1

CONFESIUNILE CREȘTINE

Noțiunea de ,,confesiune”. Prin noțiunea de confesiune (lat. confessio - mărturisire) se înțelege

credința mărturisită în cadrul unei ramuri a creștinismului. Totodată înseamnă și actul mărturisirii
credinței respective, marcat printr-un document, intitulat: Mărturisire de credință. Așadar, termenul de
confesiune face referință la credința mărturisită în cadrul unei ramuri a creștinismului, dar și la actul
mărturisirii credinței. Acestea sunt cele două sensuri de bază ale noțiunii de confesiune creștină.

În primul sens, care este și sensul fundamental eclesiologic, în creștinism

avem trei confesiuni: creștinismul ortodox, creștinismul romano-catolic (sau
romano-catolicismul, simplu: catolicismul) și creștinismul protestant (sau
protestantismul). În acest sens termenul de confesiune denumește o anumită
unitate doctrinară și de cult care constituie specificul sau endemismul fiecăreia
dintre cele trei ramuri ale creștinismului, mai sus amintite.
Denumirea aceasta este specifică teologiei moderne și are un sens general,
căci în perioada medievală confesiunile se numeau reciproc Biserici schismatice.
Denumirea de confesiune dată astăzi Bisericilor de rit răsăritean, celei romano-
catolice, precum și celor protestante a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu
Conciliul I Vatican, 1870, când Biserica Apuseană s-a autointitulat Biserica-
Romano Catolică. Până atunci, denumirea de confesiune a fost dată mai întâi
Bisericilor Protestante. Ele erau numite simplu confesiuni, pentru că în absența
unui corp instituțional articulat care să le reprezinte, ele se bazau pe mărturisiri
de credință, deci erau numite după credința mărturisită de acestea.
În limbajul teologic modern s-a extins această referință terminologică
asupra formațiunii eclesiale respective, iar cu timpul s-a impus în privința tuturor
Bisericilor creștine sub această denumire, inclusiv în ceea ce privește Bisericile
Ortodoxe. Biserica Romano-Catolică, fiind practic o singură unitate jurisdicțională,
s-a considerat uneori improprie această denumire de «confesiune».
Cu toate acestea, din punct de vedere eclesiologic, principalele ramuri ale
creștinismului păstrează denumirea de confesiuni. Denumirea de confesiune este
însă un termen teologic tehnic, întrebuințat pentru a indica o anumită ramură a
creștinismului, care profesează o anumită Mărturisire de credință. Pe lângă faptul
 2

că este un termen tehnic, noțiunea de confesiune aplicat unei ramuri a

creștinismului are și un sens irenic, egalizator, dar nu face referință la calitatea
acesteia.
În sens teologic, în înțelegere proprie, fiecare se autointitulează Biserică, cu
conștiința de a fi Biserica lui Hristos. Avem în acest sens Biserica Ortodoxă,
Biserica Romano-Ctolică, Biserica Anglicană, Biserica Evanghelică (Protestantă). În
cadrul Protstantismului: Biserica Evanghelică Luterană, cu mărturisirea de
credință Confesio Augustana, Biserica Evanghelică Reformată (Calvină), cu
mărturisirea de credință Confesio Helvetica. Sunt apoi denominațiunile creștine
ieșite din Reformă, sau derivate din Protestantism, numite și culte
neoprotestante.
Biserica și confesiunile. Biserica Ortodoxă are conștiința că ea este Biserica
cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolică pe care o mărturisim în
Simbolul credinței. Ea este Biserica cea adevărată a lui Iisus Hristos deoarece
păstrează și mărturisește plenitudinea nealterată a credinței apostolice, are cele
șapte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, ca modalități de dăruire
a lui Hristos credincișilor în principalele momente ale vieții lor – Tainele de inițiere
în viața creștină și încorporare în Biserică - (Botezul, Mirungerea și Euharistia)-,
respectiv pe tot parcursul vieții -Tainele de restaurare și creștere în viața în
Hristos (Spovedania, Împărtășania și Maslul) și Tainele pentru misiuni speciale
(Preoția/Hirotonia și Taina Nunții/Cununiei), are ierarhie sacramentală în
succesiunea apostolică a credinței și a harului, ca săvârșitoare a Sfintelor Taine,
având o misiune și responsabilitate specială pentru propovăduirea Evangheliei,
pastorație și păstrarea unității credinței în dimensiunea ei diacronică și sincronică,
și are o conducere sinodală ca expresie a sobornicității/catolicității ei. Având
deplinătatea credinței apostolice și harul Tainelor și al propovăduirii, în Biserica
Ortodoxă credincioșii se împărtășesc în mod intim și deplin de comuniunea cu
Hristos cel răstignit, înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui. Numai această
comuniune deplină în care Hristos este o prezență reală, intimă și integrală este
Biserica cea una a lui Hristos în sensul deplin al cuvântului.
 3

În această situație se pune întrebarea firească: ce sunt celelalte confesiuni

creștine? Mai sunt ele Biserici? În acord cu Părintele Dumitru Sttăniloae putem
spune că ,,spiritul învățăturii și tradiției ortodoxe ne impune să socotim că
confesiunile neortodoxe sunt despărțăminte care s-au format într-o anumită
legătură cu Biserica deplină și există într-o legătură cu ea, dar nu se împărtășesc
de lumina și de puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci, Biserica
cuprinde toate confesiunile despărțite de ea, întrucât ele nu s-au putut despărți
deplin de Tradiția prezentă în ea.” 1 Deci celelalte confesiuni creștine, neortodoxe,
nu sunt Bisrerici în sens deplin, ci participă la Biserica cea una a lui Hristos, în
gradul în care au păstrat credința cea una și adevărată și Sfânta Tradiție (care
cupride și Sfintele Taine) a Bisericii Ortodoxe, a Bisericii celei una a lui Hristos.
În primul mileniu creștin au existat eretici și erezii, dar ele au dispărut și
Biserica a rămas una. Excepție fac Bisericile Vechi-Orientale care n-au primit
hotărârile Sinoduui al IV-lea ecumenic de la Calcedon, 451. Confesiunile creștine,
ca despărțăminte de Biserica cea una a lui Hristos, care există neîntrerupt în
istorie în Biserica Ortodoxă, s-au format începând cu schisma cea mare din anul
1054. Pentru a înțelege confesiunile creștine actuale vom urmări în continuare
mersul Bisericii în istoria primului mileniu creștin și efortul depus de ea în
formularea credinței creștine la Sinoadele ecumenice și efortul pentru păstrarea
unității credinței adevărate, prin apostolicitatea și sobornicitatea Bisericii.
Structura apostolică și soborniceasă a Bisericii
Apostolicitatea Bisericii. Apostolicitatea (gr.apostolus,-ou; lat. apostolus,-i,
”trimis”) este una dintre însușirile fundamentale ale Bisericii. Iisus Hristos Şi-a ales
încă de la începutul activității și misiunii Sale 12 Apostoli ca să fie martori ai
activității, morții și învierii Lui, reprezentând cele 12 seminții ale poporului Israel și
indicând, prin aceasta, universalitatea Evangheliei lui Hristos (cf. Matei 28,19;
Marcu 16,15; Faptele Apostolilor 2; 10, 9-12,34-36). Acest număr are o
semnificație eclesiologică deosebită: „la naşterea din nou a lumii, când Fiul
Omului va şedea din nou pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece

1
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 1978, vol. 2, pp. 175-176 .
 4

tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19,28;
Apocalipsa 3,21;20,). Grupul celor 12 Apostoli reprezintă cea mai importantă
instituţie creată de Iisus pentru permanentizarea misiunii Sale în lume, de aceea,
acest grup a primit o harismă specială pentru funcţia unică ce i s-a încredinţat în
planul Bisericii. Cei 12 Apostoli devin în acest fel «împreună-lucrători» cu
Dumnezeu la zidirea Bisericii pe temelia care este Iisus Hristos(1Corinteni 3, 9-11).
Ei sunt trimişi, încă de la începutul activităţii lui Iisus, să fie martori şi vestitori ai
«împărăţiei cerurilor» şi «să tămăduiască toată boala şi neputinţa» (Matei 10,1-7;
Luca 9,1-2), lor li se promite puterea cheilor împărăţiei cerurilor (Matei
16,16;18,18). Apoi, la Cina cea de Taină, în ajunul pătimirii şi morţii Sale,
anticipând moartea şi învierea Sa, Iisus săvârşeşete cu ei prima Euharistie (Matei
26,26-29; Marcu 14,22-25), arătându-le că săvârşirea acesteia, în continuare, ţine
de misiunea lor (Luca 22,19). După înviere, Iisus li se arată în reptate rânduri şi îi
trimite să vestească Evanghelia «la toate neamurile» (Matei 28,18-19) şi «la toată
făptura» (pasan ktisin – Marcu 16,15), arătând că în trimiterea lor de către Fiul se
permanentizează în lume trimiterea Fiului de către Tatăl: „Aşa cum Tatăl M-a
trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20,21). Această trimitere va
deveni însă efectivă după coborârea Duhului Sfânt peste ei: „Dar putere veţi primi
prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n
toată Iudeea şi Samaria şi până şa marginea pământului (Faptele Apostolilor 1,8).
Prin coborârea Sfântului Duh peste cei 12 Apostoli (Iuda vânzătorul fusese înlocuit
cu Matia -FA 1,25-26 -) s-a întemeiat Biserica creştină, ei constituind prima celulă,
la care se adaugă prin propovăduirea lor şi prin Botez alţi şi alţi credincioşi
(Faptele Apostolilor 2,1-5,38-42,47; 4,4). Dimensiunile adevărate ale trimiterii şi
misiunii Apostolilor se revelează deplin numai după Învierea şi Înălţarea lui Iisus şi
Pogorârea Duhului Sfânt, când misiunea lor devine o mărturie a biruinţei lui
Hristos asupra păcatului şi a morţii, o mărturie a vieţii celei noi revelate în lume
prin Hristos, în comuniunea Sa de viaţă şi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (1Ioan
1,1-5; 4,8).
Conform mandatului misionar (Matei 28, 18-20), componentele esenţiale ale
misiunii Apostolilor şi ale Bisericii apostolice sunt: evanghelizarea, «mergeţi şi
 5

învăţaţi toate neamurile», încorporarea sacramentală în Biserică, în care

participăm la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi, «botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh » şi îndemnul de a stărui în dreapta credinţă
(1Timotei 1,10), în sfinţenie, mărturie şi slujire, «învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit Eu vouă».
Biserica este apostolică deoarece se întemeiază pe: 1. mărturia Apostolilor
despre iconomia mântuitoare a Fiului şi a Duhului Sfânt, care are în centru
mărturisirea dumnezeirii şi învierii lui Hristos; 2. Apostolii au formulat această
învăţătură şi de aceea ei rămân baza neschimbată şi permanentă a acestei
credinţe; 3. Apostolii au primit pe Duhul Sfânt şi sunt primii mijlocitori vizibili ai
harului Duhului Sfânt. Din toate aceste motive, ei sunt numiţi în Noul Testament,
toţi, împreună «temelia Bisericii», dar o temelie în funcţie de temelia ultimă care
este Hristos (Efeseni 2,20; Apocalipsa 21,14).
Identitatea şi apostolicitatea Bisericii se exprimă în următoarele coordonate
esenţiale: a. posedă, mărturiseşte şi transmite nealterat credinţa Apostolilor, sub
forma Tradiţiei apostolice şi a canonuluui Noului Testament; b. posedă instituţii şi
slujiri apostolice, fără de care ea nu se poate identifica: Sfintele Taine şi ierarhia
bisericească sacramentală în cele trei trepte, episcopi (1Timotei 4,14; 2Timotei
1,6; Tit 1,5; 1Timoei 5,19), preoţi (Faptele Apostolilor 14,23; 15,6; Iacob 5,14) şi
diaconi (Faptele Apostolilor 6,5-6;8,5,38; Filipeni 1,1), în cadrul căreia episcopii
sunt urmaşii Apostolilor şi mijlocitori ai harului Duhului Sfânt în succesiune
neîntreruptă; c. are o trimitere mesianică (Matei 10,5-40; 28,19), aşa după cum
Iisus Hriostos a fost trimis de Tatăl (Ioan 20,21), iar Apostolii de Iisus. Biserica este
apostolică deoarece continuă misiunea Apostolilor de a aduna noul popor al lui
Dumnezeu şi a-l încorpora în Biserică, botezând în numele Sfintei Treimi (Matei
28,19) pe cei ce se convertesc la credinţa în Hristos cel înviat; d. Biserica este
apostolică şi după scopul ei eshatologic, fiind prefigurarea şi anticiparea adunării
eshatologice, cetatea sfântă, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21,2-3). Ea exercită
această chemare prin episcop în calitatea lui de stătător în «locul cel înalt», pe
tronul altarului, el fiind chipul Apostolilor care vor judeca lumea (Apocalipsa
20,4).
 6

Sobornicitatea Bisericii. Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli, în ziua

Cincizecimii, constituie actul de întemeiere a Bisericii creștine, ca finalizare a
lucrării mântuitoare a lui Hristos cel răstignit și înviat, înălțat de-a dreapta Tatălui.
Prin aceasta, Apostolii, care constituie prima celulă a Bisericii, și apoi toți cei care,
prin credință și prin har, devin membri ai acesteia, sunt înălțați la viața de
comuniune veșnică a Sfintei Treimi. Astfel, începând de la întemeierea ei, Biserica
are o structură de comuniune după chipul Sfintei Treimi, ca structură a iubirii
supreme. Căci Sfântul Duh coboară peste fiecare Apostol în parte și peste toți
împreună pentru a scoate în evidență structura de comuniune a Bisericii după
modelul comuniunii trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu
unitatea naturii, în lumina unei ontologii a iubirii, cu caracter relațional. Această
structură de comuniune a Bisericii, după chipul Sfintei Treimi, ne-a fost
descoperită, prin anticipare, de însuși Mântuitorul când, în ajunul pătimirii Sale, S-
a rugat Tatălui cu memorabilele cuvinte: ,,Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte,
întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că
Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una,
precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru
unime,..” (Ioan 17, 21-23).
În convorbirea Sa cu Petru (Matei 16,18), Mântuitorul vorbește despre
întemeierea Bisericii ca despre un eveniment care va avea loc în viitor. ,,Biserica
nu se întemeiază mai întâi în chip văzut, înainte de Cincizecime, de către Hristos,
și apoi, în chip nevăzut, la Cincizecime, de către Duhul Sfânt, pentru ca Biserica
văzută să devină dependentă de slujitorii lui Hristos, care țin locul Său pe pământ
sau interpretează Scriptura în mod individualist.” 2 Biserica creștină a fost
întemeiată, în chip văzut și nevăzut, prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostli,
act prin care lucrarea mântuitoare a lui Hristos se exinde din omenitatea Sa
personală, prin credință și prin har, în celelalte ființe umane ca Biserică, și de aici
înainte prin Biserică.

2
Pr. D. Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, pp 243-244.
 7

Prin Duhul Sfânt, Hristos adună pe credincioși în Sine, le comunică viața Sa

și-i ridică la viața și iubirea veșnică a Sfintei Treimi. De aceea, Apostolul Pavel
numește, cu preferință, Biserica Trupul lui Hristos, iar pe Hristos cel răstignit,
înviat și înălțat de-a drepta Tatălui, Îl numește Cap al Bisericii : ,,L-a dat pe El cap
Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni
1,22-23;4,12,15). Biserica este un întreg organic cu multe mădulare care au daruri
diferite, provenite de la Duhul Sfânt și susținute de El pentru a împlini diferite
slujiri spre zidirea Bisericii și desăvârșirea personală a credincioșilor: ,,Ci precum
într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași
lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare
unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Romani 12,4-6). ,,Și
El a dat pe unii apostoli, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre
desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4,11-
12).
Așa cum arată Faptele Apostolilor și Epistolele pauline, Biserica are structuri
sacramentale. Cei ce au venit la credință prin propovăduirea Apostolilor și s-au
botezat ,,stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și
în rugăciuni”(F.A. 2,41-42). În comunitățile creștine constituite, având centrul în
Euharistie (1Corinteni 10,16-17;11, 24-30), sunt instituiți, prin hirotonie episcopi,
ca urmași ai Apostolilor, iar episcopii hirotonesc preoți și diaconi. În același timp,
toți creștinii, membri ai Bisericii, sunt, prin harul lui Dumnezeu, ,,preoție
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume
bunătățile Celui ce i-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1Petru
2,9). Vocația misionară a Bisericii este, prin urmare, una colectivă.
În fiecare Biserică locală este prezent Hristos întreg cu toate darurile Sale
mântuitoare și îndumnezeitoare, și chiar în fiecare credincios, dar numai întrucât
rămâne în ,,întregul” corpului. În Biserica locală se realizează taina întreagă a
Bisericii așa cum arată expresia Apostolului Pavel: ,,Biserica lui Dumnezeu în
Corint” (1Corinteni 1,2). Biserica locală este ,,Biserica lui Dumnezeu” în sens
deplin, ea este forma fundamentală de 52manifestare a Bisericii în care se
realizează taina mântuirii și asigură mântuirea.
 8

Pe baza mărturiilor teologice clare ale Noului Testament, Ignatie al

Antiohiei introduce deja la începutul secolului al doilea adjectivul «catolic» ca
însușire a Bisericii și vorbește de katholiki ekklesia. Când creștinii din Biserica
primară au preluat expresia «catholic» din limbajul aristotelic au vorbit despre
«Biserica catholică», indicând cu această expresie Biserica dintr-un anumit loc, așa
după cum în epistolele pauline comunitatea locală adunată pentru săvârșirea
Euharistiei este numită ekklesia sau chiar ekklesia tou Theou. După cum arată clar
eclesiologia sfântului Ignatie al Antiohiei, în contextul în care apare pentru prima
dată expresia katholike ekklesia, este vorba de probleme legate de săvârșirea
Euharistiei, iar interesul principal al sfântului Ignatie se concentrează asupra
unității comunității adunate pentru săvârșirea Euharistiei. Catolicitate înseamnă,
în acest context, întregime, plenitudinea și totalitatea trupului lui Hristos «așa
cum» (hosper) această plenitudine se realizează în comunitatea care săvârșește
Euharistia.3 Această catolicitate a comunității euharistice se reflectă și în
structura ei. În centrul adunării – a «întregii comunități», în spatele altarului celui
unul, scaunul episcopului – se afla episcopul care era înțeles ca un chip al lui
Hristos. În jurul tronului său stăteau preoții, de o parte stăteau diaconii, iar
înaintea lui «poporul lui Dumnezeu». Aceasta era ordinea la care se făceau părtași
creștinii, pe baza inițierii prin taina Botezului și Mirungerii și care era considerată
ca o conditio sine qua non pentru săvârșirea Euharistiei în comunitate, necesară
pentru existența și exprimarea unității bisericești.4
Învățătura celor doisprezece Apostoli (90-100 d. Hr.) exprimă clar faptul că
în săvârșirea Euharistiei, Biserica experiază unitatea eshatologică a tuturor în
Hristos: ,,După cum această pâine era împrăștiată pe munți și fiind adunată a
ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăția Ta.” 5
Prin aceasta se arată clar că deși catolicitatea Bisericii, în ultimă instanță este o
realitate eshatologică, ea se realizează în esența ei aici și acum în Euharistie.

3
Johannes Zizioulas, Abendmahlgemeinschaft und Katholizität der Kirche în : Katholizität und Apostolizität, Beiheft
2, Kerygma und Dogma 17, 1971, (31-50) 31.
4
Johannes Zizioulas, Abendmahlgemeinschaft... ,p.38.
5
Învățătura celor doisprezece Apostoli, X,4, în: Părinți și scriitori Bisericești (PSB) 1, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1979, p.29.
 9

În Martiriul lui Policarp al Smirnei (156 d.Hr.), noțiunea «catolică» are o

dublă semnificație care s-a înncetățenit de aici înainte la părinții și scriitorii
bisericești. Aici «catolică» este numită ,,Biserica întreagă în oikumene” al cărei
păstor unic și de neînlocuit este Domnul nostru Iisus Hristos; în același timp,
«catolică» este fiecare Biserică locală, care este înțeleasă ca ,,Biserica lui
Dumnezeu” în sensul deplin al cvântului ca și în Noul Testament (1Corinteni 1,2).6
În acest sens se adresează: ,,Biserica lui Dumnezeu care se află în Filomelium și
tuturor comunităților din tot locul ale sfintei și catolice Biserici.”7
Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386) sintetizează dezvoltarea teologică
anterioară și scrie: Biserica ,,este numită catolică pentru că ea se află în toată
lumea, de la o margine până la alta a pământului și pentru că ea învață
atotcuprinzător și fără știrbire dogmele care trebuie să fie cunoscute de oameni.” 8
Prin aceasta, sfântul Chiril a precizat că Biserica este numită catolică într-un sens
exterior, cantitativ (întrucât este răspândită în toată lumea) și într-un sens
interior, calitativ (care se referă la dreapta credință). Această dstincție între
aspectul cantitativ și calitativ al catolicității este una dintre cele mai timpurii și mai
importante diferențieri teologice referitoare la catolicitatea Bisericii.9
Așadar, concomitent cu plenitudinea hristologică internă (aspectul calitativ
al catolicității), Noul Testament și literatura patristică indică și un sens extensiv, o
dimensiune atotcuprinzătoare a catolicității, care se referă la extinderea
geografică și temporală a Bisericii. Această universalitate a Bisericii a fost
anunțată de Iisus încă înainte de pătimirile Sale când a spus că ,,această
Evanghelie a împărăției va fi propovăduită în toată lumea (εν ολη τη οικουμενη)
spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14). Iar după înviere îi trimite pe
Apostoli: ,,Mergeți în toată lumea și propăovăduiți Evanghelia la toată făptura”
(Marcu 16,15); ,,mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28,19). În sens extensiv, catolicitatea
6
Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, VIII,1; XVI, 1;XIX,2, în: Actele martirice, PSB 11, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1982, pp. 29, 33, 34.
7
Martiriul Sfântului Policarp, p. 27.
8
Cateheze, 18, 23, PG 33, 1044 AB:
9
Theodor Nikolau, Die Katholizität: Eine Demonstration der Kircheneinheit aus orthodoxer Sicht, in: Wolfgang
Müller (hrsg), Katholizität Eine ökumenische Chance, Zürich 2006, p.50.
 10

Bisericii se întemeiază pe universalitatea mântuirii în Hristos și pe trimiterea lui

Hristos pentru a face părtași pe toți oamenii, din toate timpurile și din toate
locurile, la mântuirea adusă de El. Biserica nu cunoaște în acest sens nici o limită
etnică, de rasă , politică, istorică, geografică, culturală sau socială. Toți oamenii
sunt chemați, pot și urmează să intre în comuniunea Bisericii și să constituie
turma cea una a unicului Păstor Iisus Hristos (Ioan 10,16).Universalitatea Bisericii,
deși foarte importantă, este secundară față de catolicitatea în sens calitativ, de
plenitudine a trupului lui Hristos, căreia aspectul extensiv îi este subordonat.
Formularea din Martiriul lui Policarp: ,,Biserica catolică în lume (οἰκουμενε)” arată
clar raportul dintre cele două aspecte. Adaosul «în lume» se referă la situația
istorică a Bisericii, aceea de a fi răspândită în întreaga lume cunoscută atunci.
Sinodalitatea ca expresie a catolicității/sobornicității Bisericii. Biserica se
revelează și se realizează în săvârșirea Sfintei Euharistii, în comunitatea adunată în
jurul episcopului. Unitatea și catolicitatea Bisericii presupun însă credința cea una
și iubirea cea una prin care toate comunitățile euharistice locale sunt legate într-
un tot organic în comunitatea Bisericii universale. Episcopia a fost de la început
Biserica locală în sensul strict al cuvântului, nucleul constituției Bisericii, (așa cum
reiese din epistolele Apostolului Pavel către Timotei și Tit (1Timotei 3; 5,19-20,22;
2Timotei 4,2; Tit 1,5-9) și apoi din cele ale lui Ignatie al Antiohiei). Faptul că
episcopul împreună cu preoții, diaconii și credincioșii constituie Biserica locală se
întemeiază pe egalitatea Apostolilor, revelată prin coborârea Sfântului Duh, și ca
atare a urmașilor lor, episcopii. Clement Romanul scrie și el, în acest sens (96-
98): ,,Apostolii ne-au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos; iar Iisus
Hristos a fost trimis de Dumnezeu...,iar apostolii de Hristos”.10
Prin episcop, fiecare Biserică locală, la nivel de episcopie, este legată
organic de celelalte Biserici locale care au aceeași succesiune apostolică,
mărturisesc aceeași credință, săvârșesc aceleași Taine și prin aceasta trăiesc în
mediul aceleași Tradiții. Acolo unde se realizează în fapt unitatea între episcop,
cler și popor și constituie un trup, «trupul lui Hristos», acolo este plinătatea

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XLII, 1-2 și XLIV,3, PSB 1, Editura Institutului Biblic și de
10

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1979, p. 67.

 11

Bisericii, dar numai întrucât acceastă unitate locală stă în comuniune cu Biserica
universală, căci Hristos este prezent cu toate darurile Sale mîntuitoare, atât în
Biserica locală, cât și în cea universală. Inelul de legătură al catolicității și unității
Bisericii locale cu Biserica universală este episcopul, ca cel ce prezidează prin
excelență comunitatea euharistică-sacramentală și veghează la mărturisirea
aceleași credințe apostolice și la păstrarea comuniunii în iubire. Căci în virtutea
succesiunii apostolice în care se află, episcopul are o responsabilitate specifică
pentru mărturisirea și transmiterea mai departe a Tradiției apostolice și pentru
unitatea credinței. Această responsabilitate o exercită în stânsă legătură și
comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii locale. De aceea episcopul a fost înțeles
de la început ca expresie a unității Bisericii locale și cel prin care se menține
unitatea Bisericii locale cu Biserica universală.11 Căci episcopul este chipul și
organul lui Hristos în Biserica locală, iar Hristos este și rămâne singurul Cap
nevăzut, dar în mod real și concret, de neînlocuit sau suplinit, al Bisericii locale și
universale, Cel ce plinește Biserica ca Trup al Său din plenitudinea Dumnezeirii,
Care sălășluiește trupește în El (cf. Coloseni 2,9; Efeseni 1,23). De aceea, în
Biserică nu mai suntem ,,înstrănați de viața lui Dumnezeu” (Efeseni 4,18), ci
participăm la viața Lui, fiind ,,împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui
Dumnezeu” (Efeseni 2,19).
Ca urmaș al Apostolilor, întâistător și slujitor al unei Biserici locale concrete,
fiecare episcop este egal cu toți ceilalți episcopi. Pe egalitatea și colegialitatea
episcopilor se întemeiază sinodalitatatea Bisericii, prin care se exprimă și
catolicitatea/sobornicitatea și autoritatea ei. Din ziua Cincizecimii când Sfântul
Duh S-a coborât peste fiecare Apostol și peste toți împreună, Biserica, întemeiată
atunci, constituie o extensie a comuniunii trinitare prin Fiul înomenit, la nivelul
harului necreat și sfințitor care se reflectă în structura sacramentală și sinodală
sau conciliară a Bisericii. Această structură arată modul de păstrare și transmitere
a învățăturii de credință a Bisericii la nivel episcopal, precum și modul comunitar
al trăirii acestei credințe. Căci toată Biserica este un sinod permanent, o
comuniune în care se păstrează, se trăiește și se transmite credința. În baza
11
Th. Nikolau, Die Katholizität...,pp.56-57.
 12

acestei sinodalități și sub călăuzirea Duhului Sfânt, Biserica are puterea de a

păstra și formula învățătura de credință în dogme obligatorii pentru comunitatea
ei atunci când nevoile o cer. Dar Biserica nu are stăpânire asupra adevărului. Ea îl
primește de la Hristos, capul ei în măsura în care se roagă și se jertfește pentru
aceasta, participând astfel la întreita slujire a lui Hristos.
Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoții, în
unitate cu comunitățile locale, sunt aduși la o unitate într-un centru văzut care
este episcopul. Episcopul are o responsabilitate deosebită pentru propovăduire,
păstrarea învățăturii de credință și supravegherea săvârșirii corecte a Tainelor de
către toți preoții în eparhia sa. El primește harul și misiunea aceasta de la
Dumnezeu prin Taina Hirotoniei întru episcop, săvîrșită de mai mulți episcopi care
reprezintă colegiul episcopilor Bisericii universale. Cel ales mărturisește credința
Bisericii și se angajează să o propovăduiască și să s-o transmită integră mai
departe, stând în comuniune cu Biserica universală. Exercitarea puterii
învățătorești episcopale este un act dialogic. În virtutea misiunii primite prin
Hirotonie, episcopul propovăduiește și transmite credința Bisericii de care el este
legat prin Hirotonie. Comunitatea bisericească, preoți, diaconi și credincioși,
primește propovăduirea lui dacă aceasta este în acord cu credința Bisericii
universale și i se împotrivește dacă aceasta contrazice credința Bisericii.12
Sinoadelor Bisericii universale le revine misiunea de a apăra credința și a o
formula în dogme de credință în fața provocărilor care pot veni din Biserică sau
din afara ei. În formularea nouă a credinței, colegiul episcopilor întrunit în sinod
este legat de credința de totdeauna a Bisericii. Episcopii formulează credința în
cadrul sinodului în virtutea misiunii pe care au primit-o prin Taina Hirotoniei de a
propovădui și păstra credința de totdeauna a Bisericii în eparhiile lor (nu ca
delegați ai credincioșilor). Însă tocmai de aceea ei sunt și reprezentanți ai
poporului drept credincios și sunt legați de credința acestuia. Precum în dialogul
dintre episcopi și comunitatea bisericească, comunității îi revine dreptul de a se
opune episcopului atunci când ea constată că ceea ce propovăduiește el nu este

12
Pr. Valer Bel, Unitatea Bisericii în teologia contemporană. Studiu interconfesional- ecumenic, Limes, Cluj-
Napoca 2003, pp. 203-204.
 13

în acord cu credința Bisericii, la fel și în cadrul unui sinod ecumenic. Comunitatea

Bisericii universale primește noua formulare a credinței cu dreptul de a constata
identitatea credinței sale în noua formulare. Așa cum spunea părintele Dumitru
Stăniloae, în cadrul acestui act dialogic al expunerii credinței în dogme sau
declarații de credință, colegiului episcopilor îi revine rolul ex sese de a formula
învățătura de credință, iar comunității bisericești îi revine ex sese rolul de a
constata identitatea acesteia. În acest proces, ambele părți sunt legate de Sfânta
Scriptură și de Tradiția de până atunci a Bisericii. Dacă noua formulare este
receptată de comunitatea bisericească, adică aceasta a recunoscut în noua
formulare credința ei, atunci aceasta are obligativitatea dogmei de credință. 13
Astfel, hotărârile sinoadelor ecumenice au fost numite așa pentru că acestea au
formulat credința Bisericii ecumenice sau universale.
În Biserica apuseană s-a accentuat, începând din secolul al IV-lea, - pe baza
principiului autonomiei bisericești - mai mult aspectul cantitativ, geografic al
catolicității. Sub influența teologiei lui Augustin din De civitate Dei, statul a pierdut
tot mai mult din importanță până când, în Evul Mediu, Biserica a fost considerată
ca singura putere organizată, voită de Dumnezeu, care a preluat și puterea
politică. Mai ales după ce puterea lumească nu mai era prezentă în Apus,
episcopul Romei a început să pretindă pentru sine această putere. În această
situație, catolicitatea Bisericii a fost înțeleasă tot mai mult din perspectiva
accentuării puterii papale, care cu timpul a pretins universalitatea.14
Toți istoricii bisericești sunt astăzi de acord că Apusul s-a despărțit de
Răsărit datorită unei înstrăinări progresive, care coincide cu creșterea progresivă a
autorității papale și înțelegerea progresiv-greșită a Bisericii locale.15
În Răsărit s-a păstrat înțelesul originar apostolic al Bisericii după care în
fiecare Biserică locală, care păstrează plenitudinea credinței apostolice, structurile
sacramentale ale Bisericii și practica apostolică, rămânând în comuniune cu

13
Pr. Dumitru Stăniloae, Autoritatea Bisericii, în: Studii Teologice, an. XVI, 1964, nr. 3-4, pp. 205-209.
14
Th. Nikolau, Die Katholizität der Kirche... ,pp.45-47.
15
A se vedea excelenta expunere a lui John Meyendorff, Rom und die Orthodoxie – Autorität oder Warheit? în:
Petrus und Papst. Evangelium, Einheit der Kirche, Petrusdienst, hg. von A. Brandemburg und H. J. Urban, Münster
1978,pp. 159-175.
 14

Biserica universală, se realizează taina întreagă a Bisericii. Biserica locală este

„Biserica lui Dumnezeu” în sensul deplin și forma fundamentală de manifestare a
Bisericii și nu Biserică – parte. Bisericile locale nu se completează reciproc, ca și
cum Biserica locală ar fi numai parte a Bisericii universale, ci fiecare Biserică locală
și toate împreună, într-o unitate organică sunt Biserica cea una a lui Hristos, iar
autoritatea supremă în Biserică este sinodul episcopilor Bisericilor locale. 16

SINOADELE ECUMENICE
Sinoadele Ecumenice sunt întrunirile episcopilor din toate Bisericile
creștine, în anumite momente critice, pentru a dezbate anumite probleme de
importanță capitală din punct de vedere doctrinar.
Sinoadele locale. Sinodalitatea în general manifestă natura comunională și
comunitară a Bisericii lui Hristos. În primele veacuri, sinoadele sau întrunirile
(synodoi) ordinare sau extraordinare ale episcopilor dintr-o provincie erau
responsabile cu deliberarea și adoptarea deciziilor normative în privința
problemelor teologice și disciplinare care necesitau o urgentă clarificare.
Sinoadele au apărut, așadar, din necesitatea de a păstra ortodoxia doctrinei de
credință și rigoarea disciplinei în aria de jurisdicție a episcopilor participanți la
sinodul respectiv. Prototipul sinoadelor din primele veacuri ale Bisericii îl
constituie Sinodul Apostolic de la Ierusalim (cca 50, FA 15, 6 – 29), care a decis
exceptarea creștinilor dintre neamuri de la împlinirea prescripțiilor legii mozaice.
În epoca pre-niceeană, asemenea întruniri ocazionale ale episcopilor erau
mai degrabă evenimente liturgice decât foruri deliberative: ,,împreuna-lucrare”
sau ,,împreuna-mergere” (synodos) avea drept scop, cel mai adesea , hirotonirea
unui ierarh sau, mai obișnuit, săvârșirea Sfintei Euharistii. Nu lipsesc însă situațiile
în care asemenea întruniri ale episcopilor erau convocate de urgență pentru a
formula adevărul Bisericii, amenințat de erezie sau schismă.
În srecolul al II-lea al erei creștine, asemenea sinoade au fost convocate
pentru combaterea montanismului (Asia Mică, cca 170) și reglementarea datei
16
A se vedea o expunere concisă a acestei dezvoltări istorice la: Valer Bel, Unitatea Bisericii...,pp.113-124.
 15

prăznuirii Paștilor (Asia Mică, Palestina, Galia și Roma, cca 190). În secolele
următoare, sinoadele s-au instituționalizat, iar frecvența lor a crescut, întruniri ale
reprezentanților Bisericii având loc cu o mai mare regularitate. Astfel de sinoade
s-au întrunit la Cartagina (cca 220), Roma (cca 230 – 250), Synnada și Iconium (cca
230), Cartagina (cca 240-250), Antiohia (264, 268), Elvira (cca 300 – 306), Arles
(314), Ancyra (314), Neocezareea (315), Alexandria (320). Aceste sinoade sunt
cunoscute în istoria Bisericii sub denumirea de sinoade locale.
Pacea constantiniană a permis întrunirea unor sinoade care să reprezinte
-teoretic - episcopatul întregului imperiu. Faptul acesta a fost favorizat și de
împărații romani care, începând cu Constantin cel Mare (306 – 337), preluând
teoria politică elenistică și considerându-se mandatari ai lui Dumnezeu,
responsabili de bunăstarea statului, de puritatea dogmelor de credință și de
armonie în Biserică, au fost interesați de convocarea unor sinoade generale sau
universale, menite de a lichida crizele teologice și disputele disciplinare care
perturbau pacea Bisericii. Pe de altă parte, statul avea nevoie de o regula fidei
pentru a-și defini atitudinea față de grupurile eretice și schismatice, căci
organismele bisericești erau incapabile să-și pună singure în aplicare deciziile
luate față de erezii și schisme.
Sinoadele la care participau reprezentanții episcopatului din întreg Imperiul
s-au numit astfel Sinoade Ecumenice - sinodoi oikoumenikai - (de la oicumeni gi =
pământul locuit, lumea locuită și civilizată), universale sau generale. În teoria
politică romană și bizantină, Imperiul era universal, identificându-se cu întreg
universul. Apoi, odată cu domnia împăratului Teodosie I cel Mare (379 – 395),
Biserica a devenit coextensivă cu Imperiul. În această situație, împărații bizantini
au avut inițiativa convocării Sinoadelor Ecumenice, au facilitat desfășurarea lor, au
ratificat hotărârile sinodale și le-au investit cu putere de lege, au supravegheat
punerea în aplicare a canoanelor bisericești și au făcut uz de mijloace seculare de
coerciție împotriva celor care respingeau hotărârile sinodale.
Libertatea de conștiință a ierarhilor întruniți într-un Sinod Ecumenic era
garantată de puterea seculară. Deși împărații au avut un rol important în
desfășurarea sinoadelor, participarea lor la Sinoadele Ecumenice nu impieta
 16

asupra bunei desfășurări a lucrărilor acestora, ei nu aveau dreptul de a vota, iar

dreptul suveran de a decide în chestiuni de ortodoxia credinței și rigoare
disciplinară era rezervat exclusiv episcopatului. Abuzurile unor împărați sunt
nefericite excepții. Sinoadele Ecumenice rămân esențialmente sinoade
episcopale, deși este atestată uneori prezența preoților, diaconilor și chiar a
laicilor la deliberări, ca observatori sau consilieri ai episcopilor participanți.
Hotărârtile se adoptau ,,în spiritul unanimității”. Dreptul canonic bizantin nu a
formulat reguli precise în privința convocării, componenței sau desfășurării
Sinoadelor Ecumrernice, ele find considerate ,,evenimente harismatice
ocazionale” în viața Bisericii (G. Florovsky). Biserica Răsăriteană a recunoscut
ecumenicitatea unui număr de 7 Sinoade. Toate au fost convocate de împărații
bizantini și s-au desfășurat între anii 325 – 787; nici un sinod n-a fost convocat de
episcopul/papa de la Roma. Schisma din 1054 a înlăturat posibilitatea întrunirii
unor Sinoade Ecumenice după modelul celor 7, cu toate că mai multe concilii
latine au revendicat ecumenicitatea și au fost recunoscute ca atare în Occident.
Cea care decide ecumenicitatea unui sinod este Biserica sobornicească, ca
instituție dumnezeiască, recunoscând că sinoadele respective au mărturisit
adevărul deplin al Bisericii, în vreme ce alte sinoade, în ciuda ,,ecumenicității” lor
formale, ca extindere geografică, au fost condamnate de Biserică, întrucât au luat
hotărâri împotriva Adevărului. Cele 7 Sinoade Ecumenice au formulat dogmele
credinței creștine, stabilind limitele adevărului Bisericii, ,,punând un hotar între
acest adevâr și și deformarea sa de către erezie” (Ch. Yannaras).
Sinodul I Ecumenic s-a desfășurat la Niceea între 20 mai – 25 august 325,
convocat de împăratul Constsntin cel Mare pentru a combate erezia ariană.
Participarea la acest sinod a fost numeroasă. Tradiția consemnează numărul de
318 episcopi din toate provinciile Imperiului și chiar din afara lui: Armenia Mare,
Caucaz, Persia, Gothia, Crimeea și Scitya Minor. Papa Silvestru I al Romei (314-
335) a fost reprezentat de preoții Vinus și Vincentius, cărora li s-a încredințat
misiunea de a participa la lucrările sinodului, condamnnând arianismul în numele
episcopatului apusean. Împăratul Constantin cel Mare, considerat ,,episcop pus
de Dumnezeu pentru treburile dinafara Bisericii”, a fost președinte de onoare la
 17

ședința la care a participat direct, președinția efectivă a fost exercitată de

episcopii Eustatie al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei.
Pe parcursul desfășurării lucrărilor sinodului s-au remarcat episcopii
Eustatie al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, Marcel al Ancyrei, Macarie al
Ierusalimului, Eusebiu al Cezareei Palestinei, Cecilian al Cartaginei, Osius de
Cordoba/Spania, Nicolae al Mirei/ Lichia, Spiridon al Trimitundei /Cipru, Iacob din
Nisibe și Leonțiu al Cezareei Capadociei.
Sfântul Atanasie cel Mare - deși era numai diacon al ep. Alexandru al
Alexandriei – fiind un teolog foarte bun, a avut un rol determinant pentru
clarificarea adevărfului de credință privind dumnezeirea Fiului și egalitatea și
deoființimea/consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.
Arie era susținut de Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica,
Meletie de Teba, Eusebiu de Cezareea Palestinei, Aetius de Lida, Paulum de Tuyr,
Grigorie de Berit/Beirut, Vsaile de Amasia, Theognis de Niceea, Maris de
Calcedon, Eusebiu de Nicomidia și Teodor de Heracleea.
Cea mai importantă problemă discutată la sinodul de la Niceea a fost erezia
ariană. Nu se poate stabili cu certitudine dacă Arie a fost prezent la discuțiile în
plen sau numai la cele premergătoare sinodului. Din documentele sinodului s-a
păstrat numai Simbolul de credință niceean, lista episcopilor participanți la sinod,
canoanele sinodului și scrisoarea trimisă tuturor Bisericilor. Pe baza acestor
documente se pot reconstitui învățăturile docrtinare promvate de Arie și
argumentele folosite de părinții sinodali pentru combaterea lor.
Părinții sinodali au mărturisit dumnezeirea Fiului și egalitatea și
deoființimea/consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Ei au stabilit că
Fiul nu este o parte din Dumnezeire, ci Tatăl , Fiul și Sfântul Duh sunt împreună un
singur Dumezeu în trei ipostasuri/fețe. Pentru argumentarea acestei mărturisiri
de credință au adus acele măturii neotestamentare care exprimă cu evidență
dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sânt. Aceste argumente
și dezbaterile care au avut loc au convins pe părinții sinodali că Iisus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu adevărat și deoființă/consubstanțial
cuTatăl.
 18

Arie și adepții învățăturii lui au fost declarați eretici și anatematizați.

La alcătuirea Simbolului de credință care să afirme într-o formă scurtă și
precisă dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl, să
explice scopul întrupării Fiului Lui Dumnezeu și semnificația jertfei Lui pentru
mântuirea tuturor, unii sinodali au avut rețineri față de folosirea termenului
deoființă, motivând că acest termen nu este întâlnit în Sfânta Scriptură sau că ar
reactiva antitrinitarismul subordinațianist, promovat de Paul de Samosata, primul
care folosește acest termen în sens eretic.
Dimpotrivă, Sfântul Atanasie a arătat că acesta este cel mai potrivit termen
care înlătură orice frel de interpretare ariană și, împreună cu episcopii Marcel de
Ancyra, Eustatie al Antiohiei și episcopii occidentali, a demonstrat că termenul a
fost folosit în sens ortodox de părinții și scriitorii bisericești, cum ar fi: Clement
Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, Tretulian, Dionisie al Romei și alții.
În final, s-a ajuns la un consens general.
Pe parcursul discuțiilor s-au profilat trei direcții de gândire:
1. O majoritate, în frunte cu episcopii Alexandru al Alexandriei, Osius de
Cordoba și diaconul Atanasie, care susținea dumnezeirea Fiului și
egalitatea și consubstanțialitatea/deoființimea Lui cu Tatăl;
2. Un grup de peste 20 de episcopi în jurul episcopilor Secundus de
Ptolemaida și Theonas de Marmarica – care susținea învățătura lui Arire;
3. Un grup format în jurul lui Eusebiu al Nicomidiei, alcătuit din câțiva
episcopi, care pledau pentru o formulă intermediară între Ortodoxie și
arianism; conform acestei formule, Mântuitorul Iisus Hristos ar fi
asemănător după ființă cu Tatăl și nu deoființă cu Tatăl. Această poziție a
fost numită mai târziu semiarianism, iar susținătorii ei semiarieni. Eusebiu
de Cezareea a prezentat și el o formulă proprie catre trăda un
subordinațianism moderat.
În urma confruntărilor teologice, sinodalii au respins toate încercările de a
diminua dumnezeirea Fiului și au mărturisit că El este Dumnezeu adevărat și
om adevărat, egal și deoființă/consubstanțial cu Tatăl. Această mărturisire de
credință a fost expusă în 7 articfole de credință care constituie Simbolul de
 19

credință niceean: ,,Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul

tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, adică din ființa (=ousia) Tatălui, Dumnezeu
din Dumnezeu, lmină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut, nu făcut, deoființă (omousios) cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut cele
din Cer și cele de pe pământ.
Credem în Cel Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a
pogorât din Cer și S-a întrupat și S-a făcut om și a suferit și a înviat a treia zi; Și
S-a suit la Cer și vine ca să judece pe cei ce trăiesc și pe cei morți.
Credem și în Duhul Sfânt.
Iar pe cei care spun că: a fost un timp când nu era, că a fost înainte de a fi fost
născut, precum că a fost din cele ce nu există, sau că este dintr-un ipostas, sau
substanță, sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător și nu mereu același,
Sfânta Biserică sobornicească și apostolică îi anatematizează” (cf. Scrisoarea
episcopului Eusebiu de Cezareea caătre Biserica din Cezareea Palestinei, păstrată în Istoria
bisericească a lui Teodoret de Cyr, c. I, 12).
SIMBOLUL DE CREDINȚĂ niceean, care în prima parte mărturisește dumnezeirea
Fiului și egalitatea și deoființimea/consubstanțialitatea Lui cu Tatăl, iar în a
doua parte anatematizează ideile principale ale ereziei lui Arie, constituie
primul document scris care trebuie respectat și crezut după Sfânta Scriptură,
pentru că, într-o formă precisă și concisă, prezintă adevărul revelat de
Dumnezeu.
Simbolul de creddință trebuia pecetluit cu semnăturile episcopilor. Împăratul
Constantin cel Mare a hotărât ca cei care nu vor subscrie acestui document,
indiferent de treapta clericală pe care o dețin, să fie exilați. Cu excepția
episcopilor Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica și a preotului Arie,
toți părinții sinodali au semnat Simbolul de credință. Chiar și episcopii Eusebiu
de Nicomidia, Theognis de Niceea și Maris de Calcedon, care au încercat să se
sustragă, semnând un alt text care definea raportul dintre Fiul și Tatăl prin
termenul asemănător după ființă, au semnat până la urmă documentul elaborat
de sinod. Arie și cei doi episcopi egipteni, împreună cu alți preoți și diaconi
 20

depuși din funcții pentru apartenența la arianism, au fost exilați în Illyricul

Occidental, în apropiere de Singidunum (Belgrad – astăzi-), unde au reușit să
atragă la arianism pe episcopii Ursacius de Singidunum și Valens de Mursa
(Osiec). Aceștia vor avea un rol important în disputele ariene din Illyric în
secolul al IV-lea. Înafară de combaterea arianismului, care a constituit
problema principală a Sinodului I Ecumenic, la Niceea au fost rezolvate și
probleme legate de schisma melitiană din Egipt, schisma novațiană din
Cartagina și Roma și data serbării Paștilor. S-a hotărât ca toți creștinii de
pretutindeni să serbeze Paștile în prima duminică după lună plină care
urmează echinocțiului de primăvară. Dacă însă acestă duminică va coincide cu
Paștile iudaice (-14 Nissn-), atunci Paștile creștinilor să se amâne și să se
serbeze în duminica următoare.
Pe lângă acestea, Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au alcătuit
și aprobat 20 de canoane care reglementau diferite probleme privind
organizarea și disciplina Bisericii. În legătură cu disciplina clerului s-a stabilit să
fie excluși de la hirotonie cei care se fac eunuci de bunăvoie (can. 1),
neofiții(can. 2), cei care au săvârșit crime sau au apostaziat în timpul
persecuției lui Liciniu (can. 9 – 14). Se interzicea clericilor perceperea
dobânzilor pe împrumuturi (can. 17), părăsirea bisericilor lor pentru a merge la
altele și era declarată nulă hirotonia făcută de un alt episcop decât titularul
eparhiei respective (can. 15 și 16). La hirotonia episcopului trebuiau să fie
prezenți cel puțin 3 episcopi, iar ceilalți din cuprinsul mitropoliei să-și dea
consimțământul (can. 4). Caterisirile făcute de un episcop nu puteau fi
invalidate de alt episcop, ci doar în cazuri de abuz numai de sinodul provincial,
care urma să se întrunească de de două ori pe an (can. 5). Canonul 6 confirma
drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia față de episcopii
aflați sub jurisdicția lor și stabilea aria jurisdicțională a episcopului Alexandriei
în Egipt, Libia ți Pentapole, pentru că se bucura de aceleași drepturi ca
episcopul Romei, iar can. 7 acorda întâietate de onoare episcopului
Ierusalimului față de episcopul Cezareei Palestinei. Can. 8 stabilea criteriile
privind reprimirea ereticilor și schsmaticilorr în Biserică, impunând rebotezrea
 21

ereticilor antitrinitari. Diaconițelor li se reamintea că ele nu aparțin tagmei

cledricilor, deoarece ele nu au primit hirotonia.
În contextul discuțiilor despre moralitatea clerului, a fost popunerea ca
episcopii și preoții căsătoriți să-și părăsescă soțiile lor. Cerându-se părerea
sinodalilor, a luat cuvântul venerabilul episcop Pafnutie de Treba de Sus/Egipt,
persecutat în timpul împăratului Maximian Daia (305-313), care a apărat
demnitatea căsătoriei și a spus că ,, nu trbuie pus clericilor un jug atât de
greu”. El propunea ca cei intrați în cler necăsătoriți să nu se mai căsătorească,
dar cei care s-au căsătorit înainte de hirotonie să fie liberi să-și păstreze soțiile
lor. Sinodali au adoptat propunerile episcopului Pafnutie, ,,un bărbat care n-a
fost căsătorit și n-a cunoscut familie, căci din copilărie și-a petrecut viața în
mănăstire”, interzicând clericilor să-și părăsescă soțiile lor. Aceste hotărâri au
rămas valabile până astăzi în tradiția Bisericii Ortodoxe. Canoanele Sinodului I
Ecumenic au fost primele hotărâri ale Bisericii în materie de disciplină și
administrație, care au servit ca model pentru celelalte sinoade ecumenice și
locale. De asemenea, au fost alcătuite scrisori prin care erau comunicate
deciziile dogmatice și canonice stabilite la Niceea.
Scrisosoarea sinodală către Biserica Alexandriei, Libiei și Pentapolei
comunica clerului și credincișilor din Egipt condamnare ereziei lui Arie și
hotărârile privitoare la data serbării Paștilor și la schisma meletiană. Aceleași
comunicări le găsim și într-o scrisoare circulară adresată Bisericilor care n-au
trimis reprezentanți la sinod. Împăratul Constantin cel Mare a trimis și el o
scrisoare Bisericii Alexandriei în care preciza că ,, cei peste trei sute de
episcopi” reuniți prin înțelepciune și pricepere, au confirmat că este una și
aceeași credință, după adevărurile autentice ale legii lui Dumnezeu și numai
Arie s-a arătat cuprins de înșelăciunea diavolului,..răspândind acest rău prin
nelegiuita lui doctrină. Ceea ce au hotărât părinții este adevărul lui Dumnezeu,
căci ei au fost călăuziți de puterea Duhului Sfânt, care i-a ajutat să ajungă la
înțelegere și unire” (cf. Socrate, Istoria bisericescă, I, 9).
Împotriva lui Arie și a adepților lui s-au luat măsuri severe, iar scrierile
ariene, în special Thalia, au fost arse. Împăratul Constantin cel Mare era
 22

convins de justețea hotărârilor Sinodului I Ecumenic și dorea distrugerea

completă a arianismului care a provocat atâta tulburare în Biserică și a pus în
pericol chiar unitatea Imperiului. Cei care nu respectau hotărârile acestui sinod
și nu subscriau anatematismemle asupra lui Arie au fost exilați. Astfel, la trei
luni după încheierea lucrărilor Sinodului I Ecumenic, au fost exilați în Galia și
episcopii Eusebiu de Nicomidia, Theognis de Niceea și Maris de Calcedon, care
deși au semnat hotărârile sinodului au refuzat să rostescă anatema asupra lui
Arie și au îndemnat pe arieni să militeze pentru ideile lor.
Împăratul Constantin cel Mare a confirmat hotărârile Sinodului I
Ecumenic și le-a dat valoatre de lege civilă. Ele au fost receptate și respectate
de toate Bisericile din Răsărit și Apus. Bibliografie: Dicționar de Teologie Ortodoxă,
Basilica, București 2019.

SINODUL AL II-LEA EVCUMENIC –Constantinopol 381

Sinodul al II-lea Ecumenic s-a desfășurat la Constantinopol în anul 381 și a
fost convocat de împăratul Teodosie cel Mare pentru a combate erezia
pnevmatomahilor. La sinod au participat 150 de episcopi, în majoritate
răsăriteni, excepție făcând câțiva episcopi din dioceza Macedonia, în frunte cu
Ascholius al Tesalonicului, care aflându-se sub jurisdicția Bisericii Romei putea
reprezenta la sinod pe papa Damasus. Ceilalți episcopi illyrieni și apuseni
urmau să se întrunească la sinodul de la Aquileea. Cu toate acestea, sinodul de
la Constantinopol a fost recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită
importanței deciziilor dogmatice formulate de el și recunoscute unanim de
întreaga Biserică.
Președinția sinodului a fost asigurată mai întâi de episcopul Meletie al
Antiohiei, iar după moartea acestuia, de Sfântul Grigorie Teologul. Retragerea
sa a adus la conducerea sinodului pe Nectarie, noul episcop al
Constantinopolului. Lucrările sinodului s-au deschis la începutul lunii mai 381.
Înainte de a discuta problemele teologice, sinodalii au analizat
canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie Teologul ca episcop al
 23

Constantinopolului. Deși can. 15 Sin. I Ec., și can. 1,2, 11, și 12 Sardica, din anul
343, interziceau transferările episcopilor titulari dintr-o eparhie în alta, sinodul
a considerat că nu se pot imputa Sfântului Grigorie astfel de porniri, iar
alegerea lui a fost motivată de verticalitatea ortodoxă și de erudiția sa. Ca
urmare, sinodul l-a recunoscut în unanimitate pe Sfântul Grigorie ca episcop al
Constantinopolului. După moartea ep. Meletie al Antiohiei președinția
sinodului a fost preluată de Sf. Grigorie.
El a încercat să pună capăt schismei antiohiene, susținând recunoașterea lui
Paulin ca episcop al Antiohiei, fiind în acord cu Biserica Romei, Biserica
Alexandriei și cu Sf. Ambrozie de Mediolanum. Din păcate, episcopatul
antiohian îl considera pe Paulin un impostor, hirotonit necanonic de ep. Lucifer
de Cagliari, în 362, și l-au ales ca episcop pe Flavian, schisma antiohiană
prelungindu-se astfel mai mulți ani.
Marcat profund de aceste evenimente, Sfântul Grigorie s-a confruntat și cu
refuzul episcopilor egipteni, în frune cu Timotei al Alexandriei și al celor din
Macedonia grupați în jurul lui Ascholius al Tesalonicului, abia sosiți la sinod, de
a recunoaște canonicitatea alegerii lui ca episcop al Constantinopolului. În
semn de protest, aceștia au refuzat să participe la Sfânta Liturghie oficiată de
Sfântul Grigorie, ceea ce însemna o nouă escaladare a conflictului între sinodali
și compromiterea sinodului. În această situație, Sfântul Grigorie a demisionat și
din scaunul episcopal și de la președinția sinodului. A părăsit Constantinopolul
și s-a retras la Nazianz, sacrificându-se pentru pacea Bisericii. În locul lui,
sinodalii l-au ales pe bătrânul Nectarie (381-397).
Alegerea lui Nectarie ca episcop al Constantinopolului, cu acordul unanim
al sinodalilor și al împăratului Teodosie, încredințându-i-se și președinția
sinodului, a creat premizele pentru trecerea la discutarea problemelor
teologice.
Discuțiile cu episcopii pnevmatomahi, pe care sinodalii și împăratul căutau
să-i câștige pentru Ortodoxie, s-au soldat cu eșec. Rspingând crezul niceean și
învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh, aceștia au părăsit sinodul.
 24

Deoarece hotărârile dogmatice și simbolul constantinopolitan dovedesc

contribuția unui teolog de mare profunzime, iar primele 4 canoane nu reflecă
influența episcopilor alexandrini, acestea conduc la concluzia că ele sunt
rezultatul discuțiilor teologice purtate de sinodali sub președinția și
conducerea teologică a Sfântului Grigorie Teologul, iar sub președinția lui
Nectarie ele au fost doar definitivate.
Actele sinodului s-au pierdut, s-a păstrat însă un rezumat al definiției
dogmatice a Sinodului al II-lea Ecumenic în Scrisoarea Sinodului de la
Constantinopol din 382, trimisă papei Damasus și episcopatului apusean, în
care se spune:
,,Noi ne-am sprijinit pe credința evanghelică, cea întărită la Niceea Bithyniei
de către cei trei sute optsprezece Părinți. Aceasta trebuie să fie primită și de voi
și de noi toți, cei care nu denaturăm cuvântul credinței celei adevărate, ca una
ce este foarte veche și care însoțește botezul. Ea ne învață să credem în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o
putere și o ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egală și de
împărăție împreună veșnică, în trei ipostasuri desăvârșite, sau în trei persoane
complete, ca să nu găsească loc nici erezia lui Sabelie, care amestecă
ipostasurile și înlătură asfel însușirile fiecărui ipostas și nici să se întărească
blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța,
sau firea sau dumnezeirea se desparte și se introduce astfel în Treimea cea
necreată, deoființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau o
altă fire. Noi păstrăm neatinsă învățătura despre înomenirea Domnului,
neacceptând existența trupului lui Hristos , nici fără de suflet, nici fără minte
omenească, nici necomplet (cum zice Apolinarie), ci știindu-l perfect întru totul,
căci este Dumnezeu Cuvântul înainte de veci, dar Care s-a făcut om desăvârșit
în zilele cele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră” (în: Teotoret de Cyr,
Istoria bisericească, V, 9, 10-13).
Prin urmare, sinodalii de la Constantinopol din anul 381 au analizt și
condamnat arianusmul și pnevmatomahismul cu diferitrele lor nuanțe, dar au
condamnat și apolinarismul. Apolinarismul era învățătura eretică a lui
 25

Apolinarie, episcopul Laodiceei, care dorind să explice unirea ipostatică a celor

două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos,
folosindu-se de trihotomismul platonic, - după care omul este compus din trup
material, suflet animal și suflet rațional -, a ajuns la concluzia greșită conform
căreia la întrupare Mântuitorul Hristos a primit numai trupul omenesc și
sufletul animal, iar locul sufletului rațional l-a luat Logosul divin, Cuvântul lui
Dumnezeu. Prin aceasta nu se recunoștea însă integritatea firii omenești a
Mântuitorului Iisus Hristos și se relativiza sau chiar se distrugea opera Sa
mântuitoare.
Simbolul de credință constantinopolitan, adoptat la Sinodul al II-lea
Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, completează prin adaosuri și
precizări dogmatice și corecturi stilistice Simbolul de credință de la Niceea din
anul 325. Cele mai importante adaosuri sunt cele cinci articole referitoare la
învățătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Botez și despre învierea
morților și viața veșnică.
Articolul 8 formulează și mărturisește credința în dumnezeirea Sfântului
Duh, Domnul de viață Făcătorul, Care își are existența din veșnicie prin
purcedere din Tatăl, Care a vorbit prin prooroci și Care este egal și
consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Părinții sinodali au evitat să folosescă
termenul nescrituristic omoousios, pentru a nu stârni contoverse inutile, iar
pentru a mărturisi dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și
consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul au adoptat formularea patristică
doxologică, prin care se exprimă clar și direct egalitatea, unitatea și
consubstanțialitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Articolul 9 mărturisește unitatea, sfințenia, apostolicitatea și sobornicitatea
Bisericii, așa cum erau exprimate acestea în simbolurile de credință anterioare
ale Bisericilor locale.
Articolul 10 mărturisește unicitatea Botezului pentru a combate pe cei care
nu respectau prevederile Sinodului I Ecumenic, care rezolvase dispua
baptismală de până atunci, și pentru a arăta necesitatea absolută a Tainei
Botezului pentru a deveni creștin și membru al Bisericii.
 26

Articolul 11 mărturisește credința în învierea morților, învățătură apărată

de apologeții creștini în fața filosofiei păgâne.
Articolul 12 mărturisește credința în viața veșnică dăruită de Dumnezeu
celor care vor moșteni Împărăția cerurilor.
Corecturile stilistice și precizările dogmatice, pe care sinodalii le-au adus
simbolului niceean, au fost determinate atât de experiența Părinților apărători
ai Ortodoxiei niceene în confruntare cu interpretările ariene posterioare
Sinodului I Ecumenic de la Niceea 325, cât și de necesitatea combaterii altor
erezii.
Simbolul de credință adoptat la Sinodul al II-ea Ecumenic, Constantinopol
381, constituie credința mărturisită de Biserica ecumenică nedespărțită,
întrucât cuprinde, într-o expunere sintetică, scurtă și precisă Adevărul creștin
împlinit și revelat în Iisus Hristos, Mântuitorul.
Simbolul de credință proclamat la Sinodul al II-ea Ecumenic, cuprinzând și
pe cel al Sinodului I Ecumenic de la Niceea 325, a constituit fundamentul
doctrinar al celorlalte sinoade ecumenice, dovadă incontestabilă că aceasta
este credința Bisericii celei una întemeiată de Mântuitorul Hristos. El a fost
introdus în rânduiala Sfintei Liturgii, mai întâi la Antiohia de patriarhul
monofizit Petru Fullo, după anul 471, apoi patriarhul Constantinopolului
Timotei (512– 518) a dispus ca acest simbol de credință să fie rostit la fiecare
slujbă. În anul 567, împăratul Iustin al II-lea (565 – 578) a înlocuit printr-un
edict Simbolul niceean cu Simbolul niceo-constantinopolitan, mărturisit
neschimbat până astăzi în Biserica Ortodoxă, nu numai la Sfânta Liturghie, ci și
la toate celelalte slujbe religioase.
Sinodul al II-lea Ecumenic are o importanță deosebită pentru Biserică și
pentru istoria creștinismului pentru că a condamnat pe arieni, pe
pnevmatomahi și pe apolinariști, dar mai ales pentru că a formulat și a stabilit
învățătura de credință creștină ortodoxă, exprimată clar, concis și precis în
Simbolul de credință niceoconstantinopolitan, cea mai prețioasă definiție de
credință după Sfânta Scriptură, formulată și transmisă de Biserica cea una,
sfântă, sobornicească și apostolică de pretutindeni.
 27

SINODUL AL III-LEA ECUMENIC – Efres 431

S-a ținut la Efes între 22 iunie – 31 iulie 431 și a fost convocat de împăratul
Teodosie al II-lea pentru a combate erezia nestoriană. Au fost prezenți 198 de
episcopi; lucrările sinodului s-au desfășurat sub președinția Sfântului Chiril al
Alexandriei. Sinodul, bazându-se pe învățătura de credință a Bisericii,
formulată de Sfântul Chiril în cele 12 anatematisme prin care condamna erezia
lui Nestorie și pe alte texte patristice, a formulat următoarea mărturisire de
credință:
,,În Iisus Hristos sunt două firi, una divină și una umană dar o singură
Persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este o unire
firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este
consubstanțial cu Tatăl după Dumnezeire și consubstanțial cu noi după
umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria. Datorită unirii celor
două firi în persoana Logosului întrupat, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine
demnitate de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Nestorie a fost depus din orice demnitate preoțească și excomunicat.
Deși nu a rezolvat în totalitate problema hristologică, Sinodul al III-lea
Ecumenic și Simbolul de unire din anul 433 constituie o importantă bază
teologică între hristologia precalcedoniană și cea calcedoniană și o sinteză
ideală a gândirii patristice până la Sinodul de la Calcedon. Termenii și
formulările folosite la Efes și în hristologia alexndrină și antiohiană își vor găsi
de acum utilizarea, definirea precisă și statuarea lor ca limbaj tehnic pentru
exprimarea fără echivoc a adevărului despre unirea ipostatică a celor două firi
în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

SINODUL AL IV-LEA ECUMENIC -- Calcedon 451

S-a desfășurat în biserica Sfânta Eufimia din Calcedon între 8 – 10 ocombrie
451, convocat de împăratul Marcian pentru a combate monofizitismul.
 28

Monofizitismul (gr. mono-physis = o singură fire) a fost o erezie promovată

de călugărul Eutihie (378-454) din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril al
Alexandriei. Acesta învăța că Iisus Hristos nu are decât osingură fire (mono-
physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Dumnezeirea
Fiului a absorbit firea umană pe care a luat-o Fiul lui Dumnezeu, așa încât Iisus
Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască. Monofizitismul a apărut ca reacție
împotriva nestorianismului care despărțea cele două firi în Iisus Hristos, învățând
că sunt două firi și două persoane corespunzător celor două firi. Eutihie refuza
distincția între ,,hypostasis” (=ipostas, persoană) și ,,physis” (=natură, fire),
spunând că dacă Hristos este o persoană, El nu poate avea două naturi, ci numai
una. Chiar dacă Și-a asumat firea omenească, aceasta a fost absobită/copleșită de
Dumnezeirea Sa. Monofizitismul a fost încurajat și de formularea patriarhului
Chiril al Alexndriei, care a pus în circulație și a apărat cu îndârjire formula ,,unică
este natura (physis) Cuvântului dumnezeiesc întrupat”. După cum arată studiile
teologice refeitoare la teologia lui Chiril al Alexandriei, el era ortodox în gândirea
și teologia sa, dar la vremea respectivă încă nu erau suficient de bine precizați
termenii în care era exprimată taina Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos.
Pentru a evita tulburările provcate la sinoadele anterioare privind
președinția sinodului, împăratul Marcian și-a asumat el această președinție pe
care a exercitat-o prin comisarii săi.
Importanța și măreția sinodului de la Calcedon 451 nu a fost dată numai de
numărul mare de episcopi participanți (între 520 – 630), ci mai ales de prestația
lui teologică și juridică, sinodul fiind un for dogmatic, insanță juridică și adunare
legislativă. Fiind un sinod eminamente oriental, papa Leon I dorea să-și impună
autoritatea ca ,,episcop apostolic al Romei”. Împăratul Marcian și o parte din
episcopi, în frunte cu Anatolie al Constantinopolului, au intuit faptul acesta și au
procedat în consecință. Au trcut la dezbateri. Deciziile dogmatice și canonice ale
Sinodului de la Calcedon fiind produsul unor dezbateri teologice de mare
profunzime.
În ședința întâi, după ce a fost citit Tomosul de credință al papei Leon I, s-a
recunoscut ortodoxia episcopului Flavian care fusese condamnat la Efes în anul
 29

449. Dioscor a fost depus din treapta episcopală pentru brutalitatea și

despotismul cu care a condus sinodul de la Ees din anul 449. Era acuzat de
nerespectarea canoanelor Bisericii, de respingerea condamnării monofizitismului
și de ignorarea Tomosului de credință al papei Leon I. Apoi s-a dezbătut
mărturisirea de credință care urma să fie adoptată.
În ședința a doua s-a hotărât elaborarea unei mărturisiri de credință, care
să aibă la bază următoarele texte: Simbolul de credință niceean (325), Simbolul de
credință constantinopolitan (381), Epistola a IV-a a Sfântului Chiril al Alexandriei
către Nestorie, Scrisoarea a XL-a a Sfântului Chiril către Ioan al Antiohiei,
conținând și formula de unire din anul 433 și Tomosul de credință al papei Leon I
către Flavian al Constantinopolului. Elaborarea mărturisirii de credință a fost
încredințată unui grup de episcopi sub coordonarea episcopului Anatolie al
Constantinopolului. La 25 octombrie 451, în prezența perechii imperiale care
prezida onorific ședința, a suitei de la curtea imperială, a senatului și a unei
adunări de peste 600 de episcopi, s-a proclamat solemn formula dogmatică sau
mărturisirea de credință a Sinodului de la Calcedon, aprobată de sinodali în
ședința anterioară.
Textul repetă mai întâi Simbolul de credință niceean și pe cel
constantinopolitan ca bază neclintită a credinței. Sinodul declară că ar fi fost
suficiente aceste mărturisiri de credință, dar pentru că s-au ridicat unii eretici care
fie că au negat taina întrupării și denumirea de Născătoare de Dumnezeu dată
Fecioarei Maria, făcând din Hristos un simplu om (nestorianismul), fie că au
învățat că în Hristos s-a făcut o contopire a firilor (monofizitismul) și consideră
trupul și dumnezeirea lui Hristos o singură fire, făcând astfel dumnezeirea
pătimitoare, Sinodul se opune acestor falsificări/frustrări ale adevărului și
hotărăște că rămân nezdruncinate atât credința mărturisită de cei 318 Sfinți
Părinți de la Niceea, cât și a celor 150 Sfinți Părinți de la Constantinopol. Cu privire
la cei care încearcă să denatureze Taina Întrupării, susținând cu nerușinare că Cel
născut din Fecioara Maria a fost un simplu om, Sinodul păstrează neschimbată
credința mărturisită de Sfinții Părinți la Efes în anul 341 și admite scrierile sinodale
ale Fericitului Chiril al Alexndriei către Nestorie și către Ioan al Antiohiei și
 30

episcopii orientali, proprii pentru combaterea nestorianismului și pentru

lămurirea acelora care doresc să înțeleagă simbolul de unire din anul 433. De
asemenea, Sinodul admite Epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul
Flavian al Constantinopolului cu privire la eliminarea ereziei lui Eutihie.
După acest preambul urmează definiția sau formula hristologică propriu-
zisă:
,,Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă taina întrupării într-o
dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să
afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare și stă împotriva celor care
născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge
pe cei care, în nebunia lor, susțin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de
esență cerească sau de altă esență decât a noastră. El anatematizează pe cei
care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire
(întrupare), dar își imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinților
Părinți , noi toți unanim învățăm șă mărturisim unul și același Fiu: Domnul nostru
Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu
adevărat și om adevărat, pe Același din suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl
după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate
afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în
zilele de pe urmă, născut pentru noi și pentru a noastră mântuire, după
umanitate, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, unul și același
Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat și
neschmbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum
distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se
împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în duoă persoane,
împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos. Așa ne-au învățat mai înainte despre El proorocii și Însuși
Domnul nostru Iisus Hristos și așa ne-a transmis Simbolul Părinților noștri” (Mansi
7, 116 AC).
Textul definiției dogmatice se încheie cu interdicția oricărei modificări a
acestui simbol de credință, prevăzând și sancțiuni în caz de neascultare. Această
 31

formulă dogmatică, care poartă 452 de semnături, rezolva toate disputele

teologice din secolele IV și V de la Apolinarie până la Eutihie și dădea expresie
definitivă hristologiei ortodoxe. Din nestorianism, formula hristologică de la
Calcedon condamna învățătura despre doi Fii și despre două persoane, din
eutihianism/monofizitism, ea combătea amestecarea firilor, teopashismul,
originea neomenească a trupului Domnului, două firi înainte de întrupare, dar una
singură după întrupare. Pentru combaterea nestorianismului sinodul a folosit ca
documente fundamentale Scrisorile Sfântului Chiril către Nestorie și către Ioan al
Antiohiei aprobate la cele două sinoade de la Efes din anii 431 și 449, iar pentru
combaterea monofizitismului s-a folosit de Epistola dogmatică a papei Leon I
către episcopul Flavian al Constantinopolului. Erau documente oficiale de o
deosdebită importanță, care reliefau prestigiul de care se bucurau Sfântul Chiril al
Alexandriei și papa Leon I al Romei ca autorități teologice în fața Sinodului.
În ședința a șaptea, Sinodul a aprobat un număr de 30 de canoane. O primă
problemă a constituit-o impunerea ordinii în monahism. Prin Can. 4 sinodul a
hotărât ca toți călugării să se supună autorității episcopale și să nu ridice
mănăstiri fără aprobarea episcopului, iar prin Can. 7 se interzice clericilor și
monahilor participarea la acțiuni militare și politice, părăsind misinea lor
bisericească. Cele mai discutate canoane erau legate de reglementarea juridică a
drepturilor și prerogativelor scaunului episcopal din Constantinopol. Astfel, Can. 9
și 17 prevedeau ca orice litigiu dintre un episcop și un mitropolit să fie rezolvat de
exarhul diocezei (ca instanță laică) sau de episcopul Constantinopolului.
În ședința din 29 octombrie, fiind prezenți 185 de episcopi, majoritatea lor
din diocezele Pont, Asia și Tracia, dar lipsind delegații papali, s-a reactualizat și
dezvoltat Can. 3 Sin. II Ec., astfel: Can. 28 Sin. IV Ec.-Calcedon hotărând
următoarele: ,,Urmând în toate privințele hotărârile Sfinților Părinți și cunoscând
canonul citat mai înainte al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, întruniți
în cetatea îpărătească a Constantinopolului, în Roma cea nouă, în zilele Marelui
Teodosie, fedricitul împărat de pioasă cinstire, aceleași le dispunem și le hotărâm
și noi în privința prerogativelor aceleiași prea sfinte Biserici a Constantinopolului,
Roma ce nouă, deoarece Părinți au conferit prerogative și scaunului Romei celei
 32

vechi cu drept cuvânt, fiindcă aceea era cetate împărătească . Îndemnați de

aceeași intenție, cei 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi au conferit
prerogative identice și prea sfințitului scaun al Romei noi, cu drept cuvânt
judecând că cetatea care este demnă de împărat și de senat și care se bucură de
prerogative identice vechii Rome împărătești, să se înalțe ca aceea și în lucrurile
bisericești și să fie a doua după aceea. Mitropoliții diocezelor Pont, Asia și Tracia
precum și episcopii din ținuturile barbarilor trebuie să fie hirotoniți de episcopul
sfintei Biserici a Constantinopolului.
Mitropoliții diocezelor amintite, în comuniune cu episcopii eparhiei, vor hirotoni
episcopii eparhiei sale cum prevăd sfintele canoane. Cum am spus, mitroăpoliții
diocezelor amintite trebuie să fie hirotoniți de arhiepiscpul Constantinopolului
după ce în prealabil a fost înștiințat, cum este firesc,despre decizia alegerii lor.”
Canonul reafirmă, prin urmare, egalitatea celor două scune episcopale,
Roma și Constantinopol, întemedind-o pe faptul că ambele sunt cetăți
împărătești, iar prin conferirea dreptului de hirotonie a mitropoliților din
diocezele Pont, Asia și Tracia se făcea un pas hotărâtor în extindera jurisdicției
Bisericii din Constantinopol asupra acestor dioceze. În ședința din 30 oct., când a
fost reluată discuția asupra Can. 28, delegații papali s-au opus aceptării acestui
canon. În scrisoarea din luna martie 453, după o lungă tergivresare, care putea fi
interpretată ca respingere a tuturor deciziilor sinodului de la Calcedon, papa,
adresându-se împăratului și participanților la sinod, confirma însă canoanele
Sinodului de la Calcedon cu excepția Can. 28. Deși la 29 mai 454 papa Leon I a
aceptat acest canon, el rămânea pe mai departe discutabil.
Sinodul al IV-lea Ecumenic a făcut dreptate și scaunului episcopal din
Ieruslim. În înțelegere cu episcopul Maxim al Antiohiei și cu aprobarea sinodului,
scaunul episcopal al Ieruslimului a obținut autocefalia față de Antiohia și
jurisdicție asupra Palestinei, Feniciei (2 provincii) și Arabiei, precum și locul al
cincilea în ordinea ierarhică stabilită prin Can. 28. Totodată, cele cinci scaune
episcopale au fost ridicate, ca urmare a Can. 28, la rangul de patriarhii, formând
pentarhia, care păstra constituția federală și sinodală a Bisericii. Ea apăra primatul
de onoare, însă rspingea primatul juridic și de putere cum dorea scaunul roman.
 33

Pe cât de mare și importantă a fost opera dogmatică și canonică a acestui

sinod, pe atât de controvrersată a fost problema receptării lui. S-a apreciat că
hristologia Sfântului Chiril a fost sacrificată în fața celei a papei Leon I. În realitate,
sinodul a preluat în mod expres din hristolgia lui Leon I doar învățătura despre
păstrarea proprietăților specifice celor două firi în Hristos. În rest, formula de la
Clcedon 451 este o sinteză a gândirii patristice, în care predomină teologia
Sfântului Chiril al Alexandriei. Condamnarea monofizitismului/eutihianismului,
care opera cu unele formule ale teologiei Sf. Chiril împinse la extrem, nu permitea
însușirea acelei terminologii chiriliene care, mutilată sau eronat interpretată,
putea fi revendicată de ereticii monofiziți. În nici un caz sinodul de la Calceddon
451 nu a desființat sau negat hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, iar
cu excepția expresiei ,,în două firi” mărturisirea de credință folosește, în mare
parte chiar textual, teologia Sfântului Chiril al Alexandriei. Sinodul de la Calcedon
451 s-a opus nestorianismului, nu formulei de unire și a combătut
monofizitismul/eutihianismul și nu hristologia Sfântului Chril.
Definiția hristologică a Sinodului al IV-lea Ecumenic a ferit doctrina de
credință a Bisericii de greșelile celor două direcții teologice, antiohiană și
alexandrină, a completat opera dogmatică a sinoadelor ecumenice anterioare, a
contribuit decidsiv la precizarea credinței referitoare la taina Persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos și a întărit prin aceasta Simbolul de credință niceean.
Prin opera sa canonică, Sinodul al IV-lea Ecumenic a eliminat neregulile și
abuzurile în plan administrativ și disciplinar. Can. 28 a făcut un act de dreptate
atât Constantinopolului, cât și Ierusalimului. Constantinopolului i-a întărit
privilegiile și egalitatea cu scaunul Romei exprimată deja la Sinodul al II-lea
Ecumenic prin Can. 3, iar Ierusalimului, scoțându-l de sub jurisdicția Antiohiei și
subordonarea față de Cezareea Palestinei și alăturându-l celor patru mari scaune
apostolice episcopale ridicate acum la rang de partiarhii.
Prin Sinodul de la Calcedon 451, Biserica Ortodoxă și-a păstrat față de
eterodocși învățătura de credință adevărată, iar față de papalitate organizația și
independența. Fiind ultimul sinod în care cele două imperii și Biserici au colaborat
normal, el a fixat, prin definiția dogmatică, cadrul definitiv al învățăturii despre
 34

raportul dintre dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos, după ce

sinoadele ecumenice de la Niceea 325 și Constantinopol 381 lămuriseră problema
raportului dintre Logosul întrupat și Persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi.
Hristologia Calcedonului a fixat clar și exact hotarele credinței creștine și cadrele
în care trebuie înțeleasă taina Persoanei Domnului nostru Iisus Hristos pentru
care au luptat, au gândit și s-au rugat generații de Părinți ai Bisericii. ( Bibliografie în
Dicționar de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019).

SINODUL AL V-LEA ECUMENIC - Constantinopol 553

Al V-lea Sinod Ecumenic s-a desfășurat la Constantinopol între 5 mai – 2
iunie 553, convocat de împăratul Iustinian I pentru a condamna ,,Cele trei
Capitole”, adică învățăturile a trei autori de scrietri hristologice – Teodor al
Mopsuestiei, Teodoret al Cyrului și Ibas de Edesa -, care ofereau monofiziților o
bază de argumentare a ereziei lor.
Președinția sinodului a fost exercitată de patriarhul Eutihie al
Constantinopolului. Deși era în Constantinopol, papa Vigiliu nu a participat la
sinod. Au fost prezenți 150 de episcopi, dintre care numai 8 occidentali.
Patriarhatele orientale erau reprezentate de Apolinarie al Alexandriedriei,
Domnus al Antiohiei și trei delegați ai patriarhlui Eustohie al Ierusalimului.
În mesajul său, împăratul declara că dorește refacerea unității bisericești
afectată de erezii, recunoașterea celor patru sinoade ecumenice și condamnarea
lucrărilor eretice ale lui Teodor de Mopsuestia și pe cele ale lui Teodoret de Cyr și
Ibas de Edesa împotriva Sfântului Chiril al Alexnadriei și a Sinodului al III-lea
Ecumenic, pe catre el personal le condamnă și le anatematizează. Sinodul acordă
mare atenție cazului Teodor de Mmopsuestia. El a respins propunerea în legătutră
cu condamnarea operei, dar nu și a persoanei, motivând că un eretic rămâne
eretic și după moarte și că, din cauza ereziei promovate, el s-a rupt de
comuniunea Bisericii pentru totdeauna, sinodul de la Mopsuestia ștergându-i
numele din diptice. De aceea, în legătură cu Teodor s-a formulat următoarea
anatemă: ,,Cine apără pe prea nelegiuitul Teodor și scrierile sale, în care el a
turnat blasfemiile menționate și altele nenumărate împotriva marelui Dumnezeu
 35

și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și nu-l anatrematizează pe el și lucrările sale

nelegiuite și pe cei care-l primesc, îl apără sau susțin că el a învățat ortodox, sau
care au scris despre el și despre scrierile sale nelegiuite și care gândesc sau au
gândit cândva la fel și au rămas până la sfârșit într-o asemenea erezie, să fie
anatema” (Anatema XII, Mansi, 9, 385 AB). În legătură cu Teodoret de Cyr, sinodul
a condamnat acele lucrări care s-au opus hristologiei Sfântului Chiril și hotărârilor
dogmatice ale Sinodului al III-lrea Ecumenic și au apărat învățătura lui Nestorie.
Cât privește scrisoarea atribuită lui Ibas din Edesa către Maris de Ardașir, în
Persia, sinodul a analizat-o în comparație cu hristologia Sinodului de la Calcedon și
a constatat că are conținut complet nestorian, fapt pentru care a condamnat-o.
În ședința din 26 mai, sinodul a discutat asupra cazului papei Vigiliu.
Acesta, refuzând să se prezinte la sinod, a alcătuit un memoriu numit
Constitutum, prin care respingea condamnarea Celor trei Capitole în următoarea
formulă: nu condamna persoana lui Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cyr, ci
toate tezele lor care se opuneau învățăturii de credință stabilită de sinoadele
ecumenice. În legătură cu scrisoarea lui Ibas el susținea că aceasta a fost
acceptată la Calcedon.
Împăratul a trimis sinodului mai multe documente emise de papa (scrisori
adresat împăratului, decretul Judicatum) prin care erau condamnate Cele ttrei
Capitole, decizii asupra cărora revenise prin Constitutum. El atrimis, de asemenea,
un proiect de condamnare a papei, care prevedea ștergerea acestuia din diptice,
dar menținerea legăturilor cu scaunul episcopal roman. Sinodul l-a condamnat ca
eretic nestorian și l-a excomunicat până se va îndrepta. Din ordinul împăratului, el
a fost exilat, la 14 iulie 553, pe o insulă din Marea Marmara.
În ședința di 2 iunie, sinodul a formulat și aprobat cele 14 anatematisme.
Era confirmată prin acestea condamnarrea lui Arie, Macedonie, Apolinarie,
Nestorie, Eutihie și Origen, împreună cu Didim cel Orb și Evagrie Ponticul pentru
că au aderat la apocatastaza origenistă, iar în legătură cu Cele trei Capitole sinodul
preciza următoarele: ,,Anatematizăm așadar Cele trei Capitole amintite, adică pe
nelegiuitul Teodor de Mopsuestia, cu scrierile sale blestemate, ceea ce a scris
nepios Teodoret și Scrisoarea nelegiuită atribuită lui Ibas, apoi pe apărătorii
 36

acestora, care au scris sau scriu în apărarea lor sau pretind că susțin o cauză
dreaptă, ori au apărat sau încearcă să apere nelegiuirea lor cu numele Sfinților
Părinți sau a Sfântului Sinod de la Calcedon” (Mansi, 9,375C-376AB).
În legătură cu problema: Origen și origenism, Sinodul al V-lea Ecumenic nu
s-a ocupat decât tangențial. Condamnarea lui Origen și a origenismului s-a făcut
prin tratatul-edict al împăratului Juastinian I din anul 543, și prin cele 15
anatematisme ale unui presinod ținut la Constantinopol în lunile martie – aprilie
553, la care au participat episcopii veniți să discute problema cdelor Cinci
Capitole, dar care n-au mai participat la sinodul propriu-zis din luna mai. În timp
ce Origen era condamnat în anul 543 pentru erori ca apocatastaza și preexistența
sufletrelor, în anul 553 origenismul era condamnat în legătură cu filosofia păgână
din care s-a inspirat, Origen fiind situat alături de Pitagora, Platon și Plotin.
Prin condamnarea lui Origen și a origenismului, era condamnată de fapt
filosofia platonică și neoplatonică. Crștinismul răsăritean mai păstra concepte
neoplatonice încrerștinate prin mistica promovată de Sf. Dionisie Areopagitul și Sf.
Maxim Mărturisitorul, deoarece gândirea teologică adaptată la filosofia formei și
categoriilor aristotrelice fusese deja postulată prin Leonțiu de Bizanț.
Sinodul al V-lea Ecumenic s-a încheiat la 2 iunie 553, însușindu-și punctul de
vedere al împăratului în problema origenismului și a Celor trei Capiltole. Împăratul
a confirmat printr-un edict hotărârile sinodale, dându-le astfel putere de lege.
Sinodul al V-lea Ecumenic a avut un mare rol în prfecizarea termenilor, în
purificarea expresiilor de interpretări nesigure și în elaborarea unei hristologii
ortodoxe cu valoare normativă. El nu a dat formule noi, ci le-a clarificat și le-a
impus definitiv pe cele definite la Calcedon în anul 451. Un rol decisiv l-a avut în
acest sens împăratul teolog Justinian I care, prin Mărturisirea de crecdință
adresată sinodului și însușită de acesta, a făcut o sinteză de mare profunzime a
teologiei ortodoxe elaborată de cele patru sinoade ecumenice. Teologia Sinodului
V Ecumenic împacă hristologia calcedoniană cu cea a Sfântului Chiril al Alexandriei
și stabilește definitiv raportul dintre fire și persoană explicat prin conceptul de
enipostasiere a lui Leonțiu de Bizanț, care l-a găsit într-o formă primară, mai puțin
elabofrată, la Sf. Chril al Alexandriei.
 37

Papa Vigiliu și-a menținut Constitutum-ul până în 8 decembrie 553, când a

trimis o scrisoare patriarhului Eutihie al Constantinopolului prin care, motivând că
a studiat mai bine părerile Sfinților Părinți, condamnă Cele trei Capitole cu
condiția să rămână neatinsă autoritatea Sinodului al IV-lea Ecumenic.
Condamnarea oficială a Celor trei Capitole a făcut-o la 23 februarie 554 printr-un
al doilea Constitutum, adresat episcopatului occidental, în care arată că aprobă
hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic și deciziile bisericești ale împăratului
Justinian I.
Deși nu tot episcopatul apusen a aderat la condamnarea Celor trei Capitole,
toleranța arătată de împărat spre sfârșitul vieții a dus în final la recunoașterea
generală a sinodului. Opoziția episcopilor din Africa, Galia, Italia și Dalmația nu era
îndreptată atât împotriva sinodului, ci mai mult împotriva inconsecvenței papei.
Așa s-a ajuns ca episcopii din Veneția și Istria să-și aleagă un patriarh propriu în
persoana arhiepiscopului de Aquileea, care și-a stabilit reședința la Grado.
Schisma istro-venețiană a durat până în anul 607. (Bibliografie în Dicționar de Teologie
Ortodoxă, Basilica, 2019).

SINODUL AL VI-lea ECUMENIC – Constantinopol 680-681

Sinodul s-a desfășurat la Constantinopol (numit și Sinodul Constantinopol
III) între anii 680-681, fiind convocat de împăratul bizantin Constantin al IV-lea
(sept. 668- +10 iulie ?685), cu menirea de a restabili ortodoxia hristologică și de a
lichida monotelismul și monoenergismul, erezii născute în cercurile conducătoare
bizantine, dornice să se concilieze cu dizidenții monofiziți.
Papa Agathon (27 iun. 676 – 10 ian. 681) a susținut inițiativa împăratului
bizantin, convocând concilii locale în provinciile occidentale (Italia -Milano, Roma,
Britania – Hatfield).
Deși nu fusese proiectat ca un sinod ecumenic, ci ca unul al ierarhilor
sufragani Scaununelor de Constantinopol și Antiohia, sinodul și-a dobândit acest
statut încă de la prima sa ședință, la care participau și delegații Patriarhiilor
Alexandriei și Ierusalimului, aflate sub stăpânire musulmană. Cele 18 ședințe ale
 38

Sinodului s-au desfășurat între 7 noiembrie 680 – 16 sptembrie 681, în sala boltită
(troullos) a Marelui palat imperial, de unde și numele de concilium trullanum
sau ,,primul sinod in trullo” sub care este cunoscut acest Sinod Ecumenic.
Numărul sinodalilor participanți a sporit constant; dcă la primele ședințe nu erau
prezenți decât numai 47 de ierarhi, ultima sesiune a fost semnată de 174 de
arhierei. Împăratul a asistat la primele unsprezece ședințe și la ședința festivă de
încheiere a lucrărilor sinodului. Partida monotelită era reprezentată în sinod de
patriarhul Macarie al Antiohiei (nov./dec. 669-7 mart. 681) și discipolul său
Ștefan.
Primele trei ședințe ale Sinodului al VI-lea Ecumenic (7, 10 și 13 nov. 680)
au fost consacrate examinării actelor Sinoadelor al III-lea, al IV-lea și al V-lea
Ecumenice, sinodalii revizuind, în sensul restabilirii autenticității, mărturiile
patristice invocate la Sinodul al V-lea Ecumenic. Sesiunile V – X (7 dec. 680, 12 și
13 febr., 7, 8 și 18 mart. 681) au fost dominate de examinarea florilegiilor
compuse de partida monotelită/monoenergistă și, respectiv,
diotelită/dioenergistă. În timpul ședinței a VIII-a (7 mart.), s-au dezlănțuit
dezbateri furtunoase când a fost lecturat nucleul Typos-ului; mai mulți clerici
suspecți de erezie au fost obligați să-și probeze ortodoxia. În cadrul aceleiași
ședințe, patriarhul Macarie al Antiohiei a fost invitat să compară înaintea
Sinodului, pentru a face o profesiune de ctredință, prezentând o mărturisire orală
și una scrisă. Lucrările patriarhului antiohian au fost examinate pe durata
sesiunilor a XI-a și a XII-a (20,22, mart.), autorul fiind condamnat și depus, întrucât
nu admitea două voințe și două lucrări naturale în Hristos, susținând, în schimb,
existența unei ,,singure voințe și lucrări teandrice” (mia energeia theandriki).
Ședințele a IX-a și a X-a (8, 18 mart.) au fost rezervate analizării unor mărturii
patristice anti-monotelite și anti-monoenergiste și ale pasajelor relevante din
scrierile ereziarhilor monoteliți și monoenergiști. Sesiunea a XIII-a (28 mart.) a fost
consacrată lecturării unor fragmente din scrierile lui Teodor de Pharan, papei
Honorius I (625-638) și patriarhilor capitalei: Pyrrhos (638-641, 654), Paverl al II-
lea (641-653), Petru (654-666), Ioan al V-lea (669-675) și Constantin I (675-677),
precum și examinării actului unirii alexandrine (633). Cazul fanaticului monotelit
 39

Polychronios a fost dezbătut în cadrul sesiunii a XV-a (26 apr.), Sinodul

concluzionând ca acesta să fie anatematizat. Proxima ședință a Sinodului (9 aug.)
a fost dedicată examinării cazului preotului Constantin de Apamea/Siria, care
susținea că natura umană, implicit voința și lucrarea naturală, a fost dezbrăcată la
Înviere, împreună cu ,,Trupul și Sângele Său”. La sfârșitul acestei ședințe au fost
anatematizați toți susținătorii monotelismului și monoenergismului: papa
Honorius I (27 oct. 625- 12 oct. 638), patru patriarhi defuncți constantinopolitani:
Serghie I (18 apr. 610-8/9 dec. 638), Pyrrhos (dec. 638-sept. 641; 8/9 ian. – 1
iul.654), Pavel al II-lea (oct. 641 – dec.653) și Petru (ian. 654 -oct. 666), precum și
patriarhul Kyros al Alexandriei (631 - +21 mart. 642), patriarhul Macarie al
Antiohoei (6679/670 – 7 mart. 681) și discipolul său Ștefan, episcopul Teodor de
Pharan, Poychronios și un oarecare Apegios de Perge, care trebuie identificat
probabil cu mitropolitul Constantin de Perge, cu care Sfântul Maxim
Mărturisitorul a avut o dispută în 653. Mărturisitorii ortodoxiei hristologice și
adversari ai monotelismului, sfinții Maxim Mărturisitorul (580 - +13 aug.662),
Sofronie, patriarhul Ierusalimului (633/634 – 11 mart. 638) și papa Martin I (649 –
653, +16 sept. 655), triumfau astfel postum.
În pofida insistențelor patriarhului Gheorghe I (nov/dec. 679 – ian./febr.
686), care stăruia să nu fie condamnată memoria predecesorilor săi și să fie numai
denunțate rătăcirile lor, la presiunile delegaților romani (preoții Teodor și
Gheorghe și diaconul Ioan), patriahii constantinopolitani au fost condamnați in
persona. Pe de altă parte, nici papa Honorius nu a putut fi exceptat de la
anatematizre postumă. Honorius răposase la 12 octombrie 638, fără a putea
retracta formula sa pro-monotelită din 634 și fără să fi fost condamnat de Sinodul
de la Lateran (649).
Ultimele ședințe sinodale au fost dedicate formulării și adoptării definiției
dogmatice și festivităților care celebrau unanimitatea sinodală și-l aclamau pe
împărat ca un ,,nou David”.
Condamnarea unui papă de la Roma de către un Sinod Ecumenic infirmă
astfel ifailibilitatea pe care suveranii pontifi și-o arogă, infailibilitate dogmatizată
de Conciliul I Vatican în 1870. Dorind să concilieze ,,dogma” infailibilității papale și
 40

condamnarea pronunțată de un Sinod Ecumenic împotriva papei Honorius,

savanții catolici au argumentat ingenios că acesta din urmă nu s-a exprimat ex
cathedra, ci, mai degrabă, ex sese, adică papa nu se exprimase în calitatea lui de
papă/episcop al Romei, ci a vorbit în nume personal, ceea ce evident nu este cazul
aici.
Leon al II-lea (682 -683), succesorul papei Agatho, a aprobat hotărârile
Sinodului, declarându-se de acord cu anatematizarea postumă a predecesorului
său, întrucât ,,acesta nu s-a străduit să păstreze imaculată Biserica apostolică, în
cadrul credinței apostolice și, cu o îngăduință inconștientă, a permis ca puritatea
Bisericii Romane să fie întinată”. Iar succesorii papei Honorius, până în secolul al
XI-lea, blamau pe Honorius, în mărturisirea de credință pe care o semnau înainte
de intronizatre, pentru incapacitatea de a preveni propagarea ereziei.
Loială moștenirii Sinodului al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 8 oct. – 1nov.
451), definiția dogmatică (Ekthesis pisteos) a acestui Sinod Ecumenic, semnată de
cei 174 de ierarhi participanți la a XVIII-a ședință (16 sept. 681), subliniază
realitatea celor două voințe (dio phisikas theliseis itoi thelimata en avton) și lucrări
naturale (dio phisikas energheias) unite în Ipostasul unic al Mântuitorului Hristos:
,,Propovăduim, de asemenea, potrivit învățăturii Sfinților Părinți, și două voințe
naturale și două lucrări naturale, în mod nedespărțit, neschimbat, meîmpărțit,
neamestecat (adiairetos, atreptos, ameristos, asinhitos), două voințe naturale nu
opuse/contrare (să nu fie!), precum ziceau ereticii, ci voința Lui umană urmând și
nu împotrivindu-se sau luptându-se, ci mai degrabă supunându-se voinței Lui
divine
Și atotputernice, ... și două lucrări naturale, adică o lucrare dumnezeiască și o
lucrare omenească în Același Domn al nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul
nostru, în mod nedespărțit, neschimbat, neîmpărțit și neamestecat. Afirmarea
persistenței voinței umane a lui Hristos și a lucrării naturale umane, și după unire,
apăra deplina umanitate a lui Hristos, ,,desăvârșirea Înomenirii Unuia Domn Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru”, în fața ,,ereziei unei unice voințe și unice lucrări
pentru cele două naturi ale Unuia din Sfânta Treime”, care avea drept corolar
ideea că trupul Său înzestrat cu suflet rațional este lipsit de voință și lucrare.
 41

Voința Sa umană, deși îndumnezeită (,,mântuită”), nu afost anulată, anihilată,

suprimată , dar nici nu se manifestă contrar voinței Sale divine, nu se împotrivește
și nu intră în conflict cu aceasta, ci urmează și ,,se supune voinței Lui divine și
atotputermnice”. În rezumat, Sinodul proclamă că ,,două sunt naturile Lui,
strălucind în unicul Său Ipostas, întru care a arătat în întreaga Sa viețuire în trup și
minunile și patimile, nu în aparență/după închipuire, ci în realitate/după adevăr,
deosebirea naturală fiind cunoscută în același Ipostas prin faptul că fiecare natură
vrea și lucrează cele proprii cu comuniunea celeilalte, drept pentru care slăvim
două voințe și lucrări naturale, conlucrând spre mântuirea neamului omenesc”.
Sinodul in Trullo (penthekte synodos, quinisextum), convocat de împăratul
Iustinian al II-lea (sept.685 – 695, 705 – 7 nov. 711) și desfășurat între 691 și 1
septembrie 692, în aceeași sală boltită a palatului imperial în care s-au desfășurat
lucrările Sinodului al VI-lea, a completat hotărârile Sinoadelor al V-lea și al VI-lea
Ecumenuce, formulând 102 canoane disciplinare.(Bibliografie în Dicționar de Teologie
Ortodoxă, Basilica, 2019).

SINODUL AL VII-LEA ECUMENIC – Niceea, 787

Sinodul s-a desfășurat în biserica Sfânta Sofia din Niceea între 24 sept. – 28
oct. 787, convocat de împărăteasa IRINNA și fiul ei minor, CONSTANTIN al VI -lea,
pentru a condamna iconoclasmul.
Președinția a fost exercitată de patriarhul Tarasie al Constantinopolului,
prezenți fiind delegații papei Adrian I – protopresbiterul Petru și egumenul Petru
de la Mănăstirea Sfântul Sava din Roma --,reprezentanții Patriarhiilor Răsăritene
– ieromonahii Ioan și Toma – și 330 de episcopi sau reprezentanți ai acestora,
precum și un impresionant număr de arhimandriți, egumeni și călugări.
Primele trei ședințe (24, 26 și 28 sept.) au fost rezervate reprimirii
episcopilor iconoclaști în comuniunea Bisericii, menținerea scaunelor episcopale și
recunoașterea hirotoniilor lor, citirii în fața sinodului a scrisorilor papei Adrian I
către împărat și către patriarhul Tarasie și a scrisorilor trimise de patriarhii
 42

răsăriteni. Papa cerea în aceste scrisori condamnarea iconoclasmului și

restabilirea cultului icoanelor, precum și restbilirea legăturilor economice și
diplomatice dintre Roma și Constantinopol. Prin aceasta s-a realizat înțelegerea
dintre episcopii participanți, fapt fundamdental pentru buna desfășurare și reușită
a sinodului, și s-a evidențiat acordul pentarhiei pentru restabilirea cultului
icoanelor.
Astfel, se putea trece la expunerea citatelor biblice și patristice în favoarea
cultului icoanelor și la formularea primei mărturisiri de credință a sinodului
referitoare la cinstirea icoanelor semnată de 465 de participanți , printre care unii
preoți și monahi fără drept de vot. Deși unii istorici sunt de părere că Sinodul al
VII-lea Ecumenic s-ar fi putut încheia după această ședință, considerând că a fost
restabilită comuniunea de credință și în cadrul episcopatului bizantin și între
Constantinopol și celelalte scaune patriarhale, și că prin condamnarea
iconoclasmului și formularea unei învățături de credință a fost reabilitat cultul
icoanelor, aprecierea nu poate fi acceptată, deoarece valoarea teologică a
Sinodului al VII-lea Ecumenic în condamnarea iconoclasmului o constituie ședința
a VI-a, în care a fost combătută punct cu punct definiția dogmatică a sinodului de
la Hieria din 754 și ședința a VII-a , în care s-a formulat și adoptat hotărârea
dogmatică finală referitoare la cinstirea icoanelor.
Combaterea teologiei iconoclaste s-a derulat sub forma unui dialog la care
episcopul Grigorie de Neocezareea, prezent la Hieria, citea câte un paragraf care
era apoi combătut de formularea ortodoxă, mult mai vastă, al cărei autor este,
după toate probabilitățile, patriarhul Tarasie.
La 3 octombrie 787, în prezența a 343 de episcopi și a multor preoți și
călugări, episcopul Teodor de Tauriana în Bruttium a dat citire definiției dogmatice
a Sinodului al VII-lea Ecumenic. După ce a fost rostit Simbolul de credință niceo-
constamntinopolitan, au fost citite definițiile dogmatice ale celor șase sinoade
ecumenice și au fost anatematizați toți ereticii, s-a declarat:
,,Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care și cea
referitoare la sfintele icoane, care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci
Logosul divin s-a întrupat în realitate și nu în aparență. Urmând calea
 43

împărătească, învățăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinților Părinților noștri și

al predaniei Bisericii universale, în care sălășluiește Sfântul Duh, mărturisim, cu
toată convingerea și claritatea că, precum semnul sfintei și de viață făcătoarei
Cruci, tot așa și sfintele icoane demne de cinstire, să fie pictate sau lucrate în
mozaic sau din alt material și să fie așezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu,
pe sfintele vase și veșminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la
răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân și Mântuitor Iisus
Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, Sfintei Maicii Sale, ale
sfinților îngeri, ale tuturor sfinților și drepților... căci, cu cât sunt mai des
contemplate aceste reprezentări biblice, cu atât, mai mult este îndreptat
credinciosul să-și amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i aducă
cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înțelesă ca adorare,
care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci ca acea venerare adusă semnului sfintei și
de viață făcătoarei Cruci, Sfintei Evanghelii și altor sfinte obiecte, adică prin
tămâiere și aprindere de lumânări și candele, cum ne învață vechea Tradiție, căci
cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în icoană. Cine cinstește icoana,
cinstește persoana zugrăvită pe ea,” ( Mansi, 13, 377 DE). În final sunt anatematizați
toți cei care ar îndrăzni să distrugă vasele și obiectele liturgice, sau sfintele icoane,
Sfânta Cruce și Sfânta Evanghelie, pentru că ar avea pe ele icoane, sau ar da
mănăstirilor o întrebuințare profană.
Au fost anamatizați toți ereticii, inclusiv iconoclaștii, și au fost reabilitați Sfinți
Gherman, patriarhul Constantinopolului, Ioan Damaschinul și Gheorghe din Cipru.
Deciziile au fost semnate de 302 episcopi și se crede că autorul lor a fost tot
patriarhul Tarasie. Ultima ședință, a VIII-a (28 oct.), în care au fost adoptate în
mod oficial definiția dogmatică și cele 22 de canoane s-a desfășurat în
Constantinopol, în prezența împăraților Constantin al VI-lea și Irina, care au și
prezidat-o. Cele 22 de canoane au avut menirea de a reașeza ordinea și disciplina
în Biserică, deoarece în timpul crizei iconoclaste s-au înregistrat nenumărate
abuzuri, mai ales în ceea ce privește alegerea episcopilor, ascltarea clerului și viața
monahală.
 44

Deoarece cultul icoanelor a fost restabilit la Niceea, pe baza teologiei

hristologice calcedoniene, iar sinodalii au demonsrtat că iconoclaștii, prin
respingerea icoanelor, răstălmăcesc hristologia calcedoniană și trădează tendințe
maniheic monofizite, se poate spune că Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin definiția
dogmatică formulată și aprobată, a dezvăluit și combătut ultimele încercări de
infiltrare în Biserică a tendințelor necalcedoniene. Icoana devine astfel un garant
al înțelegerii și mărturisirii corecte a unirii ipostatice în Iisus Hristos.
După Sinodul de la Niceea, icoanele sunt o mărturie a Întrupării lui Hristos.
Din aceasta rezultă și menirea lor, adică aducerea aminte de iconomia mântuirii
noastre și întărirea credinței.
Criza iconoclastă a cunoscut însă o nouă răbufnire între anii 815 – 842. O
contribuție importantă la revenirea iconoclasmului a avut-o atât poziția Bisericilor
din Apus față de hotărârile sinodului, cât și criza politică și bisericească cu care se
confrunta Imperiul Bizantin și populația Constantinopolului la începutul sec. al IX-
lea.
Regele francilor Carol cel Mare, informat asupra hotărârilor Sinodului al VII-
lea Ecumenic, și primind o traducere defectuoasă a actelor acestuia - termenii
adorare și venerare erau traduși cu același cuvânt și anume adoratio, ceea ce
făcea să se înțeleagă că sinodalii n-au făcut nici o distincție între adorarea lui
Dumnezeu și venerarea icoanelor - , a cerut teologilor franci să facă o analiză
judicioasă asupra problematicii cinstirii icoanelor. În acest context, sinodul de la
Niceea a fost aspru criticat în lucrarea intitulată Capitulare de imaginibus sau Libri
Carolinii.
Pe baza celor prezentate de Libri Carolinii, sinodul de la Fankfurt, din iunie
794, chiar în prezența legaților papali, au respins atât sinodul iconoclast de la
Hieria din anul 754 cât și Sinodul al VII-lea Ecumenic pentru că a hotărât că
icoanelor li se cuvine adorare ca lui Dumnezeu, așa au înțeles apusenii datorită
traducerii greșite.
Începutul domniei împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813 –
820) a însemnat și schimbarea politicii religioase imperiale în favoarea
iconoclasmului. Împăratul a cerut unei comisii să întocmească un florilegium
 45

patristic împotriva cultului icoanelor. Patriarhul Nichifor al Constantinopolului

prezent la această discuție, a condamnat acțiunile iconoclaste, a scris cele două
tratate Antiheresis împotriva iconoclaștilor și a condus procesiunea cu icoane din
25 decembrie 814. Pentru toate acestea, împăratul a dispus înlocuirea și exilarea
patriarhului Nichifor în primăvara an ului 815.
Noul patriarh, Teodor Melisinos Casitera, a convocat sinodul iconoclast în
Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol în anul 815. Actele sinodului, care au
fost reconstituie parțial din lucrările polemice ale patriarhului Nichifor, dezvăluie
o listă de citate patristice și definiția dogmatică sinodală care condamnă cultul
icoanelor. Au fost respinse hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic și reconfirmate
hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria. Icoanele trebuiau arse sau distruse în
alt mod.
Cei mai reprezentativi apărători și teologi ai icoanelor în sec. al IX-lea au
fost patriarhul Nichifor I al Constantinopolului și Sfântul Teodor Studitul. Ei au
demonstrat că icoana este expresia realității Întrupării lui Hristos, iar cinstirea
icoanelor este fundamentată pe învățătura hristologică a Bisericii. Împreună cu
alți episcopi, ei au fost întemnițați, maltratați și exilați.
Papa Pascal al II-lea s-a opus cu vehemență reactivării iconoclasmului,
apărând Sinodul al VII-lea Ecumenic și arătând că cinstirea icoanelor este
fundamentată pe întruparea lui Hristos, consecință a unirii ipostatice a celor două
firi în unica Persoană Lui. De asemenea, iconoclasmul bizantin a fost condamnat și
de patriarhiile orientale prin sinodul de la Ierusalim din anul 836.
Iconoclasmul a continuat însă și sub împărații Mihail al II-lea Rhangabe (820
– 829) și Teofil (829- 842). Episcopatul franc s-a pronunțat în sinodul de la Paris,
din 1 noiembrie 825, pentru pictarea icoanelor, dar nu pentru venerarea lor.
Iconoclasmul revigorat de împăratul Teofil a fost condamnat oficial de
patriarhii Hristodul al Alaxandriei, Iov al Antiohiei și Vasile al Ierusalimului în
sinodul ținut la Ierusalim în anul 836.
Împărăteasa Teodora, îngrijorată că soțul ei a murit sub anatema
iconodulilor, a hotărât convocarea unui sinod care să restabilească cultul
icoanelor. A ordonat chemarea din exil a iconodulilor, iar scaunul patriarhal din
 46

Constantinopol l-a încredințat lui Metodie, care fusese persecutat de împăratul

Mihail al II-lea.
Patriarhul Metodie a declarat în fața sinodului convocat în Constantinopol,
care a antematizat pe iconoclaști, că împăratul Teofil n-a fost iconoclast convins,
și tainic a crezut în cultul icoanelor, iar împărăteasa a depus mărturie că pe patul
de moarte, Teofil a cerut să i se aducă icoane pe care le-a cinstit cu evlavie. Cei
prezenți au fost de acord ca împăratul să fie dezlegat de anatemă și să se facă
rugăciuni pentru odihna lui.
Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843 a condamnat cele două
sinoade iconoclaste, Hieria (754) și Constantinopol (815) și a confirmat hotărârile
celor 7 Sinoade Ecumenice, apărând cultul icoanelor și anatematizând pe
iconoclaști. Episcopii care n-au respectat aceste hotărâri au fost înlăturați și
înlocuiți cu episcopi iconoduli care au pătimit în timpul perscuției iconoclaste.
Restaurarea cultului icoanelor s-a făcut în cadrul unei Liturghii festive oficiată la
11 mai 843 în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
Bibliografie: Diac. Ioan Ică jr., Sfâtul Teodor Studitul- Iisus Hristos, prototip al icoanei
Sale, DEISIS, 1994; Christoph Schonborn, Icoana lui Hristos, ; Pr. Sorin Șelaru coord., Hotărârile
dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, BASILICA 2018; Dicționar de Teologie Ortodoxă,
BASILICA 2019.

BISERICILE VECHI ORIENTALE

Sunt Biserici care în urma disputelor hristologice din secolele IV – VII, în
special după Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon 451, au rupt comuniunea
cu Biserica Constantinopolului.
Pe lângă așa-numiții necalcedonieni, numiți și monofiziți, trebuie amintiți
nestorienii și monofiziții, detașați de creștinismul ortodox bizantin în urma
Sinodului al III-lea Ecumenic, respectiv Sinodul al IV-lea Ecumenic. În ciuda mai
multor încercări de a ajunge la un consens teologic, în mod special în timpul
împăratului Justinian (527 – 565), totuși Bisericile din ținuturile amintite s-au
 47

desprins de comuniunea cu Biserica bizntină (melkită), constituindu-se în Biserici

de sine stătătoare, fără comuniune euharistică cu cele calcedoniene.
În spațiul sirian, care, comparat cu Egiptul, nu a fost omogen pe plan
geografic, etnic și cultural, s-au format atât Biserica nestoriană (siriacă orientală),
cât și Biserica siro-iacobită (siriacă occidentală), iar mai apoi Biserica maronită. Pe
lângă conotația religioasă a separării acestor Biserici de Bizanț, un rol important l-
a jucat dimensiunea națională, aceste Biserici fiind situate în arealele culturale
bine definite la limita Imperiului Bizntin. Aria geografică în care se situează aceste
Biserici este cea a Orientului Apropiat și a Orientului Mijlociu, unele fiind situate
chiar în interiorul Asiei, Biserica Indiei sau în interiorul Africii, Biserica Etiopiei.
O caracteristică comună a lor este că ele s-au aflat, începând din sec. al VII-
lea, sub dominația arabă islamică, mai apoi mongolă și turcă, într-un regim de
minoritate religioasă, cu drepturi restrânse și obligații fiscale mărite. Încă din
perioada cruciadelor au intrat în contact cu creștinismul latin, ajungându-se la
uniri cu latinii (de ex. maroniții) sau la influențe evidente (de ex. armenii).
Bisericile Vechi Orientale sunt următoarele: Biserica Apostolică Asiriană de
Răsărit (Nestoriană), Biserica Siro-iacobită, Biserica Coptă; Biserica Etiopiană,
Biserica Apostolică Armeană, Biserica creștinilor tomiți din India și Biserica
Maronită.
BISERICA ASIRIANĂ de RĂSĂRIT (Nestoriană)
La școala teologică din Edessa era reprezentat dioprosopismul mai departe,
chiar după condamnarea lui Nestorie în anul 431. Teologii normativi ai acestei
școli erau Diodor de Tars și Teodor de Mopsuestia. După moartea lui Ibas de
Edessa în 457 s-a ajuns la atacuri puternice ale monofiziților împotriva acestei
școli. Reprezentanții nestorianismului au emigrat în Nisibi, în spațiul persan, unde
s-a dezvoltat adevăratul centru al Bisericilor nestoriene. Centrul nestorienilor s-a
mutat către sfârșitul secolului al V-lea la Seleucia – Ctesifon, întemeindu-se un
catolicosat propriu. Într-un sinod, ținut la Beth Lapath (484), această Biserică a
aderat oficial la hristologia nestoriană. Din sec. al VII-lea au ajuns sub dominația
arabilor islamici, mutându-și centrul în 762 la Bagdad, iar în 782 la Mosul, în
nordul Mesopotamiei.
 48

Între secolele V-XIII au desfășurat nenumărate misiuni în Imperiul Persan,

ajungând chiar până în India și China, dar și în sud-vest, în Peninsula Arabică.
Expansiunea nestoriană în zona centrală a Asiei s-a remarcat prin puterea de
inculturare a Evangheliei în spații culturale și politice diferite, pluritatea de limbi și
literaturi utilizate în misiune alături de siriacă, din care s-au păstrat până azi
fragmente, fiind o dovadă pentru această misiune unică în istoria creștinismului
oriental. Creștinismul a fost răspândit în Afghanistan, Uzbekistan, Siberia
Meridională, Tibet, Mongolia, China, Manciuria. La sfârșitul sec. al XIII-lea a fost
ales chiar un catholicos turco-mongol.
La sfârșitul sec. al XIII-lea, Biserica Nestoriană număra 25 de mitropolii cu
200 de episcopii sufragane, întinzându-se din Orientul Apropiat până în China. Cu
toate aestea, nestorianismul a fost mereu o minoritate tolerată, fără a fi religie de
stat vreodată. Astfel, în fața invaziei lui Timur Lenk nu au fost protejați de nimeni.
Distanțele uriașe dintre eparhii au dus la imposibilitatea unei organizări
temeinice. Nestorienii s-au adaptat foarte mult la culturile pe care le-au
încreștinat, încât granița dintre inculturare și sincretism a fost adesea incertă. Au
suferit influențe din partea șamanismului și budismului, ceea ce a dus la scindări
înlăuntrul lor.
Odată cu întoarcerea în direcție filoislamică a dominației mongole (sec. al
XIV-lea), nestorienii au fost supuși la persecuții de către turci, kurzi, sau persani,
ceea ce a dus la distrugerea aproape totală a acestor comunități. Între secolele XV
– XX s-au aflat sub stăpânirea turcilor otomani. Datorită misiunilor latine în
Occident, în anul 1522, o parte a Bisericii Asiriene s-a unit cu Roma și este
cunoscută sub numele de Biserica Caldeică. Aceasta numără azi în jur de o
jumătate de milion de credincioși.
La începutul sec. al XX-lea au fost deportați și persecutați de turci și kurzi,
care i-au acuzat de colaboraționism cu britanicii. Peste o treime din populația
creștină și-a găsit moartea, iar ceilalți au emigrat. După ce un catholicos al acestei
Biserici a fost ucis în 1918, iar urmașul său a murit în 1920 într-un lagăr de
refugiați, capul Bisericii Asiriene a fost exilat, mutându-și reședința la San
Francisco, iar mai apoi la Chicago. Azi, mai există mici comunități de creștini
 49

asirieni în Iran, Irak, Siria, Liban, India, America de Nord și Australia, numărul
acestora ridicându-se la aproximativ 400.000. Din 1976 Biserica Asiriană este
condusă de catholicosul Mar Dinkha IV.

BISERICA SIRO-IACOBITĂ
Biserica siro-iacobită are doi întemeietori: Sever al Antiohiei, care în anii
512 – 518 a pus bazele teologiei monofizite siriene, și Jacob Baradaeus (490 –
578), episcop monofizit cu reședința la Edessa, care a hirotonit peste 30 de
episcopi în orașele aflate în jurisdicția calcedonienilor, creând astfel o ierarhie
paralelă cu cea a Bisericii melkite.
În 557-558 Jacob Baradaeus a hirotonit pe Sergiu de Tella ca patriarh cu
sediul în Antiohia, seria patriarhilor iacobiți neîntrerupându-se până azi. La
început, episcopii iacobiți nu rezidau în orașele pentru care au fost hirotoniți,
acestea alându-se sub jurisdicție imperială, ei aveau reședința în mănăstiri. Aria
teritorială a acestei Biserici s-a situat, de la vest la est, între Marea Mediterană și
Mesopotamia, și, de la nord la sud, între Armenia și Palestina.
După reunificarea politică a acestei arii sub stăpânirea arabă, centrul de
greutate s-a mutat către partea orientală, având centrele cele mai importante în
Edessa (Urfa) și Amida (Diyarbakir), în sud-estul Turciei de azi, și Mossul în Irakul
de azi. În această regiune au conviețuit și melkiții (creștinii ortodocși care au
rămas în comuniunue cu Biserica bizantină), afalați preponderent în fâșia urbană
mai elenizată de la Marea Mediterană, cât și nestorienii aflați preponderent în
aria mesopotamiană.
În fața deselor cuceriri musulmane, bastionul cel mai sigur pentru
supraviețuirea Bisericii siro-iacobite a fost oferit de monahism. Alături de
Mănăstirea Mar Mattai (Sfântul Matei) de lângă Mosul, a fost regiunea Tur Abdin
(=muntele slujitorilor lui Dumnezeu), ,,Muntele Athos” al iacobiților, situată în
zona muntoasă a Turciei de Sud-Est.
Aflată la începutul mileniului al II-lea sub stăpânire musulmană, Biserica de
aici urma regulile comunităților religioase minoritare, respectând dreptul islamic
 50

și plătind taxele necesare unei libertăți de credință limitate. Cu toate acestea,

între secolele al XI-lea și al XIII-lea, Biserica Iacobită a cunoscut o renaștere
extraordinară datorită Patriarhului Mihail (+1199) și mitropolitului Mesopotamiei,
Grigorie Bar Hebraeus (1226-1286), capabil să articuleze o teologie iacobită ca
răspuns la solicitările islamului. Această înflorire coincide cu epoca stăpânirii
mongole, dar aderarea mongolilor la islam în 1295 marchează începutul unei
decadențe, care răvășește această Biserică, începând cu prigoana lui Timur Lenk
din sec. al XIV. Dacă în sec. al XIII-lea această Biserică avea 20 de mitropolii, cu
120 de episcopi sufragani, în sec. al XVII-lea structura eclesiastică mai cuprindea
numai 5 mitropoliți, cu 20 de episcopii sufragane.
Deși în 1882 le-a fost recunoscut dreptul unui millet, totuși nu au fost scutiți
de persecuțiile turcești din Primul Război Mondial, când aproximativ 186.000 de
iacobiți din zona Tur-Abdin (Sud-Estul Turciei de azi) au fost uciși. Reședința
patriarhală a fost mtată din Amida la Mardin, iar apoi la Dair az-Zafran, pentru ca
în 1959 să fie mutată la Damasc, unde se află și azi.
În prezent, iacobiții sunt răspândiți în Siria, Liban, Turcia, Israel, Europa și
America, având un număr de 250.000 de credincioși. Sub jurisdicția patriarhului
Mar Ignatius Zakka I, din 1980 patriarh siriaco-ortodox al Antiohiei și al întregului
Răsărit, se află azi și 1.000.000 de creștini din India.

BISERCA COPTĂ din Egipt

Monofiziții din Egipt și-au luat numele de copți, probabil prin coruperea
cuvântului ,,Aegyptos”. Aceștia sunt descendenți ai vechilor egipteni și îi numeau
pe credincioșii creștini ortodocși din Egipt, dependenți de Constantinopol, melkiți,
cuvânt derivat din aramaicul melek = rege.
Politica împăratului Justinian a contribuit la formarea și distanțarea
definitivă a confesiunii copte din Egipt, în urma refuzului patriarhului monofizit
Teodosie al Alexandriei de a semna actele Sinodului din Constantinopol din anul
536, când s-a încercat împăcarea celor două fracțiuni, a ortodcșilor și
monofiziților.
 51

În anul 639, în timpul patriarhului Veniamin a început cucerirea arabă a

Egiptului, fapt care a condus la izolarea Bisericii egiptene de Biznț și la
introducerea limbii arabe ca limbă oficială la începutul sec. al VIII-lea. În urma mai
multor răscoale împotriva arabilor, înăbușite în sec. al VIII-lea și al IX-lea, au avut
loc multe convertiri la islam, astfel că musulmanii dețineau deja în sec. al IX-lea
majoritatea. În timpul califatului Fatimid de la Cairo, între anii 969-1171, al
mamelucilor și al Imperiului Otoman 1517, copții au trăit în toleranță, deși au fost
și perioade de persecuții și distrugeri de biserici.
În 1798 armatele lui Napoleon au invadat Egiptul iar copții din Egipt au
luptat de partea francezilor, în ciuda avertismentelor patriarhului Marcu de
atunci, fapt ce a condus după eșecul atacului francez la replesalii asupra
credincioșilor copți. După decăderea ce a urmat acestor evenimente, sub
patriarhul Chiril al IV-lea (1854–1861) Biserica copților a cunoscut o adevărată
renaștere, intensificându-se cateheza și formarea preoților, înființându-se școli
publice etc. Acest reviriment s-a continuat și aprofundat apoi de către patriarhul
Chiril al VI-lea (1959 –1971), când relațiile dintre stat și Biserică s-au îmbunătățit,
iar mănăstirile, viața spirituală și activitatea pastorală au cunoscut o mare
înflorire. Această tendință se continuă și în timpul actalului patriarh al Bisericii
Copte, Shenuda al III-lea.
Sediul Patriarhiei Copte a fost mutat la Cairo în sec. al XI-lea, în timpul
patriarhului Hristodoulos (1047 – 1077), unde se află și azi. Biserica Coptă din
Egipt are în prezent între opt și zece milioane (8.000.000 și 10.000.000) de
credinciși.

BISERICA ETIOPIANĂ
În secolele al VI-lea și al VII-lea, copții au realizat misiuni însemnate în Nubia
și Etiopia, făcând astfel ca teologia de nuanță monofizită să se răspândească și în
aceste ținuturi. Tot în acest timp, Etiopia a fost izolată prin cuceririle islamice de
restul Bisericilor creștine, dezvoltând un creștinism inconfundabil și cu multe
caracteristici proprii.
 52

Biserica Etiopiană a rămas legată de cea coptă de-a lungul veacurilor,

patriarhul copt fiind cel care alegea și introniza Mitropolitul Etiopiei, care se
numea Abuna. Biserica Etiopiei era o Biserică de stat, relațiile dintre rege și
Biserică fiind foarte strânse. Pe lângă lupta împotriva islamului, etiopienii au avut
de luptat și împotriva propagandei uniate catolice, susținută de portughezi.
Iezuiții catolici au desfățurat misiuni în Etiopia între anii 1557 – 1632,
reușind să convertească la catolicism chiar pe regele Susenyos (1632-1667). Cu
toate acestea și în ciuda unirii cu Roma din 1662, Biserica și-a păstrat vechea
credință. După o luptă îndelungată, patriarhul copt a numit în 1951 pentru prima
oară, un etiopian pe tronul mitropolitan, pe Abuna Basileios. În anul 1959,
Biserica Etiopiei a obținut autonomie deplină față de Biserica Coptă, ridicându-l pe
Basileios la rangul de patriarh.
Această bucurie a fost însă umbrită în 1974 de revolta militară care a
desființat monarhia și a condus Etiopia la instaurarea comunismului, prin
apropierea de Uniunea Sovietică. Acest regim marxist a început în 1977 cu ample
persecuții și demolări de biserici, care au durat până în 1991.
În 1992 a fost ales patriarh Pavlos, care s-a străduit să intensifice misiunea
Bisericii în societate prin cateheză și formarea preoților. Reședința Abunei Pavlos
al Etiopiei se află la Addis Abeba, capitala Etiopiei. Biserica Etiopiană este cea mai
mare Biserică veche orientală din lume, având peste 16 milioane de credincioși,
creștini etiopieni.
După ce la 24 mai 1993 s-a proclamat independența Eritreei de țara-mamă,
Erireea fusese provincie etiopiană, Patriarhul Shenuda al Egiptului a hirotonit
episcopi în Eritreea în 1994, consfințind autocefalia Bisericii din Eritreea sub
primatul onorific al papei din Alexandria. În anul 1998, întâistătătorul Bisericii din
Eritreea, Abuna Philipos, a fost ridicat la rangul de patriarh, păstorind în jur de
1.700.000 de credincioși.

BISERICA APOSTOLICĂ ARMEANĂ

Tot sub influența iacobiților a rămas în tabăra Bisericilor monofizite și
Biserica Armeană, care a respins hotărârile Sinodului IV Ecumenic, motivând că
 53

aceste hotărâri ar fi nestoriene, apropiindu-se astfel de sirienii chirilieni. Aceștia

nu au participat la sinod din cauza stăpânirii persane, dar după dobândirea
libertății au acceptat mai întâi Henotikonul la Sinodul de la Valarschapat în anul
491, iar mai apoi la Sinoadele din Dvin – 505 și 552 – au trecut de partea
anticalcedonienilor.
Începând cu anul 654, Biserica Armeană s-a aflat sub stăpânirea arabă
musulmană. În această situație, armenii au emigrat în masă din teritoriul lor și s-
au așezat în sec. al XII-lea în Cilicia (Sudul Turciei), întemeind un regat armean în
1198, care a fost mai apoi distrus de mameluci în 1375. Chiar catolicosul armrean
și-a avut reședința aici, în Sis, până în secolul al XV-lea. Datorită contactului pe
care l-au avut cu latinii, armenii din Cilicia au suferit numeroase influențe
apusene, care au culminat cu semnarea actelor sinodului unionist de la Ferrara -
Florența în 1439 de către catolicosul Constantin VI, care a murit chiar la scurt timp
după aceea în Florența.
Adversarii unirii s-au impus însă în Armenia și au ales un nou catolicos, pe
Kirakos (1441-1443), care va purta numele de catolicos al tuturor armenilor cu
sediul la Ecimiadzin, creîndu-se atfel o schismă. Catolicosul din Cilicia va purta
numele de Catolicos al Marii Case de Cilicia, și a fost deportat din Turcia în urma
genocidului asupra armenilor de la începutul sec. al XX-lea. În prezent își are
sediul în Antelias, lângă Beirut. Așa se face că Biserica Armeană are până azi doi
catolicoși și doi patriarhi, unul de Ierusalim și unul de Constantinopol (1461).
Datorită acestor cuceriri consecutive mulți armeni au ales calea exilului în India și
Persia, dar și în Rusia, Polonia și România. În timpul lui Alexandru cel Bun, aceștia
posedau în Moldova însemnate privilegii comerciale. În sec. al XIV-lea, orașul Lvov
din regatul Poloniei devenise deja un renumit centru al culturii și comerțului
armean.
În sec. al XIX-lea, Rusia reușește să cucerească mari teritorii în Caucaz, între
care și pe cel armean, supunând Biserica și poporul armean la un proces intens de
rusificare, prin închiderea școlilor armenești și cofiscarea averilor bisericești
(1903). Dar Biserica Armeană nu a putut fi subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse
datorită diferențelor doctrinare existente între acestea. Cu toate acestea, mulți
 54

armeni trăiau încă pe teritoriul Imperiului Otoman. La sfârșitul sec. al XIX-lea și

începutul sec. al XX-lea, minoritatea armeană din spațiul turc a căzut victimă
fanatismului naționalist turc, turcii fiind superiori din punct de vedere economic și
cultural. Numeroase masacre asupra armenilor au condus între 1884 și 1915 la
uciderea a peste un milion de armeni, un adevărat genocid fără egal în acea
vreme.
În anul 1920, Armenia a fost anexată Uniunii Sovietice, intrând în sfera de
influență a bolșevicilor. Catolicoșii Kevork V (1912-1930) și Choren (1932-1938) au
reușit, printr-o strategie de adaptare la noua realitate, să păstreze vie viața
eclesială, în ciuda naționalizării școlilor și averilor bisericești. Datorită sprijinului
dat rușilor în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial Biserica Armeană și-a
obținut unele libertăți, printre care și alegerea unui nou catolicos în persoana lui
Kevork VI. (1945-1952). Atât sub el , cât și sub urmașul său Vasken I (1955-1994),
care era originar din România, Biserica Armeniei a reușit să se reorganizeze, prin
nukirea azeci de noi ierarhi, întemeierea unui seminar în Ecimiadzin și noi
publicații. Exista, de asemrenea, o viață religioasă ascunsă, mulți armeni
botezându-se și cununându-se depatre de ochii lumii. Diaspora armeană a jucat
un rol esențial în această perioadă, fiind alături financiar de cei rămași acasă.
La 21 septembrie 1991, Republica Armenia și-a obținut independența.
Biserica se bucură de atunci de libertate deplină, la fel ca în România, dar are de
restaurat locașuri de cult și de reorganizat eparhiile. După catolicosul Karekin I
(1995-1999), astăzi conduce Biserica Armeană catolicosul Karekin II. Reședința
acesteia se află la Ecimiadzin, iar Biserica Armeană are în jur de 3 milioane de
credincioși.

BSERICA CREȘTINILOR TOMIȚI DIN INDIA

Creștinii indieni, numiți și creștinii Sfântului Toma, deoarece după tradiție
Sfântul Apostol Toma a predicat Evanghelia în India, trăiesc până astăzi în statul
Kerala, slujind în limba malayalam. Creștinii de aici au stat de-a lungul veacurilor
în legătură cu cei din Imperiul Persan, în special cu nestorienii. După misiunile
franciscanilor și dominicanilor din secolele al XIII și al XIV-lea, iar în special după
 55

sosirea portughezilor în 1498, au avut loc mai multe convertiri ale acestora la
Catolicism. În 1559 a luat ființă o Biserică unită cu Roma, dar în 1665 mai multe
comunități simțind înstrăinarea de propria tradiție s-au adresat patriarhului
iacobit al Antiohiei. Schismele au continuat, astfel că astăzi există în India cinci
Bisrici deosebite, aflate sub influențe catolice, protestante sau iacobite.
Cele două mari ramuri sunt Biserica Ortodoxă Siriacă Iacobită Malankara,
care aparține patriarhiei antiohiene, și Biserica Otrtodoxă Malankara a
Răsătritului, care este autocefală. Aceasta are sediul în Kottayam și este condusă
de Mar Basileleios Thoma din 1991, având în jurisdicție 1,5 milioane de
credincioși.

BISERICA MARONITĂ
Își trage numele de la starețul sirian Maron (+423), care a strâns în jurul său
mulți asceți care au întemeiat Mănăstirea Sfântului Maron în Liban. După ce
maroniții au opus rezistență monofiziților acceptând Sinodul IV Ecumenic de la
Calcedon 451, mai apoi au respins, se pare, hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic
de la Constantinopol 680- 681.
La sfârșitul sec. al VI-lea și începutul sec. al VII-lea s-au transformat dintr-o
mișcare ascetică într-o Biserică autocefală, alegându-și un patriarh propriu.
Biserica Maronită a fost persecutată atât de iacobiți, cât și de melkiți și de califii
arabi.
În 1182 Biserica Maronită a acceptat unirea cu Biserica Romei. În prezent,
maroniții sunt în comuniune totală cu Biserica Romano-Catolică. La sfârșitul sec.
XX existau între 1.800.000 și 3.000.000 de maroniți în întreaga lume.

Schisma din 1054 – Despărțirea Bisricii Apusene de Biserica Răsăriteană

Dialogul teollogic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Ctolică în
sec. XX

Până la Schisma din 16 iulie 1054 Biserica din Răsătrit și Biserica din Apus
constituiau o singură Biserică, Biserica Universală a Domnului nostru Iisus Hristos.
 56

Disputele hristologice din secolul al V-lea, după cum am văzut, au provocat o

breșă finală între creștinismul bizantin și celelalte familii spirituale creștine vechi
din Răsărit: siriacă, egipteană și armeană.
Grecii/creșinii din Răsărit și latinii/creștinii din Apus au rămas singuri în
loialitatea lor comună față de hristologia Sinodului al IV-lea Ecumenic/Calcedon-
451, ca două expresii culturale principale ale creștinismului în interiorul lumii
romane. Schisma care i-a separat în cele din urmă pe aceștia nu poate fi
identificată cu nici un eveniment deosebit, nici să fie datată precis.
Opoziția politică dintre Bizanț și Imperiul franc, înstrăinarea treptată în
gândire și în practică, evoluțiile divergente atât în teologie cât și în eclesiologie și-
au avut rolurile lor în acest proces.
Începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns la unele
neînțelegeri dogmatice, cultice și canonice între Biserica din Apus și Biserica din
Răsărit. Aceste neînțelegeri erau mai vechi și au fost semnalate încă de la Sinodul
II trulan sau quinisext, de la Constantinopol din 691–692, în cele 102 canoane.
Coroborate cu o serie de cauze politice, toate acestea au condus la ruptura dintre
cele două Biserici, cunoscută sub numele de Schisma cea mare din 16 iulie 1054.
Aceasta constă în întreruperea comuniunii liturgice și separarea canonică
între Scaunul apostolic de la Roma și Scaunul apostolic de la Constantinopol,
provocată de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert
a depus-o pe altarul Sfintei Sofii din Constantinopol, în numele papei Leon al IX-
lea (mort cu trei luni înainte), împotriva patriarhului Mihail Cerularie. La rândul
său, patriarhul ecumenic excomunică delegația papală prezentă la
Constantinopol. Deși în sens strict anatema din 1054 este o excomunicare
personală care privește în mod direct cele două scaune patriarhale, totuși ea a
afectat profund relațiile ulterioare dintre cele două mari părți ale Bisericii
creștine.
Astăzi se înțelege mai bine că 1054 este doar un episod în acest proces
de ,,înstrăinare” dintre Apus și Răsărit, poces care a fost pus în mișcare și grăbit
nu numai de evenimente teologice sau bisericești, ci și de circumstanțe politice și
culturale. Adevărata separare se produce în perioada 1054-1204, dar această
 57

perioadă a fost precedată și urmată de numeroase acte de dispută și momente

de tensiune, dintre care:
 Evenimente precedente:
- Sinodul al IV-lea Ecumenic-Calcedon 451, în sesiunea a 15-a (can. 8),
recunoaște Patriarhiei de Constantinopol, ,,a doua Romă”, aceleași privilegii ca și
Scaunului de la Roma. La ultima ședință, legații papei protestează împotriva
episcopilor orientali. Papa n-a subscris canonul respectiv, și astfel rivalitatea
dintre ,,cele două Rome” devine publică și oficială. Cele ,,două regimuri” de
conducere bisericească – monarhia papalității în Apus și colegialitatea sinodală în
Răsărit – încep să se contureze și să se confrunte de acum.
- Sinodul local din Toledo (598) acceptă introducerea adaosului ,,Filioque”
în crezul de la Niceea, cu toate că papa Leon III este împotriva acestei inserțiuni,
pentru a respecta disciplina sinoadelor ecumenice. La început nu a fost sesizată
această alterare, mai târziu aceasta va deveini una din cauzele teologice ale
dezbinării între Apus și Răsărit.
- Centarlismul papal, formulat de papa Nicolae I (858-867) – cel care în 863
nu recunoaște pe Fotie (820-897) ca patriarh – și dus la formă exagerată de papii
Grigorie al VII-lea-Hildebrand (1073-1085), Inochentie III și Ioan al XXII-lea (1316-
1334). Într-adevăr, excomunicarea lui Fotie demonstrează cel mai bine atitudinea
de revendicare a papilor. Pe baza scrisorilor papei Nicolae I, canoniști de mai
târziu vor elibera un ,,Dictatus”Papal publicat de papa Grigorie al VII-lea (1073-
1085) în care se proclamă supremația papalității asupra sinoadelor și asupra
puterii temporale.
-Așa zisa ,,criza fotiană” sau ,,schisma lui Fotie” (867-879), provocată de
pătrunderea misionarilor catolici în Bulgaria, care depindea de Constantinopol.
Așa zisa criză fotiană constă în faptul că Patriarhul Fotie (820-891) este împotriva
latinizării Bulgariei și reacționează într-o enciclică adresată patriarhilor orientali în
anul 867, în care face o listă a revendicărilor ortodoxe contra Bisericii Romei.
Pentru Fotie ,,Filioque” nu este o simplă alterare neecumenică a unui simbol care
are autoritatea ecumenică, ci o inovație doctrinară care atige dogma Sfintei
 58

Treimi. Fotie adună, de aceea, un Sinod la Constantinopol în 867, care depune pe

papa și condamnă Biserica Romei.
,,Schisma lui Fotie” începe de fapt cu deciziile Sinodului de la
Constantinopol, din 869, care condamnă pe Fotie. Însă Conciliul de la
Constantinopol , din 879-880, la care participă și legații papei Ioan al VIII-lea,
recunoaște pe Fotie ca patriarh, condamnă adaosul ,,Filioque” (Fotie ,,depusese
pe papa Nicolae I pentru că sprijinea adaosul ,,Filioque”, introdus de misionarii
catolici germani în Bulgaria), recunoaște egalitatea dintre Roma și Constantinopol,
Roma având presbeia. Mulți istorici insistă ca acest sinod să fie considerat
,,ecumenic” deoarece a contribuit la restaurarea comuniunii dintre Apus și
Răsărit. Reconoașterea ,,ecumenicității” lui ar fi de o mare valoare practică în
vindecarea schismei.
În anul 1052 patriarhul Mihail Cerularie închide bisericile latine din
Constantinopol pe motiv că folosesc azima, care nu este o materie validă pentru
Euharistie.
În 1054, la invitația împăratului Constantin Monomahul (142-1054) legații
papei sosesc la Constantinopol, dar patriarhul Mihail Cerularie refuză să-i
primească. În această situație, conducătorul delegației, cardinalul Humbert –
însărcinat de papa să răspundă lui Leon de Ohrida, care făcuse o listă cu erorile și
inovațiile latine - depune ,,sentința de excomunicare” împotriva patriarhului, pe
altarul bisericii Sfânta Sofia. La rândul său, patriarhul Mihail Cerularie condamnă
actul cardinalului în edictele sinodului local din Constantinopol.
După acestea, patriarhul Mihail Cerularie scrie patriarhului Petru al
Antiohiei pentru a explica poziția sa față de Roma. Pentu el, ruptura dintre Roma
și Bizanț își are originea în Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680, care recunoscuse
egalitatea celor două patriarhate (Roma și Constantinopol), și se miră cum cele
trei vechi patriarhate orientale - Alexandria, Antiohia și Ierusalim – mențin
comuniunea cu Roma, vinovată de o serie de erori dogmatice.
 Evenimente subsecvente
A 4-a cruciadă (1202-1204), care urmărea printe altele înlocuirea
patriarhilor și episcopilor orientali cu titulari occidentali, a contribuit enorm la
 59

agravarea antipatiei răsăritenilor față de latini. Cu profanarea bisericilor ortodoxe

de către latini, în timpul cruciadei și cu instalarea unui patriarch latin la
Constantinoplol în 1204, starea de schismă era practic consumată. Papa Inocențiu
al III-lea, care se numea ,,vicar al lui Hristos”, n-a făcut nimic pentru a împiedica
pe cuceritorii latini să comită acest act de injurie față de centrul Bisericii
Răsăritene.
-După ocuparea Constantinopolului de către latini (1204-1261), împărații
bizantini, din motive politice, doreau reconcilierea cu Biserica Romei. Împăratul
Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282), care recucerește Constantinopolul în
1261, este de accord cu un ,,conciliu de unire” între gerci și latini.
Convocat la 4 mai 1274 de către papa Grigorie al X-lea (1271-1276),
Conciliul de la Lyon (al VI-lea sinod general ținut în Occident, al II-lea de la Lyon) s-
a bucurat de contribuția unor mari teologi catolici – Albert cel Mare, Toma de
Aquino și Ioan Bonaventura – care într-adevăr formau ,,apogeul culturii teologice
medievale” (cum spunea papa Paul al VI-lea în 1964). Delegații greci, care se aflau
pentru prima oară la un conciliu în Occident, au semnat decretul dogmatic
,,Fideli” care susținea că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul ca dint-un
singur principiu, nu din două principii distincte. Cu toate că împăratul Mihail
Paleologul (+1282) a ratificat conciliul de la Lyon, iar patriarhul Ioan al XI-lea
Beccos (1275-1282) este favorabil reconcilierii, Biserica Greacă nu a acceptat
unirea cu latinii. În plus, împăratul n-a primit ajutoarele promise de către conciliu.
Mai mult, politica sa religioasă unionistă este contracarată de o mișcare antilatină
condusă de urmașul său, împăratul Andronic al II-lea (1282-1328).
-Cu tot eșecul conciliului de la Lyon, împărații bizantini, din motive politice,
forțează uniatismul. De altfel, sinoadele unioniste și uniatismul în general ca
metodă de reconciliere și model de unire au agravat animozitatea dintre Orient și
Occident. Astfel se preconizează un nou conciliu de unire, convocat de papa
Eugen al IV-lea (1431-1447), mai întâi la Basel, transferat apoi în ianuarie 1438 la
Ferrara. La conciliu participă patriarhul ecumenic Iosif, reprezentanți ai
patriarhatelor orientale și ai Bisericilor răsăritene, precum și împăratul Ioan al VIII-
lea (1422-1448), care speară să obțină ajutorul unei cruciade latine împotriva
 60

turcilor. În ianuarie 1439 sinodul este transferat la Florența. La acest sinod,

adaosul ,,Filioque” în Crez dă naștere unei aprinse dispute între episcopal
orthodox Marcu de Efes și teologii latini – Ioan de Montenero și Ioan de
Torquemada-, înconjurați de mitropolitul Bessarion de Niceea. La 6 iulie 1439
este semnat decretul de unire ,,Laetentur caeli”, în care grecii acceptă Filioque,
purgatorial, Euharistia cu azimă și primatul spiritual al episcopului de Roma. În
noiermbrie 1439, un alt decret de unire este semnat de reprezentanții Bisericii
Armene. Apoi, rând pe rând, Biserica Coptă în 1442, Biserica Siriacă în 1445, și
Biserica Caldeeană în 1445 sunt silite să încheie unirea cu Roma.
Unirea încheiată la Ferrara a fost de scurtă durată. De fapt, Marcu de Efes
organizează la Constantinopol o mare mișcare de protest contra celor care au
semnat unirea. ,,Uniații” au fost expulzați și din celelalte țări ortodoxe, Patriarhul
Ghenadie Scolariu, cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului, a reușit să
convoace un sinod în 1484 care a denunțat unirea de la Ferrara.
-Epoca de polemică Greco-latină (sec. XI – sec. XV), începută cu disputa
despre ,,Filioque”, culminează apoi cu controversa în jurul doctrinei palamite
despre natura necreată a harului dumnezeiesc. Reacțiile teologilor scolastici latini
față de palamism au arătat în mod evident că separarea dintre Apus și Răsărit a
atins în mod serios nivelul dogmatic. Nu este vorba în Biserica Apuseană, numai
de schimbarea autorității conciliare cu autoritate primațială, nici numai de
acceptarea unor tradiții necunoscute în Răsărit, ci este vorba de o dezvoltare
doctrinară care nu unește creștinismul, ci îl dezbină.
Într-adevăr, interpretările schismei, noile încercări de uniatism și
prozelitism, și mai ales noile dogme din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
care consfințeau autoritatera exclusivă a papalității, vor contribui la fixarea
catolicismului într-un sistem confesional pe care Orientul nu-l ,,receptează”.
O serie de papi au forțat uniatismul, căruia îi căzuseră deja victime
ortodocșii din Ucraina în 1595 și cei din Transilvania în 1700, și anume papa Pius al
IX-lea, prin enciclica ,,Litterae ad Orientalis” în 1848, Leon al XII-lea, prin
enciclica ,,Praeclara Gratulationis” în 1894, Pius al XI-lea în ,,Rerum Orientalis ”
din 1928 și ,,Lux Verita” din 1931. În decembrie 1854, papa Pius al IX-lea, cel care
 61

va publica în 1864 ,,Syllabus”-ul, a proclamat, fără consultarea vreunui sinod, Bula

,,Ineffabilis”, despre dogma zămislirii neprihănite a Fecioarei Maria, după care
Fecioara Maria s-a născut din drepții Ioachim și Ana fără păcatul strămoșesc.
Același papă a convocat primul sinod de la Vatican (1869-1870), care a promulgat
dogma jurisdicției universale și a autorității infailibile a papei, cu toată mișcarea
de protest care s-a organizat în lăuntrul și în afara conciliului. Noua dogmă, pusă
pe seama principiului ,,dezvoltării” doctrinei, nu a fost niciodată receptată și
acceptată de Biserica Răsăriteană, mai ales din cauza repetrcusiunilor ei asupra
ecclesiologiei patristice. În 1894, papa Leon al XIII-lea revine asupra uniatismului și
repeată apelul de revenire la scaunul apostolic roman, iar în noiembrie 1950,
papa Pius al XII-lea proclamă dogma înălțării cu trupul la cer a Fecioarei Maria, în
Constituția apostolică ,,Munificentissimus”.
Conciliul al II-lea de la Vatican, oct. 1962 – dec. 1964, adoptă la 21
noiembrie constituția dogmatică despre Biserică, ,,Lumen Gentium”, în care se
repetă doctrina conciliului Vatican I, formulată în enciclica ,,Pastor aeternus”,
despre supremația pontifului roman, sccesorul lui Perrtu, capul vizibil al întregii
Biserici (nr. 18 și 25) și decretul despre ecumenism, ,,Unitatis Redintregratio”,
care declară că singura Biserică adevărată este cea Romano-Ctolică, celelalte
Biserici și comunități eclesiale separate de scaunul apostolic de la Roma fiind
situate pe diverse cercuri concentrice laterale.
În ianuarie 1964, papa Paul al VI-lea vizitează Ierusalimul, unde se
întâlnește cu Patriarhul ecumenic Atenagoras I. În toamna aceluiași an, conferința
panortodoxă de la Rodos decide să se înceapă pregătirile necesare pentru
deschiderea dialogului teologic ,,pe picior de egalitate” cu Biserica romană.
În ajunul încheierii conciliului Vatican II, la 7 dec. 1965, papa Paul al VI-lea,
în catedrala Sfântul Petru din Roma, și patriarhul ecumenic Atenagoras, în
catedrala patriarhală din Istambul, ridică în același timp anatema care dura între
cele două Biserici de nouă secole. Cei doi șrefi de Biserici își dau seama totuși
că ,,acest gest de dreptate și iertare reciprocă nu este suficient perntru a pune
capăt diferențelor, cele vechi și cele mai recente, dintre Biserica Romano-Catolică
și Biserica Ortodoxă”.
 62

În anul 1979 patriarhul ecumenic Dimitrios I și papa Ioan Paul II anunță

dialogul interteologic oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică în
vederea apropierii, colaborării și în cele din urmă reluării comuniunii dintre cele
două Biserici. Dialogul acesta teologic a avut o primă sesiune în 1980 în Insula
Patmos cu tema, continuată apoi și la a 2-a sesiune de la München, în
1982: ,,Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Sfintei Treimi”. A 3-a întâlnire a
avut loc în Creta în 1984, cu tema ,,Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, a 4-a la
Bari/Italia cu aceeași temă; a 5-a la Vlamo/Finlanda în 1988, cu trerma ,,Taina
preoției și structura sacramentală a Bisericii, în special problema succesiunii
apostolice, pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”; a 6-a, la
München, cu tema Consecințele eclesiologice și canonice ale structurii
sacramentale a Bisericii.Conciliaritatea și unitatea în Biserici; a 7-a la
Balamand/Liban, 1993. S-a dezbătut problema uniatismului, practică intensificată
în unele Biserici după căderea comunismului, creând grave tensiuni (România,
Ucraina). În documentul elaborat la Balamand se exclude prozelitismul și se
afirmă că Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă ,,se recunosc reciproc ca
Biserici surori, responsabile împreună de menținerea Bisericii lui Dumnezeu, în
fidelitate față de planul divin”.
A 8-a întâlnire s-a desfășurat la Baltimore/ SUA, în 2000. S-a început dezbaterile
despre primat în Biserică. Dialogul este în desfășurare.

REFORMA ȘI PROTESTANTISMUL
Reforma. Termenul de Reformă se referă la mișcarea religioasă intervenită
în se colul al XVI-lea în sânul creștinismului apusean, în urma căreia o mare parte
a populației creștine vest-europene s-a desprins de Biserica Romei, constituindu-
se în confesiuni separate. Această mișcare de reformare a vieții bisericești s-a
definitivat pe un flux de reformă existent în Apusul Europei, încă din secolul al XI-
lea, care a condus la redefinirea relațiilor dintre Biserică și Stat (începând cu
 63

celebra ceartă pentru investitură din secolele XI-XII), la reformarea vieții

monahale prin apariția de noi ordine călugărești, precum și la apariția
prereformatorilor în țări precum Anglia – John Wyclif, Cehia – Jan Hus, sau Italia –
Ieronim Savonarola.
Mișcarea de reformă a fost condusă de reformatori precum: Matin Luther,
Philipp Melanchthon, în Germania, Huldrich Zwingli, Jean Calvin, Theodor Beza, în
Elveția, Martin Burcer, în Scoția.
Critica adusă de aceștia papalității și Bisericii romane a vremii s-a bazat pe
autoritatea Sfintei Scripturi, considerată ca singurul temei al credinței creștine,
referindu-se, în special, la abuzurile și practicile economice ale papalității în
timpul Evului Mediu târziu.
Reforma a fost declanșată în Germania de Martin Luther (1483-1546) prin
emiterea și pblicarea în 1517 a 95 de teze îpotiva indulgențelor. Luther aparține
primei generații de reformatori, iar declanșarea Reformei s-a desfășurat astfel:
La 31 oct. 1517, Martin Luther, călugăr la mănăstirea augustiniană din
Erfurt, profesor de studii biblice la universitatea di Wittenberg, formulează 95 de
teze împotriva teologiei și practicii (a comerțului ,,sfânt”) cu indulgențele. Luther
nu vrea să creeze o altă Biserică, dar este scandalizat de faptul că însăși
autoritatea Bisericii de la Roma, pe care o vizitează în 1510-1511, protejează și
promovează abuzul cu indulgențele, în vederea reducerii pedepselor celor aflați în
purgatoriu. Afișarea publică a tezelor îl pune în conflict cu autoritățile catolice în
fața cărora este chemat să se exprime: în 1518 la Heidelberg și Ausburg, în
prezența cardinalului Cajetan, delegatul papei; în 1519 la Leipzig, unde are loc
disputa cu teologul catolic Jean Eck, despre supremația papei și infailibilitatea
conciliilor romane. În 1520, Luther scrie lucrarea ,,Captivitatea babilonică a
Bisericii.” În același an, papa Leon al X-lea (1513-1521) îl excomunică, iar în 1521,
dieta din Worms îl condamnă.
M. Luther este protejat însă de Frederic de Saxonia și se retrage la castelul
Wartburg, unde traduce Noul Testament pe care îl va publica în 1534. În 1522,
Luther revine la Wittenberg pentru a expune o parte din ideile sale: predicarea
cuvântului și împărtășirea credincioșilor. În timpul revoltei țăranilor (1524-1525),
 64

Luther ia atitudine ostilă acestora. La dietele de la Speyer (1526 și 1529), Luther

este condamnat din nou, dar principii unor state germane sunt împotriva
persecutării protestanților. Mai târziu, principii germani vor forma Liga
Smalkaldică pentru a apăra protestantismul, dar acesta nu este recunoscut legal
decât prin tratatul de la Passau în 1552. Însuși numele de protestantism vine de la
atitudinea principilor câtorva state germane, care au protrestat la Dieta de la
Speyer, în 1529, contra deciziei lui Carol al V-lea, Quintul, de a convinge cu forța
pe Luther să renunțe la ideile sale.
În 1530, la dieta de la Ausburg, Luther prezină doctrinele de bază ale
Reformei: autoritatea Sfintei Scripturi, justificarea prin credință, prezența reală în
Euharistie, împotriva lui Zwingli care susținea că Euharistia este o simplă
comemorare. Luther expune aceste doctrine în cele două ,,Catehisme” și în
,,Articolele Smalkaldice” (1537). Cel care a sprijinit pe Luther în propagarea
teologiei protestante a fost Philip Melanchton (1497-1560), în special prin
publicarea în 1521 a lucrării ,,Loci Communes” și prin redactarea în 1530 a
,,Confesiunii de la Augsburg” pe care o acceptă și Luther.
Astfel, Luther a deschis calea nu numai unei serii de controverse teologice,
ci și unei mari mișcări reformatoare în Europa. Reforma a pornit inițial ca un
curent reformator în lăuntrul catolicismului, dar care apoi s-a organizat separat ca
mișcare de protest împotriva corupției din Biserica romano-catolică și a
inovațiilor ei medievale. Reforma a luat trei dcirecții principale : ,,luteranismul” în
Germania, Scandinavia și Europa centrală; ,,calvinismul” în Elveția, Franța, Olanda
și Scoția; ,,anglicanismul” în Anglia.
În Germania, luteranismul a fost sprijinit de principii germani, dar de-abia
prin Tratatul de la Westfalia (1648), care încheie războiul religios de 30 de ani,
luteranii primesc drepturi egale cu catolicii. În 1580 se publică ,,Cartea de
concordie”, care include cele două Catehisme și Articolele Smalkaldice de Luther,
Confesiunea și Apologia de la Augsburg, de Melanchton, și Formula de concordie.
În Elveția, Reforma pătrunde mai întâi la Zürich, în 1518, prin Huldrich
Zwingli (1484-1531), influențat de umanistul Erasmus de Roterdam. Pentru
Zwingli, Reforma are un caracter social și național, de aceea el recunoaște
 65

autorității seculare dreptul să se ocupe cu problemele bisericești. În 1528 Zwingli

scrie lucrarea Comentariu despre adevărata și falsa religie, iar în 1529 se
confruntă cu Luther în problema Euharistiei, susținând că Hristos este prezent în
Euharistie doar spiritual, simbolic. Zwingli a murit în 1531 în lupta de la Kappel,
apărând Zürichul împotriva cantoanelor catolice elvețiene.
Cel care a introdus Reforma la Geneva este Jean Calvin (1509-1564), francez
exilat, care se ocupă nu numai cu teologia Reformei, ci și cu organizarea
comunităților într-o formă presbiteraniană, poporul fiind reprezentat prin
presbiteri laici. Jean Calvin aparține fazei târzii a reformei europene activând în
Elveția. Calvin publică în 1536 lucrarea Instituțiile religiei creștine, în care
precizează diferențele dintre teologia sa și cea a protestantismului luteran.
Jean Calvin admite două Taine: Botezul și Euharistia. El respinge, în ceea ce
privește Euharistia, concepția lui Zwingli despre valoarea numai simbolică a
comuniunii euharistice. Elaborează învățătura despre ,,cetatea lui Dumnezeu”,
adică despre organizarea și disciplina bisericească. Dar cea mai importantă
învățătură calvinistă este cea despre ,,predestinație” sau doctrina ,,alegerii
duble”, potrivit căreia Dumnezeu a ales înainte de creație pe unii pentru
mântuire, iar pe alții pentru distrugere. Prin urmare unii sunt aleși să se
mântuiască iar unii sunt predestinați la condamnare.
La Zürich, mișcarea Reformei este dusă mai departe de Johann Heinrich
Bullinger (1504-1575), succesorul lui Zwingli în Zürich, care ascris în 1566 la
Zürich, a doua Confesiune helvetică. La Geneva, cel care duce mai departe
Reforma este Theodor Beza (1519-1605).
În urma activității reformatorilor, a publicațiilor lor, dar și a numeroaselor
dispute și războaie religioase, mișcarea de reformă a cucerit mase largi de
populație și teritorii extinse, în mod special în centrul și Nordul Europei.
Sub influența lui Jean Calvin, Reforma pătrunde și în Franța încă în 1555,
unde se transformă repede într-o mișcare politică. Masacrați în 1572, în noaptea
sfântului Bartolomeu, reformații sunt mai apoi protejați de regele protestant
Henric al IV-lea, din 1589, și recunoscuți în 1598, prin edictul de la Nantes.
 66

În Olanda, Reforma ajunge încă din 1523, dar cel dintâi sinod reformat se
ține la Dort în 1574 și adoptă Catehismul de la Heidelberg. Natura predestinației a
constituit obiectul unei dispute teologice conduse aici de Arminius (1560-1609),
care, împotriva lui Calvin, susține că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se
mântuiască, nu numai cei aleși, deoarece omul are voință liberă reală . Învățătura lui
Arminius
a fost condamnată mai întâi de un sinod de la Dort (1618-1619), dar apoi a
fost recunoscută în 1795.
În Anglia, regele Henric al VII-lea se declară șeful Bisericii Anglicane în 1534,
respingând astfel autoritatea papei Clement al II-lea (1523-1534), care în 1532
anulase divorțul regelui Henric al II-lea de Caterina de Aragon. Reforma a fost
introdusă în Anglia de Thomas Cranmer (1547-1553), care este și primul
arhiepiscop de Canterbury. Mișcări de protest cu caracter evanghelic se
produseseră deja aici sub conducerea lui John Wyclif (1320-1384), considerat ca
prereformator.
Thomas Cranmer a alcătuit Aticolele Bisericii Anglicane și Cartea de
rugăciune (1549-1552), considerate ca Mărturisirea de credință a Bisericii
Anglicane. Thomas Cranmer a fost condamnat și ars pe rug ca eretic la Oxford, în
1556, de către regina Maria Tudor (1553-1558), care vrea să reintroducă romano-
catolicismul și să impună autoritatea papei în Anglia.
Regina Elisabeta (1558-1803) a acceptat Reforma, păstrând însă în Biserică
structuri de bază ale catolicismului, cum ar fi episcopatul și Liturghia. În 1563,
doctrina anglicană este formulată în cele ,,39 de Articole”, care constituie de fapt
Mărturisirea de credință a Bisericii Anglicane.
În Scoția, Reforma a fost introdusă de John Knox (1505-1572), care
alcătuiește în 1561 Cartea disciplinei, (mărturisirea de credință a Bisericii
scoțiene). În esență, doctrina reformatorilor se întemeiază pe următoarele
principii (exprimate în 4 sola/ Scriptura solus):
-Sola–Scriptura, conform acestui principiu, Sfânta Scriptură este singurul
temei al credinței creștine și al vieții religioase, ea fiind singura cale de
transmitere nealterată a Revelației divine. Prin proclamarea canonului Sfintei
Scripturi, Biserica a recunoscut că tradiția nu constituie un temei al credinței și al
 67

vieții religioase, deoarece aici Revelația este amestecată cu tradiții omenești.

Orice doctrină și practică creștină trebuie să se sprijine pe textul biblic, care este
cuvântul lui Dumnezeu. Protestantismul respinge tot ceea ce nu are bază clară în
Sfânta Scriptură, deoarece numai în Sfânta Scriptură se găsește cuvântul lui
Dunezeu. Nici Tradiția, nici Biserica, nici autoritatea papei nu trebuie să se
interpună între credincios și Sfânta Scriptură și nu trebuie să se constituie în
intermediar între credincios și Biblie. Scripura se interpretează pe ea însăși –
Scriptura Scripturae interpres -, deoarece cuvântul lui Dumnezeu expus în Sfânta
Scripură este clar și lucrează în cei care îl citesc cu credință.
Nici revelația ,,naturală” nu are vreun rol în cunoașterea lui Dumnezeu.
Biblia și Dumnezeu vorbesc direct numai celor ce au credință. Credința însăși este
un dar al lui Dumnezeu. Evanghelia harului se împărtășește credinciosului
penitent prin puterea Duhului Sfânt, prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu
care lucrează în sufletul credinciosului și produce pocăința, credința și iertarea. În
general, Reforma s-a ridicat împotriva misticismului contemplativ, a teologiei
speculative și scolastice.
Cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrării Lui este rezultatul unei duble mărturii:
mărturia exterioară, prin lectura Bibliei sau ascultarea cuvântului predicat, și
mărturia interioară, a Duhului Sfânt care lucrează în suflet prin cuvântul lui
Dumnezeu. Mistica este o erezie, căci Dumnezeu nu poate fi redus nici la natură,
nici la istorie, nici la experiența personală. Biblia sau cuvântul lui Dumnezeu
vorbește de suvenaritatea și maiestatea lui Dumnezeu. Recunoașterea lui
Dumnezeu ca ,,Domn” al istoriei constituie una din ideile esențiale ale
protestantismului.
Simbolurile de credință ale Bisericii vechi și doctrinele stabilite la Sinoadele
Ecumenice nu sunt altceva decât forme istorice ale credinței și au o valoare
secundară pentru interpretarea Bibliei. Ele pot constitui o normă de interpretare
dacă ele conțin ,,doctrina Evangheliei”. În general Luther nu admite o instanță
doctrinară eclesială (magisteriul papei), ca fiind în mod formal infailibilă. În
Articolele Smalcaldice (1537), el vorbește de cele trei simboluri de credință vechi:
Simbolul apostolic, Simbolul de la Niceea și cel de la Calcedon. Philip Melanchton
 68

acceptă cele trei mărturisiri de credință, precum și primele patru Sinoade

Ecumenice, iar Calvin recomandă dogmele acestor Sinoade.
-Sola gratia – mântuira este un dar exclusiv al lui Dumnezeu și se obține doar
prin har, fără colaborarea omului, deci fără fape bune. Faptele pot fi chiar
dăunătoare deoarece duc la mândrie. Mântuirea prin harul lui Dumnezeu sau
justificarea se dobândește numai prin credință. Credincisul este ,,îndreptat” sau
,,justificat”, adică iertat de Hristos prin jertfa Sa răscumpărătoare, nu prin faptele
credinciosului. Credincisul are certitudinea alegerii sale de către Dumnezeu,
deoarece Hristos însuși a fost ales de Dumnezeu.
Credința înseamnă acceptarea sau primirea acestui dar al iertării pe care
Dumnezeu îl dă în numele lui Hrisos. Faptele nu sunt o condiție a justificării, sau
un adaos la credință, ci ele sunt un rod al credinței, o dovadă a
îndreptării/justificării. Luther atacă practica indulgențelor tocmai pentru că
aceasta invoca teologia meritului faptelor bune.
Mântuirea nu se referă atât la responsabilitatea omului, ci mai degrabă la
planul imuabil al lui Dumnezeu care lucrează în istorie în mod liber. Doctrina
despre iertarea păcatelor și a justificării numai prin credință nu este altceva decât
concluzia învățăturii despre natura păcatului și a firii umane căzute. ,,Reforma” a
pus accent pe culpabilitatea și păcătoșenia iremediabilă a omului și pe umanitatea
lui Adam care este total lipsită de har, și nu pe destinul nou al omului și
umanitatea nouă în Hristos. Aspectul ontologic și cosmic al răscumpărării,
repectiv al mântuirii, este total estompat. Prin căderea în păcat chipul lui
Dumnezeu în om nu a fost numai alterat ci distrus. De aceea și restaurarea omului
este relativă, deoarece omul rămâne totdeauna ,,justificat și păcătos, în același
timp” = simul justus et pecator. De aceea și etica protestantă pune un mare
accent pe pietatea personală, individuală.
-Sola fide = mântuirea vine numai prin credința în Iisus Hristos. Soala gratia
per sola fide. Mântuirea este deci un dar gratuit al lui Dumnezeu care este dat
credinciosului, adică celui ce crede în Hristos și în jertfa Lui substitutivă, în locul
nostru.
 69

-Solus Christus = Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și

oameni, nu există alți mijlocitori. Protestanții resping mijlocirea Sfintei Fecioare
Maria/Maicii Domnului și a sfinților.
Aceste principii exclusiviste au dus la eliminarea și negarea multor aspecte ale
Sfintei Tradiții: eliminarea cinstirii Sfnților și slăbirea rolului Bisericii în iconomia
mântuirii.
-În esența ei Biserica este nevăzută deoarece numai Dumnezeu îi cunoaște pe
cei credincioși, pe cei ce prin credință primesc harul lui Dumnezeu și se
mântuiesc, adică poporul ales al lui Dumnezeu este cunoscut numai de
Dumnezeu. Biserica nu are o structură vizibilă apostolică permanentă, nici o
preoție sacramentală. Preotul ca mijlocitor, ca și Liturghia ca Jertfă, și doctrina
transubstanțierii nu se află în Biblie.
Dintre Sfintele Taine, reformatorii au meținut numai Botezul și Euharistia ca
fiind instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, și uneori și mărturisirea păcatelor, dar
practicată ca mărturisire publică în cadrul cultului divin public. Tainele pot fi
săvârșite de orice credincios, în baza preoției universale. Laicii au dreptul să
citească și să interpreteze Biblia, iau parte la conducerea comunității și la
săvârșirea cultului. Luther este împotriva clerului (ca preoție) și a celibatului
preoților. Biserica rămâne totdeauna sub judecata lui Dumnezeu, într-un continuu
proces de înnoire (eclesia semper reformanda). De asemenea, el este pentru
folosirea limbii naționale în cult.
Protestantismul pune mare accent pe lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în
sufletele celor care-l ascultă. Cuvântul lui Dumnezeu odată adresat omului nu
rămâne fără efect. Tainele sunt forme concrete/particulare ale lucrării cuvântului
lui Dumnezeu. La întrebarea: unde este Biserica adevărată? Luther, și
protestantismul în general răspund: Biserica este acolo unde se propovăduiește
cuvântul lui Dumnezeu conform Evangheliei și se administrează corect Tainele.

CONFESIUNILE CREȘTINE ÎN ACTUALITATE

 70

Am prezentat până aici evenimentele principale din primele două milenii care au
condus la constituirea confesiunilor creștine actuale. În continuare vom prezenta
Bisericile, respectiv confesiunile creștine, așa cum există ele astăzi.

BISERICILE ORTODOXE
BISERICA ORTODOXĂ (sau Ortodoxia) este constituită din ansamblul de Biserici
locale care:
 Din punct de vedere dogmatic, mărturisesc aceeași învățătură de
credință, formulată de Sinoadele Ecumenice și dezvoltată de Tradiția
neopatristică;
 Din punct de vedere liturgic, toate folosesc ritul bizantin, în limba
poporului din care fac parte;
 Din punct de vedere al organizării, unele sunt autocefale, adică au
conducere proprie, iar altele sunt autonome, adică sunt atașate
canonic pe lângă o patriarhie sau Biserică autocefală;
 Noul calendar a fost adoptat în 1924 de majoritatea ortodocșilor, în
afară de: Biserica Ortodoxă a Ieruslimului, Biserica Ortodoxă Rusă,
Biserica Ortodoxă a Serbiei, Muntele Athos și Vechii calendariști, care
țin sărbătorile după calendarul neîndreptat / pe stil vechi.
Constituirea Bisericilor autocefale în Răsărit este un proces istoric care a început
cu constituirea celor patru vechi patriarhate: Patriarhia Alexandriei, care
cuprindea Libia, Egiptul și Pentapole; Patriarhia Ieruslimului, care includea
Palestina; Patriarhia Antiohiei, de care depindea Arabia, Fenicia și Siria; Patriarhia
Constantinopolului, care cuprindea Asia Mică, Pont, Peninsula Balcanică și Țările
Române.
Astăzi avem următoarele Biserici Ortodoxe:
1.-Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Bizanțul a fost la început o episcopie
sufragană a scaunului episcopal de Heracleea, în Tracia; dar după ce a devenit
capitala Imperiului, ,,a doua Romă” sau ,,noua Romă”, în 324, datorită împăratului
Constantin cel Mare (306-331), Bizanțul a căpătat o mare importanță bisericească
și politică, Biserica de aici devenind Ptriarhie. Pe scaunul patriarhal al
 71

Constantinopolului au stat personalități ca Sf. Ioan Hrisostom (407), Nestorie

(428-451), Fotie (809). Jurisdicția patriarhului de Constantinopol a fost stabilită de
către sinoadele ecumenice. Cel din Constantinopol, din 381, prin can. 3, îi atribuie
un primat de onoare, după Roma, Sinodul Ecumenic de la Calcedon, din 451, prin
can. 28, îi atribuie eparhiile Traciei, Asiei Mici, și Pontului. În secolul al XI-lea, sub
jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol intră nu nmai grecii din Imperiul Bizntin,
ci și creștinii din nordul Africii, din Italia de Sud și Sicilia, din Asia Mică, din
Peninsula Balcanică, din Țările Române și din Rusia. În acest timp, Patriarhia
Ecumenică cuprindea 600 de scaune episcopale. Cucerirea Constantinopolului de
către cruciații latini, în 1204 (între 1204 și 1272 patriarhia își mută reședința la
Niceea, unde rămâne în exil în această perioadă) și apoi căderea acestuia sub turci
în 1453 au redus considerabil importanța bisericescă a Ptriarhiei
Constantinopolului, cu toate că otomanii au recunoscut patriarhului ecumenic
calitatea de conducător civil (etnarh) al creștinilor ortodocși. Pe baza vechilor
canoane bisericești care îi atribuiau episcopului de Constantinopol aceleași
drepturi cu cele ale episcopului de la Roma, după marea schismă, patriarhul
ecumenic deținea primul loc în ierarhia Bisericilor Ortodoxe. Poziția aceasta nu
este însă comparabilă cu cea a episcopului de la Roma în ierarhia Bisericilor
romano-catolice. Ptriarhul ecumenic are statutul de primus inter pares (=primul
dintre cei egali) în rândul episcopilor ortodocși.
Odată cu formarea Bisericilor locale autocefale, la sfârșitul sec. al XIX-lea,
jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului se restrânge. În 1928, 49 de episcopii au
fost redate Bisericii Greciei. În jurisdicția actuală a Patriarhiei Constantinopolului
intră credincioșii greci din Istambul, eparhiile din Turcia, câteva eparhii din Grecia
(Creta, Muntele Athos, Rodos insulele Dodecanes). Pe baza unui canon al
Sinodului Ecumenic de la Calcedon, Patriarhul de Constantinopol pretinde dreptul
de jurisdicție asupra întregii ,,diaspora” ortodoxe. În fapt, el are acest drept și îl
exercită numai asupra comunităților grecești din nordul și sudul Americii, care
formează o arhiepiscopie autonomă, și asupra comunităților grecești din Europa
apuseană și Australia. Grecii din străinătate sunt subordonați Patriarhiei
Ecumenice, cu reședințe episcopale în SUA, Australia, Corea de Sud, Argentina și
 72

Europa Occidentală. În anul 1996 s-a trecut la restructurarea eparhiilor de pe

continentul american. Dintr-o arhiepiscopie panamericană au fost formate 4
mitropolii, dintre care cea mai importantă este cea a Statelor Unite. Tot în anul
1996 s-a înființat o mitropolie ortodoxă greacă la Hong Kong pentru comunitățile
din China, Singapore, India, Indonezia și Filipine. Până în anul 1971, Patriarhia de
Constantinopol a avut și o Facultate de Teologie pe insula Chalki, în apropiere de
Istambul. Patriarhia Ecumenică a înființat în anul 1966 un Centru ortodox în
apropiere de Geneva/Elveția, unde se află și secretariatul pentru pregătirea
viitorului sinod panortodox, precum și un Institut de Teologie Ortodoxă, înființat
în 1977.
În anul 1948, Patriarhia de Constantinopol a fost membră fondatoare a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor. În dialogul ecumenic personalitatea care s-a
distins a fost Patriarhul Athenagoras (1948-1972). El a început împreună cu Papa
Paul al VI-lea dialogul frățesc al iubirii, care a culminat cu declarația di 7
decembrie 1965, potrivit căreia excomunicarea din 1054 ,,trebuie dată uitării”.
Patriarhul ecumenic actual este Bartholomeos I, intronizat la 2 noiembrie
1991, care a încercat să consolideze rolul Patriarhiei de la Constantinopol în
cadrul comunității Bisericilor Ortodoxe și este un promotor activ al
ecumenismului. El are reședința în cartierul Fanar din Istambul, este un bun
teolog și militează în mod special pentru coservarea Creației. Bibliografie, Dicționar
de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019, pp. 679-681.
2- Patriarhia Ortodoxă Greacă a Alexandriei. Este cel mai vechi scaun patriarhal,
fiind amintit deja de Sinodul I Ecumenic, Niceea 325. Patriarhul Alexandriei se
consideră a fi succesorul Evanghelistului Marcu și poartă titlul de ,,papă și patriarh
al Alexandriei și al Africii”. El ocupa la început locul doi după episcopul Romei, dar
din cauza controversei monofizite, în 457 Biserica Alexandriei s-a scindat în două
grupuri: unul care a acceptat doctrina hristologică de la Calcedon- 451 și
autoritatea împăratului bizantin (numiți de aceea melkiți), și altul care a respins
doctrina de la Calcedon și s-a constituit ca Biserică Egipteană Coptă.
Patriarhia Alexandriei provine din grecii melkiți din Egipt. La început a
folosit ritul copt sau alexandrin, dar din secolul al XI-lea a trecut la ritul bizantin,
 73

deoarece atât ierarhia cât și credincioșii sunt de origine greacă, în mare parte.
Cucerirea arabă a Egiptului, în sec. al VII-lea a îngreunat situația creștinilor din
Patriarhia Alexandriei, care a ajuns o minoritate lipsită de multe drepturi, datorită
procesului de islamizare. Diaspora ortodoxă din sec. al XIX-lea a schimbat în bine
starea Patriarhiei Alexandriei. Creștini din Grecia, Siria și Liban s-au stabilit în
diferite părți ale Africii, majoritatea fiind de confesiune ortodoxă. Mulți greci s-au
stabilit în Alexandria, începând cu anul 1840, iar credința creștină ortodoxă a
început să înflorească din nou în Egipt, școli, tipografii grecești fiind înființate în
Egipt. După 1920, Patriarhia Alexandriei a primit jurisdicție peste toate Bisericile
Ortodoxe din Africa. În anul 1946, grupuri de africani ortodocși din Kenya și
Uganda au fost primite în Patriarhia Ortodoxă Greacă a Alexandriei. În ultimii ani,
un efort considerabil misionar a fost inițiat de către Patriarhul Petru al VII-lea. În
timpul păstoririi sale ca patriarh (1997 -2004), a lucrat neobosit pentru a răspândi
credința creștină ortodoxă în țările arabe și în toată Africa, ocupându-se de clerul
african și încurajind utilizarea limbilor locale în viața liturgică a Bisericii. Deosebit
de sensibil la drepturile creștinilor din țările musulmane, a lucrat pentru a
promova înțelegerea și respectul reciproc între creștinii ortodocși și musulmani.
Astăzi, Patriarhia Alexandriei are un număr de aprox. 300.000 de creștini
ortodocși, jurisdicția actuală a Patriarhiei de Alexandria se întinde în Egipt, Sudan,
Tunisia, Congo, Kenya, Camerun și Africa de Sud, regiuni pentru care au fost
hirotoniți preoți și episcopi africani. Patriarhia are centrul în Alexandria/Egipt și
este condusă de patriarhul Theodor al II-lea, având titlul de ,,Papă și Patriarh al
Alexandriei și a toată Africa” . Bibliografie, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019,
pp.677-678.
3.- Patriarhia Antiohiei. Este de origine apostolică – în anul 34 Apostolul Peru se
afla în Antiohia, unde discipolii lui Hristos sunt numiți pentru prima dată creștini
(c. 43). Saul din Tars s-a convertit pe drumul Damascului (c. 36), devenind
Apostolul Pavel. Antiohia și Damascul au căzut sub ocupația perșilor în 610, în
1268 Antiohia este distrusă, iar în 1400 mongolii invadează Siria și Damascul.
Biserica creștină a rezistat, este menționată de canonul 2 al Sinodului II Ecumenic
 74

-381. În secolul al V-lea, din cauza ereziei monofizite se produce în Antiohia

aceeași schismă ca și în Alexandria.
În 1517 turcii au cucerit Antiohia, cetatea rămânând sub stăpânir turcească
până în perioada modernă. În timpul stăpânirii musulmane, creștinii ortodocși ai
Patriarhiei de Antiohia au avut mult de suferit, datorită încercării de islamizare
forțată.
Patriarhia Antiohiei de azi provine din sirienii calcedonieni (sau melkiți). Ea
a folosit ritul antiohian sau sirian până în secolul al XIII-lea, când a preluat de la
Constantinopol ritul bizantin. În 1215 maroniții sunt recunoscuți de Roma ca
,,Biserica Antiohiei”. În 1366 reședința Patriarhiei Antiohiei se mută din Antiohia
(azi în Turcia), la Damasc, în Siria unde se află și astăzi. Între 1724 și 1898 toți
patriarii Antiohiei au fost greci. Din 1899 patriarhul este arab, ca și majoritatea
clerului și credincișilor creștini din aceasă Biserică, iatr limba liturgică este arabă,
căci la începutul sec. al XX-lea a început o mișcare de eliberare de sub influența
greacă. Patriarhia, cu centrul la Damasc, cuprinde eparhii în Siria, Liban, Irak,
Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Brazilia și Argentina.
Patriarhul actual este Ioan al X-lea Yazigi, intronizat în anul 2012. Patriarhia
Antiohiei are 16 mitropolii în Orientul mijlociu, o mitropolie în Asia și Oceania, una
în Europa, 4 în America Latină, 9 mitropolii în America de Nord și 6 mitropolii
onorifice, ale căror sedii nu mai există decât în dipticele Bisericii Antiohiene. În
anul 1970 a fost înființat Institutul patriarhal de Teologie ,,Sfântul Ioan din
Damasc”, cu sediul la Tripoli, în Liban, încorporat în Universitatea din
Balamand,din1998. În urma acordurilor teologice din anii1989, 1990, și 1993,
Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei și Biserica Siriacă Orientală au semnat acorduri
bilaterale, prin care se angajează la respect reciproc, dialog spre calea deplinei
comuniuni și slujire în iubire. Estimări recente arată că Patriarhia Ortodoxă a
Antiohiei are în prezent aprox. 1.000.000 de credincioși ortodocși, aflați sub
jurisdicția sa, în: Siria, în Turcia, în Irak și în întreg Orientul mijlociu. Bibliografie,
Dicționar de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019, pp. 678-679.
 75

4.- Patriarhia ortodoxă greacă a Ierusalimului. Este una din cele cinci patriarhii
istorice și una dintre cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale, a cărei jurisdicție se
întinde în Israel și în partea de sud a Orientului Mijlociu.
Biserica din Ierusalim este considerată ,,mama tuturor Bisericilor”, datorită
faptului că Iisus Hristos a fost răstignit și a înviat în această cetate istorică, și tot
aici a fost întemeiată Biserica Creștină, prin pogorârea Sfântului Duh. Sfinții
Apostoli au organizat Biserica din Ierusalim, înainte de a pleca la propovăduirea
Evangheliei în afara Palestinei. Primul episcop al Ierusalimului a fost Sfântul
Apostol Iacob, ruda Domnului. Distrugerea Ieruslimului de către romani, în urma
celor două războaie iudeo-romane, a avut ca urmare destrămarea comunităților
iudeo-creștine din cadrul episcopiei Ierusalimului. Până în anul 135, toți episcopii
Ierusalimului au fost creștini de origine evreiască. Noua cetate construită pe
ruinele Ierusalimului de către romani și numită Aelia Capitolina, a avut o
comunitate creștină, dar majoritatea credincioșilor au provenit din rândul
păgânilor. Episcopul Ierusalimului era sub jurisdicția mitropolitului din Cezareea
Capadociei.
Împăratul Constantin cel Mare și mama sa Elena au dat un nou suflu vieții
creștine din Biserica Ierusalimului. În perioada de început a sec. al IV-lea, au fost
zidite numeroase biserici în Ierusalim și în Palestina. Împreună cu Episcopul
Macarie al Ierusalimului, împărăteasa Elena a găsit Sfânta Cruce pe care a fost
răstignit Iisus Hristos, după cum relatează istoricul Eusebiu din Cezareea
Palestinei. În anul 313, s-a înființat Frăția Sfântului Mormânt, cu scopul de a
veghea asupra Bisericii Învierii din Ierusalim, de a asigura buna desfășurare a
slujbelor în cel mai renumit locaș de cult din lume și a asista pelerinii veniți în
Ierusalim.
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon – 451, a ridicat episcopia la rangul de
Patriarhie a Ierusalimului, ocupând locul cinci în ordinea pentarhiei istorice din
primul mileniu creștin, având jurisdicția asupra Palestinei și peninsulei Sinai.
Biserica din Ierusalim a trecut de sub jurisdicția Patriarhiei din Antiohia, dominată
de sirieni, sub patronajul împăraților din Constantinopol, care au căutat să
grecizeze caracterul creștinismului din Patriarhia Ierusalimului. Timp de secole,
 76

clerul grec a dominat viața bisericească a Biserucii din Ierusalim. Din cauza invaziei
perșilor și arabilor, în sec. al VII-lea, și mai ales datorită întemeierii statelor latine
în secolele XII-XIII, Ierusalimul a pierdut din însemnătatea lui bisericească.
Islamul a ocupat Ierusalimul în anul 638, când patriarhul Heraclius a devenit
monotelit. Patriarhul Sofronie al Ierusalimului a fost nevoit să predea cheile
cetății califului Omar. Dacă la început creștinii au fost bine tratați de noii stăpâni
ai Ierusalimului, la fel și pelerinii, cu timpul situația s-a schimbat, creștinii din
Ierusalim trecând prin umilințe, persecuții și discriminări timp de secole. O scurtă
perioadă de normalitate s-a înregistrat în timpul califului Harun al-Rașid, care a
înmânat în mod simbolic cheile Sfântului Mormânt împăratului apusean Carol cel
Mare.
În 15 iulie 1099 cruciații au cucerit Ierusalimul de la arabi și au masacrat
zeci de mii de locuitori, printre care și mulți creștini. Patriarhul ortodox al
Ieruslimului a fost alungat și înlocuit cu unul latin. În anul 1187, renumitul
conducător arab Salahu ad-Din recucerește Ierusalimul de la cruciați și se
restaurează vechea Patriarhie Ortodoxă a Ierusalimului. După stăpânirea arabă a
Ierusalimului a urmat stăpânirea turcească asupra Locurilor Sfinte, care a durat
până în 1917. Patriarhia Ierusalimului a intrat sub influența Patriarhiei de
Constantinopol și abia în secolul al XIX-lea și-a câștigat vechea autonomie.
Sultanul Abdul-Mejid I (1839-1861) a publicat un firman în care sunt prevăzute
drepturile și responsabilitățile exacte ale fiecărei comunități creștine, ortodoxă,
catolică, armeană și coptă, la Sfântul Mormât. Acest document a devenit cunoscut
ca status quo și a fost în continuare o bază a unui protocol complex de slujire,
status quo confirmat de către Marea Britanie și Iordania, până în anul 1967. După
Războiul arabo-israelian, din anul 1967, și trecerea orașului vechi în stăpânirea
Israelului, Knesset-ul a adoptat o lege cu scopul de a proteja Locurile Sfinte, prin
care cinci comunități creștine au în prezent drepturi la Sfântul Mormânt: creștinii
ortodocși (Patriarhia greacă a Ierusalimului), latinii (Biserica Romano-Catolică),
armenii, copții și sirienii.
Majoritatea credincioșilor sunt arabi de origine, stabiliți în Israel și Iordania.
Patriarhul Ierusalimului este conducătorul Frăției Sfântului Mormânt și liderul
 77

religios al celor aproximativ 200.000 de creștini ortodocși din Israel, cei mai mulți
fiind palestinieni. Din anul 2005, Patriarhul ortodox al Ierusalimului este Teofil al
III-lea, fost arhiepiscop de Tabor, are reședința în Ierusalim.
5.- Patriarhia Moscovei și a toată Rusia- cuprinde ortodocșii din Rusia și Ucraina,
în afară de cei din Georgia, ortodocși care păstrează calendarul vechi,
neîndrerptat, și folosesc în cult limba slavonă veche.
Încreștinarea rușilor a avut loc în 988, când prințul Vladimir de Kiev a impus
Botezul în masă și astfel creștinismul ortodox a devenit religia oficială a statului
rus. Prințul Iaroslav (1019-1054) așează Biserica sub jurisdicția patriarhului de
Constantinopol, care numea mitropolitul de Kiev. În 1260, Kievul este ocupat de
mongoli și, cu toate că în 1380 prințul Moscovei, Dimitri, se răscoală împotriva
tătarilor, de abia Prințul Ivan al III-lea al Moscovei (1440 - 1505), imediat după
căderea Constantinopolului (1453), pune capăt dominației mongole.
Ivan al III-lea consideră Moscova ca ,,a treia Romă”. În 1589 patriarhul
ecumenic Ieremia al Constantinopolului acordă mitropolitului Iov titlul de Patriarh
al Rusiei. Patriarhatul a fost însă suprimat în 1721 de țarul Petru cel Mare (1692-
1725) și înlocuit cu Sfântul-Sinod. Patriarhatul a fost restaurat de abia în 1917,
prin alegerea patriarhului Tihon (+1925). După un interregnum, în 1943 a fost ales
ca patriarh mitropolitul Serghie, după care a urmat patriarhul Alexei (1945-
1971),...în 1990 a urmat patriarhul Alexei al II-ea, iar în apoi patriarhul Kiril.
Istoria Bisericii Ruse cunoaște mari conducători bisericești și duhovnicești, ca de exemplu: Serghie de
Radonej (1314-1391), Dimitri de Rostov (1651-1709), Tihon de Zadonsk (1724-1783), Serafim de Sarov
(1759-1833). Au fost însă și mari mișcări schsmatice, ca cea a ,,raskolnicilor”, inițiată de patriarhul Nikon
(1652-1658).

6.- Patriarhia Serbiei. Întemeietorul Bisericii Sârbe a fost Sfântul Sava, fiul
prințului Ștefan Nemania (cca. 1167-1196). Călugăr la Muntele Athos, Sfântul Sava
revine în țară în 1204 și este hirotonit arhiepiscop al Serbiei în 1219, la Niceea de
către patriarhul ecumenic, Manuel I. În istoria Serbiei se cunosc trei patriarhate:
1). Patriarhatul proclamat de țarul Dușan cel Mare în 1346, dar desființat de turci
în 1458; 2). Patriarhatul cu sediul la Peci între 1557- 1766, când este desființat de
Constantinopol și 3). Patriarhia Serbiei înființată în 1920, după întemeierea
 78

statului Iugoslavia, cu sediul la Belgrad, cu toate că Serbia căpătase un statut

autonom încă din 1830. În perioada celui de al doilea război mondial, Biserica
Serbiei și patriarhul ei, Gabriel (1937-1950), au îndurat mari suferințe și pierderi
din partea forțelor străine. Patriarhul Pavel, Arhiepiscop de Peci și Mitropolit de
Belgrad, a fost intronizat în 2 decembrie 1990.
În 1959 s-a desprins din Patriarhia Sârbă Biserica autonomă a Macedoniei.
Mitropolitul acesteia are reședința în Scoplie și poartă titlul de Arhiepiscop de
Ohrida. Dar poziția canonică a acestei Biserici n-a fost recunoscută de Bisericile
ortodoxe.
7.- Patriarhia Română. Creștinismul a pătruns în Dacia încă la începutul secolului
al II-lea, în perioada cuceririi acestei regiuni de către Romani și deci odată cu
formarea poporului român. Deja în 325, un ,,episcop al Goților” asistă la Sinodul
Ecumenic de la Niceea. Preotul arian Ulfila (cca. 310-381) traduce Biblia în limba
gotică. În secolul al XV-lea se organizează două mari mitropolii, în Valahia și
Moldova, sub jurisdicția Patriarhului de Constantinopol. De asemenea, o
mitropolie a existat pentru credincioșii ortodocși români din Transilvania, inclusă
în imperiul austro-ungar. După ce se realizează unirea Țărilor Române în 1859, iar
în 1877 România câștigă independența de stat, în 1885 Biserica Română obține
autonomia. După unirea Transilvaniei cu România în 1918, ia ființă în 1925
Patriarhia Romînă, prin ridicarea arhiepiscopului de București la rangul de
patriarh. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost Miron Cristea (1925-
1939), după care a urmat Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina
(1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpașu (1986-2007), Daniel
Ciobotea (intronizat în septembrie 2007). Cultul și predica se săvârșesc în limba
română încă din secolele XIV-XV.
8.-Patriarhia Bulgară. Bulgarii, ramura de sud a slavilor, au fost încreștinați de
misionarii bizantini Metodie și Kiril, trimiși de patriarhul Fotie al
Constantinopolului în 865. Țarul Boris (853-889) a primit creștinismul sub forma
ritului bizantin. Patriarhia Bulgară a luat ființă în 1017, sub țarul Simeon, dar a fost
desființată în 1019 de împăratul bizantin Vasile II (Bulgarotonul). În 1186 se
restaurează al doilea patriarhat cu centrul la Târnovo, dar a fost iarăși desființat
 79

de turcii otomani (1393). În timpul ocupației otomane, Biserica Bulgariei s-a aflat
sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, care a încercat să suprime Liturghia
în limba slavă. În 1879, bulgarii obțin de la sultanul Abdul Aziz dreptul de a avea o
patriarhie independentă. Patriarhia de Constantinopol n-a acceptat aceasta, de
aceea în 1872 declară Biserica Bulgară ca ,,schismatică”. Această ruptură
încetează abia în 1945, când Constantinopolul recunoaște autocefalia Bisericii
Bulgare, recunoscând ca exarh pe mitropolitul Ștefan. De abia în 1953, după 560
de ani, Patriarhia Bulgară a fost restabilită prin alegerea patriarhului Kiril (+1971).
Acestuia i-a urmat în scaun patriarhul Maxim, ales în iulie 1971, având reședința la
Sofia. Din 1975, Patriarhia Bulgară a trecut la calendarul nou, dar păstrează în cult
limba slavonă veche.
9.- Biserica Ciprului (este arhiepiscopie autocefală) a fost declarată independentă
de Sinodul Ecumenic de la Efes din 431, pe motivul că a fost întemeiată de sfinții
apostoli Pavel și ucenicul său Barnaba. Insula a fost rând pe rând ocupată de
arabi, de bizantini, de cruciații latini (1191-1571), de turcii otomani (1571-1878) și
de englezi (1878-1960). Sub arhiepiscopul Makarios (1950-1977), care a fost în
același timp și președinte al țării (,,etnarh”), Biserica a fost angajată în mișcarea
de unire cu Grecia. Arhiepiscopia are sediul la Nicosia. Arhiepiscopului Makkarios
i-a urmat în scaun arhiepiscopul Hrysostomos, avînd titlul de ,,arhiepiscop de
Nova Justiniana și al întregului Cipru”, intronizat la 13 noiembrie 1977. În anul
1979, Biserica Ciprului a adoptat un nou statut de organizare și funcționare.
Actualul întâi-stătător al Bisericii Ciprului este Hrysostomos al II-lea Dimitriou, ales
arhiepiscop de Nea Justiniana în anul 2006, cu reședința la Nicosia. Biserica
Ciprului are 8 mitropolii, la: Pafos, Kition, Kyrenia, Limassol, Morphou,
Constangtia, Kykkos, Tamassos și Trimithous, și 7 episcopii, la: Karpasia, Arsinoe,
Amathus, Ledra, Kytros, Neapolis și Mesaoria. Biserica Ortodoxă a Ciprului are în
actualitate circa 500.000 de credinciși.
10. – Biserica Greciei (are rangul de Arhiepiscopie). Grecia este singura țară în
care Biserica Ortodoxă este Biserică de Stat. Încă din secolul al IV-lea, provinciile
grecești au fost sub jurisdicția Constantinopolului, dar ele au cunoscut dominația
bulgară (în sec. X – XI) și pe cea otomană (în sec. XV – XIX). Imediat după
 80

independența națională a Greciei (1833), Biserica Greacă se declară autocefală,

dar Patriarhia de Constantinopol nu a recunoscut această autocefalie decât în
1850. Apoi în 1928, Biserica Greciei primește sub jurisdicție unele mitropolii care
aparținuseră Constantinopolului.
Biserica Ortodoxă a Greciei este astăzi una dintre cele 14 Biserici Ortodoxe
autocefale, care are în jurisdicția sa jumătatea de sud a Greciei. Majoritatea
teritoriului Bisericii grecești se datorează granițelor stabilite prin Războiul Balcanic
din 1912-1913, când nordul Greciei s-a aflat sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol, iar restul țării a rămas sub jurisdicția Arhiepiscopiei din Atena.
Biserica Ortodoxă a Greciei a fost alături de poporul grec în războiul de eliberare
din 1821, câștigându-și prin aceasta un important statut în viața statului elen
modern. Constituția Bisericii Ortodoxe din Grecia prevede ca toate botezurile și
căsătoriile efectuate în Biserica Ortodoxă din Grecia să fie recunoscute drept
legale și echivalente cu cele din domeniul civil, iar certificatele emise de clericii
ortodocși greci sunt valide și constituie dovada și garanția oficierii Botezului și
Cununiei în rândul credincișilor ortodocși greci. Legătura dintre statul modern
grec și Biserica Ortdoxă este asigurată de Ministerul educației naționale și
afacerilor religioase. Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia este alcătuit din ierarhi
care au statut de mitropoliți, aflat sub președinția arhiepiscopului de Atena și al
întregii Elade. Biserica Ortodoxă din Grecia are în componență 81 de dieceze,
dintre care 36 se află și azi sub jurisdicția nominală și spirituală a Patriarhiei de
Constantinopol, dar sunt administrate de Sinodul Bisericii din Grecia, teritoriile din
nordul Greciei fiind numite Neai Chorai (noile teritorii), dobândite de Grecia abia
în preajma Primului Război Mondial. Nu fac parte din cadrul Bisericii Ortodoxe din
Grecia Muntele Athos și diecezele din Creta și Dodecanez, catre se află sub directa
jurisdicție a Patriarhiei de Constantinopol. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din
Grecia este Ieronim al II-lea, intronizat în 2008 ca Arhiepiscop de Atena și al
întregii Elade. Biserica Ortodoxă a Greciei are aproximativ 11 milioane de
credincioși.Bibliografie, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019, pp. 120-121.
 81

11. – Biserica Ortodoxă a Poloniei. (Polski Autokefaliczny Kosciol Prawoslawny)

este una dintre cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale, care are în jurisdicție
teritoriul Poloniei.
Creștinismul s-a răspândit în Polonia medievală sub forma sa apuseană, în
sec. al X-lea. Polonia aliată cu Lituania a format unul dintre cele mai puternice
state europene în sec. XIV-XVI. Începând cu sec. al XVIII-lea, statul polonez s-a
confruntat cu o criză majoră: în anul 1772 Rusia, Austria și Prusia au împărțit între
ele pentru prima dată teritoriile Poloniei. După mai multe războaie, în anul 1795
are loc ultima împărțire a Poloniei între cele trei mari imperii, iar statul polonez a
încetat să mai existe. După împărțirea Poloniei, în teritoriile din răsărit, pierdute
în favoarea Rusiei, cei mai mulți credincioși erau creștini ortodocși, sub jurisdicția
Bisericii Ortodoxre Ruse. În teritoriile anexate de Austria și de Prusia, cei mai mulți
creștini polonezi erau catolici. După Primul Război Mondial și după destrămarea
Imperiilor Austro-Ungar, German și Imperiul Țarist a fost reînființat statul polonez,
recunoscut prin tratatele de pace.
După războiul dintre Polonia și statul bolșevic rus (1919-1922), mulți
credinciși ortodocși s-au refugiat din Bielorusia, din Ucraina și din Rusia în părțile
răsăritene ale Poloniei, fugind din pricina persecuțiilor bolșevice. În anul 1922,
Sinodul Bisericii Ortodoxe din Polonia și-a proclamat autocefalia, hotărând
despărțirea de Biserica Ortodxă Rusă. În urma refugierii a sute de mii de creștini și
a persecuției politice a Bisericii Ortodoxe în Rusia, Patriarhia din Constantinopol,
sub păstorirea patriarhului Constantin al VI-lea, a recunoscut autocefalia Bisericii
Ortodoxe din Polonia în anul 1924 din motive pastorale; autocefalie
nerecunoscută însă din motive politice de Patriarhia Rusă. Majoritatea ierarhilor și
clericilor din Biserica Ortodoxă a Polniei erau de etnie rusă, iar mai mult de două
treimi din numărul credincioșilor ortodocși din Polonia erau ucrainieni, ceea ce a
dus la anumite tensiuni în perioada interbelică.
Pe de altă parte, autoritățile poloneze au impus anumite restricții Bisericii
Ortodoxe din Polonia, până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial,
dorind emanciparea acestei Biserici de sub dominația rusă și ucrainiană.
Numeroase biserici/lăcașururi de cult ortodoxe au fost distruse, iar altele
 82

transformate în biserici romano-catolice, statul polonez tolerând intimidarea

creștinilor ortodocși.
În urma împărțirii Poloniei între rușii sovietici și naziștii germani, în anul
1939, creștinii ortodocși din teritoriile răsăritene anexate Rusiei, care nu au mai
fost retrocedate niciodată Poloniei, au revenit sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, în
timp ce comunitățile ortodoxe din teritoriile controlate de germani au rămas sub
jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Polonia.
Al Doilea Război Mondial și pacea de la Paris care i-a urmat au bulversat
statul și societatea poloneză. Polonia a pierdut teritoriile din răsărit în favoarea
Uniunii Sovietice, primind în compensație teritorii germane în partea apuseană a
țării. Mai mult de trei sferturi din credincioșii și parohiile ortodoxe din Polonia au
ajuns în componența Patriarhiei Ruse, după anul 1947. În anul 1948, Patriarhia
Rusă a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe din Polonia.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă din Polonia s-a
integrat firesc în statul polonez, fiind recunoscută și respectată ca a doua Biserică
din Polonia, după Biserica Romano-Catolică. Biserica Ortodoxă din Polonia are
aproximativ 600.000 de credincioși, 220 de parohii, 400 de clerici și șapte eparhii:
la Varșovia, Bialystok, Lodz, Wroclaw, Lublin, Przemysl și Rio de Janeiro.
Pregătirea teologică a clericilor polonezi este asigurată de o catedră de teologie la
Universitatea din Bialystok și de o catedră de teologie la Academia de Teologie din
Varșovia. Mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii este în prezent Sawa
Hrycuniak, din anul 1998. Biserica Ortodoxă din Polonia folosește în cult limba
slavonă.
12. – Patriarhia (Catolicosatul) Georgiei. Creștinismul a pătruns în Georgia încă
din secolul al V-lea, prin Sfânta Nina. Până în 1053, când devine autocefală,
Biserica Georgiei a fost în strânsă legătură cu Patriarhia Antiohiei. Din 1817 până
în 1917 a depins de Patriarhia Moscovei, neavând autonomie. În 1918 redevine
autonomă, dar Biserica Rusă nu-i recunoaște statutul de patriarhie autocefală
decât în 1944. Biserica Georgiei folosește în cult limba gruzină și are reședința la
Tiblisi. Autocefalia Bisericii Georgiene a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică
 83

în anul 1990. Patriarhia Georgiei este condusă de un catolicos/patriarh.

Patriarhul/catolicosul Ilia a fost intronizat la 25 decembrie 1977.
13. – Biserica Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei. Este una dintre cele 14 Biserici
Ortodoxe autocefale, care are jurisdicție teritoriul statelor Cehia și Slovacia.
Creștinismul a pătruns în părțile Boemiei, Moraviei și Sileziei prin Sfinții
Chiril și Metodiu, Apostolii slavilor, în secolul al IX-lea. Sfinții Chiril și Metodiu,
originari din Tesalonic, au adus în Europa centrală tradiția creștinismului
răsăritean, introducând alfabetul slav și cultul ortodox. După trecerea la cele
veșnice a fraților Chiril și Metodiu, Biserica Apuseană a impus ritul latin și
celebrarea în limba latină. Papa Ștefan al V-lea a cerut ucenicilor fraților Chiril și
Metodiu să părăsească ținuturile Boemiei, Moraviei și Sileziei. Creștinismul
ortodox nu a fost tolerat în aceste ținuturi detorită influenței Bisericii Catolice și a
curții imperiale de la Viena.
Biserica Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei s-a constituit din diverse grupuri de
creștini ortodocși. Un mic grup de creștini ortodocși a existat în Praga încă din
1870. În 1923, patriarhul ecumenic a numit ca arhiepiscop de Praga pe episcopul
Sabbatios. Un alt grup este cel care s-a separat de Roma și a trecut la ortodoxie în
1925, sub conducerea episcopului Gorazd Pavlik, hirotonit de patriarhul Serbiei. În
1930, un grup de uniați carpato-ruși se întorc la ortodoxie și formează eparhia de
Mukaceva. Un alt grup este alcătuit din ruteni greco-catolici, din eparhia Preșov,
care au revenit la ortodoxie în 1950.
După primul război mondial, care a dus la destrămarea Imperiului Austro-
Ungar și nașterea Cehoslovaciei, au fost înlăturate barierele legale și
administrative legate de creștinismul ortodox, mulți creștini din noua republică
fiind atrași de frumusețea cultică și dogmatică a Bisericii Ortodoxe. Preotul
romano-catolic Matej Pavlik s-a convertit la Ortodoxie și a fost hirotonit episcop
ortodox la Belgrad de către patriarhul Dimitri al Serbiei în anul 1921, primind la
tunderea în monahism numele Gorazd. Episcopul Gorazd poate fi considerat
ctitorul Bisericii Ortodoxe din secolul XX în Cehoslovacia. El a intreprins
numeroase vizite pastorale în Boemia, Moravia și Slovacia, îngrijindu-se personal
de construirea a 11 biserici numai în Boemia. A încurajat și binecuvântat
 84

traducerea slujbelor bisericești în limba cehă și s-a ostenit pentru publicarea

principalelor cărți de cult ortodoxe. Până la începerea celui de Al Doilea Război
Mondial, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a ajuns să fie respectată și integrată
deplin în conștiința cehilor și slovacilor.
În timpul ocupației naziste, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a suferit
mult, datorită faptului că ocupanții germani i-au bănuit pe clericii ortodocși de
sprijin acordat partizanilor. După atentatul împotriva lui Reinhard Heydrich,
conducătorul german al Cehoslovaciei, din cauza implicării clericilor ortodocși în
ascunderea și susținerea patrioților cehi și slovaci, un număr de preoți și episcopul
Gorazd au fost uciși de trupele SS, în toamna anului 1942. Germanii naziști au
interzis Bisericii Ortodoxe să mai oficieze slujbe, toate bisericile și capelele
ortodoxe au fost închise în acrelași an. Un număr de peste 300 de clerici și
credincioși ortodocși cehi și slovaci au fost executați de trupele SS germane în
timpul ocupației naziste. Conducerea și preoțimea Bisericii Ortodoxe din
Cehoslovacia au fost decimate.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a încercat să se
organizeze și să revină la o viață liturgică și canonică normală. În anul 1951,
Patriarhia Moscovei a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia,
Patriarhia de Constantinopol considera însă această Biserică doar autonomă,
aflată sub autoritatea sa, deci nu a recunoscut autocefalia acesteia. Patriarhia
ecumenică a acordat autocefalia Bisericii din Cehia și Slovacia abia în anul 1998.
Înanul 1961, Biserica Ortodoxă din Serbia l-a canonizat ca martir pe episcopul
Gorazd, ucis de naziști în 1942. În anul 1987, Biserica din Cehia și Slovacia l-a
canonizat și ea.
După separarea Cehiei de Slovacia, în anul 1993, s-a menținut unitatea
dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe din Cehia și Slovacia, dar din punct de
vedere administrativ s-au înființat Biserica Ortodoxă din ținuturile Cehiei și
Biserca Ortodoxă din Slovacia, organizate în patru eparhii: la Praga, Presov,
Olomouc-Brno și Kosice-Michalovce. Sediul Mitropoliei a fost mutat de la Praga la
Presov, actualul mitropolit este Hristofor, ales și intronizat în anul 2006. Biserica
Ortodoxă a Cehiei și Slovaciei are aproximativ 100.000 de credincioși: în Cehia
 85

sunt 82 de parohii (51 în Boemia și 31 în Moravia și Silezia), iar în Slovacia sunt 91

de parohii. Are o Facultate de Teologie Ortodoxă la Presov, unde sunt pregătiți
viitorii slujitori ai altarelor.
14. Biserica Ortodoxă a Albaniei este una dintre Bisericile Ortodoxe autocefale,
care are în jurisdicție teritoriul Republicii Albania. Din punct de vedere istoric,
răspândirea creștinismului în provincia romană Illyricum, teritoriul de azi al
Albaniei, s-a realizat încă din vremea Sf. Apostol Pavel, considerat creștinătorul
Albaniei. Constantin cel Mare, născut în Moesia (în apropierea Albaniei de astăzi),
a fost cel care a contribuit la consolidarea creștinismului în provincia romană
Illyricum. Provincia Illyricum a supraviețuit până în sec. al VI-lea, de aici fiind
originar și împăratul Justinian cel Mare. Apoi Biserica Apuseană a avut jurisdicția
asupra provinciei Illyricum până în anul 732, când împăratul bizantin Leon al III-lea
a arondat Patriarhiei de Constantinopol această provincie. În perioada medievală
teritoriul Albaniei a fost parte a Țaratului Bulgar și a Țaratului Sârb. În urma
schismei din 1054, nordul Albaniei a rămas sub influența catolică. Creștinismul
răsăritean, de tradiție ortodoxă, sub influență bizantină, bulgară și sârbă s-a impus
în Albania. În timpul ocupației sârbești, s-a creat primul stat albanez medieval,
Principatul din Arber, în nordul Albaniei de azi, având capitala la Kruja. În sec. XII-
XIII a pătruns în Albania creștinismul de rit apusean, prin înființarea statului latin
Ducatul de Durres, stăpânit de venețieni. În fața pericolului otoman, principatele
albaneze s-au unit, sub conducerea lui George Kastrioti Skanderbeg, aprând
suveranitatea Albaniei și credința creștină ortodoxă în fața Islamului. Între 1481 și
1912, Albania s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman, iar milioane de albanezi
au fost convertiți la Islam, mai ales în sec. al XVII-lea. Creștinismul ortodox a
rămas dominant doar în sudul Albaniei, în rândul albanezilor Tosk. Creștinii
ortodocși din Albania au depins de Patriarhia de Constantinopol, în perioada
săpânirii turcești, slujbele bisericești, predicile și activitățile culturale
desfășurându-se în limba greacă. După proclamarea independenței Albaniei, în
1912, a început o mișcare de emancipare culturală și religioasă, preoții albanezi
dorin d obținerea autocefaliei bisericești. În anul 1912, preotul albanez Fan Noli a
fost hirotonit episcop, devenind întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe a Albaniei. În
 86

1922 Biserica Ortodoxă a Albaniei și-a declarat autocefalia, recunoscută de

Patriarhia de Constantinopol în anul 1937, în timpul patriarhului Veniamin I.
După al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă din Albania a suferit
foarte mult în timpul dictaturii comuniste a lui Enver Hoxha, fiind supusă celui mai
umilitor tratament. În anul 1952, arhiepiscopul Kristofor Kisi de Tirana a fost
asasinat de poliția albaneză, din ordinul dictatorului Enver Hoxha. Inspirat de
revoluția culturală din China, Hoxha a declarat Albania primul stat ateist din lume
în anul 1967, dând un decret prin care au fost închise toate bisericile și moscheile.
Toate manifestările religioase, publice și private, au fost scoase în afara legii. Sute
de preoți ortodocși și imami au fost închiși și uciși, după 1967.
După încheierea perioadei comuniste, doar 22 de preoți ortodocși au
mai rămas în viață în Albania. În 24 iunie 1992 a fost numit arhiepiscop de Tirana
Anastasios Yannoulatos, profesor la Universitatea din Atena și episcop de Kenya,
care a fost primit bine de către naționaliștii albanezi. Întimpul păstoririi sale ,
arhiepiscopul Anastasios și-a câștigat respectul tuturor, prin strădania depusă
pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe din Albania. În 1996, arhiepiscopul
Anastasios a demarat construirea unui complex la Mănăstirea Sfântul Vlash, lângă
Durres, care adăpostește Academia Teologică unde se pregătesc viitorii clerici și
profesori de religie. În anul 2008, Biserica Ortdoxă a Albaniei avea 135 de clerici,
150 de biserici care au fost construte după 1990, iar peste 160 de biserici închise
în perioada comunistă au fost reparate. O statistică din anul 2009 arată că în
Albania sunt aproximativ 600.000 de creștini ortodocși, majoritatea trăind în
sudul țării. Cele mai multe parohii ortodoxe din Albania folosesc limba albaneză în
cult, la celebrarea Liturghiei și a celorlalte slujbe. Biserica Ortodoxă din Albania
desfășoară și o rodnică activitate socială. Bibliografie, Dicționar de Teologie Ortodoxă,
Basilica 2019, pp. 1014-1016.
15 – Biserica Ortodoxă a Finlandei cuprinde creștinii ortodocși din Karelia, care în
1918 s-au constituit într-o Biserică independentă de Patriarhia Moscovei. În 1923,
patriarhul Meletios al IV-lea de Constantinopol i-a acordat rangul de arhiepiscopie
autonomă, sub jurisdicția sa. Patriarhul Moscovei n-a acceptat aceasta decât în
1958. Biserica Ortodoxă a Finlandei are centrul administrativ în Kuopio, unde este
 87

și reședința Arhiepiscopului Kareliei și a toată Finlanda. Este una dintre Bisericile

Ortodoxe autonome, aflate sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol.
Finlanda este una dintre țările europene unde creștinismul s-a răspândit
cel mai târziu, în Evul Mediu, spre sfârșitul sec. al XI-lea. Creștinismul sub formă
răsăriteană a pătrunsîn Finlanda din părțile Rusiei (mai ales din Kiev și Novgorod)
și ale țărilor baltice, iar sub formă apuseană a pătruns din zona Suediei și a
Norvegiei. Majoritatea misionarilor creștini ortodocși au provenit din rândul
monahilor ruși din zona Kareliei, cele mai cunoscute fiind mănăstirile Valaam și
Konevsky.
În anul 1923, Bisderica Ortodoxă din Finlanda s-a separat total de
Biserica Ortodoxă din Rusia, devenind o Biserică autonomă sub oblăduirea
Patriarhiei de Constantinopol și adoptând calendarul gregorian. S-au adoptat, de
asemenea, o serie de reforme administrative după 1923, printre care înlocuirea
limbii slavone în cult cu limba finlandeză. Până la izbucnirea celui de-al doilea
război mondial, majoritatea creștinilor ortodocși viețuiau în Karelia. Ca urmare a
izbucnirii conflictului cu Uniunea Sovietică, numeroși creștini ortodocși au fost
nevoiți să se refuguieze în alte zone ale Finlandei, datorită pierderii de teritorii de
către Finlanda. Istorica Mănăstire Valaam a fost evacuată în anul 1940 și s-a
înființat o nouă mănăstire, Noul Valamo, la sudul actualei granițe dintre Finlanda
și Rusia, în Hainävesi. Monahii de la Mănăstirea Konevsky s-au alăturat și ei obștii
din Noul Valamo. După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial s-a
reconfigurat întreaga organizare a Bisericii Ortodoxe din Finlanda. S-au constituit
noi parohii și s-au construit zeci de noi biserici. Sediul arhiepiscopiei din Finlanda a
fost mutat la Kuopio. Până la începutul anilor 1970, numărul credincioșilor
ortodocși din Finlanda a svcăzut, apoi a început să crească, datorită lucrării
misionare a arhiepiscopului Paavali al Kareliei și al întregii Finlande. Astfel s-a
înnoit viața liturgică și spirituală a creștinilor ortodocși finlandezi. În zilele noastre,
Biserica Ortodoxă din Finlanda are trei eparhii: la Karelia, Helsinki și Oulu,
numărând circa 60.000 de credincioși, în cele 24 de parohii, cu peste 123 de clerici
și două mănăstiri. Actualul arhiepiscop este Leo Makkonen, primat al Kareliei și al
 88

întregii Finlande din anul 2001. Bibliografie, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Basilica, 2019,
pp.119-120.
16.– Arhiepiscopia de Sinai cuprinde o singură mănăstire, Sfânta Ecaterina,
întemeiată de împăratul Justinian I în secolul VI, la picioarele Muntelui lui
Moise/Horeb. La început mănăstirea Sfânta Ecaterina a fost dependentă de
Patriarhia Ieruslimului, dar în 1575 a fost recunoscută ca autocefală de un sinod
din Constantinopol, iar în 1782, și de cele patru patriarhii vechi răsăritene.
Starețul Mănăstirii Sfânta Ecaterina este în același timp Arhiepiscop de Sinai, din
1973 este arhiepiscopul Damianos.
17. – Biserica ortodoxă în America/ a Americii.
Majoritatea creștinilor ortodocși din America, de diverse origini etnice și
limbă liturgică proprie, este cuprinsă în eparhii care se află sub jurisdicția
Bisericilor locale respective. Conducătorii acestor eparhii formează ,,Conferința
permanentă a episcopilor canonici ortodocși în America”. Sub jurisdicția acestor
eparhii se află și multe parohii ortodoxe din Canada.
În 1970 Patriarhul Alexei al Moscovei a acordat autocefalie ,,Mitropoliei
Ortodoxe Ruse sobornicești în America” în jurul căreia s-au adunat unele eparhii și
parohii de alte identități naționale și constituie actualmente Biserica Ortodoxă a
Americii (Orthodox Church of America). Sub jurisdicția acesteia se găsesc și
majoritatea parohiilor ortodoxe din Canada. Primatul acestei Biserici este
Arhiepiscopul Nathaniel.
18. – Biserica Ortodoxă Japoneză. Creștinismul ortodox a fost introdus în Japonia
în anul 1860. La început, preoții nativi au fost hirotoniți de episcopii ruși. După al
doilea război mondial, Biserica Japoneză a depins de Mitropolia rusă autocefală
din New York până în aprilie 1970, când a primit autonomia din partea
Patriarhului Moscovei. Primatul acestei Biserici este Arhiepiscopul de Tokio. În
1972 a fost instalat ca Arhiepiscop de Tokio Teodosius.
19. – Biserica Ortodoxă a Chinei, întemeiată în 1962, are circa 60. 000 de
credinciși.
 89

Biserica Romano-Catolică
Biserica Romano-Catolică, cunoscută și sub numele de Biserica Catolică,
Biserica Apuseană, Biserica Romană sau Biserica Latină, este una dintre cele trei
mari ramuri ale creștinismului, alături de Ortodoxie/Biserica Ortodoxă și
Protestantism/Bisericile Protestante, având numărul cel mai mare de credincioși,
răspândiți pe tot globul, datorită împrejurărilor istorice prin care a trecut
creștinismul în decursul celor două milenii.
Biserica Apuseană a dezvoltat încă din sec. IV, o tradiție, o istorie și o
teologie proprie, complementară cu Tradiția răsăriteană și cu cea siriacă, până
spre finalul primului mileniu. Din acest motiv, Biserca Romano-Catolică este cea
mai aproape de învățătura și Tradiția creștină ortodoxă, fiind un organism
sacramental care actualizează de-a lungul istoriei actul mântuirii, unic și definitiv,
împlinit de Iisus Hristos.
Biserica Romano-Catolică acceptă integral învățătura celor 7 Sinoade
(Concilii) Ecumenice, și aceasta cu atât mai mult cu cât Sinodul al II-lea Ecumenic,
întrunit la Constantinopol în anul 381, prin Can. 3, recunoaște primatul de onoare
al episcopului Romei. Faptul acesta arată prestigiul deosebit de care se bucura
Biserica din Roma în lumea creștină. Acest primat este însă considerat ca unul
inter pares = unul între egali, nu ca o putere a acestei Biserici de autoritate și
jurisdicșie asupra altora, ci datorită întemeierii ei de către Apostoli, datotită
vechimii ei, dtorită prestigiului de capitală a Imperiului și ponderii ei numerice.
Cu toată această apropiere doctrinară, există deosebiri în învățătura de
credință care au dus la separarea de Biserica Ortodoxă și care împiedică până
astăzi comuniunea euharistică dintre cele două Biserici. Învățăturile de credință
greșite mărturisite de Biserica Catolică se referă la:
 Raporturile Persoanelor în Sfânta Treime, îvățătură de credință, cunoscută
sub denumirea de Filioque = și de la FIUL: Sfântul Duh purcede de la Tatăl și
de la Fiul.
Această învățătură alterează grav învățătura creștină despre Dumnezeu-Sfânta
Treime, așa cum ne-a fost descoperită de Mântuitorul Iisus Hristos și a fost
 90

transmisă în Bisrica Ortodoxă. Căci Mântuitorul Iisus Hristos spune clar:,,Iar când
va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care
de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan, 15, 26). Învățătura
catolică, potrivit căreia Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul alterează
învățătura creștină despre Dumnezeu, pentru că dacă Tatăl și Fiul formează un
singur principiu, Care purcede pe Sfântul Duh, atunci Persoanele Sfintei Treimi nu
mai sunt egale și într-o veșnică dăruire reciprocă în iubire Una Alteia, Sfânta
Treime nu mai este ,,structura suprremei iubiri”. Și în acest caz este alterat însuși
caracterul personal al lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Căci aici Tatăl și Fiul se
constituie într-un principiu abstract Care purcede pe Duhul Sfânt. Dar întreaga
Sfântă Scriptură ni-L prezintă pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu Cel personal și viu,
Care intră în comuniune cu oamenii și cheamă pe oameni la comuniunea cu Sine,
așteptând răspunsul credinței noastre:,, Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva
glasul Meu și va deschide ușa voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”
(Apocalipsa, 3, 20). Învățătura aceasta eronată are apoi repercusiuni grave
și asupra înțelegerii geșite a autorității Bisericii și a caracterului ei de comuniune;
 Autoritatea Bisericii, exprimată în învățătura despre primatul papal, după
care papa/(episcopul de la Roma) este Capul văzut al Bisericii care este
infailibil, adică exprimă singur în calitatea lui de cap văzut al Bisericii
învățătura de credință, fără să greșească. În calitate de cap văzut al Bisericii
are pretenția jurisdicției asupra Bisericii universale.
Învățătura despre primatul și jurisdicția universală a papei este o învățătură
greșită, apărută datorită condițiilor istorice în care s-a dezvoltat Biserica
Apuseană. Ea este contrazisă de Noul Testament și de Tradiția Bisericii
primului mileniu creștin. De aceea, din perspectiva eclesiologiei primului
mileniu al istoriei Bisericii creștine și a eclesilogiei ortodoxe, istituția papalității,
așa cum este înțeleasă de la reformele gregoriene de la sfârșitul secolului al XI-
lea până astăzi, este o excrescență istorică ce nu ține de ființa Bisericii și care
în Apus a anulat sinodalitatea ca formă de manifestare a sobornicității Bisericii.
Ca atare, Biserica Ortodoxă nu suferă de nici o lipsă în unitatea și catolicitatea
 91

ei, așa cum pretinde declarația papală Răspunsuri la întrebări referitoare la

câteva aspecte cu privire la învățătura despre Biserică din 29 iunie 2007.17
 Harul dumnezeiesc este creat, de aceea catolicii resping învățătura despre
energiile dumnezeiești necreate. Dar aceasta însemnă că Dumnezeu nu
lucrează direct și nemijlocit în om pentru a-l ierta și a-l transforma
duhovnicește. Dcă harul este creat înseamnă că între Dumnezeu și om
există o separație care nu poate fi depășită;
 Zămislirea -fără – prihană a Fecioarei Maria, adică Sfânta Fecioară Maria s-
a născut fără păcatul strămoșesc.
În realitate însă Fecioara Maria s-a născut pe cale naturală ca oricare om,
moștenind și ea păcatul strămoșesc. Însă în momentul Întrupării Fiului lui
Dumnezeu din ea, a fost curățită și sfințită, făcută vrednică să-L primească și
să-L nască după trup, ca om, pe însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nosru
Iisus Hristos. Aceasta s-a petrecut la Bunavestire, când a spus: ,,Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău”!
 Învățătura despre Purgatoriu. Această învățătură, pusă în circulație de
Fericitul Augustin (sec. IV) și devenită dogmă a Bisericii Catolice, este
prezentată astăzi în Noul Catehism Catolic astfel: ,,Cei care mor în stare de
grație și prietenie cu Dumnezeu, dar care nu s-au purificat deplin, cu toate
că au asigurarea mântuirii veșnice, suferă după moartera lor o purificare,
ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria Cerului”.
Biserica Catolică numește Purgatoriu această purificare deplină a celor aleși, care
este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiți. Ea a formulat această doctrină
de credință refreritoare la Purgatoriu cu precădere la Conciliile de la Florența
(1439) și Trident (1564) și are un caracter juridist care nu este în acord cu
Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. Tradiția Bisricii Catolice, luând ca bază
aumite texte din Scriptură, vorbește de un foc purificator. Astfel în Catehismul
Biserucii Catolice, din 1995, se spune: ,,În privința greșelilor ușoare, trebuie crezut
că înainte de judecată există un foc purificator, după cum afirmă Cel care este

17
Kongregation für die Glaubenslehre. Antwoten auf Fragen zu einigen Aspekten bezüglich der Lehre über die
Kirche, Vatikan (www.kath.net), 10 Juli 2007.
 92

Adevărul, spunând că cel care proferează un blestem împotriva Sfântului Duh, nu

va fi iertat nici în veacul de acum și nici în cel viitor (Matei 12, 31).
Din această sentință putem înțelege că există anumite greșeli care pot fi
iertate în veacul acesta, iar altele în veacul viitor (Catehismul Bisericii Catolice,
Paris 1995, p.116). Pentru a înțelege această doctrină și practica Bisericii Catolice
trebuie știut că păcatul are o dublă consecință, în conformitate cu această
învățătură. Păcatul greu ne lipsește de comuniunea cu Dumnezeu, și prin aceasta
ne face incapabili de viața veșnică, a cărei lipsă se numește ,,pedeapsă eternă” a
păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar și cel venial, adică ușor, atrage o
alipire nesănătoasă de creaturi, care are nevoie de purificare, fie aici, în această
viață, fie după moarte, în starea care se numește Purgatoriu. Această purificare
eliberează de ceea ce se numește pedeapsă temporală a păcatului.” Mai trebuie
precizat că, după această doctrină, penitentul este iertat prin Taina Pocăinței
numai de pedeapsa eternă, dar cea temporală rămâne. Pedeapsa temporală, fie
că este indicată de duhovnic prin canon, fie că nu e indicată, ea trebuie ispășită.
Dacă penitentul moare înainte de a ispăși pedeapsa aici pe pământ, el o va ispăși
în lumea de dincolo în purgatoriu, după cum afirmă Biserica Romano-Catolică. De
aici rezultă caracterul juridist al învățăturii catolice despre Purgatoriu.
Luther, și cu el toți protestanții, a respins doctrina catolică despre
purgatgoriu, ca fiind ,,o invenșie papală”, din cauză că această învățătură se
înscria prea armonios în sistemul indulgențelor și al justificării numai prin fapte,
din teologia catolică. Desigur, poziția protestantantă față de Purgatoriu este
rezutatul concepției reformatorilor asupra justificării numai prin har ,,sola gratia”
și credință ,,sola fide”, care exclude nu numai existența purificării prin focul
purhgatoriului, ci și pe cea care rezultă din rugăciunile Bisrericii.
Biserica Ortodoxă nu poate fi de acord nici cu doctrina catolică despre
Purgatoriu, care este plasat ca un loc intermediar între rai și iad, întrucât nici
Mântuitorul și nici Sfinții Apostoli nu au vorbit de Purgatoriu, dar nici cu doctrina
protestantă, care respinge eshatologia particulară și rugăciunile pentru morți,
ignorând Sfânta Scriptură, care vobește despre puterea rugăciunilor Bisericii
pentru cei adormiți (cf. 2Corinteni 5,10, Evrei 9,27 și Filimon 1, 23).
 93

Tradiția Bisericii Romano-Catolice s-a cristalizat în forma ei clasică în

perioada Contra-Reformei, formulată la Conciliul de la Trident, din anul 1564,
folosind metoda scolastică tomistă. Catolicismul se deosebește atât de tradiția
teologică a Bisericii Răsăritene, de care s-a separat în 1054, cât și de
Protestantism, doctrina Bisericilor iește din Reformă (sec. XVI), prin câteva
învățături și aspecte principale:
1). -metoda tomistă, care aplică credinței logica lui Aristotel și introduce în
teologie concepte filosofice particulare, ca de ex. cel de transsubstanțiere,
referitor la prefacearea euharistică;
2).—sinteza tridentină, care introduce în dogma răscumpărării teoria satisfacției;
3).- caracterul magisterial al dogmelor, manifestat mai ales în Conciliul Vativcan I,
(dec. 1869-iulie1890), după care dogma este o decizie a unei autorități infailibile,
personale, adică a pontifului roman, a papei, chiar fără consensul Bisericii;
4).- adaosul Filioque, în Simbolul credinței – acest adaods a fost menținut și de
protestanți, care fac parte și ei din tradiția apuseană;
5)-dogma despre imaculata concepție, declarată de Papa Pius al IX-lea în anul
1854, dpă care Feciara Maria s-a născut fără păcatul srămoșesc, această
declarație dogmatică a lui Pius al IX-lea a declanșat disputa despre ,,infailibilitatea
pontificală”, proclamată apoi la Conciliul Vatican I în 1870;
6).- caracterul creat al harului dumnezeiesc;
7).- doctrina despre Purgatoriu
8).- în anul 1950 Papa declară dogma înățării la cer cu trupul a Sfintei Fecioare
Maria.
Trăsăturile sub care este cunoscut catolicismul pot fi rezumate astfel, chiar
dacă unele din aceste trăsături nu mai au astăzi aceeași rigiditate ca în trecut:
 Sistematizarea doctrinei de credință, de așa manieră îcât o distincție între
dogma Bisericii și teologia personală devine imposibilă;
 Introducerea în formularea dogmelor a unor noțiuni metafizice și concepte
scolastice, caracteristice unei școli filosofice particulare;
 ,,dezvoltarea” continuă a Tradiției în dogme noi, de exemplu afirmația că,
pentru mântuire, este necesară supunerea față de pontiful roman (Papa
Bonifaciu VIII, Bula Unam Sanctum, 1302). Dezvoltarea continuă a Tradiției
 94

este argumentată astfel: Biserica, în pelerinajul ei terestru ajunge la o

cunoaștere tot mai profundă și detaliată a adevărului revelat, ceea ce face
posibilă și necesară declararea unor noi dogme;
 Instituirea unui magisteriu infailibil al Bisericii care se pronunță ,,ex
cathedra”, la nivel universal, pronunțare valabilă pentru Biserica Universală,
fără consensul Bisericii;
 Necesitatea de a impune cu forța dreptul canonic în acceptarea dogmei, de
unde rezultă impresia că dogma nu are nevoie de ,,receptarea” Bisericii;
 Unitate și centralizare prin structura juridică a Bisericii, și nu prin consens
sau conciliaritate.

BILETE PENTRU EXAMEN-oral : 21 ianuarie/sau: 4 februarie, 2021

Retrospectivă istorică
1. Noțiunea de confesiune; care sunt confesiunile creștine actuale?
2. Biserica și confesiunile din perspectivă ortodoxă.
3. Structura apostolică și sobornicească a Bisericii.
4. Sinodalitatea ca expresie a sobornicității (catolicității) Bisericii.
5. Sinoadele Ecumenice și sinoadele locale. Ce sunt și care sunt?
6. Sinodul I Ecumenic și hotărârile lui.
7. Sinodul al II-lea Ecumenic și hotărârile lui.
8. Sinodul al III-lea Ecumenic și Hotărârile lui.
9. Sinodul al IV-lea Ecumenic și hotărârile lui.
10. Sinoadele al V-lea și al VI-lea Ecumenice și hotărârile lor.
11. Sinodul al VII-lea Ecumenic și combaterea iconoclasmului.
12. Bisericile Vecchi Orientale.
13. Schisma din 1054 – despărțirea Bisericii Apusene de Biserica Răsăriteană,
cu menționarea evenimentelor precedente și subsecvente schisnmei.
14. Reforma și protestantismul. Doctrina protestantă.

CONFESIUNILE CREȘTINE ÎN ACTUALITATE

 95

1. Cele patru patriarhate vechi: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol,

Patriarhia Ortodoxă Greacă a Alexandriei, Patriarhia Antiohiei și
Patriarhiaortodoxă greacă a Ierusalimului.
2. Cele patru Patriarhii (mai noi) : Patriarhia Moscovei și a toată Rusia,
Patriarhia Serbiei, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgară.
3. Bisericile ortodoxe autocefale : Biserica Ciprului, Biserica Greciei,
Biserica Ortodoxă din Polonia, Catolicosatul (patriarhia) Georgiei,
Biserica ortodoxă a Cehiei și Slovaciei, Biserica Ortodoxă a Finlandei,
Arhiepiscopia de Sinai, Biserica Ortodoxă din America (OCA=Orthodox
Church of America), Biserica, Ortodoxă Japoneză.
4. Biserica Romano-Catolică.
5. Biserica Evanghelică – Luterană.
Vezi Reforma lui Luther și doctrina reformatorilor, pp. 61-68.
6. Biseica Evanghelică-Reformată (Calvină).
Vezi Reforma lui Jean Calvin și doctrina reformatorilor, pp. 63-68.
7. Biserica Anglicană.
Vezi Reforma în Anglia: pp. 64-65.