Sunteți pe pagina 1din 7

3. Liturghie şi misiune.

Participarea mirenilor la
misiunea Bisericii

Sfânta Liturghie este


evenimentul cel mai important din
viaţa religioasă ortodoxă. Apropierea
de Hristos şi trăirea mistică a jertfei şi
învierii Lui constituie punctul
culminant al stării de veghe, cerută
de Domnul aleşilor Săi. Liturghia
înseamnă, însă, mult mai mult decât
simpla anamneză; ea presupune o
trăire profund religioasă a clipei
prezente şi o exprimare vivace a unui
crez eshatologic orientat spre mult
dorita împărăţie a cerurilor, atât de
predicată de Hristos. De aceea,
Liturghia este considerată a fi un
eveniment pancosmic, pentru că la
ea participă întreaga făptură
transfigurată: roadele pământului,
umbrite de har, experimentează ceea
ce noi numim prefacerea euharistică,
iar noi suntem chemaţi la
comuniunea cu Hristos cel înviat, în
prezenţa membrilor Bisericii
luptătoare şi triumfătoare: vii,
adormiţi, sfinţi, îngeri şi preacurata
maică a lui Dumnezeu.
Având în vedere însemnătatea
acestui eveniment, pregătirea şi
participarea la Sfânta Liturghie
constituie o coordonată esenţială a
vieţii creştine, despre care dau
mărturie Teologia Liturgică şi
Teologia Pastorală. Pentru Misiologie,
sunt importante acele aspecte
definitorii ale legăturii vii care există
între Liturghie şi misiune. Atunci când
Liturghia este trăită de participanţi la
intensitatea maximă presupusă de
întâlnirea cu Hristos, efectul misionar
este covârşitor. Din păcate însă, de la
extaz la banal nu este decât un pas.
Să identificăm câteva din
dezideratele misionare ale preotului
liturghisitor:
în primul rând, trăirea prezenţei lui
Hristos în Euharistie şi atitudinea care
decurge de aici: evlavie (fără
exagerări) şi bună rânduială în toate;
- realizarea comuniunii cu Hristos
euharistic de către preotul slujitor
trebuie transmisă şi enoriaşilor
participanţi la Liturghie; deci preotul
trebuie să fie orientat în permanenţă
şi spre propăşirea spirituală a
păstoriţilor săi;
- duhul slujirii ortodoxe presupune
bun simţ şi decenţă în ţinută, limbaj,
stil, mişcare, ton, atitudine;
- rutina trebuie înlăturată printr-o
atentă concentrare asupra tuturor
actelor liturgice săvârşite;
- preotul, ca următor al lui Hristos,
trebuie să dezvolte calităţi misionare
pe potriva slujirilor Mântuitorului:
arhiereu, învăţător şi conducător spre
mântuire;
- punctualitatea şi jertfelnicia – sau
râvna faţă de Casa Domnului,
constituie un exemplu pe care
preotul este dator să-l ofere. El
trebuie să vină la Biserică primul şi să
plece ultimul, aplecându-se cu
dragoste asupra tuturor solicitărilor
credincioşilor.
Există, din păcate, şi multe
exagerări în slujire, care impietează
grav asupra efectelor slujbei, în
sensul abaterii de la scopul mântuitor
al Liturghiei:
- slujirea fără credinţă, aplatizată,
rutinată, seacă. Se întâlneşte la unii
sacerdoţi care fie desconsideră
valoarea trăirii religioase, dezvoltând
cel mult o formă de credinţă
declarativă, la nivel raţional, fie
apreciază activitatea lor în altar ca o
prestare de servicii, în sensul propriu
al interpretării unui spectacol folcloric
sau de altă natură;
- slujirea afectată: falsul misticism,
intonări doinite sau cântate în stil de
operă sau operetă, exagerările unor
stiluri de cântare străine ortodoxiei
româneşti (ex. „teriremurile“
greceşti) etc.;
- ocultismul sacerdotal: abateri de la
ritual, unele deosebit de grave;
- incultura: prostul gust şi kitsch-ul –
în ţinuta preotului sau în amenajarea
interioară şi exterioară a Bisericii;
- lipsa de ordine şi curăţenie în
sfântul lăcaş, debandada, gălăgia şi
nestatornicia multora – arată lipsa de
implicare misionară a păstorului de
suflete. Preotul este dator să-şi
conştientizeze enoriaşii asupra
importanţei liturghiei. Predica şi
cateheza, alături de pastoraţia
individuală, sunt esenţiale.
Acţiunea misionară vizează
două categorii de subiecţi: ortodocşii
nepracticanţi şi adepţii altor
confesiuni. Pentru ambele, strategia
presupune: deschidere plină de
dragoste, bună primire în comunitate,
explicare discretă şi delicată a
normelor liturgice de bază, invitaţia
de a se implica activ, încă de la
început, în viaţa comunităţii
respective. Auxiliarele misionare în
acest caz pot fi mijloacele mass-
media de transmitere a slujbelor, cu
menţiunea că acestea (mai ales,
televiziunea) nu au voie să încalce
caracterul tainic al unor ritualuri.
Mirenii au, la rândul lor, o
datorie misionară extrem de
importantă. Pe lângă activităţile
specifice comunităţii, pe care le-am
inventariat într-o prelegere aparte, ei
trebuie să desfăşoare şi un
misionarism individual, care este
extrem de important. Liturghia de
după Liturghie constă tocmai în
această punere în practică a
mesajului aflat în Biserică: aplecarea
spre nevoile semenilor, mai cu seamă
asupra nevoilor spirituale. Astfel,
cuvântul Evangheliei rodeşte în
familie, printre vecini, rude sau
cunoscuţi. Se pot organiza: şezători
creştine, agape la trapeze, întâlniri cu
teologi sau duhovnici invitaţi,
pelerinaje, vizite în spitale, azile,
orfelinate. Toate acţiunile trebuie să
aibe girul preotului, care ar fi bine să
participe la ele direct, ca exemplu
pentru comunitate. O atenţie
deosebită trebuie acordată întâlnirilor
Oastei Domnului (sau similare), la
care preotul trebuie neapărat să
participe. Mesajul esenţial transmis
de el va fi, obligatoriu, centrat pe
întâietatea importanţei Liturghiei faţă
de orice alt tip de ritual sau adunare
creştină.