, iar totul se termina printr-un fel de pară de cauciuc ţarp rv
c
- dimensiunea n-o depăşea pe aceea a doua degete groase.
-Ce
~ Asta,
Poate fi asta? întrebă Hăns Castorp. răspunse doctorul Behrens, este o seringa
pentru injecţii. Sau,
dj .. lnt r-un alt punct de vedere, este un mecanism care reproduce
dj .
cu oc
helari. înţelegi? Nu pari lămurit, spuse el, în timp ce
J? helari. înţelegi? Nu pari lămurit, spuse el, în timp ce
Stor
jj P> buimăcit, nu pierdea din ochi ciudatul instrument. Iată „ " s c°mplet
compacţi, ci străbătuţi de un tub capilar, de un e im al cărui orificiu de intrare se
vede limpede aici, pe
696
THOMAS MANN
partea din faţa, puţin deasupra ghearelor. Bineînţeles că aceste tub sînt
deschise şi de cealaltă parte, comunica deci cu deschiderea ■ cauciuc care face
corp comun cu partea mijlocie, de fildeş. în mo ^ muşcăturii, dinţii se retrag
uşor, cum cred ca-ţi dai seama, şi ex asupra rezervorului care alimentează canalele
o uşoara presiune încît în momentul precis, cînd ghearele pătrund în carne,
veninul introdus în circulaţia sîngelui. Pare destul de simplu cînd ai obiectul" faţa
ochilor. Dar trebuia inventat. Farâ îndoiala că ă fost fabricat du propriile sale
indicaţii.
— Desigur! spuse Hans Castorp.
— Nu cred că doza a fost prea mare, urma consilierul. Cantitatea tre buie sa fi
fost înlocuita prin...
— Dinamică, îl completa Hans Castorp.
— Cam aşa. Vom afla noi ce este. Putem aştepta cu oarecare curiozitate
rezultatul analizei, întrucît ne va da probabil ocazia sa aflăm lucruri noi. Vrei să
punem rămăşag că exoticul nostru, servitorul de colo, din spate, care s-a pus
astă-searâ la mare ţinută, ne-ar putea informa cu precizie? Eu presupun că este un
amestec făcut din venin de animale şi otrăvuri vegetale, de un rafinament, oricum,
desăvîrşit, căci efectul trebuie să fi fost fulgerător. Totul ne arată că i-a tăiat
instantaneu respiraţia: paralizia centrului respirator, înţelegi, asfixie rapidă,
probabil farâ eforturi şi fără durere.
— Deie Domnul! zise Hans Castorp pios şi suspinînd înapoie consilierului
tulburătorul obiect minuscul, apoi se întoarse în camera de culcare.
Numai malaiezul şi doamna Chauchat erau încâ acolo. De data aceasta
Clavdia ridică ochii spre tînarul care se apropiase din nou de P a •
— Aveai tot dreptul sa fii chemat, zise ea.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră, îi spuse Hans Castorp-Aveţi
dreptate. Ajunsesem sa ne tutuim. Mi-e ruşine pînâ în wn sufletului ca din această
cauza m-am jenat de oameni şi am recur perifraze. Aţi fost lîngă el în ultimele
momente?
— Servitorul m-a anunţat cînd totul se sfîrşişe. .
— Avea o asemenea dimensiune, relua Hans Castorp, încit r secătuirea puterii
de a percepe viaţa intens şi cu pasiune, ca pe ^ strofă cosmică, ca pe o ruşine în
faţa lui Dumnezeu. Căci s ^ organul nupţial al lui Dumnezeu, va rog să mă
credeţi. Era o .j regească... Iar cînd eşti emoţionat, ai curajul sa te foloseşti de
MUNTELE VRĂJIT
697
ar grosolane şi nelegiuite, dar care sînt mai solemne decît cuvin-l^de
reculegere brevetate.
C'est une abdication, spuse ea. Ştia de nebunia noastră? _J\f-am putut-o
tăgădui, Clavdia. O ghicise după ce am refuzat să te ne frunte, în faţa lui. Prezenţa
sa în acest moment este mai mult • bolicâ decît reala, dar îmi îngădui să o fac,
acum?
Cu un gest brusc şi o mica mişcare din cap, Clavdia ridica fruntea, - chizînd
ochii. Hans Castorp îşi apleca buzele pe fruntea ei. Privirile afenii, de animal, ale
malaiezului supravegheau scena, îndreptate într-acolo, arătîndu-şi numai albul
ochilor.
Marea stupiditate
Vom mai auzi încă o dată glasul doctorului Behrens — sa-l ascultăm cu
luare-aminte! Poate că-l auzim pentru ultima oara! Pînă şi această poveste va avea
un sfîrşit; cea mai mare parte a timpului său a trecut sau, mai curînd: desfăşurarea
conţinutului său a căpătat un asemenea avînt, încît nu mai poate fi oprită, iar
durata sa muzicala se apropie, deopotrivă, de sfîrşit, astfel că nu vom mai avea
poate prilejul să ascultăm vocea sprintenă şi locuţiunile proverbiale ale lui
Radamante. îi spunea lui Hans Castorp:
- Castorp, bătrîne prietene, te plictiseşti. Faci o mutră lunga, îţi citesc
în fiecare zi pe frunte proasta dispoziţie. Eşti un tip blazat, Castorp, te-a
«terat senzaţionalul şi dacă nu ţi se propune în fiecare zi cîte o noutate
e
Pnmâ clasă, bombăni şi stai îmbufnat tot timpul sezonului mort. Am
dreptate sau nu?
Hans Castorp nu răspunse, şi această atitudine dovedea ca într-adevăr
gmdurile păreau sâ-i fie destul de întunecate.
rn dreptate, ca întotdeauna, îşi răspunse Behrens sie însuşi. Şi mai ^. ea
difuza aici otrava nemulţumirii, dumneata, cetăţean nega-
aut '• ' Vec*ea ca nu esti deloc părăsit de Dumnezeu şi de oameni, că d He
au un ochi asupra dumitale, că nu te-au pierdut din vedere,
Râh. eu' Si că încearcă în permanenţă şi fără răgaz să te distreze.
°atrinul f? u
ens ma
venif • i este încă pe-aici. Dar sa lăsam gluma, băiete! Mi-a
na Uur
' int H nnezeu mi-e martor că am avut nopţi de insomnie mai
sasl c
avut "* eva care să te mulţumească. S-ar putea spune că am e iluminare
— şi adevărul este ca aştept multe de la această
698
THOMAS MANN
Plecarea
idee, adică nici mai mult, nici mai puţin decît dezintoxicarea şi dumitale
triumfala la o data de o proximitate nebanuita.
Faci ochii mari, urma el după o pauză calculata, deşi Hans C
nu-i făcuse mari deloc, ci-l privea cu un aer somnolent şi distrat-
orp
Şi nici nu banuieşti ce vrea sa spună batrînul Behrens. lata cum stau lucru 1
Este ceva care nu merge la dumneata şi nu se poate ca acest lucru scăpat
onoratei dumitale apercepţii. Nu merge în sensul ca fenome de intoxicare nu mai
corespund de mult afecţiunii dumitale pulmona care este, incontestabil, foarte
ameliorata. Nu numai de ieri ma gîndesc la asta. lata aici ultima dumitale
fotografie... Sa apropiem puţin de lumina acest obiect magic. Vezi, nici cel mai
mare cîrcotaş şi pesimist cum zice împăratul nostru, n-ar mai găsi aici mare lucru
de observat Mai multe focare sînt pe de-a-ntregul resorbite, cuibul de infecţii s-a
micşorat şi s-a conturat mai precis, ceea ce, savant cum eşti, nu se poate sa nu ştii
că e un indiciu de vindecare. Totuşi, aceasta stare de lucruri nu explica prea bine
oscilaţiile neregulate ale febrei dumitale, tinere; iar medicul este obligat sa caute
alte cauze.
Hans Castorp dădu din cap, exprimînd doar o curiozitate politicoasa şi atît.
- Acum, Castorp, te vei gîndi, bineînţeles, ca batrînul Behrens este obligat sa
recunoască imediat ca tratamentul sau a fost greşit. Dar, astfel nu vei face vreun
pas înainte şi nu te vei arata la înălţimea situaţiei dumitale şi a batrînului Behrens.
Tratamentul n-a fost greşit, dar s-ar putea sa fi rămas unilateral. Mi-a apărut
posibila eventualitatea ca simp-tomele dumitale sa nu se datoreze exclusiv
tuberculozei şi deduc aceasta probabilitate din faptul ca astăzi, într-adevar, nu mai
este deloc cazul sa le explicam astfel. Trebuie ca tulburările dumitale au o alta
origine-După mine, ai coci.
Potrivit profundei mele convingeri, repeta consilierul sublinun afirmaţia, după
ce înregistra mişcarea din cap care se impune partea lui Hans Castorp, ai strepto -
ceea ce de altfel nu este un mo fii înspaimîntat.
a
(Nu putea fi vorba de spaima. Fizionomia Iui Hans Castorp e F mai degrabă
un soi de recunoaştere ironica, fie a perspicacităţii căreia se afla, fie a noii
demnităţi cu care consilierul îl inves
din
ipoteza.)
vani1*1
- Nu e nici un motiv să fii cuprins de panica, relua acesta, formulele de
încurajare. Coci are toata lumea. Orice imbecil are
MUNTELE VRĂJIT
699
• de ce sâ fii mîndru. De cîtava vreme ştim chiar ca poţi perfect de â ai
streptococi în sînge şi sa nu prezinţi nici un simptom vizibil
' fecţie- Sîntem în prezenţa acestui fapt pe care mulţi dintre confraţii
tri nu-l cunosc şi anume ca sîngele poate conţine tuberculi fara nici
fel de consecinţa. Am ajuns chiar foarte aproape de presupunerea ca berculoza
n-ar fi altceva decît o boala a sîngelui.
Hans Castorp găsi acest lucru foarte interesant.
_ în consecinţă, cînd spun strepto, relua Behrens, nu trebuie, bineînţeles, sa-ţi
reprezinţi imaginea unei boli grave. Analiza bacterio logică a sîngelui ne va arăta
daca aceşti corpusculi care sînt de resortul meu s-au instalat într-adevăr la
dumneata. Dar numai tratamentul cu streptovaccin — căci va trebui sa-l aplicam
daca lucrurile stau astfel — ne va arăta dacă aceasta este originea stării dumitale
febrile. Iată calea pe care va trebui s-o urmăm, draga prietene, şi aşa cum ţi-am
mai spus, socotesc că rezultatul va fi cu totul neaşteptat. Deşi tuberculoza se
întinde uneori la nesfîrşit, totuşi se întîmplâ şi sâ te vindeci foarte repede şi de boli
de acest soi, iar daca într-adevar vei reacţiona la aceste injecţii, peste şase
saptamîni te vei simţi ca peştele în apa. Ce părere ai? Batrînul Behrens veghează,
nu-i aşa?
-Pentru moment nu-i decît o ipoteza, răspunse Hans Castorp, farâ entuziasm.
- O ipoteză care se poate confirma, o ipoteza foarte fecunda, răspunse
consilierul. îţi vei da seama cît este de fecunda cînd vei vedea descind cocii în
culturile noastre. Mîine dupa-amiaza te vom înţepa,
torp, 'ti v°m lua sînge; după toate regulile artei bărbierilor de ţara. s e o plăcere
în sine şi nu va putea avea asupra corpului şi sufletului dumitale decît efecte dintre
cele mai fericite...
ans
Castorp se declara dispus sa se supună şi acestei variaţii, şi 1 consilierului
pentru atenţia pe care i-o acordase. Cu capul ple-
Pe umăr, îl privi pe Behrens cum se depărta. Intervenţia şefului se se exact la
momentul critic; Radamante interpretase cu destula no J°cul fizionomiei şi starea
de spirit a oaspetelui de pe munte, iar p e c exPerienţa era destinata - chiar în mod
special destinata, lucru treac. e aWel n ic i nu_i ascunsese _ sa_] ajute pe Hans Castorp sa
Putea Punctul mort la care ajunsese de cîtava vreme, aşa cum se u'ui ir, ^n
ex
presia sa care o amintea exact pe aceea a raposat-
°ăChim rînrl ■ •
.. >-ina anumite hotarîn neînduplecate şi anumite sudan se
J
700
THOMAS MANN
Dar asta nu este tot. Nu numai ca Hans Castorp părea sa fi
ajuns la
un asemenea punct mort, dar acest lucru îi apărea adevărat pentru 1 întreaga,
pentru tot, pentru „ansamblu" sau mai curînd: i se părea ne" ^ puit de greu sa
deosebească, în cazul de faţă, particularul de gener I n la neobişnuitul sfîrşit al
relaţiilor sale cu o anumita personalitate d tulburările de tot felul pe care acest
sfîrşit le provocase în sanatoriu ' H cînd Clavdia Chauchat părăsise din nou
comunitatea celor de-aic' sus; de la despărţirea care avusese loc, la umbra tragica a
unei m ■ renunţări, din respect pentru defunct, între tînara femeie şi cel care s
tutuise cu stapînul şi suveranul ei, deci, de la aceasta cotitura - tînârul ' i se părea
că ceva şchiopată atît în lume cît şi în viaţa; ca toate mergeau din ce în ce mai
prost şi ca îl cuprindea o nelinişte crescîndâ; ca şi cum un demon ar fi pus mîna pe
putere, un demon periculos şi bufon, care juca de multă vreme un rol însemnat,
dar care îşi proclamase de curînd autoritatea fără rezerve, inspirînd o teroare
misterioasa şi sugerînd gînduri de fugă — un demon care se numea stupiditatea.
Se va socoti poate că autorul îşi încarcă paleta cu prea mult romantism,
asociind cuvîntul stupiditate principiului demonic şi afirmînd ca producea o
teroare misterioasă. Şi totuşi, nu este un basm, iar noi urmărim foarte exact trăirea
personală a simplului nostru erou - pe care o cunoaştem, este adevărat, dintr-o
sursă ce scapă oricărui control - şi care dovedeşte că stupiditatea poate căpăta în
anumite împrejurări acest caracter şi inspira asemenea sentimente. Hans Castorp
privea în jurul lui... Şi nu numai că vedea lucruri lugubre, îngrijorătoare, dar
înţelegea ce vedea: viaţa în afara timpului, viaţa nepăsâtoare şi fără speranţe, viaţa
ca destrăbălare a unei stagnări active, viaţa moarta. Totuşi, aceasta viaţă era activă
în felul ei; toate soiurile de ocupaţii erau practicate, dar din cînd în cînd una dintre
ele degenera într-o modă furibundă in faţa căreia toată lumea se supunea cu
fanatism. Astfel, pasiunea pen fotografiile de amatori deţinuse întotdeauna un loc
important în iu „Berghof '-ului; de două ori pînă atunci - căci dacă ramîneai, aici,
-un timp suficient de îndelungat, asemenea epidemii se puteau rep deşi această
pasiune degenerase timp de săptămîni şi de luni într-o ^ unie generală, astfel încît
nu era nimeni care, cu expresia conce cu capul înclinat deasupra unui aparat
proptit de coşul pieptului- ■ declanşeze un obiectiv, iar copiile circulau la nesfîrşit
în timpul De multa vreme camera obscură pusa Ia dispoziţia celor internaţi
corespundea necesităţilor. Se camuflau cu perdele negre fere-uşile de la
balcoanele camerelor şi se meşterea, la lumina roş
entrata, .sâim (.«ei-
MUNTELE VRĂJIT
701
băile
, chimicale pînă cînd un incendiu a fost cît pe ce sa izbucnească,
udentului bulgar de la masa „ruşilor bine" nu i-a lipsit mult sa fie ' f rmat în
cenuşă, după care administraţia a interzis aceasta îndelet-în camere. De altfel,
procedeul simplu de a fotografia înceta sa " ' intereseze. Se lansară fotografiile
executate la magneziu şi foto-fiile în culori după procedeul Lumiere. Se treceau
din mînă în mîna rt te ^g persoane care, surprinse de fulgerul magneziului, cu
ochii f s i cu figurile palide şi convulsionate, păreau cadavrele unor oameni
sasinaţi, pe care cineva i-ar fi aşezat în picioare. Iar Hans Castorp ăstra o placă
înrămata cu carton care, atunci cînd era privita în trans parenţă, îl înfăţişa între
doamna Stohr şi domnişoara Levi cea cu pielea de fildeş, prima într-un tricou
albastru ca cerul, cea de-a doua într-unui purpuriu, cu o figura bronzata şi printre
flori de păpădie galbene, dintre care una îi era înfiptă la butonieră, totul pe un fond
de gazon de un verde de culoarea veninului.
Mai exista şi mania de a colecţiona mărci poştale, care, practicata permanent
de anumiţi pacienţi, devenea uneori o nebunie generală. Toată lumea lipea,
schimba, trafica. Toată lumea era abonata la reviste filatelice, coresponda cu
firme speciale din toată lumea, cu asociaţii de amatori, se cheltuiau sume
neverosimile pentru cumpărarea anumitor timbre rare şi acesta era chiar cazul
unor pacienţi a căror avere nu îngăduia decît cu greu şederea de luni şi ani î n acest
aşezamînt luxos.
Această epidemie ţinu pînă cînd un alt snobism îi lua locul, bunul-gust
unpunînd stocarea şi consumarea cu nesaţ a unor mari cantităţi de ciocolată, de
cele mai diferite mărci. Toata lumea avea buzele negre, iar Produsele cele mai
apetisante ale bucătăriei „Berghof '-ului nu mai erau apreciate de pîntecele
îndopate şi stricate de Milka-Nut, chocolat ci la Teme d'amandes,
Marquis-Napolitains şi de limbile de pisică învelite m foite aurii.
esenele de purceluşi, executate cu ochii închişi, distracţie inaugu-
w r-o seară de carnaval de către cea mai înalta autoritate a sanato-
.§1 căre ia, de atunci, toata lumea i se deda adesea, aduseră moda
r
geometrice de răbdare, cărora le era dedicat, în anumite
c C între u
on ' S ' efort mintal al pacienţilor „Berghof-ului, fiindu-le
m
anif 6 ^îna Ş* ultimele gînduri ale muribunzilor în supremele lor
^mriul an.^e energie- Timp de saptamîni întregi, sanatoriul trai sub
Ce ur corn
rcuri ' * plicate care se compunea din nu mai puţin de opt
mc
PerfOrrn ^ ' i şi din mai multe triunghiuri înscrise unul într-altul.
era ca
această figura sa fie desenata dintr-o singura linie;
702
THOMAS MANN
dar adevărata măiestrie consta să o execuţi cu ochii strîns legat' pe care,
exceptînd anumite greşeli de estetică, lipsite de impo numai procurorul Paravant a
fost în stare sâ-l duca pîna la canat pi era stapînit în chip deosebit de aceasta manie
a preciziei.
Ştim ca se dedicase matematicilor, am aflat chiar din gura silierului aulic şi
cunoaştem ruşinoasa origine a acestei toane ale c efecte calmante l-am şi auzit
elogiindu-le. Ea potolea aţîţarea simţuri şi daca toata lumea ar fi urmat exemplul
procurorului, anumite masu de prevedere care trebuisera luate de curînd, ar fi fost
fara îndoial inutile.
Aceste masuri constau în special din închiderea tuturor trecerilor dintre
balcoane, adică dintre balustrada şi pereţii de sticla mata, cu nişte uşiţe pe care
baieşul venea sa le încuie peste noapte, cu un surîs jovial începînd de atunci,
camerele de la etajul întîi, care dădeau pe veranda, erau foarte căutate, pentru ca,
odată trecuta balustrada, se putea merge din balcon în balcon, pe deasupra
acoperişului de sticla. Daca însă n-ar fi fost decît procurorul, nu s-ar fi simţit
desigur nicidecum nevoia să se recurgă la aceasta nouă restricţie. Periculoasa
ispita căreia, din cauza sosirii unei anumite Fatma egiptene, îi căzuse prada
Paravant, era de mult înfrînta şi aceasta fusese ultima care îi mai aţîţase simţurile.
Procurorul se aruncase cu o ardoare înteţită în braţele zeiţei cu ochii limpezi şi-i
lăuda puterea calmanta în termeni extrem de edificatori, iar problema care zi şi
noapte pusese stapînire pe gîndurile lui, căreia el îi dedica toata stăruinţa şi
tenacitatea sportivă de care era în stare şi p e care odinioară — înainte de a pleca
într-un concediu ce ameninţa sa devină o pensionare definitiva - o practicase
pentru a duce în ispita şi alţi nefericiţi infractori - aceasta problema nu era alta
decît cvadratura cercului.
Funcţionarul dezrădăcinat căpătase, în timpul acestor studii ale sa
convingerea ca încercările prin care ştiinţa pretindea a fi stabilit vmp bilitatea
realizării acestei figuri geometrice nu erau demne de încr şi ca soarta nu-l
îndepărtase de umanitatea inferioară a lumii celor * ^ nu-l adusese aici decît
pentru ca-l alesese ca sa coboare aces transcendent în domeniul posibilităţilor
terestre. lata cum îşi ve misiunea. Desena cercuri şi calcula oriunde s-ar fi aflat,
acoper titaţi enorme de hîrtie cu figuri, litere, cifre, simboluri alg eD ^a figura sa
bronzata, figura unui om în aparenţa perfect sanato . ^ expresia absenta şi
îndărătnica a maniacului. Conversaţia sa se ^ în exclusivitate şi cu o
1
înfricoşătoare monotonie numa
MUNTELE VRĂJIT
703
ului proporţional pi, aceasta fracţie care te ducea la exasperare şi n e geniul
umil al unui calculator numit Zacharias Dase o stabilise P . _» „: «îr,a la a
doua suta zecimala — şi asta într-un mod fastuos
tuit pentru că doua mii de zecimale n-ar fi epuizat cu nimic mai if «ansele de a
obţine o precizie, de altfel irealizabila. Toata lumea
anatoriu fugea de filozoful chinuit, căci aceia pe care reuşea sa nă mîna erau
siliţi sa-i rabde şuvoiul de vorbe înflăcărate, menite sa-i f ca sa simtă ruşinea şi
oprobriul pe care iraţionalitatea iremediabila a estei proporţii mistice le
constituiau pentru spiritul omenesc. Inutilitatea veşnicelor înmulţiri ale
diametrului cu pi - pentru a determina perimetrul pătratului superior razei, deci
pentru a stabili aria acestui cerc, îl făcea pe procuror sa treacă prin crize de
îndoiala. Se întreba dacă, de la Arhimede încoace, omenirea nu complicase inutil
soluţionarea problemei şi daca aceasta soluţionare nu era, în realitate, de o sim-
plitate copilărească. Cum? Nu se putea face oare din orice cerc o linie dreaptă? Nu
se putea oare schimba orice dreapta într-un cerc? Uneori Paravant se credea foarte
aproape de marea descoperire. Era văzut adesea, seara tîrziu, stînd la masa lui, în
sufrageria goala şi prost luminata. Aşeza cu grija un fir în forma de cerc şi, prin
surprindere, îl întindea ca-ntr-o amară reverie. Consilierul aulic îl încuraja uneori
în melancolica sa obsesie, ba chiar i-o şi întreţinea. Nefericitul i se adresa o data şi
lui Hans Castorp, apoi încă o dată, deoarece întîlnise la acesta o înţelegere
prietenoasa faţă de misterul cercului. îi demonstra tînarului impasul cifrei pi cu
ajutorul unui desen foarte precis în care, cu preţul unui efort neînchipuit,
înscrisese un cerc între un poligon exterior şi unul interior cu laturi minuscule şi
nenumărate, executat cu cea mai mare exactitate a care Putea ajunge un om. Dar
restul, deci curba, care scapă în mod c Şi spiritual raţionalizării şi calculului —
aceasta — spunea procu-
cu
laica tremurînd — acesta reprezenta pi! Hans Castorp, cu toata I V0IIHa lui,
manifesta mai puţin interes pentru pi decît pentru inter-p ° sau- îi spuse că totul nu
era decît o iluzie, îl sfătui pe domnul ^ nt sa nu se entuziasmeze prea mult pe
parcursul acestei cercetări la Î ' ^esPre punctele fara întindere din care se compunea
cercul de p rec putul sau ce nu exista şi pîna la sfîrşitul care nu exista mei atît, s ensu] Ş1
des
Pre melancolia înfumurata a veşniciei care, fara a avea v°rbj H 6Une^ direcţii, se
urmarea numai pe sine în sine însăşi, şi îi mod tr Oate acestea cu o cucernicie atît de
potolita, încîi exercita, în or> o influenţă calmantă asupra procurorului.
1
I
Ir.
! I
704
THOMAS MANN
De altfel, însăşi firea excelentului Hans Castorp îl împinge measca
destăinuirile diferiţilor sai tovarăşi căzuţi prada vreunei rî • şi care-i mărturiseau
cît suferă ca nu mai găsesc nici un fel de înt 1 Xt la ceilalţi pacienţi care luau viaţa
în gluma. Un fost sculptor ri 6 dintr-o provincie austriaca, un om în vîrsta, cu
mustaţa alba coroiat şi ochii albaştri, concepuse un plan financiar - pe car
caligrafiase, subliniind cu tuş pasajele importante - plan care con ideea ca fiecare
abonat al unui ziar trebuia sa verse la începutul fiec luni o cantitate
corespunzătoare cu patruzeci de grame de ziare vechi zi, ceea ce făcea pe an cam
14000 de grame, în douăzeci de ani pest 288 de kilograme, care, socotind
kilogramul la 20 de pfenigi, reprezenta o valoare de 57,60 mărci. Cinci milioane
de abonaţi - arata în continuare memoriul — ar furniza, deci, în douăzeci de ani,
formidabila suma de 288 de milioane de mărci, din care doua treimi s-ar deduce
din preţul noilor abonamente, iar surplusul, o treime sau aproximativ 100 de
milioane de mărci, ar fi destinat operelor umanitare, încurajării talentelor ţarii,
finanţării sanatoriilor populare pentru bolile de plamîni şi aşa mai departe. Planul
era elaborat într-un mod foarte amănunţit. Autorul sau reprezentase, prin grafice,
chiar baremul după care organizaţia însărcinata cu colectarea hîrtiei trebuia sa
calculeze în fiecare luna valoarea, ba concepuse pîna şi formularele perforate care
ar servi drept chitanţe pentru sumele vărsate. Proiectul era justificat şi fondat din
toate punctele de vedere. Risipa nebuneasca şi distrugerea hîrtiei de ziar, pe care
oamenii neştiutori o aruncau la canal şi în foc, era o înalta trădare faţa de pădurile
noastre, o lovitură data economiei noastre naţionale. Cruţarea şi economisirea
hîrtiei însemna cruţarea şi economisirea celulozei, a pădurilor, a materialului
uman pe care-l necesita fabricarea celulozei ş a hîrtiei. Cum hîrtia de ziare vechi
putea capata - prin prelucrarea i hîrtie de ambalaj şi carton — o valoare de patru
ori mai mare, ea pu deveni obiectul unor taxe fiscale avantajoase pentru stat şi mUnl
palitaţi, iar cititorii ziarelor ar fi fost degrevaţi de un volum tot a mare al
contribuţiei lor. Pe scurt, proiectul era bun şi fondul lui nu p fi combătut, iar daca
avea ceva sinistru, gratuit, amar sau chiar ^ asta nu se datora decît fanatismului
excesiv cu care fostul artist s ^ şi apară — mai presus de orice altceva — un
e
proiect economic p
realitate, el însuşi îl lua atît de puţin în serios, încît nu făcea nici
"I ascu" mica încercare sa-l aducă la îndeplinire... Hans Castorp » . cl)
fata ^ capul plecat, aproba atunci cînd interlocutorul îşi susţinea, u" . ^p
vorbe înfrigurate şi înaripate, ideile salvatoare, analizînd în ac
MUNTELE VRĂJIT
705
natura
dispreţului şi repulsia care-l împiedicau să ţină partea inventa-
' împotriva unei lumi nechibzuite.
t0
T'tiva pacienţi ai „Berghof'-ului studiau limba esperanto şi se lăceau sa
discute sporadic la masa în aceasta păsăreasca artificiala. Castorp îi privea cu un
aer mohorît, dar convins în sinea lui ca • nu erau cei mai rai. De cîtava vreme
exista un grup de englezi introduseseră un joc de societate: unul dintre participanţi
punea 'nului său următoarea întrebare." Did you ever see the devii with a ■ ht-cap
on? iar celalalt răspundea: No! I never saw the devii with a nieht-cap on; după
care punea aceeaşi întrebare următorului — şi aşa mai departe. Era înfricoşător.
Dar bietul Hans Castorp se simţea şi mai jenat în faţa celor care făceau pasienţe,
care puteau fi văzuţi pretutindeni şi la orice oră. Căci pasiunea pentru aceasta
distracţie se manifestase în ultimul timp într-o asemenea măsura, încît invadase
literalmente întregul sanatoriu; Hans Castorp avea cu atît mai mult dreptul de a se
simţi grav lezat, cu cit el însuşi cădea uneori victima — şi poate într-un mod
foarte serios - acestei boli molipsitoare. Pasienţa cu unsprezece cărţi îl vrăjise:
jocul consta din aşezarea a trei şiruri de cîte trei cărţi şi din acoperirea a două
dintre ele. ceea ce împreuna făceau unsprezece, apoi se acopereau treptat cele trei
figuri, atunci cînd ieşeau, pîna ce o şansa favorabilă rezolva partida. Cu greu se
poate admite ca sufletul ar fi în stare să se lase stimulat pînă la fermecare de nişte
mişcări atît de simple. Şi, cu toate acestea, Hans Castorp, ca şi atîţia alţii, îşi
încerca norocul, suportîndu-i consecinţele cu sprîncenele încruntate, căci excesele
nu srnt niciodată amuzante. Abandonîndu-se capriciilor demonului cărţilor,
captivat de aceasta fervoare fantastica şi schimbătoare care ba facilita a-ntr-un
zbor uşor şi fericit perechile de unsprezece cărţi şi întîlnirile te va' et - dama - riga,
astfel încît jocul ieşea în întregime mai înainte d „ a ^^ ser ie sa se fi terminat (o
victorie trecătoare, care nu făcea aWe nervii pentru o nouă încercare), ba refuza,
pîna la ultima Prin ' ° e Pos^'-)i'itate de acoperire sau împiedica în ultimul
moment, face Opr' re brusca, un succes aproape asigurat. Aşadar, Hans Castorp
imi PaSlente Pretutindeni, la orice ora din zi, noaptea sub stele, p yama> la masa şi
chiar în vis. Se înfiora şi se lepăda de
i
i■ > sa şi chiar în vis. Se înfiora şi se lepăda de
a lnsa
jS ' continua sa facă pasienţe. Astfel încît vizita dom-
em care
' surveni într-o bună zi, îl „deranja", aşa cum se ce6 lntotdeauna cu
venirea italianului.
ente! s
Puse acesta. Va daţi în cărţi, domnule inginer?
706
THOMAS MANN
— Nu tocmai, întind cărţile pur şi simplu, mă lupt cu hazardul Capriciul sau
schimbător îmi dă de gîndit, căci, cînd e de o never ■ ^ serviabilitate, cînd de o
neînchipuită îndărătnicie. Azi-diminpa»-m-am sculat, mi-a reuşit de trei ori una
după alta, din care ' două serii, ceea ce este un record. Mă veţi crede daca o sa
va
0
dată î n
dau acum a treizeci şi noua oară fără să fi reuşit să ajung nici o
s
Pun ca o
Sln
gura
dată măcar pînâ la jumătatea jocului?
Domnul Settembrini îl privi, aşa cum o făcuse adesea în ultimi' prin urmare cu
ochii întunecaţi şi întristaţi.
- Oricum, păreţi absorbit, spuse el. Am impresia că aici nu voi ga • nici o
mîngîiere pentru grijile mele şi nici un balsam pentru zbucium I sufletesc care ma
chinuie.
— Zbucium? repeta Hans Castorp şi întoarse o carte.
— Situaţia internaţionala mă tulbură, gemu francmasonul. înţelegerea
balcanica se va realiza, domnule inginer; toate informaţiile ne-o indică. Rusia o
pregăteşte cu înfrigurare, iar vîrful combinaţiei sale este îndreptat împotriva
monarhiei austro-ungare, fără distrugerea căreia nici un punct din programul
rusesc nu se poate îndeplini. îmi înţelegeţi scrupulele? Urase Viena din tot
sufletul, o ştiţi. Dar este acesta un motiv ca sa acord despotismului armat sprijinul
meu sufletesc, cînd el este pe punctul sa aprindă torţa incendiatoare pe preanobilul
nostru continent? Pe de altă parte, o colaborare diplomatică, fie şi întîmplătoare, a
tării mele cu Austria, m-ar afecta ca o dezonoare. Sînt scrupule de conştiinţa
care...
- Şapte şi patru, spuse Hans Castorp. Opt şi trei, valet, damă, riga. E perfect.
îmi aduceţi noroc, domnule Settembrini...
Italianul tăcu. Hans Castorp îi simţi ochii negri, privirea adtnc întns-tată din
pricina gîndului şi a simţului său moral, dar mai continuă cîtev clipe să acopere
cărţile, înainte de a-şi sprijini obrazul în mînâ şi an ca ochii, cu o mutră nepocâită
şi fals inocentă de mic ştrengar. mentorul său care stătea în picioare în faţa lui.
— Ochii dumitale, spuse acesta, se străduiesc în zadar să ase
ştii foarte bine unde ai ajuns. ^
- Placet experiri, fu impertinentul răspuns al lui Hans Cas ^ domnul
Settembrini îl părăsi — după care, rămas singur, tin întîrzie un timp cu capul
sprijinit în mînâ, la masa, în mijl° cu
albe, fără să reînceapă pasienţa, şi în adîncul sufletului se sinu j| de un fel de
panică în faţa aspectului sinistru şi nesigur p ^oX atribuia acum lumii, în faţa
rînjetului acelui demon şi zeu al ta
MUNTELE VRĂJIT
707
ji putere smintită şi nestapînită se vedea ajuns, şi care se numea SMarea
Stupiditate".
TTn nume grav şi apocaliptic, făcut într-adevăr pentru a inspira o
ă nelinişte. Hans Castorp şedea pe scaun şi cu palmele îşi freca
a şi piePtul m dreptul inimii. îi era frică. I se părea că „toate aces-
" nu puteau să se termine cu bine, că aveau să sfîrşească printr-o
trofâ, printr-o revoltă a naturii răbdătoare, printr-o vijelie, printr-un
2an care va mătura totul, va rupe vraja ce stapîneşte lumea, va tîrî
aţa dincolo de „punctul mort" şi că „sezonul plictisitor" va fi urmat de
o cumplită judecată de apoi. Ar fi dorit să fugă, aşa cum am mai spus-o -
si prin urmare, era un adevărat noroc că cei autorizaţi aveau „ochiul
aţintit" asupra lui, după cum s-a văzut, că citiseră adevărul pe trăsăturile
sale şi avuseseră grijă să-l distragă prin noi şi fecunde ipoteze!
Pe un ton de jovială colegialitate şi viclenie, autoritatea supremă declarase că
este pe urma adevăratelor cauze ale temperaturii neregulate a lui Hans Castorp,
cauze cărora, conform dovezilor ştiinţifice, îi era atît de uşor să le vină de hac,
încît vindecarea şi plecarea legitimă la şes păreau că-i sînt făgăduite pentru o dată
apropiată. Inima tînărului bătea învăluită de impresii multiple cînd întinse braţul
spre a i se lua sînge. Clipind din ochi şi îngălbenindu-se uşor la faţă, admiră
minunata culoare rubinie a sevei sale vitale care urca şi umplu eprubeta transpa-
rentă, însuşi consilierul aulic, asistat de doctorul Krokowski şi de o infirmieră
miloasă, execută această mică operaţie ale cărei rezultate urmau să fie atît de
însemnate. Apoi trecură cîteva zile pentru Hans torP pline de dorinţa de a cunoaşte
dacă sîngele pe care-l dăduse, 'indu-i analizat în afara fiinţei lui, va ieşi învingător
în ochii ştiinţei. Bineînţeles că deocamdată culturile nu avuseseră timpul să
germi-e> începu prin a-i spune consilierul aulic. Pînâ în prezent, din păcate, e
descoperise încă nimic, spuse el mai tîrziu. Dar veni şi dimineaţa k ' a ora micului
)>ru
dejun, se apropie de Hans Castorp care stătea acum in î Şilor bine", chiar în
pers
capul mesei unde altădată luase loc o c& °nalitate cu care se tutuise, şi îl
Pt CocuI
anunţă, felicitîndu-l călduros, toril ° fusese descoperit fără urmă de îndoiala
arate
într-una din cul-bilit».-, P - Nu mai era acum decît o chestiune de calcul al
e
proba-tut,ej. a se stabili dacă fenomenele de intoxicare se datorau micii Porţi;
Care ncon
d ^ ' * testabil, exista, sau streptococilor găsiţi, în pro-tia m^ . modeste.
ea roa
El, Behrens, îşi propunea să examineze proble-^âtâjn P Pe. Cultura nu se
dezvoltase deocamdată complet. I-o • era un fel de jeleu roşu de sînge, pe care se
distingeau
708
THOMAS MANN
sa
mici puncte cenuşii. Acestea erau cocii. (Dar chiar şi ultimul mă coci, la fel ca
şi tuberculi, şi daca n-aveai simptome, nu era ca î acorzi nici un fel de importanţă
acestei constatări.)
Izolat de fiinţa lui Hans Castorp şi sub ochii ştiinţei, sîngele c lat al tînarului
continuă sâ-şi treacă examenele. Veni dimineaţa -consilierul aulic îi comunică în
termeni de o emoţie stereotipa- cn " dezvoltaseră nu numai pe una din culturi, ci
sfîrşiserâ prin a se înmulţi toate celelalte, în cantităţi mari. Nu era sigur dacă toţi
erau streptoco ' Dar era mai mult decît sigur ca fenomenele de intoxicare
proveneau d la ei, cu toate ca nu se putea cunoaşte cu precizie ce trebuia pus D
seama tuberculozei, de care fusese incontestabil atins, şi de care nu era încă pe
deplin vindecat. Ce concluzie sa tragi de aici? Un autovaccin de streptococi!
Pronosticul? Extraordinar de favorabil! Cu atît mai mult cu cît încercarea nu
comporta nici un risc, adică nu putea să-i facă râu în nici un fel. Căci serul era
extras din chiar sîngele lui Hans Castorp, astfel încît injecţia nu introducea in
corpul său nici un agent de boala care sa nu fi existat anterior. în cel mai râu caz
tratamentul ar fi fost fara rezultat, adică efect: zero — dar de vreme ce bolnavul
tot trebuia sa ramînâ aici, un asemenea lucru se mai putea numi oare un caz grav?
Deloc, iar Hans Castorp nu voia să meargă chiar pînă acolo. Se supuse totuşi
tratamentului, deşi îl considera ridicol şi dezonorant. Aceste vaccinări cu propriul
său sînge îi păreau o diversiune îngrozitor de neplăcută, un fel de incest ruşinos cu
sine însuşi, de la eu la eu, sterp şi nefolositor. Astfel judeca în ipohondria-i de
ignorant - şi nu avu dreptate decît din punctul de vedere al inutilităţii - dar, sub
acest raport, în mod total şi fără rezerve. Diversiunea dura săptămîni în şir. Uneon
părea sa-i facă rau - ceea ce nu putea fi decît o eroare - alteori părea cu folos, ceea
ce mai tîrziu se dovedea a fi tot o eroare. Rezultatul fu K fara să fi fost, de altfel,
calificat şi decretat ca atare. încercarea se pier în gol, iar Hans Castorp continua sa
facă pasienţe - ochi în oc demonul a cărui domnie absoluta asupra spiritului sau
avea găsească un sfîrşit violent.
Profunziune de armonie
Ce cucerire şi ce altă inovaţie a sanatoriului „Berghof aV ce elibereze pe vechiul
nostru prieten de mania pasienţelor, ca sa ^ în braţele unei alte pasiuni mai nobile,
deşi, în fond, nu
MUNTELE VRĂJIT
709
• ? Sîntem pe punctul de a relata despre asta, însufleţiţi de farmecul S al
subiectului nostru şi sincer nerăbdători a-l înfăţişa.
Fste vorba de un supliment la jocurile de societate din salonul cel păşit şi
hotărît de comitetul aşezamîntului şi achiziţionat cu mari Huielii dar ale căror
socoteli nu le vom face, deci achiziţionat din 'nta P e care trebuie s-o calificăm drept
generoasă şi desigur foarte omandabilă, a conducerii acestei instituţii. Să fie oare
vreo jucărie • genioasă în genul cutiei stereoscopice, al caleidoscopului în formă
de I netă sau al tamburului cinematografic? Da şi nu. Primul, adică suplimentul,
apăru într-o seară, spre surprinderea generala — dar nu sub forma unui aparat
optic — apăru deci, instalat în salonul unde se găsea şi pianul; era un aparat care
nu putea fi comparat, nici ca gen, nici ca rang, nici ca valoare, cu distracţiile
facile. Nu era un aparat copilăresc şi banal de prestidigitaţie de care te plictiseai
repede şi căruia nu-i mai acordai nici o atenţie după ce l-ai fi avut trei saptamîni la
dispoziţie. Era un corn al abundenţei care distribuia plăceri artistice vesele sau
melancolice. Era un gramofon.
Prima noastră grijă este ca nu cumva acest cuvînt să fie luat într-un sens
nedemn şi perimat şi să evoce o idee care să corespundă mai curînd unei forme
învechite şi depăşite a obiectului la care ne gîndim decît obiectului veritabil pe
care încercările neostenite ale unei tehnici dedicate muzelor l-au ridicat pînâ la cel
mai nobil nivel al perfecţiunii. O să-l prezentăm, cu bunăvoinţa dumneavoastră!
Bineînţeles că nu era vorba despre acea nefericită cutie cu manivelă care,
odinioară, prevăzută cu lsc şi ac, prelungită cu o diformă pîlnie de trompetă,
asurzea chiar şi Vechile fără pretenţii cu un muget fornăit din înaltul unei mese de
birt e mîna a doua. Micul cufăr vopsit în negru-mat, care, puţin mai lung at > era pus,
printr-un cordon mătăsos, în contact cu curentul elec-' e 'âfâia cu o nobila
distincţie pe un dulăpâş cu rafturi şi nu mai d . nim ic comun cu acea maşinărie
grosolană şi antediluviana. Deschi-su ■ apacu' care se ridica elegant şi pe care o mică
pîrghie de alama îl vai '" rnoc^ automat într-o poziţie oblică şi proteguitoare, şi
observi .^ta Pe un dispozitiv plat, placa turnanta, acoperită cu postav Patru ri' tlVltă cu
nichel, precum şi acul, de asemenea nichelat, care d rea a ln Jgheabul unui disc de
ebonită. Mai observai, în plus, la ' n8ădu- ' m ^a' Pe ° ' atura' un dispozitiv cu cifre ca de
ceasornic, care sau on • ^ area vitezei; la stînga, pîrghia cu ajutorul căreia porneai
nic
hel T -dl tUratia> în sfîrşit, la stînga şi îndărăt, vedeai un fel de cot de Şi articulat în
cutia de rezonanţă, iar în cealaltă parte un
710
THOMAS MANN
mic dispozitiv rotunjit şi plat şi al cărui şurub servea la fixarea Dacă
deschideai canaturile uşiţei situate în partea anterioara a an '" lui, observai un
fel de oblon format din mici stinghii oblice de lem U" truit, şi nimic mai mult.
- Acesta este cel mai perfecţionat model, spuse consilierul a V care intrase o
data cu pacienţii. Ultima achiziţie, copii, prima călit extra, nu există nimic mai
extraordinar în genul ăsta. Pronunţă ac cuvinte într-un mod teribil de caraghios,
exact ca un negustor inc care-şi laudă marfa. Nu e nici aparat, nici maşina,
continuă el, scoţînri un ac dintr-o cutiuţa de tablă colorată şi fixîndu-l, ci e un
instrument u Stradivarius, un Guamieri, are calităţi de rezonanţă şi de vibraţie de
cel mai desâvîrşit rafinament! Marca „Polyhymnia", după cum arată inscripţia
din interiorul capacului. Fabricat în Germania, pricepeţi. Noi sîntem neîntrecuţi în
aceasta privinţa. Adevărată muzica, sub forma moderna, şi mecanică. Sufletul
german up to date. Iar aici aveţi discoteca! adăugă arâtînd spre un dulâpior în care
se aflau teancuri de albume cu cotorul gros. Va ofer toata această vrăjitorie pentru
fericirea dumneavoastră, dar vă recomand s-o păziţi ca pe un bun comun. Vreţi sa
facem o audiţie, cu titlu de încercare?
Bolnavii îl rugară cu insistenţă şi Behrens luă unul dintre acele albume
magice, mute, dar pline de substanţa, întoarse paginile grele, scoase un disc
dintr-o învelitoare cartonată, al cărei gol rotund lăsa sa se vadă titlul colorat, şi îl
puse la aparat. Cu un singur gest al mîinii stabili contactul electric, aşteptă două
secunde pînâ ce discul căpătă viteza necesară şi puse cu grija vîrful fin al acului de
oţel pe marginea lui. Se auzi un uşor scrîşnet. închise capacul. în acelaşi moment,
prin uşa deschisă a aparatului, printre deschizăturile oblonului şi pornind din toate
colţurile cufaraşului, izbucni o frenezie instrumentală, o melo veselă, zgomotoasă
şi stăruitoare, primele măsuri săltăreţe dintr-o u tura de Offenbach.
Toţi ascultau surîzînd, cu gurile căscate. Nu le venea sa-şi c urechilor, atît erau
de pure şi de naturale sunetele instrumente suflat. O vioară, un solo de vioara, se
auzi într-un chip de-a drep tastic. Se simţea alunecarea arcuşului, vibrarea
coardelor, suava
rut' 1
de Ia un registru la altul. Apoi se auzi melodia, valsul, cunoscu am pierdut-o.
Armonia orchestrei susţinea în mod discret ar' am_/fiJ| toare şi era o adevărată
plăcere s-o asculţi repetîndu-se, într-reluat cu toate onorurile de întreaga
orchestră. Bineînţeles â exact ca şi cum o adevărata orchestră ar fi cîntat
n
chiar acolo, i
MUNTELE VRĂJIT
711
ectiva sunetului era îngustată, deşi structura sa, în rest, nu era
i-fi<-ată- DUteai crede — dacă era îngăduita comparaţia unui fenomen
tic cu unul din domeniul văzului - puteai crede ca vezi, printr-un
Iu răsturnat, un tablou în aşa fel încît să pară îndepărtat şi
• orat fără să piardă nimic din precizia desenului, din luminozitatea
. -ior Bucata muzicală, scînteietoare şi executată cu talent, se desfă-
cu toată strălucirea unei invenţii pline de spirit. Iar sfîrşitul era o
- vâlniăşeală, adică un galop care începea cu şovăiri hazlii, un cancan
moertinent care evoca scena unor jobene fluturate în aer, a unor
genunchi zvîrliţi înainte şi a unor camâşuţe cu dantelă — un galop care
amina mereu să se încheie într-un comic triumfal. Apoi mişcarea se opri
de la sine. Asta era tot. Şi se aplaudă din toată inima.
Mai cerură şi altceva şi obţinură: o voce omeneasca se auzi din cufâraş,
bărbătească, blîndă şi totodată puternica, însoţita de orchestra. Era un bariton
italian cu nume celebru, iar acum nu mai putea fi vorba de nici o cortină şi nici de
vreo depărtare oarecare. Minunata voce răsuna cu intensitatea ei naturală, cu
întreaga sa putere, iar daca treceai într-una din camerele alăturate de unde aparatul
nu se mai vedea, ai fi spus că artistul în persoană era prezent în salon, cu notele în
mînâ, cîntînd. Cînta în limba sa o bucata eroica dintr-o operă: el, ii barbiere. Di
qualită, di qualită.' Figaro quă, Figaro la, Figaro, Figaro, Figaro! Ascultătorii
se prăpădiră de rîs lă acest parlando în falset, la contrastul dintre vocea înfundată
şi volubilitatea recitativului din pricina căreia era c it pe ce ca tenorului să i se
împleticească limba. Cei mai competenţi Puteau urmări şi admira frazarea şi
tehnica de a respira. Maestru al irezistibilului, virtuos în maniera italiană a da
capo-ului, el fila penulti-ai K>tâ, cea care preceda tonica finala, dînd impresia ca
înaintează spre Pa, cu mîna ridicată, aşa încît urale prelungite să izbucnească mai
lnainte d
e a fi sfîrşit. Era perfect.
e
mai auziră şi altele. Un corn de vînatoare execută, cu o grija c ' variaţii pe
un cîntec popular. O soprana lasă sa răsune un sfa-
' Poi trilurile unei arii din Traviata, cu o prospeţime şi o precizie cjm ce ma i
seducătoare. Fantoma unui violonist de renume mondial am. ^anţă de
Rubinstein, ca din spatele unor văluri, cu acompani-
I
P^an ce suna subţire asemenea unui clavecin. Din cufăraşul
ai
»ent de ^agij. Car
trepida încetişor ieşeau sunete de clopot, glisanduri de harpe, -a a * roP°te de
tobe. în sfîrşit, se cînta şi muzică de dans. Existau in genu i atUnci cîteva bucăţi
dintr-o anume muzica, recent importata, lc a' unui cabaret de port: tangoul, destinat
sa transforme
712
THOMAS MANN
valsul vienez într-un dans străvechi. Două perechi, care cunoşteau moda, se
produseră pe covor. Behrens se retrăsese, după ce recom " sa nu se folosească
acul decit o singura data şi sa se mînuiasca ci' „cum ai umbla cu oua proaspete".
Hans Castorp avu grija de aparat *
De ce tocmai el? Faptul veni de la sine. Scurt şi cu voce domo îndepărtase pe
cei care, după plecarea consilierului aulic, ar fi voit ocupe de schimbarea acului şi
a discurilor, de conectarea şi deco tarea curentului. „Lasaţi-ma pe mine!" spusese
el, dîndu-i la o parte ' ei, indiferenţi, îi cedaseră locul, mai întîi fiindcă făcea
impresia ca pricepe de mai multa vreme şi apoi pentru ca îi interesa mai puţin sa
fie utili sursei de plăceri şi preferau să se dispenseze comod şi fara raspun dere de
un efort, atîta vreme cît aceasta treaba nu-i plictisea.
Nu tot astfel se petreceau lucrurile cu Hans Castorp. în vreme ce consilierul
aulic prezenta celor de faţa noua achiziţie, el stătuse liniştit, în fundul odăii, fara
sa se bucure, fara sa aplaude, dar urmărind fiecare bucata cu o atenţie încordata,
rasucindu-şi cu doua degete, conform obiceiului, una din sprîncene. Prada unei
oarecare agitaţii, îşi schimbase de mai multe ori locul, se retrase în biblioteca
pentru a asculta de la distanţa şi, cu mîinile la spate, cu expresia preocupata,
sfîrşise prin a se opri lînga Behrens, cu ochii aţintiţi spre cufaraş, urmărind
manipularea foarte uşoara a aparatului. Ceva îi spunea: „Stai! Atenţie! E un eveni-
ment epocal! S-a întîmplat ceva cu tine". Se simţea însufleţit de presentimentul
foarte precis al unei pasiuni, al unei încîntari, şi al unei iubiri viitoare. Un tînar
oarecare de la şes, pe care săgeata dragostei îl loveşte drept în inima, la cea dinţii
privire aruncată unei fete, nu încearcă alte sentimente. Interveni un fel de gelozie
care-i dicta imediat lui Han Castorp ce anume trebuia sa facă. Proprietate
comuna? Curiozitate indiferenta nu are nici dreptul, nici puterea sa posede.
„Lasaţi-ma V mine!" spusese el printre dinţi şi toţi se supuseră. Mai dansară î nc
vreme după bucăţile uşoare pe care le prezenta el, mai cerura o t> de canto, un
duet de opera, barcarola din Povestirile lui Hoffman
le încînta urechile, iar cînd Hans Castorp închise capacul, plecar
A As' a fie la cura de odihna, fie sa se culce uşor surescitaţi şi flecarino- ^
dorea. Ceilalţi lasara totul la întîmplare, cutiile de ace ^
albumele şi discurile împrăştiate. Aşa le era felul! Se prefăcu ca ^ cu ei, dar îi
paraşi pe ascuns, în dreptul scării, se întoarse închise toate uşile şi ramase
jumătate din noapte, profund absor ^ Se familiariza cu noua achiziţie. Examina,
fara sa ne s ^jn comoara de discuri, conţinutul albumelor grele. Erau douaspr
MUNTELE VRĂJIT
713
- formate, conţinînd fiecare cîte douăsprezece discuri; şi cum multe este placi
negre, gravate concentric, aveau doua feţe — nu numai
pentru
că unele bucăţi erau imprimate pe discul întreg, ci şi pentru ca un
număr de placi aveau doua bucăţi diferite — descoperi un domeniu f umoase
posibilităţi pe care cu greu îl puteai cuprinde din capul lui şi a caru' bogăţie te
tulbura. îşi cînta vreo douăzeci şi cinci de caţi folosindu-se de ace cu surdina, ca să
nu-i supere pe ceilalţi şi sa deranjeze în plina noapte — dar asta era abia a opta
parte din ceea ce i oferea din belşug şi-l îmbia la încercări ispititoare. Pentru
moment se mulţumi să parcurgă titlurile, sa încerce, din timp în timp, cîte una din
acele imprimări circulare şi mute, punîndu-le pe gramofon ca sa-l facă sa răsune.
Privite cu ochiul liber, aceste discuri de ebonită nu prezentau alta deosebire între
ele decît prin etichetele colorate — prin nimic altceva. Unul semăna cu celalalt,
fiind acoperit în întregime, sau aproape în întregime, de cercuri concentrice; şi
totuşi, traseul fin al acestor linii conţinea întreaga muzica ce se putea închipui,
inspiraţiile cele mai fericite din toate ungherele sufletului, în interpretări de mîna
întîi.
Existau aici numeroase uverturi şi cadenţe aparţinînd universului simfoniei
sublime, cîntate de orchestre faimoase, iar numele dirijorilor era specificat pe
fiecare disc. Apoi, o serie întreaga de arii, executate cu acompaniament de pian,
de mari cîntareţi de opera, dintre care unele erau produsul conştient şi înalt al unei
arte personale, altele simple cintece populare, iar altele, în sfîrşit, se aflau
oarecum între aceste doua genuri, în sensul ca, deşi compuse cu o arta savanta,
erau simţite şi create în spiritul şi după inima poporului, cu o autentica şi adînca
pietate; estea din urmă erau, aşadar, cîntece populare artificiale, daca le putem
Pune astfel, fără a intenţiona sa le atenuam ardoarea prin acest epitet de ". X ICla l";
era una, în special, pe care Hans Castorp o ştia din copilărie eia u dăruia, acum, o
dragoste plina de componente misterioase, Pre care vom mai vorbi. Ce se mai
găsea încă sau, mai bine zis, ce gâsea? In primul rînd, un număr infinit de opere.
Un cor de cîntareţi diţ». celebre din diferite ţâri, acompaniat în surdina de o
orchestra
scen ~ ' mterpreta' Prin darul divin al vocilor cultivate, arii şi duete, 'eatrni ■ ^ °are
re rezentau
P regiunile şi epocile cele mai diverse ale pas;On lnc: dm sfera de frumuseţi
meridionale, generos şi frivol cînd H otO(lata, din lumea populara germana, cînd
ştrengăreasca şi
lca
atîf? o ' din opera mare franceza şi din opera comica. Numai
* » nu i f™ 1 - ■ cVartete . C1 ven
eau după aceea discurile cu muzica de
camera,
Oun
S l
Oun
°"toare a' e acestui mic sicriu tăiat în lemn de vioară, ale c templu negru şi mat,
stăruind la uşiţa cu doua canaturi, în
716
THOMAS MANN
faţa căreia îşi aşezase scaunul, şi cu mîinile împreunate umar, cu gura
întredeschisa, se lăsa învăluit de armonie.
Nu vedea cîntareţii şi cîntâreţele pe care-i asculta, forma I
e
neasca era în America, la Milano, la Viena, la Petersbure - nnn
nae
•, j- • n-avea
decît sa ramîna, căci ceea ce era mai bun dm ei era vocea si M
> ?* ci aprecia
aceasta purificare sau aceasta abstracţie care se dovedea sufici perceptibila
simţurilor pentru a-i îngădui sa exercite un control corect, îndepartînd toate
neajunsurile unei prea mari apropieri n nale, mai ales cînd era vorba de
compatrioţi, de germani. Distingea p fect pronunţia, dialectul şi originea exacta a
artistului; caracterul voc" -i informa asupra calităţii sufleteşti a fiecăruia, iar
nivelul lor de inteli genţâ se vadea prin felul în care utilizau posibilităţile unui
efect sau dimpotrivă, le neglijau. Hans Castorp se necăjea cînd îi auzea
exe-cutîndu-şi prost ariile. Suferea de asemenea şi-şi muşca buzele de necaz cînd
reproducerea tehnica prezenta imperfecţiuni, şi stătea ca pe cărbuni aprinşi cînd,
în desfăşurarea unui disc de multe ori cîntat, o melodie devenea ţipătoare sau
aspra, ceea ce era adesea cazul cu vocile feminine, atît de vulnerabile. Dar îndura
toate aceste lucruri, căci dragostea trebuie sa ştie sa sufere. Uneori se apleca
deasupra instrumentului, a discului care se învîrtea, respirînd ca dintr-un buchet
de liliac, cu capul cufundat într-un nor de sunete; sau ramînea în picioare, în faţa
ladiţei deschise, gustînd suprema plăcere pe care o are dirijorul ce indica unui
suflător, cu un gest al mîinii, clipa cînd trebuie să atace. Avea în colecţie discurile
sale preferate, cîteva melodii vocale şi instrumentale pe care nu se satura
niciodată sa le asculte. Vom avea grija sa le citam mal departe.
Un mic număr de discuri prezentau scenele finale dintr-o oper maiestuoasa, cu
revărsări de geniu melodios, a unui mare comp a de-al lui Settembrini, o opera pe
care batrînul maestru al muzici^ r matice meridionale o compusese la comanda
unui suveran orien' doua jumătate a secolului trecut, pentru o împrejurare solemn
ocazia inaugurării unui monument destinat apropierii dintre P°P ^ Hans Castorp
ştia, aproximativ, despre ce era vorba, cunoştea ^ mari soarta lui Radames, a lui
Amneris şi a Aidei care cîntau pen italieneşte, din lădiţa, astfel că înţelegea destul
de bine ceea ce ci ^ incomparabilul tenor, altista princiară, cu acea splendida
nu
schi© t timbru în registrul mediu, şi soprana cu voce argintie - , tujui chiar
tot, ci numai cîte un cuvînt, din cînd în cînd, datorita a» ţl
că ştia povestea, cît şi simpatiei sale pentru acea poveste-
tal in a cu ,are
MUNTELE VRĂJIT
717
iţă bunăvoinţei afectuoase care creştea pe măsura ce-şi cînta cele
111
cinci discuri, şi care aproape ca se transformase într-un senti-
patru sa
Lnt de dragoste.
Mai întîi, Radames şi Amneris aveau o explicaţie: principesa porun-a fie adus
în faţa ei captivul, acela pe care-l iubea şi dorea cu înfri-e sâ-l scape de la moarte,
pentru ea, deşi el îşi renegase patria şi
area din iubire pentru o sclava barbară — cu toate ca, aşa cum afirma, ■
străfundul inimii onoarea rămăsese neatinsa". Dar aceasta integritate " terioara, în
ciuda gravei sale greşeli, nu-i folosea la nimic, căci crima videnta îl dăduse pe
mîna tribunalului sacru căruia orice sentiment uman îi era străin şi care n-ar fi
avut, cu siguranţa, nici un fel de mila faţă de el, în afara de cazul cînd s-ar fi hotarît
în ultima instanţa sa se lepede de iubirea pentru sclavă şi sa se arunce în braţele
regeştii altiste care, din punct de vedere pur auditiv, o merita din plin. Amneris
lupta din toate puterile pentru tenorul cu o voce atît de armonioasa, dar orbit şi
răpit vieţii într-un mod atît de tragic, şi care cînta mereu-mereu: „Nu pot" şi „în
zadar!" — „Asculta-mă încă o dată, renunţa la ea!" — „în zadar!" O orbire de
moarte şi cea mai arzătoare dintre durerile dragostei se îmbinau într-un duet de o
extraordinară frumuseţe, însă care nu îngăduia nici o nădejde. Amneris însoţea cu
strigătele ei de durere sentinţa tribunalului sacru, pronunţata cu răsunete surde în
străfunduri înfricoşătoare, dar de care nefericitul Radames nici nu se sinchisea.
>,Radames, Radames", cînta stăruitor marele preot, şi folosindu-se de cuvinte
cumplit de violente îl făcea răspunzător de crima sa de trădare.
>,Disculpă-te", porunceau toţi preoţii în cor.
Şi cum marele preot arata ca Radames tace, toţi, în unanimitate, cu v°ci
cavernoase, trăgeau concluzia trădării.
"Kadames, Radames, relua marele preot. Ai părăsit cîmpul de lupta maintea
bătăliei!"
lscu
0 " lpă-te!" relua corul. „Vedeţi, tace", constata pentru a doua vin C°nducatorul
lar n ace moment
dezbaterilor, luînd o atitudine categorica împotriva dat ^ ' toate
vocile judecătorilor se uniră, de
aceasta, în verdictul: „Trădare!"
"Kadameci ^■"' <« ■ •
acn,,» Kadames! se auzea pentru a treia oara necruţătorul
Ctitor X" • •>DiSc ' "i'~ai călcat jurămîntul faţa de patrie, de onoare şi de
rege".
Ul
îtia s' " 6 ' rasuna din nou corul. „Trădare!" recunoştea, în cele din spaimă,
tribunalul preoţilor după ce i se atrăsese atenţia ca a . Pastra o muţenie totala.
Inevitabilul avea deci sa se îndepli-c°rul, ale cărui voci erau, de la început, de
acord, avea sa
718
THOMAS MANN
anunţe nefericitului că va muri de moartea blestemaţilor, ca va f
de viu în rnormînt, sub templul divinităţii mînioăse. "
De bine de râu, trebuia sa-ţi închipui singur mînia lui Amneri de această
cruzime clericală, căci imprimarea pe disc se oprea a' ' ■ Hans Castorp se văzu
silit să-l schimbe, ceea ce făcu cu gesturi ta precise şi cu ochii aplecaţi, iar cînd se
aşeză din nou sa asculte ■ ultima scenă a dramei, duetul final al lui Radames cu
Aida, cîntat rf fundul mormîntului subpămîntean, în timp ce deasupra capetelor I
preoţii fanatici şi cruzi îşi celebrau cultul şi înălţau braţele, psalmodiind melodie
monotonă şi surdă... „Tu... in queste tomba?" izbucnea însna' mîntată vocea
nespus de seducătoare, totodată blîndă şi eroică, a lui Rădames înspăimîntat şi
uluit... Da, iubita îl însoţise, de dragul ei îşi pierduse viaţa şi onoarea, iar ea îl
aşteptase aici pentru a se lasă zidita împreună cu el, pentru a muri cu el, şi
melodiile pe care le alternau cu această ocazie — întrerupte uneori de surda
rumoare a ceremoniei ce se desfăşura deasupra capetelor lor, sau cu care se
contopeau - erau cîntece care, în realitate, îl mişcară pe ascultătorul singuratic şi
nocturn pînăîn adîncul sufletului; atît din pricina situaţiei sale cît şi a exprimării
muzicale. Era vorba de cer în aceste cîntece, dar ele înseşi erau cereşti şi cîntate
dumnezeieşte. Linia melodica urmărită mereu de vocile lui Radames şi Aida,
izolate sau împreună, această curbă simplă şi fericit aleasă — care, şerpuind în
jurul tonicii şi ă dominantei, urca de la tonica îndelung prelungită cu un semiton
înaintea octavei şi, după o întllnite fugară cu aceasta, se înapoia către chintă —
părea ascultătorului cea mai minunată dintre desfătările pe care le cunoscuse
vreodată. Ar fi fost insa mult mai puţin entuziasmat de sunete dacă n-ar fi existat
situaţia eroilor care-i sensibilizau sufletul în faţa emoţiei ce se desprindea. Era atît
oe frumos că Aida găsise drumul pîna la Radames cel pierdut, pentru a-ş uni pe
vecie, în mormînt, soarta sa cu a lui! Pe bună dreptate co damnatul se împotrivea
sacrificării unei vieţi ătît de încîntătoare, o îndrăgostitul şi deznădăjduitul său
,JVo, no! troppo sei bella" se sirni farmecul de care era cuprins în faţa acestei
uniri, în pragul morţiş fiinţa despre care credea că n-avea s-o mai vadă niciodată,
iar
Castorp nu avea nevoie de nici un efort de imaginaţie pentru a
Hans
simţi p er'
fect acest farmec, această recunoştinţă. Dăr ceea ce resimţea-înţelegea şi ceea
ce-l încînta mai mult decît orice — în tl!IlP ..^e mîinile împreunate, privea spre
micul oblon negru dintre s 1 e ^.. căruia înfloreau toate acestea - era perfecţiunea
triumfătoare a ^ a artei, a sufletului omenesc, înalta şi inegalabila sublimare
prin
MUNTELE VRĂJIT
719
r mirată urîţenia vulgară a realităţii. Era suficient să-şi închipuie cu He"
_ . . ....
rece ceea ce se petrecea acolo. Doi oameni îngropaţi de vn, cu
jjj plini de aer viciat, aveau să piară aici, împreună sau, chiar şi l i
f
j p
■ rju unul după celalalt, devoraţi de foame, după care descom-rea urma să
efectueze în trupurile lor un proces dezgustător, pînâ ce
sînge plâm'
mai pune:
- schelete aveau să se odihnească în criptă, fiecăruia dintre ele fiin-
i perfect indiferent şi devenind complet nesimţitor faţă de faptul că afla singur
sau în tovărăşia celuilalt. Astfel se prezenta aspectul real ' obiectiv al lucrurilor, o
latură a acestor lucruri de care idealismul nimii nu ţinea deloc seama şi pe care
spiritul frumosului şi al muzicii le lăsa triumfător în umbră. Pentru inimile lui
Radames şi Aida, adevărata soartă care-i ameninţa era inexistentă în operă. Vocile
lor se avîntau cu beatitudine la unison, încredinţînd auditoriul ca în faţa lor se
deschidea cerul şi că-i scălda lumina veşniciei. Puterea mîngîietoare a acestei sub-
limări îi făcea un bine imens ascultătorului nostru şi contribuia într~o mare
măsură sâ-l lege din ce în ce mai mult de aceasta operă ce făcea parte din
programul său obişnuit.
Luase obiceiul să se reculeagă după aceste spaime şi extazuri şi sa asculte o
bucată muzicală scurtă dar de un farmec concentrat, cu un conţinut mult mai
paşnic decît precedenta, o idilă, însă o idila rafinată, zugrăvită şi realizată cu
mijloacele totodată discrete şi complicate ale artei celei mai moderne. Era o
bucată instrumentală, farâ voce, un preludiu simfonic de origine franceză,
executat cu un aparat orchestral relativ simplu în comparaţie cu posibilităţile
epocii, dar scăldat de toate fluidele unei savante şi moderne tehnici sonore şi
subtil destinată să prindă sunetul într-o plasă de vise.
Visul pe care şi-l urzea Hans Castorp ascultînd această bucată era urmâtorul: se
afla, culcat pe spate, într-o poiană însorită şi presărată cu °ri înst elate, de toate
culorile; stătea cu capul pe o movilita, cu un > c'or îndoit şi cu celălalt încrucişat
peste primul - şi aici se cuvine să gam că picioarele pe care şi le încrucişa erau de
ţap. Degetele îi .. au - numai pentru propria sa desfătare, întrucît singurătatea ^ u
era totală - de-a lungul unui fluieraş de lemn pe care-l ţinea între k ' n clarinet sau
u a
un flaut mic, din care scotea sunete calme şi naza-icfre P altul, la întîmplare
zet
şi totuşi într-un ansamblu perfect, iar indolent urca spre cerul albastru sub care
frunzele subţiri şi mate de vînt, ale cîtorva mesteceni şi frasini, străluceau în
abia m ,ar acest cîntec simplu, monoton şi contemplativ, nepăsător şi
vreme singura voce a singurătăţii.
meU)
dic, nu rămînea multă
" 'I
II1
720
THOMAS MANN
Bîzîitul gîzelor deasupra ierbii, în aerul cald şi văratic, soarele ■ vîntul suav,
unduirea creştetelor de copaci, sclipirile frunzişului j SU5l> pace uşor legănată a
verii din jurul lui se prefacuserâ într-un am ^ sunete care dădea un sens
armonios şi de o surprinzătoare noutat vului său cîntec din fluier.
Acompaniamentul simfonic se pierdea şi nu se mai auzea, dar Hans Castorp, cel
cu picioarele de ţap, cont' sa cînte din fluier şi trezea din nou, prin naiva
monotonie a cînte sau, magia sonoră şi colorată a naturii care, după o noua
întrerun sfîrşea prin a-şi desfăşura o clipă, depâşindu-se pe ea însăşi, întrea
plinătate imaginabila ţinută pînâ atunci ascunsă prin inteivenţia succ siva a unor
tonuri instrumentale tot mai noi şi tot mai acute, concentrat într-o clipă fugară a
cărei fermecătoare perfecţiune purta în ea însăşi veşnicia. Tînârul faun era foarte
fericit pe pajiştea sa însorita. Aici nu mai exista nici un „Disculpa-te", nici o
răspundere, nici un tribunal sacru sau militar, chemat sa se pronunţe asupra unui
om care-şi încal-case onoarea şi era condamnat. Aici domnea uitarea, fericita
nemişcare, starea de nevinovăţie creată de absenţa timpului. Era desfrîul în toata
liniştea conştiinţei, era negarea, într-un vis de apoteoză, a oricărui imperativ de
acţiune - iar liniştea pe care o răspîndea făcea din acest disc un obiect preţios între
toate celelalte pentru muzicianul nostru nocturn.
Mai exista şi o a treia bucată... în realitate erau mai multe discuri formînd o
suită, un tot, căci aria tenorului, care făcea parte din acest ansamblu, ocupa
singură o placă întreaga al cărei desen circular ajungea pînă la centru. Era iarăşi o
bucata franţuzească aparţinînd unei opere pe care Hans Castorp o cunoştea, căci o
auzise şi o văzuse de multe ori la teatru şi la a cărei acţiune făcuse într-o zi chiar o
aluzie în cursul unei conversaţii — ba, chiar al unei conversaţii foarte
hotarîtoare... Era ac al doilea, într-o circiuma spaniolă, un han destul de încăpător,
o tave împodobita cu şaluri şi de o îndoielnica arhitectura maura. Vocea ca puţin
aspră, dar rasata şi pregnanta, declara că doreşte sa danseze 1 sergentului, şi
imediat se şi auzeau castanietele. Dar în aceeaşi trompetele şi trîmbiţele răsunau
de mai multe ori, un semnat care-l făcea pe flăcău sa tresară. „Stai puţin!" striga
el, ciulind u ca un cal, şi cum Carmen întreba: „Şi de ce, ma rog?", el îi strlc ţe
auzi?", mirat ca nu e şi ea tot atît de impresionata. Erau tro V ^ cazărmii care
sunau stingerea. „îmi pare ca acolo...", spunea el in nU de operă. Dar ţiganca nu
1
putea înţelege asemenea lucruri şi n „e
voia sa le înţeleagă. „Cu atît mai bine", spunea ea, ceea -e
jumătate prostie, pe jumătate îndrăzneală; aşadar, nu mai avea
î1'
MUNTELE VRĂJIT 721
taniete, căci cerul însuşi Ie trimitea muzica spre a dansa; aşadar: i i" Sergentul
era scos din minţi. Dureroasa lui decepţie se ştergea let în faţa eforturilor de a o
face sa înţeleagă despre ce era vorba şi C° ■ ' o dragoste din lume nu putea sa
anuleze în sufletul lui acest sem-ca £Uin era oare cu putinţa ca femeia să nu înţeleagă
un lucru atît de " damental şi atît de categoric? „Trebuie sa ma întorc la cazarma,
la 11" striga deznădăjduit de nepăsarea femeii care-l făcea sa fie şi mai ârit Dar
trebuia sa fi auzit răspunsul lui Carmen! Era furioasa, era • dianatâ pînă-n
străfundul sufletului, vocea ei nu mai era decît iubire , zamăgitâ şi tristă. Sau se
prefăcea numai? „La cazarma? La apel?" Şi cu inima ei cum rămînea? Cu inimă
atît de drăgăstoasa şi de buna care in slăbiciunea ei — da, o mărturisea: în
slăbiciunea ei — fusese gata sa-l distreze pe acest domn! „Ta ra ta ta!" şi cu un
gest de sălbatica batjocură îşi ducea mina la gură imitînd trompeta. „Ta ra ta ta!"
Şi asta era de ajuns! El tresărea, prostul, şi voia sa plece. Foarte bine, pleacă! Ia-ţi
chipiul sabia, raniţa! „Şi acum pleacă, băiete, întoarce-te la cazarma ta!" Sergentul
cerşea milă. Dar ea continua sa-l ironizeze amar, prefâcîndu-se că-i a lui, el care,
la sunetul trompetelor, îşi pierduse capul. Ta ra ta ta, la apel! Sfinte Dumnezeule,
daca ajungea prea tîrziu? Haide, du-te, de vreme ce suna apelul; e foarte firesc
pentru tine, prostânacule, să mă laşi aşa, tocmai în clipa cînd eram gata să dansez.
Iată cît de mare-i era dragostea!
Chinuitoare situaţie! Nu înţelegea. Femeia, ţiganca, nu putea şi nu voia să
înţeleagă! Nu voia acest lucru căci, fără îndoială, în furia şi în sarcasmele ei era
ceva care depăşea clipa prezenta şi elementul perso-' ° ura> o ostilitate adîncă faţă
de principiul care prin sunetul trompetelor franceze - sau al cornului spaniol -
chema pe bietul soldat agostit, ceva asupra căruia ambiţia sa fireasca, impersonala,
şi cea mai orinţâ a sa ar fi fost să triumfe. Mijlocul care-i stătea la-ndemîna era
simplu: femeia afirma că daca pleacă, nu-l mai iubeşte. Şi asta era ! ceea ce acel
Jose, de-acolo, din inima ladiţei, nu putea sa îndure, isc l ^ Sa~' ' nSâduie să
J a era
vorbească. Dar ea nu voia. Atunci o sili sa-l un ^ diabolic de gravă,
sunete tragice se ridicau din orchestra,
Dru
Prelu • 5i ameninţător despre care Hans Castorp ştia ca se va
e a
§i; " lungul întregii opere pînâ la catastrofa finala şi care forma
erea ma ort
ţ . la aria soldatului, adică a noului disc care urmă. lat a P floarea
arie
pe care mi-ai azvîrlit-o" — iar Jose cînta minu-afara S Hans Castorp îşi
punea, uneori, numai acest disc, în
ex
«ilui cunoscut, şi-l asculta întotdeauna cu cea mai atenta
722
THOMAS MANN
bunăvoinţă. Cuvintele nu valorau mare lucru, însă exprimarea implorare a
sentimentelor era emoţionantă în cel mai înalt grad $ i^' cînta floarea pe care
Carmen i-o aruncase la prima lor întîlnir • tU' fusese bunul lui cel mai scump
cînd se afla la închisoare din pric- ^ Mărturisea adînc mişcat câ-şi blestemase, în
unele momente ^ care-l făcuse s-o întîlnească pe Carmen. Dar deîndatâ
regretase am blestemul şi se rugase în genunchi lui Dumnezeu sa-i îngadu' revadă.
„Sa te revăd!" şi acest „să te revăd" era în acelaşi ton acut cu c începuse adineauri.
„Şi noaptea te vedeam." — S-o revadă... - şj acu toată magia instrumentală care
putea să zugrăvească durerea dorul dragostea deznădăjduita, afectuoasa disperare
a modestului soldat izbucnea în acompaniament, căci atunci îi apăruse în faţa
ochilor fata cu tot farmecul ei, astfel încît simţise perfect „că-i pusese stăpînire pe
tot sufletul" („stâpînire" cu un accent deznădăjduit care cădea puternic pe prima
silaba), şi ca se sfîrşise cu el pentru totdeauna. „Tu, frumoasa, fericirea mea",
cînta el cu disperare pe o melodie care se repeta şi pe care orchestra o relua încă o
dată plîngător, melodie care — pornind de la tonul fundamental — urca două
intervale şi se înapoia cu ardoare spre chinta inferioară. „Căci imediat ce mi-ai
apărut în faţă", o asigura el în mod inutil şi demodat, dar infinit de tandru, urca pe
urmă gama pînă la a şasea nota, pentru a adaugă: „Şi cînd mi-ai aruncat o privire",
lăsînd apoi sâ-i recadă vocea zece tonuri şi articula, tulburat, „Am devenit un
lucru al tău", al cărui final se prelungea dureros printr-un acord de o armonie
variabilă, mai înainte ca „al tău" să se poată contopi cu silaba precedentă în
acordul fundamental.
„Da, da!" îşi spunea Hans Castorp cu o recunoscătoare melancolie şi-şi mai
punea încă o dată finalul în care toţi îl felicitau pe tînarul Jose pentru faptul că
încăierarea cu ofiţerul îi tăia orice posibilitate întoarcere, astfel că trebuia să
dezerteze, aşă cum Carmen, spre spai lui, îl îndemnase mai înainte.
O! Vino cu noi spre piscuri de piatra,
Spre zări sălbatice cu aer curat,
Cerul deschis, viaţa nomadă,
Drept ţară universul, drept lege bunul plac,
Şi mai presus de toate ideea-mbâtâtoare:
Libertatea, libertatea! .,
lŞl
na da!" cîntau ei în cor, şi se putea înţelege perfect ce spuneau, „A-"1» _. efa
zise Hans Castorp încă o dată, trecînd la o a patra bucată, care mai puţin dragă.
MUNTELE VRĂJIT 723
tern tot atît de puţin răspunzători de faptul că era iarăşi o bucată
zească, pe cît sîntem şi de mustrarea ce i s-ar putea face ca şi de
sta domnea tot spiritul militar. Era o arie intercalată, un solo de
rugăciunea din opera Faust de Gounod. Cineva apărea, cineva
de simpatic, numit Valentin, dar pe care Hans Castorp îl numea
f 1 în sinea lui, căruia îi acorda un nume melancolic şi mai familiar,
■ care-l identifica deplin pe purtător cu persoana pe care o auzea din
te deşi aceasta din urmă avea o voce infinit mai frumoasa. Era un
bariton puternic şi cald, iar cîntul sau se împărţea în trei părţi; se com-
unea din trei strofe, foarte asemănătoare între ele, cu un caracter pios,
creat aproape în stilul unui cor al protestanţilor şi dintr-o strofă centrală
de o îndrăzneală cavalerească, războinică, frivolă şi totuşi pasionată, iar
aici dăinuia, de fapt, caracteristica sa franceză şi militară. Invizibilul
cin ta:
Ca voi şi eu voi părăsi
Pentru mult timp iubita-mi ţara!
şi în această împrejurare îi adresa Domnului din cer o rugăciune pentru ca, în
răstimp, s-o apere pe scumpa lui soră. Pleca la război, ritmul se schimba, devenea
întreprinzător, necazul şi grijile erau date uitării, el, tînărul care cînta fără să fie
văzut, dorea să se arunce cu o îndrăzneală şi o ardoare dintre cele mai franţuzeşti
în mijlocul bătăliei şi chiar acolo unde lupta va fi mai grea. însă dacă Dumnezeu
mă va chema la el, cînta Valentin, de acolo de sus „voi veghea asupra ta". Acest
„ta" se referea la s°ra lui; dar îl atingea pe Hans Castorp pînă în fundul sufletului,
iar em<Hianu-l mai părăsea pînă la sfîrşitul ariei, cînd corul cînta:
O, Doamne, ascultă-mi ruga, Sub paza ta pe Margareta s-o iei.
ţ • 6St c nu Prezenta mai departe nici un alt interes. Am crezut Ca este cazul să-l
comentăm pe scurt nu numai pentru că Hans
p p
P avea faţă de el o preferinţă atît de vie, dar şi fiindcă mai tîrziu, data a
îrtl re urare
P J destul de ciudată, va juca un anume rol. Deocam-restrî aJunge la o a cincea
şi ultima bucată din aceasta varietate aitţjjţ. , e d'scuri preferate, o bucată care nu
mai are - ce-i drept -Este v u *Uzesc' oa este chiar într-un mod deosebit specific
germană. '"edUri a nU desPre Ufi trio de operă, ci de un lied, unul dintre acele 'itate a şi
apodo
Pere extrase din fondul popular, care-şi datoresc spiritua-enescul propriu lor
tocmai acestei duble origini... Dar de ce
724
THOMAS MANN
atîtea ocoluri? Era pur şi simplu Teiul de Schubert: „Lînga f -faţa porţii",
adică un cîntec cunoscut de toţi. ' ln
îl cînta un tenor cu acompaniament de pian, un cîntareţ pim A şi de gust care
ştia sa-şi trateze subiectul simplu şi totodată subh ^ multa inteligenţa, cu simţ
muzical şi cu o declamaţie precisa S faptul ca minunata bucata este, în gura
poporului şi a copiilor diferita de forma sa artistica. Aceştia o simplifica de obicei
şi o cînt la un capăt la altul strofa după strofa, pe melodia principala, în timp c în
original, linia folclorica este modulata în bemol chiar de la a do dintre strofele de
cîte opt rînduri, pentru a reveni la diez de la al cincile vers, apoi se întrerupe
într-un mod foarte dramatic în momentul, vîntu lui rece" şi al pălăriei care zboară,
şi nu reapare decît în ultimele patru versuri ale celei de-a treia strofe care se repeta
înainte ca bucata sa se termine. Inflexiunea deosebit de pregnanta a melodiei se
reproduce de trei ori, în a doua ei jumătate modulata, iar a treia oara cu ocazia
reluam ultimei jumătăţi de strofa. „lata ca au trecut ceasuri multe..." Aceasta
inflexiune magica, pe care n-am putea-o cuprinde destul de amănunţit prin
cuvinte, însoţeşte fragmentele de fraza: „Atîtea vorbe dragi", „Ca şi cum mi-ar
face semn", „Departe de locul acesta", iar vocea tenorului, limpede şi calda, foarte
priceputa sa-şi cruţe suflul, tinzînd către un suspin bine dozat, cînta, de fiecare
data, cu un simţ atît de inteligent al frumuseţii acestei fraze, încît pătrundea direct
în inima ascultătorului, mai cu seama ca în versurile: „Către el, mereu către el",
„Aici îţi vei găsi liniştea", artistul ştia sa-şi întărească efectul prin nuanţe de o
extraordinara ardoare. Dar în ultimul vers repetat, în acel „Aici îţi vei gasl liniştea",
cînta prima oara „îţi vei găsi" cu o plinătate nostalgica, iar a doua oara cu un
tremolo delicat.
Cam atît despre cîntec şi despre felul lui de interpretare. ru eventual sa ne
mîndrim cu faptul ca aproape î-am făcut pe cititorii noş sa înţeleagă simpatia
intima pe care Hans Castorp o nutrea faţa de buc preferate din programul
audiţiilor sale nocturne. Dar a-i face sa price p reprezenta pentru el acest lied,
acest batrîn „tei", este într-adevar o care dintre cele mai delicate şi se cere o
prudenţă foarte atenta în mare daca nu vrem sa compromitem scopul mai degrabă
QeC servim. . ^
Vom înfăţişa lucrurile după cum urmează: un obiect care domeniul spiritului,
cu alte cuvinte un obiect care are o sern ^ este „semnificativ" tocmai prin aceea
ca-şi depăşeşte sensul îfli 0 exprima şi expune o noţiune cu o întindere
spirituala mai "*"
MUNTELE VRĂJIT 725
gă lume de sentimente şi de gînduri ce şi-au găsit în acest obiect
mbol mai mult sau mai puţin perfect, ceea ce da tocmai măsura
'ficaţiei sale — chiar şi dragostea pe care o resimţim pentru un
enea obiect este, în ea însăşi, „semnificativa". Ea ne informează
celui care împărtăşeşte acest sentiment, îi caracterizează rapor-
le cu lucrurile esenţiale, cu acea lume pe care obiectul o sim-
i'zeaza şi care, conştient sau inconştient, este iubita prin intermediul
obiectului respectiv.
Oare vom fi crezuţi daca vom pretinde ca modestul nostru erou, după atîţia ani
mărunţi de dezvoltare ermetica şi pedagogica, intrase destul de adînc în viaţa
spirituala pentru a dobîndi conştiinţa „semnificaţiei" iubirii lui şi a obiectului
acestei iubiri? Noi afirmam şi susţinem ca aşa s-au petrecut lucrurile. Liedul
despre care este vorba însemna mult pentru el, o întreaga lume, o lume pe care, în
orice caz, o iubea — căci altminteri n-ar fi fost atît de pasionat de obiectul care o
simboliza. Noi ştim ce spunem atunci cînd adăugam — poate într-un mod cam
neclar - ca soarta sa ar fi fost alta daca sufletul nu i-ar fi fost într-un chip atît de
neobişnuit accesibil încîntarilor sferei sentimentale şi, în genere, aptitudinii
spirituale pe care acest cîntec o cuprindea cu o patima atît de tainica. Tocmai acest
destin adusese după sine senzaţii, aventuri, descoperiri şi ridicase în el probleme
ca „a sta la cîrma", care-l maturizaseră îndemnîndu-l la o critica plina de
presentimente, exercitata asupra acestei lumi, asupra simbolului acestei lumi
demne totuşi de oata admiraţia, asupra acestei dragoste care era a lui, adică asupra
aces-61 exPenenţe făcute, într-adevar, pentru a pune toate aceste probleme în enta.
Dar ar trebui, în adevăr, sa nu înţelegem nimic din aceste iuni ca sa presupunem ca
asemenea îndoieli pot dauna iubirii. Potriva, îi dau savoare. Ele sînt acelea care, în
primul rînd, adaugă imboldul pasiunii, astfel încît, de fapt, pasiunea s -ar putea
defini §U' ragoste care se îndoieşte. în ce constau oare îndoielile de con-cee a Şl îndemnul
de
»a sta la cîrma" ale lui Hans Castorp, îndoielile în cît • " riVea legitimitatea
înclinării atît către acest cîntec fermecător, âCest e Uruversul sau? Ce era oare lumea
ec l
care se deschidea în spatele fieiu S care, după un presentiment din conştiinţa
lui, avea sa
ea
unei iubiri neîngaduite? j* a Moartea.
dopera a est e curata nebunie! Cum, un lied atît de minunat! O capo-' nascutâ din
adîncunle ultime şi cele mai tainice ale sufle-
726
THOMAS MANN
tului popular; o comoara de nepreţuit, un simbol al unei întreg' farmecul
ni
însuşi! Ce calomnie odioasă! >
Ei, da, da, da, era în adevăr foarte frumos, dar aşa trebuia beasca, fara îndoiala,
orice om cinstit. Şi totuşi, în spatele acestei ^ încîntatoare, se ridica Moartea. Ea
întreţinea legaturi cu acest cînt care-l puteai iubi, nu fara a-ţi da seama însă, în
mod inconştient asemenea iubire ramînea, pîna la un anumit punct, neîngaduita în
ra sa proprie şi primitiva, cîntecul acesta putea foarte bine sa nu nici un fel de
tangenţa cu moartea, ci, dimpotrivă, sa fie ceva fo popular şi foarte viu, dar
simpatia pe care spiritul o resimţea pentru el era simpatia faţa de moarte -
cucernicia pura, spiritul aflat la începu' turile lui, ceea ce Hans Castorp nu
contesta deloc dar, ca urmare a tutu ror acestora, se iveau Creaţiile Tenebrelor.
Ce vorbe mai sînt şi astea! — Era greu sa-l convingi de contrariu Creaţiile
Tenebrelor! Tenebroase creaţii. Un spirit de calau şi de mizantrop înveşmîntat în
negru spaniolesc, cu colereta rotunda şi desfrîu în loc de dragoste, toate se
deduceau din aceasta cucernicie cu privirea atît de dreapta.
într-adevar, omul de litere Settembrini nu era persoana căreia Hans Castorp
sa-i acorde o încredere totala, dar îşi amintea de anumite sfatun pe care
îndrumătorul sau lucid i le împărtăşise odinioară, demult, la începutul carierei sale
ermetice, asupra înclinării spirituale de-a da înapoi în faţa unor anumite lumi, şi
considera oportun sa aplice cu gnja aceasta lecţie la obiectul sau. Settembrini
calificase o asemenea înclinare drept „boală" - şi chiar însăşi concepţia acestei
lumi şi perioada spirituala pe care o reprezenta apăreau, desigur, „bolnăvicioase
simţului sau pedagogic. Dar cum era cu putinţa un asemenea lu« u încîntatorul lied
nostalgic al lui Hans Castorp, sfera sentimentala din care pornea şi înclinarea sa
pentru aceasta sfera sa fi f° st „bolnăvicioase"? Nicidecum! Erau tot ce putea fi
mai paşnic şi sănătos. însă era un fruct care, deşi cu o clipa mai înainte se întat 1
proaspăt şi strălucind de vise, înclina totuşi în mod vădit spie " ^ punere, spre
putreziciune, iar desfătarea pura a sufletului, atun era gustata la momentul
potrivit, Taspîndea o clipa mai tîrziu
j
g p p p
putreziciune şi pierzare în sînul umanităţii care-l poseda. t-r ,ul vieţii, zămislit
de moarte* producînd moartea. Era o minune a su ( poate cea mai desavîrşita din
punctul de vedere al unei frumus er j de conştiinţa şi binecuvîntata de ea, dar care,
din motive temei ^ ^ privita cu neîncredere de ochiul oricui iubea viaţa organic
MUNTELE VRĂJIT 727
finta responsabilităţii, era un obiect la care trebuia sa renunţi, dacă 00 ^
verdictul conştiinţei.
na renunţare şi stapînire de sine - astfel trebuia caracterizata victo-upra acestei
iubiri, asupra acestei magii a sufletului cu urmări tene-se! Gîndurile lui Hans
Castorp, sau fragmente de gînduri încărcate resimţiri, îşi luau zborul în timp ce
stătea în faţa micului sau sicriu zical, în plina noapte şi singurătate, iar aceste
gînduri zburau tot mai s dincolo de raţiune, şi deveneau nişte elucubraţii de
alchimist. Vai, sufletului era atît de puternic! Noi toţi eram Fiii lui şi puteam
ndeplini lucruri mari pe lume, slujindu-l. Nu era nevoie de mai mult geniu, ci
de mult mai mult talent decît avusese autorul cîntecului Teiul pentru a dărui, ca
artist al magiei sufletului, proporţii uriaşe acestui cintec şi pentru a cuceri întreaga
lume. Fara îndoiala ca se puteau întemeia pe acest cîntec chiar şi imperii, imperii
pamînteşti, prea pamînteşti, foarte aspre şi capabile de progres, deloc nostalgice,
în care cîntecul se descompunea — decazînd pîna la a deveni muzica de patefon
electric. Dar cel mai bun fiu al lui era totuşi cel care-şi petrecea viaţa
dominîndu-se pe sine însuşi şi murea avînd pe buze un nou cuvînt de dragoste pe
care nu ştia încă sa-l rostească. Merita sa mori pentru el, pentru cîntecul vrăjit!
Dar cine murea pentru el, în realitate nu mai murea pentru el; nu mai era erou decît
pentru ca, în fond, murea pentru un lucru nou, pentru noul cuvînt al dragostei şi al
viitorului pe care mima sa îl tăinuia...
Acestea erau, prin urmare, discurile preferate ale lui Hans Castorp.
A
îndoieli dintre cele mai grave
onierinţele lui Edhin Krokowski luaseră, în decursul acestor ani, o m Ware
ne
prevazuta. Cercetările sale, referitoare la analiza senti-r Şi la viaţa viselor,
avuseseră întotdeauna un caracter subpa-^ si catacombic. Dar de la un timp,
printr-o trecere abia simţită bilun auc ^tori, se îndreptaseră către tainele magiei, iar
conferinţele tUyjj . m sufragerie — care constituiau principala atracţie a casei, dale
c Pectului - aceste conferinţe, rostite în redingota şi în san-
^blicui • Cnt exot ' c taraganat, la o masa acoperita cu un covor, în faţa tlcâl ent
păstreze tăcerea şi sa-şi formeze un secret personal, greu o oare- - îi fusese greu sa
m
poarte acest secret? - Nu, nu prea u P°rtanţa putea sa aibă un şal care se
înfăşoară? Dar un alt ° apasase mai greu. De pilda, acesta:
di ' n Urma'tot în casa părinteasca, la Odense, ieşise dis-de-dimi- era e i, situata la
parter, şi voise sa străbată vestibulul, ca sa
734
THOMAS MANN
cum
urce scara şi să se ducă în sufragerie pentru a pregăti cafeaua obişnuia, înainte
de sosirea părinţilor. Ajunsese chiar pe palieruliri" cotul scării cînd, pe acest
palier, la marginea acestui palier li - * scări, o văzuse în came şi oase pe sora ei
6
mai mare, Sophie - mart America. îi apăruse îmbrăcata cu o rochie albă şi,
lucru curios nm-t cap o cunună de nuferi, mîinile îi erau aşezate cruciş pe umeri
şi-i f un semn din cap. „Cum, Sophie, chiar tu eşti?" strigase Ellen îm ■ tritâ, pe
jumătate bucuroasă, pe jumătate înspăimîntătă. Atunci Sonh' măi dădu o dată din
cap, apoi dispăru. Devenise străvezie. Curînd nu mai percepu decît că pe un curent
de âer cald şi, în sfîrşit, se fac nevăzută, astfel încît Ellen putu sâ-şi continue
drumul nestingherita de nimeni. S-a aflat apoi că, la aceeaşi oră, sora ei, Sophie,
murise la New Jersey, de o inflamaţie a cordului.
„Ei, gîndi Hans Castorp cînd Hermine Kleefeld îi povesti aceasta întîmplare
— socoteala asta mai are oricum un oarecare sens şi mai merge. Apariţie - aici,
moarte - acolo - aşadar, se putea stabili măcar un anumit raport între cele două
evenimente." Şi, astfel, consimţi să ia parte la o şedinţă de spiritism, adică să
asiste la nişte pahare care se învîrt, şedinţă care fusese organizată şi fixată cu
nerăbdare, în ciuda straşnicelor interdicţii ale doctorului Krokowski.
La şedinţă fuseseră admise doar cîteva persoane, sediul fiind în camera
Herminei Kleefeld: în afara gazdei, a lui Hans Castorp şi a micuţei Brand, nu mai
erau decît doamnele Stohr şi Levi precum şi domnul Albin, cehul Wenzel şi
doctorul Ting-Fu. Seară, cam pe la ora zece, se întruniră în ascuns şi controlară pe
şoptite preparativele făcute de Hermine. Pe o masă rotunda de mărime potrivita,
aşezată în mijlocul camerei, fusese pus, cu gura în jos, un pahar cu picior. Pe
margine mesei, la distanţe potrivite, fuseseră aranjate nişte fise mici, de os, car •
de obicei, serveau la jocurile de cărţi şi pe care erau scrise cu cernea cele douăzeci
şi cinci de litere ăle alfabetului. Hermine Kleefeld încep prin a servi ceaiul, care fu
primit cu recunoştinţă căci, cu tot intan mul inofensiv a ceea ce avea să urmeze,
doamnele Stohr şi ^e plîngeau că mîinile şi picioarele li-s reci şi că au palpitaţii-
DUP musafirii se încălziră, luară loc cu toţii în jurul măsuţei şi, într-o u trandafirie
difuza — căci gazda, pentru a crea o atmosferă propic • şese plafoniera şi nu lăsase
să ardă decît lampa de pe noptiera -atinse uşor, cu un deget al mîinii drepte,
piciorul paharului. A? regula. Se aştepta momentul ca paharul să înceapă să se
miş te-
MUNTELE VRĂJIT
735
P ntul acesta se putea întîmpla uşor, căci masa era neteda, buza
arului şlefuită, iar presiunea exercitată de degetele tremurătoare,
^ • ~t de uşoară ar fi fost atingerea, se producea, bineînţeles, în mod ine-
° mai curînd verticală, într-o parte, sau mai degrabă laterală, în alta
^ 1, n presiune totuşi suficientă, la urma urmelor, ca să deplaseze parie, ^ r
harul Pe marginea cîmpului sau de acţiune, acesta avea să întîlneascâ
!■ re iar dacă cele pe care le atingea compuneau cuvinte cu un sens, f nomenul
ar fi fost de o complexitate destul de tulbure, un amestec de 1 mente conştiente,
semiconştiente şi complet inconştiente, determinat rit de voinţa anumitor
participanţi, indiferent daca-şi mărturiseau sau şi mărturiseau intervenţia, cît şi de
concursul obscur şi de înţelegerea tacită a tuturor, în vederea unor rezultate
aparent stranii, rezultate la care veleităţile obscure ale fiecărui individ aveau o
participare mai mare sau mai mică, şi mai presus de toate fiind cele ale drăgălaşei
Elly. Lucrul acesta, în fond, îl ştiau cu toţii dinainte, iar Hans Castorp, aşa cum îi
era felul, merse pînâ acolo încît o spuse cu voce tare, în timp ce toţi aşteptau,
aşezaţi roată, cu degetele tremurînde. Şi, într-adevar, vîrfurile reci ale degetelor şi
bătăile de inimă ale doamnelor, ca şi veselia silită a domnilor, nu proveneau decît
din faptul pe care-l ştiau: anume, că se întruniseră în liniştea nopţii spre a se deda
unui joc nepotrivit cu firea lor, spre a investiga, cu o curiozitate sfioasă, părţile
necunoscute ale eului lor, aşteptînd acele apariţii sau acele semirealităţi
considerate ca magice. Numai spre a conferi experienţei o anumită formă se
admitea că spiritele defuncţilor se adresau adunării prin intermediul paharului.
Domnul Albin se oferi să ia cuvîntul şi să discute cu spiritele care ar «nevoi să
răspundă la apel, căci el mai asistase şi altă dată la asemenea Şedinţe de spiritism.
irecură mai mult de douăzeci de minute. Subiectele de conversaţie
epuizau, tensiunea iniţială începea să slăbească. îşi sprijiniră cotul
rept cu
fi Palma stîngâ. Cehul Wenzel era pe punctul de-a adormi. Ellen
, ' cu degetul mic uşor îndoit, îşi fixase privirea limpede şi pură în
e pe noptieră, adică pe deasupra obiectelor apropiate, in ' SC' Pa' laru'' se clatină şi
scapă de sub mîinile persoanelor aşezate pj mesei. Degetele se putură ţine cu greu
după el. Paharul alunecă reve " mar*=mea mesei, înainta de-a lungul ei pe o anume
distanţă şi n0(J rusc în linie dreaptă, pînă către mijlocul tăbliei. Aci, tresari din ^aP°i
rămase încremenit.
*itâ r> a tUturor fusese oarecum pe jumătate vesela, pe jumătate neli-°amna
Stohr declară, cu voce plîngăreaţâ, că prefera ca totul sa
736
THOMAS MANN
a
sau
mutra
se termine aci, dar i se răspunse ca ar fi trebuit sa se hotăra devreme şi ca
n-avea altceva de făcut decît sa stea liniştita L păreau sa continue. începură sa fie
convinşi ca pentru a spune d paharul nu trebuia sa atingă literele ci putea sa se
limiteze la u doua batai.
- Este, aici de faţa, vreun spirit? întreba domnul Albin, cu severa, privind în
gol, pe deasupra capetelor...
Urma o clipa de întîrziere. Apoi paharul lovi o data, deci rasnu afirmativ.
— Cum te numeşti? întreba iarăşi domnul Albin cu un ton aproa aspru,
subliniind printr-o mişcare a capului energia intrării în matene
Paharul se deplasa. Alerga precis, în zigzag, de la o fisa la alta revenind, între
timp, mereu spre mijlocul mesei; atinse pe h, pe o, pe 1 făcu impresia ca a ostenit,
dar începu din nou sa se mişte şi se îndrepta către g, către e, către r. Tuturor li se
confirma o bănuiala. Era Holger în persoana, spiritul Holger, care cunoştea
povestea vîrfului de cuţit de sare şi altele, dar care nu intervenise în întrebările de
la şcoala. Eîa acolo, plana în aer şi învăluia micul nostru cerc. Şi ce-ar fi putut face
acum cu el? O clipa domni o oarecare confuzie. Deliberară încetişor, oarecum în
taina, pentru a şti ce întrebări sa-i pună. Domnul Albin hotărî sa întrebe care-i
fusese profesiunea, ce ocupaţie avusese Holger în timpul vieţii. Puse întrebarea ca
mai înainte, pe un ton de interogatoriu, sever, cu sprîncenele încruntate.
Paharul păstra o clipă de tăcere. Apoi, oscilînd şi împiedicîndu-se, se îndrepta
spre s, se întoarse şi arată către c. Ce avea sa iasă de aici. Nerăbdarea era mare.
Doctorul Ting-Fu rîzînd pe înfundate îşi exprima părerea ca Holger va fi fost
scafandru. Doamna Stohr izbucni într-un ns isteric fara sa întrerupă mişcarea
paharului care, zăngănind şchiopatînd, aluneca spre t după ce atinsese litera i,
apoi spre o ş Formau cuvîntul „scritor", greşit ortografiat cu un singur i.
Ei, drace, cum, Holger fusese scriitor?! - Năvalnic şi parca ţiŞ dintr-un fel de
orgoliu, paharul dădu o lovitura şi confirma cuvîntu ^ itor printr-un pocnet.
Romancier? întreba Hermine Kleefeld, pro c-ul ca pe un ţ, aşa cum, de altfel, îi
reproşa impulsiv Hans <-Dar Holger nu părea dispus sa facă asemenea precizări.
Şi nlC1 [ dădu alte răspunsuri. Se mulţumi sâ-l repete pe cel precedent, P forma
din nou, rapid, precis şi limpede. , c)o-
Bine, bine, aşadar, scriitor! Stinghereala crescu — o stingn e j
data, provocata de faptul ca aceste manifestări tulburătoare.
n<j
MUNTELE VRĂJIT »737
giuni obscure ale vieţii interioare a fiecăruia, se amestecau, deşi
n mod amăgitor, cu realitatea exterioară. Se manifesta dorinţa de a
111
t' dacă Holger se simţea fericit în aceasta stare. - Paharul lovi, cu o
• are ca în vis, cuvîntul „resemnat". Ah, prin urmare, resemnat.
• eînţeles, nimeni nu s-ar fi gîndit la asta, dar de vreme ce paharul for-
acest cuvînt, fiecare găsi ca era verosimil şi bine spus. — Şi de cîta
me se găsea Holger în aceasta stare de resemnare? - Şi din nou se trecu ceva la
care nimeni nu s-ar fi gîndit, ceva care părea spus ca în . rj)Uratâ rapidă". —
Foarte bine! S-ar fi putut spune tot atît de bine şi rapiditate durabilă", căci
răspunsul era un oracol de scriitor ventriloc, venind din lumea exterioara, iar Hans
Castorp, mai ales, îl socoti excelent. O durată rapida, iată elementul timpului în
care trăia Holger şi bineînţeles că trebuia să dea un răspuns de oracol, căci fara
îndoiala uitase cuvintele, proporţiile şi amănuntele precise ale măsurătorilor
pamînteşti.
Ce să-l mai întrebe? Doamna Le vi îşi manifestă curiozitatea sa afle cum era
sau cum fusese înfăţişarea lui Holger. Era un tînar frumos? — Trebuia să-l întrebe
ea însăşi îi porunci domnul Albin, care socotea ca o curiozitate de acest gen era
sub demnitatea sa. Aşa că întreba ea, tutuin-du-l, daca spiritul lui Holger are bucle
blonde.
„Bucle frumoase, brune, brune", răspunse paharul repetînd cu insistenţă, de
două ori, cuvîntul „brune".
Micul cerc se însufleţi. Doamnele erau absolut îndrăgostite. Trimiteau pieziş
bezele înspre tavan. Doctorul Ting-Fu spuse, rîzînd tot pe înfundate, că „Mister"
Holger trebuia sa fie destul de înfumurat.
Dar iată că paharul deveni brusc nebun de mînie. Străbătu masa
nbund, apoi se răsturnă şi se rostogoli în poala doamnei Stohr, care se
Oa
la el, palidă ca o moarta şi cu braţele căzute. Cu multe precauţii şi
CUE
e, paharul fu adus la locul lui. îl certară pe chinez. Cum îşi înga-
Ise
asemenea observaţie? lata la ce te expunea impertinenţa! Ce se
acum daca Holger era mînios, daca plecase sau daca refuza sa
lin I0Steascâ un singur cuvînt? Se insista în termeni convingători pe
panar. N-ar vrea sa compună o poezie? Nu fusese oare poet, înainte
^ P uti în durata rapida? Ah, cît de dornici erau cu toţii sa cunoască
Poem de-al lui! S-ar fi bucurat din toata inima.
a a ananj
Patru ° P l răspunse: da. într-adevar, acest răspuns părea
e lnt
inCe enţii bune şi împăciuitoare. Şi atunci spiritul-Holger
acom
Uv Co Puna, compuse fara sa gîndeasca, ajutat de acest dispozi-
c
at, Dumnezeu ştie cît. Părea ca nu avea să mai tacă niciodată.
738*
THOMAS MANN
Era un poem cu totul uimitor, pe care-l prezenta spiritul ve
timp ce comesenii îl repetau cu admiraţie; era un lucru m' ° ' n
nemărginit ca şi marea de care se vorbea mereu: aluviuni întin ° S'
Iii »^ rri * 1 «*^4—1 ■ *-» f^ inului * •-* t~r ■ • c* t- *"i I JT
t~± tril li I i rf~± tll rl 11 ♦" J~\ i i^ #-#■».».» ^ * . i_
^
lungul prundişului îngust al golfului rotunjit din ţara insulelor "d
abrupte. Iată! Priviţi cum se contopeşte şi se pierde în nesfîrşita i ^ tate
verde, acolo unde, sub largi fîşii de brumă, într-un purpuriu tulh şi licăriri
lăptoase, soarele de vară parcă nu se mai hotărăşte sa se c ^ Nici un glas n-ar
putea rosti nici cînd şi nici cum reflexul arginti • mişcător al apei se transformă
într-o pură strălucire de sidef, într-un ' inexprimabil de culori, în lumina palida,
multicolora şi opalina a lesped ' lunare care acoperea totul... Dar vai, tainic, aş a
cum a apărut odih nitoareă vraja s-a evaporat! Marea dormitează. însă urmele
uşoare ale apusului de soare râmîn. Pînă în adîncul nopţii nu va mai fi întuneric
Un crepuscul spectral domneşte în pădurea de pini, pe dune, şi da strălucire
nisipului alb al stîncilor, ca o zăpada. înşelătoare pădure de iarnă învaluitâ-n
tăcere, pe care o străbate, fîlfîind, zborul greoi al unei bufniţe! Fii adăpostul nostru
în acest ceas! Pasu-i atît de încet, noaptea-i atîta de clară şi dulce! Şi lin, acolo,
respiră mărea, şopteşte, întinzîndu-se-n vis. Doreşti s-o revezi? Atunci apropie-te
de povîrnişurile alburii ale dunelor şi urca înfundîndu-te în acel element moale
care-ţi curge proaspăt în încălţăminte. Aspru şi stufos, pămîntul coboară în pantă
abruptă către fundul prundişului, iar urmele zilei mai colindă încă malul întinderii
care aproape că nu se mai vede... Aşază-te colo, sus, pe nisip! Ce prospeţime
efemeră, ce moliciune de mătase şi de făină! Curge din pumnul tău închis, ca un
şuvoi subţire şi incolor, formînd o grămăjoară. Recunoşti această simţire? Este
fuga tăcută a timpului, prin orificiul îngust al clepsidrei, a instrumentului grav şi
fragil care dăinuieşte ui chilia pustnicului. O carte deschisă, un craniu şi, în rama
uşor adinei a. dublul şi zveltul recipient de sticla, în care un pumn de nisip prelua
veşnicie îşi îndeplineşte menirea tainică şi sfîntâ, exprimînd timpu -Aşa s-a
întîmplat ca spiritul-Holger ajunsese, în improvizaţia „lirica", prin ciudate
asocieri de idei, de la marea ţării de baştină la un p nic şi la instrumentul care făcea
obiectul contemplaţiei sale; în c ^ de o îndrăzneala de vis, care uimiră cît se poate
de puternic a mai vorbi de nenumărate lucruri omeneşti şi divine, enumerîndu-
cu litera. Abia avuseseră răgazul să izbucnească în aplauze e
ntuzi
spiritul lui Holger atinsese şi lăsase în urmă, în zigzag, rru subiecte şi nu arăta
ca ar avea intenţia să se oprească - iar după ^ se întrezărea încă sfîrşitul acestor
inepuizabile efuziuni p° e
MUNTELE VRĂJIT
751
eea ce-ţi stă în puteri. Te vom anunţă imediat cine este acel mort ne care dorim
să-l vedem apărînd. Camarazi, se adresa el micii ietâţi» pronunţaţi-vă! Cine are
vreo dorinţa? Pe cine sa va aducă priciul Holger?
Urmă o tăcere apăsătoare. Fiecare aştepta ca vecinul să vorbească. Unii dintre
ei se întrebaseră, desigur, în ultimele zile încotro şi către . je mai zburau gîndurile.
Dâr a face să revină morţii, adică a le dori «întoarcerea, este întotdeauna un lucru
complicat şi delicat. în fond, pentru a fi sinceri, e un lucru care nici nu se poate
dori. A proceda altminteri este o eroare. Dorinţa e tot atît de imposibila ca şi faptul
în sine, şi ne-am da seama foarte limpede, dacă natura ar anula măcar o singura
dată această imposibilitate; şi ceea ce numim durere nu este poate atît regretul pe
care-l resimţim din cauza imposibilităţii de a vedea morţii revenind, cît neputinţă
noastră de a dori un asemenea lucru.
Cam asta simţeau, în mod confuz, cu toţii, în ciuda faptului că nu era vorba de
o întoarcere serioasa şi practică în viaţa, ci de un aranjament pur sentimental şi
scenic în cursul căruia nu făceai altceva decît să-l vezi pe defunct, cazul fiind deci
anodin; totuşi, le era teama de figura celui la care se gîndeau şi fiecare ar fi cedat
bucuros vecinului dreptul de a formula o dorinţă. Şi Hans Castorp gîndea la fel,
dar deşi avea impresia ci aude potolitul şi îngăduitorul: „Te rog, te rog", din ceasul
acela cufundat în întuneric, se abţinu şi, în ultimă instanţa, se simţi destul de
dispus sa renunţe în favoarea altuia. Dar cum tăcerea dura prea mult, spuse cu o
voce stinsă, întorcînd capul către conducătorul şedinţei:
- Aş vrea să-l văd pe vărul meu defunct, Joăchim Ziemssen. A fost ca o
eliberare pentru toţi. Dintre cei prezenţi, numai doctorul mg-Fu, cehul Wenzel şi
mediumul nu-l cunoscuseră personal pe cel Propus a fi chemat. Ceilalţi, Ferge,
Wehsal, domnul Albin, procurorul, °mnul $i doamna Magnus, doamna Stohr,
domnişoara Levi şi Hermine eteld îşi manifestară aprobarea, cu vocea tare şi
bucuroasă, bă chiar octorul Krokowski făcu satisfăcut un semn din cap, deşi
raporturile Joachim fuseseră întotdeauna reci, acesta din urmă aratîndu-se e Puţin
dispus sâ-i accepte studiile analitice.
Y M lnunat, spuse doctorul. Ai auzit, Holger? Tu nu l-ai cunoscut în )u . cel
numit mai înainte. Dar acum îl cunoşti oare dincolo de
n
Şi eşti gata sâ-l aduci în mijlocul nostru?
%!■■ e*Harea deveni încordată. Adormita se clătină, gemu şi se cutre-
cjj,^ ^^ că dibuie, căută şi se luptă. Aplecîndu-se cînd într-o parte,
ea
'altâ, murmura cuvinte de neînţeles, fie la urechea lui Hans
752
THOMAS MANN
Castorp, fie la cea a lui Hermine Kleefeld. în sfîrşit, Hans Casto strînsoarea
celor doua mîini, care însemna „da", ceea ce raportă '
- Perfect! striga doctorul Krokowski. La lucru, Holger! Muzic i runci el.
Discuţie!
Şi aminti din nou adunării ca scopul era uşurat nu prin concent gîndului şi nici
prin reprezentarea forţată a ceea ce se aştepta, ci prinţ atenţie vaga şi nesilită.
Acum veniră orele cele mai stranii pe care le trăise eroul nostru p-atunci, şi cu
toate că drumul viitor al destinului sau nu ne este prea b' cunoscut, urmînd ca, la
un moment dat, să-l pierdem din vedere cat sfîrşitul povestirii noastre, totuşi
sîntem ispitiţi să admitem ca au rămas cele mai stranii clipe trăite de el vreodată.
Acum începură acele ore, adică, să o spunem din capul locului, mai mult de
două, inclusiv o scurta întrerupere a „muncii" lui Holger sau mai exact a tinerei
ELly — cînd se desfăşura strania trudă care se lungi atît de înspăimîntător, încît, la
un moment dat, toată lumea era pe punctul de a se îndoi dacă se putea aştepta la
vreun rezultat şi, în plus, dintr-o profundă milă, toţi se simţiră adesea ispitiţi să o
scurteze, întrucît părea că depăşeşte puterile plăpînde cărora acest efort le era
impus pînă la a trezi compătimirea. Noi ceilalţi, bărbaţii, atunci cînd nu fugim de
viată, resimţim cu toţii, în anumite împrejurări, această mila de neîndurat pe care,
deşi este ridicol, nimeni n-o admite şi care este probabil destul de nelalocul ei,
acel „destul" revoltat care ne scapă, cu toate că este necesar cu orice preţ să se
ajungă la un sfîrşit. Sîntem convinşi: cititorul a înţeles că, în fapt, este vorba de
situaţia de soţ şi tata, în care fiecare dintre noi se află cîndva, precum şi de actul
naşterii cu care lupta micuţei Elly semăna într-un mod atît de izbitor şi atît de
indiscutabil, încît chiar cei care nu-l cunoşteau încă ar fi trebuit să-l identifice,
între aceştia urma aflîndu-se şi tînârul Hans Castorp căruia, cum nici el nu fugise
viaţa, i-a fost dat sa cunoască astfel acest act sub aspectul lui de mi cism organic
— şi încă ce aspect! Şi în ce condiţii! Nu se pot caline fel decît scandaloase toate
caracterele şi detaliile acestei camere un înfâptuia actul naşterii, sub lumina roşie,
atît în ceea ce priveşte
^
persoana care năştea în halatul ei larg, cu braţele goale, cît şi ce' împrejurări,
adică acea continuă uşoara muzică de gramofon-sporovăială silita pe care
semicercul se străduia s-o întreţină c ordinului, îndemnurile voioase cu care o
îmbărbătau tot timp u " | care se chinuia şi lupta: „Haide, Holger! Curaj! O să
meargă! INU
lăsa-
MUNTELE VRĂJIT
753
eer dă-i drumul! încă un mic efort şi vei reuşi!" Şi nu facem acum nici cu
persoana „soţului" — dacâ-l putem considera soţ pe Castorp care formulase
dorinţa — a soţului deci, care ţinea nunchii „mamei" între ai săi, care-i ţinea de
asemenea şi mîinile, ele mîini tot atît de umede cum fuseseră pe vremuri âle
micuţei Leila, tfel că trebuia tot timpul să-şi reînnoiască efortul ca să nu le scape.
Căci soba de la spatele fetei dogorea.
Mistică şi iniţiere? Vai, nu, căci toţi se comportau zgomotos şi fără delicateţe
în penumbra roşie cu care ochii, treptat, se obişnuiseră cît sa cuprindă aproape
toată camera. Muzica şi strigătele te îndemnau sa te gîndeşti la metodele folosite
de Armata Salvării pentru a-şi înviora auditorii, şi îi făceau să gîndeăscâ astfel
chiar şi pe cei care, ca Hans Castorp, nu asistaseră niciodată la vreo serbare
religioasa a acelor fanatici veseli. Scena părea mistica, misterioasă, pioasa, dar nu
într-un sens de fantasmagorie, ci doar într-unui firesc, organic, datorita, aşa cum
am mai spus-o, şi unei înrudiri intense cu o alta imagine. Asemănătoare durerilor
facerii, eforturile micuţei EUy izbucneau după intervale de calm, timp în care
râminea răsturnată pe spătarul scaunului, într-o stare de inconştienţă numită de
doctorul Krokowski „transă profundă". Apoi tresărea iarăşi, gemea, se arunca
dintr-o parte în alta, îi împingea pe supraveghetori, se lupta cu ei, le murmura la
ureche cuvinte pline de ardoare, dar lipsite de sens, părea că vrea să expulzeze
ceva din ea însăşi, se aruncă într-o parte, scrîşneă din dinţi, mergînd pînă la a
muşca mîneca hainei lui Hâns Castorp.
Aşa trecu o oră şi mai mult. Apoi conducătorul şedinţei socoti că era n lnt eresul
general să se facă o pauza. Cehul Wenzel, care pentru a se mai ocupa şi cu altceva şi
pentru a cruţa, în ultimă instanţa, gramofonul, lngnase chitara, facînd sa-i vibreze
cu multa îndemînare coardele, ese deoparte instrumentul. Cu un suspin, lanţul
mîinilor se desfăcu. °rul Krokowski se îndrepta câtre perete pentru a aprinde
lampa, ■na albă ţîşni orbitoare şi toţi cei învăţaţi cu întunericul clipiră în stupid
Elly dormita, aplecata mult înainte, cu obrazul aproape pe cni. Era surprinzător de
agitată, facînd gesturi care păreau fami-c- 'orlalţi, dar pe care Hans Castorp le
mi
urmări cu atenţie şi uimire: CQ nute, mîna liberă a fetei avu o mişcare de du-te
vino în dreptul b|e ' ° "epărta şi o apropia, de parcă ar fi vrut să scoată sau să gre-
eVa
'
o i, 11
'' tresărind de mai multe ori, îşi reveni, clipi în lumină,
Cupizi, adormiţi, şi zîmbi.
754
THOMAS MANN
Zîmbeă — afectat şi oarecum rezervat. Mila resimţita de ceil de durerile ei
pareă, într-adevar, risipită în zadar. Nu arata să f epuizată. Poate că nu-şi amintea
nimic. Era aşezata în fotoliul d ■ ^ bolnavilor, în spatele biroului învecinat cu
fereastra, între acesta şi vanul care înconjura şezlongul; îşi aşezase scaunul astfel
ca sa-şj rezema braţul de masă şi se uită în cameră, drept înainte. Râmase astf
alintată de priviri emoţionate, întîmpinate din cînd în cînd, printr semn încurajator
din cap, şi tăcu tot timpul pauzei care ţinu cine sprezece minute.
Eră o adevărată pauză - potolită şi plină de dulcea mulţumire a lucrului
împlinit. Portţigaretele bărbaţilor pocniră. Se fuma calm în grupuri, se discută ici
şi colo despre Caracterul şedinţei. Nimeni nu se gîndea să renunţe la obţinerea
unui rezultat. Existau semne sigure menite a îndepărta o asemenea presupunere.
Cei ce se găsiseră în celalalt capăt al semicercului, în apropierea doctorului, erau
unanim de părere că simţiseră precis şi în mai multe rînduri acel suflu proaspăt
care, atunci cînd fenomenele se pregăteau, pornea de la persoana mediumului,
îndreptîndu-se într-o anumită direcţie. Alţii pretindeau că au observat fenomene
luminoase, pete albe, aglomerări mobile de forţe apărute în mai multe rînduri în
faţă paravanului. Deci nu trebuia lăsat ca efortul să se destindă. Oboseala nu -i
îngăduită! Holger făgăduise şi nu exista nici un motiv de îndoiala.
Doctorul Krokowski dădu semnalul pentru reluarea şedinţei. Apoi o conduse
pe Elly pîna la scaunul ei de tortură, mîngîindu-i parul, în timp ce ceilalţi îşi
ocupau locurile. Totul se petrecu la fel ca mai înainte, es e adevărat că Hăns
Castorp ceru să fie înlocuit în rolul sau de supta ghetor, dar preşedintele se opuse.
Se cuvine, spuse medicul, să se aco celui care îşi manifestase dorinţa, garanţia
materiala imediata ca o manevra frauduloasă a mediumului era practic imposibila.
Hans Cas îşi reluă, prin urmare, ciudată lui poziţie în faţa micuţei Elly. lumin
camera redeveni roşie, clărobscurâ. Muzică reîncepu. După minute, Elly tresari
din nou, făcu aceleaşi gesturi de tracţiune şi ^ aceasta Hans Castorp a fost cel
care anunţă „transa". Sca naştere continua.
însă în ce chinuri înfricoşătoare avea loc! Pareă ca nu voia la îndeplinire —
dar, oare, era posibilă? Ce nebunie! In ce maternitatea? Izbăvire în ce fel şi de ce?
c
MUNTELE VRĂJIT 755
_ Ajutor, ajutor! gemea copila, pe cînd durerile ameninţau să se nsforme în
acea criză primejdioasă numită de medicii mamoşi i
între timp, ea-l striga pe doctor, îl ruga sa-i vina în ajutor. Krokowski
făcu acest lucru, încurajînd-o cu jovialitate. Magnetizarea, resupunînd că era
într-adevăr cazul, îi dădea puteri pentru o nouă
luptă.
Astfel se scurse a doua oră în vreme ce, rînd pe rînd, chitara tremura şi
gramofonul râspîndea ariile din albumul de muzica uşoara, în atmosfera
clarobscură cu care ochii, obişnuiţi cu lumina, începeau să se deprindă din nou,
treptat. în acel moment avu loc un incident — Hans Castorp a fost cel care-l
provoca. Emise o sugestie, exprimă o dorinţa şi un gînd pe care le avusese de la
început şi pe care ar fi trebuit, ce-i drept, să le formuleze mai devreme. Cu capul
susţinut în mîini, Elly era în „transă profundă", iăr Wenzel pe punctul să schimbe
discul său sa-l pună pe partea cealaltă, cînd prietenul nostru spuse, cu un aer
hotarît, că avea de făcut o propunere, fără însemnătate de altfel — dar credea
totuşi că acceptarea ei ar fi putut aduce un folos oarecare. Se găsea acolo... adică,
mai bine zis, în colecţia de discuri a sanatoriului exista o arie din opera lui
Gounod, ruga lui Valentin, cîntatâ de un bariton acompaniat de orchestră, foarte
sugestiva. Socotea că s-ar putea face o încercare cu această bucată.
- Şi de ce? întreba medicul din penumbra roşietică...
- Chestie de atmosferă, de sensibilitate, răspunse tînârul. Spiritul acestei
bucăţi este foarte deosebit.
El îşi dăduse seama, ascultînd-o. După părerea lui, nu era imposibil ca sp'ritul
şi caracterul acestei bucăţi muzicale să scurteze procesul ce "nna să fie dus la bun
sfîrşit.
~ Discul se afla aici? se informa doctorul.
Nu, nu era. Dar Hans Castorp putea sa-l aducă imediat.
"" Ce-ţi trece prin cap?
vi Krokowski respinse imediat această propunere. Cum? Hans
rp voia să plece, sa se întoarcă şi apoi să-şi reia experienţa între-
p ' turnai lipsa de experienţă era cea care vorbea prin gura lui. Nu,
'reh • SlmP^u acest lucru era cu neputinţa. Totul s-aT destramă, totul ar
iute '• ' C' e ' a caPât - Respectul Iui pentru exactitatea ştiinţifica îi
cije- ea s^ admită plecări şi veniri. Uşa era închisa. El, medicul, avea
îţc ' n "uz unar. Ei bine, dacă acest disc nu era la îndemîna, trebuia...
41 v
°rbea cînd cehul, în picioare lîngă patefon interveni:
756
THOMAS MANN
- Discul este aici.
- Aici? întreba Hans Castorp.
- Da, aici. Faust,Ruga lui Valentin. Poftim. Se afla, din întîm ]
în albumul de muzica uşoara şi nu în albumul verde numărul II und '. era locul
de obicei. Din întîmplare, ca prin minune, printr-o feri • neglijenţa, se afla printre
„bucăţi diverse" şi nu mai rămînea decît s pună.
Ce spuse oare Hans Castorp în faţa acestei situaţii? Nu spuse nimic Doctorul a
fost acela care zise: „Cu atît mai bine!" şi cîteva voci repetară vorbele lui. Acul
scîrţîi, capacul coborî. Şi o voce bărbăteasca începu, printre acorduri de cor: „Silit
sînt să te părăsesc acum..."
Nimeni nu mai vorbea. Toţi ascultau. Abia începu cîntecul, ca eforturile
micuţei Elly îşi schimbară caracterul. Tresarise o clipă, apoi prinse să tremure, sa
geamă, sa scrîşneasca, să pompeze, ducîndu-şi din nou la frunte mîinile umede şi
lunecoase. Discul se învîrtea. Sosi strofa intermediară, cu ritm schimbat, pasajul
bătăliei şi al primejdiei, îndrăzneţ, pios şi franţuzesc. Continuă ăşa, apoi veni
sfîrşitul, adică reluarea temei, sprijinită de orchestră, de o puternică sonoritate:
„O, Dumnezeule din cer, ascultă-mi ruga..."
Hans Castorp avea mult de furcă acum cu Elly. Fata se încorda, trăgea aer cu
gîtul contractat, se prăbuşea în ea însăşi cu îndelungi suspine; apoi ramase
nemişcata. îngrijorat, Castorp se apleca deasupra şi, cînd o auzi pe doamna Stohr
scîncind, cu un fel de geamăt în voce:
-Ziem... ssen...!
Hans Castorp continuă să ramîna în aceeaşi poziţie, simţind în gura un gust
amar. Auzi o altă voce, grava şi rece, răspunzînd:
- L-am văzut demult.
Discul ajunsese la sfîrşit, ultimul acord al alămurilor răsunase, nimeni nu
oprea aparatul. Zgîriind în gol, acul continua sa se învirte în mijlocul discului.
Atunci Hans Castorp îşi înalţă capul şi caute, privirea lui se îndreptă în direcţia
potrivita. în cameră m
încă cineva. Acolo, izolat de ceilalţi, într-un al doilea plan, unde luminii roşii
aproape că se pierdeau în întuneric, aşa încît ochii p
pp p
pătrunde cu greu atît de departe, între partea lata a biroului şi P ^ pe
fotoliul îndreptat către scaunul doctorului pe care Elly se oai timpul pauzei, acolo
se afla Joachim. Era Joachim, cu adin ^. umbrite sub pomeţii obrazului, cu
barba de războinic din ulti
MUNTELE VRĂJIT 757
■ie cu buzele-i frumos arcuite, atît de pline şi superbe. Se sprijinea de ătar şi
ţinea un picior peste celălalt. Pe faţa-i suptă se observa, deşi ftibritâ ca de un
chipiu, urma suferinţei precum şi o expresie de gravi-te şi de austeritate ce-i dădea
o frumuseţe bărbăteasca. Doua cute verticale îi brăzdau fruntea, între ochii
adînciţi în orbitele osoase, fapt care "nsă nu micşora blîndeţea acestor ochi mari,
frumoşi şi întunecaţi, îndreptaţi calmi şi întrebători spre Hans Castorp, şi numai
spre el. Micul lui defect de altădată, urechile depărtate, se putea recunoaşte sub
cască, sub ciudata cască pe Care nimeni nu i-o cunoştea. Varul Joachim nu era în
civil; sabia se sprijinea de piciorul aşezat peste celălalt, în timp ce-i stringea
mînerul cu pumnul, ba se putea distinge, la centiron, ceva ca un toc de revolver. Şi
cu toate acestea, nu purta o adevărată uniformă. Nu se vedea nimic deschis sau
colorat, avea un guler râsfrînt, buzunare în părţi şi, undeva, destul de jos, se
observa o cruce. Picioarele lui Joachim păreau mari, iar pulpele foarte subţiri,
fiind înfăşurate în moletiere într-un fel mai mult sportiv decît militar. Iar casca?
S-ar fi zis că Joachim îşi pusese pe cap o gamelă, fixîndu-şi-o sub bărbie cu o
cureluşă. Această cască producea însă un efect antic şi marţial, îi venea bine, fiind
în acelaşi timp stranie: se putea spune că e un lăncier.
Hans Căstorp simţi răsuflarea micuţei EUen Brand atingîndu-i mîinile. Auzi
lîngă el respiraţia accelerată a Herminei Kleefeld. Şi nu se mai auzea nimic
altceva decît frecuşul acului zgîriind discul care continua să se mvîrteascâ şi pe
care nimeni nu-l oprea. Nu se întoarse spre nici unul dintre cei de faţă, nu voi să-i
vadă şi nici să ştie de ei. Aplecat înainte, peste mîini, cu capul pe genunchi, privi
fix prin penumbra roşie, la °aspetele aşezat în fotoliu. O clipă, stomacul păru că
vrea să i se 'itoarcă pe dos. Gîtul i se contractă şi scoase patru sau cinci hohote de
Puns profunde şi spasmodice. „Iartâ-mă!" murmură în sine, apoi îl lacrimile, aşa
că nu mai văzu nimic, cum i se şopteşte:
~ Spuneţi-i ceva!
Auzi glasul de bariton al doctorului Krokowski strigîndu-l grav şi
j. Pe nume, şi repetînd invitaţia să vorbească. însă în loc să răspundă, 1 fr
se mîinile de sub obrajii lui Euy şi se ridică, jj Octorul Krokowski îi rosti iarăşi
numele, de data aceasta pe un ton V strare severă. Dar, din cîţiva paşi, Hans
Castorp ajunse la uşa de
are
Şi, cu un gest brusc, învîrti comutatorul, aprinzînd lumina albă.
758
THOMAS MANN
în aceeaşi clipă, domnişoară Brand tresări, zgîlţîitâ de un şoc vi Se zbătea în
braţele Herminei Kleefeld. Fotoliul celălalt era gol
Hăns Câstorp se îndreptă către doctorul Krokowski care, în pic; protesta. Voi
să vorbească, dar nu putu să rostească nici un cuv- ' Atinse mîna cu gestul celui
care cere, fâcînd o mişcare brusca din Iar cînd primi cheia, îl admonesta pe doctor,
clâtinînd ameninţător ca i de mai multe ori, se răsuci pe călcîie şi ieşi din cameră.
Marea irascibilitate
Pe măsură ce anişorii treceau, în sanatoriul „Berghof" începu să domnească
un spirit nou, iar Hans Castorp nu putu să nu-şi dea seama că era opera demonului
răufăcător despre care am pomenit mai sus. Cu detaşarea şi curiozitatea
călătorului care n-are altă grijă decît sa se instruiască, el studiase acest demon, ba
chiar descoperi în sinea sa nişte predispoziţii îngrijorătoare pentru ă participa şi
mai amplu la cultul monstruos pe care i-l consacrau cei din jurul său.
Temperamentul nu-l îmboldea deloc să cadă pradă spiritului care începuse să
domnească, după ce, de altfel, dâinuise mereu, ici şi colo, în germene sau ca
simp-tome. Cu toate astea, observă cu groază că, imediat ce se controla mai puţin,
însăşi făptură sa ceda atît în expresia chipului, cît şi în cuvinte şi ţinută şi se lăsă
năpădită de această molimă căreia nimeni din jur nu i se putea sustrage.
Dar oare ce se petrecea? Ce anume plutea prin aer? O înclinaţie către ceartă. O
irascibilitate colectivă. O nerăbdare fără nume! O pornire generală către discuţii
violente şi înveninate, către explozii de furie şi cnia spre scandaluri. Zilnic
izbucneau altercaţii îndîrjite, ţîşneau răcne nejustificate şi lipsite de măsură între
persoane său grupuri întregi pacienţi, iar caracteristica acestor crize era aceea că
oameni care aveau nici un amestec, în loc să se simtă dezgustaţi de comport celor
furioşi sau sâ încerce să aplaneze certurile, luau, dimpotrivă, p activă la ele, atraşi
mai degrabă de o putere contagioasă, lâsîndu-s * în voia aceleiaşi nebunii.
începeau cu toţii să pălească şi să tre Ochii şcînteiau de mînie, gurile se strîmbau,
desfigurate de patirn • invidiaţi tocmai ăceiă Care se găseau în plină dezlănţuire,
iie P . dreptul, fie pentru pretextul pe care-l aveau să zbiere. Sufle ^
trupurile celorlalţi erau torturate de dorinţa sfîşietoare de a pr°
MUNTELE VRĂJIT 759
jar cine nu avea puterea să se refugieze în singurătate, era iremedia-
•i atras în vîrtej. Conflictele din senin şi învinuirile reciproce se
• mult eau ' a >3erghof' în chiar prezenţa împăciuitorilor care, şi ei, erau
taminaţi, cu uşurinţa înfiorătoare, de o grosolănie dispusă să urle, şi
ce ja care ieşeau din sanatoriu cu sufletul aproape liniştit nu puteau
revedea în ce dispoziţie se vor întoarce. O persoană obişnuita care
tâtea la masa „ruşilor bine", o tînârâ doamnă foarte elegantă şi foarte
puţin atinsă de boală, originară din gubernia Minsk - de altfel nu i se
prescriseseră decît trei luni — coborî într-o zi în sat să facă nişte tîrguieli
la magazinul de galanterie francez. Acolo însă o apucă o furie atît de
violentă împotriva vînzatoarei, încît se întoarse la sanatoriu în prada
celei mai mari agitaţii, avu o hemoragie fulgerătoare şi, din clipa aceea,
boala îi deveni nevindecabilă. A fost chemat soţul, căruia i se anunţă că
era condamnată să rămînă aici, sus, pentru totdeauna.
Acesta este doar un exemplu din întîmplârile cotidiene de la „Berghof. Şi, cu
toate că nu ne simţim îndemnaţi a o face, vom mai relata şi altele. Unii dintre
cititorii noştri îşi mai amintesc poate de acel licean, sau fost licean, cu ochelari
rotunzi, de la masa doamnei Salomon, de tînărul acela plăpînd care avea obiceiul
să-şi terciuiascâ mîncărurile în farfurie, prefâcîndu-le într-un fel de pastă şi să le
înfulece sprijinit cu pieptul de masă, ştergîndu-şi cîteodată cu şervetul sticlele
groase ale ochelarilor. Se comportase la fel, în tot acest timp, mereu licean sau
fost licean, înfulecase la fel şi-şi ştersese la fel ochii, fără să se fi ivit prilejul ca
persoanei lui să i se dea vreo altă atenţie decît una cu totul întîmplâtoăre. Insă, de
curînd, într-o bună dimineaţă, la primul dejun, fu cuprins de o ■^aşteptată criză de
furie, care atrase asupra sa atenţia generală, iar întreaga asistenţă din sufragerie
sări în picioare. La început se auzi un z gornot la masa la care stătea; ţipă, foarte
palid, adresîndu-se piticei care st âtea în picioare lîngă el.
~ Minţi! răcnea el, cu o voce stridenta şi plîngăreaţă. Ceaiul e rece.
lu
' Pe care mi l-ai adus e gheaţă, gustă-l şi dumneata înainte de a
W' ca să-mi spui dacă nu-s nişte zoaie căldicele şi dacă un om cum-
de
f poate să bea aşa ceva! Cum de îndrăzneşti sâ-mi serveşti ceai
. • cum de ţi-a trecut prin cap gîndul sâ-mi aduci o asemenea băutură
a
, Şi să-ţi închipui măcar o clipă că aş fi în stare s-o beau?! N-o °eau! iv
■ ^-o vreau! urla el bâtînd cu amîndoi pumnii în masa, încît toata
est lncePu să zornăie şi să ţopăie. Vreau ceai fierbinte, ceai clocotit, Ptul meu
în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Nu vreau zoaiele
760
THOMAS MANN
astea, vreau ceai fierbinte, să mor aici pe loc dacă voi sorhi r> înghiţitură...
Stîrpiturâ afurisită! urlă deodată cu voce piţigăiată ru ■
oarecum, cu un gest ultimele frîie care-l mai reţinuseră încă ii, '
' 9* sc 1 âsâ tîrît cu bucurie în dezmăţul culminant al unei nebunii furioase
O ameninţă pe Emerentia cu pumnii şi literalmente sări la spumegînd. Apoi
continuă sa ciocănească în masă, să bată din pic" şi să răcnească: „Vreau!" şi „Nu
vreau!" — în vreme ce sala oferea s tacolul obişnuit. O simpatie teribilă se revărsă
asupra liceanului frenet' Mai multe persoane săriră de pe scaune, strîngînd
pumnii, scrîşnind ri' dinţi, şi-l priviră cu ochii înflăcăraţi. Alţii încremeniră, palizi,
cu och" plecaţi, tremurînd. Mai râmaseră încă multă vreme în această stare chiar şi
după ce i se adusese alt ceai liceanului care, epuizat, nici nu se mai gîndi să-l bea.
Oare ce însemnau toate acestea?
în societatea „Berghof '-ului se ivi un om, un fost negustor, în vîrsta de treizeci
de ani, care febricita cam de multa vreme şi rătăcise ani întregi din sanatoriu în
sanatoriu. Omul era un duşman al evreilor, un antisemit din principiu şi făcea din
această atitudine un sport, cu o încăpâţînare soioasă. Comportarea opoziţionistă,
pe care şi-o însuşise din întîmplare, era mîndria şi scopul vieţii lui. Fusese
negustor, dar nu mai era, adică nu mai era nimic în lume, însă rămăsese duşmanul
evreilor. Era foarte serios bolnav, avea o tuse teribil de cavernoasă, şi, între două
accese, aveai impresia că plămînul îi strănută cu un sunet ascuţit, scurt,
neobişnuit, neliniştitor. Singurul fapt care conta pentru el era acela de-a nu fi
evreu. Se numea Wiedemann, adică avea un nume creştin, destul de curat. Era
abonat şi la o revista intitulată Făclia ariană. şi spunea lucruri cam ca acestea:
- Ajung la sanatoriul lui X din A... Şi pe cînd tocmai voiam să ma instalez în
sala de cura — peste cine dau cu ochii la stînga mea, lafâindu pe un şezlong? Peste
domnul Hirsch! Cine stătea tolănit la dreapta me Domnul Wolff! Fireşte că am
plecat imediat ş.a.m.d.
„în adevăr, numai asta îţi mai lipseşte!" gîndi Hans Castorp profundă
antipatie.
Wiedemann avea o privire mioapă şi bănuitoare. Se putea spu j ^ adevăr, fără
ca aceasta să fie o figura de stil, că avea pe nas un " ^
care se uita chiorîş, cu răutate, şi dincolo de care nu mai vede
-n neînc Falsa idee care i se suise în cîrcă şi-l călărea se prefăcuse intr-o
dere ce îl zgîndărea mereu într-o necurmată manie a pers
MUNTELE VRĂJIT 761
nîn u sa caute or ce
- dem ^ "' i impuritate ascunsa sau mascata, aflată prin eajrna lui, şi
s-o facă de ruşine. Tachina, suspecta şi umplea cu bale
j necontenit. Pe scurt, îşi petrecea zilele pironind la stîlpul infamiei rice
făptură lipsită de unicul avantaj cu care el însuşi putea să se mîndrească.
Starea de spirit de la „Berghof' pe care am descris-o înrăi peste măsură boala
acestui om; şi cum nu se putea să nu întîlneasca chiar şi aici, sus, fiinţe năpăstuite
în viaţă de stigmatul de care el, Wiedemann, scăpase, această stare generală dădu
naştere unei scene lamentabile la care Hans Castorp trebui sâ asiste, iar nouă ne va
sluji ca o altă pilda pentru ceea ce avem datoria sâ descriem.
Căci mai exista acolo şi un alt om în privinţa căruia nu puteai găsi nimic ce
trebuia demascat, cazul acestuia fiind limpede. Se numea Sonnenschein, rază de
soare, şi cum era cu neputinţă să ai un nume mai mîrşav, persoana lui
Sonnenschein deveni chiar din prima zi negul cocoţat pe nasul lui Wiedemann, la
care acesta privea chiorîş cu o miopie răutăcioasă şi spre care întindea mî na mai
mult ca să-l zgîndăre decît sâ-l îndepărteze, dar şi cu scopul de â-l enerva şi mai
tare.
Sonnenschein, negustor ca şi celălalt, era şi el foarte serios bolnav şi de o
susceptibilitate maladivă. în fond, un om amabil, deloc prost, şi chiar vesel din
fire; dar şi el îl ura pe Wiedemann pînă la a se îmbolnăvi, din pricina tachinărilor
şi aluziilor lui, iar într-o dupâ-amiazâ toată lumea dădu buzna în hol, deoarece
Wiedemann şi Sonnenschein se păruiau cu o violenţă bestială şi nestăpînită.
Era un spectacol jalnic şi dezgustător. Se băteau ca nişte copii, însă
cu
o disperare de oameni maturi care tocmai din cauza exasperării nu
mai
Ştiau ce fac. Se zgîriau pe obraji, se înşfăcau de nas şi de gît, lovin-
u se
" unul pe altul, se strîngeau, se rostogoleau, prada unei furii oarbe,
scuipau, se pocneau cu picioarele, loveau, trăgeau, buşeau şi PUmegau. Cu
destulă caznă funcţionarii de la administraţie, veniţi în I ^â» reuşiră să-i despartă
pe cei doi adversari îndîrjiţi şi încleştaţi în
a
- "iedemann, spumegînd şi sîngerînd, cu figura îndobitocită de
le
> înfăţişa pe deasupra şi fenomenul curios al pârului făcut măciucă.
s
Castorp nu mai văzuse niciodată un asemenea lucru şi nici nu-l
Use
Posibil. Părul domnului Wiedemann se ridicase drept şi ţeapăn
a
nrlie, şi jn această stare omul o luă la goană, în vreme ce domnul
nschein, căruia un ochi îi dispăruse sub o vînătaie şi care avea o
762
THOMAS MANN
spărtură sîngerîndâ sub parul negru şi buclat ce-i împodobea caD condus la
birou, unde se prăbuşi şi plînse, ascunzîndu-şi faţa în mî' '•
Aşa se întîmplase cu Wiedemann şi Sonnenschein. Toţi cei fuseseră martori la
această penibilă scenă măi tremurară încă mult în şir. Prin urmare, este o
adevărata binefacere că în faţa unei aseme nemernicii putem povesti o veritabilă
afacere de onoare care avu loc atunci şi merita, ce-i drept, s-o numim astfel pînâ la
ridicol, dator'r solemnităţii formaliste cu care a fost tratată. Hans Castorp n-a luat
part activă la diferitele faze ale acestei afaceri, dar s-a informat, pe parcursul ei
încurcat şi dramatic, prin mijlocirea documentelor, declaraţiilor si protocoalelor
distribuite în copie, nu numai în sanatoriul „Berghof' şi î n împrejurimi, adică în
sat, dar şi în tot cantonul şi în întreaga ţară ba încă şi în străinătate, pînă în
America, fiind aduse chiar şi la cunoştinţa unor persoane absolut străine, care nu
puteau să aibă pentru asemenea chestiune nici cea mâi mică umbră de interes.
Era o afacere poloneza, o chestiune de onoare, care izbucnise în sînul grupului
polonez, înjghebat de curînd la „Berghof, a unei foarte mici colonii care ocupa
masa „ruşilor bine" — (Hans Castorp, s-o spunem în treacăt, nu măi stătea la
această masă, întrucît, pe măsură ce trecea timpul, se mutase, rînd pe rînd la masa
Herminei Kleefeld, apoi la a doamnei Salomon şi, în sfîrşit, la aceea a
domnişoarei Levi). Această societate avea un lustru atît de elegant şi atît de
monden, încît era de ajuns să încrunţi sprîncenele pentru a te putea aştepta la orice
-de altfel, exista printre ei şi o pereche, adică o domnişoara care întreţinea strînse
legături de prietenie cu unul dintre domni, cît şi alţi veritabili gentilomi. Se
numeau: von Zutawski, Cieszynski, von Rosinski, Michael Lodygowski, Leo von
Asarapetian, şi mai erau şi alte nume. în restaurantul de la „Berghof, la şampanie,
un oarecare Jap°! ■ de faţa cu alţi doi gentilomi, făcuse, aşadar, în legătură cu
soţia domnu lui von Zutawski, cît şi despre prietenă domnului Lodygowski, nurm
domnişoara Krylow, nişte afirmaţii pe care nu le putem repeta Urmară unele
demersuri, acte şi formalităţi relatate de textele ce sesera distribuite şi expediate
pînă în depărtări. Hans Castorp citi-
Declaraţie tradusa din originalul polonez. — în ziua de martie 19... domnul
Stanislaw von Zutawski s-a adresat d° nilor dr. Antoni Cieszynski şi Ştefan
von Rosinski. rugămintea să se deplaseze în numele sau lă domnul Kas
fu-
MUNTELE VRĂJIT 763
japoll şi să-i ceară socoteală potrivit codului de onoare pentru gravele jigniri şi
defăimări de care domnul Kasimir Japoll s-a făcut vinovat faţă de soţia domnului
von Zutawski, doamna Jadwiga von Zutawska, în timpul unei discuţii cu domnii
Janusz Teofil Lenart şi Leo von Asarapetian.
Atunci cînd domnul von Zutawski a aflat, în mod indirect, de sus-menţionata
convorbire, care a avut loc la sfîrşitul lui noiembrie, a luat imediat toate măsurile
pentru ă căpăta o certitudine deplină asupra stării de fapt şi asupra naturii ofensei a
cărei ţintă a fost. Ieri, 27 martie 19... cuvintele insultătoare şi insinuările au fost
comunicate prin gura domnului Leo von Asarapetian, martor direct al conversaţiei
în cursul căreia jignirile şi defăimările au fost proferate; din acel moment domnul
Stanislaw von Zutawski a socotit nimerit să se adreseze subsemnaţilor pentru a le
da împuternicire să întocmească neîntîrziat procedura conforma legilor onoarei
împotriva domnului Kasimir Japoll.
Subsemnaţii declară următoarele:
1. în baza unui proces-verbal întocmit de una dintre părţi în ziua de 9 aprilie
19... care proces-verbal a fost făcut la Lemberg de domnii Zdzistaw Zygulski şi
Tadeusz Kadyj, în cazul domnului Ladislaw Goduleczny împotriva domnului
Kasimir Japoll, şi, în plus, în baza declaraţiei juriului de onoare din 18 iunie 19...
redactată la Lemberg în legătură cu numită afacere, care documente dovedesc din
plin şi constată că în urma încălcărilor repetate ale exigenţelor onoarei, domnul
Kasimir Japoll nu mai poate fi considerat drept un gentleman.
2. Subsemnaţii, din faptele descrise mai sus, trag concluziile care se impun, şi
constata ca domnul Kasimir Japoll nu va mai Putea niciodată şi sub nici o forma
sa dea vreo satisfacţie pentru actele lui.
3. Subsemnaţii socotesc, în ceea ce-i priveşte, că este inadmis-l "il să
întocmească o procedură de onoare împotriva unui om care
călcat onoarea, şi nici sa intervină într-o asemenea procedură.
Avînd în vedere aceasta stare de fapt, subsemnaţii atrag en ţia domnului
Stanislav von Zutawski că este zadarnic sa °crnească împotrivă domnului Kasimir
Japoll vreo procedură e onoare, şi îl sfătuiesc sa-l cheme în judecată pe acesta din
pentru a interzice ca o persoană care nu mai este în măsura
MUNTELE VRĂJIT
781
Avea însă domnul Albin. în afara de micuţul revolver strălucitor cu care-i
plăcea să sperie doamnele, mai avea şi o pereche de pistoale militare de fabricaţie
belgiană, aşezate într-o singură cutie; nişte browninguri automate, cu mînerele de
lemn brun, gata încărcate şi dispunînd de nişte mecanisme de tir din oţel albastru,
iar la gura ţevilor strălucitoare ieşeau în relief, mici şi fine, catarile pentru ochire.
Hans Castorp văzuse revolverele într-o zi, la tînarul farsor, şi, împotriva propriei
lui convingeri, se oferi cu toata candoarea sa i le ceară domnului Albin cu
împrumut. Procedă întocmai, fără să ascundă scopul demersului, cerîndu-i, pe
cuvînt de onoare, sa păstreze discreţia, şi reuşi foarte uşor, făcînd apel la simţul
cavaleresc al tînarului farsor. Domnul Albin îl învăţă chiar cum să le încarce şi
trase cu amîndoua armele cîteva focuri în gol.
Toate acestea cerura timp şi astfel se scurseră două zile şi trei nopţi pînâ la
întîlnirea pe teren. Terenul pentru duel fu propus de Hans Castorp. Sugerase sa fie
ales pitorescul loc unde vara înfloreau acele flori albastre şi unde se retrăgea în
singurătate pentru a „sta la cîrmâ" visînd. Acolo, în dimineaţa a treia după
izbucnirea diferendului, chestiunea urma să-şi găsească dezlegare imediat ce se va
lumina de ziuă. Hans Castorp, care era foarte agitat, nu se gîndi decît în ajun,
adică destul de tîrziu, că ar fi fost necesar sa aducă şi un medic.
Se sfătui imediat cu Ferge asupra acestei chestiuni, chestiune care se dovedi
însă a fi extrem de greu de rezolvat. Fara îndoială că Rădămante fusese membrul
unei asociaţii studenţeşti, însă ar fi fost imposibil să soliciţi concursul unui
director de sanatoriu pentru a participa la o acţiune ilegală, cu ătît mai mult cu cît
era vorba de nişte bolnavi. în general, existau şanse minime să găseşti aici un
doctor dispus să asiste la un duel cu pistoale între doi oameni foarte grav bolnavi.
Cît despre Krokowski, nici măcar nu aveau siguranţa ca acest creier exaltat ar fi
*°st în stare să panseze o rană.
Wehsal, care a fost consultat în aceasta privinţa, anunţă ca Naphta se Si
pronunţase asupra problemei şi nu dorea prezenţa unui medic. El nu leŞea pe teren
ca să fie uns şi pansat, ci să se bătâ, şi asta în mod foarte Serios. Ce se va întîmpla
după aceea îi era perfect indiferent şi ramînea convins că lucrurile se vor aranja de
la sine. Părea o declaraţie de prost augur, însă Hans Castorp se sili s-o interpreteze
ca şi cum Naphta ar fi s°cotit în sinea lui ca nu vor avea nevoie de un medic. Dar
oare °ettembrini nu comunicase şi el, prin Ferge, care-i fusese trimis, ca pro-
782
THOMAS MANN
blema medicului nu-l interesa? Prin urmare nu era chiar atît de nesăbuit sa
nâdâjduieşti ca adversarii puteau fi în sinea lor de acord sâ nu verse sînge. Doua
nopţi dormiseră cu ghidul la această ceartă şi vor mai dormi încă şi o a treia.
Vremea aşterne o oarecare indiferenţă şi limpezeşte o anumita stare de spirit, care
nu încetează nici o clipă sa se modifice o dată cu trecerea orelor. în zorii zilei nici
unul dintre combatanţi, ţinînd pistolul în mînă, nu va mai fi omul care fusese în
seara conflictului. Cel mult, vor acţiona mecanic şi constrînşi de sentimentul
onoarei, deci nu potrivit cu libera lor voinţă, adică din plăcere şi cu convingere,
aşa cum ar fi facut-o în clipa certei; şi trebuia sâ fie posibil să previi, într-un fel
oarecare, o asemenea dezavuare a eului lor actual, prin amintirea a ceea ce
fuseseră înainte vreme.
Hans Castorp nu greşea în gîndurile lui, avea dreptate însă într-un chip pe care
nu şi l-ar fi putut închipui vreodată, nici măcar în vis. Avea perfectă dreptate în
ceea ce-l privea pe domnul Settembrini. însă dacă ar fi bănuit în ce sens îşi va
modifica Leo Naphta proiectele înaintea clipei hotărîtoare sau în acea clipă
decisivă, nici chiar starea de spirit generala din care rezultau toate acestea nu l-ar
fi împiedicat să se opună lă ceea ce trebuia să se întîmple.
La ora şapte soarele era încă departe de a răsări deasupra munţilor, însă în
momentul cînd Hans Castorp, după o noapte frâmîntată, părăsi „Berghof'-ui ca sâ
se duca larendez-vous, începuse sâ se zărească oarecum, ca prin fum. Servitoarele
făceau curăţenie în hol şi se uitară la el mirate. Portalul era deschis; fâra îndoiala
că Ferge şi Wehsal, împreună sau separat, plecaseră şi ei, unul ca sâ-l ia pe
Settembrini, celălalt că să-l însoţească pe Naphta pe teren. El, Hans Castorp, se
ducea singur, întrucît calitatea de arbitru nu-i îngăduia să se alăture nici uneia
dintre părţi.
Mergea într-un fel mecanic, apăsat de povara împrejurărilor. Totuşi, era
evident câ simţea nevoia să asiste la întîlnire. Ar fi fost imposibil sâ stea departe şi
să aştepte rezultatul în pat: în primul rînd, pentru că... însă acest prim punct nu-l
dezvoltă - şi în al doilea rînd, lucrurile nu puteau fi lăsate sâ-şi urmeze singure
cursul. Slava Domnului, încâ nu se întîmplase nimic grav şi nici nu trebuia sâ se
întîmple ceva grav. t> a chiar era improbabil. Fuseseră siliţi să se scoale la lumina
artificiala. « a acum trebuiau, potrivit înţelegerii, să se întîlneăscâ în ger, în aer li
fără să fi mîncat nimic. însă după aceea, sub influenţa lui, a lui Ha
MUNTELE VRĂJIT
783
Castorp, lucrurile vor lua, fără îndoială, o întorsătură favorabilă şi senină,
într-un fel care încă nu putea fi prevăzut şi pe care era mai bine nici sâ nu încerce
să-l ghicească, întrucît experienţa te învaţă ca şi cele mai neînsemnate întîmplâri
se desfăşoară cu totul altfel decît ţi le-ai închipuit din capul locului.
Oricum, aceasta era dimineaţa cea mai neplăcuta din toate cîte îşi amintea.
Slăbit şi nedormit, Hăns Castorp nu-şi putea stapîni dinţii să nu-i clănţane nervos,
ba, în sufletul lui, Ia o nu prea mare adîncime, era ispitit sâ nu se încreadă nici
măcar în curajul pe care şi-l făcea singur. Erau nişte vremuri atît de ciudate...
Doamna de la Minsk, pe care o distrusese propria ei mînie nesăbuită, liceanul
furios, Wiedemann şi Sonnenschein, chestiunea palmelor poloneze, toate i se
amestecau tumultuos în minte. Nu-şi putea închipui că, sub ochii lui, de fâţâ cu el,
doi oameni vor putea trage unul asupra altuia, ca să-şi verse sîngele. Dar cînd se
gîndeă lă ceea ce se petrecuse sub ochii lui între Wiedemann şi Sonnenschein,
începea să se îndoiască de sine şi de universul sau, şi tremura în haina-i îmblănită,
în vreme ce, orice s-ar fi întîmplat, o anumită conştiinţă a caracterului
extraordinar şi al pateticului situaţiei, simultană cu elementele reconfortante ale
aerului matinal, îl însufleţeau şi-l exaltau.
Pradă acestor sentimente şi acestor gînduri atît de amestecate, urcă povîrnişul
în zorile care se luminau puţin cîte puţin, trecînd prin Dorf, apoi peste platforma
pistei de bob şi astfel, urmînd cărarea îngusta, ajunse în pădurea acoperită cu
zăpadă, trecu printre stîlpii de lemn pe sub care se întindea pista şi merse pe un
drum făcut măi degrabă de urma paşilor decît de lopată, printre trunchiurile
copacilor. Cum mergea repede, îi ajunse în curînd, din urmă, pe Settembrini şi pe
Ferge. Acesta ducea într-o mîna, sub pelerina, cutia cu pistoale. Hans Castorp nu
şovăi sâ li se alăture şi abia se găsi lîngă ei că-i şi zări pe Naphta şi pe Wehsal, c are
nu erau decît cu foarte puţin înaintea lor.
- Rece dimineaţă, sînt cel puţin optsprezece grade sub zero, spuse cu 0 văditâ
bună intenţie, însă în sinea lui se îngrozi de uşurătatea cuvintelor, şi adăugă:
Domnii mei, sînt încredinţat...
Ceilalţi doi tăcură. Mustaţa plăcută â lui Ferge se umflă şi se dezum-lâ- După
puţină vreme, Settembrini se opri, luă mîna lui Hans Castorp, P use şi cealaltă mînă
deasupra şi spuse:
784
THOMAS MANN
— Prietene, eu nu voi ucide. N-o voi face. Ma voi expune glonţului sau-asta
este tot ce-mi poate porunci onoarea. Dar nu voi ucide, ai încredere în mine.
îi lasă mîna şi porni iar la drum. Hans Castorp era adînc mişcat totuşi, după
cîţiva paşi, spuse:
— Este minunat de frumos din partea dumneavoastră, domnule Settembrini,
dar, pe de alta parte... Daca, în ceea ce-l priveşte...
Domnul Settembrini se margini sa dea din cap. Dar acum, Hans Castorp îşi
spunea ca daca nu va trage unul, celuilalt îi va fi foarte greu sa nu facă la fel, şi
socoti ca lucrurile sînt pe calea cea buna, deci ca presupunerile sale începeau sa se
confirme. Simţi ca inima îi devine mai uşoara.
Traversară podeţul care trecea peste defileul în fundul căruia, vara, se
prăvălea torentul acum îngheţat şi tăcut, contribuind atît de puternic la aspectul
pitoresc al locului. Naphta şi cu Wehsal se tot fîţîiau de colo pîna colo, prin
zăpada, în faţa băncii capitonate cu perne groase şi albe, şi pe care Hans Castorp
fusese silit, odinioară - copleşit de amintiri atît de extraordinar de vii — sa aştepte
să nu-i mai curgă sînge din nas. Naphta fuma o ţigara, şi Hans Castorp se întreba
daca avea şi el pofta sa facă la fel, însă nu simţi nici cea mai mica dorinţa, încît
trase concluzia ca un asemenea gest trebuia cu atît mai mult sa fie o afectare din
partea celuilalt. Cu mulţumirea sufleteasca pe care o simţea întotdeauna în acest
loc, privi în jurul lui, în intimitatea semeaţă a văii sale care, sub zăpada şi gheaţa,
nu era mai puţin frumoasa decît pe timpul florilor ei albastre. Trunchiul şi
ramurile bradului ce se înalţă de-a curmezişul priveliştii erau de asemenea
încărcate cu zăpada.
— Buna ziua, domnii mei, rosti el cu voce limpede, mînat de dorinţa sa
introducă chiar de la început un ton firesc în mijlocul grupului, şi care, spera el, va
contribui sa risipească norii.
Dar nu avu succes, căci nimeni nu-i răspunse. Saluturile schimbate constau în
înclinări atît de ţepene, încît erau aproape invizibile. Cu toate acestea, se
încapaţîna în hotarîrea de a se folosi fara întîrziere, în vederea unui rezultat
favorabil, de avîntul cu care sosise, de repeziciune emoţionanta a răsuflării lui, de
căldura pe care i-o dăduse mersul iute in aceasta dimineaţa de iarna, şi astfel
începu:
— Domnii mei, sînt convins...
MUNTELE VRĂJIT
785
- Va veţi expune alta data convingerile, îl întrerupse Naphta cu răceala.
Armele, va rog, adăuga el cu aceeaşi atitudine trufaşa. Iar Hans Castorp, buimăcit,
trebui sa-l pnveasca pe Ferge scoţînd de sub pelerina cutia fatala, şi pe Wehsal
apropiindu-se şi luînd unul dintre pistoale ca sâ-l dea lui Naphta. Settembnni îl
primi pe celalalt de )a Ferge. Apoi adversarii trebuira sa se depărteze, iar Ferge
încerca sa murmure ceva, şi imediat începu sa măsoare distanţele şi sa le
marcheze: adică limitele exterioare pe care le însemna prin nişte linii scurte,
făcute cu calcîml în zăpada, şi limitele interioare fixate cu doua bastoane, al sau şi
al lui Settembrini.
Cu ce se îndeletnicea acolo blîndul martir? Lui Hans Castorp nu-i venea sa-şi
creadă ochilor. Ferge avea picioarele lungi şi făcea paşii mari, astfel încît
cincisprezece paşi de-ai lui însemnară o buna distanţa, cu toate că se mai aflau
acolo şi blestematele alea de bariere care, în adevăr, nu erau prea departe una de
alta. Fara îndoiala ca Ferge era plin de bune intenţii. Şi cu toate acestea, ce
sminteala îi tulbura mintea daca putea face nişte pregătiri atît de sinistre?
Naphta, care-şi zvîrlise în zăpada haina de blana, astfel încît i se vedea
căptuşeala de lutru, se grăbi sa ia poziţie cu pistolul în mîna, pe una din limitele
exterioare, imediat ce fusese marcată, în timp ce Ferge mai era încă ocupat sa
însemne celelalte linii de demarcaţie. Cînd sfîrşi, Settembrini lua poziţie la rîndul
sau, descheindu-şi paltonul îmblănit şi ros. Hans Castorp se smulse din letargie şi
înainta; încă o data repede:
— Domnilor, spuse el neliniştit, nu va grăbiţi! Oricum ar fi, este de datoria
mea...
— Tăceţi! striga Naphta pe un ton tăios. Aştept semnalul.
Dar nimeni nu dădu semnalul. Asupra acestui punct nu se înţele-seserâ în mod
limpede. Fara îndoiala ca trebuia sa se spună „gata!" insa nu se gîndiseră că asta
era mai curînd treaba arbitrului şi că, deci, el trebuia să rostească înfiorătoarea
invitaţie sau, oricum, nu fusese vorba despre aşa ceva. Hans Castorp ramase mut
şi nimeni nu-i lua locul.
- începem, declara Naphta. înaintaţi, domnul meu, şi trageţi! striga el
adversarului sau şi, spectacol de necrezut, începu sa înainteze cu braţul întins, cu
pistolul îndreptat spre Settembrini, la înălţimea pieptului. Settembrini făcu la fel.
Dar la al treilea pas - deşi celalalt, fara sa tragâ, se şi găsea la bariera interioară —
Settembrini ndica pistolul foarte SUs şi apasă pe trăgaci. Detunătura
pătrunzătoare deştepta ecouri
786
THOMAS MANN
nenumărate Munţii îşi zvirlira unul altuia sunetele şi răsunetele, valea se
umplu de vuiet, iar Hans Castorp îşi spuse ca locuitorii se vor alarma
- Aţi tras in aer, racm Naphta stapinindu se şi lasind arma in jos Settembnni
răspunse
- Trag unde-mi place
- Veţi mai trage inca o data1
- Nici nu ma gmdesc E nndul dumneavoastră Şi domnul Settembnni înalţă
capul, privind spre cer, şi se aşeza uşor din profil şi dintr-o parte, ceea ce era
emoţionant sa priveşti Era limpede, auzise ca nu trebuie sa prezinţi adversarului
toata lăţimea pieptului, şi se inspira din acest sfat
- Laşule1 n striga Naphta, facînd prin acest strigat o concesie senti mentului
omenesc ca trebuie mai mult curaj ca sa tragi decit sa primeşti sa se tragă asupra ta
Apoi ridica pistolul intr-un fel care nu mai avea nimic de-a face cu o lupta şi-şi
trase un glonţ in cap
Jalnic spectacol şi de neuitat1 Se împletici şi se chirci, in vreme ce munţii se
jucau de-a mingea cu acest zgomot asurzitor, se rostogoli ciţiva paşi indarat,
zvirhndu-şi picioarele inamte, descrise cu tot trupul o mişcare de rotire spre
dreapta, apoi se pravah cu faţa in zăpada
O clipa, toţi ramaseră încremeniţi După ce arunca arma cît mai departe,
Settembnni fu primul care se apleca asupra adversarului sau
- Intehce, striga el Che cosa tai, per 1'amor di Dio?
Hans Castorp ii ajuta sa-i întoarcă trupul Vazura gaura neagra şi roşie lînga
timpla Vazura un chip pe care era mai bine sa-l acoperi cu batista de mătase al
carei colţ spinzura din buzunarul hainei lui Naphta
Bubuit de tunet
Hans Castorp ramase şapte am in mijlocul celor de aici, de sus -asta nu-i,
desigur, o cifra rotunda pentru adepţii sistemului decimal, totuşi este o cifra buna,
uşor de mmuit in felul ei, un interval de timp mitic şi pitoresc, putem spune, mult
mai satisfăcător pentru suflet decit, de pilda, ceva cam ca o jumătate de duzina
oarecare Luase mesele la toate cele şapte mese din sufragerie, aproape cite un an la
fiecare ultima vreme stătea la masa „ruşilor de nnd", cu doi armeni, doi finlan
dezi, un bolnav din Buchara şi un kurd Stătea acolo avind un barbişo pe care ii
lăsase sa crească, un mic barbişon de un blond ca paiul, oe
MUNTELt VRĂJIT
787
forma destul de nehotanta şi pe care sintem siliţi sa-l consideram ca pe dovada
unei oarecare indiferenţe filozofice faţa de înfăţişarea lui exte noara Sintem chiar
datori sa mergem şi mai departe şi sa facem o legătura intre aceasta tendinţa de
a-şi neglija fiinţa şi o tendinţa ase mănătoare pe care lumea din afara o manifesta
faţa de el Administraţia sanatoriului încetase sa-şi mai bata capul ca sa-i găsească
distracţii In afara de întrebarea care 1 se punea şi lui dimineaţa, daca a dormit
„bine", o întrebare pur retorica şi care, de altfel, era rostita intr un mod foarte
colectiv, consilierul aulic nu-i mai adresa prea des cuvintul, iar Adriatica von
Mylendonk (in epoca despre care e vorba avea un ulcior foarte copt) nu 1 vorbea
decit din cind in cind Pentru a respecta intru totul adevărul, convorbirile cu
superioara nu aveau loc decit foarte rar sau aproape niciodată Cu alte cuvinte, era
lăsat in pace - oarecum ca un şcolar care beneficiază de acest privilegiu deosebit
de amuzant de a nu mai fi chestionat, de a nu mai avea nimic de făcut deoarece e
de la sine înţeles ca va ramine repetent, tocmai pentru ca nimeni nu se mai ocupa
de el — adică trăia o forma orgiaca a libertăţii, adăugam noi, şi chiar ne şi
întrebam în sinea noastră daca mai poate exista şi o libertate de alta forma şi de alt
soi Oricum ar fi, exista aici cineva asupra căruia autorităţile nu mai aveau nevoie
sa vegheze, întrucît era sigur ca nici o sfidare şi nici o hotarîre subversiva nu se va
mai dezvolta în pieptul lui - un om sigur şi definitiv aclimatizat, care de multa
vreme n-ar mai fi ştiut unde sa se duca şi nici măcar nu mai era in stare sa
conceapă ideea unei reîntoarceri la şes O oarecare nepăsare faţa de persoana lui nu
se vadea oare chiar şi din faptul ca fusese aşezat la masa „ruşilor de rînd" 7 De
altfel, spunind aceasta, nu înţelegem sa facem nici cea mai mica critica în privinţa
mesei astfel poreclite1 De fapt, cele şapte mese erau egale, intre ele nu exista nici
o diferenţa reala Dăinuia o democraţie a meselor de onoare, ca sa ne folosim de o
exprimare oarecum îndrăzneaţă Aceleaşi mincarun formidabile erau servite
tuturor - atunci cind venea la rmd aceasta masa, însuşi Radamante îşi încrucişa
citeodata mnnile-i enorme peste farfurie, iar reprezentanţii diverselor rase care
mincau la ea erau nişte onorabili membri ai umanităţii, deşi nu ştiau latineşte şi nu
mincau in conformitate cu manierele cele mai elegante
Timpul, care nu era asemenea celui măsurat de orologiile din gan, ale căror
ace înaintează cu smucin, din cinci in cinci minute, ci mai curînd semăna cu cel al
minutarelor de la ceasornicele mici la care
788
THOMAS MANN
mişcarea acelor este invizibila, sau cu al ierbii pe care nici un ochi n-o vede
crescînd, deşi ea creşte în mod neîndoios; timpul, care era o linie formata din
puncte fara întindere (şi fara îndoiala ca Naphta, care-şi găsise o moarte atît de
tragica, ar fi întrebat cum pot nişte puncte fara întindere sa formeze întinderea
unei linii), timpul, aşadar, continuase in felul sau tiptil, nevăzut, tainic şi totuşi
activ, sa vremuiasca schimbări într-o buna zi, pentru a nu cita decît un exemplu,
tînarul Teddy - fireşte însă ca nu putem spune anume în care zi - totuşi într-o buna
zi n-a mai fost chiar atît de tînar. Doamnele nu mai puteau sa-l ţină pe genunchi ca
în acele dimineţi cînd, sculîndu-se din pat, îşi punea în loc de pijama un costum de
sport şi cobora în hol. Pe nesimţite, situaţia se modificase, căci acum el era acela
care le lua pe genunchi în anumite împrejurări, ceea ce prilejuia, atît lui cît şi lor
tot atîta plăcere, ba poate chiar mai multa. Devenise un adolescent. Hans Castorp
nu-şi dăduse seama, însă acum constata faptul. De altminteri, nici timpul şi nici
vîrsta nu-i folosiră adolescentului Teddy, căci nu era făcut pentru ele. Zilele îi
erau numărate; în al douăzeci şi unulea an al vieţii, Teddy muri de boala pentru
care se dovedise mai apt, şi-i dezinfectară camera. Relatam cu o voce liniştita,
întrucît nu era mare diferenţa între noua lui stare şi starea anterioara.
Dar se petrecura şi decesuri mai importante, cazuri de moarte întîmplate la
şes, care-l priveau mai îndeaproape pe eroul nostru, sau care, odinioară, l-ar fi
afectat foarte mult. Vrem sa vorbim de recentul deces al batrînului consul
Tienappel, unchiul şi tutorele lui Hans, a cărui amintire se şi înceţoşase în mintea
lui. Evitase cu grija nişte condiţii de presiune atmosferica, potrivnice constituţiei
sale, şi-i lăsase unchiului James grija sa se umple de ridicol; însă pîna la urma
urmelor nu putuse, totuşi, scapă de apoplexie, iar ştirea morţii sale, redactata
într-o forma telegrafică, dar conceputa în termeni discreţi - mai mult din consi-
deraţie pentru decedat decît pentru destinatarul telegramei - ajunsese într-o zi pîna
la şezlongul lui Hans Castorp, după care acesta cumpărase hîrtie de scrisori cu
chenar negru şi scrisese unchilor-veri ca el, orfanul de tata şi de mama, care
trebuia sa se considere orfan pentru a treia oara. era cu atît mai mîhnit cu cît îi era
neîngaduit şi interzis sa-şi întrerupă şederea aici pentru a-l însoţi pe bătrînul unchi
la ultimul sau lăcaş.
Ar însemna să înfrumuseţam lucrurile daca am vorbi de doliu şi totuşi, în
acele zile, ochii lui Hans Castorp avură o expresie mai
MUNTELE VRĂJIT
789
toare decît de obicei. Aceasta moarte — care în nici un caz nu l-ar fi emoţionat
adînc şi a cărei semnificaţie sufleteasca fusese redusa aproape la nimic de anişorii
aceştia stranii - însemna totuşi ruperea unei noi legaturi cu lumea de jos, şi sfîrşea
prin a realiza total ceea ce Hans Castorp numea, pe drept cuvînt, Libertatea. în
adevăr, în intervalul de timp despre care tocmai vorbim, între el şi cîmpie
încetaseră orice fel de legături. Nu mai scria nimănui şi nu mai primea scrisori de
la nimeni. Nu mai cerea sa i se trimită Măria Mancini. Găsise aici o marca pe care
o aprecia şi faţa de care se arata tot atît de credincios ca şi faţa de vechea lui
prietena: era un produs care i-ar fi ajutat, se zice, chiar şi pe exploratorii Polului să
treacă printre gheţuri cele mai grele etape, şi în tovărăşia căruia putea sta întins ca
pe malul marii, şi sa ţină piept la nesfîrşit. Era o ţigară fabricată cu deosebita grija,
numita „Juramîntul de la Riitli", puţin mai compacta decît Măria, cenuşie ca blana
de şoarece, avînd un inel albăstrui şi o consistenţa cu care te puteai foarte bine
împăca, plăcută, şi ardea cu atîta precizie — transformîndu-se într-o cenuşa
densă, de un ălb de zăpadă, în care se vedeau nervurile frunzelor — încît ar fi
putut ţine loc de clepsidra celui care o fuma, iar lui Hans Castorp, care nu mai
purta ceasornic, îi făcea în adevăr acest serviciu. într-o zi, ceasornicul îi căzuse de
pe măsuţa de noapte, iar el neglijase sa-J mai repare pentru aceleaşi motive pentru
care renunţase de multa vreme sa se mai folosească de calendar, fie ca nu mai voia
sa rupă în fiecare zi fila, fie ca nu mai dorea sa se informeze în legătura cu
succesiunea zilelor şi a sărbătorilor: aşadar, în interesul „libertăţii" sale, pentru
a-şi înlesni plimbarea pe plajă, adică aceasta încremenire întru mereu şi veşnic,
aceasta vraja ermetica la care se arătase accesibil şi care fusese, de fapt, aventura
fundamentala a sufletului sau, în cuprinsul căreia s-au desfăşurat pîna la capăt
toate aventurile alchimiste ale acestei substanţe tainice.
Astfel vieţuia el şi astfel o data mai mult, în miezul verii, adică al anotimpului
cînd sosise aici — de fapt, nici nu mai ştia bine de cînd — anul se împlini în sine
însuşi pentru a şaptea oara.
Atunci răsună puternic un...
Dar pudoarea şi sfiala ne opresc sa exageram, ca povestitor zelos, ceva ce
răsună şi se întîmpla atunci. Aici, mai ales aici: fara palavre şi fâra poveşti
vînatoreşti! Sa ne domolim glasul pentru a anunţa ca atunci c âzu lovitura de
trăsnet pe care o cunoaştem cu toţii, răsuna acea
790
THOMAS MANN
detunătură ameninţătoare, urzită dintr-un amestec funest de stupiditate şi
irascibilitate — bubuitul de tunet, istoric, care, s-o spunem în şoaptă şi cu respect,
zgudui temeliile pămîntului, dar pentru noi reprezintă bubuitul de tunet care făcu
să sară în aer Muntele Vrăjit şi-l dădu afară, trezindu-I din somn, pe cel care
dormitase aici şapte ani. Buimăcit rămase întins pe iarbă şi se frecă la ochi ca un
om care, în pofida nenumăratelor admonestări, neglijase să citească ziarele.
Prietenul şi mentorul lui mediteranean se silise într-o destul de slabă măsura
sa le înlocuiască şi ţinuse foarte mult să-l informeze pe copilul teribil asupra
evenimentelor de jos, totuşi nu găsise decît puţină atenţie la un elev care, cu toate
că îi plăcea să viseze şi să „stea la cîrma" umbrelor spirituale ale lucrurilor, nu
dăduse niciodată vreo atenţie lucrurilor înseşi, în tendinţa lui orgolioasă de-a lua
umbrele drept lucruri şi de-a vedea în acestea din urmă nişte umbre, fapt pentţu
care nu vom putea sâ-l dojenim cu asprime, deoarece raporturile între amîndouă
nu sînt încă definitiv limpezite.
Lucrurile nu se mai petreceau ca în acea îndepărtată zi cînd domnul
Settembrini, după ce aprinsese brusc lumina, se aşezase pe marginea patului în
care Hans Castorp stătea culcat şi se silise să-l pregătească în mod folositor pentru
problemele vieţii şi ale morţii. Acum, el era acela care stătea jos, cu mîinile între
genunchi, la câpâtîiul umanistului, în micul cabinet de lucru al acestuia, sau care,
lîngâ şezlongul lui, în studioul intim şi mansardat, cu scaunele carbonarului şi
carafa de apă, ţinea tovărăşie italianului şi asculta politicos consideraţiile acestuia
asupra situaţiei mondiale, căci domnul Lodovico nu mai părăsea decît rareori
patul. Penibilul sfîrşit al lui Naphta, actul terorist al tăiosului şi deznădăjduitului
său adversar, dăduse o grea lovitură firii lui sensibile; nu-şi măi putea reveni şi, de
atunci, suferea de o mare slăbiciune. îşi întrerupsese colaborarea \&Patologia
sociologică, nu mai scrisese nimic la Lexiconul tuturor operelor beletristice care
aveau ca obiect suferinţa umana. Liga aştepta zadarnic respectivul volum al
Enciclopediei sale, iar domnul Settembrini se văzu silit sâ-şi limiteze colaborarea
la Organizaţia pentru progresul spiritului uman, făcînd numai propaganda orală,
iar vizitele prieteneşti ale lui Hans Castorp îi dădeau tocmai această ocazie, care,
fără ele, nu i s-ar mai fi prezentat niciodată.
Vorbea cu voce slabă, dar mult, frumos şi din adîncul inimii, despre
desăvîrşirea socială a umanităţii. Cuvîntul său era purtat ca pe aripi de
MUNTELE VRĂJIT
791
porumbei, însă de îndată ce începea să vorbească despre solidaritatea
popoarelor eliberate în vederea fericirii comune, vorbea astfel încît — fără să fi
vrut sau fără să fi ştiut probabil el însuşi - în tonul lui se amesteca ceva cam ca un
fîşîit de zbor de vulturi, şi fără îndoiala că asta se datora atît pasiunii sale politice,
cît şi moştenirii primite de la bunicul şi care, adăugată la moştenirea umanistă a
tatălui, căpătase la el, Ia Lodovico, o formă literară, întocmai cum umanitatea şi
politica se uneau în toastul închinat civilizaţiei, în gîndul său ce unea blîndeţea
porumbiţei cu îndrăzneala vulturului, gînd care-şi aştepta ziua — zorii popoarelor
— cînd reacţiunea va fi înfrîntâ, iar sfînta alianţă a democraţiei civice va fi
întemeiată... Pe scurt, dăinuiau aici anumite inadvertenţe. Domnul Settembrini era
umanitar într-un fel mai mult sau mai puţin conştient, însă în acelaşi timp, şi chiar
prin aceasta, era militarist. Avusese o comportare omenească în duelul cu
îngrozitorul Naphta, însă, în problemele mari — în care sentimentul uman dădea
mîna cu entuziasm politicii, pentru a proclama victoria şi atotputernicia
civilizaţiei şi unde suliţa cetăţeanului era închinată pe altarul umanităţii devenea
îndoielnic că el ar mai fi stăruit în atitudinea măcar teoretică de a cruţa sîngele; —
ba chiar însăşi starea de spirit generală se înfăţişa în aşa fel încît, în atitudinea
frumoasă a spiritului domnului Settembrini, cutezanţa vulturului biruia din ce în
ce mai tare blîndeţea porumbiţei.
Relaţiile lui cu marile constelaţii ale lumii erau de multe ori contradictorii,
tulburate şi îngreunate de o mulţime de scrupule. De curînd, adică în urmă cu doi
ani sau numai cu un an şi jumătate, colaborarea diplomatică dintre ţara lui şi
Austria, împotriva Albaniei, îi tulburase profund gîndirea, dar îl şi mulţumise,
deoarece era îndreptată împotriva unei ţâri nelatine, pe jumătate asiatică,
împotriva cnutului şi a Schliissel-burgului, însă care, în acelaşi timp, îl frâmînta şi
că o mezalianţă cu duşmanul ereditar de la Viena, cu principiul reacţiunii şi al
înrobirii popoarelor. Toamna trecută, marele împrumut rus făcut în Franţă, în
vederea construirii unei reţele de cale ferată în Polonia, trezise în el nişte
sentimente la fel de amestecate. Căci domnul Settembrini făcea Parte din partidul
francofil al ţării lui, fapt care nu ne poate surprinde dacă ţinem seama că bunicul
său acordase zilelor Revoluţiei din Iulie aceeaşi importanţă ca şi Facerii Lumii;
însă această înţelegere a Republicii luminate cu Bizanţul scit isca în el, oricum, o
stinghereală Corală, o apăsare care se prefăcea totuşi într-o speranţă plină de
voioşie
792
THOMAS MANN
atunci cînd se gîndea la însemnătatea strategică a acestei reţele de cai ferate.
Atunci se petrecu asasinarea arhiducelui, care a fost pentru toţi, în afară de cîţiva
germani somnoroşi, prevestirea unei furtuni, un semnal pentru cei care ştiau sa
prevadă şi în rîndul cărora sîntem îndreptăţiţi sâ-l numărăm şi pe domnul
Settembrini. Fără îndoială că Hans Castorp îl vedea înfiorîndu-se ca om în faţa
unui asemenea act de terorism, însă vedea de asemenea cum i se umflă pieptul la
gîndul că acesta era un gest care va elibera un popor, fiind îndreptat împotriva
obiectului urii sale, cu toate că gestul trebuia socotit drept rezultatul intrigilor
moscovite, ceea ce îi căşuna lui Settembrini o oarecare strîmtorare, însă nu-l
împiedica să califice ca pe-o ofensă adusă umanităţii ş i ca pe o crimă înfiorătoare
ultimatumul pe care monarhia îl adresase trei sâptâmîni mai tîrziu Serbiei,
gîndindu-se la consecinţele viitoare pe care el, iniţiatul, le întrezărea, şi pe care le
saluta cu respiraţia întretăiată de emoţie..
Pe scurt, sentimentele domnului Settembrini erau foarte amestecate, ca şi
fatalitatea pe care o vedea precipitîndu-se şi asupra căreia încercă, folosind vorbe
ocolite, sâ-şi lămurească elevul, cu toate că un fel de politeţe naţională şi milă îl
împiedicau sâ-şi spună tot gîndul pînă la capăt. în primele zile ale mobilizării,
după prima declaraţie de război, luase obiceiul sâ-şi primească vizitatorul
întinzîndu-şi amîndouâ mîinile să i le strîngâ într-un fel care mergea naivului la
inimă, dacă nu în minte.
— Dragă prietene! spunea italianul. Este incontestabil că odinioară voi aţi
inventat şi praful de puşcă şi tiparul. însă, daca vă imaginaţi că o să mergem
împotriva Revoluţiei... Caro...
în decursul acestor zile de cea mai cumplită aşteptare, în timpul cărora nervii
Europei fuseseră supuşi unei adevărate torturi, Hans Castorp nu-l văzu pe domnul
Settembrini. Acum ştirile atroce se înălţau direct din adîncurile cîmpiei pînă la
balconul lui, zguduind sanatoriul, umplînd sufrageria cu mirosul lor de pucioasa
care apăsa pieptul, pâtrunzînd pînâ şi în camerele celor grav bolnavi şi ale
muribunzilor. Erau acele clipe în care cel ce dormea întins pe iarbă, neştiind ceea
ce 1 s-a întîmplat, se ridica încet înainte de a se aşeza în capul oaselor şi de a se
freca la ochi... Ne vom opri mai mult asupra acestei scene şi o vom dezvolta pînă
la sfîrşit ca să înfăţişăm starea sufletească a eroului nostru, îşi îndoi picioarele, se
ridică şi privi în jurul lui. Şi se văzu deodată scăpat de vrajă, salvat, desferecat —
nu prin propriile-i forţe, aşa cum a şi
MUNTELE VRĂJIT
793
fost silit s-o constate spre zăpăceala lui, ci expulzat de nişte forţe elementare şi
exterioare pentru care descătuşarea lui era cu totul secundară, însă măcar că
modestul său destin se pierdu în marele destin general, totuşi, prin acest fapt nu se
explică oare prezenţa unui anumit geniu bun care-l ocrotea personal, prin urmare
existenţa unei anumite justiţii divine? De copilul ei răsfăţat, viaţa dovedea încă o
dată că are grijă, dar nu într-un fel uşuratic, ci în mod grav şi sever, în sensul unei
încercări care, în acest caz special, poate că nu însemna tocmai viaţa, ci doar trei
salve în onoarea lui, a păcătosului. Şi de aceea căzu pe gînduri, cu faţa şi mîinile
înălţate către cerul întunecat şi încărcat cu aburi de pucioasă, dar care nu mai era,
cel puţin, bolta cavernoasă a muntelui păcătoşilor.
în această poziţie îl găsi domnul Settembrini - dăr acesta este numai un fel
figurat de a vorbi; căci în realitate, o ştim, sfiala eroului nostru excludea asemenea
atitudini teatrale. în aspra şi seaca realitate, mentorul îl găsi ocupat să-şi facă
bagajele — căci, din clipa trezirii, Hans Castorp se văzu tîrît în vîrtejul plecărilor
precipitate, cărora bubuitul de tunet din vale le dăduse semnalul. „Patria" semăna
cu un furnicar cuprins de panică. Micul popor alcătuit de aceşti oameni se
rostogolea de la o înălţime de cinci mii de picioare, talmeş-balmeş, spre şesul
supus încercării, supraîncârcînd scările decovilului luat cu asalt, lăsînd în urma
lor, dacă trebuia, bagajele ce încurcau peroanele gării — ale gării care mişuna şi
mirosea a ars ca şi cum bubuitul ar fi ţîşnit de jos în sus — iar Hans se grăbea în
urma lor. Lodovico îl îmbrăţişa în acest tumult — îl strînse literalmente în braţe
şi-l sărută ca un meridional (sau ca un rus), pe amîndoi obrajii — ceea ce nu-l
împiedică pe celălalt, cu toată emoţia, să se simtă jenat. Dar a fost cît pe-aci să-şi
piardă cumpătul atunci cînd domnul Settembrini, în ultima clipă, îi spuse pe
nume, îi spuse „Giovanni", neglijînd astfel forma de politeţe obişnuită în
Occident, cu alte cuvinte îl tutui.
— E cosi in giu, spuse el, in giu finalmente. Addio, Giovanni mio! Aş fi
preferat să te văd plecînd în alte împrejurări, dar fie şi aşa, căci zeii au hotârît
astfel şi nu altfel. Mă gîndeam să te văd întorcîndu-te la munca ta, însă iată că o să
lupţi alături de ai tăi. Doamne, asta ţi-a fost soarta, şi nu cea a locotenentului
nostru. Aşa-i viaţa... Bate-te cu eroism, acolo unde sîngele tău îţi porunceşte.
Nimeni nu poate să facă mai mult, acum. Dar iartă-mâ dacă-mi voi folosi restul
puterilor ca să-mi avînt
i
794
THOMAS MANN
ţara în lupta, în direcţia în care spiritul şi interesele ei sfinte îi poruncesc sa se
îndrepte. Addio!
Hans Castorp îşi vîrî capul printre alte zeci de capete care umpleau fereastra
portierei. Făcu, pe deasupra lor, un semn de bun rămas. Domnul Settembrini
ridică şi el mîna dreaptă fluturînd-o, în vreme ce, cu vîrful inelarului de la stînga,
îşi atinse cu delicateţe colţul ochiului.
Unde ne aflăm? Ce înseamnă astă? Unde ne-a dus visul? Amurg, ploaie, noroi
şi roşeaţa tulbure a cerului incendiat, un bubuit surd răsună fără încetare, umple
aerul jilav sfişiat de şuierături ascuţite, de urlete turbate şi infernale, a căror
traiectorie sfîrşeşte într-o explozie de ţan-dari, împroşcaturi, trosnituri şi pălălăi,
de gemete şi de răcnete, de bătăi sacadate de tobe gata-gata să crape, şi care se
accelerează din ce în ce măi iute, din ce în ce mai iute... In fund, se vede o
pădurice pe liziera căreia se revarsă un furnicar cenuşiu care aleargă, Cade şi sare.
O linie de colnice se întinde în faţa incendiului depărtat, a cărui roşeaţă se
intensifică uneori în limbi de flăcări pîlpîitoare. In jurul nostru, cîmpii unduioase,
răvăşite, ude. Un drum noroios acoperit cu crengi ca într-o pădure; un drum de
vară, hurducat şi desfundat, goneşte spre colină, trunchiuri de arbori despuiaţi şi
fără ramuri se înalţă în ploaia rece... Iată un stîlp indicator — inutil sâ-l cercetezi;
semiobscuritatea ne-ar face să vedem ca prin ceaţă ce este scris pe tăblia âtîrnâtă
sus, chiar dacă n-ar fi ciopîrţită de obuzul care a facut-o ferfeniţă. Sîntem în Est
sau în Vest? Nu ştim, vedem numai cîmpie, este însuşi războiul. Iar noi sîntem
nişte umbre sfioase Ia marginea drumului, ruşinaţi că beneficiem de obscuritatea
ce ne învăluie şi ne apără, dar prea puţin dispuşi să ne împăunăm cu lăudăroşenii
şi cu minciuni sfruntate, sîntem aduşi aici de însuşi duhul povestirii noastre, ca să
privim chipul simplu ăl unuia dintre aceşti camarazi în uniformă cenuşie, care
aleargă şi grăbesc goniţi tot înainte de pîrîitul sacadat, râspîndindu-se dincolo de
liziera pădurii, adică sîntem aduşi de camaradul nostru pe care l-am urmărit de-a
lungul atîtor anişori, de bravul păcătos al cărui glas l-am auzit atît de des, ca sa-i
mai vedem pentru ultima dată chipul simplu, înainte de a-l pierde din ochi pe
vecie.
Camarazii aceştia sînt aduşi ca să jertfească ultimul lor strop de voinicie în
bătălia care a durat toată ziua şi al cărei scop este recucerirea poziţ iilor de pe
colină, şi â celor două sate care ard, ocupate alaltăieri de
MUNTELE VRĂJIT
795
inamic. Este un regiment de voluntari, cu sîngele tînâr, format în cea mai mare
parte din studenţi care nu se află de mult timp pe front. Au fost sculaţi din somn î n
plină noapte, au călătorit pîna dimineaţa şi au mârşâluit prin ploaie pînâ spre
amurg, pe drumuri proaste — dar de fapt nici nu există vreo şosea, căci drumurile
sînt blocate — şi au trecut peste cîmpii şi peste mlaştini mergînd şapte ore, cu
mantalele ude, în echipament de atac, ceea ce nu constituie o plimbare de plăcere;
căci dacă nu voiai să-ţi pierzi cizmele, trebuia aproape la fiecare pas sa te apleci şi,
vîrînd degetul în urechea carîmbului, să-ţi tragi piciorul din pămîntul clisos care
plescâia. Deci le-a trebuit o oră ca să traverseze o mica fîneaţă. Da, sîngele lor
tînăr a rezistat, iar trupurile atîţate şi gata epuizate, dar susţinute de cele mai adînci
rezerve vitale, nu s-au sinchisit de faptul că erau nedormiţi şi nemîncaţi. Chipurile
lor ude, stropite de noroi, cu cureluşa pe sub bărbie, sînt învăpăiate sub căştile
vopsite în cenuşiu şi care le aluneca pe ceafă. Dogoresc de efort, dar şi din pricina
pierderilor de oameni pe care le-au încercat traversînd pădurea mlăştinoasă. Căci
inamicul, avertizat de apropierea lor, a îndreptat un foc de baraj de şrapnele şi
obuze de mare calibru în calea lor, un foc care le-a şi izbit coloanele în plină
pădure şi care încă mai plesneşte, piuie, împroaşcă şi arde cu pălălăi pe cîmpia
vasta şi spartă.
Aceşti trei mii de flăcăi înflăcăraţi trebuie să treacă, adică trebuie, în calitatea
lor de trupe de ajutor, să hotărască cu baionetele soarta finala a atacului împotriva
tranşeelor şi a satelor care ard îndărătul şirului de coline şi sâ-l execute pînă la un
punct fixat prin ordinul pe care comandantul lor îl are în buzunar. Sînt trei mii, ca
să nu mai ramîna decît două mii atunci cînd vor ajunge sa se reverse în faţa
colinelor şi a satelor; aşa se explică de ce sînt atît de mulţi. Alcătuiesc un corp
format în aşa fel încît chiar după pierderi grave să mai poată încă acţiona, să
învingă şi sa salute biruinţa printr-un „Ura" izbucnit din mii de gîtlejuri — fâra să
se sinchisească de cei care, câzînd, vor fi rămas în urmă. Nu numai unul s -a
pierdut, s-a prăbuşit în decursul acelui marş forţat, fie pentru că era prea tînăr, fie
pentru că era prea firav. A pălit, s-a clătinat, a scrîşnit din dinţi, impunîndu-şi o
rezistenţa bărbătească pe care n-o avea, însă cu toate acestea a sfîrşit prin a rămîne
în urmă. S-a mai tîrît o clipă de-a lungul coloanei care mărşăluia, dar l-au depăşit
pluton după pluton, iar el a dispărut, a rămas în urmă, întins acolo unde nu era bine
să râmîi. Apoi a venit pădurea care i-a hăcuit. însă aceia care acum se avîntâ,
796
THOMAS MANN
râspîndindu-se mereu înainte, sînt încă destul de numeroşi; trei mii de
luptători pot să suporte o pierdere fârâ sa fie nimiciţi... Iată-i câ se revarsă peste
terenul desfundat de ploi, clisos, sfîrtecat de explozii, peste şoseaua, drumeagul şi
cîmpul plin de noroi; iar noi, umbre care privim din marginea drumului, ne aflam
totuşi chiar în mijlocul lor. La liziera pădurii şi-au pus baionetele la arme, cu
gesturi scurte şi precise, goarna răsună stăruitor, toba bate, rostogolindu-şi
răpăitul înfundat, iar ei se avînta înainte, de bine de râu, cu râcnete răguşite, cu
picioarele îngreunate ca de un coşmar, deoarece bulgarii de pămînt se lipeau ca
plumbul de cizmele butucănoase.
Se arunca pe burtă sub proiectilele care şuieră, pentru ca apoi sa sarâ şi sâ-şi
reia goana mereu înainte, cu strigatele scurte ale tînărului lor curaj, Ijtndcâ n-au
fost încă atinşi de nici un glonte. Cînd sînt loviţi, se prăvălesc, bâtînd din braţe,
izbiţi în frunte, în inimă, în măruntaie. Stau culcaţi, cu faţa în noroi, şi nu mai
mişcă. Stau culcaţi, cu raniţa în spate, cu occipitul înfundat în pămînt, zgîriind
aerul cu mîinile. însă pădurea trimite alţii care se arunca la pămînt, sar şi
înaintează, poticnindu-se, urlînd sau tăcînd, trecînd peste cei rămaşi în urmă.
Acest tineret cu raniţele şi baionetele, cu mantalele pline de noroi şi cu
cizmele lui! S-ar putea, cu o imaginaţie umanistă şi îmbătata de frumuseţe, să
întrevezi alte imagini. S-ar putea să-ţi închipui acest tineret; strunind şi scaldînd
caii într-un golf, plimbîndu-se pe plajă cu iubita, cu buzele la urechea gingaşei
logodnice, sau învâţîndu-se cu o prietenească drăgălăşenie sa tragă cu arcul. în loc
de toate acestea, sta culcat, cu nasul în această mîzgâ de foc. Este un lucru
minunat şi de care rămîi totuşi buimăcit câ se supune cu atîta bucurie, deşi pradă
unor terori nemaiauzite, unei inexprimabile nostalgii şi unui dor care trece dincolo
de cuvinte, de mamele lor, însă faptul acesta n-ar trebui să fie un motiv ca să-l pui
într-o asemenea situaţie.
Iată-l pe prietenul nostru, iatâ-l pe Hans Castorp! L-am recunoscut chiar de
departe, după barbişonul pe care şi l-a lăsat să crească la masa „ruşilor de rînd". E
învăpăiat, ud de ploaie pînâ la piele, ca şi ceilalţi. Aleargă cu picioarele îngreunate
de bulgării clisoşi, cu puşca în mină. Uitaţi-vâ cum calcă pe mîna unui camarad
căzut — iar cizma lui cu cuie îngroapă aceasta mînâ în pamîntul mlăştinos şi
sfîrtecat de exploziile de oţel. Cu toate acestea, este el. Şi cîntă! Fredonează în
neştire, cuprins de o
MUNTELE VRĂJIT 797
înflăcărare năucă şi fără gînduri şi se mai foloseşte astfel de respiraţia-i
întretăiată ca să îngîne pentru el însuşi:
Crestez în coaja ta Cîte-un cuvînt iubit...
Cade. Nu, s-a aruncat pe burtă, pentru că o bestie infernală vine în goană, un
obuz mare, brizant, o înfiorătoare câpăţînă de zahăr a întunericului. Stă întins, cu
faţa în mîzga rece, cu ochii holbaţi, cu picioarele răşchirate, cu călcîiele întoarse
spre pămînt. Creaţia unei ştiinţe devenite barbară, încărcată cu tot ce este mai râu,
pătrunde pieziş în pâmînt la treizeci de paşi de el, ca însuşi diavolul, explodează
cu o înfiorătoare putere de moarte şi ridică, la înălţimea unei case, o trîmbâ de
ţărînâ, de foc şi de schije - şi de omenire sfîrtecatâ. Căci doi oameni stăteau întinşi
acolo — erau doi prieteni, îngrămădiţi la un loc în spaima lor: acum au fost
terciuiţi şi spulberaţi.
Vai, ne este ruşine că stăm la adăpost ca nişte umbre! Să plecăm! N-o să ne
apucăm să povestim şi asemenea scene! Prietenul nostru a fost atins? O clipă a
crezut şi el că este. Un bulgăre mare de pâmînt l-a lovit în tibie, fârâ îndoială câ l-a
durut, dar e ridicol. Se ridică, se împleticeşte, înaintează şchiopătînd, cu picioarele
îngreunate de glod, cîntînd inconştient:
Şi ra-mu-ra-i foş-neş-te, Che-mîn-du-mă pe mi-ne.
Şi aşa se întîmplâ câ, în învălmăşeala, în ploaie şi în amurg, l-am pierdut din
ochi.
Adio, Hans Castorp, brav copil răsfăţat al vieţii ! Povestea ta s-a sfîrşit. Am
isprăvit cu povestitul ei; n-a fost nici amuzantă, nici plictisitoare, ci rămîne doar o
povestire ermetică. Am povestit-o pentru ea însăşi, nu de dragul tău, căci ai fost
un nătărău, dar, în definitiv, a fost povestea ta, numai a ta. întrucît ai trăit-o, fârâ
îndoiala câ trebuie sâ fi avut şi stofa necesară, şi nu negăm simpatia de pedagog
ce-am simţit-o pentru tine în decursul acestei povestiri, şi care ne-ar putea face sâ
ne atingem uşor şi discret coada ochiului cu vîrful degetului, la gîndul câ nu te
vom mâi vedea şi nici nu te vom mai auzi vreodată, de azi înainte.
798
THOMAS MANN
Drum bun — fie ca vei trai, fie că vei cădea! Sorţii tăi sînt neprielnici; acest
mîrşav dans în care ai fost tîrît va mai dura vreo cîţiva anişon ucigaşi şi n-am
putea pune rămăşag ca ai mari şanse sa scapi.
Ca sa fim sinceri, aceasta întrebare o lăsam, cu destula nepăsare, fara răspuns.
Aventura carnala şi spirituala care ţi-a înălţat simplitatea, ţi-a îngăduit sa
depăşeşti în mod spiritual ceea ce nu vei supravieţui fara îndoiala, în mod carnal.
Au fost clipe cînd din moarte şi desfrîu trupesc a ţîşnit, în visurile tale în care
„stăteai la cîrma", un vis de dragoste. Oare din aceasta sărbătoare a morţii, din
pîrjolul nemernic care a incendiat de jur-împrejur cerul acestei înserări ploioase,
se va înalţă, într-o zi, dragostea?
Finis operis