CURS NR.

ELECTRODINAMICA

Electrodinamica se ocupă cu studiul teoriei câmpurilor electrice şi magnetice variabile în timp.

1. FENOMENUL DE INDUCŢIE ELECTROMAGNETICĂ.

LEGEA LUI FARADAY

Se ştie că un curent electric creează în jurul său un câmp magnetic (vezi Legea Biot Savart
Laplace -curs 2). Faraday a descoperit în anul 1831 că şi un câmp magnetic poate genera un curent
electric, în anumite condiţii. Astfel, a constatat că într-un circuit închis străbătut de un flux magnetic
variabil în timp – care se numeşte flux inductor – apare un curent electric, numit curent indus,
respectiv o tensiune electromotoare de inducţie. Acest fenomen poartă numele de inducţie
electromagnetică.
Pentru a determina expresia legii lui Faraday (legea inducției electromagnetice), considerăm
un circuit simplu, format dintr-un conductor fix în formă de U şi un conductor mobil (ab) de
lungime l , aşezat transversal peste cel fix (fig. 1). Bara (ab) poate aluneca de-a lungul celor două
braţe ale lui U , existând totdeauna un circuit închis, dar de arie variabilă, care este aşezat într-un

câmp magnetic omogen de inducţie B normală la planul conturului.

x = v ⋅ ∆t

a
v
B Fem
l
F' I

Figura 1.

1
 r
Dacă bara ( ab ) se deplasează cu viteza v sub acţiunea unei forţe exterioare F ' , aria
circuitului străbătut de câmpul magnetic variază de la S1 la S 2 , deci fluxul magnetic variază de la

φ1 = BS1 la φ2 = BS 2 . Datorită variaţiei fluxului magnetic, în circuit apare un curent indus de

intensitate I , și o tensiune electromotoare indusă . (Unitatea de măsură în SI pentru fluxul
magnetic este φ SI
= 1V ⋅ 1s = 1Wb (Weber) )

Sensul curentului indus poate fi stabilit cu ajutorul unei reguli, numită regula mâinii drepte:

„se aşază mâna dreaptă în lungul conductorului astfel încât vectorul B să intre în palmă, iar degetul
mare să fie în sensul vitezei de deplasare a conductorului; celelalte patru degete vor indica sensul
curentului indus în conductor”.
Asupra conductorului ab parcurs de curentul I şi plasat într-un câmp magnetic de inducţie

B , va acţiona şi o forţă electromagnetică Fem , de sens opus forţei F ' . Orientarea forţei

electromagnetice este dată de regula mâinii stângi: „Se aşază mâna stângă în lungul conductorului

astfel încât vectorul B să intre în palmă, iar cele patru degete să fie orientate în sensul curentului
prin conductor; degetul mare va indica sensul forţei electromagnetice”. Conductorul ( ab ) va avea o

viteză constantă când cele două forţe de sensuri contrare, F ' şi Fem au modulele egale.

Tensiunea electromotoare indusă în circuit este dată de legea lui Faraday (legea inducției
electromagnetice):
dφ
ei = − (1)
dt
„Tensiunea electromotoare indusă într-un circuit este egală cu viteza de variație a fluxului magnetic
prin suprafața acelui circuit, luată cu semn schimbat”.
Semnul „-” apare din regula lui Lenz care spune că „tensiunea electromotoare indusă şi
curentul indus au un astfel de sens, încât fluxul magnetic produs de curentul indus să se opună
variaţiei fluxului magnetic inductor”.
Deoarece tensiunea electromotoare indusă este egală cu lucrul mecanic necesar pentru a
deplasa unitatea de sarcină prin întreg circuitul, se poate scrie că

ei =  E ⋅ d l . (2)
C

Pentru a exprima legea lui Faraday sub formă diferențială, vom ține cont că inducția

magnetică B este în general o funcţie de coordonate spaţiale x, y , z şi de timp; astfel că

dφ d ∂B
ei = − = −  B ⋅ d S = −  d S . (3)
dt dt S S
∂t

Relația (3) exprimă legea lui Faraday sub formă integrală.

2
Dacă se utilizează relaţia (2), atunci putem scrie

∂B
 E ⋅ d l = −  ∂t
C S
⋅dS . (4)

Utilizând formula lui Stokes, se obţine:

∂B
 E ⋅ d l =  rot E ⋅ d S = −  ∂t
C S S
⋅dS , (5)

adică

∂B
rot E = − , (6)
∂t
relaţie ce reprezintă forma diferenţială a legii lui Faraday.

Observație: Câmpul electric E din aceste relații nu este un câmp electrostatic, ci un câmp electric
variabil, numit câmp electrodinamic. La câmpul eletrostatic liniile de câmp sunt curbe deschise.

∂B
Aici rot E = − ≠0, adică E este un câmp rotațional, cu linii de câmp curbe închise. Așadar,
∂t
orice câmp magnetic variabil în timp generează un câmp electric indus variabil în timp, numit
câmp electrodinamic.

Aplicație:

Într-un conductor rectiliniu (ab) cu lungimea l=0,3m și rezistența R1=0,6 Ω ce se deplasează

de-a lungul unui conductor fix în formă de U cu viteza constantă v=2 m/s perpendiculară pe liniile
unui câmp magnetic uniform, se induce o tensiune electromotoare e=3V (e= - BΔS/Δt). Să se
determine inducția câmpului magnetic B și valoarea curentului electric indus ce trece prin
conductor, dacă între capetele conductorului fix se leagă un rezistor cu rezistența electrică R2=9 Ω.
(vezi figura 1)

3
 2. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC. ECUAŢIILE LUI MAXWELL.

Se cunoaște faptul că orice câmp electric variabil în timp produce un câmp magnetic variabil

în timp (fenomenul de inducție magnetoelectrică), dar și invers, un câmp magnetic variabil în timp

produce un câmp electric variabil în timp (fenomenul de inducție electromagnetică).

Ansamblul celor 2 câmpuri, electric și magnetic, care coexistă în spațiu, constituie câmpul
electromagnetic. Câmpul electromagnetic este caracterizat de 4 mărimi vectoriale dependente, în
general, de coordonatele spațiale și de timp:
● = intensitatea câmpului electric;
r r r r
● D = D (r , t ) = D( x, y, z , t ) = inducția câmplui electric;

● = intensitatea câmpului magnetic;

r r r r
● B = B(r , t ) = B(x, y, z, t ) = inducția câmpului magnetic.
V C C
Unitățile de măsură în S.I. ale mărimilor enumerate sunt: E SI = = , D SI = ,
m V m2
A
H SI = , B SI = T (tesla).
m
Pornind de la legile fundamentale ale electricităţii şi magnetismului, James Clark Maxwell a
construit o teorie unitară a câmpului electromagnetic. Ecuaţiile lui Maxwell sub formă
diferenţială, care descriu starea câmpului electromagnetic în cazul unor medii imobile, au expresia
matematică:
r
r r ∂D
● rot H = j + – legea Maxwell- Ampère a circuitului magnetic; (1)
∂t
r
r ∂B
● rot E = − - legea Maxwell-Faraday a inducţiei electromagnetice; (2)
∂t
r
● div D = ρe – legea lui Gauss pentru câmpul electric; (3)
r
● div B = 0 – legea lui Gauss pentru câmpul magnetic. (4)
În ecuația (3) ρ e reprezintă densitatea volumică a sarcinilor electrice, exprimată prin formula

dQ
ρe = (5)
dV

unde dQ este sarcina electrică din volumul infinitezimal dV , ρ e SI = C m 3 .

4
 În acord cu teorema fundamentală a câmpurilor vectoriale, pentru a constitui un sistem
complet, coerent şi necontradictoriu de ecuaţii ale câmpului electromagnetic, la setul ecuaţiilor (1)-
(4) trebuie adăugate legile de material. În medii liniare şi izotrope, aceste legi se scriu astfel:
r r r
D = ε0 E + P , (6)
r r
P = χe E , (7)

( )
r r r
B = µ0 H + M , (8)
r r
M = χm H , (9)
r r
j =σE . (10)
r
Semnificațiile mărimilor din relațiile (6)-(10) sunt: P = vectorul polarizație electrică sau intensitatea
r
de polarizare, M = vectorul polarizație magnetică sau intensitatea de magnetizare, χ e =
r
susceptivitatea electrică, χ m = susceptivitatea magnetică, j = densitatea curentului electric de

conducție, σ = conductivitatea electrică, ε 0 = permitivitatea electrică absolută a vidului,

ε 0 = 8,856 ⋅10 −12 F / m , µ 0 = permitivitatea magnetică absolută a vidului, µ 0 = 4π ⋅10 −7 H / m .

În cazul majorității mediilor dielectrice (medii izolatoare), liniare şi izotrope, din legile
de material (6) şi (7) se obține relația
r r r
D = ε E = ε0 εr ⋅ E (11)

în care ε = permitivitatea electrică absolută a mediului şi ε r = permitivitatea electrică relativă a

mediului, ε r SI = 1 → ε r este mărime adimensională, ε SI = F m (farad/metru).

Pentru cea mai mare parte a mediilor liniare şi izotrope, din legile de material (8) şi (9)
rezultă relația
r r r
B = µ H = µ0 µ r ⋅ H (12)

în care µ = permeabilitatea magnetică absolută a mediului, µ SI = H m , µ r = permeabilitatea

magnetică relativă a mediului, mărime adimensională.

5
 3. UNDE ELECTROMAGNETICE. ECUAŢIILE UNDELOR
ELECTROMAGNETICE. VITEZA DE PROPAGARE A UNDELOR
ELECTROMAGNETICE

Propagarea câmpului electromagnetic are caracter de undă. Pentru a arăta acest lucru,
considerăm cazul unui mediu liniar, omogen şi izotrop, fără distribuţie electrică de sarcină sau de
curenţi de conducţie, adică:

µ = const, ε = const, ρ = 0, j=0 . (1)

În aceste condiţii, ecuaţiile lui Maxwell devin:

∂E
1) rot = ∇ × H = ε
∂t

∂H
2) rot = rot ∇ × E = − µ (2)
∂t

3) div = ∇ E = 0

4) div = ∇ H = 0

Aplicând operatorul rotor primei ecuaţii Maxwell, obţinem

( ) 
∇ × ∇ × H = ε ∇ ×

∂ E 
∂t 
=ε
∂
∂t
(
∇×E , ) (3)

şi apoi folosind proprietatea dublului produs vectorial şi a doua ecuaţie Maxwell, rezultă
r
( ) ∂
∇ ⋅ ∇ ⋅ H − ∆ H = ε  − µ
∂t 
∂H  ∂2 H
 = −εµ 2  −∆ H = −εµ 2 ,
∂t  ∂t
∂2 H
∂t
(4)

sau

∂2 H
∆ H − εµ =0 . (5)
∂t 2
În mod analog, aplicând rotorul ecuaţiei a 2-a şi folosind ecuaţia a 3-a, se obţine:

∂2 E
∆ E − εµ =0 (6)
∂t 2
Dacă se compară aceste ecuaţii cu ecuaţia diferenţială a undelor
1 ∂ 2ψ
∆ψ − = 0, (7)
v 2 ∂t 2
rezultă pentru viteza de propagare a câmpului magnetic şi electric, relaţia:

6
 1
v= . (8)
εµ
Astfel, din ecuaţia lui Maxwell rezultă că cele două câmpuri nu sunt localizate în spaţiu, ci
se propagă sub formă de unde cu viteza dată de relaţia (8).
Printr-un mediu cu permitivitatea electrică ε = ε 0ε r şi permeabilitatea magnetică µ = µ 0 µ r ,

viteza undelor electromagnetice este dată de relaţia:

1 1 1 c
v= = ⋅ = , (9)
ε 0ε r µ 0 µ r ε 0 µ0 ε r µr ε r µr
unde c este viteza luminii în vid
1
c= = 3 ⋅ 108 m / s . (10)
ε 0 µ0
Astfel, se obţine expresia indicelui de refracţie al mediului respectiv:
c
= n = ε r µr , (11)
v
1
Pentru vid și , astfel că v = c = = 3 ⋅ 108 m / s ; adică în vid undele
ε 0 µ0
electromagnetice se propagă cu viteza de propagare a luminii.
S-au demonstrat următoarele proprietăţi referitoare la propagarea undelor electromagnetice:

1) Undele electromagnetice sunt transversale, adică vectorii E şi H vibrează perpendicular pe

direcţia de propagare a undei, notată cu k (vectorul de undă) (fig. 1), adică

E⊥k şi H ⊥k . (12)

2) Vectorii E şi H sunt perpendiculari între ei, iar vectorii E , H , k formează un triedru drept (fig. 2).

3) Vibraţiile vectorilor E şi H sunt în fază; concomitent şi în aceleaşi puncte din spaţiu, vectorii

E şi H au valori maxime, respectiv minime (fig. 1).

4) Undele electromagnetice acoperă un domeniu extrem de larg de frecvenţe, respectiv de lungimi
de undă (fig. 3).

7
 E
λ=vT
k

z
0

λ=vT

Figura 1

Figura 2

Domeniul vizibil conţine numai acele unde electromagnetice care impresionează ochiul şi

care au lungimi de undă în vid, cuprinse între λ ∈ (4000 ÷ 8000 ) A .

o

Radiatii X si γ Microunde
UV
Hertziene
VIS

Infrarosii TV Radio

10−14 10 −12 10−10 10 −8 10−6 10−4 10−2 1 10 102 10 4

λ(m)

Figura 3

8
 4. REFLEXIA ŞI REFRACŢIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

Considerăm că o undă luminoasă ajunge la suprafaţa de separaţie σ dintre două medii

omogene, izotrope, cu indici de refracţie n1 şi respectiv n2 (fig. 1). Vom numi această undă SI,
undă incidentă, unghiul dintre direcţia undei incidente şi normala NI la suprafaţa de separaţie, unghi
de incidenţă i , iar planul determinat de unda incidentă SI şi normala la suprafaţa de separaţie în
punctul de incidenţă I, plan de incidenţă.
N

S
R
i i’

n1 σ
I
n2

Figura 1

La atingerea suprafeţei de separaţie σ , unda incidentă SI se va descompune în unda

reflectată IR şi unda transmisă (sau refractată) IT. Unda plană care se propagă în aceeaşi substanţă
ca unda incidentă se numeşte undă reflectată, iar unda care trece în cel de-al doilea mediu se
numeşte undă refractată (transmisă).
Unghiul dintre normala la suprafaţa de separaţie NI şi raza reflectată, se numeşte unghi de
reflexie i ' , iar unghiul dintre normala la suprafaţa de separaţie şi raza refractată, unghi de refracţie r .
Fenomenul de reflexie are loc respectând următoarele legi:
1) Raza incidentă SI, raza reflectată IR şi normala NI în punctul de incidenţă la suprafaţa de
separaţie dintre cele două medii, sunt în acelaşi plan, numit plan de incidenţă.
2) Unghiul de incidenţă i este egal cu unghiul de reflexie i ' :
i = i' . (1)
La reflexia luminii într-un mediu mai puţin refringent pe unul mai refringent (n1 < n 2 ) , se
λ
pierde un din drumul optic, iar când n1 > n2 nu mai are loc o astfel de pierdere.
2
9
 În funcţie de cât de regulată este forma geometrică a suprafeţei reflectătoare, reflexia poate
fi: reflexie regulată (fig. 2 a), atunci când fasciculul incident paralel rămâne paralel şi după reflexie,
şi reflexie difuză (fig. 2 b) în caz contrar.

(a) (b)
Figura 2.

Fenomenul de refracţie are loc cu respectarea următoarelor legi:

1) Raza incidentă SI, raza refractată IT şi normala NI la suprafaţa de separaţie, se găsesc în
acelaşi plan, numit plan de incidenţă.
sin i
2) Raportul este o constantă ce poartă numele de indice de refracţie relativ al mediului
sin r
doi în raport cu primul:
sin i n2
= = n21 . (82)
sin r n1
În cazul în care primul mediu este vidul, atunci indicele de refracţie al mediului doi faţă de vid se
numeşte indice de refracţie absolut.

5. REFLEXIA TOTALĂ. APLICAŢII ALE FENOMENULUI DE REFLEXIE

TOTALĂ

Fenomenul de reflexie în care toată energia transportată de unda incidentă este transmisă
undei reflectate, se numeşte reflexie totală.
La trecerea luminii dintr-un mediu mai refringent (cu n mai mare), într-un mediu mai puţin
refringent (n1 > n2 ) , raza refractată se depărtează de normală (fig. 1).

10
 S

l i1 i1'
i
n1 > n 2

n2 r r=π/2

Figura 1.

π
Există un unghi de incidenţă l numit unghi limită, mai mic decât , pentru care unghiul de
2
π
refracţie este r = .
2
π
i=lr= . (1)
2
Dacă unghiul de incidenţă i ≥ l , raza (fasciculul) de lumină se reflectă total, întorcându-se
π
în mediul din care a provenit. Din legea a doua a refracţiei, pentru r = , se obţine:
2
n2 n
sin l = = n21  l = arcsin 2 . (2)
n1 n1
Concluzie: reflexia totală se produce dacă radiaţia incidentă se propagă în mediul cu indice
de refracţie mai mare (n1 > n2 ) , şi dacă unghiul de incidenţă depăşeşte unghiul limită (i > l ) .
Aplicaţii ale reflexiei totale
1) Prisma cu reflexie totală, utilizată la schimbarea direcţiei de propagare a radiaţiilor, fără
pierderi de energie (fig. 3). Deoarece sticla optică are indicele de refracţie absolut cuprins între 1,5 şi
1,6, conform relaţiei (2), rezultă pentru unghiul limită la interfaţa sticlă-aer, o valoare mai mică de 450
(l < 45 ) . Prismele cu reflexie totală sunt folosite la construcţia diferitelor instrumente optice.
0

450

450

(a) (b) (c)

Figura 3.

11
 2) Pe baza relaţiei (2), care leagă unghiul limită de raportul indicilor de refracţie ai mediilor
aflate în contact, fenomenul de reflexie totală este utilizat în determinarea indicilor de refracţie ai unor
medii lichide şi solide. Aparatul construit pe acest principiu se numeşte refractometru Abbé.
3) O altă aplicaţie a fenomenului de reflexie totală este fibra optică, care constă într-un
cilindru de sticlă (fir de sticlă) având indicele de refracţie n1 , cu diametrul neglijabil în raport cu

lungimea sa, încorporat într-o cămaşă de stilă cu indicele de refracţie n 2 < n1 . În funcţie de raportul
n2
indicilor de refracţie , poate avea loc transmisia luminii prin fibra optică datorită reflexiei totale
n1
multiple pe pereţii acesteia (fig. 4).

n2

n1

Figura 4.

Aplicație:

O rază de lumină trece din sticlă în apă. Unghiul de incidență al razei ce cade pe suprafața de
separație sticlă-apă este i=300. Să se determine unghiul de refracție r =? și unghiul limită l =?, dacă
se cunosc indicii de refracție nst=1,5 și napă=1,33 (vezi figura 1).

12