Sunteți pe pagina 1din 3

PERICARDITE ACUTE ŞI CONSTRICTIVE

DEFINIŢIE
Pericardita acută este definită ca inflamaţia de diferite etiologii a pericardului.

Pericardul reprezintă un înveliş subţire, format din două membrane: una externă fibroasă –
pericardul parietal, şi alta internă – pericardul visceral, care acoperă cordul.
Cele două membrane delimitează cavitatea pericardică care conţine în mod normal o cantitate de
lichid pericardic de aproximativ 50 ml, cu o compoziţie de electroliţi similară cu cea a sângelui, dar
cu mai puţine proteine.

Indiferent de etiologia sa, pericardita acută poate fi lichidiană sau fibrinoasă. Etiologia pericarditei
acute este foarte variată şi cuprinde un număr mare de cauze în funcţie de vârsta, sexul şi zona
geografică a pacientului. Cauzele cele mai frecvente ale pericarditei acute sunt: idiopatice (în
aproximativ 85-90% din cazuri), virale, bacteriene, tuberculoase, neoplazice şi pericardita din
insuficienţa renală, infarctul miocardic acut, traumatisme sau chirurgia cardiacă.

DIAGNOSTIC
Clinic
Diagnosticul bolii se bazează clinic pe existenţa durerii pericardice, însoţită sau nu de frecătură
pericardică, sindrom infecţios şi, în unele cazuri, semne de tamponadă. Acestor manifestări li se pot
adăuga dispneea cu caracter antalgic, precum şi semne ale bolii cauzale: scădere ponderală, tuse,
expectoraţie, disfonie, disfagie, greţuri, artralgii etc.
Durerea din pericardita acută este localizată retrosternal sau precordial, debuează de obicei brusc şi
poate iradia posterior, la baza gâtului sau, mai rar, în epigastru. Durerea este variabilă ca intensitate
şi durată, poate fi accentuată de respiraţie, de tuse sau de schimbarea poziţiei toracelui şi se
calmează în poziţie şezândă, cu trunchiul aplecat înainte. Durerea însoţeşte constant pericardita
acută idiopatică, autoimună sau infecţioasă, dar adeseori lipseşte în pericardita uremică,
tuberculoasă sau în pericardita post iradiere.
Şocul apexian poate fi slab sau absent şi uneori se percepe înăuntrul matităţii cardiace, la 1-2 cm.

Frecătura pericardică, considerată a fi generată de frecarea celor 2 straturi inflamate ale


pericardului, corespunde mişcării cordului în interiorul sacului pericardic. Ea are un timbru aspru,
asemănător zgomotului produs de paşi pe zăpada îngheţată sau de frecarea unei piei uscate, rigide.

Explorări paraclinice
Explorările paraclinice sunt utilizate atât pentru stabilirea diagnosticului cât şi pentru monitorizarea
rezultatelor tratamentului. În pericardita acută idiopatică se întâlnesc frecvent leucocitoza cu
limfocitoză uşoară, creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor (VSH) şi a proteinei C reactive.
Pentru stabilirea diagnosticului pot fi indicate şi hemoculturi, uroculturi, culturi din exudatul
faringian, teste pentru tuberculoză, HIV, virusuri sau boli autoimune.Valori mult crescute ale VSH,
anemia şi leucocitoza importantă indică alte etiologii ale pericarditei acute, cum sunt bolile
autoimune şi tuberculoza.

Metode imagistice
Electrocardiograma. Examenul electrocardiografic este deosebit de important pentru stabilirea
diagnosticului, a severităţii şi a stadiului de evoluţie al pericarditei acute. În funcţie de modificările
electrocardiografice, au fost descrise patru stadii de evoluţie: stadiul I include supradenivelarea
concordantă a segmentului ST concavă superior, fără sudenivelare reciprocă şi subdenivelarea
segmentului PR şi corespunde, din punct de vedere clinic, etapei iniţiale cu durere; stadiul II
corespunde revenirii segmentului ST la linia de bază şi aplatizării ulterioare a undelor T; în stadiul
III, undele T sunt negative iar unda Q este absentă iar stadiul IV corespunde revenirii undelor T la
normal în săptămâni sau luni.

Radiografia toracică.
Ecocardiografia.
Tomografia computerizată şi rezonanţa magnetică cardiacă.

Pericardiocenteza este o metodă diagnostică dar şi terapeutică extrem de importantă în cazul


pacienţilor cu pericardită lichidiană. Ea reprezintă o manevră cu risc vital, motiv pentru care trebuie
efectuată în unitatea de terapie intensivă şi numai de către un medic cu experienţă. Înainte de
efectuarea pericardiocentezei, pacientul va fi monitorizat electrocardiografic dar şi din punct de
vedere al parametrilor hemodinamici (tensiune arterială, frecvenţă cardiacă, saturaţie în oxigen). Se
va asigura o linie venoasă pe care se poate realiza anestezia generală şi se va administra oxigen pe
sondă nazală sau mască. Alegerea locului puncţiei se face ecocardiografic, astfel încât drumul
acului de puncţie de la peretele toracic să fie cât mai scurt şi să nu traverseze structuri vitale.
Abordul subxifoidian (tehnica Marfan) este cel mai frecvent folosit, cu ajutorul unui ac lung cu
mandren, direcţionat spre umărul stâng la un unghi de 30o cu pielea. Se efectuează anestezie locală
cu xilină 1%, după care se înaintează progresiv cu acul, aspirându-se continuu, până când, după
senzaţia de depăşire a rezistenţei reprezentate de pericardul parietal, în seringă se evidenţiază lichid
pericardic. Acul pătrunde sub apendicele xifoid pe linia mediană şi se ajunge în cavitatea
pericardică după 6 cm la adulţi şi 4-5 cm la copii. Pericardiocenteza este urmată de evaluarea
lichidului pericardic, care include: examen biochimic, citologic, imunologic şi bacteriologic (culturi
pentru germeni aerobi şi anaerobi, pentru tuberculoză şi fungi), în vederea stabilirii naturii
exudative sau transsudative a revărsatului şi a etiologiei sale.

Tratament
Nonfarmacologic Pacienţii diagnosticaţi cu pericardită acută vor fi spitalizaţi pentru definirea bolii,
a etiologiei, dar şi pentru instituirea unui tratament adecvat. Repausul la pat este necesar atât timp
cât persistă febra şi durerea.

Farmacologic Tratamentul medicamentos al pericarditei acute virale sau idiopatice se bazează pe


trei agenţi terapeutici majori: antiinflamatoarele nesteroidiene, colchicina şi corticosteroizii.

PERICARDITELE CONSTRICTIVE

DEFINIŢIE, CLASIFICARE, ETIOLOGIE


Pericardita constrictivă reprezintă o inflamaţie cronică a pericardului în care coexistă un proces de
fibroză, calcificare şi aderare la nivelul pericardului visceral şi parietal, cu efect compresiv asupra
cavităţilor cardiace.
Au fost descrise diferite forme clinice şi anatomice:
- efuziv-constrictivă,
- constrictivă ocultă,
- constrictivă postoperatorie,
- constrictivă localizată,
- forma autolimitată, postpericardiotomie.
Etiologia pericarditei constrictive este foarte variată: idiopatică, posttraumatică, tuberculoasă, după
iradiere, sau secundară hemodializei cronice pentru insuficienţa renală ori invaziei neoplazice a
pericardului.

DIAGNOSTIC
Clinic. Ascita, Edeme modeste, Splenomegalie (tablou clinic insuficienta cardiaca dreapta), Puls
paradoxal.
Paraclinic
Analizele de laborator evidenţiază, în unele cazuri, hipoproteinemie, hipergamaglobulinemie,
hipoalbuminemie, hiperbilirubinemie, afectarea funcţiei hepatice sau anemie normocitară

Imagistice
Electrocardiograma poate fi normală sau poate evidenţia microvoltaj al complexului QRS, unde P
largi, crestate, unde T aplatizate sau negative, blocuri atrioventriculare sau fibrilaţie atrială.

Radiografia toracică.

Ecocardiografia

Computer tomografia şi rezonanţa magnetică cardiacă.

Caterismul cardiac

Tratament
Nonfarmacologic Tratamentul nonfarmacologic constă în repaus fizic şi restricţie sodată. El poate
fi util pentru reducerea retenţiei hidrosaline şi a edemelor pe termen scurt.

Farmacologic Administrarea diureticelor în doză moderată este utilă în cazurile cu presiune


venoasă mai mică de 7-8 mmHg. Având în vedere că tahicardia sinusală este un mecanism
compensator, beta-blocantele şi blocantele canalelor de calciu trebuie evitate iar la pacienţii cu
fibrilaţie atrială cu frecvenţă ventriculară rapidă se recomandă digoxinul.

Chirurgical Tratamentul de elecţie al pericarditei constrictive este reprezentat de pericardectomie.


Indicaţiile pericardectomiei sunt reprezentate de reducerea netă a capacităţii funcţionale însoţită de
dovada fibrozării sau calcificării pericardice extinse şi de prezenţa consecinţelor hemodinamice
importante. Beneficiile obţinute în urma decorticării cardiace sunt de obicei progresive în decurs de
mai multe luni.