UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURĂ

ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

SEMESTRUL I

Dr. ing. Daniela Lupaştean

1
 CUPRINS

MODULUL I
I INTRODUCERE
II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR
Capul şi apendicele sale
Toracele şi apendicele sale
Abdomenul şi apendicele sale
Test de autoevaluare 1
MODULUL II
III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR
Tegumentul şi endoscheletul
Sistemul muscular
Sistemul digestiv
Sistemul circulator
Sistemul respirator
Sistemul excretor
Sistemul secretor
Sistemul nervos
Sistemul reproducător
Test de autoevaluare 2
MODULUL III
IV REPRODUCEREA ŞI DEZVOLTAREA INSECTELOR
Test de autoevaluare 3
MODULUL IV
V ECOLOGIA INSECTELOR
FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI
FACTORII ECOLOGICI BIOTICI
ÎNMULŢIREA IN MASĂ A INSECTELOR
Test de evaluare 4
MODULUL V
VI SISTEMATICA GENERALĂ A CLASEI INSECTA
Test de autoevaluare 5
MODULELE VI+VII
VII MANAGEMENTUL INTEGRAT AL DĂUNĂTORILOR

2
MODULUL I

I INTRODUCERE

Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor.

Etimologie
Ca etimologie, „entomologia” provine din cuvintele greceşti entomos = segmentat,
întretăiat şi logos = ştiinţă. Denumirea de insectă provine de la cuvântul latinesc
insectus, care are aceeaşi însemnătate cu cuvântul grecesc entomon.

Entomologia forestieră reprezintă o ramură aplicativă a entomologiei, alături de

entomologia agricolă, medicală, veterinară, medico-legală etc., care se ocupă cu studiul
morfologiei, biologiei şi ecologiei insectelor din mediul forestier, atât a celor considerate
dăunătoare, în vederea adoptării măsurilor de prevenire şi combatere adecvate, cât şi a
celor considerate folositoare, în vederea utilizării lor în combaterea biologică.

Locul insectelor în lumea vie

 Insectele sunt un grup mare de artropode şi cel mai variat grup de animale de pe
Glob, cu aproximativ 925 000 specii descrise, mai multe decât toate grupele de
animale la un loc.
 Regnul vegetal conţine doar 4 – 500 000 specii

de vertebrate
Exista cca. 200 000 specii de alte nevertebrate şi doar 50 000 specii

 3/4 din speciile regnului animal sunt specii de insecte

Mediul de viaţă
Insectele pot fi întâlnite în aproape toate mediile de viaţă, terestru, acvatic, subteran,
însă în oceane, numărul speciilor de insecte prezente este redus. Sunt specii de insecte
care trăiesc în Antarctica, care bineînţeles că parazitează alte specii de animale.

De ce sunt insectele atât de numeroase şi de variate?

Faptul că insectele constituie grupul cel mai numeros şi variat de organisme de pe Glob,
cu siguranţă nu este o întâmplare. Drept dovadă, insectele şi-au păstrat această poziţie
dominantă de mai bine de 400 milioane ani, fiind martorii apogeului şi dispariţiei
dinozaurilor, supravieţuind la cel puţin patru cataclisme majore ce au avut loc în
decursul evoluţiei planetei şi au continuat să existe în pofida eforturilor susţinute ale

3
omenirii de a le eradica. Acest lucru a fost posibil datorită câtorva caracteristici „de
succes” ale insectelor.

Exoscheletul. Spre deosebire de vertebrate, scheletul insectelor este localizat la

exteriorul corpului, dând formă corpului şi oferind suport ţesuturilor, precum şi asigurând
protecţie, reducând pierderile de apă şi favorizând musculatura direct ataşată de pereţii
corpului.

Dimensiunile reduse ale corpului. De obicei, insectele au dimensiuni reduse, cuprinse

între 2 şi 20 mm lungime, la majoritatea speciilor. Însă, acestea pot varia de la
dimensiunile unor fluturi uriaşi, care pot acoperi ecranul monitorului computerului până
la minusculele viespi parazitoide care se pot ascunde în punctul de la sfârşitul acestei
fraze. Dimensiunile reduse ale corpului reprezintă un avantaj pentru un organism animal
cu exoschelet, întrucât grosimea exoscheletului trebuie să fie direct proporţională cu
masa corporală şi, în consecinţă, cele mai simple mişcări ale unui organism de
dimensiuni mai mari ar necesita o masă musculară mai mare şi un consum de energie
mai mare. Alte avantaje al dimensiunilor reduse ale corpului sunt cantitatea redusă de
resurse necesare pentru hrănire şi reproducere, precum şi posibilităţile crescute de
evitare a prădătorilor, prin retragerea în locuri mai sigure.

Capacitatea de zbor. Insectele sunt singurele nevertebrate care pot zbura. Acesta
constituie o modalitate eficientă de deplasare, permiţând populaţiilor extinderea în noi
habitate şi exploatarea de noi resurse. Sunt cunoscute peste 200 specii de fluturi,
libelule, muşte şi gândaci care migrează pe distanţe foarte mari prin aer.

Potenţial ridicat de reproducere. Acesta reprezintă cea mai importantă măsură de

adaptare la mediu a unei specii. Femelele produc de obicei un număr mare de ouă
(fecunditate ridicată), din majoritatea ouălor eclozează indivizi noi (fertilitate ridicată)
iar ciclul de viaţă este relativ scurt.

Rezistenţă la condiţii de mediu extreme (diapauza). În regiunile temperate, insectele

traversează iarna printr-o perioadă de repaus, indusă hormonal, numită diapauză,
care le ajută să supravieţuiască condiţiilor extreme.

Clasificarea speciilor de insecte

Carl Linnaeus (1707 – 1778) a avut un rol deosebit în ştiinţa taxonomiei, de aceea a fost
numit „părintele taxonomiei”. Botanist, născut în Suedia, acesta a introdus sistemul de
clasificare a plantelor şi animalelor, pornind de la morfologia, biologia, ecologia şi

4
fiziologia acestora. Sistemul de clasificare introdus de Linnaeus (cu numeroase
modificări la ora actuală) a ierarhizat organismele pornind de la trei regnuri, divizate în
clase, acestea în ordine, ordinele în genuri, respectiv genurile în specii. Ulterior, biologii
au introdus grupări suplimentare care să exprime şi alte nivele de similaritate.
De asemenea, acesta a introdus sistemul binar de denumire a organismelor, care
ulterior a fost acceptat pe scară largă şi standardizat. Acest sistem atribuie fiecărui
organism o denumire ştiinţifică, în limba latină, alcătuită din două cuvinte, primul
reprezentând genul iar cel de-al doilea, specia. Denumirea genului se scrie cu
majusculă iar denumirea întreagă, gen şi specie, se scrie cu caractere înclinate. Numele
persoanei care a descris organismul respectiv urmează denumirii speciei şi nu este
niciodată subliniat sau scris cu caractere înclinate. Dacă un organism a fost redenumit,
numele persoanei care a descoperit organismul este trecut între paranteze.
În cea de-a zecea ediţie a lucrării sale Systema naturae, apărută în 1758, acesta
clasifică aproximativ 7 700 specii de plante, respectiv 4 400 specii de animale.

Exemplu: clasificarea muştei de casă

Regnul Animal
Phylumul (Încrengătura) Arthropoda
Clasa Insecta
Ordinul Diptera
Familia Muscidae
Genul Musca
Specia domestica
Autor (Linnaeus)
Denumire ştiinţifică = Musca domestica (L.)

II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Insectele sunt artropode care prezintă segmentele corpului grupate în trei mari regiuni:
cap, torace şi abdomen, pe fiecare dintre aceste regiuni se găsesc diferite apendice,
caracteristice fiind cele trei perechi de picioare articulate, de la nivelul toracelui (figura 1).

5
 Fig. 1 Morfologia corpului insectelor (după Jacobs şi Renner, 1988)

A abdomen Gh gheare Sg placă subgenitală

Ara aripă anterioară Go gonapofize Ste sternit
Arp aripă posterioară Mst mezotorace Sti stigmă
As anus Mtt metatorace T torace
At antenă Oc ochi compus Ta tars
C cap Pa picior anterior Te tergit
Ce cerci Pm picior median Ti tibie
Cx coxă Pp picior posterior
Fm femur Prt protorace

6
În definirea diferitelor zone ale corpului se utilizează următorii termeni (figura 2):

TERMENI
DORSAL LATERAL

POSTERIOR ANTERIOR

LATERAL
VENTRAL

Fig. 2 Identificarea diferitelor zone ale corpului insectelor

CAPUL ŞI APENDICELE SALE

La majoritatea insectelor, capul este o capsulă chitinoasă care adăposteşte creierul şi

prezintă:
 o deschidere în partea anterioară – orificiul bucal
 piesele aparatului bucal – utilizate pentru ingerarea hranei, dispuse în jurul orificiului
bucal
 organe de simţ foarte importante (antenele, ochii compuşi, ocelii)
 deschidere în partea posterioară, la legătura cu toracele – orificiul occipital.

Studiile embriologice sugerează că primele şase segmente ale corpului viermilor primitivi,
din care se presupune că au evoluat insectele, au fuzionat pentru a forma capsula cefalică
prezentă la insecte.Suprafaţa capsulei cefalice este divizată în regiuni numite sclerite
(skleros gr. = tare), printr-o reţea de şanţuri superficiale numite suturi (figura 3).

7
 Vedere frontală Vedere laterală
tempora

Sutura vertex
oculară occiput
Sutura
ocel occipitală
postocciput
antenă Sutura
postoccipitală
Ochi postgena
Sutura compus Cavitate post.

geno - frontală frons tentorială

gena Sutura
subgenală
clypeus Articulaţia
md şi mx
labrum labium

mandibulă maxilă
Sutura
clypeo - labrală

Fig. 3 Structura capsulei cefalice la insecte

Cel mai înalt sclerit, dispus pe partea dorsală a capsulei cefalice, se numeşte vertex
(creştetul capului). Din cea mai înaltă regiune a capului porneşte o sutură în formă de „Y”
răsturnat, care se ramifică către cei doi ochi compuşi, numită sutură epicranială. Între cele
două ramuri ale suturii epicraniale, se găseşte un sclerit triunghiular, numit frons (fruntea).
În partea superioară a capsulei cefalice se găsesc antenele, ochii compuşi, precum şi
ocelii. Sutura epistomală (clypeo-frontală) este adâncă şi separă baza frunţii de clypeus,
un sclerit de formă rectangulară care se află la marginea anterioară a capsulei cefalice. De
acesta, se leagă buza superioară, care este delimitată de sutura clypeo-labrală. În
continuare, în jurul orificiului bucal, se găsesc şi celelalte piese ale aparatului bucal
(mandibulele, maxilele şi buza inferioară sau labiumul).
Pe părţile laterale ale frunţii, marcate prin două suturi geno-frontale, se găsesc cele două
genae (obrajii). În partea inferioară a acestora, se pot afla alte două sclerite, numite
subgenae, separate de genae prin suturile subgenale.
În partea posterioară a capsulei cefalice, se găseşte sutura occipitală care delimitează
nişte sclerite reduse ca dimensiuni, numite occiput şi postgenae, probabil reprezentând
reminiscenţele celui de-al cincilea segment primitiv care a fuzionat pentru a forma capsula
cefalică a insectelor. La marginea posterioară a capsulei cefalice, marcat de sutura
postoccipitală, se găseşte un sclerit asemenea unui manşon, numit postocciput,
reprezentând probabil reminiscenţele celui de-al şaselea segment primitiv care a contribuit
la formarea capsulei cefalice.

8
Poziţia capului faţă de corp

Descriere Aspect Exemple

Cap prognat – situat în Ord. Coleoptera
continuarea axei
longitudinale a corpului şi
cu piesele aparatului bucal
îndreptate spre înainte

Cap ortognat – situat Ord. Orthoptera

perpendicular pe axa
longitudinală a corpului şi cu
piesele aparatului bucal
îndreptate în jos

Cap hipognat – situat sub un Ord. Hemiptera

unghi drept faţă de axa
longitudinală a corpului şi cu
piesele aparatului bucal
îndreptate în jos şi spre
înapoi

Apendicele capului sunt piesele aparatului bucal şi antenele.

Aparatul bucal este format dintr-o serie de piese care se găsesc în jurul gurii şi prezintă rol
de apucare, sfărâmare şi introducere a alimentelor în gură. După natura hranei, solidă sau
lichidă, piesele bucale au suferit modificări, din punct de vedere morfologic şi funcţional,
deosebindu-se mai multe tipuri.
Aparatul bucal pentru rupt şi masticat este cel mai primitiv şi caracteristic multor ordine de
insecte: Orthoptera, Coleoptera, unele himenoptere, larvele de lepidoptere. Forma
caracteristică este prezentă la insectele din ordinul Orthoptera, de aceea se mai numeşte
aparat bucal orthopteroid (figura 4).

9
 Fig. 4 Aparatul bucal de rupt şi masticat la orthoptere

Labrum sau buza superioară este o piesă nepereche, articulată mobil la clypeus, chitinizată
şi de formă variată, care închide orificiul bucal în partea superioară.

Mandibulele sunt aşezate faţă în faţă sub labrum şi servesc la ruperea şi mărunţirea hranei.
Sunt piese puternic chitinizate şi prevăzute cu dinţi pe marginea internă. Ele suferă
modificări în funcţie de caracteristicile hranei, astfel la Melolontha melolontha au o
suprafaţă de masticaţie cu numeroase creste care servesc la triturarea hranei iar la
Cicindella sp., carnivoră, mandibulele sunt tăioase şi cu dinţi ascuţiţi şi puternic chitinizaţi.

Maxilele sunt piese pereche, simetrice, situate imediat sub mandibule, care servesc la
triturarea alimentelor. Sunt mai puţin chitinizate şi alcătuite din cardo, o piesă bazală prin
care maxila se prinde de capsula cefalică, urmat de stipes, de care se prinde lateral un palp
maxilar articulat şi distal, doi lobi maxilari: unul extern - galea şi unul intern – lacinia.

Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea parţială a două
perechi de maxile. Porţiunea bazală este constituită dintr-o piesă numită submentum.
Urmează o piesă numită mentum, de care la exterior se fixează o pereche de palpi labiali
(obişnuit din trei articole) iar spre interior se articulează doi lobi labiali externi (paraglosse)
şi doi lobi labiali interni (glosse). Labiumul închide orificiul bucal în partea inferioară.

10
În structura aparatului bucal de rupt şi masticat mai pot fi întâlnite două formaţiuni
nepereche: epifaringele , pe partea ventrală a labrumului, respectiv, hipofaringele, pe
partea dorsală a labiumului.

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt este caracteristic speciilor din ordinele Hemiptera,
Thysanoptera şi unor specii din ordinul Diptera. Are în componenţa sa piese modificate
pentru hrănirea cu lichide din ţesuturi, alcătuind trompa.
La păduchii şi ploşniţele de plante (figura 5), mandibulele şi maxilele sunt alungite, flexibile,
aciculare şi alăturate. Mandibulele, aciculare şi dinţate la vârf perforează ţesuturile iar
maxilele aspiră sucul celular. Maxilele prezintă câte două adâncituri pe faţa internă,
formând în partea superioară un canal alimentar prin care se aspiră seva din ţesuturi
(aspiraţie maxilară) iar în partea inferioară, un canal salivar, prin care saliva este injectată
în ţesut. Mandibulele şi maxilele stau în jgheabul longitudinal al buzei inferioare formată din
4 articule. Buza superioară este mai scurtă decât celelalte piese şi formează capacul care
închide jgheabul buzei inferioare doar la bază. Aceasta nu participă la străpungere ci doar
întăreşte stileţii.

canal alimentar
labrum

labium

labrum
mandibulă

maxilă
canal salivar

Fig. 5 Aparatul bucal de înţepat şi supt la ploşniţe

La Culicidae (figura 6) labiul nearticulat este foarte flexibil şi are la vârf două perniţe, numite
labele, ce reprezintă palpii labiali modificaţi. Aspirarea lichidului hrănitor se efectuează
printr-un canal alimentar format de labrum, tubuliform (aspiraţie labrală) şi închis de
hipofaringe, străbătut de canalul salivar.

11
 labrum
canal
alimentar
hipofaringe
palp
canal
maxilar
salivar
mandibulă
maxilă

labium

Fig. 6 Aparatul bucal de înţepat şi supt la ţânţar

Aparatul bucal pentru rupt, supt şi lins este prezent la o parte dintre insectele din ordinul
Hymenoptera (Apoidea) şi este asemănător cu cel de rupt şi masticat (figura 7).

Buza inferioară a suferit transformări

importante, palpii labiali devenind din organe
de simţ, organe de apucat hrana, paraglosele
sunt reduse iar glosele, puternic alungite, au
fuzionat între ele, formând limba sau ligula,
acoperită cu perişori. Galeele şi palpii labiali
formează împreună o trompă de sugere a
substanţelor lichide. Palpii maxilari sunt reduşi
iar mandibulele au rol funcţional redus, servind
doar pentru ruperea şi roaderea hranei solide
(polenul) şi a materialului de construcţie
(ceara).

Fig. 7 Aparatul bucal la albină

Aparatul bucal pentru supt se întâlneşte la fluturi (Lepidoptera), care se hrănesc cu lichide
în cavităţi deschise (nectar, apă) (figura 8).

12
 Fig. 8 Aparatul bucal la fluturi

Trompa s-a format din dezvoltarea primei perechi de maxile, mai exact a lobilor externi
(galea) şi prezintă de-a lungul ei canalul alimentar (aspiraţie maxilară), precum şi două
cavităţi laterale, în care se află hemolimfă, nervi, trahee. Celelalte piese sunt reduse, buza
superioară şi mandibulele abia se disting iar buza inferioară formează o placă mică
triunghiulară, prevăzută cu palpi triarticulaţi. În stare de repaus, trompa stă răsucită în
spirală iar în timpul hrănirii, se întinde şi pătrunde în corola florilor.

Aparatul bucal pentru lins şi supt este prezent la unele insecte din ordinul Diptera (muşte),
la care trompa este formată din labiumul foarte dezvoltat, cărnos, prevăzut de-a lungul său
cu un canal alimentar (aspiraţie labială). Palpii labiali sunt transformaţi în labele, situate la
vârful trompei, unde se găsesc şi numeroase capilare, ce servesc pentru lins hrana (figura
9). Celelalte piese bucale, precum labrumul, mandibulele şi maxilele (cu excepţia palpilor
maxilari) sunt reduse.

13
 antenă
ochi
compus

palpi
maxilar

labrum
hipofaringe labium

labele

pseudotrahee

Fig. 9 Aparatul bucal la muscă

Antenele sunt apendice pereche ale capului, pluriarticulate şi mobile, inserate în diferite
poziţii faţă de cap (înaintea ochilor – preocular, între ochi – interocular, într-o scobitură a
ochilor - inocular, sub ochi – subocular, superior pe vertex, inferior sub cap, pe o prelungire
a capului numită rostrum). Pe antene se găsesc organe ale simţului olfactiv şi tactil, precum
şi organe de echilibru, pentru menţinerea direcţiei de zbor.

O antenă se compune din: scapus sau articul bazal, care se inseră pe cap, printr-o
articulaţie moale (prezintă muşchi antenali care determină mişcarea antenei), urmează un
articul numit pedicel, acţionat de muşchii care pleacă de la scapus, care înclină antena (la
antenele geniculate formează pivotul dintre scapus şi funicul) şi flagelul sau funiculul,
format de obicei dintr-un grup de mai multe articole, lipsit de muşchi proprii (figura 10).

Fig. 10 Structura antenei la insecte

Mărimea antenelor variază foarte mult, unele insecte prezintă antene lungi, care depăşesc
lungimea corpului (masculii la Cerambyx cerdo) sau foarte scurte (Musca domestica,
Libellula sp.).

14
Forma antenelor poate varia foarte mult, în funcţie de acest aspect, fiind descrise mai
multe tipuri de antene:

Descriere Alcătuire Exemple

ANTENE DREPTE
Setiforme Blatta spp.,
– asemenea unui fir de Ortoptere
păr; articolele de la
baza funiculului sunt
mai late iar spre vârf
devin tot mai înguste

Filiforme Carabidae,
- asemenea unui şnur; Meloidae
articolele funiculului au
aproximativ aceeaşi
lăţime pe întreaga
lungime a acestuia.

Moniliforme Tenebrionidae,
- asemenea unui şirag Isoptera
de mărgele; articolele
funiculului au forma
unui butoiaş.

Serate Elateridae
– asemenea dinţilor
unui ferăstrău

Clavate (fusiforme) Zygaena spp.

- cu articolele flagelului
mai late spre mijloc -
vârful antenei

15
Capitate (măciucate) Pieridae
- cu câteva articole de
la vârful antenei mai
late

Pectinate Corymbites
- prezintă excrescenţe pectinicornis
laterale lungi,
asemenea unui
pieptene

Dublu - pectinate Masculii de Lymantria

sp.

Plumoase (penate) Culicidae

- în dreptul fiecărui
articol, prezintă peri
lungi, dându-i pe
ansamblu aspectul
unei pene

Aristate Musca domestica

- antene scurte cu un
păr (ţep) lateral

ANTENE GENICULATE
Geniculate Formica spp.
- formează un unghi

16
Geniculat - lamelate Scarabeidae
- prezintă la capăt
câteva articole asemea
unor lamele

Geniculat - pectinate Lucanidae

Geniculat - măciucate Curculionidae

TORACELE ŞI APENDICELE SALE

Toracele este regiunea mediană a corpului insectelor. Este alcătuit din trei segmente:
segmentul anterior (protorace), median (mezotorace) şi posterior (metatorace) (figura 11).
Fiecare segment prezintă un sclerit dorsal, numit notum sau tergum (pronot, mezonot şi
metanot) care poate fi divizat, la rândul lui, în scutum – anterior, respectiv scutellum –
posterior. Scleritul ventral al fiecărui segment este numit sternum (prostern, mezostern şi
metastern). Pe părţile laterale ale fiecărui segment se găsesc pleurele, divizate prin sutura
pleurală în episternum (anterior) şi epimeron (posterior). Legătura dintre pleure şi tergite,
respectiv sternite se realizează prin membrane de articulaţie, numite conjuntive, care dau
posibilitatea de mărire a volumului toracelui în timpul respiraţiei. Pe conjunctive se găsesc
stigmele, care sunt orificii respiratorii.

17
 Fig.11 Structura toracelui la insecte

Această regiune este adaptată aproape exclusiv pentru locomoţie, prezentând trei perechi
de picioare, câte una pe fiecare segment iar la majoritatea speciilor, adulţii prezintă şi una
sau două perechi de aripi, dispuse pe mezo- şi metatorace (figura 12).

Fig. 12 Structura unui segment toracal (mezo- sau metatorace)

Dezvoltarea segmentelor toracelui diferă după modul de viaţă al insectelor: la insectele

alergătoare, înotătoare, săpătoare, protoracele este bine dezvoltat şi mobil legat de
mezotorace, la cele bune zburătoare (libelule, fluturi, diptere, himenoptere), mai dezvoltate
sunt mezo - şi metatoracele.

Aripile
Funcţional, pe parcursul ciclului de viaţă al unei insecte, aripile există doar în stadiul de
adult. Aripile sunt expansiuni tegumentare, formate din două membrane suprapuse, sudate,
cu excepţia zonei din dreptul nervurilor, unde sunt libere, îngroşate şi chitinizate. Aripile
sunt organe de zbor dar pot îndeplini şi alte funcţii, cum ar fi cea de protecţie a corpului
(Coleoptera, Dermatera), de absorbţie a căldurii (Lepidoptera), de stabilire a echilibrului în

18
zbor (Diptera), de producere a sunetelor (Orthoptera), de recunoaştere a speciei pentru
realizarea împerecherii (Lepidoptera).
Majoritatea insectelor prezintă două perechi de aripi, una pe mezotorace şi cealaltă pe
metatorace (niciodată pe protorace).
Insectele lipsite de aripi se numesc aptere. Sunt unele insecte care manifestă apterism
secundar ca rezultat al vieţii parazitare (purecii), precum şi specii la care apterismul se
manifestă la numai unul dintre sexe (femelele de Erannis defoliariaria, Orgyia antiqua).
La insectele din ordinul Diptera, aripile anterioare sunt normal dezvoltate şi adaptate pentru
zbor iar aripile posterioare sunt reduse, se numesc balansiere şi au rol în stabilirea
echilibrului în timpul zborului (figura 13).

Fig. 13 Balansiere (Tipula sp.)

În general, forma aripilor este triunghiulară, deosebindu-se: baza, care face legătura cu
toracele, opus acesteia, vârful aripii sau apex, marginea anterioară sau costală şi marginea
posterioară sau anală; unghiul format de marginea anterioară cu corpul insectei se
numeşte unghi humeral iar cel format de marginea posterioară cu corpul, unghi anal.

Nervurile care sunt tuburi chitinoase, în interiorul cărora trec nervi, trahee, hemolimfă şi
care formează scheletul aripilor.
Pe suprafaţa aripii se găsesc o serie de nervuri longitudinale şi transversale, care
delimitează câmpuri şi „celule” cu rol important în sistematică. Nervurile longitudinale au
denumiri speciale: costală (C) situată la marginea anterioară a aripii; subcostală (Sc) cu
una sau două ramuri (Sc1, Sc2); radială (R) cu cinci ramuri (R1, R2, R3, R4, R5); mediană
(M) cu patru ramuri (M1, M2, M3, M4); cubitală (Cu) cu două ramuri (Cu1, Cu2) şi anale (3 -
4). În ce priveşte nervurile transversale, acestea capătă denumirea nervurilor longitudinale
pe care le unesc (e.g. nervura radio-mediană, mediano-cubitală) (figura 14).

19
 Fig. 14 Nervaţiunea aripilor la insecte

Din punct de vedere al consistenţei deosebim următoarele tipuri de aripi :

 Elitre – aripile anterioare de la gândaci (Coleoptera), aripi puternic chitinizate care nu
servesc la zbor ci au rol de protecţie a aripilor membranoase şi a corpului;
 Hemielitre – aripi cu porţiunea bazală chitinoasă iar cea distală membranoasă; sunt
aripile anterioare de la ploşniţe (Heteroptera);
 Tegmine – aripi pergamentoase, slab chitinizate; sunt aripile anterioare de la cosaşi,
lăcuste, greieri (Orthoptera), Blatta orientalis;
 Membranoase – aripi foarte slab chitinizate, întâlnite la multe specii de insecte. Pot fi
nude (ambele perechi de aripi la himenoptere, aripile anterioare la diptere, aripile
posterioare la coleoptere, orthoptere), acoperite cu solzi (la lepidoptere) sau cu
perişori (la trichoptere).

Zborul se realizează fie prin mişcarea separată a fiecărei perechi de aripi, fie prin mişcarea
comună a ambelor perechi, când acestea se prind unele de altele prin dispozitive speciale,
cum sunt hamulii - mici cârlige pe aripa posterioară care se prind de aripa anterioară
(Hymenoptera), frenulum – un ţep situat la baza aripii posterioare care se prinde de nişte
cârlige de pe marginea posterioară a aripii anterioare (figura 15).

Fig. 15 Dispozitive de cuplare a aripilor

20
Picioarele
Picioarele sunt organe pentru mers. Insectele au trei perechi de picioare, câte una pe
fiecare segment toracal, prinse între pleure şi stern, în mod mobil, prin intermediul
unei piese care poartă numele de coxa.

Din punct de vedere morfologic, un picior tipic de insectă este format din : coxa, trochanter,
femur, tibia şi tars (figura 16).

Fig. 16 Structura piciorului la insecte

Coxa sau coapsa – piesa prin care piciorul se prinde de torace în cavităţile coxale. La
unele insecte (gândacul de bucătărie – Blatta orientalis L.) coxa este divizată printr-o
sutură în două sclerite: coxa vera, anterior şi meron, posterior. Are o mişcare destul de
limitată dar are o musculatură foarte dezvoltată (are cei mai mulţi muşchi dintre toate
piesele ce intră în structura piciorului). Ca formă poate să fie sferică, cilindrică,
prismatică. Trochanterul – o piesă mică, ce face legătura între coxă şi femur. Se
articulează de coxă printr-o membrană subţire care permite o mişcare anterioară. În
general, trochanterul este format dintr-o singură piesă dar la himenoptere este divizat în
două piese mai mici care sunt sudate între ele.
Femurul – este prins de trochanter printr-o articulaţie care permite o slabă mişcare
orizontală. Are în general o formă alungită şi prezintă pe suprafaţa lui spini, dinţi, peri.
Tibia – piesa alungită, articulată de femur printr-o membrană care îi permite o mare
mobilitate. Prezintă pe margine dinţi, peri, gropiţe etc. La unele insecte (Orthoptera)
baza tibiei prezintă de o parte şi de alta câte o fisură longitudinală sau ovală în care este
adăpostit organul timpanal sau auditiv.
Tarsul – ultima parte a piciorului, este format din mai multe articole (1 – 5). Forma şi
mărimea tarsului sunt foarte variabile. Când primul articol al tarsului este mai mare
decât celelalte se numeşte metatars iar când ultimul articol este bine dezvoltat se
numeşte pretars.
Pretarsul se termină cu două gheare laterale şi un lob median de formă lăţită numit
arolium (figura 17a). Când lobul median are formă de spin se numeşte empodium (figura
17b). La unele insecte (diptere) între gheare se găsesc două perniţe numite pulvili (figura
17c) care au pe suprafaţă peri microscopici gladulari care secretă o substanţă adezivă
ce permite acestora să se deplaseze pe suprafeţe lucioase în orice poziţie.

21
 a. arolium b. empodium c. pulvili
Fig. 17 Formaţiuni aderente

Funcţia de bază a picioarelor este locomoţia dar după mediul în care trăiesc insectele,
unele articole s-au modificat în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc. Astfel, la insecte
se întâlnesc următoarele tipuri de picioare:

Picioare pentru mers şi Blattidae,

alergat– au toate părţile Carabidae,
componente subţiri şi lungi, Cicindellidae
dezvoltate proporţional
Picioare pentru sărit – de Orthoptera
obicei picioarele posterioare.
Au femurele lungi şi îngroşate unele hemiptere
cu o musculatură puternică şi (Cicadidae,
tibiile lungi şi subţiri sau au Psyllidae)
coxa şi trochanterul mai
dezvoltate unele coleoptere
(Haltica sp.)
Picioare pentru apucat sau
prehensile – la insectele
prădătoare. Picioarele
anterioare au coxele lungi, cu Mantis religiosa
marginea internă cu dinţi,
trochanterele scurte, femurele
şi tibiile lungi, cu dinţi puternici.
Tibia pătrunde într-o cavitate a
femurului ca într-o teacă,
alcătuind aparatul de
prehensie, în care insecta
prinde prada ca într-un cleşte.

22
Picioare pentru săpat – sunt
caracteristice insectelor care
trăiesc în sol. Picioarele
anterioare sunt mai scurte, cu Gryllotalpa
piesele late şi groase. Coxa gryllotalpa
este mare, trochanterul
prezintă un apendice, tibiile
sunt lăţite, prevăzute pe
margini cu 4 dinţi puternici.
Primele 2 articole ale tarsului
sunt transformate în dinţi care
acţionează alături de cei de pe
tibie.
Picioare pentru înot – la
insectele acvatice. Prezintă
articole lăţite sau pe părţile Dytiscus sp.
laterale cu peri în formă de
franjuri, mărind suprafaţa de
bătaie a apei
Picioare pentru agăţat -
picioarele anterioare la
păduchii paraziţi pe mamifere. Phthiraptera
Tibia este lată şi cu o
excrescenţă iar tarsul este
alcătuit dintr-un singur articol
cu o gheară puternică şi
mobilă.

ABDOMENUL ŞI APENDICELE SALE

Abdomenul este ultima regiune a corpului insectelor şi la multe specii cea mai
voluminoasă, adăpostind marea parte a sistemul digestiv, aparatul reproducător, inima.
Abdomenul embrionar este alcătuit din 12 segmente. Majoritatea speciilor au abdomenul
alcătuit din 9 – 10 segmente.
Segmentele abdominale, numite uromere, au o structură asemănătoare celor toracale,
fiind alcătuite dintr-un sclerit dorsal numit urotergit, un sclerit ventral numit urosternit şi
două pleure dispuse lateral. Pe părţile laterale, pe primele 8 segmente abdominale, se
găsesc stigmele. La capătul posterior al abdomenului se găseşte anusul (deschiderea
posterioară a tubului digestiv), înconjurat de trei sclerite protective: unul dorsal, numit
epiproct şi o pereche laterale, numite paraproct. Imediat sub anus, de obicei, se află
orificiul genital, care este înconjurat de sclerite specifice ce formează armătura genitală
externă. La femele, aceasta este reprezentată de apendice care împreună formează

23
mecanismul pentru depănerea ouălor, numit ovipozitor. Acesta este format din patru
sclerite bazale, legate de muşchi ce le acţionează, şi şase sclerite apicale (valve), care
ghidează ouăle în momentul depunerii. La masculi, orificiul genital este înconjurat de o
formaţiune tubuliformă, numită aedeagus, prin care se realizează copularea. Tot aici se
găsesc două formaţiuni, numite paramere, cu rol în acuplare (figura 18).

Fig. 18 Structura abdomenului la insecte, cu detaliu la femelă şi la mascul (dreapta)

La unele insecte (himenoptere, odonate), urotergitele sunt foarte dezvoltate, acoperă

urosternitele iar pleurele sunt împinse pe partea ventrală, la coleoptere sunt foarte
dezvoltate urosternitele iar la ploşniţe lipsesc pleurele.
La himenopterele apocrite, primul segment abdominal se contopeşte cu metanotul şi
metapleurele şi formează un segment intermediar numit propodeum iar următorul segment
este puternic îngustat anterior (figura 19).

Fig. 19 Propodeum: sus – vedere laterală, jos – vedere ventrală

La unele insecte, segmentele de la capătul abdomenului sunt invaginate unele în interiorul

altora sau se transformă în organe accesorii pentru depus ouăle (Cerambycidae,
Cecidomyiidae).
Forma abdomenului: oval, cilindric, rotund, lăţit, turtit dorso – ventral sau comprimat lateral.
După modul cum se articulează de torace:
 abdomen sesil – se leagă lat cu metatoracele (coleoptere, orthoptere);

24
  abdomen peţiolat sau pedunculat – primul sau primele două segmente abdominale
sunt îngustate puternic formând un peţiol (ichneumonide, formicide);
 abdomen suspendat – primul segment abdominal este redus şi se contopeşte cu
metanotul şi metapleurele formând propodeumul iar al doilea este îngustat anterior.

Apendicele abdominale:
 Cercii – apendice pereche, segmentate, articulate sau nearticulate, situate de obicei
pe segementul XI. Au funcţie tactilă (la Blatta orientalis), funcţie prehensilă (la
Forficula auricularia), ajută la acuplare (la femelele de lăcuste).
 Stilii – apendice pereche, nesegmentaţi. La insectele din ordinul Thysanura, stilii se
găsesc pe toate apendicele abdominale, sunt mobili şi au rolul de a ridica
abdomenul de pe substrat, favorizând respiraţia. La Blatta şi la Gryllidae, stilii se
găsesc numai pe segmentul IX. La larvele efemeropterelor, stilii sunt transformaţi în
branhii traheene, cu rol în respiraţia acvatică.
 Filamentul terminal – apendice nepereche, de cele mai multe ori nearticulat,
situat pe partea ventrală (Ephemeroptera, Thysanura).
 acul cu venin – la viespi, albine, furnici, ovipozitorul s-a transformat în organ de
apărare, în care se deschid două glande cu secreţie acidă şi una alcalină. În
stare de repaus, acul este ascuns în al VI – lea inel abdominal (viespi, albine).

La Scarabeidae, abdomenul prezintă o alungire caracteristică a ultimului inel

abdominal numită pigidium.
La insectele adulte, abdomenul este lipsit de apendice locomotoare dar larvele de
lepidoptere şi larvele unor specii de himenoptere (Tenthredinidae) prezintă pe
unele segmente abdominale picioare false numite pedesspuri (formaţiuni
apendiculare, nearticulate).

25
Test de autoevaluare:

1. Care sunt scleritele care alcătuiesc capsula cefalică?

2. Prin ce se caracterizează insectele cu cap prognat? Exemple.
3. Care sunt piesele aparatului bucal la insecte?
4. Ce insecte prezintă aparat bucal de rupt şi masticat?
5. Ce tip de aparat bucal prezintă fluturii? Dar omizile?
6. Care sunt segmentele ce compun o antenă?
7. Ce insecte prezintă antene geniculat-măciucate? Dar dublu-pectinate?
8. Din câte inele este alcătuit toracele?
9. Care este structura unui inel toracal?
10. Ce este pronotul?
11. Ce sunt aripile şi ce rol îndeplinesc?
12. Câte perechi de aripi prezintă insectele? Precizaţi excepţiile.
13. Ce sunt nervurile?
14. Descrieţi şi exemplificaţi tipurile de aripi în raport cu consistenţa.
15. Câte perechi de picioare prezintă o insectă adultă?
16. Care sunt piesele ce alcătuiesc piciorul unei insecte?
17. Descrieţi tipurile de picioare în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc şi
exemplificaţi.
18. Care sunt modurile de prindere a abdomenului de torace la insecte?
19. Ce este ovipozitorul? Dar acul cu venin?
20. Ce sunt pedesspurii?

26
MODULUL II

III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

TEGUMENTUL ŞI ENDOSCHELETUL

Tegumentul este un înveliş protector care acoperă corpul insectelor, precum şi suportul de
care se ataşează muşchii, un înveliş cu rol de barieră pentru apă împotriva deshidratării
corpului precum şi o interfaţă senzorială cu mediul. Prezintă o structură stratificată:
cuticula, epiderma şi membrana bazală (figura 20).

Fig. 20 Tegumentul insectelor

Cuticula este stratul cel mai dezvoltat, lipsit de o structură celulară. Reprezintă
exoscheletul insectelor şi este alcătuită la rândul său din trei straturi.
Epicuticula reprezintă stratul extern al cuticulei care are rolul de a reduce pătrunderea
sau evaporarea apei din corpul insectelor şi pătrunderea materiilor străine în corpul
insectelor. Spre interior aceasta prezintă un strat de cuticulină, compus din lipoproteine şi
lanţuri de acizi graşi, iar deasupra acestuia, un strat de substanţe ceroase.
Exocuticula se găseşte imediat sub epicuticulă. Diferenţierea acesteia necesită procese
chimice, care au loc la scurt timp după fiecare năpârlire şi care constau în înlănţuirea
moleculelor proteice şi a chitinei, rezultând plăcuţe rigide, numite sclerite. Scleritele nu se
formează în regiunile în care concentraţia de proteine elastice este mare, acestea
constituind articulaţiile membranoase. Prin urmare, tegumentul este flexibil şi elastic.
Endocuticula este stratul cel mai gros, format ca şi anteriorul din substanţe proteice şi
chitină dar care nu formează o structură rigidă, conferind flexibilitate tegumentului,
posibilitatea măririi volumului abdomenului la femele după formarea ouălor.
Chitina este un polizaharid azotat, insolubil în apă, solvenţi organici şi acizi slabi. Nu este
dizolvată de fermenţii digestivi ai mamiferelor dar este descompusă de bacteria Bacillus
chitinivorus. Formează cu proteinele un complex chitinoproteic ce conferă cuticulei
proprietăţile caracteristice.

27
Epiderma (hipoderma) este alcătuită dintr-un singur start de celule epiteliale, cu rol
secretor. Aceasta secretă cel puţin o parte a membranei bazale, precum şi straturile
cuticulei.
Membrana bazală are o structură bistratificată, fiind alcătuită dintr-un strat de
mucopolizaharide amorfe şi un strat de fibre de colagen.
Membrana bazală reprezintă un suport pentru celulele epidermale şi separă efectiv
hemocelul (cavitatea generală a corpului insectelor) de celulele epidermei. Prezintă pori
suficient de mari pentru a permite proteinelor şi altor molecule din sânge să străbată
membrana bazală şi să ajungă la celulele epidermice.

Năpârlirea. Cuticula formează un exoschelet care prezintă o capacitate redusă de a ţine

pasul cu ritmul de creştere a corpului insectelor, din cauza structurii mai mult sau mai puţin
rigide, datorată prezenţei chitinei şi a proteinelor. Astfel, unul dintre cele mai importante
dezavantaje ale prezenţei exoscheletului la insecte, îl constituie limitarea creşterilor. Prin
urmare, pentru a creşte şi a se dezvolta, insectele sunt nevoite să-şi înlocuiască periodic
vechea cuticulă cu una nouă mai largă, prin procesul de năpârlire. Noul tegument, format
sub vechea cuticulă este puternic faldurat şi se va întinde doar când năpârlirea este
încheiată.
Năpârlirea se desfăşoară în mai multe etape. Mai întâi are loc separarea celulelor
epidermale de vechea cuticulă prin secretarea unui lichid exuvial de către glande speciale
situate în epidermă.
Lichidul exuvial conţine proteaze şi chitinaze, enzime care “digeră” principalii constituenţi
ai vechii endocuticule, rămânând intacte numai exo- şi epi-cuticula. Cu puţin timp înainte
de năpârlire, lichidul exuvial care s-a acumulat în spaţiul dintre epidermă şi cuticulă se
resoarbe pentru a permite utilizarea constituenţilor vechii cuticule.
Celulele epidermale secretă substanţele care stau la baza formării noii cuticule. Înainte de
întărirea acesteia, insecta îşi întinde noua cuticulă şi o îndepărtează pe cea veche, prin
mişcări repetate şi mărirea presiunii exercitate de corp. În general, vechea cuticulă este
crăpată dorsal. Ceea ce este îndepărtat prin procesul de năpârlire poartă numele de
exuvie (figura 21). În această etapă, insecta este vulnerabilă la acţiunea factorilor externi
şi rămâne în acelaşi loc până la întărirea noii cuticule.

Figura 21 Năpârlirea la libelule

28
Procesul de năpârlire este controlat hormonal. Doi hormoni interacţionează pe parcursul
procesului de năpârlire: hormonul juvenil şi ecdison. Hormonul juvenil este secretat de o
parte a creierului insectei numită corpora allata. Ecdisonul este produs de o pereche de
glande reduse în dimensiuni, localizate în regiunea primului inel toracal, numite glande
protoracice.

Când insectele cresc prea mari pentru vechea cuticulă, glandele protoracice eliberează
ecdisonul. Acesta ajunge la celulele epidermale şi stimulează secreţia de lichid exuvial,
care va descompune vechea endocuticulă.

Corpora allata secretă hormonul juvenil în mod continuu pe parcursul fiecărei năpârliri, cu
excepţia ultimei. Hormonul juvenil menţine aspectul tânăr al fiecărei noi cuticule iar când
corpora allata încetează să mai secrete acest hormon, ecdisonul singur stimulează
epiderma pentru a forma cuticula pentru stadiul următor de dezvoltare.

Odată ce insecta a ajuns în stadiul de adult, glandele protoracice se dezintegrează şi nu se

mai secretă ecdison care să stimuleze celulele epidermale, prin urmare insecta în stadiul
de adult nu mai năpârleşte. De altfel, nu mai există necesitatea ca insecta adultă să
năpârlească întrucât aceasta nu mai creşte. După ce insecta ajunge în stadiul de adult,
corpora allata începe să secrete din nou hormon juvenil. Dacă pe parcursul stadiului larvar,
acesta menţine insecta în acest stadiu imatur, pe parcursul stadiului de adult, hormonul
juvenil are rol în producerea de ouă la femele şi stimulează glandele accesorii ale
aparatului reproducător la masculi.

Întrucât hormonul juvenil împiedică insecta să atingă stadiul de adult, cercetătorii au ajuns
la concluzia că acesta poate fi folosit ca insecticid. Astfel, prin administrarea de hormon
juvenil larvelor de lepidoptere, acestea nu ajung să se împupeze şi în cele din urmă mor.
Produsele comerciale, destinate combaterii insectelor, care au asupra acestora efectul
hormonului juvenil, sunt numite regulatori de creştere ai insectelor.

Coloraţia tegumentului. Se datorează fie pigmenţilor din exocuticulă, epidermă sau din
interiorul corpului (coloraţie pigmentară), fie structurii fizice a cuticulei (coloraţie cuticulară).
Aceasta din urmă este permanentă, nu dispare nici după moartea insectei şi se datorează
irizaţiilor sau coloraţiilor optice rezultate din fenomene de interferenţă şi difracţie a luminii.

Formaţiuni tegumentare. Unele insectele prezintă pe tegument diferite formaţiuni

sculpturale, fie cu originea în exocuticulă: peri falşi, ţepi, spini, noduli, creste, fie cu
originea în epidermă: peri adevăraţi sau sete produşi de celule epidermice numite celule
trichogene. Uneori perii iau o formă lăţită şi formează solzii de pe aripile fluturilor, alteori
sunt puternic chitinizaţi şi formează pintenii, localizaţi la extremitatea tibiilor. Unii peri sunt
în legătură cu glandele din tegument şi se numesc peri glandulari, prin ei eliminându-se
secreţiile glandelor respective, cum sunt perii urticanţi de la omizile unor specii de
lepidoptere (Euproctis chrysorrhoea, Thaumetopoea processionea). Alţi peri prezintă
funcţii tactile, olfactive sau chemoreceptoare, fiind legaţi cu sistemul nervos periferic. Tot
29
în tegument sunt localizate diferite glande ale căror secreţii sunt eliminate prin orificii şi nu
prin peri.

Endoscheletul este alcătuit dintr-o serie de invaginaţii digitiforme ale tegumentului,

numite apodeme, pe care se inseră muşchii sau diferite organe.
Endoscheletul capului se numeşte tentorium (figura 22). Acesta rigidizează capsula
cefalică, protejează creierul şi conferă locuri pentru inserarea muşchilor. La majoritatea
insectelor hemimetabole, tentoriul este alcătuit dintr-o pereche de apodeme anterioare şi o
pereche de apodeme posterioare. La unele insecte holometabole, mai contribuie la
structura endoscheletului capului şi o pereche de apodeme dorsale. Pe suprafaţa capului,
se poate identifica localizarea fiecărei apodeme, prin mici invaginaţii prezente în dreptul
acestora.
Endoscheletul toracelui (endothorax) şi al abdomenului sunt alcătuite din apodeme
trasversale, numite phragme, dezvoltate diferit în funcţie de inserţia muşchilor.

SISTEMUL MUSCULAR

La insecte, musculatura este puternic dezvoltată, fiind formată din fibre musculare striate,
în afară de unii muşchi ai inimii, ai gonadelor şi ai intestinului, alcătuiţi din fibre netede.
De obicei, muşchii sunt fixaţi direct pe tegument, pe apodemele sclerificate ale
exoscheletului, cu ajutorul unor fibre de unire numite tonofibrile ce constituie, pentru
fiecare fibră, un fel de tendon. Legătura muşchilor cu sistemului nervos se face direct sau
printr-o placă motorie, în care pătrunde arborizaţia terminală a neuronului motor.

Musculatura insectelor cuprinde două grupe: muşchii somatici (scheletici) şi muşchii

viscerali. Muşchii somatici sunt foarte dezvoltaţi, numărul lor poate varia, de la câteva sute
(la adulţi) până la câteva mii (la larvele unor lepidoptere). Ei se inseră pe apodemele
chitinizate şi servesc la mişcarea picioarelor, aripilor, pieselor bucale, antenelor. Se
deosebesc, în general, trei grupe de muşchi somatici: ai capului (69), ai toracelui (100) şi
ai abdomenului (62), în total 231 muşchi la adulţi. În fiecare regiune a corpului există
diferite categorii de muşchi care îndeplinesc anumite funcţii. Astfel, la cap există muşchii
cervicali, ai antenelor şi ai pieselor bucale; la torace se găsesc muşchii care acţionează
aripile şi muşchii picioarelor.

După funcţia lor, muşchii pot fi extensori (abductori), de pe partea dorsală a corpului (prin
contracţia lor apendicele sunt îndepărtate de corp) şi flexori (adductori), localizaţi pe
partea ventrală (prin contracţia lor apropie apendicele de corp); muşchii masticatori de la
mandibule sunt reprezentaţi printr-un muşchi extensor şi unul flexor etc.
Muşchii striaţi de pe mezo- şi metatorace, care servesc la zborul insectelor, sunt cei mai
perfecţionaţi din regnul animal şi, de altfel, cel mai mult studiaţi.
Datorită musculaturii toracice puternice şi diferenţiate, insectele realizează un travaliu
muscular mare. Astfel raportul între greutatea ridicată şi greutatea corpului este de 50 la
Lucanus cervus, 23,5 la Apis mellifera, faţă de 0,86 la om. Formica şi Necrophorus trag o
greutate de 60 de ori mai mare decât greutatea corpului lor, Ontophagus de 90 de ori.
30
SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv al insectelor are rolul de a extrage nutrienţii şi alte substanţe din hrana
consumată. Majoritatea alimentelor sunt ingerate sub formă de macromolecule şi alte
substanţe complexe (precum proteine, polizaharide, lipide) care trebuie transformate în
molecule mai simple, prin procese catabolice, pentru a putea fi folosite de către organism
pentru asigurarea energiei, creşterii, reproducerii. Acestea se realizează prin procesul de
digestie.

Sistemul digestiv al insectelor se compune din tubul digestiv şi glandele salivare. Tubul
digestiv este format din 3 regiuni: intestinul anterior (stomodaeum), intestinul mediu
(mezenteron) şi intestinul posterior (proctodaeum) (figura 23).

În cavitatea bucală se deschid glandele salivare (glande labiale, mandibulare, faringiene).

La omizi, cele două perechi de glande labiale au rol în digestie şi secreţia firului de
mătase, la ţânţarii hematofagi secretă substanţa care, introdusă prin înţepături, provoacă
usturimi şi are rol anticoagulant, intensificând afluxul de sânge spre locul înţepăturii, la
albine secretă substanţă pentru diluarea mierii, pentru prefacerea cerii, lăptişorul de
matcă, unele himenoptere parazitoide secretă substanţe care înmoaie lemnul pentru a
introduce ovipozitorul. Mişcările pieselor aparatului bucal ajută la amestecarea hranei cu
saliva în cavitatea bucală.

Fig. 23 Sistemul digestiv la insecte

Intestinul anterior (stomodaeum) începe cu cavitatea bucală, urmat de faringe, esofag,

guşă şi proventricul.

31
Faringele urmează după cavitatea bucală, este dezvoltat la insectele cu aparat bucal
pentru lins; la Tabanidae funcţionează ca o pompă aspiratoare.
Esofagul se prezintă sub forma unui tub subţire şi lung, are pereţii interni cutaţi
longitudinal şi face trecerea tubului digestiv din regiunea capului în torace sau abdomen;
se termină imediat după cap (Tenebrio) sau ajunge până în abdomen (Pimpla).
Guşa (ingluvius) este o dilatare a esofagului în partea posterioară şi are forma unei pungi
conice cu rol de rezervor, având peretele musculos. La insectele din ordinele Lepidoptera
şi Diptera, guşa se prinde lateral de esofag şi are rol de rezervor alimentar iar la albine în
guşă se formează mierea.
Proventriculul sau stomacul masticator, are o formă globuloasă, este foarte musculos, cu
pereţii interni prevăzuţi cu o cuticulă bine chitinizată, prezentând lame, dinţi, spini, creste.
Proventriculul se leagă de intestinul mediu prin valvula cardiacă (cardia) care împiedică
alimentele să revină din mezenteron în proventricul.

Alimentele trec din cavitatea bucală în faringe prin mişcări de contracţie ale muşchilor
localizaţi între capsula cefalică şi partea anterioară a faringelui, care conduc la mărirea
volumului faringelui. Acesta acţionează ca o pompă şi, prin urmare, este mai dezvoltat la
insectele cu aparat bucal de înţepat şi supt. Din faringe, alimentele trec în esofag prin
mişcări ritmice de contracţie ale pereţilor intestinului. Esofagul este doar un tub care face
legătura cu guşa, unde hrana rămâne până când poate fi prelucrată de către secţiunile
următoare ale tubului digestiv. În timpul depozitării în guşă, hrana poate suferi unele
transformări sub acţiunea enzimelor din saliva cu care a fost amestecată în cavitatea
bucală, precum şi a altor enzime regurgitate din intestinul mediu. În proventricul, sunt
sfărâmate alimentele tari, de aceea este redus la insectele care consumă hrană lichidă.

Intestinul mediu (mezenteron) sau stomacul propriu-zis are forma unui sac, mai rar tub. Pe
partea internă, este prevăzut cu un strat epitelial, alcătuit din celule cu funcţia de digestie
şi absorbţie. La insectele care se hrănesc cu hrană solidă stratul epitelial este acoperit cu
o membrană peritrofică cu rol protector, fără a împiedica absorbţia nutrienţilor.
Prezintă, uneori, în partea anterioară nişte formaţiuni digitiforme (de obicei, 2 – 10) numite
cecumuri gastrice, care sunt mai dezvoltate la speciile carnivore (Carabidae), iar la cele
fitofage sunt reduse sau lipsesc. Aceste structuri, conferă o suprafaţă mărită de secreţie a
enzimelor şi de absorbţie a apei.

În intestinul mediu se efectuează principalele acte ale digestiei, se secretă tripsina, care
digeră albuminele şi lipaza, care emulsionează grăsimile; tot aici începe absorbţia
alimentelor transformate într-un lichid numit chil.

Intestinul posterior (proctodaeum) este un tub de mărime variabilă care, în general, se

compune din 3 părţi: pilorul, intestinul subţire (ileum) şi rectul.

În pilor se varsă tuburile lui Malpighi. Acestea sunt formaţiuni asemănătoare unor
spaghetti, închise la capătul exterior, care se găsesc în cea mai mare parte a cavităţii
abdominale şi au rol de organe excretoare. Acestea îndepărtează din hemolimfă ionii de
32
amoniu, transformându-i în uree şi apoi în acid uric, printr-o serie de reacţii chimice ce au
loc în interiorul tuburilor lui Malpighi. Acidul uric se acumulează în aceste tuburi care se
golesc în intestinul posterior şi este eliminat odată cu excrementele.

Intestinul subţire este tubulifer, uneori în partea anterioară este mai subţire - ileum şi în
cea posterioară mai gros - colonul; de aici resturile nedigerate şi produsele tuburilor lui
Malpighi trec în rect. Rectul are în partea anterioară forma unui sac (ampula rectală) şi,
uneori, are o valvă rectală, iar în cea posterioară are forma unui tub care se termină cu
anusul.
Rectul este prevăzut cu papile rectale care servesc la absorbţia apei din excremente.
Aceste formaţiuni îndepărtează peste 90% din apa din excremente înainte de a fi eliminate
prin anus. La păduchii de frunză, pe lângă un surplus de apă se elimină şi glucide, ca
excremente dulci, care conţin zaharoză şi poartă numele de mană.

Forma şi lungimea tubului digestiv variază mult în funcţie de regimul de hrană; astfel,
insectele fitofage au tubul digestiv mai lung decât cele carnivore (uneori de 5-10 ori mai
lung decât corpul).

Hrana insectelor suferă o prelucrare mecanică şi una chimică. Prelucrarea mecanică a

hranei solide are loc parţial în cavitatea bucală şi se desăvârşeşte în proventricul iar cea
chimică începe în cavitatea bucală şi se desăvârşeşte în intestinul mediu şi constă în
hidroliza hidraţilor de carbon, proteinelor şi lipidelor cu ajutorul unor fermenţi (proteaze,
carbohidraze şi lipaze). Hrana, indiferent de consistenţă, este descompusă şi hidrolizată
printr-un proces complex numit digestie, iar prin absorbţia substanţelor hrănitoare, adică
trecerea lor din tubul digestiv în sânge, se produce asimilaţia.
La unele insecte carnivore şi necrofage, lipsite de glade salivare, digestia este
extracorporală, prin eliminarea fermenţilor gastrici în corpul victimei şi absorbţia hranei
prelucrate; unele insecte xilofage secretă fermenţi care descompun celuloza
(Cerambycidae, Cossus), altele o realizează cu ajutorul unor microorganisme: protozoare
(termite), bacterii (Heteroptera) şi ciuperci (Coleoptera); scolitinele xilofage se hrănesc cu
hifele miceliilor ciupercilor pe care le dezvoltă în galerii.

Pe parcursul dezvoltării embrionare, intestinul anterior şi cel posterior apar ca invaginări

ale învelişului corpului, de origine ectodermică. Prin urmare, învelişul interior al
stomodaeumului şi proctodaeumului sunt continuări ale învelişului exterior al corpului.
Rolul exoscheletului este de a proteja corpul insectei la exterior iar rolul stratului chitinos
care căptuşeşte la interior aceste două regiuni ale tubului digestiv, numit intima, este de a
le proteja de abraziunea produsă de particulele de hrană. În plus, când o insectă
năpârleşte, aceasta elimină şi înlocuieşte şi intima ce căptuşeşte stomodaeumul şi
proctodaeumul.

33
SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator al insectelor (figura 24) este slab dezvoltat, deschis şi simplu, sângele
circulând liber printre organele şi ţesuturile corpului, în toată cavitatea generală.
Principalele organe de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul sanguin dorsal şi 2 septe
fibro-musculoase, respectiv diafragma dorsală şi diafragma ventrală.
Aceste diafragme sunt străbătute de orificii care permit circulaţia sângelui de jos în sus şi
împart cavitatea corpului în trei compartimente numite sinusuri:
 sinusul dorsal sau pericardial – cuprins între tegument şi diafragma dorsală, în care
se găseşte aparatul circulator
 sinusul visceral – situat între cele două diafragme în care se localizează aparatul
digestiv şi organele genitale.
 sinusul ventral sau perineural – situat între tegument şi diafragmă ventrală, în care
este situat lanţul nervos ganglionar.

Vasul sanguin dorsal este situat în sinusul pericardial, se întinde de-a lungul cavităţii
abdominale, traversează toracele şi se termină în regiunea cefalică. Este închis în partea
posterioară şi deschis în partea anterioară şi se compune din 2 părţi: una posterioară, în
abdomen, inima şi alta anterioară, în torace şi cap, aorta.
Inima este sub forma unui tub împărţit în camere numite ventriculite (pentru a asigura
circulaţia într-un singur sens a hemolimfei), care nu corespund cu segmentaţia corpului
(musca are 3 cămăruţe, gândacul de bucătărie 13). Fiecare ventriculit comunică cu
cavitatea corpului prin deschideri laterale numite ostiole care, ca şi orificiile dintre
ventriculite, sunt prevăzute cu valve. Inima funcţionează cu ajutorul muşchilor aliformi ai
diafragmei dorsale, de formă triunghiulară, care se inseră cu partea lăţită spre inimă şi cu
capetele îngustate de tegument. Pulsaţiile ritmice ale inimii sunt cuprinse între 30-200 pe
minut.
Aorta este restul vasului, de la ultimul ventriculit, care se termină în zona cefalică şi este
pulsatilă mai mult în partea posterioară.

34
 Fig. 24 Schema sistemului circulator: secţiune longitudinală (stânga) şi secţiune
transversală (dreapta)

Circulaţia sângelui mai este ajutată de organe pulsatorii anexe, numite ampule, care
împing sângele în apendice (antene, picioare şi aripi).
Mecanismul circulaţiei este determinat de mişcările periodice ale celor două diafragme, ale
inimii, ajutate de muşchii aliformi şi abdominali. Prin contracţia muşchilor aliformi,
diafragma dorsală devine plană, se măreşte volumul sinusului pericardial, iar sângele
trece în ventricule, prin ostiole (diastola), totodată din sinusul perivisceral în cel pericardial.
După relaxarea muşchilor aliformi, diafragma dorsală revine în poziţia iniţială, se
micşorează sinusul pericardial, pereţii inimii se contractă (sistola) şi sângele este împins în
aortă şi apoi în capsula cefalică, aripi, picioare, în toată cavitatea corpului, ducând la
fiecare organ şi ţesut substanţe nutritive şi preluând pe cele de excreţie. Dorsal, sensul
circulaţiei este din partea posterioară spre partea anterioară iar ventral din partea
anterioară spre partea posterioară şi de jos în sus.

Sângele insectelor este alcătuit din hemolimfă sau plasmă sangvină (peste 90%), un lichid
incolor sau colorat (verzui, gălbui) şi celule sanguine sau globule (leucocite, amibocite)
care nu au membrană. Cu excepţia câtorva insecte acvatice (Cheronomidae), hemolimfa
insectelor nu conţine hemoglobină. Mai conţine şi substanţe anorganice (fosfaţi, sulfaţi,
carbonaţi), organice (lipide, proteine), precum şi substanţe toxice, la unele insecte (la
gândacii din familiile Chrysomelidae). Sângele reprezintă 20 – 25% din masa corpului.

Sistemul circulator asigură transportul substanţelor nutritive, al sărurilor, al hormonilor şi al

produşilor de dezasimilaţie în corpul insectelor. Are rol de apărare, prin acoperirea rănilor
prin reacţia de coagulare a sângelui, prin izolarea şi distrugerea organismelor parazite,
prin fenomenul de autohemoree sau sângerare reflexă constând în eliminarea de picături
de sânge prin porii de la baza apendicelor, intimidând prădătorii. Presiunea sanguină este
folosită în de depunerea ouălor, eclozare, năpârlire, extinderea corpului, a aripilor după
năpârlire. Prin conţinutul bogat în apă, sângele are rol de reglare a temperaturii corpului
insectelor. Oxigenul este transportat de către sistemul trahean, nu de către sistemul
circulator.

SISTEMUL RESPIRATOR

Insectele sunt organisme aerobe, prin urmare au nevoie de oxigenul din mediu pentru a
supravieţui. Acestea utilizează aceleaşi reacţii metabolice ca şi celelalte specii de animale
(glicoliza, ciclul Krebs, sistemul de transport al electronilor) pentru a transforma moleculele
organice în energie chimică de legătură înglobată în moleculele de ATP. La finalul acestui
proces, atomii de oxigen reacţionează cu ionii de hidrogen pentru a forma apa, eliberând
energia înglobată în legăturile fosfatice din ATP.
Sistemul respirator al insectelor asigură oxigenul necesar tuturor celulelor corpului şi
îndepărtează dioxidul de carbon, ce rezultă din procesul de respiraţie celulară. Sistemul
respirator al insectelor este separat de sistemul circulator şi mai complex decât acesta.
35
Este alcătuit din numeroase tuburi ramificate şi anastomozate (figura 25), numite trahei, de
aceea se mai numeşte şi aparat respirator trahean, reflectând adaptarea la mediul
terestru.

Fig. 25 Sistemul traheal la o omidă cu tegumentul aproape transparent (familia Hesperidae)

Sistemul trahean lipseşte la unele insecte care respiră pe toată suprafaţa corpului
(respiraţie cuticulară), având cuticula slab chitinizată, fapt ce permite difuzarea oxigenului
(larvele viespilor parazitoide - Chalcididae). Insectele acvatice, care respiră aerul
atmosferic, au în partea posterioară a abdomenului un tub respirator (sifon) care este scos
deasupra apei (Culex spp., Nepa cinerea) (fig. 26a) respectiv, cele care respiră oxigenul
dizolvat în apă, posedă branhii traheene, formate din evaginări ale corpului, situate mai
ales în partea posterioară a abdomenului (larve de libelule, efemeride) (fig. 26b). Unele
insecte acvatice (Dytiscus spp.), cară un balon de aer cu ei atunci când se scufundă în
apă (fig. 26c).

a. b. c.

Fig. 26 Respiraţia la insectele acvatice

Sistemul trahean (figura 27) se compune din 3 părţi: stigme, trahei şi traheole.

36
 Fig. 27 Sistemul respirator la insecte: secţiune longitudinală (stânga) şi secţiune
transversală (dreapta)

Stigmele sunt orificii prin care traheele comunică cu exteriorul; sunt rotunde sau ovale,
dispuse simetric în pleurele toracelui şi abdomenului; numărul lor variază de la 1-2
perechi, pe torace, până la 8 perechi pe abdomen (la diptere 6-7 perechi, la himenoptere 8
perechi, la orthoptere, coleoptere şi lepidoptere câte 10 perechi). La insectele mai
evoluate marginea stigmei prezintă un cadru chitinizat, mai îngroşat, numit peritremă.
Stigma se continuă cu camera stigmatică sau atrium, pe pereţii căreia se găsesc numeroşi
perişori chitinoşi, cu rol de a filtra aerul de impurităţi iar la capătul acestei camere se
găseşte un dispozitiv de închidere – deschidere a lumenului trunchiului trahean. Stigmele
pot avea rol inspirator, expirator sau dublu, expiro-inspirator. Insectele inferioare prezintă
stigme cu funcţie dublă, atât de inspiraţie cât şi de expiraţie iar la orthoptere unele stigme
sunt de inspiraţie şi altele de expiraţie, închizându-se şi deschizându-se alternativ.
Traheele sunt tuburi care pornesc din atrium, de origine tegumentară şi de aceea prezintă
pereţii formaţi din 3 straturi, din care exocuticula este cea mai dezvoltată şi formează pe
pereţii interni ai traheelor o spirală chitinoasă numită tenidie, care le menţine tot timpul
deschise (figura 28). Din fiecare atrium porneşte o trahee scurtă care apoi se ramifică în
trei braţe:
 dorsală – cu ramificaţii la musculatura dorsală şi inimă;
 viscerală – cu ramificaţii la intestin şi alte organe interne;
 ventrală – cu ramificaţii în sistemul nervos, musculatura ventrală şi la
apendice.

Fig. 28 Trahee

37
La unele insecte, o parte din traheele de bază se reduc sau dispar, la altele se
anastomozează prin legături transversale şi longitudinale, care alcătuiesc două trunchiuri
longitudinale ventrale şi, respectiv, două trunchiuri longitudinale dorsale. La insectele
zburătoare (albine, muşte) se găsesc saci aerieni care sunt dilataţii ale traheelor, situate în
abdomen şi servesc la reducerea greutăţii specifice corporale şi ca rezervoare cu aer.
Ramurile traheene se ramifică şi formează o reţea vastă de traheide, care la rândul lor se
ramifică în traheole, tuburi fine de 1-2 μ diametru, lipsite de tenidie, şi care se termină în
celule traheene, unde are loc schimbul de gaze.

Respiraţia se realizează prin acţiunea muşchilor care măresc volumul corpului şi aerul
pătrunde prin stigme, în trunchiurile traheene, apoi în reţeaua de traheide, traheole şi
celule traheene, pe unde este transportat în corp, alcătuind procesul de inspiraţie, care
este, în general, pasiv. Prin contracţia muşchilor, volumul corpului se reduce şi aerul este
eliminat din corp, realizându-se procesul de expiraţie, de obicei activ. Numărul mişcărilor
respiratorii variază la insecte intre 12-100 pe minut în funcţie de specie şi condiţiile de
mediu.

În ce priveşte fiziologia respiraţiei, are loc oxidarea substanţelor hidrocarbonate, proteice

şi a lipidelor, rezultând dioxid de carbon, căldură şi energie, aceasta din urmă fiind
necesară proceselor vitale. Dioxidul de carbon este eliminat prin stigme sau difuzează prin
ţesuturi şi tegument. În procesul de oxidare adesea intervin şi pigmenţii respiratori,
precum citocromul din muşchi.

SISTEMUL EXCRETOR

Produsele toxice rezultate din dezasimilaţie (acizi urici, oxalaţi, carbonaţi etc.) sunt
eliminate prin organe speciale: tuburile lui Malpighi, corpul gras sau adipos şi nefrocite.

Tuburile lui Malpighi sunt tuburi excretoare lungi şi subţiri, închise la un capăt şi care se
deschid între intestinul mediu şi posterior, după valvula pilorică, situate în cavitatea
generală, unde plutesc în hemolimfă şi extrag produsele de excreţie. Mărimea şi forma
variază după grupa de insecte, de la 1-2 perechi la câteva sute: la diptere şi lepidoptere
sunt 2 perechi, la coleoptere 2-3 perechi, la himenoptere 3-10, la orthoptere 20-100; la
aphidide lipsesc, excreţia se face prin glande rectale.
Tuburile lui Malpighi extrag din hemolimfă produsele de excreţie (uraţi, oxalaţi), care ajung
în intestinul posterior şi apoi, împreună cu excrementele, sunt eliminate prin anus. La
unele insecte secretă mătasea folosită la construirea coconilor, iar la altele (Myrmeleon
sp.) secretă o spumă cu care înconjoară larvele.

Corpul gras sau adipos este format din celule rotunde sau poliedrice, opace sau colorate,
care sunt răspândite în cavitatea generală, între organele corpului şi îndeplineşte funcţii de
38
acumulare, atât a substanţelor nutritive de rezervă (grăsimi sub formă de picături,
proteine, glucide), cât şi a substanţelor de excreţie, care pot rămâne în corpul insectelor
toată viaţa sau sunt eliminate prin tuburile lui Malpighi. Eliberarea excretelor corpului gras
are loc, de regulă, în timpul împupării. Corpul gras este intens utilizat în perioada
metamorfozei, când, prin histoliză şi histogeneză, se formează noi organe; acumulări de
corp gras au loc la insectele care iernează.
La unele insecte, stratul de grăsime se transformă în organe care luminează noaptea.
Există specii de diptere, la care corpul gras luminează; la unele coleoptere (Lampyris
noctiluca) există organe specializate de producere a luminii, în legătură cu corpul gras;
lumina este un efect al proceselor de oxidare a substanţelor grase (transformate în
luciferină şi oxiluciferină cu ajutorul enzimelor fotogenază, respectiv luciferază).

Nefrocitele sunt celule de excreţie aflate în plasma sangvină de unde absorb produsele de
excreţie, care ulterior sunt eliminate prin tuburile lui Malpighi. Unele au şi rolul de a
îngloba diferite corpuscule solide şi se numesc fagocite. Se găsesc grupări de nefrocite
situate în sinusul pericardial, în jurul inimii, numite şi celule pericardiale, îndeplinind
aceleaşi funcţii.

SISTEMUL SECRETOR

Este format din două tipuri de glande: exocrine şi endocrine, care secretă diferite
substanţe necesare organismului.

Glandele exocrine elimină secreţiile prin canale speciale, fiind repartizate pe diferite
porţiuni ale corpului, după cum urmează:
 glandele ceriere produc substanţe ceroase, sunt răspândite pe toată suprafaţa
corpului, comunică cu exteriorul prin pori, tuberculi, peri; se găsesc pe corpul
păduchilor de frunză (Aphididae), pe urosternitele femelelor de lepidoptere, cu care
acoperă depunerile de ouă; la albină (Apis mellifera) sunt dispuse pe ultimul
urosternit şi secretă ceară pentru construirea fagurilor;
 glandele laricipare secretă lacuri speciale formate dintr-un amestec de răşini şi
ceară (Laccifer lacca – Coccidae)
 glandele sericipare produc secreţii care formează firul de mătase, sunt localizate în
zona intestinului şi se deschid în regiunea buzei inferioare (la omizile de Bombyx şi
larvele de himenoptere, pentru confecţionarea coconilor);
 glandele urticante se deschid la suprafaţa corpului, la unele omizi din Lepidoptera
(Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar, Thaumetopoea processionea);
 glandele repulsive elimină substanţe cu miros neplăcut, cu rol de apărare; sunt
răspândite pe toată suprafaţa corpului (larvele de Melasoma populi au glandele pe
partea dorsală, secretă o substanţă amară); ploşniţele au glande pe corp, care
secretă un miros respingător; la Meloe şi Coccinella, glandele de pe picioare
elimină un lichid sanguinolent şi iritant;
 glandele odorifere cu secreţii odorante, aromate (Aromia);

39
  glandele atractante prezente în special la femele, prin secreţiile lor (feromoni) atrag
masculii în timpul împerecherii, de asemenea transmit informaţii, mai ales la
insectele sociale (Lepidoptera, Orthoptera);
 glandele producătoare de venin sunt situate la extremitatea abdomenului, secreţia
fiind eliminată printr-un ac ce serveşte ca organ de apărare şi atac la unele
himenoptere;
 glandele salivare localizate în diferite regiuni ale corpului, canalele lor se deschid în
faringe sau la baza buzei inferioare.

Glandele endocrine sunt glande ale căror secreţii pătrund direct în sânge, fiind lipsite de
canale conducătoare; secreţiile poartă numele de hormoni şi au rol în dezvoltarea larvară,
năpârlire, diapauză, metamorfoză. Din această categorie fac parte celulele neurosecretorii
din creier, corpora cardiaca, corpora allata şi glandele protoracale.
 Glandele (celulele) neurosecretorii sunt situate în ganglionii cerebroizi şi secretă un
hormon care intervine în procesele de creştere şi dezvoltare.
 Corpora cardiaca sunt glande situate în partea anterioară a ganglionilor cerebroizi
şi coordonează activitatea glandelor protoracale.
 Corpora allata situate în capsula cefalică secretă hormonul juvenil - neotenin, care
reglează procesele de metamorfoză. Cantitatea de hormon este mai mare în
primele vârste, când au loc intense procese de histogeneză a organelor.
 Glandele protoracale în număr de două, secretă hormonul ecdison, care reglează
diapauza şi în general dezvoltarea larvară.

SISTEMUL NERVOS

La insecte, sistemul nervos este de origine ectodermică şi se compune din 3 părţi:

sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie, sistemul nervos simpatic sau al vieţii
vegetative şi sistemul nervos periferic sau senzorial.
Elementul de bază al sistemului nervos este neuronul (figura 29), a cărui mărime variază
între 15-250 μ. Aceste celule generează impulsuri electrice care se transmit de-a lungul
membranelor celulelor nervoase.

Fig. 29 Neuroni

40
Legătura dintre două celule nervoase poartă denumirea de sinapsă. Când impulsul nervos
ajunge la sinapsă, se eliberează o substanţă chimică (neurotransmiţător) care difuzează
prin sinapsă şi determină formarea unui nou impuls în dendritele neuronilor conectaţi.
Mesajele chimice sunt transmise prin intermediul acetilcolinei, dopaminei, noradrenalinei
ş.a., care sunt câteva exemple de astfel de substanţe identificate atât la vertebrate, cât şi
la nevertebrate. Celulele nervoase sunt de obicei grupate prin dendrite sau axoni, formând
nervi, care deservesc aceeaşi parte a corpului. Ganglionii sunt aglomerări de neuroni care
preiau informaţiile senzoriale, coordonează outputurile motoare.

► Sistemul nervos central (figura 30) este de tip scalariform, ca la celelalte artropode
dar mai dezvoltat. El se compune din ganglionii cerebroizi şi lanţul ganglionar ventral
(figura 31). Ganglionii sunt legaţi între ei, longitudinal, prin conective, care reprezintă fibre
nervoase intersegmentare, şi transversal prin comisuri, care reprezintă fibre nervoase
intrasegmentare.

Fig. 30 Poziţia sistemului nervos central în raport cu sistemul circulator şi cel digestiv

Ganglionii cerebroizi (creierul insectelor) sunt grupaţi în trei regiuni: protocerebrum,

deutocerebrum şi tritocerebrum .
Protocerebrumul inervează ochii şi ocelii, are dimensiunile cele mai mari şi se compune
din 2 lobi protocerebrali, de la care pleacă, pe laturi, lobii optici puternic dezvoltaţi.
Deutocerebrumul trimite nervi la antene; partea ventrală se diferenţiază în lobii olfactivi.
Tritocerebrumul inervează buza superioară şi clypeusul şi este alcătuit din doi lobi.
Ganglionii cerebroizi se leagă cu lanţul ganglionar ventral printr-o zgardă periesofagiană.

Lanţul ganglionar ventral se compune din 12 perechi de ganglioni, respectiv ganglionii

subesofagieni, toracici şi abdominali.

Ganglionii subesofagieni sunt situaţi sub esofag, sunt 3 perechi de ganglioni care
inervează mandibulele, maxilele, respectiv labiumul.
Urmează 3 perechi de ganglioni toracici care inervează picioarele şi aripile.

41
De asemenea, există 8 perechi de ganglioni abdominali, câte o pereche pe fiecare
segment, care inervează aparatul respirator şi glandele genitale. Al 8-lea ganglion
abdominal provine din unirea a 4 perechi de ganglioni (embrionar de la segmentele 8-11).

La majoritatea insectelor, ganglionii se contopesc între ei, în diferite combinaţii, formând

mase ganglionare (la musca Sarcophaga carnaria, toţi ganglionii toracici sunt contopiţi cu
cei abdominali, la Melolontha şi la larvele unor diptere, toţi ganglionii lanţului ventral sunt
uniţi într-o masă ganglionară).

protocerebrum
creierul
deutocerebrum

tritocerebrum

comisură Tub digestiv

conectivă Ganglionii subesofagieni

Lan ţul ganglionar ventral

Ganglionii toracici

I pereche de
ganglioni abdominali

A II-a pereche de
ganglioni abdominali…

Fig. 31 Sistemul nervos central la insecte

► Sistemul nervos simpatic (visceral) se compune din: sistemul nervos stomodeal

(stomatogastric) şi din nervi medio-ventrali (figura 32).
Sistemul stomatogastric se leagă de tritocerebrum prin două conective, care se unesc într-
un ganglion frontal, situat anterior creierului.
De la acesta, porneşte nervul recurent (dispus dorsal faţă de tubul digestiv) până la
ganglionul hipocerebral.
Sistemul stomogastric inervează aorta, intestinul anterior şi mediu.
Nervul ventral impar se întinde de-a lungul lanţului ganglionar ventral şi inervează
stigmele şi traheele.
Nervul ventral caudal este în continuarea nervului ventral impar şi inervează intestinul
posterior şi organul reproducător.

42
 Fig. 32 Sistemul nervos simpatic la insecte
► Sistemul nervos periferic este situat sub hipoderm şi se compune dintr-o mulţime de
nervi şi celule nervoase multipolare, care trimit ramificaţii la toate organele, indiferent de
importanţa lor.

ORGANELE DE SIMŢ

Sunt organe cu care insectele iau contact cu mediul extern, de origine ectodermică şi în
legătură directă cu sistemul nervos, transmiţând informaţii între mediul extern şi
organismul insectei. Elementul de bază al organelor de simţ este celula senzorială
(senzitivă), specializată în a recepţiona anumite tipuri de excitaţii şi a trimite informaţiile
sistemului nervos central.

Din punct de vedere al structurii, organele de simţ pot fi: simple şi compuse.
Organele de simţ simple sunt reprezentate sub formă de păr numite sensile şi sub formă
de baston numite scolopidii. Sunt răspândite pe toată suprafaţa corpului sau sunt
concentrate pe anumite regiuni (pe antene, pe palpi, pe cerci, pe picioare).
Organele de simţ compuse se formează din aglomerarea sensilelor în câmpuri sau
fosete, care sunt răspândite pe suprafaţa corpului dar mai ales pe antene, pe piesele
bucale, pe picioare.

Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc, organele de simţ pot fi:
Organe ale simţurilor mecanice (statice, de echilibru) din care fac parte:
 organele de pipăit reprezentate prin sensile simple sau conuri senzitive, răspândite
pe toată suprafaţa corpului, mai ales pe antene, piesele bucale, picioare, pe cerci
 organele statice (organe de echilibru) reprezentate prin sensile simple prevăzute cu
un păr la exterior şi conuri senzitive lipsite de părul senzitiv, adâncite în tegument şi
care se găsesc pe aripi, picioare, cerci. Organele chordotonale (atimpanale) sunt
receptori mecanici de echilibru, răspândite pe diferite porţiuni ale corpului.

43
Organe de auz se întâlnesc la puţine insecte, în general la cele care produc sunete. Sunt
reprezentate prin organe timpanale la orthoptere, cicade, heteroptere şi se găsesc pe
diferite părţi ale corpului (la Acrididae pe laturile primului segment abdominal, la Gryllidae
pe tibiile picioarelor posterioare). La baza antenei (pedicel) se găseşte organul lui
Johnston având rolul de a percepe sunetele emise de indivizii aceleaşi specii.

Organe ale simţurilor chimice sau chemoreceptorii recepţionează din mediul extern
mirosul şi gustul. Chemoreceptorii olfactivi recepţionează substanţele în stare gazoasă în
concentraţii foarte reduse iar cei gustativi substanţele lichide, în concentraţii mari. Ele sunt
situate pe piesele bucale şi, mai ales, pe antene, sub formă de papile sau fosete.
Receptorii gustativi (figura 34) sunt peri cu pereţii subţiri, prin care dendritele câtorva
neuroni (de obicei, până la 5) sunt expuse la mediul exterior printr-un singur por din
cuticulă. Fiecare neuron se pare că răspunde la diferiţi stimuli (e.g. glucide, săruri, apă,
proteine, acizi). Receptorii sunt numeroşi pe piesele aparatului bucal dar pot fi găsiţi şi pe
antene, tarse, armătura genitală externă (în special, la vârful ovipozitorului).
Receptorii olfactivi (figura 35) au, de obicei, formă de con dau păr lăţit, cu pereţii subţiri,
prevăzuţi cu numeroşi pori, prin care substanţele gazoase difuzează. Dendritele
neuronilor se ramifică în aceşti pori, putând detecta astfel concentraţii foarte reduse de
substanţe (e.g. feromoni). Unii receptori răspund doar la anumite substanţe, alţii la o gamă
foarte largă de substanţe. Sunt numeroşi pe antene dar se pot găsi şi pe piesele
aparatului bucal sau pe armăturile genitale externe.

Fig. 34 Receptor gustativ Fig. 35 Receptor olfactiv

Organele vederii sau fotoreceptorii sunt organe de simţ complicate şi variate,

reprezentate prin: ochii compuşi (faţetaţi) (figura 36) şi ochii simpli (ocelii).

Ochii compuşi sunt în număr de doi, localizaţi pe părţile laterale ale capului şi constituiţi
din omatidii, care sunt aşezate una lângă alta şi apar la exterior sub forma unor faţete
circulare sau hexagonale. În general, numărul omatidiilor este mai mare la insectele diurne
decât la cele nocturne; la odonate sunt până la 12000 omatidii într-un ochi faţetat iar la
Mordella (Coleoptera) 25.000 de omatidii.

44
Fiecare omatidie se compune dintr-un aparat dioptric, care constă dintr-o cornee cuticulară
groasă, în formă de lentilă biconvexă, celule corneene şi din 4 celule cristaline unite într-un
con. Sub acest aparat dioptric se află aparatul senzitiv (retinula), compusă din 6-8 celule
retiniene alungite, prevăzute cu nişte prelungiri aşezate spre axul central, care formează
filamentul axial numit rhabdom. Celule retiniene sunt celule nervoase bipolare, care la
capătul distal sunt prevăzute cu elemente receptoare (neurofibrile) numite rhabdomere iar
la capătul opus dau naştere la fibre nervoase optice. Sub retinulă se găseşte membrana
bazală prin orificiile căreia trec ramificaţiile nervului optic (la unele insecte omatidiile sunt
învelite cu celule pigmentare sub formă de manşon).

cornee Aparat
con cristalin dioptric
Celule
pigmentare
rhabdom

celule retiniene

Fig. 36 Structura unui ochi compus la insecte: secţiune transversală (stânga) şi structura
unei omatidii (dreapta)

Formarea imaginilor la insecte. Majoritatea insectelor diurne, prezintă omatidiile

înconjurate de celule pigmentare care le separă unele de altele, prin urmare, aceste celule
limitează câmpul vizual al fiecărei faţete, absorbind lumina care intră prin fiecare cornee.
Fiecare faţetă formează imaginea unei porţiuni reduse şi diferite din câmpul vizual, în
consecinţă, prin compunerea acestor imagini rezultă o imagine mozaicată a mediului
(vedere mozaicată sau prin apoziţie).
La insectele nocturne şi crepusculare, celulele pigmentare nu separă complet fiecare
faţetă, astfel încât omatidiile sunt stimulate de lumina dintr-un câmp vizual mai larg.
Imaginea rezultată este mai luminoasă şi mai puţin mozaicată (vedere prin superpoziţie).
Ochii compuşi ai insectelor văd în apropiere, până la 1-2 m şi percep imaginea obiectelor
neîntoarsă şi în mozaic, deosebind culoarea, mişcarea şi distanţa. Deoarece insectele nu
formează o imagine reală a mediului în care trăiesc, acuitatea lor vizuală este mai redusă
în comparaţie cu a vertebratelor. Pe de altă parte, abilitatea insectelor de a detecta
mişcarea este superioară altor animale. Percep undele electromagnetice de la ultraviolet
la galben (dar nu roşu).

45
Ochii simpli sau ocelii. Există două categorii de ochi simpli la insecte: ocelii dorsali şi
ocelii laterali sau stemmata.
Ocelii dorsali (figura 37) se găsesc de obicei la adulţi şi la stadiile imature ale multor specii
de insecte hemimetabole. Nu sunt organe de văz independente, prin urmare nu se găsesc
la insectele lipsite de ochi compuşi. Când sunt prezenţi, sunt în număr de 2 sau 3, sub
forma unor umflături convexe pe vertex sau pe frunte. Diferă de ochii compuşi prin faptul
că prezintă o singură lentilă corneală care acoperă un mănunchi de câteva zeci de căi
senzoriale asemănătoare cu rhabdomul. Ochii simpli, nu formează imagini sau percep
obiecte din mediul de viaţă dar reacţionează la un interval larg de lungimi de undă, la
lumina polarizată şi răspund rapid la modificările de intensitate a luminii. Nu a fost stabilit
precis rolul pe care îl îndeplinesc, s-ar părea că reglează nivelul de sensibilitate a ochilor
compuşi la intensitatea luminii.
Ocelii laterali (stemmata) (figura 37) sunt singurele organe vizuale ale larvelor speciilor
holometabole şi la adulţii unor specii (Thysanura, Siphonaptera şi Strepsiptera). Sunt
întotdeauna situaţi pe părţile laterale ale capului şi numărul lor variază de la 1 la 6 pe
fiecare parte. Structural, sunt asemănători cu ocelii dorsali dar, de obicei, prezintă un con
cristalin sub cornee şi mai puţine căi senzoriale. Larvele folosesc aceşti oceli pentru a
Ochii simpli
sesiza intensitatea luminoasă, contururile obiectelor din apropiere, cât şi pentru a sesiza
mişcările prădătorilor şi a prăzii.
cornee

con cristalin

Căi senzoriale

Ocel dorsal Stemmata

Fig. 37 Ochii simpli la insecte

SISTEMUL REPRODUCĂTOR

Insectele sunt animale cu sexe separate, rareori apar cazuri de ginandromorfism sau
hermafroditism. În multe cazuri dimorfismul sexual este accentuat ca urmare a prezenţei
unor caractere sexuale secundare, cum sunt: mărimea corpului, forma antenelor, coloritul.
Acestea se împart în două categorii: ornamentale şi funcţionale.
Caractere ornamentale sau simple se întâlnesc la masculii care au corpul frumos colorat,
cu irizaţii sau culori metalice (libelule, unele specii de fluturi) sau cu protuberanţe (cum
este cornul la Oryctes nasicornis, Copris lunaris). La masculi, mandibulele sunt mai

46
 dezvoltate decât la femele (Lucanus cervus, Lethrus apterus). La masculii de Forficula
auricularia cercii sunt mai dezvoltaţi decât la femele.
Caractere sexuale secundare funcţionale sunt: femelele au abdomenul mai dezvoltat
decât masculii (Hymenoptera, Lepidoptera). La unele specii, femelele sunt lipsite de aripi
sau le au reduse (Erannis defoliaria, Operophthera brumata) iar la altele (Coccidae),
femelele sunt lipsite de picioare, dar au trompe foarte dezvoltate.
Organele genitale sunt situate în abdomen şi se compun din: glande genitale propriu-zise
(ovare sau testicule), conducte de evacuare, glande anexe şi elemente care ajută
fecundaţia (receptaculul seminal, punga copulatorie, la femele, şi organul copulator, la
mascul). Orificiile genitale se găsesc situate ventral pe segmentele 8 sau 9 abdominale.

Sistemul reproducător femel este format dintr-o pereche de ovare (gonade), două
oviducte, canalul comun numit vagin, glande anexe, receptacul seminal şi punga
copulatorie (figura 38).
SISTEMUL REPRODUCĂTOR
testicul ovar
folicul

ovariolă
Glande
anexe
veziculă

seminală
spermatecă
canal oviduct glandă
deferent anexă
lateral
canal oviduct
ejaculator
comun
aedeagus
bursa
copulatrix

La masculi La femele
Fig. 38 Sistemul reproducător la femele

Ovarele sunt compuse dintr-un număr variabil de tuburi ovariene sau ovariole aşezate sub
formă de spic (numărul lor variază: la afide un singur ovariol, la heteroptere 4, la Blatta 16,
la Dytiscus 90, la albină 200 şi la termite 2500 ovariole). De numărul ovariolelor depinde
numărul ouălor depuse de o femelă.
O ovariolă este formată din: filament terminal, cu care se fixează de peretele corpului sau
de diafragma dorsală, germarium sau camera iniţială, unde se formează celulele sexuale
iniţiale numite oogoni, vitellarium, unde se dezvoltă oocitele şi se transformă în ovule.
Oogoniile cresc şi se transformă în oocite, care migrează în lungul ovariolei aşezându-se
pe un singur rând. Ajunse în vitellarium, se dezvoltă pe seama substanţelor nutritive
elaborate, cresc în dimensiuni, se maturizează, devin ovule şi sunt îmbrăcate cu un înveliş

47
extern, numit chorion. Acesta prezintă la polul anterior perforaţii numite micropili (căi de
pătrundere a spermatozoizilor în timpul fecundării). Ovariolele sunt de două tipuri:
 panoistice (primitive), la care toate celulele genitale primare se transformă în oocite
şi nu există celule nutritive (Apterygota, Odonata, Isoptera), caz în care substanţele
nutritive sunt luate din sânge
 meroistice, la care în germarium se dezvoltă atât oocite cât şi celule nutritive.
Celulele nutritive fie migrează în lungul ovariolei (Hymenoptera, Lepidoptera,
Diptera, unele specii din Coleoptera), fie rămân în germarium şi celulele nutritive
formează o masă protoplasmatică cu cordoane citoplasmatice ce transportă
substanţele nutritive la celulele sexuale (Heteroptera, Homoptera).
Receptaculul seminal (spermateca) are forma unei pungi musculoase plasat pe partea
dorsală a vaginului, cu rol de rezervor, în care se colectează spermatozoizii, care vor
fecunda ovulele pe măsura trecerii lor în vagin. Este foarte importantă, mai ales la
insectele sociale, la care fecundarea are loc o singură dată, pentru o perioadă îndelungată
(matca de albină se împerechează o singură dată în viaţă); poate prezenta glande
speciale a căror secreţie serveşte la păstrarea spermatozoizilor.
Punga copulatoare (bursa copulatrix) este situată dorsal pe vagin, rareori ventral
(Lepidoptera), comunică printr-un orificiu aşezat înaintea vaginului şi serveşte la copulaţie,
în ea acumulându-se spermatozoizii, înainte de a trece în receptaculul seminal.
Glandele anexe se deschid în vagin înaintea orificiului genital (de obicei două) şi secreţia
lor lipeşte ponta de substrat, participă la dezvoltarea larvelor, la insectele vivipare iar la
albină s-au transformat în două glande cu venin.
Pentru depunerea ouălor, femela are un ovipozitor pe segmentele 8 şi 9 (uneori
poate fi mai lung decât lungimea corpului, la braconide şi ichneumonide).

Sistemul reproducător mascul este alcătuit dintr-o pereche de testicule, două canale
deferente, canalul ejaculator, glande anexe şi organul copulator sau penisul, care
SISTEMUL REPRODUCĂTOR
comunică la exterior cu orificiul genital (figura 39).
testicul
folicul

Glande
anexe

veziculă
seminală

canal
deferent
canal
ejaculator
aedeagus

Fig. 39 Sistemul reproducător la masculi

La masculi La femele
48
Testiculele sunt formate din tuburi subţiri şi mici, numite folicule, dispuse pectinat, în spic
ori în formă de buchet. Toate foliculele unui testicul sunt acoperite cu un înveliş comun
numit scrotum.
Fiecare folicul testicular cuprinde mai multe zone: germarium, în care are loc
spermatogeneza din celule genitale mascule sau spermatogonii, zona de creştere, în care
spermatogoniile cresc în mărime, zona diviziunii şi reducerii, în care spermatocitele se
divid şi dau naştere la spermatidii şi zona transformărilor, în care se transformă în
spermatozoizi.
După formare, spermatozoizii trec în canale deferente (spermiducte), tuburi subţiri şi
sinuoase, uneori în partea terminală cu o dilatare numită veziculă seminală (cu rol de
rezervor). Ele se unesc într-un canal ejaculator, care se face prin invaginarea ectodermului
la extremitatea urosternitului 9, străbate organul copulator, format dintr-o excrescenţă
cilindrică a peretelui corpului.
La locul de unire a celor două canale deferente, precum şi în canalul ejaculator, se varsă
1-3 perechi de glande anexe, de obicei tubulare, care fluidizează ejacularea iar la unele
insecte (Periplaneta, Blatta) servesc la formarea spermatoforilor.

Test de autoevaluare:

1. Ce este tegumentul?
2. Ce este chitina?
3. Ce este cuticula?
4. Descrieţi fenomenul de năpârlire.
5. Cărui fapt se datorează capacitatea insectelor de a ridica greutăţi cu mult
mai mari decât cea a propriului corp?
6. Care sunt transformările suferite de hrană de-a lungul tubului digestiv?
7. Ce părţi ale tubului digestiv sunt implicate în procesul de năpârlire?
8. Ce sunt tuburile lui Malpighi?
9. Care sunt caracteristicile sistemului circulator la insecte?
10. Care sunt rolurile îndeplinite de sistemul circulator?
11. Cum respiră insectele acvatice?
12. Cum se desfăşoară inspiraţia şi expiraţia la insectele aerobe?
13. Ce organe fac parte din sistemul excretor al insectelor?
14. Daţi exemple de glande exocrine.
15. Descrieţi organele simţurilor mecanice.
16. Ce sunt chemoreceptorii?
17. Cum se formează imaginea la insectele diurne? Dar la cele crepusculare şi
nocturne?
18. Daţi exemple de caractere sexuale secundare la insecte.

49
MODULUL III

IV REPRODUCEREA ŞI DEZVOLTAREA INSECTELOR

Reproducerea insectelor

În general, la insecte sexele sunt separate. Când adulţii sunt maturi din punct de vedere
sexual, are loc copulaţia sau actul propriu-zis de împerechere a partenerilor sexuali.

Copulaţia se poate efectua de mai multe ori (Crysomelidae, Curculionidae), mai rar o
singură dată (unele specii de lepidoptere). Durata copulaţiei diferă de la specie la specie:
la unele insecte ţine câteva minute, la altele până la câteva zile. În urma copulaţiei
spermatozoizii sunt eliberaţi din vezicula seminală, migrează în căutarea ovulelor şi are loc
fecundarea lor, fenomen care poartă numele de gamogeneză. În urma fecundării rezultă
oul fecundat (zigotul), din care apare progenitura sau descendentul speciei.

În general insectele se înmulţesc sexuat dar se întâlnesc şi alte tipuri de reproducere ca

partenogeneaza, pedogeneza şi hermafroditismul.

Reproducerea sexuată
Numită şi gamogenetică, singamă sau amfigonă, presupune participarea la înmulţire a
insectelor de sexe diferite: masculi şi femele. Înmulţire sexuală poate fi:
 normală, când din ovulul fecundat ia naştere un singur individ (la majoritatea
speciilor de insecte);
 poliembrionară, când din ovulul fecundat apar mai mulţi indivizi, fiind caracteristică
pentru unele hymenoptere parazitoide.

Reproducerea partenogenetică
Este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul nefecundat. După sexul urmaşilor,
partenogeneza poate fi:
 arenotocă, atunci când din ouăle nefecundate apar numai masculi (Apis mellifera);
 telitocă, adică din ouăle nefecundate rezultă numai femele (Aphididae);
 deuterotocă, în situaţia când din ouăle nefecundate rezultă atât femele, cât şi
masculi (unele lepidoptere).

După modul cum are loc reproducerea se cunosc mai multe tipuri de partenogeneză, şi
anume:
 partenogeneză excepţională sau accidentală când, de regulă, ouăle nefecundate
sunt neviabile şi foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Phasmatodea,
Orthoptera, Lepidoptera);
 partenogeneză facultativă are loc atât prin ouă fecundate, cât şi prin ouă
nefecundate (Thysanoptera, Hemiptera, Hymenoptera);

50
  partenogeneză obligatorie, când reproducerea se face prin ouă nefecundate,
masculii lipsind sau fiind foarte rari (unele insecte din ordinul Coleoptera).

Partenogeneza obligatorie poate fi:

 constantă, când din ouă apar numai femele şi foarte rar masculi;
 ciclică, atunci când apar alternativ mai multe generaţii partenogenetice şi una
amfigonă (Aphididae).

Reproducerea pedogenetică
Este o înmulţire sexuată întâlnită la unele insecte în stadiul de larvă (Miastor sp. -
Cecidomyiidae) sau de pupă (Tanytarsus bohemicus - Chironomidae), când ovarele se
disociază iar ovulele şi apoi noile larve se dezvoltă în corpul larvei sau pupei mamă.

Reproducerea hermafrodită
Se caracterizează prin prezenţa testiculelor şi a ovarelor în corpul aceluiaşi individ. Este o
formă de înmulţire foarte rar întâlnită la insecte. Poate fi:
 hermafroditism adevărat, când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul iar
apoi devin femele (Termitoxenia);
 hermafroditism primitiv, când în pereţii testiculului se dezvoltă ovariole accesorii sau
în ovare se formează spermatozoizi (Pericerva purchasi); ouăle fecundate dau
naştere la indivizi hermafrodiţi iar cele nefecundate la masculi.

Dezvoltarea insectelor

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor de creştere şi transformare care

au loc de la ou şi până la moartea fiziologică a adultului. În dezvoltarea unei insecte se
disting trei perioade:
 dezvoltarea embrionară
 dezvoltarea postembrionară
 dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea embrionară (embriogeneza)

Se referă la dezvoltarea embrionului şi începe după fecundarea oului şi ţine până la
apariţia larvei.

Când embrionul este format, se eliberează prin ruperea membranei viteline şi a

chorionului. Aceasta se face prin presiunea aerului în cavitatea generală, prin contracţii
musculare, prin ruperea chorionului cu ajutorul mandibulelor sau a altor formaţiuni
speciale. Ieşirea larvei din ou este cunoscută sub numele de eclozare.

Durata dezvoltării embrionare (incubaţia) variază foarte mult în funcţie de specie şi de

condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă
dezvoltarea embrionară este de 8-12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni,
iar la unii reprezentanţi ai familiei Plasmidae (Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani.

51
Oul şi ponta STADIILE DE DEZVOLTARE ALE INSECTELOR
Oul (figura 40) este o celulă de dimensiuni mai mari, care prezintă la exterior un înveliş dur,
Oul
numit chorion. Suprafaţa chorionului poate fi netedă sau cu diferite ornamentaţii.
micropil
chorion

nucleu

pori membrană vitellină

periplasmă
vitellus nutritiv

punţi citoplasmatice

ooplasmă

Fig. 40 Structura oului la insecte

La unul din polii oului, chorionul prezintă unul sau mai multe orificii, numite micropili, prin
care are loc pătrunderea spermatozoizilor. Pe suprafaţa sa, există numerose alte orificii de
dimensiuni mai mici, numite pori, prin care are loc schimbul de gaze cu exteriorul. Sub
chorion se găseşte membrana vitelină. Citoplasma este diferenţiată în:
 vitellus formativ (ooplasma+punţile citoplasmatice+periplasma), din care se
formează embrionul;
 vitellus nutritiv sau deutoplasmă, formată din substanţe de rezervă ce servesc la
dezvoltarea embrionului.

Central este situat nucleul.

Mărimea, forma şi culoarea ouălor variază foarte mult în funcţie de specie. Dimensiunea
ouălor este cuprinsă între 0,1 şi 7 mm iar forma lor poate fi: ovală, sferică, semisferică, de
butoiaş. Ouăle pot fi sesile (la majoritatea speciilor) sau pedunculate (Chrysopa spp.,
Cynips spp.). Ouăle prezintă culori foarte diferite, precum şi diverse ornamentaţii pe
chorion.

Ponta reprezintă totalitatea ouălor depuse de o femelă o singură dată sau în cursul vieţii.
Numărul de ouă depuse de o insectă variază foarte mult, în funcţie de specie, precum şi
de condiţiile mediului ambiant (factori biotici şi abiotici) şi de faza gradaţiei. În general,
insectele sunt animale prolifice, depunând un număr mare de ouă. Insectele care au o
viaţă scurtă depun ouăle o singură dată sau la intervale foarte scurte (Ephemeridae, unele
Aphididae, unele lepidoptere). Insectele cu viaţă mai lungă au ponta eşalonată; la acestea

52
numărul ouălor scade treptat odată cu avansarea lor în viaţă. Numărul maxim de ouă
depuse de o insectă se înregistrează în condiţii optime de temperatură şi umiditate;
numărul ouălor scade când condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Dintre factorii biotici,
paraziţii prezintă o mare importanţă. Unele albine sălbatice parazitate cu diferite specii de
strepsiptere devin complet sterile. De asemenea, calitatea hrana influenţează prolificitatea
insectelor.

Majoritatea insectelor depun ouăle în mediul extern pe diferite substraturi, acolo unde
progenitura poate găsi condiţii favorabile de dezvoltare. Ouăle pot fi depuse izolat, în mai
multe grupe sau toate la un loc, pot fi sau nu protejate cu secreţii, perişori.
Exemple:
 Lymantria dispar L. (omida păroasă a stejarului sau omida cu puncte roşii şi
albastre) (figura 41a)
Ouăle sunt depuse toate într-o grămadă de formă ovală şi sunt acoperite cu perişori de pe
abdomenul femelei. Pontele se găsesc pe tulpină, de regulă în partea bazală.
 Lymantria monacha L. (omida păroasă a molidului) (figura 41b)
Ouăle sunt sferice, uşor turtite la poli, sunt depuse sub solzii scoarţei tulpinii, pe marginea
lor, în muşchii sau lichenii de pe tulpină şi ramuri. Femelele nu depun toate ouăle la un loc
şi nu le acoperă cu secreţii sau peri.
 Malacosoma neustria L. (inelarul) (figura 41c)
Ouăle sunt cilindrice, închise la culoare. Sunt depuse în spirală în jurul ramurilor tinere de
2 – 3 ani, unite printr-o secreţie cenuşie, formând inele care cuprind 30 – 450 ouă.

a. b. c.
Fig. 41 Ponte

Dezvoltarea postembrionară

Dezvoltarea postembrionară începe cu ieşirea larvei din ou şi se termină cu ieşirea

adultului din ultima exuvie larvară (la cele cu metamorfoză incompletă) sau din pupă (la
cele cu metamorfoză completă). Larva proaspăt ieşită din ou, care nu a năpârlit încă,

53
poartă denumirea de larvă neonată. Ecloziunea se face prin tăierea chorionului sub formă
de căpăcel, roaderea unui orificiu sau prin ruperea acestuia datorită contracţiilor şi
presiunii sanguine. La grupele de insecte inferioare, indivizii eclozaţi din ouă sunt
asemănători cu părinţii iar, în grupele evoluate, larva eclozată diferă de stadiul de adult şi
suferă modificări puternice ale structurii interne şi externe prin năpârliri, mai ales în stadiul
de pupă. Dezvoltarea postembrionară se face cu schimbarea formei, adică prin
metamorfoză.
Dezvoltare hemimetabolă (metamorfoză incompletă)
Insectele metabole se împart, după cum larvele se aseamănă sau nu cu adulţii, în două
categorii: Schistocerca gregaria (lăcusta de deşert)
(Ord. Orthoptera)
 Hemimetabole sau cu metamorfoză incompletă, la care larvele secundare sau
postoligopode seamănă cu adulţii, chiar imediat după eclozare, deosebindu-se de Năpârlire
aceştia doar prin: numărul incomplet al segmentelor abdominale, dimensiuni mai Vârstă larvară
Exuvie
mci ale corpului, absenţa aripilor şi slaba dezvoltare a organelor genitale. Stadiul larvară
larvar al insectei trăieşte şi se hrăneşte în condiţii asemănătoare stadiului adult.
Ultima fază larvară înainte de adult se numește nimfă (figura 43);

ou larvă (nimfă) adult

Fig. 43 Dezvoltare hemimetabolă (metamorfoză incompletă) Schistocerca

gregaria (lăcusta de deşert) (Ord. Orthoptera)

 Holometabole sau cu metamorfoză completă, unde se includ insectele superioare

(Lepidoptera, Hymenoptera, Coleoptera, Diptera), la care larvele, numite şi terţiare,
diferă de adulţi prin forma externă, structura internă şi din punct de vedere fiziologic.
Între stadiul de ou şi cel de adult, se interpun două stadii de dezvoltare complet
diferite, stadiul de larvă şi cel de pupă (figura 44).

54
 Dezvoltarea holometabolă (metamorfoză completă)
Lymantria monacha (Ord. Lepidoptera)

larve neonate larvă

ouă

pupă

adult
Fig. 44 Dezvoltarea holometabolă (metamorfoză completă) – Lymantria monacha (Ord.
Lepidoptera)

Stadiul de larvă
Stadiul de larvă, la insectele holometabole, este o perioadă de hrănire intensă, timp în
care se înmagazinează în corp mari cantităţi de substanţe hrănitoare. În funcţie de specie
şi mediu, durata stadiului este de câteva zile (Diptera), până la câţiva ani (Cerambycidae,
Scarabeidae, Elateridae, iar la unele Buprestidae până la 10 ani). Creşterea larvei are loc
prin năpârliri succesive, când cuticula veche (exuvia), care constituie o piedică în
creşterea corporală, este înlocuită cu una nouă; intervalul dintre două năpârliri succesive
se numeşte vârstă larvară.

Larvele insectelor holometabole sunt grupate în câteva tipuri, în funcţie de prezenţa şi

numărul de picioare, precum şi de caracteristicile capsulei cefalice:
 protopode, cu abdomenul incomplet segmentat, cu rudimente de picioare, apendice
cefalice, care, în afară de mandibule, sunt reduse (larvele insectelor parazitoide:
Ichneumonidae, Chalcididae, Braconidae) (figura 45);

55
 Fig. 45 Larve protopode

 polipode sau eruciforme, care pe lângă picioarele toracice, mai prezintă şi picioare
false abdominale (pedesspuri); în funcţie de numărul de picioare false sunt omizi
adevărate (figura 46), care au până la 5 perechi (larve de Lepidoptera), uneori doar
două perechi (larve de geometride - cotari) şi omizi false (figura 47) cu mai multe
perechi de pedesspuri (larve de Tenthredinidae -Hymenoptera);

Fig. 46 Omizi adevărate

Fig. 47 Omidă falsă

 oligopode, care au 3 perechi de picioare toracice, capul şi aparatul bucal bine

dezvoltate; sunt de mai multe tipuri: scarabeiforme, numite şi „viermi albi”, cu corpul

56
 voluminos şi curbat şi picioare scurte (Scarabeidae, Lucanidae); elateriforme,
numite şi „viermi - sârmă”, cu corpul cilindric, subţire şi puternic chitinizat
(Elateridae, Tenebrionidae); campodeiforme (seamănă cu insectele din genul
Campodea - Diplura), cu corpul îngustat posterior şi terminat cu doi cerci,
prădătoare, cu mers rapid (Carabidae) (figura 48) ;

a. scarabeiforme b. elateriforme c. campodeiforme

Fig. 48 Larve oligopode
 apode, larve lipsite de picioare, cu corp vermiform, se deplasează cu ajutorul
diferitelor apofize, spini şi perişori de pe suprafaţa corpului. După structura capului
pot fi: eucefale, care au capsula cefalică normală (Buprestidae, Cerambycidae,
Curculionidae, majoritatea speciilor din subordinul Nematocera); hemicefale, care
au capsula cefalică pe jumătate invaginată în torace (Tipulidae - Nematocera);
acefale, lipsite de capsulă cefalică (Brachycera) (figura 49).

a. acefale b. hemicefale c. eucefale

Fig. 49 Larve apode

Transformarea larvelor în pupe se face în diferite locuri, de obicei mai adăpostite. Unele
larve de himenoptere, lepidoptere, înainte de transformarea în pupe îşi confecţionează
câte un înveliş din fire de mătase sau din alte materiale (pământ, nisip, frunze uscate, etc.),
cunoscut sub numele de cocon; acest înveliş are rolul de a proteja pupa de acţiunea
nefavorabilă a factorilor de mediu. Mărimea şi forma coconului variază de la specie la
specie. La unele coleoptere larvele se transformă în pupe în sol, în cămăruţe speciale
numite loje pupale. Larvele dipterelor se transformă în pupe chiar în ultima exuvie a lor,
numită puparium sau cocon fals.
Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă. În acest stadiu
larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi apoi, năpârlind
pentru ultima oară, se transformă în pupe.

57
Stadiul de pupă

Pupa este stadiul imobil şi inactiv sub aspect trofic al insectelor holometabole, în care au
loc profunde şi complexe procese interne, de histoliză şi histogeneză, prin care si produce
transformarea larvei în insectă adultă (imago).
Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau ţesuturi
specifice larvelor, prin fagocitoză (celule sanguine), liocitoză (disocierea ţesuturilor prin
acţiunea fermenţilor secretaţi de fagocite) şi prin autoliză (autodizolvarea ţesuturilor
larvare). Histoliza afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi corpii adipoşi
şi, într-o măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator.
Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi şi organe noi, specifice adultului. Un rol
important în procesul de histogeneză îl au discurile imaginale şi histoblastele. Aceste
formaţiuni se dezvoltă în anumite zone ale corpului larvelor, apărând sub formă de cute
sau proeminenţe. Discurile imaginale reprezintă primordii ale organelor, din care se vor
dezvolta noile ţesuturi şi organe specifice adultului.
Din punct de vedere morfologic, se deosebesc trei tipuri de pupe (figura 50):
 Pupa liberă - Apendicele corpului (antenele, aripile şi picioarele) sunt libere şi pot
executa anumite mişcări (la majoritatea coleopterelor, la himenoptere, la unele
diptere).
 Pupa obtectă (mumie) - Are apendicele lipite de corp într-un lichid exuvial şi
acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având
aspectul unei mumii (pupele de la lepidoptere, pupele de coccinelide - coleoptere,
etc.).
 Pupa coarctată - Este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care
formează un înveliş opac, ca un butoiaş, numit puparium (la majoritatea dipterelor).

a. pupă liberă b. pupă obtectă c. pupă coarctată

Fig. 50 Tipuri de pupe

Durata stadiului de pupă variază în funcţie de specie şi condiţiile mediului ambiant, de la

câteva zile până la mai multe luni. O dată încheiate procesele de histoliză şi histogeneză,
din pupă apare imago (adultul). Acesta părăseşte exuvia pupală printr-o fantă longitudinală
produsă pa partea dorsală (la pupele liberă şi obtectă) sau prin partea superioară a
58
pupariului (la pupele coarctate). Ruperea exuviei pupale se face cu ajutorul unor
formaţiuni speciale (căngi chitinoase), mandibule sau prin presiunea corpului, care se
dilată în urma afluxului de sânge sau a aerului înmagazinat.

Dezvoltarea postmetabolă

Corespunde perioadei cuprinse între apariţia imago-ului (adultului) şi moartea fiziologică a

acestuia.

La insectele hemimetabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu încheierea

stadiului de nimfă, respectiv când toate organele şi apendicele specifice insectei adulte
sunt formate. La insectele holometabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu
apariţia adultului din pupă. După ieşirea din exuvia pupală, insecta are la început corpul
slab colorat, moale şi aripile faldurate. După puţin timp însă, sub presiunea sângelui,
aripile se întind şi se întăresc împreună cu toată cuticula. De asemenea, sub acţiunea
căldurii şi a luminii, corpul insectei se colorează definitiv.

Insecta adultă, deşi nu creşte şi nici nu năpârleşte, suferă, totuşi, o serie de transformări
progresive şi regresive, adică de maturaţie şi de bătrâneţe (senilitate). Procesele
progresive corespund perioadei de maturaţie sexuală, iar cele regresive perioadei de
îmbătrânire.

Sunt identificate astfel trei etape ale dezvoltării postmetabole:

 preovipozitară sau de maturaţie sexuală, cu sau fără hrănire suplimentară;
 ovipozitară, când are loc împerecherea şi depunerea ouălor şi când se desfăşoară
o activitate foarte intensă;
 postovipozitară, de îmbătrânire şi declin fiziologic, când sunt epuizate capacitatea
de reproducere şi toate substanţele de rezervă.

Imago, după unii autori, reprezintă insecta adultă imatură din punct de vedere sexual;
odată cu copularea ia sfârşit perioada de imago. Moartea fiziologică a adultului survine
datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism.

Durata dezvoltării postmetabole sau longevitatea adulţilor variază după specie de la

câteva minute până la câţiva ani. De exemplu, specia Psyche apiformis (Psychidae -
Lepidoptera) trăieşte între 32 şi 58 de minute; specia Palingenea horaria (Ephemeridae -
Ephemeroptera) câteva ore, iar unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1-2 ani. Cea
mai mare longevitate o au, însă, insectele sociale. Astfel, matca albinelor poate trăi până
la 5 ani, iar matca unor specii de termite până la 12-15 ani.

Generaţia
O generaţie formează întreaga progenitură a unei populaţii de insecte de la stadiul de ou
(în cazul ovipariei) sau la naşterea larvelor (în cazul vivipariei) şi până la moartea tuturor
indivizilor adulţi ce au alcătuit descendenţa respectivă.

59
La insecte, o generaţie (F1) începe cu depunerea ouălor sau a larvelor de către o
populaţie de insecte adulte (F0) şi continuă cu stadiile următoare până la adult, generaţia
respectivă încheindu-se cu moartea ultimului individ. Adulţii acestei generaţii (F1), prin
ouăle depuse asigură o nouă generaţie (F2). În acest mod, în continuare se asigură
înmulţirea speciei din generaţie în generaţie.

Timpul necesar dezvoltării unei generatii variază în limite mari de la specie la specie: la
unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt, în câteva zile sau
câteva săptămâni, iar la altele se prelungeşte un timp îndelungat, de luni şi ani.

În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, faţă de durata unui an, insectele se
clasifică în următoarele grupe:
 insecte monovoltine, care au o generaţie pe an (Lymantria dispar, Tortrix viridana);
 insecte bivoltine, cu două generaţii pe an (Hyphantria cunea, unele specii de
gândaci de scoarţă);
 insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în cursul unui an (Aphididae,
Chrysomelidae);
 insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai
mulţi ani (3 ani la Melolontha melolontha, 5 ani la Agriotes sp., 17 ani la Tibicina
septemdecim).
Numărul de generaţii la majoritatea speciilor variază şi în legătură cu condiţiile de mediu
(temperatură, umiditate, hrană, etc.). Astfel, o insectă în regiunile calde poate fi
monovoltină iar în cele reci bianuală (Saperda populnea).

Ciclul biologic sau ciclul evolutiv cuprinde succesiunea de stadii la capătul cărora se
găseşte un stadiu identic din toate punctele de vedere cu cel de la care s-a pornit. La
multe dintre speciile de insecte o generaţie se dezvoltă în cadrul unui ciclu evolutiv (figura
51).

Fig. 51 Ciclul evolutiv la unele insecte din ordinul Lepidoptera

60
La chermeside ciclul evolutiv este foarte complex, caracterizându-se prin existenţa unei
serii de generaţii cu biologie şi morfologie diferite (sexuate, aripate, partenogenetice,
aptere, producătoare de gale) care se derulează între o gazdă primară (molidul) şi o
gazdă secundară (pinul, bradul, laricele). Trecerea de la o plantă gazdă la alta se face prin
generaţii aripate care migrează (figura 52).

Fig. 52 Dezvoltarea unei generaţii la chermeside (Homoptera)

Diapauza insectelor reprezintă o perioadă de repaus metabolic la care procesele

fiziologice se reduc în intensitate iar creşterea şi dezvoltarea se opresc; este provocată de
factorii externi nefavorabili sau de cauze interne ale insectei. Diapauza este obligatorie
pentru insectele la care acesta a apărut în decursul evoluţiei, ca o adaptare la condiţiile
nefavorabile de mediu, fiind transmisă de-a lungul generaţiilor, respectiv facultativă,
atunci când apare datorită influenţei negative a factorilor de mediu; sistemul endocrin
coordonează intrarea sau ieşirea din diapauză. Factorii de mediu care determină diapauza
sunt: temperatura, lumina, umiditatea, hrana etc. La temperaturi scăzute, insectele intră în
diapauza hiemală sau de iarnă şi rămân în această stare până în primăvară; la temperaturi
ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele insecte intră în diapauza estivală sau de
vară. Pentru insectele din zona temperată, diapauza hiemală este obligatorie şi este
parcursă, în funcţie de biologia speciei, în diferite stadii: în stadiul de ou (embrion format în
ou, la Lymantria dispar, Malacosoma neustria şi Tortrix viridana), în stadiul de larvă
(Euproctis chrysorrhoea, Cossus cossus, Cerambyx cerdo), în stadiul de pupă
(Notodontidae, Hyphantria cunea) precum şi în stadiul de adult (Coleoptera). La insectele
monovoltine, diapauza este obligatorie pentru fiecare generaţie, indiferent de stadiul în
care se petrece, pe când la insectele polivoltine, aceasta apare la generaţia de toamnă.

61
La unele insecte o parte din populaţie rămâne în diapauză prelungită, de 2-3 ani (la
Balaninus glandium – larvele din sol, la Phalera bucephala – pupele din sol), ceea ce
îngreunează lucrările de prognoză.

Test de autoevaluare:

1. Ce este reproducerea gamogenetică? Dar cea partenogenetică?

2. Cum se realizează dezvoltarea insectelor?
3. Ce este ponta? Exemple.
4. Ce sunt insectele hemimetabole? Dar cele holometabole?
5. Descrieţi stadiul de larvă.
6. Ce este o larvă neonată?
7. Prin ce se caracterizează stadiul de pupă?
8. Descrieţi tipurile morfologice de pupă.
9. Ce este un cocon? Ce este un puparium?
10. Ce este o generaţie?
11. Cum se clasifică insectele în funcţie de durata de dezvoltare a unei generaţii?
12. Ce este ciclul biologic?
13. Ce este diapauza?

62
MODULUL IV

V ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor reprezintă ramura entomologiei care se ocupă cu studiul relaţiilor

dintre insecte şi mediul de viaţă. Scopul ecologiei este de a studia factorii care determină
abundenţa şi distribuţia speciilor. Aceşti factori pot fi:
 abiotici – independenţi de acţiunea organismelor vii;
 biotici – provocaţi de acţiunea organismelor vii.
Limitele acestor factori între care o specie poate trăi se numeşte valenţă ecologică.
Din acest punct de vedere speciile sunt:
 euritope (euribionte) – cu plasticitate ecologică mare, suportă variaţii mari şi sunt
larg răspândite;
 stenotope (stenobionte) – cu plasticitate ecologică redusă şi sunt localizate
în regiuni limitate.

FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI, care afectează flora şi fauna din mediul forestier şi, în
consecinţă, şi insectele, sunt factorii climatici şi edafici.
În pădure, trebuie stabilită o distincţie între macroclimatul general forestier şi o serie de
microclimate care corespund modificărilor frecvente ce apar datorită variaţiilor structurii
habitatului.
Cei mai importanţi factori climatici sunt: lumina, temperatura, precipitaţiile şi umiditatea,
vântul şi presiunea atmosferică. Pădurea asigură insectelor un mediu în care variaţiile
factorilor climatici sunt atenuate: viteza vântului este mai redusă, variaţiile temperaturii şi
luminii sunt mai reduse iar umiditatea relativă a aerului este mai ridicată. În pepiniere,
parchete, ochiuri deschise de doborâturile în masă produse de vânt, condiţiile climatice se
schimbă faţă de interiorul arboretelor, iar insectele sunt expuse la condiţiile terenului
deschis, favorabile sau mai puţin favorabile, în funcţie de cerinţele fiecărei specii de
insecte.
►Lumina
Lumina este un factor climatic care influenţează metabolismul insectelor, diapauza, zborul
şi împerecherea, formarea pigmenţilor etc. Comportamentul insectelor faţă de lumină
variază, în unele stadii acestea manifestă fototropism pozitiv (adulţii de Lepidoptera care
sunt atraşi de surse luminoase) sau fototropism negativ (larvele de sub scoarţă, din lemnul
arborilor şi din sol).
Intensitatea luminii sub coronament variază în funcţie de speciile de arbori şi de sezon.
Astfel, sub coronamentul pădurilor de stejar intensitatea luminii este mai mare decât sub
cel al pădurilor tinere de fag. În cazul aceluiaşi arboret de foioase, intensitatea relativă a
luminii (în comparaţie cu intensitatea luminii în teren deschis) este mai mare iarna, când
lipseşte aparatul foliar.
Aceste variaţii au consecinţe asupra insectelor. Speciile de gândaci de scoarţă
Dryocoetes hectographus şi Pityogenes chalcographus, care nu roiesc decât la anumite
valori ale
63
intensităţii luminii, se instalează pe ramurile aflate sub incidenţa directă a razelor soarelui.
În arboretele de cvercinee, densitatea depunerilor de ouă de Lymantria dispar şi Tortrix
viridana depinde de cantitatea de lumină care penetrează coronamentul, prin urmare este
mai mare pe liziere.
La majoritatea populaţiilor ce alcătuiesc biocenoza forestieră, alternanţa luminii cu
întunericul a determinat prin adaptare, apariţia ritmurilor circadiene, adică succesiunea
perioadelor de activitate şi repaus, pe parcursul a 24 de ore. Unele insecte zboară ziua, la
ore cu luminozitate maximă şi la temperaturi ridicate (insecte diurne: Scolytinae,
Buprestidae, Ichneumonidae etc), alte specii zboară în amurg (crepusculare:
Scarabeidae), iar altele noaptea (nocturne: Noctuidae - Lepidoptera). De asemenea,
omizile de Lymantria dispar se hrănesc intens între orele 4-8 şi 20-24; larvele de
Thaumetopoea processionea ziua stau în cuiburi iar noaptea se deplasează în şiruri în
căutarea hranei. Se constată că la unele insecte durata dezvoltării este mai lungă la
scăderea timpului zilnic de iluminare; respiraţia este mai intensă la lumină; zilele mai
scurte din timpul toamnei determină intrarea insectelor în diapauză hiemală.
Prezenţa celor patru sezoane în climatul temperat, a determinat apariţia unor adaptări ce
se manifestă prin schimbarea înfăţişării şi intensităţii activităţilor vitale; aceste schimbări
ale fenotipului speciilor, care se produc anual, se numesc fenofaze. Fenologia reprezintă
studiul relaţiilor dintre diferitele stadii de dezvoltare ale insectelor şi diferitele faze de
dezvoltare ale arborilor, anotimpuri şi condiţiile climatice.

►Temperatura
Insectele sunt organisme poikiloterme, aşa-numitele animale cu sânge rece, având
temperatura corpului variabilă în funcţie de temperatura mediului în care trăiesc. În
general, insectele au temperatura corpului mai ridicată, cu 0,5°-1°C, decât mediul. Cu cât
temperatura corpului este mai ridicată, cu atât procesele fiziologice se desfăşoară mai
rapid.
Activitatea biologică a insectelor se desfăşoară între două praguri de temperatură:
 limită inferioară de temperatură, denumită prag inferior de dezvoltare (prag
biologic) sau temperatura minimă (t0);
 limită superioară, denumită prag superior sau temperatură maximă de dezvoltare
(T).
Zona cuprinsă între aceste două limite se numeşte zonă biologică; sub pragul inferior şi
peste pragul superior se găseşte zona letală, în care survine moartea insectelor, fie
datorită temperaturilor prea scăzute, fie celor prea ridicate. În afară de aceste limite,
organismele mai au un prag de prolificitate (O), exprimând temperatura la care sexele
devin fertile şi un prag termic optim (O1), la care dezvoltarea are loc în condiţii optime
(figura 53).

64
 Fig. 53 Curba activităţii la insecte în funcţie de temperatură

Cele patru praguri de dezvoltare (t ,O, O 1 şi T) împart zona biologică în trei subzone:
 subzona rece cuprinsă între pragul biologic (t0) şi pragul de prolificitate (O), în care
insectele cresc dar sunt sterile, deoarece temperaturile scăzute încetinesc
procesele vitale şi, prin urmare, creşte durata dezvoltării;
 subzona optimă cuprinsă între pragul de prolificitate (O) şi optimul termic (O 1), în
care are loc reducerea perioadei de dezvoltare iar numărul generaţiilor şi
prolificitatea cresc;
 subzona caldă cuprinsă între optimul termic (O 1) şi pragul superior (T), în care
odată cu creşterea temperaturii, creşte durata dezvoltării şi scad numărul de
generaţii şi prolificitatea.

La temperaturi ce coboară sub pragul inferior (t 0), insectele intră mai întâi într-o stare de
anabioză, adică devin treptat imobile şi amorţesc, din care pot să-şi revină prin creşterea
treptată a temperaturii. Dacă temperatura continua să scadă, survine moartea insectelor,
datorită îngheţării apei libere din spaţiile intercelulare (cu formarea cristalelor de gheaţă).
Insectele din zona temperată, la temperaturi sub pragul inferior (t 0), intră în diapauză
hiemală. În acest scop îşi elimină apa din corp, pentru a rezista la temperaturi scăzute, iar
primăvara, la temperaturi peste acest prag, printr-o hrănire intensă îşi refac necesarul de
apă.
La temperaturi ce cresc peste pragul superior (T), activitatea insectelor încetează datorită
coagulării treptate a substanţelor proteice; coagularea poate fi parţială, după care
insectele îşi pot reveni, sau totală, în urma căreia survine moartea insectei.
Insectele care suportă variaţii mari de temperatură se numesc euriterme, iar cele care
suportă variaţii mici se numesc stenoterme.
Dezvoltarea insectelor aparţinând unei specii începe la o anumită temperatură, pragul
biologic inferior, şi necesită pentru întreg ciclul biologic sau pentru fiecare stadiu în parte o
anumită cantitate de căldură, numită constantă termică (K). Acesta reprezintă suma

65
temperaturilor medii zilnice peste pragul biologic inferior şi se calculează după formula lui
Blunck:
K = d (tn – t0), în care:
d – este durata de dezvoltare în
zile; tn – temperatura medie zilnică;
tn - t0 – temperatura efectivă.
Pentru unele insecte s-au calculat valorile pentru K şi t 0, de exemplu pentru: Malacosoma
neustria (inelarul) t0=9C şi K=1470C; Lymantria monacha t0=6C şi K=1240C. Între
durata de dezvoltare a unei insecte şi temperatură există o corelaţie care se prezintă sub
forma unei hiperbole. Există astfel posibilitatea determinării duratei perioadei de dezvoltare
la diferite condiţii de temperatură, aspect cu importanţă practică pentru organizarea
lucrărilor de prognoză.
La majoritatea insectelor optimul de dezvoltare este cuprins între 20° şi 30°C, iar între
durata dezvoltării şi temperatură este un raport invers proporţional.
Activitatea insectelor în raport factorul temperatură diferă în funcţie de specie:
 fluturele Lymantria monacha are zona vitală între - 40 ° şi 45°C, cea optimă între
10°-30°C; adulţii trăiesc normal 5-6 zile în timpul verii dar, prin scăderea
temperaturii, durata vieţii se prelungeşte la 51 de zile;
 fluturii de Geometridae (fluturi de gheaţă) sunt activi până toamna târziu (în
octombrie-noiembrie), iar femelele depun ouăle la temperaturi scăzute care ajung
până la –8° C;
 cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) are în zonele sudice ale Europei, o
generaţie la 3 ani, în cele nordice, la patru ani iar la peste 51 latitudine nordică, la
cinci ani);
 la Euproctis chrysorrhoea iernarea larvelor se face în cuiburi, prin acest
comportament de agregare sau de asociere a larvelor tinere în cuiburi se menţine o
temperatură favorabilă supravieţuirii în timpul iernii;
 la insectele defoliatoare, cât şi la cele care trăiesc sub scoarţă, creşterea
temperaturilor favorizează eclozarea larvelor, zborul şi împerecherea adulţilor;
 viespile parazitoide din familia Ichneumonidae sunt active numai pe vreme caldă;
 speciile de lăcuste migratoare sunt localizate în părţile sudice ale Europei, fiind
iubitoare de căldură;
 Trypodendron lineatum (Scolytinae) zboară primăvara devreme, pe când alte specii
din aceeaşi familie sunt încă în diapauza hiemală.

Mecanisme de reglare a temperaturii

Insectele, având dimensiuni reduse ale corpului şi, în consecinţă, un raport mare între
suprafaţa laterală şi masa corpului, manifestă pierderi importante de căldură. Acestea sunt
compensate diferite mecanisme:

66
  Absorbţia energiei solare, datorită culorii şi structurii tegumentului - numeroase
specii de insecte din mediul forestier prezintă culori închise sau reflexe metalice;
 Alegerea unor locuri de viaţă adăpostite - Hylobius abietis, la temperaturi de peste
35C, se retrage în stratul erbaceu unde temperatura este mai redusă;

 Prin activitate metabolică intensă, în timpul zborului - temperatura corpului muştelor

de dimensiuni reduse este în timpul zborului aproximativ egală cu a mediului iar a
fluturilor şi lăcustelor este cu 5 - 10C mai mare decât a mediului. Temperatura
corpului la numeroase specii de fluturi şi bondari poate depăşi cu mai mult
temperatura mediului, în timpul zborului, datorită unui strat izolator alcătuit din
perişori şi solzi.
 La insectele sociale, prin modul de realizare şi organizare a cuibului – la Formica
rufa, muşuroaiele sunt mai scunde în pădurile însorite, diferenţa de temperatură
între cuib şi mediu putând ajunge până la 13C; de asemenea, îşi deplasează ouăle
şi larvele în diferite regiuni ale cuibului pentru a le asigura o anumită temperatură.

S-a constatat că insectele care reţin cea mai mare parte a căldurii, pe durata zborului, în
zona toracelui, necesită o temperatură ridicată a musculaturii pentru realizarea zborului.
Temperatura minimă a musculaturii necesară zborului diferă foarte mult de la o specie
la alta, în timp ce temperatura maximă are o variaţie mai redusă (40 - 45C). Transferul
de căldură de la torace către abdomen previne supraîncălzirea muşchilor în timpul
zborului şi permite unor specii de fluturi de mari dimensiuni să fie activi într-un interval
larg de temperaturi ale mediului.

Numeroase insecte de mari dimensiuni rămân pe sol dacă nu reuşesc să-şi

mărească temperatura corpului pentru a putea iniţia zborul. Masculii de Tettigoniidae
îşi măresc temperatura corpului înainte de zbor prin producerea de stridulaţii.

►PRECIPITAŢIILE ŞI UMIDITATEA RELATIVĂ

Apa joacă un rol important în viaţa şi dinamica insectelor. În funcţie de cerinţele faţă de
umiditate, insectele pot fi eurihidre, care suportă variaţii mari ale umidităţii, sau
stenohidre, care suportă variaţii reduse ale umidităţii.
Majoritatea insectelor iau apa din hrană, altele direct din bălţi, izvoare, picături de rouă
(fluturi, albine) sau prin oxidarea stratului adipos acumulat ca rezervă, în stadiul de pupă.
Pierderea apei din organism se face prin tegument (prin evaporare), fie prin dejecţii şi
excreţii.
Insectele au diferite adaptări pentru reducerea pierderilor de apă:
 elitrele protejează corpul coleopterelor, pe lângă alte funcţii; chitinizarea puternică a
tegumentului, precum şi acoperirea corpului cu ceară (Coccidae, Aphididae) reduc
evaporarea.
 larvele insectelor care trăiesc în sol (Scarabeidae, Elateridae) migrează pe verticală
sau orizontală, în funcţie de umiditatea solului, în timpul sezonului de vegetaţie;
uneori, din cauza uscăciunii, insectele intră în diapauză estivală (larvele de
Polyphylla fullo şi de Anoxia).

67
  Umiditatea influenţează dezvoltarea insectelor, de exemplu, optimul de dezvoltare
la Lymantria monacha este la o umiditate relativă a aerului de 85-100% şi
temperatură cuprinsă între 17°-23°C;
 scăderea umidităţii sub 20% încetineşte dezvoltarea larvelor de sub scoarţă sau din
lemn (Scolytidae, Cerambycidae, Siricidae - la Sirex dezvoltarea, care se face în 1-
2 ani, se prelungeşte la 4-5 ani);
 Blastophagus piniperda produce vătămări între scoarţă şi lemn în pădurile de pin cu
umiditate ridicată, în timp ce în zone uscate nu mai atacă sub scoarţa trunchiurilor,
preferând rădăcinile.

Precipitaţiile sub formă lichidă (ploile) şi cele solide (zăpada) influenţează dezvoltarea
insectelor. Căderea unor ploi abundente perturbă activitatea insectelor care trăiesc liber,
împiedică zborul, reproducerea, depunerea ouălor (sau le spală de pe suportul de
depunere); ploile torenţiale, distrug microlepidopterele aflate în zbor (Tortrix viridana,
Coleophora laricella, Semasia rufimitrana). Precipitaţiile bogate, care conduc la îmbibarea
solului, au uneori drept consecinţă dezrădăcinarea arborilor, mai ales în pădurile de
răşinoase, creându-se astfel condiţii favorabile înmulţirii în masă a populaţiilor de gândaci
de scoarţă.
Stratul de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru hibernarea majorităţii speciilor de
insecte. Căderile masive de zăpadă, mai ales zăpada moale, provoacă rupturi şi
dezrădăcinări în arboretele de răşinoase şi favorizează instalarea dăunătorilor cu caracter
secundar. Topirea zăpezii contribuie la creşterea gradului de umiditate a solului,
influenţând activitatea insectelor care trăiesc în sol.

►VÂNTUL
Vântul are o acţiune directă asupra populaţiilor de insecte, favorizând răspândirea la mari
distanţe, sau indirectă, producând ruperea şi doborârea arborilor, creând astfel condiţii
favorabile de dezvoltare insectelor cu caracter secundar. Speciile de insecte anemohore
sunt transportate de vânt la distanţe mari (omizele neonate de Lymantria dispar, L.
monacha, Hyphantria cunea, roiurile de gândaci de scoarţă, de păduchi de frunză etc);
vânturile puternice transportă şi îneacă în ape adulţii unor insecte surprinse în timpul
zborului (cărăbuşi, lăcuste, libelule, buburuze), deranjează hrănirea insectelor, zborul,
împerecherea şi depunerea ouălor.

►PRESIUNEA ATMOSFERICĂ
Micşorarea presiunii atmosferice reduce activitatea unor insecte (furnici), pe altele le
obligă să se adăpostească (omizile de Aporia crataegi), activează zborul fluturilor şi
lăcustelor, fie grăbeşte ieşirea adulţilor din pupe.

►SOLUL
Solul constituie un important factor ecologic în dezvoltarea şi răspândirea insectelor; el
influenţează direct, prin proprietăţile sale fizice şi chimice, şi indirect, prin condiţionarea
diferită a vegetaţiei.

68
Dezvoltarea multor insecte sau cel puţin a unui stadiu de dezvoltare are loc în sol
(coropişniţa Gryllotalpa gryllotalpa, larvele de Elateridae, Scarabeidae, Tenebrionidae,
Noctuidae).
Dintre condiţiile de sol care influenţează răspândirea insectelor fac parte: umiditatea,
temperatura, aerisirea şi aciditatea solului, condiţii determinate preponderent de structura
solului. Astfel, solurile uşoare, nisipoase, sunt populate mai puternic cu specii de insecte,
faţă de cele grele, argiloase. Solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai populate decât
cele cu reacţie neutră sau bazică. Majoritatea speciilor de Elateridae se întâlnesc în
solurile acide cu ph-ul cuprins între 4 şi 5,2, în timp ce larvele de Scarabeidae preferă
solurile cu reacţie alcalină sau neutră.
Insectele se deplasează pe verticală datorită variaţiei condiţiilor de temperatură şi
umiditate şi pe orizontală pentru căutarea hranei. Primăvara, larvele migrează în zona
superficială a solului, unde se hrănesc cu rădăcini, iar toamna coboară la adâncimi mari,
chiar de 1 m; aceste deplasări pot fi şi periodice, în funcţie de variaţia acestor factori.
Condiţiile nefavorabile de sol, pot produce debilitarea arboretelor predispunându-le la
atacurile insectelor defoliatoare (Lepidoptera) şi apoi a celor secundare (Scolytinae,
Cerambycidae, ce se instalează sub scoarţă şi în lemn).

FACTORII ECOLOGICI BIOTICI

În categoria factorilor biotici se includ: hrana, zoofagii, microorganismele entomopatogene
şi factorul antropic.
►HRANA
Factorul trofic este sursa prin care insectele îşi procură energia necesară activităţilor
biologice, condiţionează prezenţa şi numărul insectelor dintr-o biocenoză. În funcţie de
felul hranei, insectele se împart în trei categorii: fitofage, zoofage şi pantofage (omnivore).
Insectele fitofage sunt categoria cea mai largă, ele hrănindu-se cu partea vie a plantelor,
dar şi cu substanţe moarte, aflate în descompunere (insecte saprofage).
Insectele se pot hrăni cu singur organ al plantei (stenomere) sau cu mai multe organe
(eurimere).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele pot fi:
 polifage, care se hrănesc cu mai multe specii de plante aparţinând mai multor
familii;
 oligofage, care se hrănesc cu plante înrudite;
 monofage, care preferă o singură plantă.
În cazul insectelor polifage, există totuşi o preferinţă pentru un număr redus de gazde, pe
care realizează indici biologici superiori (Lymantria dispar - preferă stejarul pedunculat,
Hyphantria cunea - dudul).
După organele pe care le preferă, insectele fitofage se pot împărţi în:

 defoliatoare: insecte care prin larve (lepidoptere) sau prin larve şi adulţi
(gândacii de frunză) se hrănesc cu frunze, consumându-le integral sau parţial,
scheletizându-le sau minându-le. Efectele defolierilor asupra arborilor sunt de
natură fiziologică, provocând debilitarea arborilor, scăderea acumulărilor de
biomasă, creşterea

69
 vulnerabilităţii la atacul dăunătorilor secundari şi la boli, putând provoca
chiar moartea arborilor.

 rizofage: insecte care se hrănesc cu rădăcini sau părţi ale acestora, cum
sunt larvele de cărăbuşi, „viermii” – sârmă etc. Aceşti dăunători produc vătămări
importante în pepiniere şi plantaţii tinere, provocând uscarea puieţilor.

 subcorticale: insecte care rod între scoarţă şi lemn, producând vătămări

fiziologice şi uscarea arborilor pe picior atacaţi.

 xilofage: insecte care rod în lemn, atacând atât tulpinile cât şi ramurile
arborilor, provocând atât vătămări fiziologice cât şi tehnice.

 seminifage: insecte care se hrănesc cu fructe sau seminţe,

compromiţând regenerarea pădurilor.

 galigene: insecte care prezintă stadii care se dezvoltă în interiorul

organelor tinere ale plantei şi care prin prezenţa lor sau prin secreţiile pe care le
elimină determină proliferarea ţesuturilor plantei în jurul insectei, formând gale.
Calitatea hranei influenţează mult dezvoltarea insectelor; hrana bogată în substanţe
proteice scurtează dezvoltarea insectelor, contribuie la mărirea numărului de generaţii, pe
când cea bogată în hidraţi de carbon prelungeşte dezvoltarea.
Regimul alimentar poate varia şi în funcţie de stadiul de dezvoltare a insectei:
 fluturii sunt dăunători numai în stadiul de omidă, adulţii se hrănesc cu nectarul
florilor;
 speciile de gândaci sunt dăunătoare şi în stadiul de adult şi de larvă, pe aceleaşi
organe ale plantei (Scolytinae, Anobiidae), pe organe diferite (larvele de cărăbuş
atacă rădăcinile puieţilor iar adulţii foliajul);
 în alte cazuri, numai atacul larvelor are o importanţă economică (Elateridae,
Cerambycidae, Buprestidae);
 viespile parazitoide, în stadiul larvar sunt carnivore, dar adulţii se hrănesc cu
nectarul florilor de umbelifere.
Cât priveşte rezistenţa faţă de atacul cauzat de insecte, se constată că foioasele sunt mai
rezistente decât răşinoasele, respectiv arboretele bătrâne faţă de cele tinere. În ce
priveşte relaţiile dintre insecte şi plante, amintim:
 polenizarea realizată de insectele care vizitează plantele în căutare de polen şi
nectar (Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera);
 simbioza între unele insecte şi ciuperci (Trypodendron lineatum cultivă în galeriile
sale ciuperca Monilia candida, pentru hrana larvelor sale) sau între insecte şi
bacterii (termitele au în intestinul posterior bacterii şi protozoare pentru digerarea
lemnului);
 se poate aminti şi existenţa plantelor carnivore (Drosera, Utricularia, Pinguicola)
care prezintă organe speciale, ghimpi, tentacule, substanţe lipicioase de capturare
a unor diptere mici, pe care apoi le digeră cu ajutorul unor enzime, procurându-şi
astfel albumina necesară.
Insecte zoofage (vezi alineatul de mai jos)

70
Insectele pantofage sunt insecte care consumă atât plante cât şi organisme animale (e.g.
urechelniţa este entomofagă prădătoare cât şi fitofagă).

►ZOOFAGII
Zoofagii sunt speciile de animale care trăiesc pe seama altor specii de animale, care le
servesc drept pradă (speciilor prădătoare), respectiv ca gazdă (speciilor parazite şi
parazitoide). Denumirea provine din cuvintele greceşti „zoion” care înseamnă animal şi
„phagein” care înseamnă a mânca, a devora. Zoofagii care trăiesc pe seama insectelor se
numesc entomofagi. În această categorie sunt incluşi acarii entomofagi, insectele
entomofage, păsările insectivore, mamiferele insectivore etc.
Insectele prădătoare sunt specii de insecte care atacă şi consumă numeroase insecte pe
parcursul dezvoltării lor. Sunt de obicei mai mari decât prada, pe care trebuie să o
imobilizeze şi să o domine fizic pentru a o putea apoi consuma.
Insectele parazite sunt de obicei mult mai mici decât gazda şi pot să-şi încheie ciclul de
dezvoltare pe un singur individ parazitat. Endoparaziţii trăiesc în interiorul corpului gazdei,
în timp ce ectoparaziţii trăiesc în cuiburile sau la exteriorul corpului acesteia. Paraziţii nu
îşi ucid gazda dar pot răspândi boli şi produce reacţii adverse (iritaţii ale pielii, blocaje
intestinale, reacţii alergice).
Un exemplu de parazitism propriu-zis la vertebrate îl constituie insectele hematofage (care
se hrănesc cu sânge): păduchii hematofagi, purecii, ploşniţa de pat etc.
Însă, multe specii de insecte entomofage trăiesc în interiorul sau pe corpul insectei gazdă
doar pe parcursul stadiului larvar şi trăiesc libere ca adulţi. Aceste insecte nu corespund
noţiunii de parazit întrucât larvele se hrănesc cu organele interne ale insectei gazdă, care
în cele din urmă moare, când larva şi-a încheiat dezvoltarea. Aceste insecte sunt
denumite parazitoizi, pentru a-i deosebi de paraziţi. Majoritatea insectelor parazitoide
aparţin ordinelor Diptera şi Hymenoptera. Femelele adulte identifică semnalele chimice
pentru a localiza gazda şi a depune ouăle. După eclozare, larvele parazitoidului se
hrănesc la început cu ţesuturi care nu sunt vitale (e.g. corpul gras). Pe măsură ce larvele
cresc, cerinţele nutriţionale cresc şi îşi consumă gazda din interior.

►MICROORGANISME ENTOMOPATOGENE sunt microorganisme care produc boli la

insecte (virusuri, bacterii, ciuperci şi protozoare). Unele dintre acestea produc epizootii
naturale (îmbolnăviri în masă în faza de criză a gradaţiilor) sau se pot cultiva controlat, pe
medii de cultură artificiale, şi aplica sub formă de preparate biologice în combaterea
biologică a insectelor dăunătoare.

►FACTORUL ANTROPIC
Omul apreciază importanţa diferitelor organisme, deci şi a speciilor de insecte, prin prisma
necesităţilor proprii (apreciind foloasele pe care anumite specii le aduc prin produsele lor
sau prin acţiunile lor). Ignorarea faptului că speciile de insecte au un rol bine stabilit în
structura şi funcţionarea ecosistemelor, că există un control natural al populaţiilor, în care
fiecare specie este controlată şi la rândul său ţine sub control alte specii, şi în încercarea
omului de a interveni ca principal ordin de reglare a nivelului unor populaţii îndeosebi prin
mijloace chimice, l-au transformat în realitate în principalul factor generator de
71
dezechilibru, cu înregistrarea celor mai grave gradaţii ale populaţiilor unor specii de
insecte.
Încă din 1942, Barbey a declarat că „sub pretextul măririi producţiei forestiere, omul a
cauzat fără să îşi dea seama răspândirea insectelor dăunătoare. Există o corelaţie de
netăgăduit între activităţile umane desfăşurate în scopul obţinerii unui volum mai mare de
lemn şi răspândirea populaţiilor de insecte”.
Cultivarea unor specii de arbori în afara arealului lor natural de răspândire poate favoriza
producerea de înmulţiri în masă ale unor populaţii de insecte, când acestea din urmă
găsesc condiţii favorabile de dezvoltare şi în cele mai multe cazuri sunt lipsite de duşmanii
naturali.
De asemenea, omul mai poate influenţa populaţiile de insecte prin: reducerea şi
fragmentarea suprafeţelor de pădure, modificarea compoziţiei arboretelor, modificarea
nivelului apei freatice prin desecări, irigaţii, poluarea generată de diferite activităţi ale sale.
În plus, omul poate acţiona direct asupra populaţiilor de insecte prin adoptarea de măsuri
de combatere a celor considerate dăunătoare.

ÎNMULŢIREA IN MASĂ A INSECTELOR

În pădure se găsesc în permanenţă diferite specii de insecte dăunătoare a căror prezenţă

trece neobservată adesea datorită densităţii reduse a populaţiilor acestora cunoscută sub
numele de generaţie de fier, generaţie rezistentă sau număr normal. În anumite condiţii
(condiţiile meteorologice favorabile, nivelul scăzut al populaţiilor de prădători şi parazitoizi,
starea fiziologică precară a plantei gazdă etc.), densitatea populaţiilor de dăunători creşte
peste acest număr normal, provocând pierderi de producţie care depăşesc pragurile de
dăunare acceptate în gestionarea pădurilor, după care are loc o scădere bruscă. Această
variaţie a densităţii populaţiilor de insecte poartă denumirea de înmulţire în masă,
supraînmulţire sau gradaţie.
În dezvoltarea unei gradaţii se cunosc două etape:
 progradaţia care ţine de la începutul gradaţiei şi până la atingerea cotei maxime,
partea ascendentă a gradaţiei;
 retrogradaţia, partea descendentă a gradaţiei (figura 54).
Din punct de vedere teoretic, gradaţia este împărţită în patru faze: faza incipientă, faza
creşterii numerice, erupţia, corespunzătoare progradaţiei şi faza de criză, corespunzătoare
retrogradaţiei.

72
 Fig. 54 Schema teoretică a gradaţiei

Faza incipientă este faza de debut a gradaţiei, în care deşi numărul insectelor creşte de
câteva ori (2-4), nu se observă vătămări decât la arbori izolaţi sau numai în unele părţi ale
arboretelui; populaţia este viguroasă (fecunditate mare, număr mare de femele, mortalitate
foarte redusă); această fază durează un an.
Faza creşterii numerice durează doi ani, numărul insectelor creşte mult, totuşi prezenţa
lor poate fi observată doar printr-o cercetare atentă a arboretului infestat; în primul an
vătămările sunt reduse iar în al doilea an devin evidente însă sunt prezente pe suprafeţe
reduse. Este faza cea mai importantă pentru evoluţia ulterioară a gradaţiei, în sensul că o
schimbare a condiţiilor de mediu poate aduce populaţia înapoi la starea de latenţă. Spre
sfârşitul acestei faze, începe să se observe şi activitatea entomofagilor (care intră în
gradaţie cu o întârziere de 2-3 ani faţă de specia fitofagă).
Faza de erupţie durează 1-2 ani şi se caracterizează printr-o creştere explozivă a
densităţii dăunătorului şi, în consecinţă, prin vătămări puternice ale arborilor (de multe ori
totale). Datorită densităţii foarte mari, apar fenomene de suprapopulare ca: lipsa hranei,
care afectează mai ales indivizii care vor forma femele (la lepidoptere, larvele din care se
vor forma femele parcurg o vârstă în plus faţă de cele din care se vor forma masculi),
mortalitate ridicată; are loc reducerea numărului de femele şi a fecundităţii; apariţia în
masă a entomofagilor (parazitoizi şi prădători) şi îmbolnăvirea omizilor din ultimele vârste
prin activitatea microorganismelor entomopatogene.
Faza de criză începe după atingerea densităţii maxime şi se caracterizează printr-o
reducere puternică a numărului de indivizi şi printr-o activitate puternică a entomofagilor;
are loc o scădere accentuată a numărului de femele şi a fecundităţii. Reducerea numărului
de insecte se face într-un an la insectele mai viguroase (Lymantria dispar, Malacosoma
neustria, Euproctis chrysorrhoea) şi în doi ani la insecte mai puţin viguroase (Tortrix
viridana, Operophthera brumata, Erannis defoliaria, Thaumetopoea processionea).
Pentru principalele specii defoliatoare din ţara noastră care, în general, sunt monovoltine,
gradaţia se desfăşoară în circa 7 ani dar se poate prelungi până la 10 ani, datorită unor
condiţii favorabile (mai mulţi ani consecutivi de secetă) sau poate fi redusă prin intervenţii
antropice în scopul reducerii amplitudinii gradaţiei şi a pagubelor.

73
Gradaţia prezintă anumite caracteristici ce sunt utilizate pentru descrierea evoluţiei
acesteia, precum: densitatea populaţiei, coeficientul de înmulţire a gradaţiei, coeficientul
de creştere a gradaţiei, fecunditatea, raportul sexelor, mortalitatea naturală şi aspectul
exterior.
Densitatea populaţiei reprezintă numărul mediu de indivizi existenţi pe un arbore sau pe
unitate de suprafaţă. În progradaţie densitatea creşte continuu (cu excepţia ultimului an al
erupţiei) până la un nivel maxim, în retrogradaţie scade brusc până la numărul generaţiei
de fier, caracteristic stării de latenţă.
Densitatea maximă atinsă în faza de erupţie, depăşeşte numărul critic exprimat prin
numărul de indivizi (pe un arbore, organ al acestuia, pe unitatea de suprafaţă) capabil să
producă o vătămare totală.
În funcţie de densitatea insectelor se stabileşte prognoza atacului din anul următor;
serveşte la determinarea procentului probabil de defoliere (Pd), după următoare formulă:

Pd = [(densitatea populaţiei x % indivizilor viabili) / numărul critic] x 100

Populaţiile de insecte ating nivelul maxim de densitate în stadiul de ou, după care se află
într-o continuă scădere.
Coeficientul de înmulţire a gradaţiei reprezintă valoarea raportului dintre densitatea
populaţiei actuale şi densitatea generaţiei anterioare, indicând de câte ori a crescut sau a
scăzut densitatea populaţiei pe parcursul a două generaţii consecutive; în progradaţie
valoarea coeficientului de înmulţire este supraunitară iar în retrogradaţie, subunitară.
Coeficientul de creştere a gradaţiei reprezintă raportul dintre densitatea populaţiei într-
un an al gradaţiei şi cea din anul anterior începutului înmulţirii în masă, indicând de câte
ori este mai mare densitatea populaţiei în anul cercetat faţă de densitatea populaţiei într-
un an fără vătămări vizibile. Valoarea absolută a densităţii populaţiei din anul anterior
începerii gradaţiei este foarte mică, de aceea foarte greu de determinat, de aceea, pentru
dăunătorii forestieri nu se cunoaşte exact limita dintre densitatea populaţiei în perioada de
latenţă şi cea din perioada de gradaţie.
Fecunditatea reprezintă numărul mediu de ouă depuse de o femelă. Stabilirea acestui
parametru biologic are o mare importanţă pentru prognoză, deoarece viteza de înmulţire a
populaţiei de insecte şi, respectiv, cuantumul vătămărilor depind de numărul de ouă depus
de o femelă. Fecunditatea este caracteristică fiecărei specii dar variază în timpul gradaţiei,
fiind maximă la începutul acesteia şi scăzând până la valori foarte mici în faza de criză.
Fecunditatea se determină direct, prin numărarea ouălor la insectele la care femelele
depun ouăle într-o singură grupare (Lymantria dispar, Malacosoma neustria) şi indirect, de
cele mai multe ori, în funcţie de greutatea medie a pupelor femele, la speciile care depun
ouăle în mai multe grupări (Tortrix viridana, Lymantria monacha).
Raportul dintre sexe este raportul dintre numărul femelelor şi cel al masculilor dintr-o
populaţie de insecte. În perioada de latenţă, numărul femelelor este aproape egal cu cel al
masculilor; în primele două faze ale gradaţiei, raportul este supraunitar, în faza de erupţie
devine unitar, iar în faza de criză este subunitar. Se poate exprima şi sub formă de indice
sexual, ca raport între numărul femelelor şi numărul total de indivizi (femele + masculi).

74
Activitatea duşmanilor naturali (insecte entomofage parazitoide şi prădătoare,
vertebrate insectivore şi microorganisme entomopatogene) se evidenţiază în anul al doilea
al fazei de creştere numerică, entomofagii intrând în gradaţie cu un decalaj de 2-3 ani faţă
de insecta pe seama căreia trăiesc. Mortalitatea naturală survine în toate stadiile de
dezvoltare (ou, larvă, pupă şi adult) şi are valori mai reduse în primele două faze ale
gradaţiei, creşte în erupţie şi atinge valori maxime în faza de criză.
Aspectul exterior se referă la mărimea femelelor (în stadiul de pupă sau adult), care dă
indicaţii asupra fecundităţii, şi la colorit, care la începutul gradaţiei este mai închis, datorită
unui metabolism mai activ.

În arealul fiecărei insecte dăunătoare se disting trei zone:

 zona permanentă, unde insecta este prezentă constant cu densităţi relativ ridicate
(vătămările sunt permanente);
 zona de gradaţii (zona cu vătămări mari), unde periodic se produc înmulţiri în masă;
 zona de latenţă (zona fără vătămări), fără înmulţiri în masă.
În zona de gradaţii, insecta se găseşte în număr mic şi numai în anumite condiţii se
înmulţeşte în masă, producând pagube importante. Gradaţiile insectelor dispar natural,
după ce produc pagube importante mai mulţi ani la rând. Înmulţirea în masă a insectei
apare la început în zona de gradaţie, pe suprafeţe mici, în aşa-numitele „focare primare”,
unde pagubele sunt foarte mari. În zonele limitrofe, cu un decalaj de 1 – 2 ani, se
formează „focarele secundare”, unde densitatea populaţiei are valori mai scăzute iar
pagubele sunt mai reduse. Focarele secundare nu se formează ca urmare a migraţiei din
focarele primare, ci este vorba tot de o înmulţire locală, la care focarele primare contribuie
foarte puţin.

75
Test de evaluare:

1. Ce sunt speciile euritope? Dar cele stenotope?

2. Care sunt factorii abiotici care influenţează dezvoltarea insectelor din mediul
forestier?
3. Ce sunt fenofazele?
4. Ce este fenologia insectelor?
5. Cum este temperatura corpului insectelor în raport cu cea a mediului?
6. Descrieţi activitatea biologică a insectelor în funcţie de temperatura mediului.
7. Descrieţi mecanismele de reglare a temperaturii corpului insectelor.
8. Care sunt adaptările insectelor pentru reducerea pierderilor de apă?
9. Cum se clasifică insectele fitofage după numărul de specii de plante gazdă?
10. Cum se clasifică insectele fitofage după organele pe care le preferă?
11. Exemplificaţi cum variază regimul alimentar al unor specii de insecte în
funcţie de stadiul de dezvoltare.
12. Ce sunt insectele prădătoare?
13. Ce sunt insectele parazite? Dar cele parazitoide?
14. Ce se înţelege prin înmulţirea în masă a populaţiilor de insecte?
15. Descrieţi fazele gradaţiei.
16. Descrieţi caracteristicile gradaţiei.
17. Ce este numărul critic? Dar procentul probabil de defoliere?
18. Ce este fecunditatea?

76
MODULUL V

VI SISTEMATICA GENERALĂ A CLASEI INSECTA

Cuprinde în principal hexapode cu aripi, excepţie făcând câteva ordine. Se diferenţiază de

entognate prin ochii compuşi, prezenţa aripilor (la reprezentanţii ordinelor fără aripi
acestea sunt rudimentare, sub forma unor paranote), sistem traheal complex, între 11 și 9
segmente abdominale, apendice genitale.
În Europa se întâlnesc specii de insecte din 25 de ordine.

SUBCLASA APTERYGOTA – cuprinde insecte lipsite de aripi, cu dezvoltare ametabolă

(larvele eclozate diferă de adulţi prin dimensiunile mai reduse, metamerie diferită).
1. Ord. Zygentoma
Reprezintă, în vechea sistematică, ordinul Thysanura. Abdomenul este alcătuit din 11
segmente, purtător de apendici de tip stili, cerci, filament median. Trăiesc în diferite
biotopuri, de la habitate de stâncării, litieră, scoarţa arborilor, şi până în locuinţe. Unele
specii trăiesc în cuiburi de furnici (mirmecofile). Ordinul Zygentoma grupează două familii:
Lepismatidae şi Nicoletidae.

2. Ordinul Microcoryphia
Grupează insecte de dimensiuni mici, aptere, de culori în general închise. Ochii compuşi
ocupă cea mai mare parte a capului. Pe abdomen poartă stili, doi cerci şi un paracerc
foarte lung. Trăiesc în crăpături, sub scoarţă sau frunze, în zone împădurite. În taxonomia
veche, reprezentanţii acestui ordin erau incluşi în ordinul Thysanura.

77
SUBCLASA PTERYGOTA – cuprinde insecte caracterizate prin prezenţa aripilor, dispuse
pe mezo- şi metatorace. Există specii care şi-au pierdut aripile datorită modului parazitar
de viaţă (Anoplura, Malophaga). Sunt metabole şi pot prezenta metamorfoză incompletă –
diviziunea Hemimetabola, respectiv metamorfoză completă – diviziunea Holometabola.

Diviziunea Hemimetabola – cuprinde insecte cu metamorfoză incompletă la care larvele

se aseamănă cu adulţii, atât ca structură cât şi ca mod de viaţă.

3. Ord. Ephemeroptera (ephemeron, gr. = trecător, care trăieşte puţin)

Cuprinde aproximativ 1 300 specii. Se mai numesc „muşte de o zi” deoarece adulţii au o
viaţă foarte scurtă, trăiesc 1 – 14 zile. Au antene scurte, setiforme, aparat bucal
rudimentar (nu se hrănesc), aripi membranoase. Abdomenul este terminat în doi cerci
lungi şi subţiri şi un filament caudal median. Adulţii sunt uşor de recunoscut deoarece sunt
singurele specii de insecte care îşi ţin aripile desfăcute şi de obicei îşi ţin abdomenul
curbat în sus când sunt în repaus. După împerechere depun ouăle în apă.
Larvele sunt acvatice, cu aparat bucal bine dezvoltat, cu branhii traheene pe părţile
laterale ale abdomenului şi pot trăi de la 3 – 4 săptămâni la câţiva ani (2,5), în funcţie de
specie. Sunt fitofage sau prădătoare şi sunt consumate de către peşti.
Ex. Ephemera vulgaris

4. Ord. Odonata (odontos, gr. = dinţi) –

libelule Cuprinde în jur de 4 500 specii.
Adulţii au cap mic, antene foarte mici, ochi compuşi foarte mari, cap foarte mobil. Aripile
sunt membranoase, aproximativ egale, sunt foarte bune zburătoare. La marginea costalei
prezintă o celulă mai închisă la culoare, pterostigma şi o nervură transversală la jumătatea
costalei, nodus. Abdomenul este lung, subţire, urosternitele mai mici. Masculii prezintă

78
organele copulatorii pe al 2-lea şi al 3-lea sternit. La capătul abdomenului prezintă 2 cerci
scurţi. Trăiesc în apropierea apelor, au zbor diurn şi depun ouăle în apă.
Larvele sunt acvatice, nu au aripi şi pentru a vâna au buza inferioară mult mărită şi
extensibilă, cu doi cleşti la capăt, constituind organul de prehensie numit „masca”.
Libelulele sunt prădătoare şi în stadiul de adult şi de larvă (insecte folositoare).

5. Ord. Plecoptera (gr. plekein – a plisa; pteron – aripă) – perle (insecte cu aripi
faldurate)
Cuprinde aproximativ 1 300 specii.
Adulţii prezintă cap prognat, antene lungi, ochi compuşi dezvoltaţi, piesele aparatului bucal
reduse (unele specii nu se hrănesc în stadiul de adult, altele se hrănesc cu alge şi polen).
Au două perechi de aripi membranoase dar nu zboară bine, aripile sunt posterior mult
lăţite (au lobul anal mai dezvoltat). Corpul este terminat cu cerci lungi multisegmentaţi.
Femelele au ovipozitor.
Larvele sunt acvatice, trăiesc în apele de munte, sunt consumate de păstrăvi.

79
 6. Ord. Embioptera (embio – plin de viaţă, pteron – aripă)
Cuprinde aproximativ 150 specii de insecte exotice, femelele sunt aptere, doar masculii au
aripi şi prezintă bătăi rapide ale aripilor.

7. Ord. Dermaptera (derma – piele, pteron – aripă) – urechelniţe

Sunt insecte cu corp alungit, turtit dorso – ventral, capul este prevăzut cu aparat bucal de
rupt şi masticat, antene multisegmentate, ochi compuşi, nu prezintă oceli, aripi anterioare
pieloase şi aripi posterioare membranoase de formă semicirculară (dar puţine specii
zboară). Abdomenul se termină cu doi cerci nesegmentaţi asemănători unui forceps, de
forme diferite (la masculi, mai arcuiţi iar la femele mai drepţi şi alipiţi, cu vârfurile
intersectate). Uneori urechelniţele pot pişca cu aceşti cerci. Adulţii hrănesc şi protejează
tinerele larve până devin independente. Se hrănesc omnivor. Sunt menţionate aproximativ
900 specii aparţinând acestui ordin.
Ex. Forficula auricularia

8. Ord. Dictyoptera

Reprezintă ordinul insectelor cu corp mai mult sau mai puţin turtit dorso-ventral,
însă cu o mare varietate morfologică la nivelul celor trei subordine: Blattodea, Mantodea şi
Isoptera.
Subord. Blattodea
Insecte cu corp turtit dorso – ventral, aparat bucal de rupt şi masticat, pronotul dezvoltat,
acoperă capul dorsal, aripile anterioare – tegmine iar cele posterioare membranoase, mai

80
scurte decât abdomenul, la unele specii, femele sunt lipsite de aripi, corp terminat cu doi
cerci segmentaţi. Larvele seamănă bine cu adulţii dar nu au aripi. Miros urât, se hrănesc
cu materie organică în descompunere.

Subord. Mantodea
Sunt insecte cu cap mic, ortognat, protorace lung care permite mişcarea capului fără
mişcarea corpului, picioarele anterioare prehensile, prima pereche de aripi tegmine iar a
doua pereche de aripi membranoase, prezintă doi cerci la capătul abdomenului. Prezintă
homocromie accentuată atât pentru apărare cât şi pentru a nu fi sesizate de pradă.
• Ex. Mantis religiosa (femela este mult mai mare decât masculul)

Subord. Isoptera (isos – egal, pteron – aripă) – termite sau „furnici” albe
Sunt insecte sociale, trăiesc în colonii: soldaţi, lucrătoare, sexuaţi
(aripaţi).
Se hrănesc cu cadavre, fie cu lemn. Au antene moniliforme, ochi compuşi, corp deschis la
culoare, termofile, au viaţă subterană, sunt lucifuge, cu excepţia exemplarelor sexuate în
perioada de zbor. Când prezintă aripi sunt membranoase şi egale. Îşi construiesc
termitiere înalte de câţiva metri din pământ sau nisip cimentat. Unele specii cultivă ciuperci
în camere speciale din cuib. Se hrănesc cu lemn putred, lemn sănătos (periculoase pentru
construcţiile din lemn), cu humus.
Ex. Reticulitermes lucifugus, Calotermes flavicolis

81
9. Ord. Phasmatoptera (phasma – apariţie)
Cuprinde circa 2 000 specii. Sunt insecte tropicale, cu un mimetism accentuat pentru a se
proteja de prădători, prezintă corp cilindric alungit, de culoare brună (insectele – băţ) sau
corp voluminos, verde (insectele – frunză). Rămân nemişcate în timpul zilei, se
deplasează şi se hrănesc în timpul nopţii. Pot ajunge până la 30 cm lungime.

10. Ord. Orthoptera (Saltatoria) (orthos – drept, pteron – aripă) – greieri, lăcuste,
cosaşi, coropişniţe
Cuprinde aproximativ 10 000 specii de insecte. Prezintă cap ortognat, aripi
dreptunghiulare, ele anterioare tegmine (pentru protecţia corpului şi pentru zbor) iar cele
posterioare membranoase. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit. Prezintă
organe de stridulaţie. La unele specii, femelele prezintă ovipozitor lung, în formă de sabie
(la cosaşi), scut (la lăcuste) cu care îşi depun ouăle în sol.
Majoritatea sunt insecte fitofage.

82
11. Ord. Psocoptera – păduchi de praf
Sunt insecte mici, care se găsesc printre hârtii, în cărţi vechi, unele specii trăiesc în
scoarţa arborilor.

12. Ord. Phthiraptera (phthir – păduche, apteron – apter) – păduchi

Sunt insecte de talie mică, lipsite de aripi, corp turtit dorso – ventral, respiraţie cutanee. Se
împart în două subordine: Malophaga – păduchi de păsări, aparat bucal de rupt şi masticat
şi Anoplura – păduchi ectoparaziţi pe mamifere, aparat bucal de înţepat şi supt, se
hrănesc cu sânge, picioarele sunt adaptate pentru agăţat.

83
13. Ord. Thysanoptera (thysanos – margine, bordură; pteron – aripă) - tripşi
Cuprinde circa 5 000 specii de insecte nearipate sau cu aripi înguste, mărginite cu peri
lungi. Prezintă piese ale aparatului bucal adaptate pentru rupt şi supt, astfel încât pot rupe
ţesuturile vegetale şi să sugă sucul celular. Insecte fitofage şi prădătoare. În Europa nu
sunt semnalate specii care să producă pagube la plantele forestiere (o specie de tripşi la
larice – vatămă acele).

.14. Ord. Hemiptera

Este un ordin foarte complex ce grupează insecte specializate la a se hrăni cu sucul
celular din plante, având în acest sens un aparat bucal pentru înţepat şi supt. Există
deasemeni şi specii prădătoare sau chiar parazite.

Subord. Heteroptera
Cuprinde insectele denumite popular ploşniţe, majoritatea speciilor având aparat bucal
pentru înţepat şi supt.
La adult, aripile anterioare sunt hemielitre, iar cele posterioare sunt membranoase.
Marginile laterale ale segmentelor abdomenului sunt, în general, foarte subţiate, cu aspect
de lamă marginală.
Numeroase specii degajă un miros neplăcut, ca mijloc de apărare, miros produs de o
glandă aflată pe metatorace.

84
Subord. Cicadomorpha
Sunt denumite popular cicade, sunt insecte ce au capacitatea de a emite sunete stridente,
similar ortopterelor. Majoritatea speciilor au dimensiuni mari fiind şi bune zburătoare.
Capul este hipognat, dotat cu aparat bucal pentru înţepat şi supt.
Toate cele 4 aripi sunt membranoase dar cu nervaţiuni puternic îngroşate şi adesea viu
colorate.
Unele specii se dezvoltă într-o spumă albă, produsă de larve, pe diferite plante („scuipatul
cucului” ).
Sunt insecte termofile, se găsesc în coronamentul arborilor dar şi în vegetaţia ierboasă, de
unde pot fi uşor auzite sunetele caracteristice, mai frecvent în zone calcaroase.
Identificarea speciilor se poate face şi pe baza sonogramelor.

Subord. Sternorrhyncha
Cuprinde insecte mici numite popular păduchi de plante (păduchi de frunză,
păduchi ţestoşi, păduchi lânoşi).
Larvele trăiesc înghesuite pe părţile vegetale proaspete, hrănindu-se cu suc din celulele
vegetale.

Diviziunea Holometabola – include insecte cu metamorfoză completă, la care larvele

diferă de adulţi prin structură şi mod de viaţă.

15. Ord. Megaloptera – muşte de noroi, insecte de talie mijlocie, se numesc aşa pentru
că larvele lor trăiesc în bălţi, în locuri noroioase.

85
16. Ord. Raphidioptera – insecte majoritatea de talie mică, cu protorace alungit ca un gât.
Aripi cu numeroase nervuri transversale. Larvele sunt oligopode de tip campodeiform, cu
aparat bucal de tip masticator. Larvele şi adulţii – prădătoare.
Ex. Raphidia sp.

17. Ord Neuroptera (Planipennia) – insecte cu aripi membranoase, fine, cu foarte multe
nervuri transversale. Larvele cu aparat bucal pentru supt, injectează prada cu sucuri
gastrice şi lichefiază ţesuturile prăzii, pe care apoi le sug.
Ex. Chrysopa sp.

86
18. Ord. Mecoptera (muşte cu cioc) – adulţii au cap ortognat prelungit cu o trompă.
Ex. Panorpa communis - musca scorpion – masculul are ultimul inel abdominal umflat şi
răsfrânt ca la scorpion.

19. Ord. Siphonaptera – purecii, sunt insecte parazite, fără aripi, cu corpul turtit lateral,
cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit.

87
20. Ord. Coleoptera (koleos – apărătoare) – gândacii (peste 320000 specii)
Insecte de diferite dimensiuni şi culori, cu aparat bucal de tip masticator, aripi anterioare
elitre, cele posterioare membranoase. Larvele sunt oligopode sau apode, cu aparat bucal
de tip masticator. Regimul de hrană este variat: zoofagi, fitofagi, necrofagi. Numeroase
specii produc pagube în arborete.
Se clasifică în două subordine:
- Adephaga – specii zoofage, prădătoare, cu trei perechi de palpi (Carabidae) dar şi
acvatice (Dytiscidae, Gyrinidae)
- Polyphaga – insecte fitofage şi omnivore, cu două perechi de palpi (Scarabeidae,
Chrysomelidae, Scolytidae, Cerambycidae, Curculionidae).

88
21. Ord. Trichoptera (trychos – peri) – frigane, insecte cu aripile acoperite cu peri.
Larvele sunt acvatice. La unele specii acestea trăiesc în nişte săculeţi şi se numesc
carabeţi. Sunt căutate ca nadă de către pescari.

22. Ord. Strepsiptera – insecte mici, parazite inclusiv în stadiul de adult, la care masculii
sunt aripaţi cu aripile posterioare mai mari decât cele anterioare iar femelele lipsite de aripi
şi de picioare datorită modului parazitar de viaţă. Parazitează multe specii de himenoptere.

23. Ord. Diptera (peste 85 000 specii) (di – doi, pteron – aripă)
Cuprinde insecte de talie mică şi mijlocie, ochi compuşi mari, au doar o pereche de aripi,
aripile posterioare fiind transformate în organe de echilibru (haltere). Nervaţiunea aripilor
este redusă. În funcţie de caracteristicile antenelor, se împarte în două subordine:
- Brachycera – cuprinde insecte cu antene scurte, setate, cu aparat bucal de lins şi supt
(muşte);
- Nematocera – insecte cu antene lungi, aparat bucal de înţepat şi supt (ţânţari).
Modul de nutriţie este extrem de variat, consumă sevă, polen, sânge, unele fitofage
produc gale, unele specii sunt carnivore, foarte multe trăiesc pe resturi organice de natură
vegetală sau animală.
Ex. Cecidomyiidae, Tipulidae, Culicidae

89
24. Ord. Hymenoptera (peste 100 000 specii) – albine, viespi, bondari, furnici
insecte de dimensiuni variate, cu ochi mari, compuşi, cu aparat bucal de tip masticator
(furnici), de rupt supt şi lins (albine), cele mai multe specii au abdomenul mobil
(propodeum). Se grupează în două subordine:
- Symphyta – cu abdomen sesil (Diprion, Neodiprion, Pristiphora)
- Apocrita – cu abdomen pedunculat (Camponotus) sau suspendat (Vespa)
Cele mai multe prezintă ovipozitor vizibil iar la unele specii ovipozitorul s-a transformat în
ac cu venin.
Larvele sunt foarte variate: polipode, oligopode, protopode.
Modul de hrănire foarte variat: fitofage – defoliatoare, xilofage, galigene; zoofage –
parazitoide. La formele coloniale, indivizii prezintă polimorfism.

90
25. Ord. Lepidoptera (lepidos – solzi) (peste 140 000 specii) – fluturi
Adulţii au aripi membranoase acoperite cu solzi. Aparat bucal de supt. Larvele sunt
polipode. Pupa obtectă cu cremasterul diferit conformat. Cuprinde două subordine, în
funcţie de nervaţiune:
 subord. Homoneura (Jugata) – lepidoptere primitive, cu nervaţiunea aripilor
anterioare şi posterioare asemănătoare şi aparat bucal primitiv, de tip masticator,
cuplarea aripilor se face printr-un lob (jugum) de la marginea aripii anterioare care
se prinde de marginea anterioară a marginii posterioare.
 Subord. Heteroneura (Frenata) – nervaţiune diferită la cele două perechi de aripi,
aparat bucal de supt, cuplarea aripilor se face prin frenulum şi retinaculum. Aici
sunt incluse foarte multe specii care produc vătămări în arborete.

91
Test de autoevaluare:

1. Ordinul Orthoptera
2. Ordinul Hemiptera
3. Ordinul Coleoptera
4. Ordinul Diptera
5. Ordinul Hymenoptera
6. Ordinul Lepidoptera

MODULUL VI

VII MANAGEMENTUL INTEGRAT AL DĂUNĂTORILOR

►EVOLUŢIA CONCEPTULUI

Pe parcursul dezvoltării sale, conceptul a înregistrat mai multe etape:

• Combatere integrată (Integrated Pest Control - IPC)

92
 • Managementul dăunătorilor (Pest Management)
• Managementul integrat al dăunătorilor (Integrated Pest Management – IPM)
Conceptul de „combatere integrată” a apărut în rândul entomologilor cu mult înainte
de a fi prezentat pentru prima dată în scris, într-o lucrare publicată de către Michelbacher
şi Bacon (1952), pentru a descrie metodologiile de alegere, stabilire a momentului de
aplicare şi de dozare a tratamentelor chimice într-o cultură agricolă, precum şi protejarea
speciilor de artropode utile, în California.
Au apărut ulterior o serie de articole care au stabilit combaterea integrată ca o nouă
tendinţă în entomologia economică (Stern et al. 1959, Smith 1962 a, Smith 1962 b, van
der Bosch şi Stern 1962).
Spre sfârşitul anilor 1960, combaterea integrată era un concept cu rădăcini
puternice în literatura ştiinţifică şi în activitatea practică de combatere a dăunătorilor.
Recunoaşterea eşecurilor noilor insecticide organosintetice, precum apariţia
fenomenului de rezistenţă, reapariţia unor dăunători, contaminarea mediului, a constituit
punctul de pornire pentru definirea şi apoi creşterea popularităţii conceptului de
combatere integrată a dăunătorilor.
Cea mai citată definiţie a combaterii integrate a dăunătorilor - Stern et al. (1959):
„Combaterea integrată este combaterea aplicată a dăunătorilor care combină şi
integrează metodele de combatere biologică şi chimică. Combaterea chimică este folosită
doar când este nevoie şi în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin controlul biologic.
Combaterea integrată poate face uz de controlul biologic natural cât şi de cel indus prin
manipularea sau introducerea agenţilor biotici.”
Cele mai multe dintre definiţii însă fac apel la câteva aspecte de bază, cum sunt:
• adoptarea celor mai potrivite metode de combatere, utilizate independent sau
în combinaţie;
• obţinerea de beneficii pentru producători sau societate,
• obţinerea de beneficii pentru mediu;
• existenţa unor principii de bază în selectarea acţiunilor de combatere;
• necesitatea considerării impactului tuturor dăunătorilor.

Termenul a început să fie modificat în anii 1960, când ideea de a „dirija” populaţiile
de dăunători a câştigat tot mai multă susţinere din partea specialiştilor în protecţia
plantelor, fiind puternic promovat la cel de-al 12-lea Congres Internaţional de Entomologie
de la Londra (1965). Ecologiştii australieni, care au introdus această expresie, au motivat
că termenul „combatere” (în engleză, „control”) înglobează efectul elementelor care
acţionează independent de intervenţia umană. Pe de altă parte acţiunea de „a dirija, a
conduce” (în engleză, „management”) implică intervenţia umană, astfel încât expresia
„pest management” a început să atragă atenţia a tot mai mulţi specialişti, promovând
ideea de manipulare inteligentă a naturii în scopul unui beneficiu de durată al oamenilor.
93
 Fuzionarea expresiilor „integrated control” şi „pest management” în „integrated pest
management” nu a fost realizată în scopul creării unei noi paradigme. Deşi nu există o
definiţie general acceptată, asupra termenilor ce compun noua expresie există un acord
general:
• „integration” (integrare) înseamnă utilizarea armonioasă a diferitelor metode de
combatere a unei singure specii de dăunători, cât şi a speciilor de dăunători care
acţionează simultan;
• „pests” (dăunători) reprezintă orice organism care aduce prejudicii societăţii
umane, însemnând specii animale nevertebrate şi vertebrate, microorganisme patogene şi
buruieni;
• „management” reprezintă o serie de reguli ce stau la baza deciziilor adoptate,
pornind de la principii ecologice, precum şi consideraţii economice şi sociale.
Precizări suplimentare trebuie făcute în legătură cu termenii de „daună” şi „vătămare”
care sunt frecvent folosiţi ca sinonime, dar entomologii fac distincţie, de obicei, între aceşti
doi termeni.
Vătămarea reprezintă distrugere sau leziune fizică provocată plantei prin prezenţa
sau activitatea biologică a unui dăunător, în special prin hrănire sau efectele fiziologice
ale hrănirii insectelor (de exemplu, realizarea de sisteme de galerii între scoarţă şi lemn,
în cazul gândacilor de scoarţă). Dauna - pierderile cuantificabile, calitative şi cantitative,
rezultate în urma vătămărilor produse de dăunători (de exemplu, declasarea lemnului
atacat de gândacii de scoarţă).
Orice nivel al infestărilor cauzează vătămări, dar nu orice nivel al vătămărilor
cauzează daune. De obicei, plantele tolerează vătămările reduse, un nivel scăzut al
acestora neconducând la pagube suficient de mari (Meyer, 2000).
Se consideră că principiul cel mai important în managementul integrat al
dăunătorilor constă în utilizarea unei metode de combatere doar atunci când este necesar
să se prevină atingerea unor nivele inacceptabile ale daunelor produse, acestea urmând a
fi alese în funcţie de frecvenţa şi intensitatea atacului, de raportul cost / beneficiu, de
reglementările legale şi de mediu.

În general, accentul cade pe depistarea şi prevenirea înmulţirii în masă a dăunătorilor

pe cât este posibil. Managementul intehrat al dăunătorilor utilizează toate tehnicile potrivite
de control al populaţiilor de dăunători, precum crearea de condiţii favorabile dezvoltării
populaţiilor de duşmani naturali, promovarea speciilor şi varietăţilor rezistente la atacurile
dăunătorilor, adoptarea de măsuri silviculturale care să conducă la mărirea rezistenţei
arboretelor, utilizarea pesticidelor numai atunci când este imperios necesar. Scopul este
de a limita dezvoltarea populaţiilor de dăunători începând cu măsuri silviculturale şi
biologice de combatere care nu afectează în mod negativ mediul şi terminând cu aplicarea
de tratamente chimice.

94
 ►DEPISTAREA ŞI PROGNOZA INSECTELOR DĂUNĂTOARE
Depistarea dăunătorilor este operaţiunea prin care se descoperă şi se semnalează
apariţia şi prezenţa dăunătorului, precum şi a suprafeţei infestate, făcându-se aprecieri
asupra gradului de intensitate. Acţiunea de depistare este o sarcină permanentă a
întregului personal silvic de teren, care are obligaţia să observe cu atenţie arboretele,
plantaţiile, pepinierele, cu ocazia patrulărilor în pădure şi a diferitelor lucrări (operaţiuni
culturale, lucrări de punere în valoare a masei lemnoase).
Depistarea dăunătorilor se face după:
 prezenţa insectei dăunătoare în diferite stadii: ou, larvă, pupă şi adult;
 caracteristicile vătămărilor produse de insecte.
Depistarea după diferitele stadii de dezvoltare ale insectei se face astfel:
 În stadiul de ou, depistarea se face uşor la insectele care depun ouăle într-o
singură pontă (Lymantria dispar depune pontele pe trunchiurile arborilor, acestea
fiind acoperite cu perişori gălbui de pe abdomenul femelelor; Euproctis
chrysorrhoea depune ouăle pe dosul frunzelor şi sunt acoperite cu perişori de pe
abdomenul femelei; Malacosoma neustria depune ouăle sub formă de inele în jurul
ramurilor subţiri; Thaumetopoea processionea, depune ouăle sub formă de plăci
dreptunghiulare sau hexagonale, lipite de ramuri şi între ele printr-o secreţie
cenuşie; Leucoma salicis depune ouăle în mai multe grupe, incluzându-le într-o
secreţie albicioasă care în contact cu aerul devine spongioasă).

 În stadiul de larvă depistarea se poate realiza în funcţie de particularităţile fiecărei

specii, astfel: la Lymantria dispar după „oglinzile de omizi” (după ecloziune larvele
stau câteva zile împreună pe depunerile de ouă); la Euproctis chrysorrhoea, după
cuiburile de iernare formate din unirea frunzelor cu fire de mătase; la Hyphantria
cunea şi Hyponomeuta rorella, după cuiburile de omizi din coroană, formate dintr-o
ţesătură din fire de mătase, în interiorul cărora se hrănesc larvele; la
Thaumetopoea processionea după cuiburile de la baza trunchiurilor sau la inserţia
ramurilor, în care omizile stau retrase ziua (au activitate nocturnă) şi în care are loc
şi împuparea; la Tortrix viridana şi Lymantria monacha omizile din primele vârste,
deranjate, se lasă pe un fir de mătase etc.

 În stadiul de pupă depistarea se face la multe specii de Notodondidae -

Lepidoptera, toamna, prin sondaje la sol (aceste specii iernează în sol, în stadiul de
pupă cu sau fără cocon); la fel la cotari (Geometridae); la Malacosoma neustria şi la
Tortrix viridana pupele se găsesc în frunzele răsucite, la prima specie, pupele fiind
adăpostite şi într-un cocon alb cu o ţesătură laxă.
 În stadiul de adult depistarea se face prin atragerea la surse luminoase sau curse
feromonale (specii de Lepidoptera, Coleoptera); la Geometridae, la care femelele
au aripi rudimentare sau sunt aptere, depistarea se face prin inelarea cu clei a
trunchiurilor (femelele care apar din pupele din sol şi urcă pe trunchiuri); prin
scuturarea coroanelor şi adunarea gândacilor (Melolontha melolontha, Lytta
vesicatoria, Chrysomelidae); prin observarea gândacilor pe trunchiuri (Saperda
carcharias, Cerambyx cerdo etc).

95
 Semnalarea prezenţei dăunătorilor se execută prin completarea unui formular tip,
care se înregistrează la ocol şi care trebuie înaintat în termen de maximum 2 zile, când
depistarea s-a făcut într-un stadiu activ şi în cazul speciilor foarte periculoase (pentru
Lymantria monacha chiar în 24 de ore) sau de 7 zile, când depistarea s-a făcut într-un
stadiu inactiv (ou, pupă). Semnalarea apariţiei dăunătorilor se verifică în teren în decurs de
2-7 zile, cu această ocazie se stabilindu-se şi suprafaţa infestată, precum şi măsurile care
trebuie luate de urgenţă. În acest scop se întocmeşte „procesul verbal de verificare a ivirii
dăunătorilor”.
Pentru întocmirea prognozei se culeg, prin cercetarea staţională, date din teren,
necesare determinării caracteristicilor gradaţiei şi a fazei acesteia. Culegerea datelor se
face în suprafeţe de control. O suprafaţă de control poate servi pentru observarea şi
culegerea datelor pentru mai mulţi dăunători.
În amplasarea şi alegerea suprafeţelor de control trebuie respectate următoarele
aspecte:
 mărimea suprafeţei este de 20 x 50 m (0,1 ha) şi este suficientă pentru 10 ha;
 materializarea pe teren să se facă cât mai vizibil cu vopsea pe arborii perimetrali;
 să fie amplasate cât mai uniform, în interiorul pădurii, ţinându-se cont de compoziţia
arboretului, pe locurile lipsite de subarboret şi la minim 50 de m distanţă de lizieră.
Datele culese din suprafeţele de control se înscriu în „fişe ale suprafeţelor de
control” care se întocmesc pentru fiecare dăunător în parte.
După determinarea gradului probabil de defoliere şi a fazei gradaţiei şi, având în
vedere valoarea economico-socială a arboretelor infestate, se stabilesc zonele de
combatere şi cele de supraveghere, obişnuit pentru pădurile de foioase infestate de
următoarele specii defoliatoare: Lymantria dispar, Tortrix viridana, Malacosoma neustria,
Euproctis chrysorrhoea şi cu speciile de Geometridae.
Prin prognoză se urmăreşte prevederea din timp a apariţiei dăunătorilor pe o
anumită suprafaţă, aplicându-se la momentul potrivit măsurile optime de combatere,
înainte ca dăunătorul să producă pagube.
Prognoza pe termen scurt se întocmeşte toamna, pentru anul următor. În funcţie de
datele culese se pot stabili măsurile de combatere necesare a fi luate îm primăvara anului
următor.
Prognoza curentă se realizează primăvara, înainte de aplicarea lucrărilor de
combatere. Aceasta vizează verificarea prognozei precedente, deoarece pe parcursul
iernii se poate înregistra o reducere a densităţii populaţiei datorată mortalităţii naturale,
astfel încât nu se mai justifică aplicarea măsurilor de combatere. Cu această ocazie, se
fac observaţii referitoare la eclozarea larvelor defoliatoare, pentru a se stabili momentul
optim de aplicare a tratmentelor chimice (atunci când majoritatea larvelor se află în primele
două vârste).
Prognoza pe timp îndelungat se face pentru următorii 2-3 ani şi se bazează pe
legătura dintre evoluţia gradaţiei şi factorii de mediu. De exemplu, anii secetoşi, care în
unele regiuni apar periodic, indică posibilitatea intrării în gradaţie a unor insecte
dăunătoare, mai ales când seceta are loc în intervalul mai – iunie. Tratamentele chimice
este indicat să se aplice la sfârşitul faze a doua – începutul fazei a treia a gradaţiei, când

96
densitatea dăunătorului nu este prea mare iar vătămările produse nu sunt foarte
importante.
Pentru speciile care atacă în sol (Scarabeidae, Elateridae) nu se amplasează suprafeţe de
control, ci elementele de prognoză se culeg prin sondajele la sol, efectuate toamna (10
sondaje / ha pentru pepiniere şi 3 / ha pe terenurile de împădurit); materialul colectat se
separă în larve active de diferite vârste, pe de o parte, şi larve retrase spre împupare,
2
pupe şi adulţi, pe de altă parte. În funcţie de numărul mediu de larve active la 1 m de sol,
se determină gradul de infestare pentru primăvara următoare şi, în funcţie de acesta,
2
măsurile de combatere. În funcţie de numărul mediu de insecte inactive la 1 m de sol, se
prognozează intensitatea zborului în anul următor.

►MĂSURI PREVENTIVE

Măsurile preventive sau profilactice au scopul de a preîntâmpina apariţia şi înmulţirea în

masă a dăunătorilor forestieri. Prin aplicarea acestora, se creează condiţii bune de
vegetaţie arboretelor şi culturilor forestiere, care devin astfel mai rezistente la atacul
insectelor fitofage. Aceste măsuri sunt variate şi cuprind o gamă largă de lucrări, care se
iau de la înfiinţarea arboretelor şi până la exploatarea lor:

 Controlul fitosanitar este o sarcină permanentă şi se face în toate arboretele şi

culturile forestiere pentru a depista şi semnala la timp speciile dăunătoare şi
vătămările produse de acestea.
 Măsuri de igienă fitosanitară se aplică de la înfiinţarea arboretului până la
exploatarea - regenerarea acestuia. Acestea constau în evitarea producerii de
vătămări asupra arborilor cu ocazia diferitelor intervenţii silviculturale şi în
asigurarea unor condiţii optime de vegetaţie pentru arboret.

 Măsurile de carantină fitosanitară sunt luate pentru a împiedica pătrunderea unor

dăunători periculoşi din exteriorul ţării (carantină externă) sau răspândirea celor
care se găsesc în interiorul ţării (carantină internă). La răspândirea lor contribuie în
mod special omul, prin schimburile comerciale de produse vegetale; aşa s-au
introdus din America în Europa, Hyphantria cunea iar din Europa în America,
Lymantria dispar. S-a remarcat că insectele, ajungând într-o regiune nouă, au
produs pagube foarte importante, mai mari decât în zonele de unde provin, fapt
explicat prin absenţa duşmanilor naturali În acest scop Inspecţia de Stat pentru
Carantină Fitosanitară împiedică răspândirea acestor dăunători prin măsuri de
carantină externă (prin laboratoarele existente la punctele de graniţă unde se
analizează materialul vegetal supus schimburilor comerciale) şi de carantină internă
(pentru pepiniere se eliberează un certificat fitosanitar valabil un an de zile etc).
Poliţia fitosanitară, pe baza unor liste cu speciile de insecte dăunătoare de
carantină, verifică întregul material vegetal de import, tranzit sau export iar, în cazul
când prezintă infestări, este distrus în totalitate.

97
  Măsuri pentru ocrotirea organismelor folositoare. Este bine cunoscut rolul
important al entomofagilor, al microorganismelor entomopatogene, al păsărilor şi
mamiferelor insectivore, în reglarea populaţiilor de insecte dăunătoare, în păstrarea
echilibrului în cadrul biocenozelor forestiere. Astfel, prin măsuri silviculturale,
trebuie să se asigure protejarea acestor organisme folositoare:
o în vederea favorizării speciilor de viespi parazitoide, se recomandă menţinerea unui
strat erbaceu, a arbuştilor cu flori care asigură hrana (polen şi nectar) pentru stadiul de
adult. Femelele au cerinţe crescute de proteine pentru a formarea ouălor. Suplimentul
de proteine este preluat din nectarul diferitelor flori, polen sau din miere, nutriţie bogată
în aminoacizi liberi. Dacă femelele speciilor parazitoide nu obţin această hrană sau nu
sunt în capabile să găsească gazda într-o perioadă optimă de timp, ouăle nu sunt
depuse, ci absorbite.
o muşuroaiele cu furnici (ca specii prădătoare importante) se protejează prin îngrădirea
cu plase de sârmă;
o pentru ocrotirea păsărilor insectivore se instalează cuiburi artificiale, plantarea de
arbuşti cu fructificaţii care asigură hrana în timpul ierni.

►METODA MECANICĂ DE COMBATERE

Metoda are o pondere limitată în ansamblul măsurilor de combatere a dăunătorilor,

deoarece necesită un aport ridicat de forţă de muncă, este costisitoare şi greu de realizat
într-un timp scurt şi pe suprafeţe întinse. În general, se aplică pe suprafeţe mici, de regulă
în solarii, răchitării, pepiniere, plantaţii şi arborete tinere.
Prin această metodă se distrug insectele dăunătoare în diferite stadii de dezvoltare: ou,
larvă şi adult, prin diferite procedee, în funcţie de specificul fiecărui dăunător.
În stadiul de ou se practică măsuri de combatere mecanică la insectele care depun ponte
mari, vizibile şi uşor de colectat şi distrus. Astfel, Lymantria dispar depune majoritatea
pontelor (60 – 80%) în partea de jos a trunchiului, acoperite cu perişori galbeni de pe
abdomenul femelelor, ce se pot colecta uşor; la fel în arboretele tinere, pepiniere, se pot
colecta şi arde ramurile cu inele de ouă de Malacosoma neustria sau plăcile cu ouă de
Thaumetopoea processionea.
În stadiul de larvă, combaterea mecanică se aplică astfel:
o la omizile gregare prin strivirea lor pe „oglinzi” (Lymantria dispar, L. monacha);
o prin tăierea şi arderea cuiburilor cu omizi retrase la iernare (Euproctis chrysorrhoea,
Aporia crataegi) sau a cuiburilor în care se hrănesc (Hyphantria cunea,
Hyponomeuta rorella);
o prin aplicarea de inele de clei pe trunchiurile copacilor;
o la speciile care se hrănesc în sol (Scarabeidae, Elateridae, Tenebrionidae), prin
lucrările de pregătire a solului, întreţinerea culturilor din pepiniere şi din terenurile
de împădurit, larvele se adună şi se distrug. Acestea mai pot fi prinse şi cu ajutorul

98
 plantelor nadă (morcov, salată, sfeclă), care se seamănă printre rândurile de puieţi
(când se ofilesc se scot împreună cu larvele, care se distrug);
o la gândacii de scoarţă, larvele se distrug prin cojirea arborilor cursă şi expunerea
cojilor cu mâzga la soare, momentul optim fiind când apar primele pupe;
o pentru larvele care trăiesc în ghindă şi conuri, prin adunarea (acestea cad prematur)
şi distrugerea conurilor şi ghindelor, toamna sau primăvara, înainte de a fi părăsite
de insecte.
În stadiul de adult, combaterea mecanică se aplică pentru:
o gândacii din familiile Scarabeidae, Chrysomelidae, Meloidae, în pepiniere şi
plantaţiile tinere, prin scuturarea pe prelate, dimineaţa, când aceştia sunt amorţiţi;
o gândacii de Hylobius abietis din plantaţii, care se colectează şi se distrug cu ajutorul
scoarţelor cursă (confecţionate din scoarţă proaspătă de molid) amplasate între
rândurile de puieţi;
o femelele de Geometridae (care sunt aptere sau cu rudimente de aripi), se prind în
inele de clei aplicate pe trunchiuri, toamna, când ies din sol (unde a avut loc
împuparea) şi se urcă pe arbori pentru împerechere şi depunerea ouălor;
o multe specii de Lepidoptera, Coleoptera, cu activitate nocturnă, prin atragerea şi
capturarea la surse luminoase;
o la coropişniţă (Gryllotalpa gryllotalpa), se distrug cuiburile de ouă şi de larve (în
acea zonă pământul este mai ridicat) sau se prind adulţii cu ajutorul unor nade sau
în platformele de gunoi de grajd (sunt atraşi de căldură), care iarna se desfac şi
împrăştie.

►METODE CHIMICE

Metoda chimică este o metodă de reducere a populaţiilor de insecte ca urmare a

mortalităţii ridicate produsă de substanţe cu acţiune toxică sau dereglatoare a
metabolismului insectelor.
Avantaje:
o Acţiune letală rapidă
o Eficacitate ridicată
o Aplicarea substanţelor se poate face relativ uşor

Dezavantaje:
o Substanţele utilizate nu se găsesc în mod natural în mediu, în consecinţă
sunt poluante
o Au un spectru de acţiune larg, selectivitate redusă, afectând nu doar
organismele ţintă

Dacă în reglarea populaţiilor de insecte dăunătoare trebuie să se aplice şi insecticide, se

va ţine cont de:
 utilizarea insecticidelor selective, toxice pentru organismul ţintă, cu toxicitate redusă
pentru om şi animale folositoare, uşor biodegradabile pentru a nu polua mediul;
99
 aplicarea tratamentelor în momentele optime, când insectele sunt sensibile la acestea
(la omizile defoliatoare se aplică în primele două vârste, asigurându-se şi protecţia
entomofagilor, majoritatea fiind încă în locurile de hibernare);
 aplicarea tratamentelor chimice în benzi, întrucât în benzile netratate insectele
entomofage vor supraveţui şi apoi se vor răspândi şi în zonele în care nu s-au aplicat
tratamente;
 aplicarea tratamentelor cu volum redus (VR) sau ultra redus (VUR), prin care se
reduce cantitatea de soluţie şi de substanţă activă.

Fiecare produs insecticid este format din două componente:

o substanţa activă, alcătuită din compuşi chimici, anorganici şi organici, toxici pentru
insectele dăunătoare
o substanţe auxiliare, care ajută la difuzarea substanţei active: diluante lichide sau
solide (apă, alcool, hidrocarburi, respectiv talc, bentonită, caolină), adezive,
colorante, mirositoare, care contribuie la condiţionarea, păstrarea şi aplicarea în
cele mai bune condiţii.

CLASIFICAREA INSECTICIDELOR ÎN FUNCŢIE DE GRADUL DE TOXICITATE

După gradul de toxicitate, insecticidele se împart în 4 grupe în funcţie de doza letală 50

(DL 50), oral acută a substanţei active.
DL50 (doza letală 50) reprezintă cantitatea de substanţă activă administrată oral, o
singură dată şobolanilor albi care au fost ţinuţi 24 ore nehrăniţi şi care la 3 ore după
ingerare sunt hrăniţi normal, care produce mortalitate la 50% din efectiv, în termen de 14
zile.
Grupele de toxicitate sunt:
 grupa I: produse extrem de toxice (DL 50 sub 50 mg/kg corp);
 grupa a II-a: produse puternic toxice (DL 50 între 50 şi 200 mg/kg corp);
 grupa a III-a: produse moderat toxice (DL 50 între 200 şi 1000 mg/kg corp);
 grupa a IV-a: produse cu toxicitate redusă (DL peste 1000 mg/kg corp).

MODUL DE ACŢIUNE AL INSECTICIDELOR

După modul de acţiune, insecticidele sunt:
 de ingestie – acţionează asupra organismului după ce au pătruns odată cu hrana
şi afectează sistemul nervos şi respirator prin provocarea de paralizii şi blocarea
schimbului de gaze;
 de contact – pătrund în organism prin tegument şi acţionează asupra insectelor în
toate stadiile (ou, larvă, pupă şi adult);
 de respiraţie (asfixiante) – pătrund în corp prin căile respiratorii (se utilizează în
spatii închise-depozite, sere) şi provoacă asfixierea insectelor.

100
  sistemice – pătrund în plantă prin rădăcină, tulpină şi frunze, fiind translocate prin
circuitul sevei în toată planta. Se pot folosi cu succes împotriva insectelor cu o viaţă
„ascunsă”: insecte miniere, xilofage etc., cât şi a insectelor sugătoare;
 repelente (repulsive) – alungă insectele (e.g. naftalina).
 momeli toxice – formate dintr-un produs vegetal atractiv şi unul toxic incorporat
(utilizate frecvent împotriva coropişniţelor, „viermilor”-sârmă etc).

FORMULAREA INSECTICIDELOR

Formularea insecticidelor reprezintă procedeul prin care substanţa activă este

adusă într-o formă convenabilă de aplicare. Din acest punct de vedere, insecticidele se
prezintă sub formă de:
 pulberi de prăfuit (PP) care se aplică ca atare, nediluate, fiind uşor de folosit. În
prezent fabricarea şi utilizarea lor este interzisă, datorită caracterului poluant,
pulberile fiind transportate de vânt la distanţe mari;
 pulberi umectabile (PU) sunt pulberi fine, se dispersează cu uşurinţă în apă,
realizând o suspensie fină care se menţine un timp suficient pentru a permite
aplicarea tratamentelor;
 soluţiile concentrate sau concentrate solubile (CS) constau în solubilizarea
substanţei active într-un solvent miscibil cu apa, încât produsul final să se aplice
sub formă de soluţii; sunt spălate uşor de pe plante şi, de aceea, se mai adaugă
soluţii adezive (melasă, aracet); sunt soluţii limpezi, transparente în care produsul
toxic s-a dizolvat complet;
 concentratele emulsionabile (CE), sunt soluţii concentrate de substanţe active
care în contact cu apa formează suspensii; suspensiile obişnuite sunt tulburi,
particulele preparatului se văd uşor cu lupa, puţin stabile, au tendinţa de a se
depune;
 granule (G), se obţin prin impregnarea uniformă a unor granule cu diametrul de
0,4-0,8 mm, dintr-un material foarte absorbant (caolina), cu substanţa activă (de
obicei cu caracter sistemic) dizolvată într-un solvent; după aplicarea tratamentului,
substanţa activă este eliberată treptat din granule şi absorbită de plante; granulele
pot fi solubile în apă (GS) sau dispersabile (GD);
 microcapsule, obţinute prin introducerea substanţei active într-o microcapsulă de
celuloză sau de masă plastică care se aplică apoi ca pulbere umectabilă (PU) sau
concentrat emulsionabil (CE); substanţa activă este eliberată treptat pe suprafaţa
organelor tratate.

Doza reprezintă cantitatea de substanţă activă care se administrează pe unitatea de

2 2
măsură (m , ar, hectar, m )

Norma de consum reprezintă cantitatea de produs utilizat pe unitatea de măsură

REGLEMENTĂRI PRIVIND UTILIZAREA INSECTICIDELOR ÎN ROMÂNIA

101
 Încă din 2002, Parlamentul Europei a solicitat concentrarea asupra unui nou concept
„Folosirea durabilă a pesticidelor”, care prevede reducerea treptată a acestora începând
cu 2003.
În scopul aderării la Uniunea Europeană, România și-a asumat obligația de a adopta
aquis-ul comunitar în domeniul politicilor de mediu și prin urmare a transpus în legislația
națională, actele normative europene în domeniu. Prin adoptarea normelor comunitare în
domeniul utilizării pesticidelor, România s-a angajat să acționeze în sensul minimizării
riscurilor asupra sănătății și calității mediului prin îmbunătățirea controlului asupra utilizării
și distribuției pesticidelor, respectiv reducerea nivelului substanțelor active dăunătoare
(inclusiv prin alternative nechimice), încurajarea realizării de culturi cu nivel redus de
utilizare a pesticidelor sau libere de pesticide; înființarea unui sistem transparent de
înregistrare și urmărire a progreselor realizate în atingerea obiectivelor strategiei privind
utilizarea pesticidelor în statele membre ale Uniunii Europene. Această strategie implică
crearea unui sistem de instruire profesională a utilizatorilor de pesticide, verificarea
periodică obligatorie a echipamentului folosit, interzicerea tratamentelor avio (cu posibile
excepții), îmbunătățirea protecției mediului acvatic, delimitarea zonelor în care este
permisă utilizarea unui nivel redus de pesticide, respectiv a zonelor în care este interzisă
utilizarea acestora, adoptarea unui set de reguli privind manevrarea și stocarea
recipientelor și reziduurilor de pesticide, adoptarea unui sistem de colectare a datelor
privind comercializarea și utilizarea pesticidelor, reducerea utilizării pesticidelor și
adoptarea unui sistem integrat de protecție a plantelor.
Prevederile Directivei 91/414/CEE privind introducerea pe piață a produselor
fitofarmaceutice au fost transpuse, în legislația națională, prin HG 437/12.05.2005 privind
aprobarea listei cu substanțele active autorizate pentru utilizare în produse de protecție a
plantelor pe teritoriul României. Astfel, a fost limitată utilizarea insecticidelor, fiind posibilă
includerea în programele de combatere a dăunătorilor doar a produselor omologate care
conțin substanțe active incluse în Anexa 1 a Directivei 91/414/CEE. Întrucât Directiva
91/414/CEE a fost abrogată a fost necesară adoptarea unui regulament cuprinzând lista
substanțelor active incluse în anexa I la Directiva 91/414/CEE la data adoptării
regulamentului.
În domeniul protecției pădurilor este, prin urmare, interzisă utilizarea produselor
insecticide care prezintă substanțe active neincluse în lista actualizată a substanțelor
active autorizate în statele membre UE.

În pădurile supuse procesului de certificare conform standardelor Forest Stewardship

Council (FSC) se aplică principiile și criteriile FSC (adoptate în anul 1994 și revizuite în
2000) referitoare la utilizarea pesticidelor:
Criteriul 6.6
(1) Sistemele de management al dăunătorilor trebuie să promoveze
elaborarea și adoptarea de metode nechimice, cu impact redus asupra mediului, și
să facă tot posibilul să evite utilizarea pesticidelor chimice.
(2) Este interzisă utilizarea pesticidelor din categoriile IA și IB conform
Organizației Mondiale a Sănătății și a pesticidelor organoclorurate, a pesticidelor cu
remanență crescută care se acumulează în lanțurile trofice depășind limitele
admise, precum și a tuturor pesticidelor interzise prin acorduri internaționale.

102
 (3) Dacă sunt utilizate pesticide chimice, trebuie asigurate echipament și
instructaj adecvate în scopul reducerii riscurilor asupra sănătății populației și calității
mediului.

Criteriul 10.7
(1) Trebuie adoptate măsuri de prevenire și limitare a înmulțirilor în masă
a dăunătorilor.
(2) Managementul integrat al dăunătorilor trebuie să constituie parte a
sistemului de management al pădurilor certificate, cu accent pe acțiunile de
prevenire și pe metodele biologice de combatere.
(3) Trebuie să se acționeze în sensul evitării utilizării pesticidelor chimice
și a fertilizanților în plantații, inclusiv în pepiniere.
În ghidul de implementare a politicii FSC referitoare la pesticide (2007) este publicată
Anexa II cuprinzând lista substanțelor active identificate ca fiind “foarte periculoase”
(“highly hazardous”), conform indicatorilor și pragurilor prevăzute în Anexa I. Includerea
substanțelor active în categoria celor “foarte periculoase” nu atrage după sine
imposibilitatea utilizării respectivei substanțe în nici o situație, după cum neincluderea în
această categorie nu atrage după sine considerarea substanței respective ca fiind
nepericuloasă.
În scopul reducerii impactului negativ asupra mediului natural și social, pesticidele
considerate foarte periculoase pot fi utilizate în pădurile și plantațiile certificate FSC doar
dacă nu există nici o altă alternativă viabilă. În acest sens FSC impune managerilor care
doresc să utilizeze astfel de pesticide să justifice acest lucru printr-un demers specific ce
include consultări cu actorii sociali, economici și de mediu. Prin acest proces se solicită o
derogare temporară pentru utilizarea respectivei substanțe active în pădurile certificate,
respectându-se în continuare legislația națională în domeniu și normele de utilizare.

Test de autoevaluare:

1. Definiţi conceptul de combatere integrată a dăunătorilor. Pe ce se pune

accentul în combaterea integrată, care este principiul de bază în elaborarea
strategiilor de combatere integrată?
2. Cum se realizează depistarea insectelor în diferite stadii de dezvoltare?
3. Cum se realizează semnalarea dăunătorilor?
4. Care este rolul prognozei curente?
5. Ce măsuri se pot adopta pentru ocrotirea organismelor folositoare?
6. Daţi exemple de metode de combatere mecanică a insectelor în diferite stadii
de dezvoltare.
7. Ce avantaje şi ce dezavantaje prezintă aplicarea metodelor de combatere
chimică a insectelor?
8. De ce recomandări trebuie să se ţină cont pentru în aplicarea metodei
chimice de combatere?

103
 9. Care sunt grupele de toxicitate a insecticidelor?
10.Cum acţionează insecticidele?
11.Care sunt modurile de formulare a insecticidelor?
12.Ce restricţii au fost impuse în utilizarea insecticidelor chimice în pădurile din
ţara noastră?

MODULUL VII

 METODA BIOLOGICĂ DE COMBATERE

Metoda biologică utilizează, în limitarea populaţiilor de dăunători, organisme care se

constituie în duşmanii naturali ai acestora (microorganisme entomopatogene, entomofagi,
la care se adaugă utilizarea feromonilor şi metoda autocidă).
Din prisma preocupărilor privind protecţia mediului, cercetările referitoare la modalităţile de
combatere biologică a insectelor dăunătoare prezintă o importanţă tot mai mare în ultima
perioadă. În unele cazuri, este depăşit pragul strict al cercetărilor, reuşindu-se aplicarea în
practică, pe suprafeţe extinse a rezultatelor unora dintre acestea.

FOLOSIREA MICROORGANISMELOR ENTOMOPATOGENE

Microorganismele entomopatogene sunt utilizate sub forma unor insecticide biologice ce
au ca principii active virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare.
Avantaje:
 sunt inofensive, netoxice pentru mediul înconjurător şi nu lasă reziduuri;
 unele au o mare specificitate faţă de insectele gazdă, asigurându-se protecţia
faunei utile;
 sunt compatibile cu produsele insecticide chimice, deoarece infecţiile sensibilizează
insectele la acţiunea lor.
Dezavantaje:

 necesitatea aplicării la timp a patogenilor, respectându-se perioada de incubaţie a

bolilor;
 specificitatea unui microorganism pentru o anumită specie, în condiţiile când sunt
cuprinse în combatere mai multe specii;

104
  necesitatea de menţinere a patogenului la o virulenţă ridicată până la contactul cu
insecta gazdă;
 dificultatea producerii unor patogeni în cantităţi mari şi cu costuri reduse;
 cerinţele unor patogeni pentru condiţii climatice speciale.

Virusurile
Sunt entităţi infecţioase acelulare care se înmulţesc în ţesuturile vii (paraziţi obligaţi
intracelulari), nu pot fi cultivate pe medii artificiale. Se cunosc peste 250 de specii de
virusuri entomopatogene, cele mai multe localizate în nucleul celulelor care produc la
insecte boli numite:
 poliedroze, caracterizate prin formarea în corpul insectei a unor incluziuni
poliedrice de natură proteică;

 granuloze, la care incluziunile proteice au formă ovală.

La omizi, simptomele infecţiilor virale apar după 48 de ore de la infecţie şi se manifestă

prin reducerea hrănirii. Corpul insectelor devine mai deschis prin acumularea de proteine
în ţesutul adipos, iar larvele din primele vârste urcă în vârful plantelor, unde mor atârnate
de ultima pereche de picioare şi cu capul în jos. Corpul li se lichefiază iar, prin atingerea
tegumentului, lichidul se răspândeşte şi dispersează infecţia. Dacă infecţiile virale se
produc la larvele de vârstele 5 şi 6, înainte de moarte, ele se deplasează pe trunchiurile
arborilor până la înălţimea de 2,5 - 3 m şi stau cu capul în jos. Omizile de Hyphantria
cunea infectate părăsesc cuiburile şi se deplasează în coroană şi apoi mor atârnate pe fire
de mătase.
Omizile infectate cu virusul granulozei citoplasmatice îşi reduc ritmul dezvoltării prin
pierderea poftei de mâncare, rămân mai mici şi cu capul mare sau cu perii lungi, iar pe
partea ventrală a abdomenului apare o culoare albicioasă sau alb-gălbuie. În ultimele
stadii elimină bucal lichide cu poliedre dezvoltate în zona intestinală.
Din punct de vedere patologic, în cazul poliedrozelor, modificările cele mai evidente apar
în nucleele celulelor atacate iniţial, în cele ale celulelor hemolimfei sau ale corpului gras.
Nucleele infectate se măresc, fiind pline cu poliedre, ocupând întreaga celulă, pe care
distrugând-o, trec în hemolimfă. În poliedrozele citoplasmatice infecţiile se dezvoltă în
intestinul mediu şi, ulterior, se răspândesc în tot tubul digestiv.
Lymantria dispar prezintă poliedroza nucleară indusă de virusul Borrelinavirus reprimans,
care produce epizootii în perioada de criză a gradaţiei dăunătorului. După 10 -12 zile de la
infecţia virală se instalează decesul omizilor. Infecţia se poate transmite şi prin depunerea
ouălor. Odată cu hrana sunt ingerate şi poliedrele dizolvate de sucul gastric alcalin,
observate în a 6-a zi în hemolimfă. Virusul este specific dăunătorului şi se poate transmite
şi prin intermediul insectelor entomofage. Caracteristică este concentrarea omizilor
virozate, din vârstele 5 şi 6, (80-90%) la baza tulpinilor, fixându-se de scoarţă, la 2-3 m de
la sol. Omizile bolnave îşi încetează hrănirea şi mor în 1-2 zile.

105
La omizile de Lymantria monacha, apare poliedroza nucleară produsă de virusul
Borrelinavirus efficiens. Boala se manifestă prin prezenţa în nucleele celulelor a unor
poliedre tetraedrice şi cubice, de dimensiuni 2,5-10 microni, vizibile la microscop. În
interiorul poliedrelor particulele de virus sunt grupate câte 2-4 în fascicule, într-o
membrană de dezvoltare comună. Boala a fost observată în focarele primare produse în
Carpaţii Orientali, în anii 1956-1958, la primele defolieri totale. Caracteristica acestor
epizootii o constituie migrarea grupurilor de omizi virozate către vârful arborilor („boala
vârfuirii”). Identificarea epizootiilor se face în faza de erupţie prin observarea omizilor
moarte în vârful coroanei.
Cotarii, în special Operophtera brumata şi mai puţin Erannis defoliaria, sunt sensibili la o
poliedroză nucleară, care, după o incubţie de 6-7 zile, produce o mortalitate de 97%.
Virusul se localizează în nucleele celulelor corpului gras, hipodermului şi ţesutului traheal.
Omizile virozate se concentrează în coroana arborilor (90-95%), unde mor fixate pe partea
inferioară a frunzelor. Infecţia virală este vizibilă începând cu vârsta a treia a omizilor, când
îşi încetează hrănirea şi corpul lor capătă o culoare gălbuie. În faza de criză mortalitatea
omizilor poate ajunge la 40 - 50%.
Inelarul, Malacosoma neustria, prezent în arboretele de cvercinee şi, în special, în cele de
tipul cereto-gârniţete, prin infecţia larvelor de vârsta a patra şi a cincea cu virusul
poliedrozei nucleare, manifestă epizootii cu mortalităţi ridicate. Patogenul produce
hipertrofierea nucleelor celulelor hipodermului, ţesutului adipos şi sistemului traheal. Boala
se manifestă prin încetarea hrănirii, omizile capătă o culoare brun închis, fenomen de
fototropism negativ la omizile din ultimele vârste, care migrează din coroană la baza
tulpinii şi mor în scurt timp.
Omizile de Choristoneura murinana sunt atacate de Borrrelinavirus care le produce o
poliedroză nucleară. Poliedrele au fost observate în epiteliul traheal, hipodermă şi
hemocite; omizile atacate se colorează în verde. Granuloza omizilor este produsă de
Bergoldiavirus calypta. Omizile infectate au o culoare albicioasă, iar, după moarte, devin
cenuşii şi se zbârcesc. Moartea survine după 15 - 20 zile de la infectare. Pădurile, în care
cele două epizootii virale sunt puternice şi foarte puternice, se exclud de la combatere.
La Neodipion sertifer apare poliedroza nucleară produsă de Borrelinavirus diprionis,
larvele decedând după 7 - 9 zile de la infecţie. Virusul se localizează numai în intestin şi
este eliminat odată cu excrementele care devin infecţioase. Simptomele bolii constau în
reducerea hrănirii larvelor, brunificarea larvelor moarte, care rămân fixate de substrat cu
ultima sau prima pereche de picioare. Boala este răspândită de insecte şi păsări înainte de
a prezenta mortalităţi. La epizootii puternice, în timp scurt, aproape 80 - 85% din larve sunt
distruse. Această boală virală stinge înmulţirile în masă, transmiţându-se şi la generaţiile
următoare. Este răspândită în toată Europa şi apare în perioada de retrogradaţie.
Răspândirea infecţiilor virale
Răspândirea virusurilor se poate face în primul rând cu ajutorul factorilor fizici, cum sunt
vânturile, ploile, precum şi prin insectele entomofage şi păsări. La multe specii infecţia

106
virală se transmite prin depunerea ouălor, datorită infecţiei ovarelor. O cale de răspândire
este chiar migrarea larvelor infestate.
Preparate biologice virale
Folosirea virusurilor în combaterea insectelor dăunătoare are următoarele avantaje:
infectează numai insecta ţintă şi nu dereglează biocenozele, se aplică cu aparatura
destinată produselor chimice sau prin vectori care pot fi insectele entomofage, nu sunt
toxice pentru om, animale, microorganisme şi mediului înconjurător. Ca dezavantaje
menţionăm costul ridicat al preparatelor, deoarece virusurile se înmulţesc numai în
celulele vii şi acţiunea lentă, comparativ cu produsele chimice.
Materialul biologic virozat se poate obţine prin trei metode:
 creşterea omizilor pe o hrană naturală infestată cu suspensii de poliedre, iar după
moartea lor, extragerea prin macerare şi centrifugare, metoda care nu permite
obţinerea unor cantităţi mari de preparat;
 creşterea omizilor pe medii artificiale infestate cu viruşi şi apoi extragerea prin
macerare şi centrifugare. Metoda, elaborată în SUA, este foarte costisitoare şi solicită o
aparatură şi personal calificat, ridicând preţul preparatelor;
 recoltarea de larve infectate natural cu poliedroză nucleară, constă în strângerea de
omizi din epizootii, ce apar frecvent în arboretele de salcâm, salcie, plop, cer şi gârniţă,
în perioada 10 iunie - 10 iulie, care sunt folosite la obţinerea preparatelor virale.
Omizile de Lymantria dispar bolnave, din ultimele două vârste, se aglomerează la baza
tulpinilor, fiind uşor de recoltat.

Bacteriile
Bacteriile sunt organisme procariote (fără un nucleu individualizat) unicelulare, de câţiva
microni lungime. Majoritatea speciilor se dezvoltă uşor pe medii artificiale de cultură,
formate din glucide, azot organic sau anorganic şi săruri minerale. Temperaturile optime
de multiplicare sunt cuprinse între 25 şi 30ºC. Dintre bacteriile entomopatogene, speciile
genului Bacillus sunt cele mai importante, deoarece sunt sporogene şi sporii
supravieţuiesc condiţiilor nefavorabile de mediu. Unele produc un cristal proteic (incluziune
cristalină), care acţionează în pH-ul alcalin al intestinului insectelor, ca un insecticid de
ingestie, producând străpungerea şi paralizia acestora.
Bolile bacteriene se caracterizează prin pătrunderea bacteriilor în hemocel, unde se
multiplică. Pot intra prin răni sau prin intestin, prin pierderea membranei peritrofice.
Multiplicarea bacteriilor produce moartea insectelor prin septicemie.
Bacteriile nu pot produce epizootii de intensitate ridicată, deoarece nu se pot transmite de
la o generaţie la alta şi nu se pot acumula în focarele de dăunători.
Bacteria Bacillus thuringiensis a fost izolată pentru prima dată în 1902, în Japonia, din
larvele bolnave de Bombyx mori. Este cel mai important agent microbian utilizat în
silvicultură. Acţionează distructiv împotriva a 137 de specii de insecte din ordinele

107
Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera şi Coleoptera. Se aplică împotriva a numeroşi
defoliatori: Lymantria dispar, Malacosoma neustria, Euproctis chrysorrhoea, Leucoma
salicis, Thaumetopea processionea, Drymonia ruficornis, Yponomeuta sp., Tortrix
viridana, Operophtera brumata, Erannis sp. etc.
Morfologic este o bacterie gram pozitivă, de formă bacilară. După 20 - 24 de ore formează
un spor oval şi un cristal parasporal de natură proteică. După liza pereţilor celulari, sporul
şi cristalul trec în mediu. Cristalul este recunoscut ca toxină din 1953 (Hannay). Se cunosc
40 de varietăţi / serotipuri ale tulpinilor grupului B. thuringiensis. Din 1950, a fost utilizată
ca insecticid biologic în combaterea omizilor defoliatoare.
Pe lângă succesele obţinute prin folosirea bacteriei sunt şi inconveniente care îi limitează
folosirea: imposibilitatea produsului de a controla majoritatea dăunătorilor dintr-o cultură;
lipsa acţiunii asupra insectelor care se hrănesc ascuns, în galerii, deoarece este o otravă
stomacală; scurta activitate reziduală, deoarece cristalele proteice sunt neprotejate
împotriva factorilor climatici, enzimelor bacteriene şi ai compuşilor secundari ai plantelor.
Aplicarea tratamentelor cu preparatele bacteriene necesită o aparatură care să
asigure acoperirea optimă a plantei protejate şi o concentraţie care să asigure eficacitate
maximă. În funcţie de durata asigurării protecţiei, combaterea microbiologică poate fi pe
termen lung sau scurt.
Preparate bacteriene folosite în combaterea biologică. Preparatul Dipel-8L are la bază B.t.
var. kurstaki, cu patogenitate împotriva omizilor defoliatoare, fără acţiune toxică asupra
insectelor entomofage. Este o suspensie emulsionabilă, lichid cafeniu, care în apă
formează o soluţie omogenă, ce poate fi aplicată în doze de 2 - 3 l / ha. Acţionează prin
ingestie, endotoxina fiind activată de secreţiile alcaline stomacale. Nu este patogen pentru
om, animale vertebrate, albine etc.. Remanenţa este de 12-14 zile iar mortalitatea maximă
a omizilor se înregistrează după 7 - 8 zile de la aplicare; la temperaturi scăzute şi ploi,
mortalitatea survine după 18 - 20 de zile.
În acţiunile de combatere a dăunătorilor forestieri pot fi utilizate următoarele
preparate bacteriene: Dipel, Foray, Novodor, Thuricide.

Aplicarea biopreparatelor bacteriene

Biopreparatele acţionează asupra omizilor prin ingestie, mortalitatea se produce după 1-2
zile de hrănirea cu frunze tratate. Cu vârsta a IV-a omizile devin rezistente la acţiunea
bacteriilor, cu excepţia celor de Tortrix viridana, Archips xylosteana şi Geometridae.
Deoarece acţionează prin ingestie, se aplică când majoritatea omizilor sunt în vârsta a
doua iar muguri sunt deschişi, cu frunze individualizate.

Ciupercile
Au fost primele organisme identificate ca producând boli la insecte. Prima semnalare unei
ciuperci entomopatogene a fost realizată în 1835, de către A. Bassi, care menţionează
îmbolnăvirea viermilor de mătase de ciuperca Beuveria bassiana.
108
Se cunosc peste 500 de specii entomopatogene care produc epizootii naturale şi menţin
echilibrul în cadrul biocenozelor forestiere. Ciupercile infectează, în principal, prin
tegument sau diferite orificii ale corpului (stigme), prin hrănire, fiind favorizate de căldură şi
umiditate. Decesul gazdelor se produce după 5-14 zile de la infectare. După moartea
gazdelor, miceliul se dezvoltă puternic, umple cavitatea generală, apoi iese afară prin
cuticulă, acoperă întreg corpul şi fructifică, cu diferite coloraţii în funcţie de specie; la
început corpul insectei este moale, apoi devine dur şi mumificat.
Bolile provocate de ciuperci se numesc „micoze” şi au fost primele observate, pentru că
sunt, în general, macroscopice.

Simptomatologie şi mod de acţiune

După infecţia cu fungi insectele devin agitate, se hrănesc mai puţin şi au tendinţa de a
migra spre locuri înalte sau, pentru cele din sol, de a migra spre suprafaţa solului.
Dezintegrarea ţesuturilor infectate se produce înainte sau după moartea insectei. Larvele
de lepidoptere infectate cu specii de Entomophthora devin flasce, au un conţinut apos şi
cu tegumente fragile.
După moartea insectei, ciuperca îşi continuă dezvoltarea saprofit, formând mase
miceliene, care se transformă într-un sclerot dens. Miceliul iese la suprafaţa insectelor prin
regiunile intersegmentare, se dezvoltă, acoperind corpul şi sporulează (Entomophthora,
Beauveria).
Rolul factorilor climatici
Umiditatea influenţează cel mai mult evoluţia epizootiilor de micoze, deoarece ciupercile
entomopatogene sunt hidrofile. Pentru germinaţia sporilor şi dezvoltarea miceliului la
suprafaţa insectei este necesară o umiditate cuprinsă între 60-100%, astfel, conidiosporii
de B. bassiana germinează la umiditatea de 92-94%, Paecilomyces farinosus la 81% etc.
Umiditatea nu favorizează păstrarea sporilor pe perioade lungi. În general, temperaturile
optime de dezvoltare sunt cuprinse între 20º - 30ºC.
Un rol important în apariţia infecţiilor la insectele din sol îl are compoziţia şi structura
solului. Solurile bogate în substanţe organice şi bine structurate, au o capacitate ridicată
de reţinere a apei şi favorizează apariţia micozelor.

Protozoarele
Protozoarele sunt organisme animale unicelulare care parazitează insectele; un rol
important îl joacă microsporidiile, care sunt paraziţi endocelulari. Infecţia se produce prin
intermediul insectelor entomofage parazitoide sau prin ingerarea sporilor de către larvele
gazdă; la unele specii de lepidoptere, se transmite de la o generaţie la alta, prin
intermediul ouălor depuse de femelele infectate.
Protozoarele au un spectru larg de acţiune, în anumite cazuri pot provoca infecţii şi la
vertebrate; au o acţiune lentă asupra gazdei (de la câteva zile, până la câteva luni) şi au o
mare perspectivă pentru a fi utilizate în procesul de reglare a populaţiilor dăunătoare.

109
Până în prezent nu s-au realizat biopreparate deoarece au un ciclu biologic scurt, cuprins
între 3-9 zile. Se cunosc peste 200 de specii de protozoare care afectează, în special,
larvele de lepidoptere.
La infecţiile cu protozoare apar puţine semne externe, observându-se o reducere a
intensităţii hrănirii şi mobilităţii, uneori convulsii şi scaune diareice. Larvele cu corpul gras
atacat nu se mai transformă în pupe.
Microsporidiile sunt variate şi active, putând provoca moartea insectelor în diferite stadii,
în timp de câteva zile.

Simptomatologie şi mod de acţiune

La majoritatea insectelor infecţia se produce pe cale orală, provocând infecţii ale tubului
digestiv, ale tuburilor lui Malpighi etc. Cele care se dezvoltă în corpul gras sunt transmise
prin intermediul insectelor prădătoare. Sporii eliminaţi prin excremente constituie surse de
infecţie. Microsporidiile sunt transmise de femele, prin infectarea ouălor depuse, aspect ce
se manifestă la defoliatorii Hyphantria cunea, Euproctis chrysorrhoea şi Choristoneura
murinana. Pot avea un spectru de acţiune îngust, atacând speciile unui singur gen
(Nosema lymantriae), prin dezvoltare numai în aparatul digestiv, în ţesutul adipos,
hemolimfă sau muşchi.
Infecţiile cu protozoare parazite produc hipertrofieri ale celulelor şi nucleelor.
Microsporidiile se dezvoltă intracelular, fără a afecta nucleul, sporulează şi rup pereţi
celulari, sporii fiind împrăştiaţi în hemolimfă. Organele atacate sunt distruse în totalitate,
deoarece tubul digestiv se rupe uşor, în muşchi apar pete albe şi tuburile lui Malpighi devin
friabile.
Deoarece condiţionarea preparatelor pe bază de protozoare entomopatogene este
complicată, până în prezent, nu se găsesc produse comerciale.

Entomofagii
Sunt organisme animale care trăiesc pe seama speciilor de insecte. Entomofagii fac parte
din grupe sistematice diferite, precum artropodele (acarieni, insecte), reptilele, păsările,
mamiferele.

INSECTELE ENTOMOFAGE
Sunt atât prădătoare, cât şi parazitoide.
Insectele prădătoare se hrănesc în majoritatea cazurilor, atât în stadiul de larvă, cât şi de
adult, cu diferite specii de insecte.
Aparţin mai multor ordine sistematice, după cum urmează:

110
Ordinul Coleoptera este foarte bogat în specii prădătoare din mai multe familii:
Familia Carabidae (gândaci alergători)
Carabidele reprezintă una dintre cele mai mari şi mai răspândite familii de gândaci din
lume, cu un rol important în ecologia solului. Această familie cuprinde peste 40 000 specii
identificate dintre care cele mai multe se găsesc la tropice.
Carabidele sunt prădători importanţi, în unele ecosisteme putând forma populaţii
numeroase. Dimensiunile acestor insecte variază de la 0,5 cm la 3,5 cm, adulţii prezintă
culori închise, de obicei, lucitoare, au corpul relativ turtit dorso-ventral şi picioarele
adaptate pentru alergat. Unele specii au reflexe metalice albastre sau verzi. Trăiesc de
obicei în litieră, în crăpăturile de la nivelul solului iar unele specii urcă pe tulpinile arborilor,
în arbuşti, în căutarea prăzii. Adulţii se deplasează cu viteză la suprafaţa solului când sunt
deranjaţi dar, rar, zboară.
Adulţii sunt prădători de temut, consumându-şi prada cu ajutorul pieselor aparatului bucal
puternice şi ascuţite.

Carabidele consumă omizi, larve de scarabeide şi alţi gândaci, larve de diptere, pupe şi
alte nevertebrate care trăiesc la nivelul solului. Ouăle sunt depuse fie pe sol, fie în
cămăruţe speciale în sol. Pot depun de la câteva ouă la câteva sute de ouă. Prezintă trei
vârste larvare care se dezvoltă la nivelul solului. Larvele sunt, de asemenea, prădătoare.

Prezintă, de obicei, o generaţie pe an dar larvele unor specii pot avea nevoie de mai mult
de un an pentru a-şi încheia dezvoltarea. Adulţii speciilor de dimensiuni mari pot trăi 2 – 4
ani. Majoritatea speciilor iernează ca adulţi în sol sau în locuri adăpostite.

Specii de carabide din mediul forestier

Pterostichus oblongopunctatus F. – are 9 – 13 mm lungime, colorit negru cu luciu bronzat.
Este o specie euritopă şi euritermă, cea mai răspândită din pădurile din Europa. Iernează
într-o cameră în lemn, sub scoarţă şi rămâne şi vara acolo. Această specie nu zboară
niciodată fie datorită aripilor prea mici, fie datorită musculaturii rudimentare a aripilor. Se
hrăneşte cu diferite specii de insecte, inclusiv collembole.

111
Agonum sexpunctatum L. – gândacul prezintă pe fiecare elitră câte un şir de şase puncte
adâncite. Capul şi toracele sunt de culoare verde cu luciu metalic iar elitrele sunt roşiatice.
Preferă locurile deschise, cu umiditate mai ridicată, este activ în cursul zilei, fiind uşor
observat datorită culorilor strălucitoare. Pătrunde sub scoarţa arborilor doborâţi şi se
hrăneşte cu larve de scolitide şi cerambicide.

Carabus cancellatus Ill. – gândac de 22 – 27 mm lungime, cu aripi rudimentare, colorit

brun, cu reflexe metalice. Preferă terenurile deschise, solurile argiloase, cu umiditate
ridicată. Iniţial cu o răspândire largă, în prezent, în unele ţări, această specie este în declin
datorită utilizării intense a pesticidelor.

112
Carabus violaceus L. – gândac de talie mare de 20 – 30 mm lungime, colorit negru, cu o
dungă pe margine de culoare albastră sau roşie cu reflexe metalice, atât pe elitre cât şi pe
pronot. Trăieşte în grădini, terenuri arabile, sub pietre, scoarţa desprinsă de pe arbori sau
în litiera pădurilor din zona temperată.

Abax parallelepipedus Piller& Mitterpacher – este un gândac de 18 – 22 mm lungime, de

culoare neagră. Trăieşte sub pietre, scoarţă desprinsă, litieră. Specie comună şi cu o
răspândire largă, atât în păduri cât şi în terenurile cultivate, fiind întâlnită atât în zonele de
deal cu tufărişuri de Calluna cât şi în zonele montane înalte. Adulţii apar primăvara şi vara,
adesea pe tulpinile arborilor afectaţi de putregai.

113
Calosoma sycophanta L. – gândac de talie mare, corpul de 22 – 33 mm lungime, colorit
verzui metalic, prădător foarte activ atât în stadiu de adult cât şi în stadiu de larvă. Larvele
se hrănesc atât ziua cât şi noaptea, consumând circa 50 de omizi în decurs de 2
săptămâni. Adultul consumă câteva sute de omizi pe parcursul vieţii care poate dura de la
unul până la 2 – 3 ani ani. Datorită capacităţii de a consuma un număr mare de omizi,
specia a fost transferată din Europa în America de Nord pentru a contribui la reducerea
populaţiilor de Lymantria dispar.
Specia este prezentă în majoritatea pădurilor de foioase, în special în cele de cvercinee.
Iernează în stadiul de adult în sol şi litieră iar adulţii hibernanţi îşi reîncep activitatea la
sfârşitul primăverii. Adulţii tineri apar la sfârşitul verii – începutul toamnei.

114
De asemenea, speciile de gândaci din subfamilia Cicindelidae (aproximativ 2100 specii)
constituie prădători importanţi ai speciilor de insecte, atât adulţii cât şi larvele. Taxonomic,
acest grup de insecte este prezentat în unele clasificări ca fiind familia Cicindelidae.
Adulţii au ochi mari şi bombaţi, picioare lungi şi subţiri şi mandibule puternice şi curbate.

Larvele trăiesc în sol, în galerii cilindrice, de până la 1 m adâncime, în care stau la pândă
pentru prinderea insectelor care se deplasează pe sol. Au capul mare şi o umflătură pe
partea dorsală a corpului care le ajută să se deplaseze în galerii. Adulţii se deplasează cu
viteză pentru capturarea prăzii, de aceea se numesc repezi.

Deşi carabidele sunt o prezenţă obişnuită în ecosistemele forestiere, este puţin cunoscut
impactul acestora asupra populaţiilor de insecte fitofage. Se consideră că datorită
abundenţei mari, a dimensiunilor mari ale acestor insecte şi cantităţii mari de hrană
consumată de fiecare individ pot avea un rol important în reglarea populaţiilor de insecte
fitofage, în multe situaţii.

Familia Coccinellidae (buburuze) cuprinde gândaci mici, cu corpul hemisferic, cu antene

scurte; larva oligopodă, ovală şi corpul bombat; trăiesc în coloniile de afide (păduchi de
frunze) pe care îi consumă, de asemenea, ouă, larve şi pupe de Chrysomelidae. Cea mai
comună specie este Coccinella septempunctata.

115
Familia Cleridae cuprinde specii de gândaci prădători ai gândacilor de scoarţă. Adulţii se
deplasează pe trunchiuri şi vânează adulţi iar larvele trăiesc în galeriile gândacilor de
scoarţă şi consumă stadiile imature. O specie frecvent întâlnită în focarele de gândaci de
scoarţă ai molidului este Thanasimus formicarius.

Familia Dermestidae conţine gândaci de talie mică, cu corpul mai mult cilindric şi antene
măciucate; Dermestes lardarius şi D. erichsoni se concentrează în focare de Lymantria
dispar, unde se hrănesc cu ouă. De asemenea, se găsesc în colecţiile vegetale şi animale,
unde produc pagube.

116
Ordinul Hymenoptera
Familia Formicidae cuprinde speciile de furnici, care au o contribuţie importantă în
combaterea populaţiilor de insecte fitofage din păduri, reprezentate prin: Formica rufa, F.
pratensis, F. polyctena. S-a constatat că un număr de 4-5 cuiburi/ha sunt suficiente ca să
regleze populaţiile de insecte defoliatoare, încât să nu producă pagube de importanţă
economică; se hrănesc cu larve şi pupe de Tortrix viridana, Lymantria dispar, L. monacha,
cotari etc.

Ordinul Dermaptera este reprezentat de Familia Forficulidae-Forficula auricularia

(urechelniţa). Are corpul turtit dorso-ventral, cu aripi scurte şi cu o pereche de cerci mari la
capătul abdomenului; deşi este preponderent fitofagă (se hrăneşte cu flori şi fructe) se
concentrează în focarele de omizi defoliatoare, mai ales de Tortrix viridana, unde consumă
omizi, pupe (dar şi păduchi de frunze - Aphididae).

117
Ordinul Mantodea cuprinde insecte cu metamorfoză completă. În ţara noastră există
două specii: Mantis religiosa şi Empusa fasciata. Mantis religiosa este o insectă de talie
mare, cu un protorace lung şi picioarele anterioare adaptate pentru apucat prada; depune
ouăle într-o ootecă mare, lipită de plante şi expusă la soare; este prădătoare şi se
hrăneşte cu multe insecte pe care le vânează stând la pândă (manifestă şi fenomenul de
canibalism).

Ordinul Odonata cuprinde insecte numite libelule, cu dimensiuni mari, metamorfoză

incompletă, care trăiesc în apropierea apelor (larvele sunt acvatice); prezintă aripi
transparente cu irizaţii metalice, fiind bune zburătoare, prind prada din zbor (Calopterix
virgo - vânează insectele de pe arbori).

Ordinul Plannipenia cuprinde insecte carnivore care fac parte din două familii:

118
  Chrysopidae, din care cea mai răspândită este Chrysopa perla, cu corpul moale şi
aripi transparente; femela depune ouă pedunculate în coloniile de afide; o larvă
consumă pentru dezvoltarea completă 75-160 de păduchi, dar se hrăneşte şi cu
larve de gândaci, fluturi şi diptere;

 Myrmeleonidae cu specia Myrmeleon formicarius- leul furnicilor, care are corpul

lung şi subţire, ochii mari ca la libelule, dar cu antene mai lungi; larva este mai
scurtă, cu aparat bucal foarte dezvoltat; îşi construieşte în nisip nişte pâlnii
caracteristice, în fundul cărora stă ascunsă numai cu mandibulele în afară. Larva
injectează sucuri gastrice în corpul victimei cu care lichefiază ţesuturile şi apoi se
hrăneşte prin sugere; trăieşte în regiuni de răşinoase, pe soluri nisipoase .

Ordinul Mecoptera din care cea mai răspândită este specia Panorpa communis; are o
trompă caracteristică, aripile sunt transparente şi pătate puternic cu cafeniu, cu o bandă

119
transversală continuă pe aripile anterioare; masculul are ultimul inel abdominal umflat şi
terminat cu un cârlig.

Ordinul Rhaphidioptera cuprinde insecte de talie mică; adulţii de Rhaphidia se recunosc

după o prelungire a capului spre partea posterioară, care se uneşte cu protoracele; larve
oligopode de tip campodeiform; ambele stadii sunt carnivore, trăiesc în pădurile de câmpie
şi de munte, se hrănesc cu ouă de fluturi (Lymantria dispar, L. monacha).

Insectele parazitoide

Parazitoizii depun ouăle în gazdă prin perforarea tegumentelor sau lipindu-le pe acestea
(larvele neonate pătrund apoi în corp); alţii depun ouă şi larve pe plante, care intră în
interiorul gazdei prin hrănire (musca Sturmia scutellata). Există o specificitate faţă de
stadiile de dezvoltare a gazdei. Astfel, unii parazitoizi se dezvoltă numai în ouă (oofagi),
alţii se dezvoltă şi în stadiile de larvă şi pupă; uneori infestează larvele şi îşi încheie
dezvoltarea în stadiul pupal al gazdei (Tachinidae). Viespile parazitoide se împupează în
corpul gazdei, muştele parazitoide o părăsesc. Cele mai importante specii parazitoide
aparţin ordinelor Hymenoptera şi Diptera.
Parazitoizii oofagi parazitează ouăle şi limitează dăunătorii într-un stadiu inactiv, în care
nu produc pagube. Speciile de viespi parazitoide oofage au cicluri scurte de dezvoltare,
pot fi înmulţite în fabrici şi lansate apoi în natură, cum ar fi speciile: Trichogramma
evanescens, T. cacoecie, T.embryophagum; sunt specii polifage cu gamă largă de gazde

120
(Lepidoptera, Diptera, Coleoptera şi Hymenoptera; T. evanescens parazitează peste 150
de specii de lepidoptere.

Alte specii de parazitoizi oofagi frecvent întâlnite sunt: Anastatus disparis parazitoid
specific al ouălor de Lymantria dispar, Ooencyrtus kuwanai în ouăle de Lymantria dispar şi
L. monacha, O. tardus şi O. nestriae parazitează ouăle de Malacosoma neustria şi
Telenomus leviuscullus în ouă de Lymantria dispar şi Malacosoma neustria, T.
phalaenarum în ouă de Euproctis chrysorrhoea etc..
Parazitoizi larvari fac parte din ordinele Diptera (în special Familia Tachinidae) şi
Hymenoptera (familiile Braconidae, Encyrtidae, Ichneumonidae). Tachinidele sunt
importanţi parazitoizi larvari polifagi ce au drept gazde omizele defoliatoare; se întâlnesc
frecvent speciile: Exorista larvarum, Compsilura concinnata, Pales pavida, Zenillia libatrix,
Carcelia etc. Unele specii parazitează omizile din ultimele vârste şi îşi încheie dezvoltarea
în pupele gazdă. Sturmia scutellata parazit al omizilor de Lymantria dispar depune 5000 de
ouă pe frunze înaintea omizilor gazdă, ajung în corpul lor odată cu hrana şi o părăsesc
odată cu decesul acestora, după care se împupează în sol. Tachina larvarum este
polifagă, se dezvoltă în peste 40 de specii de omizi false.
Viespile familiei Braconidae parazitează omizile din primele vârste şi cele mai frecvente
specii întâlnite în focarele cu omizi defoliatoare fac parte din genul Apanteles; Orgilus
obscurator pe cele de Rhyacionia buoliana; Meteorus rubens, M. versicolor în focarele de
Thaumetopoea processionea şi Macrocentrus linearis în cele de Tortrix viridana, Cacoecia
xylosteana.

121
Specii de Rhyssa (Ichneumonidae) parazitează larvele de insecte xilofage (Siricidae,
Cerambycidae).

Parazitoizii pupali aparţin în principal ordinului Hymenoptera (familiile Ichneumonidae,

Chalcididae); în cea mai mare parte părăsesc gazda în stadiul de adult prin orificii
caracteristice. Dintre Ichneumonidae, cele mai răspândite sunt: Pimpla instigator şi
Theronia atalanthae, care parazitează pupe de dimensiuni mari (Lymantria dispar,
Malacosoma neustria, Leucoma salicis) şi speciile genurilor Itoplectis şi Ephialtes, care
parazitează pupele de Tortrix viridana. Dintre chalcidide, cea mai comună specie este
Brachymeria intermedia.

122
Păsări insectivore
Dintre vertebrate, păsările (Clasa Aves) insectivore prezintă cea mai mare importanţă în
biocenozele arboricole, hrănindu-se cu insecte dăunătoare, mai ales de talie mică. Zilnic
pot consuma o cantitate de hrană egală cu masa corpului lor. Chiar şi cele granivore
hrănesc puii cu insecte. Păsările insectivore aparţin următoarelor ordine şi familii:
Passeres, Caprimulgi, Cuculi, Upupae, Cypseli, Pici şi Meropes.
Mamifere insectivore
Din clasa Mammalia (mamifere) speciile insectivore aparţin ordinelor Insectivora şi
Chiroptera.
Ordinul Insectivora are reprezentanţi specii de chiţcani, cârtiţa, ariciul iar ordinul
Chiroptera, familia Vespertilionidae cu specii de lilieci.

123
UTILIZAREA FEROMONILOR ÎN ACŢIUNILE DE PROTECŢIA PĂDURILOR

În ecosistem circulă un vast flux de informaţii codificate chimic, care mijlocesc majoritatea
relaţiilor inter- şi intraspecifice, aceste substanţe se numesc ecomoni (telergoni).
Ecomonii se împart în alomoni, care mijlocesc comunicarea interspecifică, şi feromoni,
responsabili de comunicarea intraspecifică.
Termenul de feromoni a fost introdus de Karlson şi Butenandt (1959). Feromonii sunt
produşi de glande exocrine, cu localizare pe suprafaţa corpului, printre celulele epidermice;
la gândacii de scoarţă se găsesc în epiteliul intestinului şi cel al tuburilor lui Malpighi
(feromonii sunt eliminaţi odată cu excrementele). Preluarea, decodificarea acestor semnale
se fac prin organele olfactive situate pe antene.
Comunicarea realizată cu ajutorul feromonilor are trei caracteristici fundamentale:

 mesajele sunt transmise prin cantităţi mici de substanţe chimice, dar cu cantitate
mare de informaţii (se apreciază că 0,33 mg de feromon trasor al furnicii Atta
texana poate lăsa o urmă feromonală ce înconjoară pământul);
 insectele receptează necondiţionat informaţia transmisă de stimuli; masculii nu
decelează sursa care transmite informaţia, ce poate fi o femelă sau o momeală
feromonală;
 informaţiile au un caracter intraspecific şi pot fi decodate numai de indivizii aceleiaşi
specii (excepţie fac unii prădători asupra cărora feromonii prăzii au efect
kairomonal).

În funcţie de informaţia pe care o transmit feromonii, aceştia se clasifică în:

 feromoni sexuali care mediază relaţiile între partenerii sexuali, înainte, în timpul şi
după împerechere. Se cunosc trei grupe: atractanţi sexuali, produşi de un sex
pentru atragerea sexului opus (de obicei emis de femele); afrodisiaci, produşi de
masculi în scopul de a excita femelele şi a le accepta copularea; repelenţi sexuali
produşi de aparatul genital mascul şi transferaţi odată cu sperma, care marchează
astfel femelele fecundate. Sunt în general prezenţi la speciile de fluturi;
 feromoni de marcaj (trasori) cu ajutorul cărora insectele sociale (furnici, albine)
trasează drumul către o nouă sursă de hrană;
 feromoni de alarmă, care determină un comportament diferit la apariţia duşmanilor
(la afide, colonia se dispersează imediat, la albine şi viespi dispun mobilizarea la
luptă);
 feromoni de agregare (de asociere) caracteristici insectelor sociale, dar şi lăcustelor,
folosiţi la semnalarea unor locuri propice pentru depunerea ouălor; la gândacii de
scoarţă, masculii emit feromoni care indică găsirea unor locuri favorabile pentru
hrănire şi reproducere;
 feromoni necrofori, pentru îndepărtarea indivizilor morţi din coloniile de furnici.

124
În activităţile de protecţie a pădurilor, cei mai utilizaţi sunt feromonii din categoriile celor
sexuali şi a celor de agregare.
Pentru prima dată, feromonii au fost folosiţi pentru studierea speciei Lymantria monacha,
de către Dyk, în 1932. Femele tinere, nefecundate erau închise în cuşti cu sită metalică şi
prevăzute cu panouri unse cu clei iar pe panouri se capturau masculii atraşi de feromonii
emişi de femele, metoda fiind cunoscută sub denumire metoda Dyk. Femelele trebuiau
crescute în laborator şi înlocuite la intervale de câteva zile, întrucât încetau să mai fie
atractive pentru masculi în 3 – 8 zile.
Acest neajuns a fost îndepărtat mai târziu, când, odată cu descoperirea unor metode
moderne de analiză a substanţelor chimice (cromatografia), a fost posibilă identificarea
compoziţiei feromonilor a sute de specii de insecte şi sintetizarea lor pe cale artificială. În
România, Institutul de chimie „Raluca Ripan” din Cluj-Napoca produce feromoni de sinteză
pentru numeroase specii de insecte forestiere, cum sunt:
 Atrabuol - feromon sexual al moliei lujerilor de pin Evetria (Rhyacionia) buoliana
Hb.;
 Atrachalc - Pityogenes chalcographus L.;
 Atracurv - Pityokteines curvidens Germ.
 Atralym - omida păroasă a stejarului Lymantria dispar L.
 Atraruf - tortricidul cu capul roş al bradului Zeiraphera (Semasia) rufimetrana H.S
 Atratyp - gândacul de scoarţă al molidului Ips typographus L.
 Atravir - molia verde a stejarului Tortrix viridana L.
 Lineatin – cariul lemnului de răşinoase Trypodendron lineatum (Oliv.)
Feromonii sintetici incluşi într-un suport, alcătuit din material textil sau dop de cauciuc,
constituie nada feromonală. Utilizarea în teren a nadelor feromonale necesită existenţa
unor dispozitive care să intercepteze insectele atrase de nadă şi să le reţină, numite curse
feromonale. Există diferite tipuri constructive de curse feromonale, care variază prin
modul de interceptare şi capturare a insectelor.

Curse frecvent utilizate în capturarea speciilor de fluturi:

Panourile adezive reţin indivizii atraşi din habitat prin fixarea pe un strat de clei nesicativ,
astfel amplasat, încât să asigure capturarea unui număr cât mai mare de insecte. În
practică, se folosesc cursele panou cu dimensiunile de 30/40 cm, cu adeziv pe o faţă,
dopul de cauciuc cu momeala fixându-se la mijlocul panoului cu ajutorul unui cui bătut în
trunchiul arborelui.

125
Cursa tetratap cu un panou inferior cu adeziv şi o placă sub formă de acoperiş are
avantajul că asigură orificii de acces cu forme şi mărimi diferite şi periodic, panoul adeziv,
dacă este aglomerat cu insecte capturate, se poate schimba.

Curse frecvent utilizate în capturarea coleopterelor (în special a gândacilor de scoarţă)

Sunt de tip barieră (de zbor) şi tubulare (de repaus). Cursele barieră captează insectele
din zbor.
Cursa geam este formată dintr-un panou din geam sau folie transparentă sub care se
montează un jgheab confecţionat din lemn sau tablă, cu lungimea de 60 cm, lăţimea de
20-30 cm şi adâncimea de 15-20 cm. Permanent jgheabul va fi conţine apă pe jumătate.
Jgheabul şi panoul se instalează între doi pari. Nada se fixează în panou, într-un orificiu
de 10/10 cm, făcut în partea centrală a acestuia.

Cursa cu aripi se confecţionează două panouri de formă dreptunghiulară, asamblate în

cruce, deasupra protejate de un capac de formă piramidală, pentru protecţie la vânt şi

126
soare. În mijloc, la îmbinarea celor două panouri, există o nişă, în care se fixează nada
feromonală. În partea inferioară, panourile se continuă cu o pâlnie de formă piramidală,
pentru colectarea insectelor şi dirijarea acestora într-un borcan de plastic pentru reţinerea
insectelor, prevăzut cu capac cu plasă de sârmă pentru scurgerea apei.

Cursele tubulare atrag insectele, care aterizează pe canelurile exterioare ale tubului şi
pătrund prin orificii executate în şanţurile de pe tub. Insectele alunecă pe pereţii interiori ai
tubului, care sunt netezi şi ajung într-un borcan colector situat în partea inferioară a tubului.
Plicul cu feromon se introduce cu o sârmă până la jumătatea tubului. Partea de sus se
acoperă cu un capac de plastic. Tuburile se fixează de pari.

Utilizările feromonilor de sinteză în protecţia pădurilor:

 depistarea prezenţei unui nou dăunător , respectiv a unor noi infestări. Datorită
eficacităţii deosebite şi selectivităţii captării, se pot depista specii de insecte la
densităţi foarte mici (infestări incipiente); metoda este folosită în carantina
fitosanitară;
 precizarea ciclului biologic, prin înregistrări zilnice ale capturilor, în corelaţie cu
factorii climatici, se poate determina numărul de generaţii;
 stabilirea momentelor de combatere se realizează prin trasarea curbelor care
evidenţiază începutul, maximul şi sfârşitul împerecherii; se poate stabili perioada
maximă de depunere a pontelor, pentru lansarea parazitoizilor ovifagi;
 supravegherea cantitativă a populaţiei pentru stabilirea oportunităţii aplicării
măsurilor de combatere;
 combaterea prin capturarea în masă, în special a masculilor, astfel încât femelele
din habitat să rămână nefecundate (în special în populaţiile aflate în stare de
latenţă).
 captarea în scopul combaterii indirecte a speciilor dăunătoare prin capturarea
masculilor, sterilizarea acestora prin diferite metode şi relansarea în habitat sau prin

127
 capturarea masculilor, infectarea acestora cu diverşi agenţi patogeni şi relansarea
în habitat
 prin perturbarea transmisiei feromonale, sunt dezorinetaţi masculii; constă în
introducerea în ecosistem a unui exces de feromon sau a altor substanţe care
blochează recepţia feromonului. Dacă, în timpul împerecherii, atmosfera este
impregnată uniform cu feromon, masculii sunt incapabili să găsească femelele, care
rămân nefecundate.

Metoda autocidă sau autocidia

Autocidia este o metodă genetică, utilizată în combaterea biologică a insectelor
dăunătoare. Ea se aplică pentru producerea sterilităţii la descendenţi, prin două metode:
prin inducerea artificială a sterilităţii şi prin încrucişarea populaţiilor incompatibile genetic.
Sterilizarea insectelor poate fi obţinută prin procedee fizice (radiosterilizare) şi pe cale
chimică (chemosterilizare).
Încrucişarea populaţiilor incompatibile genetic se realizează prin introducerea de masculi
aparţinând unei rase cu caractere genetice specifice într-o regiune în care se găseşte o
altă rasă, care produc descendenţe sterile.

Test de autoevaluare:

1. Ce este metoda biologică de combatere a insectelor dăunătoare?

2. Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării microorganismelor
entomopatogene în combaterea insectelor dăunătoare?
3. Ce microorganisme sunt utilizate în combaterea insectelor?
4. Cum acţionează bacteriile entomopatogene asupra insectelor infectate?
5. Daţi exemple de insecte prădătoare.
6. Daţi exemple de insecte parazitoide.
7. Ce sunt feromonii şi cum se clasifică aceştia în funcţie de răspunsul indus?
8. Daţi exemple de feromoni sintetici.
9. Descrieţi diferite tipuri constructive de curse feromonale.
10. Care sunt utilizările feromonilor în activitatea de protecţie a pădurilor?

128