MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE
„CONSTANTIN STERE”

FACULTATEA „ŞTIINŢE ECONOMICE ȘI ECOLOGICE”

MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN AFACERI

Lucrare de an
Tema: Locul și rolul managamentului riscurilor în afaceri

Conducător: dr., conf. univ. , Scutari Sofia

Executor: Dimitriu (Raevschi) Alina, anul III, gr.334

Data susținerii „___”______________201_

Nota susținerii_________________
Conducător:

CHIȘINĂU 2020

1
SCUPRINS :
Introducerea …………………………………………………………………………………………..4

Capitolul I Abordări teoretice privind managamentul riscurilor la nivel de

afaceri………………………………………………………………………………………….......... 7
1.1 Considerații privind conceptul theoretic al riscului în actvitatea de
antrepronoriat…………………………………………………………………………………….7
1.2 Clasificarea și funcțiile riscurilor în întreprindere…………………………………13
1.3 Locul evaluării riscurilor unei întreprinderi…………………………………………..19

Capitolul II Importanța procesului de management al riscurilor…………………21

2.1 Identificarea riscului în afaceri ……………………………………………………………….21
2.2 Monitorizarea și controlul riscurilor în afaceri…………………………………………27
2.3 Necesitatea și beneficiile implimentării unui sistem de management al
riscurilor………………………………………………………………………………………………………..32
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….36

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………39

2
 INTRODUCERE
Managementul riscului a apărut încă de la constituirea colectivităților umane,
dezvoltându-se treptat şi anevoios. În decursul timpului s-a făcut un salt uriaş, de la
acceptarea hazardului până la identificarea, evaluarea şi controlul apariției unor
evenimente nedorite, de prevenire a amenințărilor şi de valorificare a
oportunităților prin acțiuni ştiințifice de gestionare a riscului.
Mecanismul economic creat în Republica Moldova, orientat spre relaţiile de
piaţă, dezvoltarea tuturor formelor de proprietate şi implementarea metodelor noi
de gestiune presupune apariţia diferitelor tipuri de riscuri. Ca urmare, orice
activitate economică se desfăşoară în condiţii de risc, care, la rîndul său, pot fi mai
mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai puţin cunoscute, mai uşor sau mai greu
de evitat. Cunoaşterea insuficientă a acestor riscuri, evaluarea lor nesatisfăcătoare,
lipsa unei protecţii adecvate împotriva acestora afectează în mod direct rezultatul
final al activităţilor desfăşurate.
De menţionat că activitatea de producţie este una din cele mai riscante
activităţi. La majoritatea întreprinderilor de producţie autohtone organizarea
procesului de analiză şi evaluare a riscurilor economic şi financiar pînă în prezent
se află la un nivel redus. Pentru că în condiţiile în care proprietatea privată devine
axul central al economiei, iar formarea liberă a preţurilor pe piaţă şi concurenţa se
manifestă tot mai amplu, situaţiile de risc se amplifică, amplificîndu-se astfel şi
necesitatea analizei şi evaluării riscurilor economic şi financiar apărute în
activitatea întreprinderilor.
Lipsa în practica naţională a metodelor aplicative, care permit a efectua o
analiză şi evaluare complexă a riscurilor economic şi financiar ale întreprinderii cu
activitate de producţie, este una din problemele primordiale care se configurează în
procesul organizării sistemului de gestiune a riscurilor întreprinderilor autohtone.
Managementul riscului reprezintă un element al sistemului de control intern al
unei organizații cu ajutorul căruia sunt descoperite riscurile semnificative din
cadrul organizației, scopul final fiind menținerea acestor riscuri la un nivel
acceptabil. În domeniul formării resursei umane, managementul riscului
demonstrează capacitatea managerială a unor experți sau formatori cu răspunderi
în acest domeniu de a gestiona riscurile în anumite circumstanțe specifice şi într-o
manieră care să susțină atingerea obiectivelor formării resursei umane şi în ultimă
instanță a obiectivelor organizaționale.
În ultimii ani, problematica riscului a devenit o preocupare importantă şi, în
prezent, din ce în ce mai mulţi manageri, precum şi specialişti diindustrie, afaceri,
3
administraţie, mediul academic etc. sunt preocupaţi de înţelegerea sau abordarea
acesteia, ca bază de fundamentare în adoptarea deciziilor.
Adoptarea deciziilor bazată pe risc sau abordarea bazată pe risc în luarea
deciziilor reprezintă noţiuni tot mai frecvent utilizate. Utilizarea acestor noţiuni
indică un process sistematic care se ocupă de formulări de opţiuni în condiţii de
incertitudine.
Abordarea bazată pe risc în luarea deciziilor vizează nevoia găsirii de
alternative între costuri, beneficii şi riscuri importante, relevante într-un mediu cu
mai multe obiective, fară a avea de regulă stabilită referinţa faţă de care aceste
elemente să fie raportate. Nivelul insuficient de cunoştinţe asupra unor sisteme,
procese şi fenomene nu pot scuza lipsa de acţiune privind riscurile, ci dimpotrivă
slaba cunoaştere a sistemului necesită în mod imperativ abordarea riscului.
Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă,
indiferent de profilul de activitate, de forma juridică, de dimensiunea şi spaţiul
social-economic în care activează, este nevoită să se adapteze permanent la
situaţiile riscante, care pot apărea atât în activitatea curentă, cât şi cea de
perspectivă.
În vederea eficientizării întregului proces de analiză şi evaluare a riscurilor
întreprinderilor din Republica Moldova, se propune un model nou aplicativ în acest
domeniu, care va contribui la creşterea exactităţii şi operativităţii informaţiei
despre riscurile aferente întreprinderilor cu activitate de producţie, la luarea
deciziilor manageriale privind problemele de control, eliminare sau reducere a
acestora pe viitor.
Noţiunea de risc în activitatea economică a existat în cele mai vechi timpuri.
Posibil că ea este sămaş al activităţii conştiente a omului. Anume, din acest motiv,
în orice limbă, ea constituie noţiunea iniţială a vorbirii cotidiene, care se utilizează
zilnic în cele mai diverse situaţii şi faţă de cele mai diverse fenomene, cu mici
nuanţe referitoare la conţinutul ei. Experienţa istorică arată că riscul neobţinerii
rezultatelor scontate a început să se manifeste, îndeosebi, în perioada apariţiei
relaţiilor marfă-bani, a concurenţei participanţilor în circuitul economic. De aceea,
odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, apar şi diverse teorii cu privire la risc,
clasicii teoriei economice manifestând o atenţie semnificativă cercetării
problemelor aferente riscului în activitatea de antreprenoriat.
Noţiunea de risc este utilizată în diverse ştiinţe. În fiecare din ele studierea
riscului derivă din obiectul cercetării ştiinţei în cauză şi se bazează pe metodele şi
tratările proprii.
4
 Teoria riscului în activitatea de antreprinoriat a luat naştere în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată. P. Hizrici menţiona că „noţiunea de risc în
activitatea de antreprinoriat s-a răspândit în sec. XVII, atunci când „antreprenor” a
fost numită persoana ce a încheiat contract cu statul, în vederea îndeplinirii unei
munci sau serviciu”1 Cu toate acestea, cel mai activ au început să fie studiate
diferite aspecte ale riscului la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX.
Existenţa riscurilor a condus la dezvoltarea structurilor care se ocupă cu
managementul riscului. Progresul omenirii nu ar fi fost posibil dacă riscul ar fi fost
evitat. Realizările de performanţă au impus asumarea unor riscuri deosebite.
Evitarea riscurilor este o cale sigură către eşec.
Scopul cercetării este generalizarea principiilor teoretice, adaptarea
instrumentelor şi tehnicilor de analiză şi evaluare ale riscurilor economic şi
financiar prin prisma cercetării a locului și rolului managamentului riscurilor în
afaceri. Un rol esenţial, în acest sens, revine analizei şi evaluării corecte a
riscurilor, care, prin demersul metodologic şi interpretativ, asigură posibilitatea
evitării, diminuării sau controlării unor dificultăţi potenţiale asupra activităţii
întreprinderii.
Volumul şi structura lucrării. Scopul şi sarcinile cercetării au prefigurat
structura lucrării, care constă din introducere, trei capitole, concluzii,lista surselor
bibliografice utilizate din 16 denumiri. Conţinutul lucrării este expus pe 39 pagini.

1
Черкасов В. В., Проблемы риска в управленческой деятельности 2-е издание.
5
CAPITOLUL I : ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND RISCURILE
ÎNTREPRINDERII
1.1Considerații privind conceptul teoretic al riscului în activitatea de
antreprenoriat.

În dimensiunea sa istorică, riscul este un concept tânăr şi în acelaşi timp

unul din puţinii termeni de afaceri cu origini directe în mediul comercial şi
financiar şi nu derivat din vocabularul militar, psihologic sau ştiinţific. În timp
ce în anii ‘70 “riscul” era o noţiune asociată în special cu ştiinţele naturii şi mai
puţin cu teoria financiară şi a asigurărilor, în ultimii ani, conceptul de risc a
câştigat importanţă în rândul decidenţilor din lumea afacerilor. În acest
context, economiştii americani Harry M. Markovitz şi James Tobin, laureaţi ai
premiului Nobel, au jucat rolul de pionieri.
Pe măsură ce metodele de evaluare ştiinţifică a riscului au devenit mai
sofisticate, societatea a acordat atenţia cuvenită conflictelor cu privire la
acceptarea riscului şi tehnologiile de evaluare. Conceptul de risc a câştigat
conotaţii generale care i-au permis expandarea către domenii diverse în
structurile societăţii moderne.
Sociologul german Nicklas Luhman a adus o contribuţie instrumental
substanţială prin lansarea ideii că “riscul” reprezintă o formă generală prin care
societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui Luhmann, riscul este un concept care
trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică o pierdere posibilă viitoare
datorită deciziei unui alt agent, pericolul se relaţionează cu posibilitatea unei
pierderi cauzate de indecizie. Pe scurt, teza lui Luhmann susţine că viitorul este
total dependent de deciziile prezente. Această abordare are implicaţii
importante pentru analiza riscului.
În acest context, riscul este o problemă relaţionată cu procesul de luare a
deciziilor. Analiza este, deci, conectată cu problema generală de luare a
deciziilor în condiţii de incertitudine. Riscurile nu există obiectiv, ci sunt
construite de către agenţii care iau decizii, în timp ce părţile implicate în
procesul de decizie, posibili neparticipanţi la proces dar ţinte ale efectelor
acestuia, ar putea percepe acest fenomen ca pericol. Precum indică studiile
psihologice ale percepţiei riscului, această analiză are un impact semnificativ
asupra atitudinii în faţa hazardul potenţial. Posibilitatea de a ajunge la un
consens în ceea ce priveşte riscul scade semnificativ. Volumul mai mare de
informaţie, transparenţa şi comunicarea activă cu audienţa nu poate să rezolve,
ci doar să reducă conflictele privitoare la risc, întrucât problema rezidă în

6
 diferenţa de conţinut al fenomenului abordat de către emitenţii de decizii şi
receptorii de decizii.
Cum îşi definesc companiile propriile riscuri şi cum şi le asumă în situaţii
de incertitudine? Luarea deciziilor în mediul modern este caracterizat de faptul
că neluarea vreunei decizii reprezintă de fapt o decizie: este imposibil să nu se
ia nici o decizie. Chiar şi neluarea vreunei decizii implică risc pentru decidenţi.
Cum se poate aborda provocarea deţinerii şi administrării riscurilor? Este o
chestiune simplă de preferinţă sau pregătire în a aştepta, care depinde radical de
tiparul istoric şi social al corporaţiei şi de comunitatea socială şi investiţională
în care aceasta operează. Corporaţiile care vor să-şi crească acceptabilitatea
expunerilor la risc trebuie să-şi construiască încrederea şi credibilitatea. Cel mai
bun remediu este transparenţa şi dezvăluirea de informaţii relevante privitoare
la identificarea şi managementul riscului.
Tranziţia de la economia centralizată şi proprietatea de stat la o economie de
piaţă liberă, concurenţială, bazată pe proprietatea preponderent privată, este un
proces complex, de durată şidificil. Astfel, din cauza orientării îndelungate spre
dezvoltarea extensivă a economiei naţionale, existenţei unui grad înalt de
centralizare, dominării metodelor administrative de conducere, nu apărea problema
evidenţei incertitudinii şi a riscului. Mai mult ca atît, într-o „economie de deficit”
antreprenorul nu manifesta interes şi nici dorinţă de a recurge la risc, de a-şi
schimba tehnologia de producere existentă. Din punct de vedere ideologic, riscul
nicidecum nu se armoniza cu planificarea proclamată. Sistemul administrativ de
comandă năzuia să nimicească spiritul întreprinzător deopotrivă cu atributul său
inevitabil – riscul. Prin aceasta se explică interesul scăzut faţă de problema
riscului.2.
Analizînd literatura de specialitate consacrată riscurilor în activitatea
economică3,4,5, constatăm că nu există o părere unică referitoare la noţiunea de risc.
Aceasta se explică, în special, prin aspectul multilateral al acestui fenomen practic
ignorat pînă în prezent de legislaţia economică naţională cu privire la activitatea de
antreprenoriat .6,7 Mai mult ca atît, riscurile reprezintă un fenomen complex, care

2
Slobodeanu Neli „Analiza și evaluarea riscurilor economic și financiar al întreprinderii ” , pag 8, Chișinău 2008
3
Boguş A., Riscul – element inevitabil al activităţii antreprenoriale. Economica conducerii.
Chişinău, 2000.- p.34-39.

44
Prunea P., Riscul în activitatea economică. Bucureşti, Editura Economica, 2003.-p.20
5
Stancu I., Finanţe. Bucureşti, Editura Economica, 2002.

6
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din
28.02.1994
7
Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-
86/661 din 22.06.2002
7
posedă o mulţime de principiai contradictorii, uneori chiar incompatibile. Aceasta
oferă posibilitatea existenţei diferitelor tratări privind noţiunea de risc sub diferite
aspecte.
Noţiunea de risc este utilizată în diverse ştiinţe. În fiecare din ele studierea
riscului derive din obiectul cercetării ştiinţei în cauză şi se bazează pe metodele şi
tratările proprii. În continuare vom examina unele abordări, definiţii şi tratări ale
noţiunii de risc în limita unui concept concret asupra acestei probleme.
În dicţionarul lui Webster riscul este definit ca „pericolul unei pierderi sau
daune materiale”. Deci, riscul se referă la posibilitatea apariţiei unei anumite
situaţii nefavorabile.8
Un interes anumit provoacă tratarea riscului în dicţionarul explicativ al limbii
vii al lui Dall: „a risca înseamnă a porni într-un noroc, la o afacere nesigură, ... a
acţiona curajos, cu ingeniozitate, sperînd la noroc” . Adică a risca înseamnă a face
ceva fără calcule, fără evaluare. Însă trebuie de menţionat că evaluarea riscului este
menită a nu lichida riscul, ci a-l optimiza pentru îndeplinirea sarcinii primordiale a
activităţii de antreprenoriat. Este interesant că riscul se menţionează ca un satelit al
spiritului întreprinzător, ceea ce este just.
În literatura economică contemporană se evidenţiază două teorii ale riscului –
clasică şi neoclasică.
Conform teoriei clasice, ai cărei reprezentanţi de vază sunt John Stuart Mill şi
Senior, în
structura profitului antreprenorului se evidenţiază un procent din capitalul investit,
salariul capitalistului şi plata pentru risc (ca despăgubire pentru riscul posibil legat
de activitatea de antreprenoriat). O astfel de abordare unilaterală a riscului a cauzat
o critică dură din partea economiştilor. Generalizînd părerile expuse în teoria
clasică, putem menţiona că riscul se identifică cu probabilitatea de a suporta
pierderi şi pagube materiale sau cu speranţa matematică a pierderilor, care poate
apărea ca rezultat al realizării deciziei şi strategiei alese.
Teoria neoclasică a fost elaborată în anii 20-30 ai secolului XX de către
economiştii A. Marchall şi A. Pigou. Adepţii acestei teorii consideră că
întreprinderea, care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de incertitudine, trebuie să
ţină cont de două elemente: mărimea profitului aşteptat şi mărimea abaterilor lui
posibile. Comportamentul antreprenorului, conform acestei teorii, se identifică cu
concepţia profitului maximal. Acest fapt presupune că dacă, de exemplu, este
necesar să se aleagă între două proiecte investiţionale, care aduc acelaşi profit, se
8
https://www.merriam-webster.com/, accesat : 24.12.2020, ora 17:23
8
alege acel proiect în care variaţiile profitului sunt mai mici. Din teoria neoclasică a
riscului rezultă că profitul garantat are o valoare mai mare decît profitul aşteptat în
aceeaşi mărime, dar stingherit de posibile variaţii. Completînd teoria neoclasică,
John M. Keynes şi-a îndreptat atenţia spre noţiunea „înclinaţie spre risc”, adică
luarea în considerare a factorului de satisfacţie în urma apelării la risc, ceea ce
sugerează următoarea concluzie: pentru aşteptarea unui profit mare, antreprenorul
poate să recurgă la risc.
Este necesar să se sublinieze caracterul condiţional în delimitarea abordărilor
şcolii clasicilor şi neoclasicilor. Dacă în primul caz orientarea presupune pericolul
de a suporta pierderi ca urmare a devierii de la scopul propus, în cel de-al doilea
esenţa reprezintă realizarea scopului, iar obţinerea pierderii este cauza devierii de
la scopul propus.
Fără o înţelegere justificată a esenţei riscului este imposibil a face careva
recomandări de analiză şi evidenţă a acestuia în activitatea de antreprenoriat. De
aceea, în continuare vom încerca să selectăm şi să clasificăm cele mai reuşite
abordări, definiţii şi noţiuni existente cu privire la risc, în funcţie de conţinutul
acestora, în 3 grupe mari.
Grupa I .
Autorii din această grupă (N. Siropolis, N. D. Ilienkova, G. V. Cernova etc.)
examinează riscul doar ca fiind o daună posibilă: pierderi materiale sau alte
pierderi, care pot avea loc în urma acţiunii incorecte a antreprenorului sau sunt o
consecinţă a altor cauze, care nu depind de el. Aceasta nu e tocmai just, deoarece,
dacă ne vom concentra asupra obţinerii unui rezultat pozitiv ca urmare a situaţiei
de risc, vom vedea existenţa unui profit evident pentru antreprenor (din care motiv
el a recurs la risc). Cu toate acestea, considerăm că expresia „noi riscăm cu scopul
de a obţine profit” este totuşi incorectă. Se poate oare risca în scopul reducerii
pierderilor? Probabil că da, dar acesta deja nu va fi un risc legat de obţinerea
profitului. Luînd în considerare cele menţionate se poate concluziona că riscul nu
este legat întotdeauna de obţinerea profitului, adică antreprenorul în anumite
condiţii poate să recurgă la risc şi ca rezultat, să-şi micşoreze pierderile sale.
Grupa II
În opinia noastră (aceasta o sugerează şi alţi autori – T. Bocikai, D. Messen, N.
L. Marenkov, P. G. Grabovîi, M. V. Graceva etc.), este mai corect a examina
riscurile ca o deviere probabilă de la scopul propus, în vederea realizării căruia s-
au luat anumite hotărîri şi s-a recurs la risc – drept nesiguranţă în atingerea
rezultatului scontat. Cu toate acestea, se subliniază faptul că abaterea aşteptată
9
poate căpăta forma unui eşec sau a unei posibilităţi de obţinere a unui profit mai
mare decît cel programat. O anumită expunere la risc poate conduce la faliment,
într-un context dat, sau la prosperitate, în alte împrejurări.
Mai mulţi autori leagă apariţia consecinţelor negative ale riscului cu activitatea
de întreprinzător propriu-zisă (N. L. Marenkov, M. G. Lapusta, L. G. Skamai etc.).
Deşi majoritatea unor asemenea decizii se adoptă conştient, totuşi nu pot să nu se
ia în considerare şi urmările negative, care nu depind direct de acţiunile
antreprenorului. Unii autori (I. I. Kinev, M. Niculescu etc.) consideră că
consecinţele riscului pot să se reliefeze nu numai în cazul cînd sunt precedate de o
oarecare acţiune, ci şi în cazul inacţiunii conducerii.
Grupa III
Autorii din această grupă (A. P. Alighin etc.) evidenţiază neajunsurile
abordărilor precedente, menţionînd necesitatea evaluării riscului ca o condiţie-
cheie pentru recunoaşterea incertitudinii de către risc.
De fapt, multitudinea acestor tratări îşi are explicaţia în însăşi complexitatea
riscului ca fenomen, atît din punct de vedere teoretic, cît şi aplicativ. Este de
menţionat faptul că majoritatea autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului
riscului. După părerea noastră, definiţia riscului, care reflectă mai deplin noţiunea
de risc în activitatea de antreprenoriat, poate fi următoarea:
Riscul în activitatea de antreprenoriat, ca noţiune, face trimitere la
posibilitatea de a evalua cantitativ şi calitativ probabilitatea unor variaţii ale
rezultatelor scontate faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial, care pot avea
loc în urma anumitor acţiuni sau inacţiuni ale întreprinderii şi generează diverse
consecinţe cu caracter negativ.
Concluzionînd cele expuse anterior, putem afirma că în fenomenul riscului se
evidenţiază următoarele elemente, interconexiunea cărora determină conţinutul
riscului:
 posibilitatea abaterii de la scopul preconizat, pentru care se realizează
alternativa aleasă;
 probabilitatea obţinerii rezultatului scontat;
 lipsa certitudinii în atingerea rezultatului scontat;
 posibilitatea apariţiei urmărilor negative în timpul realizării anumitor acţiuni
în condiţii de incertitudine pentru subiectul ce aderă la risc;
 pierderile materiale sau de alt gen legate de realizarea alternativei alese în
condiţii de incertitudine;
 aşteptarea pericolului, insuccesului ca rezultat al realizării alternativei alese.
10
 Deoarece riscul reprezintă o activitate specifică desfăşurată în condiţii de
incertitudine şi alegere obligatorie, el concomitent este şi o unitate dialectică a
laturii subiective şi obiective. Deci, riscul este legat întotdeauna de alegerea
anumitor alternative şi calcularea probabilităţii desfăşurării lor, acest fapt
reprezentînd latura lui subiectivă. Totuşi, mărimea riscului nu este doar subiectivă,
ci şi obiectivă, deoarece ea reprezintă o formă calitativ-cantitativă exprimată prin
incertitudine real existentă. Obiectivitatea riscului este determinată de faptul că
esenţa lui reflectă fenomenele, procesele şi laturile existente ale activităţii. Este
foarte important că riscul există, indiferent de faptul dacă se conştientizează
prezenţa sau lipsa lui, se ţine cont de el sau se ignorează.
Pentru a înţelege conţinutul riscului de antreprenor, este necesar să se
definească asemenea noţiuni cum sunt „situaţie de risc” şi „nivelul riscului”,
deoarece ele, incontestabil, au legătură directă cu noţiunea „risc”.
În majoritatea cazurilor termenul „situaţie” se defineşte ca o combinare,
totalitate a diferitelor împrejurări şi condiţii care creează un anumit mediu de
gestiune al întreprinderii sau un oarecare alt tip de activitate. Nu întîmplător, există
şi alte aprecieri ale riscului: „o caracteristică situativă a activităţii, care este
compusă din incertitudinea de a obţine un rezultat şi posibilitatea apariţiei
urmărilor nefavorabile în caz de insucces” ; „riscul reprezintă unitatea
împrejurărilor şi criteriilor individuale şi/sau de grup de evaluare a situaţiilor în
baza cărora sunt luate decizii operaţionale”. Situaţia poate favoriza realizarea
anumitor activităţi de gestiune. Pornind de la faptul că situaţia se caracterizează
prin prezenţa şi derularea anumitor condiţii, în care se constată influenţa unui
fenomen determinat şi se evidenţiază cauzele apariţiei lui, devine clar că din punct
de vedere logic noţiunea „situaţie” este mai largă, decît un orice alt fenomen
separat. Există o multitudine de situaţii cu care se întîlnesc subiecţii de gestiune,
dar un loc aparte îl ocupă situaţiile de risc. Pentru desfăşurarea activităţii de
gestiune sunt specifice elemente de incertitudine, ce condiţionează apariţia
situaţiilor, care nu au un rezultat identic.
Dacă există tentativa de a determina cantitativ şi calitativ nivelul posibilităţii
unei sau altei variante, aceasta va reprezenta o situaţie de risc. De aici rezultă că
situaţia de risc este legată de procesele statistice şi îi corespund trei condiţii
interconexate: existenţa incertitudinii, necesitatea de a alege o alternativă,
posibilitatea de a evalua cantitativ şi calitativ probabilitatea realizării uneia sau
altei variante.

11
 Pentru a înţelege mai bine esenţa riscului în activitatea de antreprenoriat, o
importanţă primordială o are relaţia risc - profit. Adam Smith menţiona că
obţinerea celui mai mic profit este legat de risc.
Antreprenorul este pregătit pentru a recurge la risc în condiţii de incertitudine,
deoarece, pe lîngă riscul de a suporta pierderi, există posibilitatea de a obţine
venituri suplimentare. Deşi, este cert faptul că obţinerea profitului nu este
garantată, recompensa pentru timpul pierdut, efortul şi aptitudinile depuse se poate
realiza atît sub formă de profit, cît şi sub formă de pierdere.
Deopotrivă cu caracteristica riscului ca o probabilitate de obţinere a unor
rezultate positive sau negative, care pot surveni în urma alegerii şi realizării
deciziei cu privire la extinderea activităţii de antreprenoriat, riscul poate fi
examinat ca un element integrant al acestei activităţi. Aici persistă o dependenţă
nemijlocită: o dată cu lărgirea (dezvoltarea) activităţii de antreprenoriat,
formelor de parteneriat şi a altor forme de gospodărire se va extinde şi ambianţa
(sfera) riscului, va creşte numărul situaţiilor riscante. Riscul, interesul,
întîmplarea, concurenţa sunt călăuzele permanente ale businessului. Unii riscă,
investind bani într-o activitate, alţii – cu patrimoniul său. Un anumit nivel al
riscului nu numai că este acceptabil în astfel de situaţii, ci şi inevitabil. Persoanele
care desfăşoară activitate de antreprenoriat acţionează obiectiv în condiţii de risc
economic şi financiar înalt, deoarece ei sunt nevoiţi să suporte consumuri şi
cheltuieli suplimentare pentru organizarea şi desfăşurarea procesului de producere
şi comercializare. Pe lîngă productivitatea înaltă în activitatea de antreprenoriat,
perfecţionarea calităţii serviciilor, acordarea anumitor înlesniri clienţilor,
capacitatea de a onora cerinţele consumatorilor pe care nu le poate satisface statul,
ponderea mare a riscului poate fi examinată şi analizată, ca fiind un argument
important în folosul unui salariu înalt pentru muncitorii care activează nemijlocit
aici, în comparaţie cu domeniile similare de producţie.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem concluziona că manifestarea riscului în
activitatea de antreprenoriat dezvăluie potenţialul activităţii de antreprenoriat şi,
drept consecinţă, evidenţiază acele neajunsuri care s-au manifestat în timpul luării
unei sau altei decizii. După cum deja s-a menţionat, acesta reprezintă un fenomen
multifactorial şi multidimensional. În funcţie de cantitatea de manifestare a
riscurilor respective, se poate judeca cît de eficient se va desfăşura pe viitor
activitatea economică a întreprinderii.
1.2Clasificarea și funcțiile riscurilor în întreprinderi
Nu există o abordare identică a savanţilor economişti în ceea ce priveşte
clasificarea riscurilor, aceasta fiind o problemă suficient de complicată. Aceasta se
12
confirmă prin faptul că însăşi noţiunea „clasificarea riscurilor” s-a format
concomitent cu apariţia noţiunii „risc”
În principiu, este imposibil a întocmi o clasificare universală, detaliată şi unică
a riscurilor. Cu toate acestea, va fi util să se examineze diferite abordări ale
clasificării riscurilor propuse de un şir de autori.
Una din primele clasificări a riscurilor a fost elaborată de J. M. Keyns. El a
abordat această problemă din partea subiectului, care desfăşoară activitatea de
investiţie, evidenţiind trei tipuri principale de risc9 :
• riscul antreprenorului – nesiguranţa obţinerii venitului aşteptat în urma
investirii
anumitor surse;
• riscul „împrumuttorului” – riscul nerambursării creditului, care include în sine
parţial riscul juridic şi riscul de credit (insuficienţa asigurării);
• riscul schimbării valorii unităţii monetare – probabilitatea pierderii
mijloacelor ca rezultat al schimbării cursului unităţii monetare naţionale (risc de
piaţă).
Concomitent, J. M. Keyns menţionează că riscurile indicate se află într-o strînsă
îmbinare.Astfel, debitorul, participînd la un proiect riscant, tinde să obţină o
diferenţă cît se poate mai mare între dobînda la credit şi nivelul rentabilităţii de
realizare a acestui proiect, iar creditorul, luînd în consideraţie riscul înalt, tinde, de
asemenea, să maximizeze diferenţa dintre rata dobînzii şi cota dobînzii sale. Ca
rezultat, riscurile „se suprapun”, situaţie ce nu este întotdeauna observată de către
investitori.
La rîndul său, I. Shumpeter propune să se clasifice riscurile în felul următor :
• riscul legat de eşecul tehnic posibil al producţiei (inclusiv pierderile rezultate
din calamităţile naturale);
• riscul legat de lipsa succesului în domeniul comerţului.
În viziunea economiştilor ungari T. Bocikai, D. Messen, riscul economic poate
fi divizat în risc legat de deciziile în domeniul activităţii cotidiene (riscul apariţiei
pierderilor, riscul acţiunilor greşite, riscul legat de manifestarea forţelor elementare
ale naturii) şi risc legat de deciziile în domeniul dezvoltării economice .
Printre savanţii ruşi, care au fost preocupaţi de studierea problemei privind
clasificarea riscurilor, pot fi evidenţiaţi I. Osipov, S. Valdaiţev.
S. Valdaiţev deosebeşte două tipuri de riscuri: comercial şi tehnic
9
Кейнс Дж. М., Общая теория занятости, процента и денег. М.:Гелиос АРВ,1979
13
 Clasificarea riscurilor de către I. Osipov poate fi ilustrată în felul următor:
1) risc inflaţionist; 2) risc financiar; 3) risc operaţional.
Clasificările propuse de clasici, după părerea noastră, nu sunt nici pe departe
depline, deoarece în prezent nomenclatorul de riscuri este cu mult mai vast, mai
mult decît atît, nu este clar evidenţiată diferenţa dintre riscurile examinate.
Ca urmare, problema căutării unor criterii optime de clasificare a riscurilor se
află permanent în vizorul specialiştilor. Actualmente, în literatura de specialitate se
abordează o mulţime de sisteme variate de clasificare a riscurilor. Trebuie de
menţionat că ele se deosebesc destul de pronunţat atît unul de altul, cît şi de
modelele propuse de clasici.
Astfel, P. G. Grabovîi propune următoarea clasificare a riscurilor :
• riscul de producţie legat de posibilitatea neîndeplinirii de către întreprindere a
obligaţiunilor contractuale sau a celor din acordul cu beneficiarul;
• riscul financiar (de credit) legat de posibilitatea neîndeplinirii de către
întreprindere a obligaţiunilor sale financiare faţă de investitori ca rezultat al
utilizării creditului pentru finanţarea activităţii acesteia;
• riscul de investiţie legat de devalorizarea posibilă a portofoliului de investiţii
financiare;
• riscul de piaţă legat de oscilaţia posibilă a ratelor dobînzii atît a valutei
naţionale, cît şi a cursului valutar.
Neajunsul clasificării respective, după părerea autorului, constă în faptul că
activitatea investiţională a întreprinderii este legată doar de portofoliul de investiţii,
riscul de producţie fiind redus la riscul de neexecutare de către întreprindere a
obligaţiunilor sale contractuale. La rîndul său, riscul financiar se reduce, de fapt, la
riscul de credit, iar riscul de piaţă – numai la oscilaţiile cursurilor unităţilor
monetare.
Suficient de interesant abordează problema clasificării riscurilor N. L.
Marenkov. El divizează toate riscurile în două grupe principale: riscuri aferente
activităţii de antreprenoriat şi riscuri ce nu aparţin acestei activităţi.
Ultimele, în cele mai dese cazuri, sunt legate de pericolul apariţiei prejudiciului
sau a pierderilor patrimoniului şi a altor valori care nu sunt utilizate în scopuri de
întreprinzător, precum şi a pierderii sănătăţii şi a vieţii oamenilor în situaţii
nelegate de activitatea de antreprenoriat.
Riscurile aferente activităţii de antreprenoriat includ pericolul apariţiei unui
prejudiciu, a pierderii patrimoniului şi a altor valori utilizate în scopurile obţinerii

14
profitului, pericolul cîştigului ratat, pierderi legate de sănătate şi de viaţă în
procesul activităţii de antreprenoriat.
Deseori aceste riscuri sunt numite riscuri de producţie, economice sau, şi mai
puţin exact, comerciale.
La rîndul său, riscurile aferente activităţii de antreprenoriat se subdivizează în
clase, în funcţie de volumul de manifestare a lor:
• riscurile prejudiciilor şi pierderilor valorilor patrimoniale;
• riscurile prejudiciilor şi pierderilor valorilor nepatrimoniale;
• riscurile prejudiciului sănătăţii şi al vieţii persoanelor fizice;
• riscurile neobţinerii profitului în urma efectuării proiectelor antreprenoriale.
Actualmente, în literatura de specialitate figurează un şir de riscuri de bază.
Pornind de la aceasta, sunt frecvente încercările de a clasifica „submulţimea”
riscurilor, care intră în aceste noţiuni generale. De exemplu, M. Levine şi D.
Hoffman propun clasificarea riscurilor operaţionale în cinci grupe de bază :
1. riscuri de partener
2. riscuri legate de erorile umane ;
3. riscuri tehnologice ;
4. riscuri legate de activele reale ;
5. alte riscuri externe .
Apelînd la clasificările generale, se observă că majoritatea autorilor străini
disting următoarele riscuri: • riscul operaţional (operational risk); • riscul de piaţă
(market risk); • riscul de credit (credit risk).
Riscurile de bază cuprind încă cîteva variante întîlnite în consecutivitate
diferită: • riscul de afaceri (business risk); • riscul lichidităţii (liquidity risk); •
riscul juridic (legal risk); • riscul legat de organele administrative (de conducere)
(regulatory risk).
Cu toate acestea, riscurile nominalizate se află într-o strînsă legătură
influenţînd unul asupra altuia. Specificul elaborării clasificării occidentale a
riscurilor constă în faptul că în aceste ţări există un sistem bancar stabil, precum şi
pieţe dezvoltate: piaţa valutară şi piaţa valorilor mobiliare. În acest context,
majoritatea lucrărilor consacrate problemelor privind riscurile, sunt strîns legate de
instituţiile financiare, precum şi de organele care le reglementează.

15
 În acest context, sunt definite riscul de piaţă, riscul de credit, riscul de
lichiditate (sau riscul de finanţare), riscul ratei dobînzii fluxului de trezorerie, după
cum urmează 10 :
a) riscul de piaţă cuprinde trei tipuri de risc :
1. riscul valutar – riscul ca valoarea unui instrument să fluctueze din cauza
variaţiilor cursului de schimb valutar;
2. riscul ratei dobînzii – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze
din cauza modificării ratei dobînzii pe piaţă;
3. riscul de preţ – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca
rezultat al modificării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste modificări sunt cauzate de
factori specifici instrumentului individual sau emitentului acestuia sau de factori
care afectează toate instrumentele tranzacţionate pe piaţă.
Termenul risc de piaţă încorporează nu numai potenţialul de pierdere, ci şi pe cel
de cîştig.
b) riscul de credit – riscul ca una dintre părţile instrumentului financiar să nu
execute obligaţia asumată, cauzînd celeilalte părţi o pierdere financiară;
c) riscul de lichiditate (sau riscul de finanţare) – riscul ca o entitate să întîlnească
dificultăţi în procurarea mijloacelor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor
aferente instrumentelor financiare. Riscul de lichiditate poate rezulta din
incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiată de
valoarea sa justă;
d) riscul ratei dobînzii – riscul ca viitoarele fluxuri de trezorerie ale unui
instrument financiar să fluctueze din cauza modificării ratelor dobînzii de piaţă.
Delimitările pe care le întîlnim în literatura de specialitate arată o dată în plus
că încercarea de clasificare a riscurilor este o iniţiativă sensibilă. Deci, este evident
că nu există o clasificare unică a riscurilor.
Teoreticienii în domeniu au o elaborat o proprie clasificare a riscurilor,
focalizîndu-se atenţia asupra unui risc aparent mai restrîns sub aspectul delimitării
componentelor sale şi anume riscul unei întreprinderi.
În acest scop au delimitat riscul fundamental vizînd activitatea curentă a
întreprinderii sau riscul economic şi riscul de natură financiară.

10
Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRSTM) inclusiv Standarde Internaţionale de
Contabilitate (IASTM) şi Interpretări. Bucureşti, Editura CECCAR, 2005.
16
 I. Riscul economic care reflectă sensibilitatea rezultatului economic la variaţia
nivelului activităţii de bază desfăşurate de întreprindere.
În funcţie de natura factorilor care contribuie la generarea anumitor tipuri de
risc, riscul economic poate fi clasificat astfel :
1. riscul legat de programul de producţie şi de comercializare;
2. riscul legat de asigurarea şi utilizarea resurselor umane;
3. riscul legat de asigurarea şi utilizarea mijloacelor fixe, inclusiv a părţii active;
4. riscul legat de aprovizionarea, asigurarea şi utilizarea resurselor materiale.
II. Riscul financiar care reflectă sensibilitatea rezultatului la modificarea
condiţiilor de finanţare a activităţii întreprinderii :
1. Riscul aferent lichidităţii întreprinderi;
2. Riscul aferent stabilităţii financiare (autonomiei financiare) a întreprinderii;
3. Riscul de reducere a capacităţii de utilizare a activelor întreprinderii;
4. Riscul de înrăutăţire a situaţiei patrimoniale a întreprinderii;
5. Riscul de reducere a rentabilităţii producţiei.

Din cele menţionate mai sus se pot formula careva concluzii, şi anume:
1. Numărul tipurilor de riscuri este cu atît mai mare, cu cît este mai complicată
structura norganizatorică a întreprinderii examinate, cu cît sunt mai multe legături
diverse cu mediul extern controlat (furnizorii, consumatorii, investitorii) şi cu cît
este mai nefavorabilă situaţia mediului extern necontrolat (situaţia social – politică,
politica fiscală, starea pieţei de muncă).
2. Majoritatea clasificărilor riscurilor sunt destul de complicate şi incommode în
utilizare.
3. Prin una şi aceeaşi denumire a riscului se pot subînţelege diferite tipuri ale
acestuia atît din punct de vedere al conţinutului, cît şi din perspectiva amplasării pe
scara ierarhică a clasificării.
Comportamentul antreprenorului, în condiţiile economiei de piaţă, se bazează
pe alegerea programului individual al activităţii de antreprenoriat, ce se va
desfăşura pe propriul risc şi în limitele posibilităţilor ce nu contravin prevederilor
legislaţiei în vigoare. Orice agent economic, de la bun început, este lipsit de
parametrii prealabil cunoscuţi şi stabiliţi, de o siguranţă în succes: asigurarea cotei
de piaţă, accesul la resursele de producţie cu preţuri fixe, stabilitatea puterii de

17
cumpărare a valutei convertibile, permanenţa normelor şi normativelor şi a altor
instrumente economice de conducere.
Riscul antreprenorului, de regulă, se orientează spre obţinerea unor rezultate
esenţiale, prin metode netradiţionale.
Astfel, el permite depăşirea conservatismului, dogmatismului, stagnării, a
barierelor psihologice, a obstacolelor deimplementare a inovaţiilor. Capacitatea de
a risca este calea spre o activitate profitabilă. Prin aceasta se reflectă forma
constructivă a funcţiei de reglare a riscului în activitatea de antreprenoriat.
Concomitent, riscul poate lua forma unei aventuri, atunci când decizia se adoptă în
baza unei informaţii incomplete, fără o examinare corespunzătoare a caracterului
legislativ de manifestare a fenomenului. În acest context, riscul apare ca un factor
al instabilităţii.
Majoritatea întreprinderilor, companiilor obţin succes, devin competitive, în
baza unei activităţi economice de inovare legată de risc. Deciziile, metodele
riscante de management conduc spre o activitate de producţie mai eficientă, în
urma căreia câştigă atât antreprenorul, cât şicumpărătorul, clientul şi societatea în
întregime. Deci, riscul în activitatea de antreprenoriat îndeplineşte funcţia de
inovare.
Funcţia de protecţie a riscului se manifestă prin faptul că dacă pentru
întreprinzător riscul reprezintă o stare obişnuită, atunci trebuie să persiste un
comportament adecvat şi la obţinerea pierderilor. Conducătorii, cu spirit de
iniţiativă şi ingenioşi, necesită apărare socială, garanţie politică, economică şi
juridică, care, în caz de insucces, ar scuti întreprinzătorii de pedeapsă şi ar justifica
riscul. Întreprinzătorul trebuie să fie sigur că greşeala posibilă (riscul) nu ar putea
compromite activitatea şi imaginea lui, deoarece ea a avut loc, ca urmare a unui
risc nejustificat, dar, în acelaşi timp, preconizat.
Depistarea riscului presupune necesitatea alegerii a unei sau a altei decizii, aşa
încât persoana, ce ia o decizie, în procesul de luare a deciziilor, analizează toate
alternativele posibile, optând pentru cea mai rentabilă şi mai puţin riscantă. În
funcţie de conţinutul concret al situaţiei de risc, aspectul alternativ posedă un nivel
distinct de dificultate. De aceea, în situaţiile economice dificile pentru alegerea
unei decizii optimale sunt utilizate metode speciale de analiză. Respectiv, putem
evidenţia şi funcţia analitică a riscului.
Funcţiile riscului în activitatea de antreprenoriat ne permit să facem următoarea
concluzie: în pofida existenţei unui potenţial semnificativ al pierderilor, uneori,
imanente riscului, acesta din urmă, reprezintă, totodată, sursa posibilului profit. De
18
aceea, sarcina principală a 26 antreprenorului nu este de a renunţa la risc, în
întregime, ci de a alege, în baza unor criterii obiective a deciziilor ce presupun
riscul, şi anume de a determina limitele de activitate a antreprenorului, care recurge
la risc.

1.3Locul evaluării riscurilor unei întreprinderi

Gestiunea riscurilor reprezintă totalitatea unor anumite metode, procedee şi
măsuri cu ajutorul cărora se efectuează evidenţierea, evaluarea şi, în caz de
necesitate, calculul influenţei factorilor asupra riscului examinat, cu scopul
reducerii pierderii şi/sau majorării profitului întreprinderii.
De menţionat că, în literatura de specialitate, există mai multe abordări, în
ceea ce priveşte organizarea sistemului de gestiune a riscurilor în activitatea de
antreprenoriat. Sistemul de gestiune a riscurilor poate fi evidenţiat într-o
structură aparte din cadrul sistemului de gestiune al întreprinderii sau poate fi
integrat în sistemul general de gestiune a activităţii întreprinderii. În ultimul
caz, funcţiile de gestiune a riscurilor pot fi repartizate între diferite subdiviziuni
ale întreprinderii.
Activitatea de gestiune a riscurilor trebuie să fie confirmată prin documente
de reglementare şi de dispoziţie corespunzătoare, care determină, în fiecare caz,
concret periodicitatea examinării riscului, modul de reflectare, păstrare şi
utilizare repetată a rezultatelor monitoringului şi analizei riscurilor, ordinea de
înaintare conducerii întreprinderii a recomandărilor de optimizare a riscurilor şi
a controlului executării lor, deoarece una din prevederile raportului conducerii,
prezentat de către entitatea care întocmeşte rapoarte financiare proprii şi
consolidate, în conformitate cu Legea Contabilităţii11 , se referă, nemijlocit, la
includerea descrierii principalelor riscuri şi incertitudini cu care se confruntă
entitatea şi grupul de entităţi.
De regulă, gestionarea riscurilor la întreprindere trebuie să se efectueze în
baza următoarelor principii substanţiale:
• complexitatea:
• oportunitatea;
• continuitatea;
• funcţionarea;
• legitatea;
• raţionalitatea economică.

11
. Legea Contabilităţii nr.113 din 27.04.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.90-93 din 29.06.2007.
19
 Pentru obţinerea unor rezultate performante în acestmdomeniu şi
optimizarea proceselor riscante în activitatea întreprinderii, este necesar să se
efectueze studiul în două direcţii:
1) în direcţia sporirii eficienţei funcţionării şi îndeplinirii obligaţiunilor şi
sarcinilor, care stau în faţa subsistemelor relativ independente ale
întreprinderii (secţiile marketing, publicitate, operaţiuni de transport şi vamale,
coordonare a achiziţiilor şi vânzărilor, contabilitatea, planificare– analitică şi
juridică);
2) în direcţia îndeplinirii de către fiecare secţie împreună cu managerul de risc,
a funcţiilor de gestiune a acelui risc, care apare anume pe sectorul particular de
lucru, a organizării legăturilor mai strânse a fiecărei secţii cu sistemul
managementului de risc al întreprinderii.
Aceasta permite a reacţiona mai operativ asupra influenţelor negative ale
situaţiilor de risc şi a elabora în comun metodele de neutralizare a lor.
Însuşi sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune efectuarea unui
şir de acţiuni, care influenţează, în mod hotărâtor, asupra riscului. Totalitatea
acestor acţiunipoate fi diferită, dar ele sunt interconexate şi îndeplinirea unei
acţiuni, deseori, este imposibilă fără evidenţierea alteia.
În majoritatea cazurilor procesul de gestiune a riscurilor include
următoarele acţiuni:
• formularea scopurilor de gestiune a riscurilor;
• identificarea riscurilor pe domeniile de activitate;
• acumularea şi prelucrarea informaţiei necesare pentru
 evaluarea riscurilor;
• evaluarea riscurilor;
• alegerea metodelor şi tehnicilor de optimizare a riscurilor;
• aplicarea lor în practică;
• evaluarea rezultatelor gestiunii riscurilor.
Rezultatele obţinute se compară cu scopurile gestiunii riscurilor şi, după caz,
se corectează. O asemenea ciclicitate conduce inevitabil la un rezultat: fie se
ating scopurile initial propuse, fie, în cazul imposibilităţii îndeplinirii lor, ca
urmare a diferitelor cauze, are loc corectarea necesară a obiectivelor propriu-
zise.
Un sistem bine organizat de gestiune a riscurilor la întreprindere permite a
evidenţia situaţiile potenţial posibile legate de desfăşurarea evenimentelor, a
obţine caracteristicile pierderilor posibile (prejudiciului) sau ale posibilităţilor
ratate, ca urmare a unei desfăşurări nefavorabile a evenimentelor, a lua în
considerare la adoptarea deciziilor eforturile organizatorice semnificative,
consumurile de timp şi cheltuielile legate de evaluarea riscului, influenţa
20
raţională asupra nivelului acestuia şi de reducerea lui până la o valoare
admisibilă.

Capitolul II : IMPORTANȚA PROCESULUI DE MANAGAMENT AL

RISCURILOR ÎN MEDIUL AFACERILOR
2.1 Identificarea riscului
Procesul de identificare a riscurilor este primul pas în demersul activităţii
de management al riscului. Acesta îşi propune să descopere toate sursele
posibile de risc cu scopul eliminării sau diminuării efectelor pe care acestea le
pot produce. În urma procesului de identificare a riscului, analiştii pot
cuantifica aceste riscuri şi pot stabili moduri de abordare a lor cu scopul de
evita situaţiile în care managerul sau organizaţia este surprinsă de evenimente
necunoscute.
Activitatea de identificare a riscurilor depinde atât de tipul de organizaţie,
cât şi de complexitatea activităţilor specifice care se desfăşoară în obiectivul
investigat. Identificarea factorilor de risc este un proces complex de a cărui
acurateţe vor depinde eventualele expuneri la pierderi ale obiectivului în
chestiune. Activitatea de identificare a riscurilor trebuie să se finalizeze cu
depistarea, dacă este posibil, a tuturor factorilor de risc. Identificarea factorilor
de risc are avantajul că permite, pe de-o parte, tratarea acestora într-un mod
eficient deoarece sunt cunoscuţi şi, pe de altă parte, de a stabili riscurile latente.
Activitatea de identificare a riscurilor nu este doar un proces deosebit de
complex, el este totodată şi un proces dificil având în vedere că expunerea la
pierderi nu rămâne constantă, ci se modifică odată cu trecerea timpului. Pentru
aceste considerente se impune ca procesul de identificare a pericolelor din
organizaţie să fie sistematic şi continuu.
Tot în această fază trebuie să fie identificate entităţile potenţialele şi
condiţiile în care acestea sunt supuse pierderilor. Pentru sistematizarea
activităţilor de identificare pot fi utilizate mai multe metode de lucru cum sunt,
de exemplu:
• listele de verificare;
• cataloagele de pericole;
• tehnicile speciale de identificare a pericolelor;
• metodele de analiză calitativă.
Exemplu: principalele elemente care trebuie luate considerare în activitatea
de identificare a riscurilor industriale sunt:
• ramura de industrie din care fac parte;
• tipul activităţilor industriale (aprovizionare, producţie, depozitare, transport,
vânzare) care se desfăşoară;
21
 • structurile şi tipurile de construcţii existente în obiectiv;
• instalaţiile, echipamentele, aparatele etc, pentru activităţile tehnologice şi
auxiliare;
• conductele şi instalaţiile pentru transportul fluidelor şi al materialelor
pulverulente;
• energia (surse şi tipuri, putere consumată, surse de rezemă);
• instalaţiile de securitate tehnologică şi protecţie; m modul de selecţie şi
instruire a personalului.
În ceea ce priveşte identificarea riscurilor pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor se optează frecvent, în special pe plan naţional, pentru gruparea lor
în factori de risc specifici elementelor componente ale sistemelor de muncă:
executant, sarcină de muncă, echipamente de muncă, mediu de muncă. Această
structurare a riscurilor este corespunzătoare doar în condiţiile unei delimitări
corecte, judicioase a unităţilor funcţionale supuse analizei, ea neasigurând
identificarea riscurilor generate de interdependenţele existente între diferitele
entităţi care compun un macrosistem.

Identificarea riscurilor se poate realiza prin mai multe metode cum ar fi:

 Chestionare
 Brainstorming
 Jurnale
 Modele comportamentale
 Diagrame
 Diagramele de flux
 Şedinţe periodice cu personalul implicat
Chestionarele sunt rezultatul muncii unor specialişti în domeniul în care ele
sunt aplicate şi au drept scop urmărirea parametrilor proiectaţi pentru evitarea
situaţiilor care pot conduce la abateri, situaţii care mai sunt denumite şi situaţii
riscante.
În contextul utilizării tehnicilor de calcul şi a programelor specializate
chestionarele sunt o implementare a inteligenţei artificiale, ele regăsindu-se astăzi
în multe utilizări practice cum ar fi: sisteme de siguranţă a zborurilor, computerele
de bord ale automobilelor, sisteme de pază şi securitate etc.
Chestionarele sunt de un real ajutor în procesul de management al riscului
deoarece prin intermediul lor se poate identifica riscul înainte de a lansa în execuţie
un proces.

22
 Un chestionar este utilizat în cadrul unei organizaţii pentru a stabili nivelul de
risc a proiectului unei activităţi viitoare, el fiind utilizat adesea în selecţia
proiectului cel mai convenabil. În general cel mai convenabil plan este cel care
implică asumarea riscurilor cele mai mici în vederea obţinerii beneficiilor cele mai
mari.
În concluzie se poate spune că utilizarea chestionarului în identificarea riscului
se face doar în fazele iniţiale ale ciclului de dezvoltare a proiectelor.
Utilizarea chestionarului ajută la identificarea unui anumit risc, dar nu le poate
spune care este sursa acelui risc, nu le poate preciza modul în care această sursă
afectează activităţile şi nici nu poate preciza o informaţie corectă dacă apar
modificări ale realităţii. Aceste neajunsuri sunt rezolvate de întruniri
brainstorming.
Termenul de brainstorming este preluat din literatura străină, şi în traducere
liberă desemnează o furtună de creiere. Această activitate constă într-o sesiune de
lucru cu o anumită temă, la care participă specialişti din domeniu. Aceştia aduc
idei referitoare la tematica şedinţei, urmând ca acestea să fie analizate şi
selecţionate.
Brainstorming-ul îşi canalizează eforturile spre cele mai mici surse de risc care
pot afecta derularea unui proiect. În practică, oamenii au avut succes în utilizarea
sesiunilor brainstorming bazate pe tehnica SWOT (Puncte tari, Puncte slabe,
Oportunităţi şi Ameninţări).
 Punctele tari – o sesiune de tip SWOT începe prin a cere participanţilor
identificare punctelor tari ale proiectului analizat. De exemplu Societatea
Alfa face o analiză a lansării unui produs nou pe piaţă. Acest proiect poate
avea drept puncte tari inovaţia adusă pe piaţa viitorului produs, preţul,
costurile de fabricaţie reduse etc.
 Punctele slabe – după identificarea punctelor tari, se identifică punctele
slabe ale proiectului. În cazul nostru putem exemplifica drept puncte slabe
lipsa unei promovări eficiente, lipsa canalelor de distribuţie etc.
 Oportunităţile – a treia etapă a acestei metode este se referă la identificarea
oportunităţilor proiectului. De exemplu, produsul trebuie lansat până la
sfârşitul sezonului deoarece există oportunitatea penetrării pieţelor locale şi
naţionale ca urmare a faptului că un eveniment X favorizează acest lucru.
 Ameninţările – identificarea oportunităţilor trebuie însoţită de identificarea
eventualelor ameninţări care pot afecta buna derulare a proiectului analizat.
De exemplu Societatea Beta, aflând de intenţiile societăţii Alfa, şi

23
 identificând oportunităţile momentului, are în proiect lansarea pe piaţă a
unui produs similar.
În concluzie se poate spune că rezultatele şedinţelor de tip brainstorming ajută
decidenţii în identificarea riscurilor şi a surselor acestora, lucru foarte util în
etapele viitoare ale procesului de management al riscului, respectiv etapa de
analiză şi etapa de stabilire a modalităţilor de abordare a riscurilor. Se poate spune
că şedinţele brainstorming succed activităţile de identificare a unui proiect optim
cu ajutorul chestionarului, ele completând neajunsurile acestuia.
În ultima perioadă, companiile sensibile la risc, au început să utilizeze jurnale
ale activităţilor. Aceste jurnale constituie instrumente utile în procesul de urmărire
a derulării activităţilor pentru o perioadă de timp specificată, care este de regulă
lunară.
Conţinutul jurnalelor de activităţi este alcătuit din înregistrări ale evenimentelor
notabile petrecute de la sfârşitul perioadei precedente până în prezent. Dacă totul
decurge conform planului, în jurnal nu se evidenţiază nimic, în caz contrar se
consemnează fiecare abatere cu scopul de a atrage atenţia managerilor.
Pentru ca aceste evenimente nedorite să nu afecteze derularea proiectului, ele
trebuie semnalate şi totodată trebuiesc luate măsuri de siguranţă pentru
contracararea efectelor pe care acestea le pot avea.
Situaţiile rezolvate consemnate în jurnal sunt folositoare dacă în viitor apar
cazuri similare. Având consemnate măsurile luate şi persoanele responsabile, în
viitor se poate aborda o problemă similară mult mai rapid, decigradul de risc a unui
eveniment similar trebuie să fie mai scăzut.
Aceste jurnale reprezintă o sursă importantă de date pentru identificarea
riscurilor în proiecte similare, precum şi pentru determinarea probabilităţilor de
apariţie a acestora, pentru analiza cantitativă şi calitativă a lor, pentru stabilirea
modalităţilor de abordare etc.
În practică există multe comportamente umane care pot fi prevăzute uşor, iar
un analist de risc trebuie să poată prevede apariţia şi consecinţele acestora. Acest
lucru se face prin cunoaşterea naturii umane şi implică mai mult arta intuiţiei decât
ştiinţa exactă.
Stabilirea modelelor comportamentale presupune cunoştinţe psihosociologice
pentru prevederea comportamentului uman în anumite condiţii, în speţă în condiţii
de stres.

24
 Din punct de vedere comportamental, atunci când o persoană are de rezolvat
mai multe lucruri în acelaşi timp, va rezolva întotdeauna situaţia care este
catalogată ca fiind foarte importantă şi va lăsa pentru mai târziu sarcinile
considerate mai puţin importante. Din acest punct de vedere probleme mai puţin
importante de astăzi, devin crizele din ziua de mâine.
De exemplu o activitate poate fi terminată în trei zile, dar echipa care va fi
desemnată pentru finalizarea ei o poate realiza în patru zile, iar din motive de
siguranţă se i-au în calcul cinci zile. Aproape sigur, echipa va finaliza sarcina cel
puţin în patru zile, dar dacă intervine ceva termenul limită este depăşit, deci riscul
evenimentului nedorit determină şi riscul finalizării proiectului. Pentru a înlătura
acest neajuns, managerul trebuie să stabilească termenul limită la trei zile, pentru
ca cei însărcinaţi să termine în trei zile sau poate mai puţin, şi în cel mai rău caz în
patru zile, păstrând astfel rezerva riscului de depăşire a termenului pentru el.
Utilizarea modelelor comportamentale în procesul de identificare a riscului se
bazează pe natura umană necesită consultarea unor specialişti în domeniu,
respective psihologi, sociologi etc. dar are rezultate notabile mai ales în domeniul
riscului legat de resursele umane.
Diagramele reprezintă o tehnică de reprezentare grafică a diferitelor realităţi,
ele fiind astfel de un real folos analiştilor în activitatea lor de identificare a
riscurilor. În practică se pot identifica o serie întreagă de diagrame, dar dintre
acestea cele mai des utilizate în identificarea riscului sunt: diagrama tip schelet de
peşte şi diagrama activitate/mediu.
Diagrama schelet de peşte,în literatura de specialitate, această reprezentare mai
este denumită şi diagram cauză-efect şi a fost concepută de un specialist japonez în
domeniul calităţii, respectiv Kaoru Ishikawa. Scopul acestei diagrame este acela de
a identifica componentele unui proces care concură la finalizarea acestuia.
Cu ajutorul acestor diagrame se pot identifica riscurile fiecărei faze în parte
prin răspunsul la o serie de întrebări.
Diagrama activitate/mediu se concentrează asupra modului în care o activitate
interacţionează cu mediul în care aceasta se desfăşoară. Premisa de la care se
pleacă în această abordare este aceea că orice proces interacţionează continuu cu
mediul în care se desfăşoară. De exemplu, o societate comercială interacţionează
permanent cu furnizorii şi clienţii săi, cu banca unde are deschis cont, cu
autorităţile şi comunitatea locală etc, deci activitatea societăţii se desfăşoară prin
intermediul interacţiunii cu alte societăţi comerciale sau entităţi din mediul
economic din care face parte.
25
 Un analist de risc, în momentul în care urmăreşte o astfel de diagramă, poate
identifica toate sursele de risc care decurg din aceasta. În acest sens sunt analizate
toate elementele prezentate, după care se i-au în discuţie toate posibilităţile de
apariţie a unui eveniment de risc.
Diagramele de flux simplifică foarte mult identificarea dinamicii unui proces.
Dacă procesul este bine proiectat, aceste diagrame sunt uşor de întocmit şi
interpretat deoarece ele descriu procesul şi funcţiunile sale de la faza de iniţiere a
până la faza finală a acestuia. Detalierea procesului pe faze permite o identificare
facilă a surselor de risc şi evită pierderea din vedere a unora dintre ele.
Una dintre cele mai des utilizate şi totodată cu rezultatele cele mai bune în
procesul de identificare a riscului, este metoda întrunirilor periodice dintre
manageri şi personalul implicat în proiectul sau activitatea analizată. Prin
intermediul acestora, participanţii îşi pot împărtăşi părerile şi experienţa, ei având
astfel oportunitatea să îşi exprime opiniile proprii şi să asculte ideile altora.
Veriga slabă a acestui proces constă în nivelul de pregătire al participanţilor, de
gradul de specializare şi experienţa pe care aceştia o au. Aceste întâlniri mai sunt
utile şi în discutarea riscurilor înregistrate în jurnalele de activităţi avându-se în
vedere faptul că participanţii la aceste întâlniri sunt specialişti în domeniu şi au
viziunea necesară identificării, analizei şi abordării riscurilor specifice.
Adesea, în organizaţiile sensibile la situaţiile de risc se rezervă timp pentru
astfel de întâlniri periodice, tocmai pentru discutarea riscurilor determinate pe
parcursul derulării activităţii, precum şi a celor care se pot anticipa. În urma acestor
întâlniri se pot lua şi decizii de abordare a riscurilor identificate, deci utilitatea lor
periodică este perfect justificată.
În concluzie, se poate spune că activitatea de management al riscului nu poate
fi demarată fără identificarea surselor de risc. Procesul de identificare constă în
căutarea tuturor surselor generatoare de evenimente care pot afecta negativ
activitatea organizaţiei având la dispoziţie o serie de instrumente. În practică aceste
instrumente sunt utilizate fie în combinaţie, fie succesiv, scopul principal fiind
acela de a nu scăpa din vedere nici un risc care poate afecta buna desfăşurare a
activităţilor organizaţiei. Odată identificată o sursă de risc, aceasta trebuie
analizată, respective trebuie să i se stabilească probabilitatea generării unui
eveniment de risc şi impactul pe care îl poate avea acest eveniment.
2.2 Monitorizarea şi controlul riscurilor
Acest tip de răspuns la risc constă în acceptarea riscului cu condiţia menţinerii
sub o permanentă supraveghere. Parametrul supravegheat cu precădere este
26
probabilitatea, deoarece strategia monitorizării se aplică în cazul riscurilor cu
impact semnificativ, dar cu probabilitate mică de apariţie, în esenţă, strategia de
monitorizare presupune o amânare a luării măsurilor de control până în momentul
în care circumstanţele determină o creştere a probabilităţii de apariţie a riscurilor
supuse acestui tratament.
Avantajul aplicării unei astfel de strategii de răspuns la risc constă în utilizarea
resurselor disponibile la un moment dat numai pentru riscurile cu expunere mare,
organizaţia aflându-se permanent în situaţia de a-şi prioritiza acţiunile de tratare a
riscurilor în funcţie de resurse.
Dezavantajul strategiei constă în faptul că întârzierea în tratarea riscului poate
diminua şansele de a face în viitor un management eficace al riscurilor. Din această
cauză aplicarea strategiei de monitorizare permanentă a riscurilor trebuie precedată
de o analiză serioasă a duratei pe care o presupune implementarea măsurilor de
tratare a riscurilor. Dacă această durată este mare este de preferat ca momentul de
debut al controlului riscurilor să nu fie amânat. Unei astfel de analize trebuie
supuse obligatoriu riscurile cu probabilitate mică de apariţie, dar cu un impact
ridicat, dacă obiectivele afectate au caracter strategic.
Evitarea riscurilor.
Această strategie de răspuns la risc constă în eliminarea activităţilor
(circumstanţelor) care generează riscurile. Trebuie menţionat faptul că opţiunea
evitării riscurilor este semnificativ redusă în sectorul public faţă de cel privat.
Anumite activităţi se desfăşoară în sectorul public tocmai pentru că riscurile
asociate sunt atât de mari încât nu există altă posibilitate de a obţine unele rezultate
care ţin de interesul general.
Exemplu: Evitarea riscului, ca tehnică de tratare a riscurilor în cazul
managementului de proiect, are următoarele caracteristici:

■ se aplică numai pentru riscurile cu impact major;

■ se elaborează noi planuri pentru proiect, modificând, în funcţie de necesităţi,
principiile de execuţie ale proiectului, tehnologiile, parametrii funcţionali etc;
■ dacă noile planuri oferă o variantă acceptabilă, atunci se elaborează programele
de prevenire şi protecţie, se modifică programul proiectului şi se continuă execuţia
acestuia;

27
■ dacă noile planuri nu oferă o variantă acceptabilă privind costul proiectului,
costul produsului sau termenul de finalizare, atunci se renunţă la proiect;
■ este o metodă limitată şi foarte costisitoare de gestionare a riscului.
Dacă aplicarea strategiei de evitare a riscurilor este limitată în cazul
activităţilor care ţin de misiunea organizaţiei publice, ea poate fi avută în vedere
pentru o serie întreagă de activităţi „suport", dacă nu există altă cale de a controla
riscurile în limite tolerabile.
Controlul riscurilor
Reducerea riscului este pasul de execuţie a politicii alese, prin implementarea
măsurilor necesare pentru reducerea nivelului de risc. Este un proces iterativ, prin
repetarea la nevoie a unor paşi anteriori, până la acceptarea nivelului de risc. De
cele mai multe ori, în funcţie de situaţia concretă, pot fi aplicate forme combinate
de transfer şi de reducere a riscului.
Principalii factori care trebuie luaţi în considerare la identificarea măsurilor
critice de control sunt următorii:
• măsura de control permite controlul mai multor factori de risc semnificativi;
• măsura de control permite prevenirea cauzelor celor mai probabile ale unor
evenimente;
• măsura de control este destinată reducerii efectelor unor evenimente nedorite cu
consecinţe grave sau catastrofale;
• posibilitatea ca măsurile de control de rezervă să fie cunoscute ca fiind puţin
fiabile;
• numărul barierelor de securitate pentru un pericol semnificativ este prea mic.
Toate măsurile de control identificate trebuie evaluate din punct de vedere al :
• funcţionalităţii, adică al realizării funcţiei pentru care este destinată;
• fiabilităţii, atât individuale cât şi în combinaţie cu alte măsuri de control;
• poziţiei măsurii in ierarhie, adică de importanţa acesteia în asigurarea stării de
securitate;
• independenţei şi diversităţii: este posibil ca un ansamblu de măsuri de control să
îşi piardă funcţionalitatea ca urmare a unei singure defectări sau defectarea unei
măsuri va genera şi ieşirea din funcţie a altora?

28
 Pentru toate măsurile de control trebuie să existe un domeniu al indicatorilor de
performanţă, în special pentru măsurile considerate critice. Indicatorii de
performanţă determină atât modul în care măsurile de control îşi realizează
funcţiile, cât şi modul în care sistemul de management monitorizează şi întreţine
măsurile de securitate. Indicatorii de performanţă fac referire, în general, la
anumite standarde sau niveluri-ţintă de performanţă.
Măsurile pot fi calitative sau cantitative şi pot include ţinte absolute care nu
permit nici o abatere sau ţinte care permit abateri între anumite limite tolerate.
Măsurile de control pot fi proactive sau reactive. Sunt incluse aici şi diverse tehnici
de atenuare a efectelor riscurilor (adoptarea de procese cât mai simple, testarea cât
mai complexă, folosirea redundanţei pentru a preveni defectările, găsirea unor
clienţi adecvaţi).
Principalele caracteristici ale controlului riscului, ca tehnică de management,
sunt următoarele:
• se aplică numai pentru riscurile cu impact de nivel mediu;
• se elaborează programe de prevenire, de protecţie şi de control care privesc
reducerea efectelor riscurilor prin:
■ prevenire: conduce la scăderea expunerii la risc;
■ protecţie: conduce la reducerea agresivităţii riscului;
■ redundanţă: presupune dublarea unor sisteme;
■ metode dedicate: se prevăd planuri de acţiune pentru situaţiile în care apare un
anumit risc;
• necesită activităţi suplimentare pentru echipa proiectului şi costuri suplimentare.
TransferuI riscurilor
Transferul riscului reprezintă transferarea suportării pierderilor în urma
daunelor, prin încheierea unui contract de asigurare cu o firmă de specialitate,
respectiv cuprinderea unor clauze de împărţire a responsabilităţii în contractul
dintre partenerii de afacere .
Această strategie de răspuns la risc constă în încredinţarea gestionării riscului
unui terţ care are expertiza necesară gestionării acelui risc, încheindu-se în acest
scop un contract. Prin aceasta se urmăreşte, pe de o parte, micşorarea expunerii
organizaţiei, iar pe de altă parte, gestionarea eficace a riscului de către un terţ
specializat. Această opţiune este benefică mai ales în cazul riscurilor financiare şi
patrimoniale.
29
 Cel mai cunoscut exemplu de transfer al riscurilor îl constituie contractele de
asigurare. În schimbul unei sume de bani (prima de asigurare) terţul (societatea
asigurătoare) preia asupra sa riscul asigurat, obligându-se să despăgubească
organizaţia care a transferat riscul, în cazul în care riscul se materializează.
Trebuie subliniat faptul anumite riscuri nu sunt (integral) transferabile. În
particular, nu este posibil să se transfere riscurile legate de credibilitatea
organizaţiei. În faţa beneficiarilor organizaţia rămâne responsabilă, chiar dacă
aceasta a contractat unele servicii cu terţe părţi. Din această cauză relaţiile cu
aceste terţe părţi trebuie gestionate cu deosebită atenţie pentru a se asigura că riscul
transferat este cu adevărat gestionat eficace de către terţ.
Câteva din elementele semnificative care vizează transferul riscurilor către terţi pot
fi sintetizate după cum urmează:
 riscuri care pot fi asigurate:
• riscuri care trebuie asigurate în mod obligatoriu;
• riscuri care pot fi asigurate la cererea conducerii organizaţiei, cu costurile
suplimentare corespunzătoare.
 categorii de riscuri care se asigură:
• daune legale: plăţi impuse prin lege, obligaţii contractuale şi/sau profesionale,
compensaţii stabilite de instanţa de judecată;
• pierderea sau degradarea unor bunuri aflate în posesie;
• plăţi legate de probleme de personal;
• pierderi financiare.
 situaţii în care sunt necesare asigurările contra daunelor legale:
• compensaţii acordate persoanelor pentru diverse vătămări corporale;
• încălcarea dreptului de proprietate;
• accidente;
• daune realizate de produsele proiectului;
• neglijenţă profesională;
• disconfort cauzat de lucrări;
• afectarea mediului.

30
  toţi angajaţii care deţin responsabilităţi în proiect, atât din organizaţia
proprie, cât şi din organizaţiile partenere, trebuie să încheie o asigurare
profesională care să poată acoperi daunele cauzate de aceştia pe parcursul
desfăşurării activităţii.
 asigurarea generală asigură protejarea lucrărilor în curs de desfăşurare, a
instalaţiilor şi a utilajelor tehnice, a materialelor şi a utilajelor în tranzit, a
amenajărilor de pe şantier etc, împotriva incendiilor, daunelor produse de
furtuni, calamităţilor naturale sau a acţiunilor de rea-voinţă.
 pe lângă asigurările impuse de cerinţe legale sau contractuale se mai pot
face, la cerere, asigurări pentru:
• persoane care călătoresc în străinătate şi pot fi expuse riscului de accidentare sau
îmbolnăvire;
• persoane cheie (oferă proiectului o protecţie împotriva pierderilor care rezultă din
faptul că o persoană cheie din proiect este împiedicată să-şi exercite atribuţiile din
cauza bolilor, accidentelor sau a decesului);
• daune create de un defect de proiectare, de material sau de execuţie a proiectelor.
2.3 Necesitatea și beneficiile implementării unui sistem sistem de management
al riscurilor
Un răspuns general la întrebarea „de ce este necesar un management al
riscurilor? este indus de observaţia conform căreia atât în orice organizaţie, cât şi
în mediul în care aceasta acţionează, există incertitudini de natura ameninţărilor în
realizarea obiectivelor sau de natura oportunităţilor. Orice manager trebuie să-şi
pună problema de a gestiona ameninţările deoarece, în caz contrar, neatingându-şi
obiectivele s-ar descalifica, sau de a fructifica oportunităţile în beneficiul
organizaţiei, dovedindu-şi eficienţa. Dacă incertitudinea este o realitate cotidiană,
atunci şi reacţia la incertitudine trebuie să devină o preocupare permanentă.
Motivaţia generală de mai sus ar putea justifica singură necesitatea
implementării managementului riscurilor, însă există şi unele motivaţii specifice.
Managementul riscurilor impune modificarea stilului de management.
Managerii unei organizaţii nu trebuie să se limiteze la a trata, de fiecare dată,
consecinţele unor evenimente care s-au produs. Tratarea consecinţelor nu
ameliorează cauzele şi, prin urmare, riscurile deja materializate se vor produce şi în
viitor, de regulă, cu o frecvenţă mai mare şi cu un impact crescut asupra
obiectivelor.

31
 Managerii trebuie să adopte un stil de management proactiv, ceea ce înseamnă
că este necesar să conceapă şi să implementeze măsuri susceptibile de a atenua
manifestarea riscurilor. Reacţia orientate spre viitor permite organizaţiei să
stăpânească, în limite acceptabile, riscurile trecute, ceea ce este acelaşi lucru cu
creşterea şanselor de a-şi atinge obiectivele.
În terminologia adoptată în unele ţări, riscurile care s-au manifestat deja, dar
care sunt negestionate corespunzător, pot apare şi în viitor, se numesc riscuri reale.
Aceste riscuri sunt mai uşor de identificat, dar aceasta nu înseamnă că sunt la fel de
uşor de tratat.
Stăpânirea riscurilor reale este o garanţie că sistemele de control intern sunt
eficace. Altfelmspus, tratarea riscurilor reale permite ca organizaţia să nu se mai
confrunte în viitor, în aceeaşi măsură, cu acele riscuri cu care s-a confruntat în
trecut. Din păcate, este destul de răspândită concepţia conform căreia eficacitatea
acţiunii manageriale constă în limitarea efectelor riscurilor materializate. Capcana
unei astfel de logici derivă din faptul că managerii sunt judecaţi după eforturi şi nu
după rezultate (obiective precise asumate).
Limitarea la managementul reactiv este insuficientă pentru un management
performant. Nicio organizaţie nu poate fi condusă numai după principiul „văzând
şi făcând”. La fel de importantă este şi identificarea posibilelor ameninţări înainte
ca ele să se materializeze şi să producă consecinţe nefavorabile asupra obiectivelor
stabilite. Aceasta înseamnă a adopta un stil de management proactiv.
Managementul proactiv are la bază principiul „este mai bine să previi decât să
constaţi un fapt împlinit". În organizaţiile care beneficiază de un management
performant, „scrutarea orizontului" nu se limitează la viitorul imediat, ci ia în
considerare şi perspective mai îndepărtate. În aceste situaţii, managementul
proactiv devine un management prospectiv, în care managementul încearcă să
identifice acele riscuri care pot apare ca urmare a modificărilor de strategie sau de
mediu. Organizaţia trebuie pregătită pentru a accepta schimbarea.
În terminologia adoptată în unele ţări, riscurile care nu s-au manifestat încă, dar
care pot să se materializeze în viitor, sunt cunoscute sub denumirea de riscuri
potenţiale.
Identificarea unor astfel de riscuri nu este tocmai facilă, dar nu este nici de
neabordat. Pentru început, oricărei organizaţii îi stă la îndemână experienţa altor
organizaţii care s-au confruntat cu astfel de riscuri. De asemenea, există studii de
specialitate elaborate de organizaţii specializate în „scrutarea orizontului".

32
 În concluzie, managementul riscurilor exclude expectativa şi promovează
acţiunea şi previziunea.
Managementul riscurilor facilitează realizarea eficientă şi eficace a
obiectivelor organizaţiei. În mod evident cunoaşterea ameninţărilor permite o
ierarhizare a acestora în funcţie de eventualitatea materializării lor, de amploarea
impactului asupra obiectivelor şi de costurile pe care le presupun măsurile menite
de a le reduce şansele de apariţie sau de a le limita efectele nedorite.
Stabilirea unor ierarhii constituie suportul introducerii unei ordini de priorităţi
în alocarea resurselor, în majoritatea cazurilor limitate, în urma unei analize „cost-
beneficiu" sau, mai general, „efort-efect".
Este esenţial ca organizaţia să-şi concentreze eforturile spre ceea ce este cu
adevărat important şi nu să-şi disperseze resursele în zone nerelevante pentru
scopurile sale. Totodată, revizuirea periodică a riscurilor, aşa cum este prevăzut în
documentele legislative, conduce la realocări ale resurselor, în concordanţă cu
modificarea ierarhiilor şi, implicit a priorităţilor. Cu alte cuvinte managementul
riscurilor presupune concentrarea resurselor în zonele de interes actuale.
Managementul riscurilor asigură condiţiile de bază pentru un control intern
sănătos. Dacă controlul intern este ansamblul măsurilor stabilite de conducere
pentru a se obţine asigurări rezonabile că obiectivele vor fi atinse, rezultă că
managementul riscurilor este unul din mijloacele importante prin care se realizează
acest lucru, deoarece managementul riscurilor urmăreşte tocmai gestiunea
ameninţărilor care ar putea avea impact negativ asupra obiectivelor. Cu alte
cuvinte, dacă se urmăreşte consolidarea controlului intern este indispensabilă
implementarea managementului riscurilor.
Planul de acţiune (activităţile care trebuie desfăşurate pentru realizarea
obiectivelor) trebuie secondat de planul care cuprinde măsurile care atenuează
manifestarea riscurilor şi de planul de tratare a situaţiilor dificile (riscuri
materializate).
În domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă această cerinţă se materializează,
în ţara noastră, prin Planul de prevenire şi protecţie care integrează componenta
preventivă cu cea de minimizare a efectelor materializării acţiunii unui factor de
risc profesional.
Managementul riscurilor facilitează o abordare structurată şi sistematică a
procesului de adoptare a deciziilor. Valoarea şi forţa abordării manageriale a
riscului rezidă în faptul că ea combină diverse tehnici de evaluare şi de consultare,

33
unindu-le într-un ansamblu care conferă consistenţă demersului de adoptare a
deciziilor.
Managementul riscurilor conferă oricărei organizaţii capacitatea de a-şi
înţelege mai bine modul de derulare a operaţiilor şi abilitatea de a răspunde mai
eficient la schimbările circumstanţelor interne şi externe. El poate conduce la
beneficii directe pentru orice organizaţie, prin îmbunătăţirea informaţiilor
disponibile. Astfel, managementul riscurilor poate:
• reduce cheltuielile şi adăuga valoare;
• minimiza expunerea organizaţiei la riscuri;
• creşte probabilitatea continuării în condiţii normale a activităţii şi obţinerii de noi
avize şi autorizaţii;
• demonstra mai simplu conformitatea cu legislaţia în vigoare;
• îmbunătăţi imaginea şi reputaţia organizaţiei.
Organizaţiile pot să implementeze sistemul de management al riscurilor în
vederea atingerii următoarelor obiective:
• adoptarea deciziilor în cunoştinţă de cauză;
• planificarea sistemului de management în baza ierarhizării riscurilor specifice;
• alocarea şi utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile;
• creşterea capacităţii manageriale din perspectiva obligaţiilor care îi revin unei
organizaţii care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial;
• obţinerea unui nivel ridicat de transparenţă a procesului de management şi de
adoptare a deciziilor;
• asigurarea unui grad de flexibilitate mai mare pentru acţiunile alternative, ca
urmare a unei mai bune înţelegeri a surselor de risc;
• conformarea cu cerinţele legislaţiei relevante;
• fundamentarea unei abordări privind modul de management al incertitudinii;
• asigurarea unei mai bune identificări şi puneri în valoare a oportunităţilor.
Beneficiile posibile pe termen lung includ:
• asigurarea unui grad sporit de pregătire pentru punerea în valoare a consecinţelor
pozitive;

34
• planificarea strategică eficientă, ca rezultat al nivelului ridicat de cunoaştere şi
înţelegere a factorilor cheie de expunere la risc;
• diminuarea costurilor, ca urmare a prognozării efectelor nedorite şi adoptării
măsurilor adecvate de prevenire a acestora;
• îmbunătăţirea proceselor de auditare şi creşterea gradului de valorificare a
rezultatelor revizuirilor interne şi externe;
• rezultate mai bune în termeni de eficienţă, eficacitate şi adecvare a programelor;
de exemplu, un management îmbunătăţit şi o mai bună alocare a resurselor
disponibile (umane, financiare şi materiale);
• asigurarea unei baze eficiente de comunicare între organizaţii şi părţile
afectate/interesate, în vederea formulării direcţiilor şi conceperii programelor
prioritare de acţiune;
• realizarea unui management durabil.
Nivelul de complexitate al programului de management al riscurilor trebuie să
menţină un echilibru între costurile asociate managementului riscurilor şi
beneficiile prezumate.
CONCLUZII
Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă,
indiferent de profilul de activitate, forma juridică, dimensiunea şi spaţiul socio-
economic în care activează, este nevoită să se adapteze permanent la situaţiile
riscante, care pot apărea atît în activitatea curentă, cît şi în cea de perspectivă.
Un rol esenţial, în acest sens, revine analizei şi evaluării corecte a riscurilor
economic şi financiar ale întreprinderii, care prin demersul metodologic şi
interpretativ, asigură posibilitatea evitării, diminuării sau controlării unor dificultăţi
potenţiale asupra activităţii întreprinderii.
Cercetările realizate conduc la formularea următoarelor concluzii:
1. Studiul diverselor abordări ale noţiunii „risc” se caracterizează printr-o varietate
destul de mare a definiţiilor cu caracter teoretic şi aplicativ. Fără o înţelegere
justificată a esenţei riscului, este imposibil a formula careva recomandări de
analiză şi evidenţă a acestuia în activitatea de antreprenoriat.
2. În literaura de specialitate există diferite modalităţi de evaluare a caracterului
obiectiv şi subiectiv al riscului. Suntem de părerea că cea mai corectă abordare este
cea subiectiv-obiectivă, deoarece principalul argument este recunoaşterea faptului
că în procesul activităţii persoanele fizice, colectivele de muncă etc. se încadrează
35
subiectiv în diferite relaţii. Deci, înseşi activităţile desfăşurate sunt caracterizate
atît printr-o latură subiectivă, cît şi obiectivă.
3. Clasificările riscurilor poartă un caracter convenţional, au un şir de neajunsuri şi
nu stabilesc criterii clare de delimitare a acestora, ceea ce creează dificultăţi
considerabile pentru întreprinderi în utilizarea acestora.
4. În literatura de specialitate există mai multe abordări cu privire la procesul de
gestiune a riscurilor. Însuşi sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune
efectuarea unui şir de acţiuni, care influenţează esenţial asupra riscului. Totalitatea
acestor acţiuni poate fi diferită, însă ele sunt interconexate şi îndeplinirea unei
acţiuni deseori este imposibilă fără evidenţierea alteia. Totodată, majoritatea
algoritmilor procesului de gestiune a riscurilor necesită o revizuire generală.
5. Alegerea metodelor de evaluare a riscurilor este o sarcină dificilă, deoarece o
metodăntotalmente universală nu există. De aceea, este optimă alegerea metodelor
de evaluare pentru fiecare caz concret, pornind de la situaţia reală şi în funcţie de
următorii factori: caracterul situaţiei riscante, scopul evaluării, cantitatea şi
calitatea informaţiei disponibile, dimensiunile activităţii întreprinderii, existenţa
resurselor necesare pentru un anumit tip de analiză etc.
6. Relevanţa, corectitudinea şi credibilitatea informaţiilor privind analiza şi
evaluarea riscurilor economic şi financiar prin prisma variabilităţii indicatorilor de
rezultat depind în mare măsură de modul de culegere şi utilizare a informaţiei
operative, reflectată în registrele şi conturile contabile, inclusiv calculaţiile costului
de producţie pe secţii şi produse şi generalizată în rapoartele financiare. În practica
analitică a întreprinderilor autohtone şi în literatura de specialitate aceste probleme
se soluţionează în mod diferit şi nu întotdeauna corect.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc, şi anume: de factorii de
incertitudine, situaţiile neprevăzute din timp care pot influenţa activitatea oricărui
subiect economic. Însă acest fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare
a deciziilor, ci şi a „corelaţiei dintre fenomene”, deoarece anume acesta este scopul
cunoaşterii şi ştiinţei. Deci, remarcăm necesitatea implementării unui sistem de
analiză şi evaluare care este capabil să măsoare şi să consolideze toate riscurile
aferente activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Procesul de management al riscurilor trebuie integrat în celelalte activităţi de
planificare şi de management. Managementul riscurilor vizează cultura, procesele
şi structurile consacrate în mod efectiv managementului oportunităţilor potenţiale
şi efectelor adverse. Managementul riscurilor implică toate categoriile de personal,

36
nefiind niciodată responsabilitatea exclusivă a managementului de vârf sau a
organizaţiilor care oferă consultanţă în domeniul riscurilor.
Derularea procesului de management al riscurilor necesită atât angajamentul şi
energia decizională a managementului de vârf, cât şi implicarea angajaţilor,
deoarece aceştia din urmă pot identifica primii un incident, un pericol potenţial sau
o oportunitate de îmbunătăţire. De asemenea, în acest proces pot fi implicate şi
părţile afectate/interesate .
Etapele vizând comunicarea şi consultarea, precum şi monitorizarea şi
actualizarea implică activităţi şi concepte care cuprind întregul proces de
management. În fiecare etapă a procesului, precum şi în cadrul procesului de
management al riscurilor, ca ansamblu, trebuie să existe şi să funcţioneze
mecanisme adecvate de comunicare şi consultare, atât în cadrul organizaţiei, cât şi
între organizaţie şi părţile externe. De asemenea, cele două etape menţionate
anterior trebuie să vizeze revizuirea şi monitorizarea riscurilor, precum şi evaluarea
performanţelor sistemului de management al riscurilor şi a modificărilor care îl pot
afecta.
Managementul riscurilor reprezintă un proces continuu, care poate fi utilizat
initial ca instrument decizional destinat identificării riscurilor care necesită
realizarea unei analize detaliate. Acest instrument implică o analiză calitativă a
riscurilor ierarhizate. Analiza preliminară va permite să se verifice dacă există
suficiente date pentru ca procesul de evaluare şi management să fie aprofundat. În
alte cazuri, analiza preliminară furnizează suficiente informaţii pentru a se adopta
decizii în cunoştinţă de cauză (de exemplu, prin identificarea riscurilor care sunt
inacceptabile doar într-o anumită locaţie particulară). Uneori este posibil să se
stabilească dacă un risc este acceptabil doar pe baza unei analize preliminare
calitative. Deoarece puţine riscuri au un caracter static, întregul ciclul de
management al riscurilor trebuie reluat în mod regulat. Reluarea procesului pe baza
unor criterii de acceptabilitate din ce în ce mai riguroase asigură, în acelaşi timp,
îmbunătăţirea continuă a managementului riscurilor.
Motto : Cel mai mare risc e să nu fie nici un risc !

37
 BIBLIOGRAFIE
1. Boguş A., Riscul – element inevitabil al activităţii antreprenoriale.
Economica conducerii. Chişinău, 2000;
2. Prunea P., Riscul în activitatea economică. Bucureşti, Editura Economica,
2003 ;
3. Stancu I., Finanţe. Bucureşti, Editura Economica, 2002 ;
4. Cornescu V. Management de la teorie la practică, Editura Universaităţii,
Bucureşti 2004 ;
5. Neli Muntean ,Vladimir Balanuţă „Analiza și evaluarea riscurilor la nivel de
întreprindere” , Chișinău 2010 ;
6. Constantin Opran, Liliana Paraipan, Sergiue Stan , „Managamentul
riscurilor” ;
7. Nadea Ciocoiu „Managamentul riscurilor”, București 2005 ;
8. Moraru, R., Băbuţ, G., Analiză de risc, Editura Universitas, Petroşani, 2000.
9. Slobodeanu Neli „ Analiza și evaluarea riscurilor economice și financiare la
nivel de întreprindere” ;

38
10.Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRSTM) inclusiv
Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASTM) şi Interpretări Bucureşti,
Editura CECCAR, 2005 ;
11.Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002. ;
12. Codul fiscal al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr. 1163–
XIII din 24.04.97// Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 8 februarie
2007, ediţie specială. ;
13.Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din
03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din 28.02.1994 ;
14.Legea Contabilităţii nr.113 din 27.04.2007 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.90-93 din 29.06.2007 ;
15. https://www.merriam-webster.com/ accesat : 24.12.2020, ora 17:23;
16.http://www.brmconsulting.ro/, accesat : 26: 12.2020, ora 16:42.

39