Apărarea Teodiceii.

Lucrarea de față este o tentativă de a evoca problema răului și felul în care

teodiceea încearcă să apere credința creștină în fața argumentelor aduse din opoziție(atei,
agnostici, păgâni). Intenția mea este de a prezenta pe scurt conceptul de teodicee,
paradoxul epicurean și două dintre cele mai importante teodicei din istorie.

Singura carte de filosofie pe care Gottfried Wilhelm von Leibniz a publicat-o în

timpul vieții poartă numele Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de
l'homme et l'origine du mal(1710)1, și este lucrarea care introduce termenul de teodicee,
așa cum poate fi observat în titlu, însă termenul este pentru prima dată folosit abia în
17942. Etimologia termenului ne duce la cea mai generală definiție a lui: teodiceea vine de
la franțuzescul théodicée, care la rândul lui este compus din latinescul théo- (Dumnezeu,
divinitate) și grecescul dikē (judecată, dreptate)3. Astfel prin teodicee am putea înțelege
cel mai simplu justețea Lui Dumnezeu sau justificarea Lui Dumnezeu, însă una dintre cele
mai populare variante acceptate este aceea că teodiceea este tentativa de a justifica cum
trăsăturile lui Dumnezeu sunt compatibile cu o lume în care apar răul și suferința.
Principalul motiv pentru care teodiceile au fost create constă în apărarea credințelor
religioase în fața atacurilor din partea ateismului, iar aceste atacuri pot fi privite ca
adăugând la dialogul purtat de-a lungul timpului între credincioși și sceptici, care nu a

1
Murray, Michael J. and Sean Greenberg, "Leibniz on the Problem of Evil", The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Winter 2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
<https://plato.stanford.edu/archives/win2016/entries/leibniz-evil/>.
2
“Theodicy.” Merriam-Webster.com Dictionary, Merriam-Webster, https://www.merriam-
webster.com/dictionary/theodicy.
3
ibidem
făcut decât să clarifice și să rafineze teodiceea4 astfel încât să se apropie de standardele
morale ale zilelor noastre.

Înainte de a putea vorbi despre teodiceile importante, trebuie considerată mai întâi
problema răului, care prezintă un argument împotriva felului în care este descrisă
divinitatea sau chiar un reproș total al existenței Lui Dumnezeu.

„De ce există răul?” este o întrebare care îi frământă pe gânditori încă de la

începuturile filosofiei, însă nu este o problemă în sensul peiorativ al cuvântului, deoarece
tot timpul au existat răspunsuri diferite care să satifacă oameni diferiți. Însă poate deveni o
problemă atunci când o doctrină religioasă propune existența unei divinități care este în
același timp cu bunăvoință nelimitată, omnipotență și omnisciență așa cum se regăsește în
creștinism.

Paradoxul Epicurean este prima instanță a evocării problemei răului. Chiar dacă nu
putem fi siguri că trilema îi aparține cu adevărat lui Epicur, deoarece nu a fost găsită în
niciuna dintre lucrările filosofului, aceasta cu siguranță există și constă în problema logică
a simultaneității trăsăturilor Lui Dumnezeu în raport cu existența răului(Dumnezeu nu
poate fi atotputernic, întrutotul bun și să lase răul să existe în lume în același timp). Epicur
nu a lăsat în urmă nicio variantă scrisă a argumentului, însă poate fi găsită în lucrarea lui
Lactanțiu „Despre mânia lui Dumnezeu”, acolo unde teologul critică paradoxul
epicurean. Însă, din felul în care Lactanțiu prezintă trilema, reiese că Epicur nu are o
viziune ateistă, așa cum multă lume crede astăzi, ci doar încearcă să arate că zeii nu ne
sunt nici prieteni și nici inamici, cum de altfel nu sunt nici omnipotenți și nici
omnibenevolenți5. De altfel felul în care Epicur descrie divinitatea, poate fi văzut de
creștini ca blasfemie, fără să nege existența Lui Dumnezeu, așa cum se crede în mod
popular.

4
Stoeber M. (1992) Defining Theodicy. În: Evil and the Mystics’ God. Library of Philosophy and Religion.
Palgrave Macmillan, Londra. https://doi.org/10.1007/978-1-349-12653-8_2
5
World Heritage Encyclopedia - Epicurean paradox, Epicurus url:
http://self.gutenberg.org/articles/eng/epicurean_paradox#Epicurus
Teodiceea Augustiniană

Augustin de Hippona este un remarcabil filosof al secolului al IV-lea, a cărei opere

a influențat generații întregi de teologi și filosofi. La 31 de ani, Augustin a dezvoltat o
pasiune pentru neoplatonism, caracterul idealistic al acestei filosofii stârnindu-i un
puternic entuziasm. Această filosofie ajunge să-i fie și izvor de inspirație, având în vedere
felul în care teologul abordează originea răului.

Tradiția augustiniană acordă mare importanță Păcatului Orginar, a cărui rezultat

este izgonirea lui Adam și Eva din Grădina din Eden. Sfântul Augustin consideră că
Păcatul Originar este cauza tuturor relelor de pe pământ6, fie ele morale sau naturale.
Astfel, răul natural este ori pedeapsă pentru păcat ori rezultatul unei dezarmonii produse
de răul moral. O dezarmonie în ecologia pământului ar putea fi cauzată de lăcomia
oamenilor și de exploatarea resurselor naturale. Menționez în sprijinul acestei comparații
problema încălzirii globale, a cărei principală cauză este ignoranța umană față de mediul
în care trăim, a cărei consecințe se manifestă negativ tot asupra noastră.

Dumnezeu este văzut asemenea unui Tată care este cu adevărat iubitor pentru că își
arată dreptatea prin lipsa de intervenție care să prevină răul, în măsura în care tot răul este
păcat sau pedeapsă pentru păcat. Deoarece există fericire pentru cei ce nu păcătuiesc,
Universul este perfect și nu devine mai puțin perfect atunci când există mizerie pentru
păcătoși.

Există credința conform căruia răul este doar o iluzie7, anume produsul desfrânării
noastre specific umane, fie că vorbim de răul moral, care este rezultatul direct al acestei
desfrânări, sau că vorbim despre răul natural, care este un rezultat indirect, privit ca
pedeapsă divină, așa cum observăm în teologia Sfântului Augustin. Un astfel de reproș
este considerat adesea irelevant în zilele noastre, astfel încât se crede că nu putem justifica
cum Dumnezeu ar pedepsi prin foamete și boală oameni din țări sărace, sau cum ar trimite
dezastre naturale care să devasteze orașe întregi. Insist totuși că pedeapsa divină poate fi

6
Augustin, de Hippona, Sfântul – „Confesiuni” Ediția Humanitas (2018) pp. 221
7
idem pp. 135-137
justificată, mai mult decât presupune opinia populară, astfel încât uităm de un important
factor în această ecuație: animalele.

În creștinism, animalul îi este cu mult inferior omului, neavând suflet și conștiință,

pe când știința consideră animalele ca fiind mult mai apropiate de oameni decât ne-am fi
închipuit, chiar crezându-se că noi oamenii am evoluat din maimuțe. Indiferent că
preferăm prima sau a doua variantă, este totalmente clar că felul în care omul a tratat
animalul de-a lungul istoriei este absolut deplorabil, în măsura în care atât credinciosul cât
și scepticul ar condamna acest comportament. Experții estimează că rata actuală de
extincție animalelor este de 1000 până la 10000 de ori mai mare decât rata naturală, cea
din urmă însemnând rata de extincție care s-ar manifesta dacă oamenii nu ar exista. Deși
tradiția creștină încurajează sacrificiul animalelor, tind să mă îndoiesc că încurajează
extincția acestor ființe care chiar de la Dumnezeu au fost date8.

Teodiceea Sfântului Irineu

Irineu de Lyon este un părinte grec, recunoscut ca sfânt de Biserica Catolică, și

cunoscut pentru contribuția lui în extinderea creștinismului și dezvoltarea teologiei
creștine prin combaterea ereziilor gnostice și creearea unei teodicei la care creștinii fac
trimitere și astăzi.

Sfântul Irineu se inspiră și el din cartea Genezei, dar trage concluzii diferite față de
Augustin, astfel încât căderea în păcat nu este văzută drept catastrofă, ci mai degrabă ca
lecție din urma căreia să învățăm9.

Creația are loc în două etape: oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu din
punct de vedere spiritual, în măsura în care suntem ființe inteligente și conștiente cu
natură morală; oamenii trebuie să crească după asemănarea lui Dumnezeu, dezvoltând
natura noastră morală pentru a ne asemui cu Dumnezeu.
8
Facerea (1:24): Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare
sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. Biblia Ortodoxă, varianta Bartolomeu Anania
9
Sherry, Patrick – Theodicy, Encyclopedia Britannica (2020) url: https://www.britannica.com/topic/theodicy-
theology
 Totodată, oamenii nu sunt creați perfecți, dar sunt creați cu potențialul de a deveni
perfecți. Totuși, de ce nu ne-a făcut Dumnezeu perfecți de la bun început? Deoarece
moralitatea dobândită prin efort depus este mult mai valoroasă decât moralitatea
preprogramată, corespunzătoare roboților. Dezvoltarea morală e posibilă doar într-o lume
în care durerea și suferința sunt reale, pentru că într-o lume fără durere, acțiunile
noastre nu ar avea nici o consecință morală. Să întâmpini pe cineva cu un pumn în gură
ar avea aceleași consecințe morale cu a strânge mâna cu cineva.

Richard Swinburne atrage atenția asupra unor comparații care susțin felul în care
Sfântul Irineu abordează această dezvoltare morală, spunând că atât timp cât nu există
durere reală, nu există nici compasiune reală, iar același raport se aplică și asupra sărăciei
față de generozitate, iar tocmai compasiunea și generozitatea sunt printre cele mai
evidente și bune calități ale oamenilor.10 Dorința oamenilor de a trăi într-o lume cu mai
puțină suferință implică totodată dorința de a trăi într-o lume cu mai puțin bine.

Sfântul Irineu consideră că Dumnezeu permite suferința pentru ca omul să se

îndrepte către scopul ultim al dezvoltării morale. Însă intervine o problemă, aceea că unii
oameni mai tare se degradează moral în urma unor suferințe prea mari.

Concluzie

Bineînțeles că există multe alte teodicei importante, din diferite epoci, însă
consider că cele două pe care am încercat să le prezint sunt cu siguranță un punct de
introducere în chestiunea problemei răului, care prezintă o derută și la ora actuală. Nu pot
spune dacă există câștigători sau pierzători în această enormă dezbatere; probabil depinde
în mare parte de preferința celui care se angajează în această discuție. Cei care se bazează

10
Swinburne, Richard (1995). Theodicy, Our Well-Being, and God's Rights. International Journal for Philosophy
of Religion 38 (1-3):75 - 91.
pe taină, și lasă știința să fie un simplu instrument exoteric de cunoaștere, cel mai probabil
vor căuta să consolideze cea mai bună teodicee. Pe de altă parte, cei care neagă întrutotul
existența divinității și își aleg drept cale supremă a cunoașterii știința, au să încerce să
demoleze orice argument defensiv din partea credincioșilor. Există totuși și tabăra
agnostică, care pare să atace atât teodiceea cât și tendințele ateilor de a transforma știința
într-o religie. Desigur că agnosticii tind să acționeze mai ales în cea dintâi cauză.

Bibliografie:

 Murray, Michael J. and Sean Greenberg, "Leibniz on the Problem of Evil", The
Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2016 Edition), Edward N. Zalta
(ed.), URL = https://plato.stanford.edu/archives/win2016/entries/leibniz-evil/
 “Theodicy.” Merriam-Webster.com Dictionary, Merriam-Webster, URL =
https://www.merriam-webster.com/dictionary/theodicy
 Stoeber M. (1992) Defining Theodicy. În: Evil and the Mystics’ God. Library of
Philosophy and Religion. Palgrave Macmillan, Londra. URL =
https://doi.org/10.1007/978-1-349-12653-8_2
 World Heritage Encyclopedia - Epicurean paradox, Epicurus URL =
http://self.gutenberg.org/articles/eng/epicurean_paradox#Epicurus
 Augustin, de Hippona, Sfântul – „Confesiuni” Ediția Humanitas (2018)
 Biblia Ortodoxă, varianta Bartolomeu Anania
 Sherry, Patrick – Theodicy, Encyclopedia Britannica (2020) url:
https://www.britannica.com/topic/theodicy-theology
 Swinburne, Richard (1995). Theodicy, Our Well-Being, and God's Rights.
International Journal for Philosophy of Religion 38

Lucrare realizată de Sîrghe Radu-Alexandru, anul II, Filosofie, FSSP, UAIC.