Anorexie si bulimie

Elementele esenţiale ale anorexiei nervoase sunt acelea că individul refuză să menţină
un minimum de greutate corporală normală. Acesta este extrem de speriat de luatul în
greutate, iar percepția legată de conformația sau dimensiunile corpului este denaturată.
De regulă, persoana pierde în greutate prin reducerea cantității de alimente ingerate.
Chiar dacă indivizii încep prin excluderea din dieta lor a ceea ce ei percep ca fiind alimente
cu valoare calorică mare, ei termină foarte probabil cu o dietă extrem de restrictivă, limitată
uneori numai la câteva alimente. Metodele suplimentare de pierdere în greutate, sunt numite
“comportament compensator” și includ purgaţia (adică abuzul de laxative sau de diuretice și
vărsăturile autoprovocate) și exerciţiile intense sau excesive. Alţii, însă, realizează că sunt
slabi, dar sunt încă preocupaţi de faptul că anumite părţi ale corpului lor, în special
abdomenul, fesele și coapsele, sunt ”prea grase”.
Anorexia nervoasă începe să se manifeste în general la jumătatea adolescenţei sau
spre finalul acesteia (la o vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani). Debutul tulburării poate fi asociat
cu un eveniment de viaţă stresant. Unii indivizi cu anorexie nervoasă se recuperează complet
după un singur episod, alţii prezintă un pattern fluctuant de luat în greutate urmat de recădere,
iar alţii experimentează o evoluţie cronică deteriorantă a maladiei, timp de mulţi ani. Cu
timpul, în special în decursul primilor 5 ani de la debut, un procent semnificativ de indivizi cu
anorexie nervoasă prezintă mâncat compulsiv. De aici se poate ajunge la bulimie nervoasă, o
patologie pe care o vom analiza în următoarele rânduri.
La indivizii internaţi în spitalele universitare, mortalitatea pe termen lung prin
anorexie nervoasă este de peste 10%.
Bulimia a fost descrisă prima oară în Evul Mediu, identificată printre cei înstăriți din
acea perioadă, care vomitau în timpul meselor pentru a putea consuma mai mult. Bulimia
nervoasă era mai puțin cunoscută înainte de 1970, chiar și printre psihiatri. Cu toate că
termenul fusese folosit în literatura franceză („la boulimie”) încă din secolul al XVIII-lea, ca
să descrie un tipar de supraalimentare, mâncat în exces. Termenul de bulimie nervoasă, care
fusese inițial propus de Russell în 1979, a fost acceptat în 1987 de către Asociația Americană
de psihiatrie, DSM-III-R.
Mâncatul compulsiv este acel comportament caracterizat de ingerarea unei cantități de
mâncare mai mari decât ar fi normal în acel context, la o anumită perioadă de timp (de regulă
la 2 ore). Gustatul continuu de mici cantităţi de mâncare de-a lungul zilei nu trebuie să fie
considerat mâncat compulsiv.
Indivizii cu bulimie nervoasă sunt de regulă incomodaţi de problemele lor cu
mâncatul si încearcă să-si ascundă simptomele. Mâncatul compulsiv survine de regulă în
secret sau cât mai inobservabil posibil. Un episod poate fi sau nu planificat dinainte, și este de
regulă (dar nu totdeauna) caracterizat prin consumare rapidă. Mâncatul compulsiv continuă
până ce individul este inconfortabil sau dureros de sătul. Persoanele suferind de bulimie
descriu sentimente de pierdere a autocontrolului sau imposibilitatea de a stopa mâncatul
compulsiv. 80-90% dintre inivizii care suferă de bulimie, manifestă, de asemenea, și
comportamente compensatorii pentru luarea în greutate: provocarea vărsăturilor după un
episod de mâncat compulsiv. Alte metode de a scădea în greutate sunt laxativele, instrumente
pentru a stimula reflexul de vomă, clismele, sirop de ipeca, hormoni tiroidiani, exerciții
fizice.
În prezent, comunitatea științifică internațională pare să fie de acord cu propunerea
unui model de cauzalitate multifactorial, bazat pe o perspectivă bio-psihosocială, conform
căreia nu există o cauză unică, ci o combinație de factori care în mod variabil și divers pot
interacționa între ei stimulând astfel apariția și menținerea tulburărilor alimentare.

1
 Procesul de tratare poate fi diferit de la specialist la specialist, însă majoritatea
tratamentelor presupun o echipă de specialiști pregătită pentru abordarea din toate punctele de
vedere a diverselor situații ale tulburări de alimentație care pot apărea. Echipele de tratament
includ în mod obișnuit următoarele tipuri de specialiști: Medic (medic primar, pediatru,
cardiolog etc.), Psihoterapeut, dietetician, psihiatru, terapeuți suplimentari după cum este
necesar (terapeut de artă ș.a.)
Principiile lui Carl Rogers pot fi o modalitate de tratament pentru situația tulburărilor de
alimentație, acestea propun ipoteza unui sine inerent bun, dar care în condiţii nefavorabile
(determinări sociale, morale etc.) îşi făureşte ideea unui sine ideal la care tinde în continuu să
ajungă. Sinele real experimentează astfel o stare de conflict interior, de incongruenţă. Soluţia
propusă constă într-o atitudine pozitivă necondiţionată şi clădirea unei relaţii terapeutice
bazate pe empatie, transparenţă şi respect, astfel încât clientul să îşi redescopere bunătatea şi
calităţile înnăscute. În cazul tulburărilor alimentare, imaginea greșită de sine determinată de
societate/mediu face persoana să se gândească la un ideal, după care tânjește, însă care
nefiind real o face sa ducă la extrem problema aspectului fizic.
Un alt tip de tratament este propus de terapeutul, Albert Ellis care afirma, că ceea ce
gândesc oamenii le determină emoţiile şi comportamentele, iar dacă aceste gânduri sunt
iraţionale, atunci apar consecinţe distructive. Acesta considera că multe dintre credinţele
iraţionale sunt sădite în inconştient, necesitând aducerea lor în sfera conştientului şi apoi
aplicarea modelului ABC (DEF) la situaţia discutată. Paradigma ABC stipulează secvenţele
procesului care stau la baza oricărei trăiri:
 A (activating event) – o întâmplare ce a determinat un răspuns cu impact negativ
asupra persoanei – există un anumit moment declanșator în toate cazurile tulburărilor
de alimentație.
 B (beliefs) – gânduri / credinţe iraţionale- ideile apărute din media, de la școală, din
familie, imaginea de sine scăzută, fenomenul de bullying în școli, toate duc la
formarea unor gânduri iraționale care determină mâncatul compulsiv, dietele stricte
sau alte dereglări alimentare.
 C (consequence) – sentimente negative şi comportamente disfuncţionale- persoana în
cauză poate începe să aibă tot felul de gânduri negative cu privire la propria-i
imagine, care se distanțează tot mai mult de adevăr.
Albert Ellis alege terapia rational emotiv-comportamentală, deoarece abordare
modelului ABC reliefează ca soluție identificarea gândurilor distorsionate printr-un proces de
evaluare şi înlocuirea lor cu gânduri raţionale care să determine emoţii şi comportamente
sănătoase. Acest proces de terapie poate fi numit direct, confruntativ, însă relația
interpersonală caldă este necesară pentru a facilita colaborarea terapeutică. Tratamentul
trebuie să abordeze simptomele tulburărilor alimentare și consecințele medicale, precum și
forțele psihologice, biologice, interpersonale și culturale care contribuie sau mențin
tulburările alimentare.
Consilierea nutrițională este de asemenea necesară și trebuie să includă educația
privind nevoile nutriționale, precum și planificarea și monitorizarea alegerilor raționale de
către fiecare pacient. Există o varietate de tratamente care s-au dovedit a fi eficiente în
tratarea tulburărilor de alimentație. În general, tratamentul este mai eficient înainte ca
tulburarea să devină cronică, dar chiar și persoanele cu tulburări de alimentație de lungă
durată se pot recupera.
Psihoeducaţia este o intervenţie terapeutică complementară tratamentului
medicamentos şi psihoterapiei, răspunzând nevoii pacientului şi familiei sale de a se informa
despre evoluţia şi consecinţele bolii. Psihoeducaţia are ca scop îmbunătăţirea prognosticului
de boală prin informarea obiectivă a pacientului şi familiei acestuia despre diferite aspecte ce

2
ţin de boală, tratament şi regimul de viaţă: recunoaşterea cauzelor sau factorilor de risc
(prevenirea recurenţelor şi recăderilor), recunoaşterea semnelor de boală şi mai ales a
simptomelor inaugurale (prevenirea recurenţelor şi recăderilor), înţelegerea şi acceptarea bolii
(aderenţă la tratament), înţelegerea şi acceptarea necesităţii tratamentului (aderenţă la
tratament), cunoaşterea medicaţiei administrate, a efectelor secundare şi a măsurilor de
prevenţie sau corectarea a acestor efecte și cunoaşterea regulilor unui regim sănătos de viaţă
(odihnă, alimentaţie, activitate).
Un exemplu de abordare a unei tulburări pot fi persoanele care se luptă cu anorexia,
unde primul pas este restaurarea tiparelor normale de hrană și revenirea la o greutate
corporală sănătoasă pentru forma și mărimea individuală a acelei persoane. Atunci când
cineva este grav subnutrit, poate fi dificil să se facă uz de psihoterapie, deoarece tulburarea de
alimentație interferează cu capacitatea unei persoane de a se concentra și de a schimba
modelele de comportament. Deși pot exista excepții, abordarea în tratamentul tulburărilor
alimentare se face în această ordine: se corectează simptomele medicale și psihiatrice, se
încearcă întreruperea comportamentelor care duc la tulburarea de alimentație (restricționarea
alimentelor, exercițiile excesive, consumul de alcool, etc.), se face stabilirea unei alimentații
normale si o reabilitare nutrițională, se abordează problemele de sănătate mintală si medicală
si se recurge la stabilirea unui plan pentru a preveni recidivarea.
Ca metode de identificare și diagnosticare a tipului de tulburare alimentară sunt
folosite diverse teste precum:
- Testul Atitudinilor în Alimentație (EAT Eating Attitudes Test ) - care are scorurile
setate în funcție de bulimie, anorexie, control si dietă. Este evaluat pe o scara de șase puncte,
care arată cât de des se angajează individul în comportamente anume. Întrebările au tipuri de
răspuns precum: întotdeauna, de obicei, de multe ori, uneori, rar și niciodată. Completarea
unui chestionar cu întrebări, indicele de masă corporală si alte câteva întrebări legate de
comportament, simptome si scăderea în greutate, fac testul EAT să dea niște rezultate cât mai
aproape de adevăr;
- Testul Bulimic, Edinburgh- cu două scale, cea a simptomelor și scala gravității, care
măsoară comportamentele bulimice, care calculează printr-un set de 33 de întrebări prin care
se poate răspunde cu DA sau NU. La final pe baza punctajului obtinut se fac niste estimări de
încadrare a tulburării de alimentație. Acest test se regăsește folosit în rândurile ce urmează
din această lucrare, într-una dintre ședințele de terapie din proiect;
- Chestionarul de forma fizică- acesta trece prin câteva întrebări care sa il ajute pe
terapeut sa își dea seama de cât de activă este persoana venită la consiliere;
- Chestionarul de restricționare a alimentației.