ROMÂNIA ŞI TRIPLA ALIANŢĂ

(1883-1914)

Prof. Iuliana Burcea

C.N. “Zinca Golescu”, Piteşti

ROMANIA AND THE ALIANCY TRIPLE

(1883-1914)
After recognizing Romania's independence in 1880, our country
had gone into isolation and had the prospect of an alliance that would
ensure its security. Romania needed a system of alliances that would
guarantee its independence and territorial integrity. Thus, in 1883 he
concluded with Austria-Hungary a treaty of defensive alliance, to which
Germany joined the same day and in 1888 adhere to Italy.
Recunoaşterea condiţionată a independenţei României de către
statele europene a lăsat un gust amar românilor, care s-au văzut nevoiţi să
accepte schimbul teritorial cu Rusia, cea care din amic devenise inamic
după incheierea războiului din 1877-1878, amenintându-ne cu
dezarmarea armatei şi luăndu-ne cele trei judeţe, Ismail, Cahul şi
Bolgrad. Independenţi, dar izolaţi, realizăm că a dispărut protecţia
Marilor Puteri şi că este absolut necesar să găsim o soluţie pentru
asigurarea integrităţii şi securităţii naţionale, în condiţiile în care aveam
două imperii vecine-Rusia şi Austro-Ungaria- care duceau o politică
expansionistă, ambele stăpânind teritorii locuite de români, Basarabia,
Transilvania, Banatul, Bucovina.
Ion C. Brătianu afirma în Camera Deputaţilor că: “un stat mic
este dator mai mult chiar decât un stat mare să caute a nu fi surprins de
evenimente şi să îngrijească din toate puterile a se întări ca să-şi poată
apăra cât mai bine interesele“(Academia română, Istoria Românilor, vol
VII b). Prea multe posibilităţi nu existau pentru România. În acest sens,
ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, von Hoyos, arătă
că: „Azi, România nu trebuie să aştepte sau să se teamă de ceva din
partea nici unei alte puteri, decât de la cele două imperii vecine, şi de
aceea, nu se mai poate vorbi de un partid turc sau francez, ci numai de
unul rus şi de unul anti-rus“(Academia română, Istoria Românilor, vol
VII(b). Decisivă pentru români era ieşirea din izolarea în care se găseau

2
după 1878, fapt pus în evidenţă de chestiunea Dunării, în care România
nu este consultată cu toate că era o chestiune vitală pentru dezvoltarea sa
economică. Izolarea diplomatică lăsa România singură în faţa Rusiei,
românii având mare teamă de expansionismul rusesc, mai cu seamă după
anexarea Sudului Basarabiei în 1878. Franţa, susţinătoarea noastră
tradiţională, era, atunci, incapabilă să aducă avantajele unei alianţe şi nu
avea în acel moment nici interesul unei alianţe în Europa de sud-est. Nici
austriecii nu se bucurau de prea mare simpatie în România, deoarece,
după anexarea Transilvaniei la Ungaria şi instaurarea dualismului austro-
ungar, în 1867, situaţia românilor urma să devină o problemă critică în
relaţiile româno-austro-ungare.
Tratatatul de alianță cu Puterile Centrale a fost pregătit în mai
multe etape: iulie 1883- întâlnirea dintre Brătianu și Bismarck; 18 august
1883- întâlnire între Carol I, Brătianu și Wilhelm I, la Postdam; 25 august
Viena- întâlnire între Franz Joseph și Carol I; la sfârșitul lui august 1883
are loc întâlnirea dintre Brătianu, KalnoKy și Bismarck.
Este de reţinut faptul că România nu a aderat la un tratat al Triplei
Alianţe. Ea a aderat la sistemul politico-militar al Triplicei şi nu în toate
implicaţiile lui. La 1883 România a încheiat un tratat de alianţă cu
Austro-Ungaria (Drumul spre Berlin trecea prin Viena!), la care a
subscris, printr-un act formal, Germania, iar peste cinci ani Italia.
Principala atracţie pentru oamenii de stat români o reprezenta
Germania, dată fiind puterea ei militară şi economia sa dinamică. Piaţa
financiară germană devine o sursă importantă de împrumuturi pentru
România, care, la rândul său, trimite mari cantităţi de grâne şi vite în
Europa Centrală. În afara argumentelor economice, în favoarea unei
alianţe cu Germania cântăreşte mult şi sprijinul lui Carol I. Regele este
convins că o asemenea alianţă putea îmbunătăţi poziţia internaţională a
României şi rolul ei în Europa de Sud-Est. Dar o alianţă cu Germania nu
putea fi concepută decât prin acceptarea situaţiei create de alianţa austro-
ungară-germană din 1879. Aşadar, apropierea de Germania înseamnă, în
acelaşi timp, şi o apropiere de Austro-Ungaria.
Debutul unei noi etape în cadrul contactelor româno-germane îl
reprezintă vizita la Berlin, din luna ianuarie 1883, a lui D.A. Sturdza, în
calitate de ministru de externe, prilej cu care a fost primit de Otto von
Bismarck. Acesta îl sfătuiește pe diplomatul român să caute și să adopte
soluția unei înțelegeri amiabile cu Viena în problema navigației pe
Dunăre, lăsând impresia că ar fi de partea Austriei. Anul 1883 este

3
martorul unor tratative privind atragerea României în cadrul alianței
austro-ungare-germane, Austria promițând ferm că va renunța la
pretențiile sale în chestiunea Dunării. Pentru a-şi asigura frontiera sudică,
Austro-Ungaria în lupta sa cu Imperiul Rus, este nevoită să aspire la
încheierea unui tratat cu România, după ce în 1881 încheiase o alianţă
austro-sârbă iar în 1882 realizase împreună cu Italia şi Germania Tripla
Alianţă. De altfel, şi ministrul austro-ungar Kalnoky se arăta preocupat de
găsirea posibilităţilor concrete ale unei apropieri, dar susţinea că, deşi îi
sunt favorabili, regele Carol I este prea slab, iar Dimitrie Sturdza,
ministrul de atunci al Afacerilor Externe, nu are influenţă. Prin urmare,
Kalnoky susţinea că apropierea va fi realizată, dacă va fi câştigat pentru
această cauză Ion C. Brătianu, considerat singurul capabil să dea o
garanţie pentru consolidarea unei asemenea înţelegeri. Dar orientarea
României spre Puterile Centrale era sprijinită și de conservatori, mai ales
de junimiștii ce aveau câteva personalități, cum erau P.P. Carp și T.
Maiorescu şi care au avut o contribuție însemnată în acțiunea de
apropiere de Puterile Centrale (Carp se implică în tratativele diplomatice
din 1883, iar Maiorescu teoretizase cu doi ani înainte necesitatea acestei
aropieri). Ion C. Brătianu a acceptat invitaţia de a se întâlni cu Bismarck
şi discuţiile dintre cei doi oameni de stat s-au desfăşurat la Gastein, la 7
septembrie 1883. În cursul a două întrevederi s-au discutat bazele alianţei
dintre România şi Puterile Centrale, esenţa lor fiind cunoscută aproape
exclusiv din relatările lui Bismarck.
Asigurându-l pe Bismarck în privinţa atitudinii faţă de
Germania, prim-ministrul român a insistat asupra dificultăţilor pe care
România le întâmpină în relaţiile cu cele două mari state vecine. El a dat
însă asigurări că atâta vreme cât Germania va fi aliată cu Austro-Ungaria
va merge şi cu monarhia dualistă. Prin urmare, el a militat nu pentru o
alianţă bilaterală româno-germană sau pentru o aderare oficială a
României la Tripla Alianţă- soluţii dorite de diplomaţia română - ci
pentru un tratat prealabil între Bucureşti şi Viena. Prin aceasta se urmărea
un dublu câştig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilităţi de
manevră în relaţiile cu Rusia şi pe de altă parte, o apropiere concretă a
României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu
care avea cele mai importante neînţelegeri. Cum Austro-Ungaria era
direct interesată într-o alianţă cu România, ideea unui tratat între cele
două ţări a fost imediat îmbrăţişată de Kalnoky. El a ajuns repede la o
înţelegere cu I.C. Brătianu în timpul viziei pe care acesta a făcut-o la

4
Viena, Kalnoky încercând chiar să obţină avantaje mai mari pentru
Austro-Ungaria, dar a fost nevoit până la urmă să accepte punctul de
vedere al prim ministrului român. Proiectul tratatului a suferit modificări
la intervenţia lui Brătianu, care a introdus un articol privind condiţiile în
care cele două puteri îşi promit ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.
De asemenea, Brătianu a respins prevederea conform căreia un tratat
militar urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului
superior în caz de război, motivând că ea ar putea să-l irite pe Carol I, de
fapt eliminând posibilitatea unei subordonări a armatei române. Prim
Ministrul României a cerut să fie inclusă prevederea că tratatul defensiv
austro-român este în conformitate cu scopul urmărit prin alianţa dintre
Austro-Ungaria şi Germania, pentru a sublinia de la început că el este
valabil doar cat timp durează aceasta.
Tratatul de aliantă dintre România şi Austro-Ungaria a fost
semnat la 30 octombrie 1883, în aceeaşi zi având loc şi aderarea
Germaniei, iar Italia va adera în 1888. El cuprindea un preambul şi şapte
articole. După ce specificau caracterul esenţialmente defensiv al alianţei,
cele două părţi contractante îşi promiteau pace şi prietenie şi că se vor
abţine de la încheierea unor alianţe sau angajamente îndreptate împotriva
uneia din ele, de asemenea, că îşi vor acorda un sprijin reciproc în limita
intereselor lor. Articolul 2 stipula obligaţia pentru Austro-Ungaria de a
acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi atacată; monarhia
dualistă obţinea şi ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată de unul din
statele limitrofe României. În condiţiile pericolului unei agresiuni, cele
două părţi urmau să se pună de accord asupra măsurilor ce urmau a fi
luate, problemele militare urmând să fie reglementate de o convenţie
specială. În caz de război, părţile contractante se angajau să nu negocieze
şi să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la cinci ani,
începând din momentul ratificării, iar, dacă nu era denunţat sau una din
părţi nu cerea revizuirea sa cu un an înainte, se prelungea automat cu încă
trei ani. Părţile îşi promiteau secretul asupra tratatului. Pentru Austro-
Ungaria, el constituia definitivarea sistemului de alianţe care punea la
adăpost frontiera sa sudică. Aceasta era mai mult decât un success
strategic, deoarece Italia, Serbia şi România constituiau centru de
gravitate pentru o bună parte a populaţiei din multinaţionalul imperiu
dualist. Prin încheierea acordului din 1883, chiar dacă o prevedere
expresă în acest sens a fost respinsă de I.C. Brătianu, Austro-Ungaria
putea să spere că, dacă guvernul român nu va lua atitudine directă

5
împotriva manifestărilor naţionale vizând reunirea cu românii de peste
munţi, el nu le va sprijini şi nu se va lăsa antrenat de ele într-o acţiune
deschisă. Faptul prezenta importanţă şi pentru Germania, deoarece, în
eventualitatea unui conflict, Austro-Ungaria, având asigurată frontiera
sudică, îşi putea concentra forţele în Răsărit, unde ar fi beneficiat şi de
ajutorul armatei române. Prin urmare, Germania îşi putea îndrepta atenţia
în Vest. România evita astfel, o înțelegere între Austro-Ungaria și Rusia
pe seama ei și își creea un vector de securitate serios, valabil pentru o
bună perioadă.
Alianţa cu Puterile Centrale formează, timp de trei generaţii,
piatra de hotar a politicii externe a României, însă eficienţa tratatului din
1883 este diminuată de caracterul său secret cerut de Bismarck, care nu
voia angajarea unei alianţe deschise contra Rusiei chiar la graniţa ei,
precum şi de faptul că opinia publică românească nu ar fi fost de acord cu
un astfel de tratat, în condiţiile în care românii din Transilvania erau
supuşi unui proces de deznaţionalizare, de către guvernul maghiar.
România a ieșit din izolarea din anii 1878-1880, meritul esențial
revenindu-i lui Carol I, care a convins clasa politică românească de faptul
că Germania devenise prima putere europeană, iar ostilitatea Rusiei
impunea găsirea unui punct de sprijin la Berlin. La această alianță a
condus și coincidența de interese între România și Germania, Bismarck
temându-se de coaliții care să-i distrugă opera şi dorind să neutralizeze
Rusia. Alianța a fost opțiunea spre vest, atât pentru securitatea cât și
pentru dezvoltarea statului român. S-a rezolvat „chestiunea Dunării”, se
asigura stabilitatea raporturilor economice cu Germania, care era folosită
ca o umbrelă protectoare și pentru românii din dubla monarhie. Pe termen
lung, s-a dovedit o alianță nefirească, a stânjenit România în sprijinirea
eficientă a mișcării naționale din Austro-Ungaria, iar respectarea
obligaţiilor ţinea doar de semnătura şi cuvântul regelui Carol I, deoarece
Parlamentul României nu a ratificat niciodată acest tratat.
Tratatul încheiat de România la 1883 ar putea fi considerat drept
cea mai mare performanţă de politică externă a unui stat mic în perioada
considerată de specialişti ca fiind aceea în care s-au decontat treptat
originile primului război mondial. Cât timp politica Germaniei a vizat
sistemul defensiv de alianţe, relaţiile României cu Puterile Centrale au
fost în general strânse şi amiabile, doar în raporturile cu Austro-Ungaria
intervenind tensiuni la 1885-1886 (în timpul războiului sârbo-bulgar) sau
la 1886-1891 (războiul vamal româno-austro-ungar), dublate de

6
agravarea situaţiei românilor în Transilvania, astfel că prima reînoire a
tratatului s-a făcut cu greu la 25 iulie 1891, la Sinaia.
După ce noul Kaiser, Wilhelm al II-lea, l-a îndepărtat pe
Bismarck, artizanul politicii externe germane, a putut fi sesizată
înclinaţia Reich-ului spre o politică ofensivă, de anvergură mondială (die
Weltpolitik). Alianţa franco-rusă de la 1891-1893 a complicat şi mai mult
lucrurile, iar Memorandum-ul românilor ardeleni a retensionat raporturile
româno-ungare, astfel că regele Carol I a condiţionat reînoirea din 1896
de graţierea memorandiştilor condamnaţi la ani grei de închisoare.
Austro-Ungaria urmărindu-şi interesele expansioniste, a anexat Bosnia-
Herzegovina în 1908, transformând Balcanii în „butoiul cu pulbere al
Europei”, an în care Bulgaria, sprijinită de guvernele de la Viena şi de la
Budapesta, s-a proclamat independentă, sub sceptrul de ţar al lui
Ferdinand de Saxa-Coburg.
În 1912, faţă de alianţa sârbo-bulgaro-greacă, încurajată de Rusia
şi îndreptată împotriva Turciei, România saluta clipa eliberării celor trei
mici popoare creştine de sub dominaţia anacronică a Turciei, dar nu
agreea sporul de influenţă rusă sau austro-ungară în sud-estul Europei,
astfel că ultima reînoire a tratatului de alianţă cu Austro-Ungaria era să
nu mai aibă loc, ea se va face, totuşi, în februarie 1913. Bulgaria,
încurajată de Austro-Ungaria, atacă poziţiile sârbeşti şi greceşti din
Macedonia, în iunie 1913, dar trupele bulgare sunt oprite şi împinse pe
vechea frontieră, în timp ce România intervine în conflict, declarând
război Bulgariei. Armata română ajunge până aproape de Sofia fără să
întâmpine rezistenţă, iar conflictul se încheie cu pacea de la Bucureşti
iulie-august 1913, prezidată Prim Ministrul Titu Maiorescu, în urma
căreia România primeşte Cadrilaterul, sau sudul Dobrogei, cu cele două
judeţe: Durostor şi Caliacra. Pentru realizarea unui echilibru balcanic,
România a intervenit militar iar Pacea de la Bucureşti, din 10 august
1913, a însemnat un moment de vârf pentru diplomaţia Micii Românii.
Nicolae Iorga sesiza faptul că intervenţia României în sudul Dunării, la
1913, însemnase un început al războiului nostru cu Austro-Ungaria.. În
contextul crizei internaţionale din iunie-iulie 1914, provocată de
asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Franz
Ferdinand, pe 28 iunie, la Sarajevo, România s-a aflat într-o situaţie
deosebit de complicată.
Când Dubla Monarhie a declarat război Serbiei, atât Puterile
Centrale cât şi cele ale Antantei erau interesate de poziţia României, care

7
va fi hotărâtă de Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914, la
care au participat regele, prinţul moştenitor, membrii guvernului şi liderii
principalelor partide din opoziţie, foşti prim-miniştri. La Sinaia, regele
Carol I şi P.P. Carp susţineau că România trebuie să intre în război alături
de Germania şi Austro-Ungaria, conform tratatului existent. Consiliul a
hotărât neutralitatea, în expresia expectativei armate, justificarea formală
a acestei decizii ţinând de faptul că Austro- Ungaria a fost atacator şi nu
atacată şi că nu-şi prevenise aliatul român despre acţiunea îndreptată
împotriva Serbiei. Putem spune că în 1914 lua sfârşit o epocă, cea a lui
Carol I, regele care obţinuse Independenţa şi modernizase statul român, a
cărui securitate fusese asigurată de sistemul de alianţă iniţiat de
Germania!

BIBLIOGRAFIE

• ACADEMIA ROMÂNĂ, ISTORIA ROMÂNILOR, VOL.

VII(b), EDITURA ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI 2003
• BĂRBULESCU, M.,DELETANT, D., HITCHINS, K.,
PAPACOSTEA, Ş., TEODOR, P., ISTORIA ROMÂNIEI, BUCUREŞTI,
2007
• BERINDEI, D., O ISTORIE A ROMÂNILOR
• BULEI, I., ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
hiphi.ubbcluj.ro/Public/File/sup_curs/istorie25.pdf
• CIACHIR, N., ISTORIA POLITICĂ A EUROPEI DE LA
NAPOLEON LA STALIN, BUCUREȘTI, 1997
• CONSTANTINIU, F., O ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI
ROMÂN, BUCUREŞTI, 1997
• HITCHINS, K., ROMÂNIA 1866-1947, BUCUREŞTI, 1996
• ISCRU, G.,D., ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNIEI,
BUCUREȘTI, 1998
• ISAR, N., ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR: 1774/1784-
1918, BUCUREŞTI, 2006
• OTTO VON BISMARK ȘI ROMÂNII - diam@uab.ro

8
9
10