CAiet Laborator 1

LUIZA FLOREA
HIDROBIOLOGIE – CAIET DE LABORATOR
Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

2006
Copyright © Luiza Florea
Toate drepturile rezervate
Tehnoredactare: Adina Sîrbu & Daniela Gheorghe

Coperta: Adina Sîrbu
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Catedra de Pescuit Acvacultură
Str. Gării, nr.63, Galaţi
Tel./Fax. 0236411818
e-mail: luizafloreagl@yahoo.com
CUPRINS
pag
LABORATORUL 1. Măsurători şi prelevări pentru determinarea
parametrilor abiotici ai ecosistemelor acvatice.............. 5
LABORATORUL 2. Măsurători şi prelevări pentru determinarea

parametrilor biotici ai ecosistemelor acvatice................ 11
LABORATORUL 3. Metoda directă de analiză a

fitoplanctonului................................................................ 23
LABORATORUL 4. Analiza indirectă a fitoplanctonului prin metoda
Vinberg............................................................................ 31
LABORATORUL 5. Analiza indirectă a fitoplanctonului prin determinarea
clorofilei „a”................................................................... 34
LABORATORUL 6. Analiza zooplanctonului.................................................. 37

LABORATORUL 7. Studiul bentosului din apele curgatoare de munte şi deal 42
LABORATORUL 8. Studiul bentosului din apele curgătoare de şes................ 44
LABORATORUL 9. Studiul planctonului apelor stătatoare.............................. 57
LABORATORUL 10. Studiul zoobentosului apelor stătatoare.......................... 65

LABORATORUL 11. Studiul fitobentosului apelor stătatoare.......................... 74
LABORATORUL 12. Studiul faunei din vegetaţie............................................ 84

LABORATORUL 13. Studiul biocenozei perifitice........................................... 93
LABORATORUL 14. Studiul biocenozei neustonice ....................................... 97
103
DETERMINATOR 1.............................................................................................................
163
DETERMINATOR 2.............................................................................................................
229
ANEXA 1. Volume medii celulare ale organismelor fitoplanctonice..................
ANEXA 2. Greutatea umedă şi uscată la organismele zooplanctonice........... 237
Bibliografie..................................................................................................... 247
Hidrobiologie Laborator 1
Măsurători şi prelevări de probe în studiile hidrobiologice
1. Măsurători şi prelevări pentru determinarea parametrilor abiotici
Asupra oricărui ecosistem acvatic se pot face multiple investigaţii de cunoaştere

a factorilor abiotici ce caracterizează biotopul, cât şi componentele biotice
reprezentate prin populaţiile biocenozei. În vederea realizării unui studiu
hidrobiologic a unui ecosistem acvatic este necesară parcurgerea următoarelor
etape:
1. Etapa pregătitoare - constă într-o serioasă documentare, în sensul
stabilirii scopului investigaţiei, metodelor de lucru, aparaturii care
va fi utilizată, a perioadelor de investigaţie. În această etapă este
necesar procurarea şi consultarea de hărţi turistice, geomorfologice,
hidrologice, pedologice, climatologice pentru a efectua o
caracterizare generală a zonei în care se găseşte ecosistemul studiat.
În această etapă este necesară procurarea unui plan al bazinului şi a
unei schiţe cu localizarea geografică a bazinului. De asemenea, sunt
foarte utile de studiat, dacă există, articolele referitoare la
ecosistemul ce va constitui obiectul cercetărilor noastre.
2. Etapa cercetărilor de teren – reprezintă momentul în care cercetătorul vine
în contact cu ecosistemul şi constă în efectuarea următoarelor trei
tipuri de activităţi:
- observaţii asupra unor serii de aspecte, ca de exemplu, starea malurilor,
vecinătăţile, activităţi antropice desfăşurate, surse de poluare, gradul de
acoperire cu vegetaţie, starea meteorologică (cer senin, înnourat,
nebulozitate accentuată), vântul (direcţia şi tăria), etc. Se vor evita zilele
ploioase şi zilele imediat după ploaie deoarece chimismul apei este
foarte mult influenţat în urma precipitaţiilor. În această etapă, schiţa
ecosistemului va fi confruntată cu terenul şi va fi completată cu datele
referitoare la căi de acces, punctele de alimentare şi evacuare a apei,
vecinătăţi, etc.
5
- măsurători asupra unor parametrii fizico-chimici, ca de exemplu,

adâncimea apei, oxigen, grosimea stratului de mâl, transparenţa apei,
viteza de curgere, conductivitatea, pH, etc.
- prelevări de probe de apă, sol, plante şi animale, conservarea şi
transportarea lor la laboratoarele de chimie şi biologie în vederea
analizei lor.
Un studiu hidrobiologic se desfăşoară pe o anumita perioadă de timp (minim un
an) având posibilitatea să se deruleze în cele patru anotimpuri ale anului. În
această perioadă, observaţiile şi colectările de probe se fac periodic şi anume fie
trimestrial, fie lunar, fie bilunar, decadal sau săptămânal. Sunt unii parametrii
care necesită un studiu zilnic, sau de mai multe ori pe zi, ca de exemplu
temperatura apei, oxigenul. Perioadele stabilite pentru observaţii şi recoltări de
probe vor fi respectate cu exactitate.
De la începerea studiului de teren se vor stabili staţiile pentru efectuarea
măsurătorilor şi prelevărilor de probe. Staţiile vor fi numerotate şi trecute pe
schiţa bazinului, iar pe teren staţiile vor fi marcate fie utilizând diferite repere
naturale (copaci, construcţii, etc.) fie prin instalarea unor repere precum pari,
flotori. Alegerea staţiilor este un aspect foarte important al cercetărilor
hidrobiologice. Staţiile trebuie alese astfel încât să caracterizeze cât mai bine
heterogenitatea ecosistemului, de aceea ele trebuie amplasate în puncte
extreme, cum ar fi la alimentarea şi la evacuarea apei, în punctul amonte şi în
punctul aval, în zonele de mal cu adâncime mică şi în zonele centrale cu
adâncime mare, în zonele libere de vegetaţie şi în zonele invadate cu vegetaţie,
în zonele cu strat gros de mâl şi în zonele fără mâl, etc.
Cu cât numărul de staţii este mai mare şi cu cât frecvenţa măsurătorilor şi
prelevărilor de probe este mai mare cu atât mai mult aprecierile şi rezultatele
finale vor fi mai precise.
3. Etapa finală - constă în prelucrarea în laborator a probelor şi apoi la
interpretarea rezultatelor şi datelor acumulate pe parcursul celor trei
etape pentru a răspunde cât mai exact scopului pentru care a fost făcută
cercetarea hidrobiologică a ecosistemului respectiv.
1. 1. Măsurători şi prelevări pentru parametrii abiotici
Măsurătorile sunt operaţii simple ce constau în determinarea directă a unui

parametru fizico-chimic, direct pe teren utilizând fie unele instrumente simple
(sfori, pari gradaţi, termometre, etc) fie instrumente electronice performante
(pH-metre, oxigenometre, conductivimetre, etc.). Măsurătorile curente efectuate
în studiile hidrobiologice sunt următoarele:
6
Măsurarea temperaturii apei se face cu termometre cu mercur al căror tub de

sticlă este protejat de o carcasă de lemn prevăzută cu fante laterale pentru
citirea valorii temperaturii sau cu aparate portabile care au şi senzor de
temperatură. Pe tot parcursul anului măsurătorile se fac la orele 700 , 1300, 1700
la suprafaţa apei, prin cufundarea completă a termometrului în apă, timp de 5
minute, în umbra bărcii, după care se face citirea. Pe verticală temperatura se
măsoară la 2m, 3m sau 5 m adâncime prin introducerea termometrului, imediat
după recoltare, de-a dreptul în butelia cu care s-a luat proba de apă.
Termometrul se lasă 5 minute având grijă ca să ferim butelia de bătaia soarelui.
Pentru măsurarea temperaturii apei la adâncimi ce depăşesc 10 m se foloseşte
un termometru special, termometru reversibil, care printr-o rotaţie de 180 de
grade îşi rupe coloana de mercur la temperatura înregistrată, la adâncimea
respectivă.
Măsurarea adâncimii apei se face pentru fiecare staţie în parte, pentru ape mai
puţin adânci se folosesc ghionderele pescăreşti gradate din 10 în 10 centimetri,
iar pentru ape mai adânci se folosesc sfori, cabluri sau lanţuri lestate, gradate
din 10 în 10 centimetri. Un mijloc modern, foarte precis şi uşor de utilizat este
sonarul.
Măsurarea vitezei apei în cazul apelor curgătoare se face, în cazul în care nu

avem la îndemână o morişcă hidrologică astfel: se fixează pe teren punctul din
dreptul căruia se aruncă şi începe să plutească în aval o bucată de lemn, plută,
flotor, etc. şi se măsoară timpul (în secunde) necesar parcurgerii unui traseu
măsurat dinainte. După măsurarea vitezei apei, a lăţimii şi a adâncimilor apei
curgătoare se poate trece la calcularea debitului aproximativ al apei curgătoare
utilizând următoarea formulă:
Debitul (m3/s) = viteza (m/s) x secţiunea (m2)
În care secţiunea se calculează astfel:
Secţiunea (m2) = lăţimea apei (m) x adâncimea (m)
Adâncimea luată în calcul reprezintă o medie între adâncimea de la mal şi

adâncimea de la mijloc.
Măsurarea grosimii stratului de mâl se face folosind un ghionder ascuţit la un

capăt care se înfige cu putere în mâl urmând ca după scoaterea lentă din apă să
se măsoare cu o ruletă urma lăsată de mâl pe ghionder. O metodă mai precisă
constă în utilizarea unei sonde de tip geologic, alcătuită dintr-o tijă metalică
goală pe dinăuntru, cu care se prelevează în acelaşi timp o coloană din
7
substratul cercetat având posibilitatea observării şi cercetării diferitelor tipuri de

sedimente ale bentalului.
Măsurarea transparenţei apei Transparenţa apei este definită ca grosimea

stratului de apă până unde pătrunde lumina, se exprimă în centimetri şi se
măsoară cu discul Secchi care poate fi confecţionat dintr-o placă de faianţă sau
tablă vopsită în alb, cu diametru de 30 cm, lestată cu o greutate pe faţa
inferioară şi suspendată de o sfoară gradată din 10 în 10 cm. Discul se scufundă
în apă, în umbra bărcii, până în momentul când nu se mai vede citindu-se
adâncimea până unde s-a scufundat discul pe sfoara gradată. Aceasta adâncime
este egală cu transparenţa.
Măsurarea pH-ului pe teren se poate face utilizând hârtia indicator de pH, care
este special concepută pentru trei intervale de pH, pentru intervalul acid cu pH
între 0,5-5,0, pentru intervalul neutru cu pH între 5,5 -9,0 şi pentru intervalul
bazic cu pH între 9,5 – 13,00. Pentru apele naturale se foloseşte hârtia indicator
pentru intervalul neutru, procedându-se la introducerea unei bucăţi de hârtie
indicator de pH, în apa de analizat. După câteva minute hârtia îşi schimbă
culoarea. Pentru aprecierea pH-ului se compară culoarea obţinută cu gama de
culori etalon ce se găseşte pe capacul cutii de pH, aprecierea fiind din 0,5 în 0,5
unităţi de pH.
Prelevările de probe de apă, sol şi organisme în vederea analizei lor în

laboratoarele de specialitate sunt operaţii ce se execută pe teren şi necesită
respectarea unor reguli privind recoltarea, conservarea şi transportul probelor,
nerespectarea acestor reguli ducând la vicierea rezultatelor.
Prelevarea probelor pentru analizele fizico-chimice Din fiecare staţie stabilită

în etapa premergătoare, se fac prelevări de probe de apă şi sol pentru analizele
fizico-chimice necesare scopului final al cercetării. Prelevările de probe de apă
se fac în vase de sticlă sau din plastic, pentru analizele curente fiind suficient
l l apă /staţie iar pentru analizele complete fiind necesari 2-3 l apă/staţie.
Pentru prelevarea probelor de apă de la suprafaţă se foloseşte o cană gradată

însă pentru prelevarea probelor de apă de la diferite adâncimi se folosesc
dispozitive special construite în acest scop, numite generic batometre.
Butelia tip Ruttner este un batometru folosit pentru colectarea probelor de apă
de la adâncimi mari. Aceasta constă dintr-un cilindru metalic având capacele
mobile ce este suspendat de un cablu metalic. Butelia se introduce în apă
deschisă la ambele capete şi este închisă la adâncimea dorită, cu ajutorul unui
mesager care glisează în jos pe cablul de susţinere.
8
Fig.nr.1. Butelia tip Ruttner

(după Analiza apelor, Ionescu, T, ş.a.,
1968)
1- cilindru 18-şurub cap aplatizat
2-flanşă inferioară 19-şaibă
3-flanşă superioră 20-şaibă etanşare
4-ramă vizor 21-supapă superioară
5-6-şurub cap îngropat 22-şurub limitator
7-vizor plexiglas 23-tijă
8-suport inferior termometru 24-iuliţă
9-suport superior termometru 25-tub cu guler
10-şurub cap semirotund 26-manşon declanşare
11-agrafă inferioară 27-ştift
12-agrafă superioară 28-şurub cap striat
13-nit 29-şurub cap cilindric
14-supapă inferioară 30-suport gheare
15-corp robinet 31-pinten
16-con robinet 32-arc lamelar
17-mâner robinet 33-şurub cap cilindri
9
Sticla batometrică este folosită de asemenea pentru prelevarea probelor de la

diferite adâncimi. Aceste sticle, cu capacitatea de la 0,5 l la 2 l, îmbrăcate de o
plasă pescărească şi prevăzute cu un lest pe fundul acestora sunt închise cu un
dop de plută şi apoi sunt lansate în apă până la adâncimea dorită. Datorită
întinderii sforii de lansare şi bridelor cu care dopul de plută este prins de sfoara
de lansare, dopul sare şi sticla se umple cu apă de la adâncimea dorită.
Fig.nr.2. Sticla batometrică
Prelevările de probe de sol se fac cu nişte instrumente numite drăgi, construcţia

şi modul de utilizare a acestora fiind diferit şi impus în special de
caracteristicile biotopului, precum tipul de substrat, adâncimea apei, viteza
apei. Probele de sol pentru analizele fizico-chimice se depozitează în pungi
sau borcane de plastic, se etichetează corespunzător şi se transportă la laborator
în cel mai scurt timp, pe timp de vară asigurându-se şi condiţii de temperaturi
scăzute.
Analizele fizico-chimice sunt operaţii complexe ce constau în determinarea

unui parametru fizico-chimic sau biologic în laborator utilizând o serie de
metode analitice de laborator ce se bazează pe tehnici fizice sau chimice.
Metodele de analiză folosite variază în funcţie de natura parametrilor, de
precizia necesară şi de dotarea laboratoarelor. În studiile hidrobiologice se
efectuează următoarele categorii de analize:
- analize curente în vederea determinării principalilor parametrii care
caracterizează calitatea unei ape ce urmează să fie utilizată în
acvacultură, în alimentarea cu apă, în irigaţii, la îmbăiat, în diferite
industrii, etc.
- analize complete când se determină ansamblul parametrilor unei ape.
- analize speciale când se determină anumiţi parametrii ce sunt mai greu
de determinat în laboratoarele obişnuite, necesitând unele tehnici şi
aparatură mai performante (de ex. metalele grele, pesticidele,
radioactivitatea, etc.).
10
Măsurători şi prelevări de probe în studiile hidrobiologice
2. Măsurători şi prelevări pentru determinarea parametrilor biotici
Un studiu hidrobiologic presupune analiza calitativă şi cantitativă a

principalelor biocenoze acvatice care sunt planctonul şi bentosul. Obţinerea
unor rezultate cât mai corecte şi mai complete ale unei analize biologice
presupune prelevarea cât mai corectă a probelor biologice. Procedurile de
prelevare a probelor biologice, cât şi instrumentele folosite, variază în funcţie
de caracteristicile specifice spaţiului de viaţă investigat pe de o parte, iar pe de
altă parte variază funcţie de tipul studiului calitativ sau cantitativ.
Se ştie că un bazin acvatic prezintă ca spaţiu de viaţă două unităţi distincte:

masa apei numită în termeni hidrobiologici pelagial şi fundul apei numit în
termeni hidrobiologici bental, fiecare din ele fiind populată de cele două
biocenoze reprezentative planctonul respectiv bentosul.
Fitoplancton
Pelagial (masa apei) Planctonul
Zooplancton
Fitobentos
Bentalul (fundul apei) Bentosul
Zoobentos
Prelevarea probelor de fitoplancton

Datorită faptului că algele din fitoplancton au dimensiuni foarte mici sub 100 μ
şi nu pot să fie reţinute de sitele fileelor se procedează la colectarea unui
volum de apă (0,3 – 1,0 l) şi la trecerea lui direct în flacoane de sticlă sau plastic
etichetate corespunzător.
Prelevarea probelor de suprafaţă se face cu ajutorul cănii gradate, care este

introdusă încet în apă, fără a perturba prea mult apa, având posibilitatea să
scufundăm cana atât cât ne permite braţul, dacă dorim să luăm probe şi din
imediata apropiere a suprafeţei apei, până la 0,5 m adâncime.
11
Prelevarea probelor de la adâncimi mai mari se face direct în sticle. Acestea se

introduc în apă cu dopul pus, fixate pe o prăjină sau legate cu o sfoară şi lestate
cu o greutate. În momentul când s-a atins adâncimea dorită dopul se scoate
trăgând sfoara, iar sticla se umple cu apă de la adâncimea dorită.
Un alt mod de colectare a probelor de apă de la diferite adâncimi este cu

ajutorul unui tub de sticlă cu diametrul de 6 mm, îndoit în unghi drept
(fig.nr.3). Lungimea braţului se stabileşte în funcţie de adâncimea dorită, iar la
capătul superior este prevăzut cu o pară de cauciuc cu care se aspiră apa cu
fitoplanctonul cuprins în ea.
Fig.nr.3. Tub de sticlă în unghi drept
Pentru colectarea probelor de fitoplancton de la adâncimi mari, cum este cazul

lacurilor de acumulare, se recomandă un tip de batometru simplificat constituit
dintr-un cilindru metalic cu capacitatea de 5 l, capacele fiind prevazute cu
garnituri de cauciuc pentru etanşare şi o tijă mesager care are posibilitatea să
deschidă unul din capace la adâncimea dorită.
Prelevarea probelor de zooplancton

Deoarece organismele zooplanctonice au dimensiuni mai mari, peste 0,1 mm,
zooplanctonul este concentrat pe teren cu ajutorul fileului planctonic.
12
Fileul planctonic (fig.nr.4). constă dintr-un cadru metalic, circular cu diametru

de 10 – 15 cm, de care se fixează un sac conic din sită de mătase sau nytal, la
vârful căruia este ataşat un păhărel metalic conic cu robinet, sau o pâlnie mică
din plastic. De partea cilindrică a pâlniei se ataşează un furtun de cauciuc
prevăzut cu o clemă. Sita utilizată la confecţionarea fileelor planctonice prezintă
o ţesătură specială, astfel încât ochiurile să nu se deformeze şi să nu-şi schimbe
dimensiunile. În mod obişnuit se folosesc site de nytal sau site folosite în
industria morăritului. În funcţie de mărimea ochiurilor, sitele se clasifică pe
diferite numere, pentru fileele planctonice se utilizează sitele cu numerele 7, 15,
25. Sitele de moară nr. 7, reţin organismele planctonice cu dimensiunile mai
mari de 200 μ, sitele nr. 15 reţin organismele planctonice cu dimensiunile mai
mari de 100 μ, iar sitele nr. 25 sunt cele mai fine, au 6400 ochiuri/cmp şi reţin
organismele planctonice cu dimensiunile mai mari de 60 μ.
1-bride
2-inel din metal
3-pânză rezistentă
4- sită de nytal
5-manşon de cauciuc
6-pahar metalic
7- tub de cauciuc
8-clemă Mohr
Fig.nr.4. Fileul planctonic

(după Ionescu, T.)
13
Pentru recoltarea unei probe de zooplancton se filtrează prin fileul planctonic un

volum măsurat de apă (10- 50 l apă) funcţie de încărcarea apei în zooplancton.
Concentratul de zooplancton rămas în paharul fileului se pune apoi în flacoane
de sticlă sau plastic. Pentru eliminarea pierderilor de organisme, fileul se
clăteşte prin introducerea în apă până în apropierea inelului metalic, în poziţia
închis, şi se agită puternic. Noul concentrat se adaugă celui recoltat deja în
flacon.
Conservarea probelor de plancton

Studierea probelor planctonice este recomandabil să se efectueze într-un
interval de timp cât mai redus de la colectarea lor, până la 10-12 ore de la
colectarea lor, în decursul cărora proba trebuie ţinută la temperaturi scăzute. În
cazul unei ape înflorite este recomandat examinarea probelor în maximul 6 ore
de la colectare.
Dacă nu pot fi îndeplinite aceste condiţii se face fixarea probelor utilizând unul
din următorii conservanţi:
¾ soluţia Lugol ( 10g iod, 20g KI, 200 ml apă distilată, 20g acid acetic
glacial) se utilizează pentru conservarea probelor de fitoplancton.
Soluţia astfel preparată se adaugă în proporţie de 1:100 (1 ml soluţie la
100 ml probă) urmând ca studiul fitoplanctonului să se facă la câteva
zile după conservare;
¾ soluţia formol 4% (se prepară din 1 parte formol 40% şi 9 părţi apă) se
utilizează pentru conservarea probelor de zooplancton. Soluţia astfel
preparată se adaugă în proporţie de 4:100 (4 ml soluţie la 100 ml
probă);
¾ soluţia alcool plus glicerină (se prepară fie din 2 părţi alcool 90% + 1
parte glicerină + 1 parte apă distilată, fie din 2 părţi alcool 70% + 1
parte glicerină) se utilizează în conservarea fitoplanctonului cât şi a
zooplanctonului. Soluţia astfel preparată se adaugă în proporţie de
1:100 (1 ml soluţie la 100 ml probă).
Prelevarea probelor de bentos

Prelevarea bentosului presupune o diversitate mai mare de procedee de
colectare, faţă de cea a planctonului, datorită heterogenităţi mai mari a
substratului bazinelor acvatice, comparativ cu omogenitatea maselor de apă. De
aceea, în prelevarea probelor bentonice o atenţie deosebită trebuie avută în
stabilirea tipurilor de substrat, a substratului dominant şi în alegerea staţiilor
cele mai reprezentative. Pentru aceasta se efectuează câteva sondaje în
prelevarea bentosului, probele de sol fiind analizate sumar pe loc, în urma
14
constatărilor făcute se stabileşte staţia propriu-zisă şi instrumentul de prelevare

corespunzător.
Alegerea staţiilor este o activitate cheie în prelevarea probelor de bentos.
Stabilirea mărimii probelor, adică a numărului de unităţi de probă şi a locului
prelevărilor, trebuie să satisfacă câteva criterii de bază, şi anume:
¾ să permită estimarea parametrilor urmăriţi (în principal a densităţii
numerice) cu o eroare nu mai mare de 20%;
¾ să surprindă heterogenitatea condiţiilor de mediu, adică, proba să fie
reprezentativă pentru populaţiile studiate.
În cazul în care, caracterul expediţionar al prelevărilor nu permite aplicarea

anumitor metode statistice de prelevare, se orientează programul de prelevare a
bentosului după următoarea schemă. În funcţie de mărimea bazinului studiat se
alege, la distanţe egale, 3-9 trasee paralele dintr-un mal în altul, se fixează pe
fiecare traseu, tot la distanţe egale 3-5 staţii, din fiecare staţie se prelevează la
întâmplare câte 3 unităţi de probă. Astfel, după schema propusă numărul de
unităţi de probă poate varia de la un minim de 27 unităţi de probă (3 trasee x 3
staţii/traseu x 3 unităţi de probă/staţie) până la un maxim de 135 unităţi de
probă (9 trasee x 5 staţii/traseu x 3 unităţi de probă/staţie). Această metodă
îmbină avantajul colectării sistematice (transecte la distanţe egale, staţii la
distanţe egale) cu colectarea simplă, randomizată ( unităţi de probă colectate la
întâmplare din fiecare staţie).
heleşteu
transectă
staţie de luat probe
Fig.nr.5. Alegerea staţiilor de prelevare a probelor
Probele de bentos, funcţie de comunitatea de organisme studiată, se împart în

trei grupe:
¾ macrobentos – include organismele animale, de diverse dimensiuni,
obişnuit vizibile cu ochiul liber
¾ microbentos – include organismele vegetale şi animale mărunte, în
general microscopice, ce populează substratul, diverse obiecte
¾
15
scufundate, diverse plante submerse. Această comunitate se mai

numeşte şi perifiton sau biodermă vegetală sau biotecton.
¾ macrofloră - include plantele superioare submerse, emerse, palustre şi
sunt caracteristice în special apelor stagnante.
Prelevarea macrozoobentosului presupune folosirea diferitelor instrumente de

colectare, alegerea lor fiind determinată de următorii factori:
¾ tipul substratului (substrat de eroziune, substrat de depunere)
¾ adâncimea apei;
¾ analiză calitativă sau analiză cantitativă.
Principalele instrumente utilizate în prelevarea probelor de zoobentos sunt :
draga cu buzunar, draga apucătoare, draga răzuitoare, draga târâtoare, sonda tip
Băcescu.
Draga cu buzunar este utilizează în cazul substratului pietros în apele curgătoare

cu adâncimi mici, până la 0,5 m, atât pentru analizele calitative cât şi pentru
cele cantitative. Este alcătuită dintr-un cadru dreptunghiular metalic, latura
mare de 40 cm, latura mică 20 cm, de care se prinde un sac cu fundul rotunjit,
adânc de 60-70 cm. Aproximativ la jumătatea lungimii sacului se află o fantă,
lată de 10 cm, care poate fi închisă sau deschisă cu ajutorul unui şiret, sau
fermoar.
Pentru colectarea unei probe, draga se introduce în apă, aşezându-se pe substrat
în porţiuni cu adâncimea apei de 10-40 cm. Se introduce mâna în interiorul
sacului prin fanta laterală şi se antrenează în curentul de apă materialul biologic
şi mineral, din porţiunea acoperită de cadrul metalic, în interiorul sacului,
folosindu-ne pentru aceasta de o lopăţică sau de o racletă. După terminarea
acestei operaţii fanta se închide, cadrul metalic se ridică de pe substrat având
grijă să nu se piardă materialul colectat.
Materialul colectat este răsturnat într-o tăviţă metalică sau de plastic, este spălat
cu puţină apă îndepărtându-se pietrele mari, apoi este depozitat într-un borcan
sau într-o pungă, este conservat utilizând formol 4%, este etichetat
corespunzător şi transportat la laborator pentru analiză. În funcţie de densitatea
mai mică sau mai mare a zoobentosului, apreciată pe baza probelor de sondaj,
se colectează o singură probă sau mai multe, care însă se amestecă, notându-se
suprafaţa totală după care au fost colectate.
Draga apucătoare (tip Marinescu sau Ekmann) (fig.nr.6) se foloseşte pentru ape
cu substratul mobil (mâlos, nisipos), relativ adânci (1,5-2,0 m adâncime), atât
pentru studii calitative cât şi pentru studii cantitative. Draga apucătoare este
formată dintr-o cutie metalică de formă paralelipipedică, cu fundul alcătuit din
16
două capace mobile (cu suprafaţa de lucru de 250 - 300 cm2), prevăzute cu un
arc ce se manevrează cu ajutorul unei tije mesager, ce se acţionează prin
intermediul unei frânghii. Capacul superior al cutiei este perforat pentru
evacuarea apei din probă.
a) vedere din faţă b)vedere laterală
c) secţiune AA d) secţiune BB
Fig.nr.6. Draga apucătoare tip Marinescu
Ciorpacul limnologic (fig.nr.7). Pentru luarea unei probe bentonice ciorpacul

este târât pe substrat (prin intermediul mânerului), astfel încât lama lui ascuţită
să-l poată răzui. Organismele întâlnite sunt antrenate de apă în fundul sacului.
17
În apele curgătoare mişcarea ciorpacului se face în sens opus curentului. Pentru

colectarea unei probe cantitative (fiind mai puţin indicată) se pichetează
suprafaţa care urmează să fie răzuită. După recoltare, proba de bentos este
trecută într-un borcan sau într-o pungă, este conservată cu formol 4% şi
etichetată corespunzător.
a. b.
Fig.nr.7. Ciorpacul limnologic
a- semicircular, b- triunghiular
Draga târâtoare (tip Băcescu) (fig.nr.8) se foloseşte pentru analize calitative, în
ape relativ adânci, peste 2,5-3,0 m adâncime, cu substrat mobil. Este formată
dintr-un cadru metalic triunghiular sau, mai obişnuit, dreptunghiular, cu latură
mare de 40 cm şi cea mică de 20 cm, cadru pe care se ataşează un sac cu
adâncimea de cca. 40-50 cm. În fiecare colţ al cadrului există un inel metalic, de
care se prinde o vergea metalică (sau un lanţ). Cele patru vergele metalice sunt
prinse, la capătul opus într-un inel central (printr-un cârlig închis cu arc, sistem
carabină) de care se prinde un cablu metalic de tractare a drăgii. Una din laturile
mari ale cadrului metalic este prevăzută cu o greblă cu 12 – 14 dinţi.
a
18
c.
Fig.nr.8. Draga târâtoare

a,b – poziţie de raclare; c- poziţie de semiplutire
Pentru colectarea unei probe de bentos, draga se introduce în apă, este târâtă pe
fundul apei (în sens contrar curentului în cazul apelor curgătoare) prin
tracţionarea cablului, marginea ei dinţată venind în contact cu substratul
mobilizează sedimentele şi organismele bentonice care sunt antrenate în sacul
drăgii. După recoltare, proba de bentos este trecută într-un borcan sau într-o
pungă, este conservată cu formol 4% şi etichetată corespunzător.
Apucător tip sondă (fig.nr.9.) se foloseşte pentru apele curgătoare mari şi repezi
(Dunăre), unde datorită curentului puternic şi adâncimilor mari ale apei,
colectarea probelor bentonice nu se poate realiza cu instrumentele prezentate
mai sus. Sondele de colectare sunt construite tot pe principiul drăgilor
apucătoare, însă sunt lestate (cu până la câteva zeci de kg) pentru a învinge
forţa curentului şi pentru a putea fi coborâte în linie verticală. În plus ele sunt
prevăzute cu arcuri puternice, iar capacele sunt dinţate sau foarte ascuţite pentru
a favoriza înfigerea în substrat. Utilizarea acestor drăgi necesită existenţa unei
ambarcaţiuni, prevăzute cu suporturi de fixare şi manevrare a acestor
instrumente, de tip vinclu. În categoria acestor drăgi intră cele tip VanWeen,
Petrsen, Băcescu.
19
Fig.nr.9. Apucător tip sondă
Apucătorul tip sonda se manevrează cu ajutorul vinciului montat pe

ambarcaţiune, este construit din alamă de 4-5 mm grosime, are 50 – 60 kg
greutate şi decupează o suprafaţă de 1000 cm2. În interiorul cupei, la cca. 1 cm
distanţă faţă de faţa interioară a fălcilor (în poziţia închis) este fixată o sondă,
tot din alamă, cu pereţii groşi de 2 -3 mm.
Apucătorul tip sondă prezintă avantajul că permite colectarea simultană a

macrobentosului şi a microbentosului, asigurând obţinerea unei probe strict
cantitative şi menţinerea, în interiorul sondei a succesiunii naturale a straturilor
de material de depunere, astfel că microbentosul, după ce proba este pusă într-o
tavă, poate fi prelevat cu ajutorul unei raclete şi trecut, separat de restul probei
bentonice, într-un borcan cu dop rodat.
Conservarea probelor de bentos se face cu formol, care se adaugă în probă până

la realizarea unei concentraţii finale de 3-4%. De asemenea, conservarea se
poate face şi în alcool etilic 70%, care este indicată mai ales în cazul studierii
entomofaunei.
20
Prelevarea microbentosului presupune colectarea organismelor vegetale şi

animale mărunte, în general microscopice, ce formează pe substrat sau pe
corpurile submerse un strat fin ce acoperă substratul, fapt ce a dus şi la
denumirea de biodermă sau biotecton. Colectarea lui depinde de:
¾ natura substratului, diferind la substratul dur faţă de substratul moale.
De pe substratul dur, se procedează la răzuirea acestuia, cu ajutorul unor raclete

cu tijă a căror formă şi mărime se adaptează de către fiecare operator,
corespunzător condiţiilor locale existente. Dacă pe substrat există pietre,
fragmente de tulpini sau alte obiecte ce pot fi culese direct, acestea sunt
prelevate şi transportate la laborator fără să fie deranjată bioderma care le
acoperă.
De pe substratul moale, microbentosul se aspiră cu ajutorul unui tub de sticlă,
cu diametrul de 6 mm, îndoit în unghi drept, având pe braţul vertical o pară de
cauciuc. Braţul orizontal al tubului se introduce la suprafaţa fundului mobil cu
sedimente şi se aspiră, manevrând para de cauciuc în sedimentele de la
suprafaţă. (fig.nr.3.)
¾ adâncimea apei, astfel în apele puţin adânci se recoltează direct cu
ajutorul unor racletelor şi tuburi de sticlă, prezentate mai sus, pe când în
apele adânci se foloseşte o parte din proba scoasă cu ajutorul drăgilor.
Pentru studii cantitative se măsoară suprafaţa răzuită, a cărei mărime poate

varia între 0,1 – 1,0 m2. În general, se consideră suficient să se colecteze 2,5 – 3
ml de biodermă, care se pun într-o sticluţă, se adaugă o cantitate de apă
determinată şi un conservant, din cei folosiţi la probele de zooplancton.
Conservarea probelor de microbentos

Dacă analiza probelor se face în maxim 6 ore de la recoltare, nu se mai
procedează la conservare, însă este necesar menţinerea probelor la temperaturi
scăzute (câteva grade Celsius) şi depozitarea probelor în sticle cu volum
suficient de mare pentru a avea o rezervă suficientă de aer. Dacă probele nu pot
fi prelucrate în intervalul de timp dat, atunci se fixează cu formol 4%, astfel
încât concentraţia soluţiei finale să fie de 3%.
Prelevarea macrofitobentosului se face în scopul stabilirii structurii calitative şi

cantitative a vegetaţiei macrofite prezente, în special în zona litorală a unui lac.
În general, studiul macrofitoberntosului unui ecosistem acvatic presupune

stabilirea următoarelor aspecte:
¾ Suprafaţa ocupată de macrofite, respectiv gradul de acoperire al
bazinului. Gradul de acoperire se determină pentru întregul complex de
21
macrofite, sau separat pe specii şi se exprimă în % faţă de suprafaţa

totală a bazinului dat.
¾ Densitatea şi componenţa calitativă a macrofitelor. În acest scop se
utilizează cadre de lemn pătrate, cu suprafaţa ce poate varia de la 0,1 m2
până la 1,0 m2. Cadrul de lemn se lasă la suprafaţă, în cazul recoltării
plantelor emerse, sau se scufundă cu ajutorul greutăţilor fixate la
colţurile sale, în cazul recoltării plantelor submerse. Toate plantele ce se
găsesc în interiorul cadrului de lemn sunt smulse, sunt determinate
speciile, sunt numărate, pentru a stabili densitatea pe m2, sunt cântărite,
pentru a stabili greutatea biomasei vegetale pe m2. Pentru determinarea
greutăţii umede plantele sunt mai întâi spălate, pentru a îndepărta
corpurile străine, sunt apoi uscate pe hârtie de filtru pentru a îndepărta
surplusul de apă şi apoi sunt cântărite Pentru determinarea biomasei
uscate a macroflorei, se aplică procedeul utilizat în chimie pentru
determinarea rezidiului fix.
22
Prelucrarea planctonului.
Analiza directă a fitoplanctonului
Concentrarea probelor de plancton

Probele de plancton nu sunt analizate direct la microscop decât în cazul unor
densităţi mari (de cele mai multe ori în cazul înfloririlor), atunci când într-o
cameră de numărare se întâlnesc cca. 10 exemplare într-un câmp microscopic,
însă, de cele mai multe ori, după conservare, probele necesită operaţiunea de
concentrare. Cele mai utilizate tehnici de concentrare sunt sedimentarea,
centrifugarea, filtrarea.
Sedimentarea este cel mai simplu procedeu de concentrare a probelor. După

adăugarea soluţiei de conservare proba de apă, conţinând elementele
fitoplanctonice şi zooplanctonice precum şi elementele minerale aflate în
suspensie se lasă deoparte timp de 24 – 72 ore, timp în care elementele în
suspensie se depun pe fundul vasului. Partea de deasupra, numită supranatant,
se limpezeşte, această parte este îndepărtată cu atenţie cu ajutorul unui tub sau
a unei pare de cauciuc, având grijă ca sedimentul depus pe fund să nu fie agitat.
Sedimentul depus pe fundul vasului, împreună cu o mică cantitate de apă se
omogenizează, se transferă într-un cilindru gradat pentru a măsura volumul S,
şi se depozitează în flacoane etichetate corespunzător, obţinându-se proba de
analizat, ce urmează să fie folosită la efectuarea preparatelor microscopice.
În cazul în care în studiul hidrobiologic se urmăreşte aprecierea cantitativă a

volumului planctonului total se procedează la sedimentarea probei de apă
conservată în eprubete gradate cu fundul conic. După 24-72 ore se citeşte
volumul sestonului* depus în fiecare eprubetă, se însumează valorile respective
şi se raportează la volumul iniţial de probă. În final volumul planctonului total
se exprimă în ml seston / 1 l apă.
*seston = totalitatea elementelor vii şi nevii ce se găsesc în masa apei în stare

de suspensie şi care după conservarea probei de apă se depun pe fundul
vasului. Sestonul are două componente, componenta vie – bioseston sau
plancton şi componenta nevie – abioseston.
23
În urma operaţiunii de sedimentare se poate determina indicele planctonic al

apei, care reprezintă o estimare grosieră a biomasei planctonului total. Pentru
aceasta se parcurg următoarele etape. Se prelevează un număr cât mai mare de
litrii de apă (10– 50 l), care se filtrează prin fileul planctonic realizat din pânză
foarte deasă, capabilă să reţină nanoplanctonul. Materialul filtrat se transferă în
sticluţe bine închise peste care se adaugă formol 4% pentru fixare. Fiecare
sticluţă va prezenta câte o etichetă cu notaţii complete, privind locul şi data
prelevării.
În laborator, probele de apă prelevate în teren se transferă în conuri de sticla

transparente, gradate numite conuri Imhoff, pentru calcularea indicelui
planctonic. Totalitatea planctonului filtrat se depune în aceste conuri gradate,
iar valoarea acestui indicator se află din relaţia:
cm3 plancton
IP = ------------------------- x 1000
nr. litri apă filtraţi
Acest indicator ne dă o bună orientare asupra productivităţii piscicole a

bazinelor acvatice, avându-se în vedere că prin aplicarea coeficientului lui
Vogel (indicele planctonic x 6) putem aprecia capacitatea de producţie
piscicolă a bazinului respectiv. Funcţie de valoarea indicelui planctonic
heleşteele pot fi clasificate (după Walter), în:
¾ heleştee sărace: 1-5 cm3 plancton / m3 apă;
¾ heleştee mijlocii: 5 - 15 cm3 plancton / m3 apă;
¾ heleştee bogate:15 - 30 cm3 plancton / m3 apă;
¾ heleştee foarte bogate: 30 - 50 cm3 plancton / m3 apă;
Centrifugarea este un procedeu de concentrare mai rapidă şi mai avansată a

probelor de apă şi se utilizează atunci când probele trebuie analizate mai repede
de 24 ore sau când densitatea probelor este foarte scăzută. Proba conservată în
prealabil se distribuie cu o pipetă în volume egale în eprubetele centrifugii.
Timpul de centrifugare ca şi numărul de rotaţii pe unitatea de timp, se menţin
constante pentru toate eşantioanele provenite din aceeaşi probă. Obişnuit se
folosesc 1000-3000 rotaţii /minut, funcţie de greutatea specifică mai mare sau
mai mică a sesteonului dat, timp de 5 – 15 minute.
După centrifugare partea limpede de deasupra este eliminată cu o pipetă. De

exemplu, din 5 ml de probă/eprubetă, 4 ml de apă se îndepărtează, iar în 1 ml
24
rămas în eprubetă se barbotează aer pentru colectarea întregii cantităţi de

sediment depus pe fundul eprubetei. Concentratul rămas în eprubetă se
transferă într-o sticluţă (ce se închide cu un dop de cauciuc) etichetată
corespunzător, obţinându-se o probă de analizat.
Centrifugarea şi sedimentarea sunt mai puţin indicate în cazul unor probe ce

conţin organisme planctonice cu greutate specifică mai mică decât a apei,
organisme care pot rămâne în supranatant. Pentru verificări în acest sens este
necesar controlul microscopic al unor eşantioane din supranatant. Pentru astfel
de probe concentrarea lor se efectuează prin filtre de membrană sau membrane
filtrante.
Filtrarea prin membrane filtrante.

Membranele filtrante sunt preparate din nitroceluloză sau alţi esteri ai celulozei
impregnate cu acetonă sau un amestec de alcool etilic. Criteriul de bază în
alegerea membranelor filtrante este diametrul mediu al porilor. În cazul
probelor de fitoplancton se folosesc membrane filtrante cu dimensiunea porilor
de 3-5 μ.
Pentru filtrarea probelor este necesar un dispozitiv special pe care să se

monteze membrana filtrantă, foarte utilizat în acest sens este filtrul Seitz format
din următoarele părţi componente:
¾ un pahar metalic (cu un volum de 10-20 ml) şi o montură metalică
formată din două flanşe ce se îmbină etanş cu ajutorul unor şuruburi şi
între care se montează central membrana filtrantă, ce se sprijină pe o
sită metalică. Diametrul monturii metalice este de aceeaşi dimensiune
cu diametrul membranei filtrante şi anume de 35 mm. Montura metalică
se continuă în partea inferioara cu un tub metalic ce trece printr-un dop
de cauciuc care se montează etanş pe gura vasului de sticlă.
¾ un pahar de sticlă de formă tronconică, prevăzut cu un tub lateral în
treimea superioară (vas Kitassato), racordat la o trompă de vid;
¾ o trompă de vid metalică, ce prezintă două furtune laterale, unul se
ataşează la paharul de sticlă iar celălalt la un robinet de apă.
Înainte de începerea filtrării propriu-zise este necesar să se îndepărteze perna

de aer ce se formează între membrana filtrantă şi cea de hârtie de filtru pe care
este aşezată, prin filtrarea unei cantităţi de 0,2 – 0,3 ml apă distilată, care
durează 2 minute.
25
Volumul de apă filtrat pe o membrană filtrantă se stabileşte de către operator,

depinzând de densitatea sestonului, stratul de organisme şi suspensii reţinute pe
membrana filtrantă nu trebuie să îngreuneze procesul de filtrare. În cazul unei
ape cu cantităţi mici de suspensii, volumul probei poate fi mai mare şi invers,
în cazul unei ape cu cantităţi mari de suspensii, volumul probei trebuie să fie
mic. În general, operaţiunea de filtrare nu trebuie să dureze un timp prea
îndelungat (câteva minute), deoarece acţiunea mecanică de reţinere a
organismelor pe membrana filtrantă ar putea fi dăunătoare, ducând la
deteriorarea acestora. În situaţia unor probe bogate în abioseston, ce manifestă
o aderenţă crescută pe suprafaţa membranei filtrante, operaţiunea de filtrare nu
este recomandată.
După filtrare, membrana filtrantă se spală în 5 – 10 ml de apă cu ajutorul unei

pense efilate, obţinându-se o probă de analizat ce se depozitează într-o sticluţă
acoperită. Din proba de analizat, omogenizată în prealabil, se ia apoi o cantitate
de 1 ml care se pune într-o cameră de numărat şi se procedează la analiza
microscopică a organismelor planctonice. Se poate proceda la identificarea şi
numărarea organismelor plactonice direct de pe membrana filtrantă.
Analiza directă a fitoplanctonului
Pentru analiza directă a fitoplanctonului este necesară dotarea laboratorului de

hidrobiologie cu un microscop de laborator.
Analiza calitativă a fitoplanctonului presupune identificarea tuturor speciilor de

alge din proba prelucrată şi întocmirea listei speciilor pe grupe sistematice, în
schimb analiza cantitativă presupune, în plus, determinarea a doi parametrii
cantitativi:
- densitatea algală (număr alge/l);
- biomasa algală (grame alge/l).
Pentru aceasta, proba de concentrat algal obţinută în urma operaţiunilor de

sedimentare, concentrare, filtrare este supusă analizei microscopice, pentru
care se parcurg următoarele etape:
- se realizează un preparat microscopic prin punerea unei picături de
concentrat algal pe o lamă, picătură ce se acoperă cu o lamelă.
- preparatul se studiază la microscop folosind combinaţia optică:
ocular 10x – obiectiv 20x sau 40x;
-
26
- din toată suprafaţa preparatului se aleg la întâmplare 4-6 câmpuri în

care se identifică şi se numără toţi indivizii algali;
- pentru fiecare preparat microscopic studiat se întocmeşte o fişă
(vezi fişă. 1 şi 2) care este completată conform modelului
Calculul densităţii algale se face după completarea fişei, utilizând următoarea

formulă:
20 x B x C
X = ---------------------- x I unde:
Dx 0,03 x n x A
X = numărul de alge din volumul iniţial V de probă de apă (nr. alge);

20 = latura lamelei microscopice (mm);
B = volumul de sediment algal (ml);
C = volumul de concentrat algal rămas după centrifugare (ml);
D = diametrul câmpului vizual (este funcţie de combinaţia optică folosită)
(mm);
0,03 = volumul unei picături de concentrat algal pusă în preparatul microscopic
(ml);
n = numărul de câmpuri microscopice analizate;
A = volumul de sediment algal pus într-o eprubetă de centrifugă (ml);
I = numărul total de alge numărate în cele „n” câmpuri (nr. alge).
Calculul biomasei algale se face după ce, pentru fiecare specie identificată se
completează în tabel coloana cu volumul celular (μ3) al fiecărei specii.
Volumele celulare ale algelor se găsesc în tabele speciale, pentru fiecare specie
şi pe dimensiuni.
Volumul celular total, pentru fiecare specie identificată, se calculează
înmulţind volumul unui exemplar cu numărul de exemplare numărate în cele
„n” câmpuri şi se trece într-o coloană alăturată. Pe coloana respectivă se
calculează, în final, volumul celular total pentru numărul total de alge „I”,
numărate în cele „n” câmpuri.
Pentru a trece de la volum celular (μ3) la biomasă (g) se foloseşte formula de

recurenţă:
1 x 106 μ3 = 1 x 10-6 g
27
Pentru calculul biomasei algale se foloseşte aceeaşi formulă, în care se

înlocuieşte „I” ( numărul total de alge numărate în cele „n” câmpuri) cu „M”
(biomasa totală a algelor numărate în cele „n” câmpuri), astfel că formula este:
20 x B x C
Y = ---------------------- x M unde:
Dx 0,03 x n x A
Y = biomasa algelor din volumul iniţial V de probă de apă (g);

20 = latura lamelei microscopice (mm);
B = volumul de sediment algal (ml);
C = volumul de concentrat algal rămas după centrifugare (ml);
D = diametrul câmpului vizual (este funcţie de combinaţia optică folosită)
(mm);
0,03 = volumul unei picături de concentrat algal pusă în preparatul
microscopic (ml);
n = numărul de câmpuri microscopice analizate;
A = volumul de sediment algal pus într-o eprubetă de centrifugă (ml);
M = biomasa totală a algelor numărate în cele „n” câmpuri (g).
28
Fişa nr.1. Fişa de analiză a biomasei totale a fitoplanctonului
Bazinul .........
Locul colectării.........
Staţia nr.............. Volumul iniţial de apă................
Adâncimea apei............. Volumul de sediment rezultat........
Data colectării.......... Volumul de centrifugat..............
Cod probă...........
Grupa de alge Specia de alge Numărul de alge din Media sp. Nr. total Diametrul Volum Volum Volum
câmpurile alge/câmp de alge/ algelor celulă total al total
microscopului ΣN1-N5 / 5 câmp (μ) algală speciei alge
N1 N N N4 N (μ3) /câmp (μ3 )
2 3 5 (μ3)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 (11x 13
8)
Exemplu
Anabena affinis 12 6 8 11 8 9
Oscillatoria fragilis 15 29
Cyanophyceae Gleotrichia echin. 5
Diatoma vulgata
Diatomeae Melosira varians
Melosira granulata 47
Closterium aciculare
Chlorophyceae Scenedesmus acutus 23
Tetraedon caud.
TOTAL ALGE PE CÂMP /TOTAL VOLUM ALGE PE CÂMP 99
29
Fişa nr.2. Fişa de analiză a abundenţei relative a fiotoplanctonului
Bazinul .........
Data colectării..........
Densitatea numerică
Fito
Bazinul Data (ex/l)
Abundenţa numerica relativă %
Euglenophyceae Cyanophyceae Diatomeae Chlorophyceae Forma dominantă

% % % %
30
Analiza indirectă a fitoplanctonului prin metoda Vinberg
Determinarea productivităţii fitoplanctonului prin utilizarea metodei

sticluţelor albe şi negre ( metoda Vinberg sau metoda Gran-Gaardner). Este cea
mai răspândită metodă de determinare a valorii productivităţii primare a
fitoplanctonului. Principiul metodei constă în determinarea cantitativă a
oxigenului eliberat în procesul de fotosinteză şi a celui consumat în respiraţie
de către plancton, pe cale titrimetică.
Pentru etapa de teren sunt necesare trei sticluţe Wincler cu dop rodat de volum
cunoscut, un săculeţ de pânză neagră, două pipete de 1 ml, soluţia 1 şi soluţia 2
pentru fixarea oxigenului. Flacoanele de sticlă sunt umplute cu apă până la
refuz, apoi se pune dopul, fără a prinde bule de aer. Cele trei sticle se notează
astfel:
M – sticluţa martor, în care se fixează oxigenul imediat după umplerea
sticluţei;
A – sticluţa albă, trebuie să fie transparentă pentru a se realiza fotosinteza.
După punerea dopului se lansează în apă, în locul de unde s-a prelevat proba de
apă, pe un suport de susţinere (un par înfipt în substrat).
N – sticluţa neagră, trebuie să fie opacizată (din sticla mată sau se introduce
într-un săculeţ sau o pungă neagră) pentru a se realiza numai procesul de
respiraţie, se lansează împreună cu sticluţa albă.
Sticluţele, albă şi neagă, se leagă în poziţie orizontală pe suport şi se lasă în

apă, la adâncimea de unde s-a recoltat proba de apă, timp de 24 de ore. În ziua
următoare sticluţele sunt scoase din apă, exact la ora când au fost aşezate
pentru experienţă, fixându-se pe teren oxigenul, în acelaşi mod cum s-a
procedat şi cu sticluţa martor.
Fixarea oxigenului se face pe teren, imediat după scoaterea sticluţelor din apă,
prin adăugarea, în sticluţe de 100 ml, de 1 ml soluţia 1 (MnCl2 ) cu o pipetă
pentru soluţia 1, apoi a 1 ml soluţia 2 (NaOH + KI) cu o altă pipetă folosită
numai pentru soluţia 2. Se pune dopul cu atenţie pentru a nu prinde bule de aer,
apoi se agita sticluţa pentru a omogeniza fixatorii în tot volumul de apă. Ca
urmare se formează hidroxidul manganos şi hidroxidul manganic, care scot din
soluţie tot oxigenul dizolvat şi îl fixează sub formă de precipitat conform
reacţiilor:
31
Mn Cl2 + 2NaOH = Mn(OH) 2 + 2 NaCl
4Mn(OH) 2 + O2 + 2H2O = 4 Mn(OH) 3
După fixarea oxigenului pe tren, sticluţele sunt transportate la laborator, unde

sunt lăsate în poziţie verticală timp de cel puţin 6 ore, pentru depunerea
precipitatului format şi apoi se începe operaţia de titrare.
Pentru pregătirea operaţiei de titrare se procedează mai întâi la dizolvarea

precipitatului format şi punerea în libertate a iodului. Pentru aceasta, cu o
pipetă se introduc în fiecare flacon câte 3-4 ml HCl fumans. Pipeta trebuie să
lase HCl deasupra precipitatului. Sticluţa se închide şi se agită. Reacţia care are
loc este următoarea:
4 Mn(OH) 3 + 12 HCl + 4 KI = 4MnCl + 4KCl2 + 12H2O + 2I2
Iodul pus în libertate se titrează cu ajutorul unei soluţii de tiosulfat, al cărei

factor este cunoscut. Pentru titrare, se răstoarnă conţinutul sticluţei într-un
balon Erlenmeyer, iar din biuretă se picură tiosulfat de sodiu 0,01N în balonul
care se agită continuu, până când culoarea devine galben pai (asemănătoare cu
a paiului de grâu copt). Se pune apoi câteva picături de amidon 0,1%, în
prezenţa căruia lichidul se colorează în albastru, şi se continuă titrarea până
când lichidul devine incolor. În urma titrării are loc combinarea iodului liber cu
tiosulfatul de sodiu, conform următoarei reacţii:
2Na2S2O3 + I2 = Na2S4O6 + 2NaI
Titrarea fiind terminată, sunt notaţi cm3 de tiosulfat folosiţi la titrare, care se
introduc în formula de calcul a oxigenului dizolvat în apă, prezentată mai jos:
n x F x 0,056
cm3 O2/ litru / 24 ore = ------------------- x 1000 sau
V-v
n x F x 0,08
mg O2/ litru / 24 ore = ------------------- x 1000 în care:
V–v
n = numărul de mililitri de tiosulfat de sodiu 0,01N folosiţi la titrare;
F = factorul soluţiei de tiosulfat;
V = volumul sticluţei (cm3 sau ml);
v = volumul soluţie 1 + volumul soluţie 2 introdus în sticluţă (cm3 sau ml);
32
0,056 = cantitatea de oxigen care corespunde la 1 ml de tiosulfat de sodiu

0,01N, în cm3;
0,08 = cantitatea de oxigen care corespunde la 1 ml de tiosulfat de sodiu
0,01N, în mg.
După aflarea cantităţilor de oxigen din sticluţa martor (M), sticluţa albă (A) şi
sticluţa neagră (N) se trece la calculul productivităţii primare a
fitoplanctonului. Prin productivitate primară fitoplanctonică se înţelege
cantitatea de materie organică produsă într-un biotop acvatic, de către
fitoplancton, într-o unitate metrică (1l sau 1 m3) şi într-o unitate de timp
corespunzătoare unui ciclu diurn (24 ore).
Pentru calculul productivităţii fitoplanctonului se utilizează următoarele

formule:
Productivitatea brută Pb = A - N (mg O2/ litru / 24 ore)
Productivitatea netă Pn = A - M (mg O2/ litru / 24 ore) *
Cunoscând cantitatea de oxigen produsă (mg O2/ litru / 24 ore), se poate trece
la calcularea acumulărilor de materie şi energie din cadrul cenozei
fitoplanctonice utilizând următoarele corespondenţe:
1 mg O2 produs / litru / 24 ore = 0,375 mg C nou format / litru / 24 ore

sau
1 mgO2 produs/litru/24ore = 0,937 mg glucoză convenţională nou formată /
litru / 24 ore;
sau
1 mg O2 produs / litru / 24 ore = 3,510 calorii nou formate / litru / 24 ore.
Pentru a şti perioadele şi valorile maxime de dezvoltare a fitoplanctonului într-

un bazin acvatic, se procedează la determinarea lunară a acestor valori.
* În unele perioade, în unele bazine, se poate întâmpla ca, valoric, M să fie

mai mare decât A; atunci scăderea se face invers M-A, şi în acest caz, în bazin
procesele de destrucţie sunt mai mari faţă de cele de neoformare. Pentru a
determina valoarea consumului de oxigen, în procesul de respiraţie a
planctonului (fitoplancton şi zooplanctonul din volumul izolat în sticluţă), se
utilizează următoarea formulă:
Consum O2 prin respiraţie plancton Cr = M - N (mg O2/ litru / 24 ore)
33
Analiza indirectă a fitoplanctonului prin determinarea clorofilei „a”
Determinarea clorofilei „a” prin utilizarea metodei extracţiei pigmenţilor

clorofilieni cu solvenţi organici. Principiul metodei constă în extracţia
pigmenţilor clorofilieni într-un solvent adecvat şi determinarea concentraţiei în
solventul respectiv pe baza determinării densităţii optice a extractului de
clorofilă.
Pentru etapa de teren este necesară colectarea unui volum măsurat de apă,
volum ce poate varia de la 0,5l pentru apele încărcate în fitoplancton, la 3 l sau
5 l sau 10 l la apele sărace în fitoplancton. Proba de apă nu trebuie fixată, ea se
transportă la laborator cât mai repede cu putinţă, de obicei la temperaturi
scăzute şi într-un interval de timp de 18-24 ore de la recoltare este supusă
analizei.
Pentru etapa de laborator sunt necesare următoarele dotări: filtru Seitz, baie de
abur cu agitator, spectrofotometru, alături de care sunt necesare materiale
consumabile precum filtre speciale de hârtie cu diametrul porilor de 0,3 – 1 μ,
solvent organic (acetonă sau alcool etilic).
Etapa de laborator constă în parcurgerea următoarelor operaţiuni: filtrarea,

extracţia, citirea densităţii optice a extractului clorofilian şi calcularea
concentraţiei de clorofilă.
Filtrarea. Proba de apă proaspătă se filtrează integral cu ajutorul sistemului de

filtrare Seitz, care este cuplat la o trompă de vid. Dacă, macroscopic, proba se
prezintă foarte încărcată în suspensii, se va proceda, pentru uşurarea filtrării, la
centrifugarea preliminară a probei la 2500-3000 rotaţii /minut, timp de 20-30
minute. În această operaţie se impune o atenţie deosebită, căci echilibrarea
nesatisfăcătoare a capetelor opuse ale centrifugii duce la o sedimentare
insuficientă a suspensiilor din masa apei. După centrifugare, se îndepărtează
cea mai mare parte a supernatantului, care nu mai conţine alge sau alte
suspensii şi apoi se trece la filtrarea probei concentrate prin filtrul Seitz.
Procedeul centrifugării nu poate fi folosit în cazul probelor ce provin dintr-un
bazin care prezintă „înfloriri” cu alge albastre, deoarece multe din aceste alge
manifestă flotabilitate pozitivă (plutesc) şi deci este dificilă concentrarea lor
prin centrifugare. Mulţi autori recomandă introducerea pe filtru, înainte de
34
filtrare, a unei mici cantităţi de carbonat de magneziu (0,5-1 g la filtru cu

diametrul de 35-37 mm) în vederea reţinerii cât mai complete a suspensiilor din
apă cât şi pentru evitarea acidifierii, fapt ce ar putea afecta calitatea
pigmenţilor.
Extracţia. După filtrare, filtru membrană se scoate de pe suportul metalic al

filtrului Seitz, se rulează, se introduce într-o eprubetă de centrifugă şi se adaugă
un volum măsurat de solvent. O alternativă la această operaţie este uscarea
filtrului, păstrarea lui în frigider timp de maxim 24 de ore şi apoi trecerea la
operaţiunea de extragere a pigmenţilor clorofilieni. O păstrare mai îndelungată
nu este recomandată, datorită posibilităţilor de alterare a pigmenţilor
asimilatori conţinuţi.
Solvenţii organici folosiţi în procesul de extracţie sunt acetona sau metanolul.

Metanolul este preferabil a fi folosit. Dacă se foloseşte acetona, extracţia are
loc la rece, eprubetele conţinând filtrele acoperite de solvent se păstrează la
frigider pentru o perioadă de 24 ore, rămânând în tot acest timp bine închise.
Dacă se foloseşte metanolul, extracţia are loc la cald, eprubeta se încălzeşte
până aproape de punctul de fierbere al solventului, la o flacără mai slabă a
zonei de lucru, timp de maxim 30 minute. După extracţie, solventul se
decantează sau dacă este tulbure, se centrifughează.
Măsurarea spectrofotometrică. După extracţia pigmenţilor, se aduce soluţia

conţinând solventul şi pigmenţii la volumul iniţial de solvent adăugat,
deoarece în timpul extracţiei, mai ales la cald, au loc pierderi de solvent. După
omogenizare, se introduce un volum măsurat de extract clorofilian în cuva
spectrofotometrului. Măsurarea densităţii optice a extractului se face pentru
lungimile de undă de 663 nm şi de 750 nm. După această primă măsurătoare
se toarnă conţinutul cuvei înapoi în eprubetă, se adaugă 0,1 ml de acid
clorhidric 0,2 M, la 10 ml soluţie de extract clorofilian, se omogenizează si se
recentrifughează. Se măsoară din nou densitatea optică a extractului acidifiat la
663 nm şi la 750 nm.
Calculul concentraţiei de clorofilă „a”.
Se notează astfel:
U663, U750 – densitatea optică (extincţia, absorbanţă) extractului
neacidifiat la lungimea de undă de 663 nm, respectiv 750 nm;
A663, A750 – densitatea optică (extincţia, absorbanţă) extractului acidifiat
la lungimea de undă de 663 nm, respectiv 750 nm;
35
Se calculează absorbanţa corectată a extractului (U’ şi A’) la 663 nm corectat

cu absorbanţa la 750 nm pentru o cuvă cu latura ce 1 cm după următoarele
formule:
U663 - U750 A663 - A750
U’ = --------------- respectiv A’ = ---------------
L L
L = lungimea de undă parcursă de fascicolul luminos în cuva
spectrofotometrică, în cm;
(L = 1 cm);
Se calculează:
X = concentraţia de clorofilă „a” + concentraţia de pheophitină (mg/l);
Y = concentraţia de clorofilă „a” (mg/l);
Z = concentraţia de pheophitină (mg/l)
106 x U’ x Ve
X = -------------------- unde:
Kc x Vs
Ve = volumul extractului (ml);

Vs = volumul probei (ml);
Kc = coeficientul de absorbţie al clorofilei, considerat egal cu 91;
106 x Pc x Ve
Y = -------------------- unde:
Kc x Vs

Kc = coeficientul de absorbţie al clorofilei, considerat egal cu 91;
Pc = 2,43 (U’ – A’) absorbţia clorofilei (nm)
106 x Pp x Ve
Z = -------------------- unde:
Kp x Vs

Kp = coeficientul de absorbţie al pheophitinei, considerat egal cu 55;
Pp = U’ – Pc absorbţia pheophitinei (nm)
36
Analiza zooplanctonului
Spre deosebire de probele de fitoplancton, a căror concentrare se face în

laborator prin operaţiunile de sedimentare, centrifugare, filtrare, probele de
zooplancton sunt concentrate pe teren cu ajutorul fileului planctonic. La
laborator probele de zooplancton ajung concentrate şi conservate. Dacă este
nevoie de o prelucrare rapidă a probelor se trece la centrifugarea lor pentru o
concentrare avansată, dacă rezultatele nu sunt necesare imediat, se procedează
la sedimentarea lentă a probei prin lăsarea ei trei săptămâni să se decanteze,
după care se elimină supernatantul prin sifonare, fără a se agita proba. După
sifonare se măsoară şi se notează volumul de sediment zooplanctonic.
Analiza calitativă a materialului biologic rezultat se face la microscop prin

realizarea unui preparat microscopic utilizând o cameră de numărare tip
Kolkwitz, cu capacitatea de 1ml. În lipsa acesteia se pot folosi celule de
numărare gradate, cu volum cunoscut. Se procedează la identificarea şi
numărarea tuturor organismelor zooplanctonice prezente în camera de
numărare. Determinarea calitativă a principalelor grupe taxonomice: Protozoa,
Rotatoria, Cladocera, Copepoda se face de preferinţă după Lepşi I, -1965,
Rudescu S. – 1960, Kutikova L.A. – 1970, Negrea Şt. – 1983, Damian –
Georgescu A. – 1963, , 1966, 1970. În timpul analizei microscopice a probei se
completează o fişa pentru fiecare probă analizată după modelul de mai jos.
Pentru fiecare probă de zooplancton se poate analiza una sau mai multe
camere, în acest caz făcându-se media numărului de exemplare găsite.
Pentru analiza structurii zoocenozei planctonice dintr-un ecosistem acvatic este

necesar să se calculeze o serie de parametrii şi indici biocenotici precum
frecvenţa, constanţa, densitatea numerică, abundenţa numerică, biomasa,
abundenţa gravimetrică, indicele de dominanţă, structura pe dimensiuni.
Frecvenţa speciilor într-o comunitate biologică se exprimă de obicei procentual

şi reprezintă numărul de probe în care se găseşte o specie, în raport cu numărul
total de probe analizate.
37
Formula de calcul este:

Ps
F% = ---------- x 100 unde:
Pt
Pt = numărul total de probe analizate;

Ps = numărul de probe analizate ce conţin specia s;
În general, acest indice se ia în consideraţie în cazul analizei unui număr mare

de probe colectate din acelaşi ecosistem, recomandându-se, în special, pentru
studiile de bonitare.
Constanţa precizează gradul de frecvenţă al speciilor considerându-se:

- forme constante – speciile cu o frecvenţă mai mare de 50%;
- forme accesorii - speciile cu o frecvenţă cuprinsă între 25% şi 50%;
- forme accidentale - speciile cu o frecvenţă mai mică de 25%.
Pentru caracterizarea structurală a zoocenozei planctonice, din punct de vedere

cantitativ, se vor calcula în special următorii parametrii: densitatea numerică,
abundenţa numerică, biomasa şi abundenţa biomasei.
Densitatea numerică se exprimă în număr de exemplare la litru (nr.ex./l) şi se

calculează însumând toate exemplarele pentru fiecare specie, grup taxonomic,
pe fiecare cameră de numărare analizată. Rezultatul, numărul total de
exemplare pe cameră de numărat sau media pentru mai multe camere analizate
pentru aceeaşi probă, se introduce în următoarea formulă:
Vxn
X = -------------- unde:
S
V = volumul de apă filtrată pe teren;

S = volumul de sediment rămas după filtrare;
n = numărul de indivizi pe cameră de numărat;
X = numărul de indivizi din volumul V.
38
Pentru calculul densităţii numerice la litru, se aplică regula de trei simple.
Abundenţa numerică se exprimă în procente (%) şi se calculează raportând

numărul de indivizi dintr-o specie, grup taxonomic faţă de numărul total de
indivizi dintr-o probă.
Biomasa exprimă greutatea zooplanctonului dintr-un litru (mg/l) şi se

calculează după ce fişa de analiză a zooplanctonului este completată pe
coloana cu biomasa medie a fiecărei specii, exprimată fie în greutate umedă
sau în greutate uscată. Aceste greutăţi se găsesc în tabele speciale, pentru
unele specii existând greutăţi diferite funcţie de stadiul de dezvoltare (forme
juvenile, adulţi) sau funcţie de lungimi diferite. Într-o altă coloană se
calculează biomasa totală a fiecărei specii identificate, înmulţind numărul
indivizilor cu valoarea biomasei medii completate din tabelele speciale. În
final, se calculează prin însumare biomasa totală pe grupe taxonomice şi apoi
biomasa totală pe camera de numărat. Pentru calculul biomasei
zooplanctonului la litru se foloseşte formula de mai sus în care se înlocuieşte
„n” cu „B” astfel că avem:
VxB
Y = -------------- unde:
S
V = volumul de apă filtrată pe teren;

S = volumul de sediment rămas după filtrare;
B = biomasa pe cameră de numărat ;
Y= biomasa din volumul V.
Pentru calculul biomasei la litru, se aplică regula de trei simple.
Abundenţa biomasei (gravimetrică) se exprimă în procente (%) şi se

calculează raportând biomasa unei specii, grup taxonomic la biomasa totală
dintr-o probă.
Indicele de dominanţă (Mc. Naughton, & Wolf) se exprimă în procente (%) şi

arată gradul de influenţă pe care îl au primele două specii cu cea mai mare
dezvoltare numerică sau gravimetrică într-o biocenoză.
39
Într-o biocenoză acvatică speciile componente nu au aceeaşi importanţă în

organizarea ei. Structura şi funcţionarea biocenozei este de obicei influenţată
de una sau mai multe specii, care se numesc dominante. Într-o comunitate
biologică, dominante pot fi speciile cu densitatea numerică cea mai mare, cele
care posedă cea mai mare biomasă, cele care ocupă cel mai mare spaţiu sau
cele care prin alte căi controlează sau influenţează echilibrul ei dinamic.
Valorile procentuale ale indicelui de dominanţă se calculează după formula:
Y1 + Y2
ID = ----------- unde:
Y
Y1 = densitatea numerică (sau biomasa) a speciei cele mai numeroase (sau cu

biomasa cea mai mare);
Y2 = densitatea numerică (sau biomasa) a speciei secundare ca densitate
numerică (sau ca biomasă);
Y = densitatea numerică (sau biomasa) totală.
Raportarea rezultatelor se poate face şi prin raportul ID % = specie primară /

specie secundară, atât din punct de vedere al densităţii numerice cât şi al
biomasei.
În general, pentru aprecierea potenţialului productiv al unui bazin acvatic este

indicat să se ia în consideraţie în primul rând dominanţa gravimetrică, care
reflectă mai fidel starea trofică a unui ecosistem. În practica curentă, se poate
calcula dominanţa şi la nivel de grupe taxonomice, rezultatele fiind mai puţin
precise, însă putând fi folosite în calculul capacităţii biogenice a unui bazin.
Structura pe dimensiuni a populaţiilor zooplanctonice oferă indicaţii preţioase

în ceea ce priveşte accesibilitatea lor ca hrană, pentru populaţiile de peşti aflate
în diferite stadii de dezvoltare.
Pentru calcului acestui indicator, se măsoară lungimea (în mm) pe loturi care
cuprind cel puţin 200 de exemplare. Valorile obţinute se raportează procentual
pe clase dimensionale. În final, se fac referiri de natură calitativă asupra
fiecărei clase de dimensiuni, comentându-se valoarea trofică pentru ihtiofaună.
40
Fişa nr.3. Fişa de analiză a zooplanctonului
Bazinul .........
Densitatea numerică
zoo
Bazinul Data (ex/l)
Abundenţa numerica relativă %
Rotifere Cladocere Copepode Protozoare Forma dominantă

% % % %
41
Analiza zoobentosului
Prelucrarea bentosului În laborator, probele vor fi spălate sub jet de apă pe un

set de site metalice suprapuse, cu mărimea ochiurilor diferită, pentru a înlătura
cât mai mult posibil din sedimentele fine triate la lupa binocular, separând
organismele de restul de materiale reţinute de sită şi puse în sticle de ceas sau
vase Petri pe grupe sistematice. Dacă există posibilitatea, organismele găsite în
probe vor fi determinate până la nivel de specie, dacă nu, pe unităţi taxonomice
mari: tubificide, hirudinee, viermi nematozi, chironomide, plecoptere,
efemeroptere, odonate, coleoptere, crustacei amfipozi, decapozi, crustacei
misizi, crustacei filopozi, crustacei ostracozi, etc.
Din fiecare unitate de probă se va determina cu exactitate numărul de

organisme, pe specii ori pe grupe. O problemă deosebit de importantă este
aprecierea corectă a biomasei. În cercetările moderne se utilizează biomasa
uscată, cântărită după eliminarea apei libere din organismele studiate.
O metodă comodă şi suficient de exactă este estimarea biomasei prin corelaţia

ce există între anumite repere biometrice (exemplu lungimea corpului) şi
greutatea umedă şi uscată. Această metodă presupune însă cunoaşterea exactă a
speciilor, de aceea, se recomandă cântărirea directă a organismelor găsite în
fiecare unitate de probă.
Pentru fiecare unitate de probă se întocmeşte o fişă (vezi fişa nr.4.) care este
completată conform modelului. Pentru determinarea cantitativă a mărimii
populaţiilor bentonice este important determinarea corectă a densităţilor
numerice (nr.organisme/m2) şi a biomasei (mg substanţa umedă/ m2).
42
Fişa nr. 4. Fişa de analiză a zoobentosul

Bazinul .........
Staţia nr.............. Suprafaţa analizată................
Adâncimea apei.............
Grupa de zoobentos Specia Numărul de Biomasa Numărul total Biomasa totală a
indivizi în indivizilor în de indivizi pe indivizilor pe grupă
proba proba analizată grupă sistematică
analizată sistematică (g)
1 2 3 4 5 6
Gasteropode Valvata piscinalis
Planorbis corneus
Insecte Efemeroptere Caenis robusta
Ephemerella sp
Insecte Odonate Aeschna sp.
Gomphus sp
Insecte Chironomide Chironomus plumosus
Cryptochironomus sp.
Viermi Oligocheti Stylaria lacustris
Nais sp
Tubifex tubifex
43
Studiul bentosului apelor curgătoare
1. Bentosul crenonului (din apele de munte)
Bentosul cenonului este populat cu specii animale stenoterme criofile,

reobionte şi polioxifile, cu adaptări morfo-fiziologice la viaţa în curent, cum ar
fi: fixarea puternică temporară sau permanentă de substrat, turtirea
dorso-ventrală sau laterală a corpului, formă hidrodinamică, etc. Reotactismul
şi tigmotactismul pozitiv, adică orientarea în timpul deplasării împotriva
curentului şi contactul strâns cu suprafaţa substratului, reprezintă trăsături de
comportament, tipice speciilor litoreofile ale crenonului
Organismele ce vieţuiesc aici s-au adaptat din punct de vedere morfologic şi
fiziologic. Astfel, plantele au căpătat o înfăţişare filiformă şi au rădăcini
puternic ancorate în substrat, aşa cum este Fontinalis sp. (muşchiul de
fântână). În acest biotop găsim animale:
• crenobionte- tipice de izvor;
• crenofile - ce preferă viaţa în apa izvoarelor;
• crenoxene- ce ajung întâmplător în apa izvoarelor
În prima grupă, găsim unele organisme iubitoare de curent, care găsesc aici
bune condiţii, cum ar fi larvele de trichoptere Hydropsiche, Ryacophyla,
crustaceul Rivulogammarrus (lătăuşul), melcul Ancylus. Alături de animalele
tipice crenobionte, intră şi unele forme care provin din apele subterane
(Niphargus sp.). In apele de munte sunt reprezentanţi din grupele planarii,
plecoptere, efemeroptere şi trichoptere, la care se mai adaugă câteva larve de
diptere şi alte câteva forme.
Animalele din apele repezi ale izvoarelor prezintă o serie de adaptări menite să
le asigure în primul rând rezistenţă la acţiunea curentului apei. Aceste adaptări
constau în:
• o fixare solida de substrat, realizata prin prezenţa unei serii de organe
de fixare precum: ventuzele ( Simulium), substanţe lipicioase, gheare
puternice la extremităţi, picioruşele aşezate lateral. În prelungirea
planului orizontal al corpului ( Perla). Larvele multor insecte de diptere
şi trichoptere îşi fixează căsuţa de pietre (Sericostoma).
• o turtire dorso-ventrală a corpului, în vederea măririi suprafeţei de
adeziune cu substratul ( Nemura).
În apele de munte se găsesc reprezentanţi din grupele: planarii, plecoptere,
efemeroptere, trichoptere, diptere la care se adaugă crustaceii Niphargus şi
Gammarus şi melcul Ancylus.
44
Zoobentosului unui pârâu
Încrengătura Bryophita
Clasa Musci
Genul / Descrierea speciei
Specia
Fontinalis Este un muşchii frunzos (ord. Bryales) caracteristic cu talul
sp. cormoid, alcătuit dintr-o tulpiniţă cu frunzişoare
unistratificate, dispuse spiralat. Fixarea de substrat se face
prin rizoizi multicelulari.
Încrengătura Plathelminthes
Clasa Turbellaria (planarii)
Crenobia Corpul cenuşiu deschis, alungit, îngust. Prezintă în partea
alpina anterioară două corniţe.
Euplanaria Corpul de culoare cenuşie. Capătul anterior al corpului este de
gonocephala forma unui triunghi ascuţit.
Polycelis Corpul de culoare neagră. Prezintă mai mulţi ochi situaţi pe
cornuta marginea capătului anterior al corpului.
Încrengătura Mollusca
Clasa Gasteropoda
Subclasa Prosobranchiate
Bithynella Cochilia mică, de cel mult 6 mm înălţime, este cilindrică sau
sp. cilindrica ovală, cu spira câteodată conică, totdeauna însa cu
apexul obtuz; este subţire însă rezistentă, incoloră, foarte
transparentă, cu aspect cornos sau sticlos. Peristomul
neîntrerupt, drept şi ascuţit, deseori liber, nelipsit de peretele
apertural. Operulul subţire şi cornos, transparent, profund tras
in interior cu nucleul acestuia excentric, având numai câteva
ture care se măresc.
Clasa Gasteropoda
Ancylus Lungimea de până la 7 mm, lăţimea de 5 mm, înălţimea de 4
fluviatilis mm. Cochilia oval-rotunjită, în formă de pălărie. Apexul mai
aproape de capătul posterior al cochiliei, puţin întors spre
dreapta. Peristomul oval, larg, uneori aproape rotund.
45
Încrengătura Arthropoda
Clasa Crustacea
Ordinul Amphipoda
Niphargus Forme lipsite de ochi sau cel mult cu simple pete ocelare
sp. portocalii, care dispar în alcool. Uropodul III cu exopoditul
lung şi biarticulat, endopoditul redus. Corpul alb,
depigmentat.
Rivulogammarus Segmentele I şi II ale urosomei cu peri sau spini; antena II la
sp. masul cu articolele flagelului puţin păroase; telsonul despicat
până aproape de bază, mult mai lung decât lat, lobii cu spini
şi câţiva peri scurţi. Lungimea corpului de 8-16 mm,
masculii mai mari. Prezentă în apele de munte şi şes.
Clasa Arachnida
Ord. Acarina
Sperchon Hidracharieni cu tegumentul moale, uneori purtând scuturi
sp. cu tuberculi şi papile mici dispuse în câmpuri. Articolul IV al
palpului nu are prelungire distală. Articolul II are o
proeminenţă ca un spin gros. Organul frontal lipseşte.
Piona sp. Corpul este sferic sau oval şi colorat diferit: roşu, verde,
galben. Chelicerele sunt separate una de cealaltă. Articolul
III al palpului nu are un spin lateral. Prezintă dimorfism
sexual.
Arenurus Corpul sferic, complet chitinizat. Prelungirea distală a
sp. articolului IV şi a articolului V al palpului formează un
cleşte. Papilele genitale sunt numeroase şi mici ca nişte pori.
La mascul partea posterioară a corpului are o prelungire
numită peţiol. Culoarea variază de la roşu la verde-brun.
Clasa Insecta
Ordinul Ephemeroptera
Rhitrogena Larvele au corpul scurt şi turtit, au culoare închisă cu pete
sp. (larvă) deschise. Capul are formă de scut, cu marginile laterale şi
cea anterioară ascuţite. Ochii sunt dispuşi în partea
superioară a capului. Branhiile sunt foliace, cu tufe
filamentoase la bază, prima pereche de branhii este mai
lungă decât restul şi se ating pe linia mediană.
Ecdyonurus Lungimea corpului este de până la 10 mm. Ochii mari au o
sp. (larvă) poziţionare dorsală pe capul lăţit. Larvele sunt recunoscute
după cele 7 perechi de branhii ovalare. Trăiesc lipite de
46
pietre, in râurile şi pâraiele montane. Diferite specii aparţin

acestui gen fiind foarte asemănătoare între ele.
Heptagenia Lungimea corpului este de până la 10 mm. Prototoracele are
sp. (larvă) întotdeauna marginea posterioară dreaptă. Ochii mici. Tufele
de filamente de pe branhiile abdominale nu sunt mai scurte
decât partea foliacee, îngustă.
Clasa Insecta
Ordinul Plecoptera
Nemura sp. Corp masiv de 8 - 10 mm, cu tecile aripilor dispuse într-o
(larvă) poziţie oblică faţă de cap. De obicei au branhii prosternale.
Picioarele au spinişori care alternează cu peri lungi. Cercii
codali prezintă peri mai scurţi decât segmentele care îi
poartă.
Perla sp. Larvele sunt în general mari (peste 20 mm). Prezintă
(larvă) întotdeauna trei perechi de branhii externe pe torace, iar la
unele specii există şi o pereche de branhii anale, parţial
acoperite de ultimul segment. Picioarele sunt acoperite de
peri lungi şi deşi.
Clasa Insecta
Ordinul Trichoptera
Sericostoma Căsuţa de formă conică este construită din nisip fin
sp. (casuţă) amestecat cu mică. Larvele robuste au branhiile grupate câte
2 sau 3, gheara picioarelor anale poartă 2-3 cârlige mari,
suprapuse.
Stenophylax Căsuţa în formă de tub de nisip, uşor curbată, cu orificiul
sp. (casuţă) oblic şi cu capătul posterior rotunjit. La unele specii căsuţa
este formată din detritus.
Brachycentrus Căsuţa este paralelipipedică, corpul nu este răsucit în spirală
sp. (casuţă) si este lipsit pe segmentul I abdominal de tuberculi. Tibiile
mediane şi distale au prelungiri distale puternice.
Glyphotaelius Căsuţa turtită, din fragmente mari de frunze, lungi de 60 mm
sp. (casuţă) şi late de 20 mm. Capul larvei este galben, având o fâşie
întunecată pe mijloc şi o figură în formă de potcoavă pe
margini.
Hydropsyche Larve de cca. 20 mm sunt mobile, fără căsuţă, ce îşi
sp. (larvă) construiesc o plasă din fire pe care o agaţă de corpuri
submerse, pentru a prinde prada. Corpul este încovoiat.
Picioarele inegale. Branhiile prezente.
Ryacophyla Larve de cca. 24 mm, sunt libere, fără căsuţă. Corpul este
sp. (larvă) puţin turtit, masiv, picioarele aproape egale, dispuse lateral,
47
au gheare scurte şi puternice. Au apendici codali de fixare

bine dezvoltaţi.
Chironomus Larvele au capsula cefalică bine dezvoltată, complet
sp. sclerificată. Larvele fam. Chironomidae se recunosc uşor
(larvă) având o pereche de picioare false, fuzionate la bază, dispuse
ventral pe prototorace şi o pereche pe ultimul segment
abdominal. Stigmele lipsesc. Aparatul respirator redus,
închis.
Silo sp. Căsuţa este asemănătoare cu a speciei Goera sp., însă este
(casuţă) lestată de mai multe pietricele.
Lithax sp. Căsuţa de cca. 10 mm lungime este formată dintr-un tub de
(casuţă) nisip prevăzut pe margini cu particule grosiere de nisip.
Clasa Insecta
Ordinul Heteroptera
Aphelocheirus Capul triunghiular sferic. Fruntea este vizibilă de pe partea
sp. superioară. Trompa, lungă şi subţire, ajunge până la baza
(adult) mezotoracelui. Tarsele tuturor picioarelor sunt biarticulate,
cu două gheare, fără peri înotători.
Clasa Insecta
Ordinul Coleoptera
Agabus sp. Abdomenul are segmentul VIII uşor alungit, sub forma unui
(larvă) con trunchiat sau ascuţit şi se întinde înapoia bazei cercilor.
Platambus Abdomenul are segmentul VIII rotunjit şi nu alungit sub
sp. baza cercilor. Picioarele au foarte rar peri înotători. Cercii, de
(larvă) obicei, cu două tufe de peri lungi, una proximală, din trei
peri şi alta distală, din patru peri.
Halipus sp. Segmentele toracice şi abdominale sunt evidente.
(larvă) Abdomenul are 9-10 articole, nu are prelungiri branhiale.
Picioarele sunt scurte. Tarsul este format dintr-o gheară
articulată mobil. Penultimul articol al antenelor este de 2-3
ori mai lung decât fiecare dintre celelalte articole.
Clasa Insecta
Ordinul Diptera
Simulium sp. Larve cu un picior fals antero-ventral, pe torace, ultimele
(larvă) 3-4 segmente abdominale dilatate, cel terminal cu o
coroană radiară de croşete conice, cu rol în fixare. Specii
sesile pe piatră, în ape curgătoare.
Blepharocera Capul, toracele şi segmentul I abdominal sudate. Corpul
sp. (larvă) turtit pe faţa ventrală, unde se găseşte un şir longitudinal
48
format din şase discuri adezive, cu ajutorul cărora larvele

se prind de substrat în pâraiele de munte cu curent repede.
Antenele relativ scurte, biarticulate. Lungimea corpului de
4-7,5 mm. Culoare brună.
Liponeura sp. Asemănătoare cu precedenta. Antenele sunt lungi, fără
(larvă) articulaţie evidentă. Lungimea corpului de 5-10,5 mm.
2. Bentosul rhithtonului si potamonului (din apele de deal şi câmpie)
În râuri şi fluvii bentosul este o asociaţie de organisme foarte importantă

formată in special din forme animale care se instalează pe pietre, sub pietre, pe
nisip, în mâl. În general, în apele curgătoare bentosul este reprezentat de
zoobentos, însă in zonele de mal cu un curent al apei mai mic, cu substrat
moale se instalează un fitobentos reprezentate de câteva plante superioare
submerse si emerse care s-au adaptat la condiţii de reofilie.
Elementul care diferenţiază cel mai mult compoziţia zoobentosului unui râu
este tipul substratului. In tabelele de mai jos este prezentata compoziţia
calitativa a zoobentosului unui râu in cazul a trei tipuri de facies:
-facies pietros
-facies nisipos grosier
-facies mâlos
Bentosul potamonului este format din forme euriterme sau termostenoterme şi

reotolerante. Biocenozele pelofile caracteristice râurilor de câmpie au în
compoziţie pe lângă micofitobentos şi unele macrofite care se fixează în
special în zonele liniştite ale malurilor (vezi fig.2.10).
Substratul râului prezintă locuri cu vegetaţie în special în zonele de mal mai

liniştite, pentru plantele superioare, problema capitală este găsirea unui loc de
fixare, care să le permită să se ancoreze în acel mediu foarte mobil. În vegetaţia
râurilor lipsesc plantele anuale, în general în râu sunt puţine specii de plante
acvatice, faţă de sistemul fluvial. Plantele specifice de curent sunt alge, muşchi
şi foarte puţine fanerogame (Ranunculus fluitans Berula angustifolia şi
Potamogeton fluitans) care suportă viteze ale apei de 70 -120 cm/s. Alte specii
precum Elodea canadensis, Lysimmachia nummularia şi diverse specii de
Potamogeton prosperă la viteze de 13-70 cm/s. Viaţa în plin curent a imprimat
acestor plante câteva modificări morfologice interesante.
49
2.1. Compoziţia zoobentosului unui râu cu facies pietros
Clasa Gasteropoda
Specia
Theodoxus Lungimea 9-11 mm. Cochilia oval turtită, are spira foarte
fluvistilis mică. Apertura este mult mai lată decât înaltă. Culoarea
generală a cochiliei este albicioasă, cu reţele violete
întunecate sau roşcat brune, la formele colectate de mult
timp aceste reţele capătă culoarea galbenă. Trăieşte fixat pe
pietre în fluvii, râuri, lacuri şi rar în pâraiele mai mici sau
mai mari.
Theodoxus Lungime 7,8-8,2 mm, lăţime 5,8-6,2 mm. Cochilia este semi-
transversalis elipsoidală, spira este foarte mică, colorată cenuşiu sau
galben –cenuşiu mai mult închis, câteodată până la negru, cu
3 benzi spirale mai întunecate, brune sau negricioase.
Apertura este îngust eliptică, relativ mai înaltă decât la
celelalte specii. Trăieşte în fluvii, râuri, rar în lacuri sau bălţi,
fixată pe pietre sau mâl.
Lythoglyphus Înălţime 13-14 mm, lăţime 14-15 mm. Cochilia globuloasă,
sp. mare şi rezistentă, groasă, de culoare cenuşiu albă sau
cenuşiu verzuie, opacă, des şi fin striată. Are 5 anfracte,
ultimul extrem de mare, cu apertura ascuţită. Trăieşte pe
fundul apelor mari, în fluvii, în apropierea ţărmului de multe
ori cu fund pietros sau nisipos.
Clasa Crustacea
Ordinul Amphipoda
Corophium Corpul şi mai ales segmentele metastomului şi ale
sp. urosomului sunt turtite dorsoventral. Prima antenă are un
flagel bine dezvoltat, este lipsită de flagel accesoriu. Flagelul
este tetra-articulat, articolul I fiind mult mai mare decât
următoarele. Antena a doua mai puternică şi mai lungă la
mascul decât la femelă, servind ca organ de apucat. Telsonul
lat, foarte scurt, cu contur trapezoidal, nu este concrescut cu
urosomul.
50
Clasa Insecta
Ephemera Larvele au 20-25 mm lungime. Antenele au peri foarte lungi.
vulgata Mandibulele sunt curbate în lături, fără spini. Marginea
(larvă) anterioară a capului este prelungită şi bifurcată. Cercii
codali sunt mai scurţi decât abdomenul. Are 6 perechi de
branhii bine dezvoltate şi una rudimentară.
Siphlonurus Lungimea de 10-12 mm. Corpul cilindric, întrucâtva turtit,
sp. (larvă) cercii caudali sunt puternic ciliaţi, numai pe marginea
internă. Unghiurile posterioare ale segmentelor abdominale
sunt prelungite intr-un fel de dinţi lăţiţi, ascuţiţi. Toate sau
numai primele două foi branhiale anterioare sunt duble.
Antenele sunt mai scurte decât capul.
Clasa Insecta
Ordinul Plecoptera
Isogenus sp. Prototoracele are formă dreptunghiulară, cu marginile
(larvă) anterioară şi posterioară aproape drepte. Capul este
aproximativ egal cu lăţimea prototoracelui.
Isopteryx sp. Lungimea corpului ajunge până la 5 mm. Corpul este
(larvă) îngust şi acoperit cu peri rari. Articolele palpului labial
sunt mult mai masive, iar ultimul este mult mai subţire
decât penultimul. Tecile aripilor sunt rotunjite şi apropiate
de linia mediană. Pe cercii codali în afară de perişori scurţi
se găsesc şi spini mai lungi.
Clasa Insecta
Ordinul Trichoptera
Hydropsyche Larve fără căsuţă ce-şi construiesc plase-capcană într-un fel
sp. de anticameră în care se deschide galeria larvară. Larvele au
(larvă) corpul mare, cu capul în prelungirea axei corpului. Apendicii
codali de fixare sunt lungi, biarticulaţi, cu o tufă de cheţi
lungi pe articolul bazal. Picioarele sunt inegale.
Leptocerus Căsuţele din nisip, conice, uşor curbate. Larvele au branhiile
sp. izolate, scurte, în tufe.
(larvă)
51
2.2. Compoziţia zoobentosului unui râu cu facies nisipos-argilos
Încrengătura Annelida
Clasa Oligochaeta (domină)
Specia
Bathymermis Tubul digestiv regresat. Intestinul transformat într-un sac cu
sp. substanţe de rezervă. Prezintă şase cordoane hipodermice.
Vaginul este în formă de pară.
Paramermis Asemănător cu precedenta specie. Vaginul este în formă de
sp. S. Prezintă un spicul copulator.
Clasa Arachnida (domină)

Ord. Acarina
Atractides sp. Plăcile genitale nu sunt mobile. Prelungirea distală a
articolului IV şi V al palpului nu formează cleşte. EpimereleI
sunt unite între ele. Organul maxilar nu se sudează cu
epimerele I. Articolul II al piciorului primei perechi poartă
distal doi spini puternici.
Lebertia sp. Regiunea epimerelor este contopită într-un singur scut, pe
când plăcile genitale rămîn separate de epimere. Forme cu
tegumentul moale, fără scut dorsal; palpii mai mult sau mai
puţin subţiri.
Clasa Insecta
Ordinul Ephemeroptera (rar)
Ephemera Larvă săpătoare, psamoreofilă, cu clipeul proeminent a o
danica lamă bidinţată; caninii curbaţi cu vârful spre exterior; cercii
(larvă) au 1/3 din lungimea corpului care ajunge la 16-25 mm.
Palyngenia Popular se numesc rusalii. Dezvoltarea larvară durează până
longicauda la trei ani. Larvele sunt săpătoare, îşi sapă galerii în formă de
(larvă) U, deschise la ambele capete, pe fundurile sau malurile
submerse ale apelor curgătoare. Corpul este cilindric,
prevăzut anterior cu o creastă, iar mandibulele şi picioarele
anterioare sunt foarte puternice. Larva are mandibulele late şi
scurte cu 6-8 dinţi groşi pe marginea externă. Abdomenul
are 10 segmente distincte, primele 7 poartă câte o pereche de
52
branhii traheene. Cercul codal median este mai scurt ca cercii

laterali. Rusaliile trăiesc în apele de şes cu temperaturi mai
ridicate. Formează hrana de bază a peştilor din aceste ape (de
ex. cegă). Lungimea de 25 – 40 mm.
Polymitracis Lungimea corpului este de max. 20 mm. Cercii codali au
sp. aceeaşi lungime. Mandibulele lungi şi subţiri, mult
(larvă) îndepărtate sunt curbate şi au vârfurile îndreptate unul către
celălalt; pe margine se găsesc nişte dinţişori scurţi. Tibiile
sunt îngustate, fără spini.
Oligoneuriella Picioarele anterioare sunt acoperite de peri lungi. Prima
sp. pereche de apendici toracici este lăţită, special pentru
(larvă) scurmat. Branhiile abdominale sunt mici, prima pereche fiind
inserată pe faţa ventrală. Prezintă branhii auxiliare
submaxilare. Trăieşte în apele din regiunea de deal cu
temperaturi de 15 – 25 0C.
Clasa Insecta
Ordinul Trichoptera (rar)
Anabolia sp. Căsuţa tubulară, din nisip, întărită pe margini cu beţişoare
(căsuţă) lungi sau cu bucăţi de detritus. Adesea partea anterioară a
tubului este formată din nisip, iar cea posterioară din detritus.
Lungimea căsuţei de 35-40 mm. Pe cap are nişte pete
întunecate, în formă de virgule.
Grammotaulius Căsuţa mare, îngustă, cilindrică, din particule vegetale mari,
sp. aşezate ca olanele. Are lungimea de 40-50 mm şi lăţimea de
(căsuţă) 10-20 mm. Capul este de culoare deschisă cu nişte puncte
întunecate.
Halesus sp. Căsuţa numai din particule mari de detritus, dispuse oblic,
(căsuţă) uneori cu beţişoare ce predomină mai ales pe margini.
Lungimea de 25-30 mm.
Clasa Insecta
Ordinul Diptera (domină)
Chironomus Larvele au capsulă cefalică bine dezvoltată, complet
sp. sclerificată. Larvele fam. Chironomide se recunosc uşor
(larvă) având o pereche de picioare false, fuzionate la bază, dispuse
ventral pe prototorace şi o pereche pe ultimul segment
abdominal. Stigmele lipsesc. Aparatul respirator redus,
închis.
53
2.3. Compoziţia zoobentosului unui râu cu facies mâlos
Clasa Oligochaeta
Specia
Tubifex sp. Este un oligochet de 2,5 – 8,5mm lungime, comun pe fundul
bălţilor, unde stă înfipt cu extremitatea anterioară în mâl, iar
extremitatea posterioară rămasă în afară este în continuă
mişcare de oscilaţie. Corpul lor este roşu, din cauza sângelui
care conţine hemoglobină, pe fundul apelor se prezintă în
pâlcuri roşii formate din mii şi mii de indivizi. Întrucât ele se
hrănesc cu detritus vegetal, prin intestinul lor trece o
cantitate mare de mâl, ceea ce influenţează pozitiv fundul
apelor, contribuind la curăţirea apelor de resturile vegetale,
care altfel contribuie la procesul de colmatare biologică a
apelor.
Limnodrilus Setele dorsale şi ventrale asemănătoare, 4-8 bifide, lungimea
sp. dinţişorilor egală. Are 50-90 segmente, culoare roş-brună,
lungimea corpului de 22-60 mm. Lobul cefalic scurt şi bont,
specie euribiontă, reotolerantă.
Clasa Gasteropoda
Theodoxus Lungime 9-10 mm, lăţime 7-7,6 mm. Cochilia este scurtă,
danubialis semi - elipsoidală, pe suprafaţa externă prezintă linii galbene
sau întunecat brune, dispuse în zig-zag mai mult sau mai
puţin regulat, care nu se întâlnesc. Apertura scurt eliptică.
Trăieşte pe lângă ţărmuri în mâl sau pe buşteni, iar în apele
mai mari pe pietre.
Fagotia Înălţime 15-20 mm, lăţime 5-6 mm. Cochilia conic ovală,
esperi ascuţită, zveltă, oarecum transparentă, lucioasă, galben
verzuie, acoperită cu puncte sau benzi neregulate de culoare
roşiatic-brune. Are 6-7 anfracte, puţin curbate, ultimul puţin
mai dilatat, care este mai înalt decât întreaga spiră şi mai
mult de jumătate din înălţimea întregii cochilii. Apertura
ascuţit – ovală. Trăieşte în apele curgătoare.
Fagotia Înălţime 17-20 mm, lăţime 7-8 mm. Cochilia este aciculară
acicularis sau conic fusiformă, rezistentă, de culoare brun-gălbuie,
54
măslinie sau neagră. Are 11 – 12 anfracte, netede, plate,

ultimul ajungând la 1/3 -1/4 din înălţimea cochiliei. Apexul
ascuţit, apertura oval-ascuţită, spre bază cu o adâncitură
distinctă (sifon). Trăieşte în apele dulci, pâraie, râuri şi fluvii,
pe fundul pietros sau mâlos, pe plante.
Valvata Înălţimea 5- 6,7 mm, lăţimea 4-5 mm, apertura 2,0 -2,6 mm .
piscinalis Cochilia sferic globuloasă, cu spira lent conică, prezintă
striuri longitudinale, puţin aparente, fine şi aproape egale,
mat lucioasă sau cenuşie-verzuie, cu 4 -4,5 anfracte, primele
învârtite aproape plan, formând astfel un vârf bont, restul
uşor îndepărtate, bine curbate, ultimul anfract mult mai
dezvoltat, apertura perpendiculară, oval-eliptică. Operculul
rotund, cu ture spirale, subţire, uşor concav şi oarecum
transparent.
Clasa Gasteropoda
Subclasa Pulmonate
Radix ovata Înălţimea 15-24 mm. Cochilia cu perete gros, alungit ovală,
de culoare galbenă-închisă. Spira conică, de trei ori mai
scurtă decât înălţimea aperturii. Apertura ovală, cu înălţimea
de 2 ori mai mare decât lăţimea.
Tropidiscus Cochilia discoidală în partea superioară şi turtită în partea
carinatus. inferioară are 4-5 anfracte la fel bombate pe ambele părţi.
Cochilia este subţire, cafenie-sticloasă, cu ultimul anfract de
două ori mai lat decât penultimul şi pe mijlocul său cu o
carenă ascuţită. Prefera apele curate.
Clasa Crustacea
Ordinul Misidacea
Candona Ultimul articol al apendicilor nu are cleşte, este cilindric şi
hyalina prevăzut cu un spin. Pe antena a doua lipsesc perii înotători.
Ilyocypris sp. Fiecare din cele trei perechi de apendici toracici are o
structură deosebită. Endopoditul primei perechi de apendici
la femelă este net articulat.
Clasa Insecta
Ordinul Ephemeroptera (rar)
Polymitracis Lungimea corpului este de max. 20 mm. Cercii codali au
sp. aceeaşi lungime. Mandibulele lungi şi subţiri, mult
îndepărtate sunt curbate şi au vârfurile îndreptate unul către
55
celălalt; pe margine se găsesc nişte dinţişori scurţi. Tibiile

sunt îngustate, fără spini.
Cloeon sp. Corpul ajunge până la 10 mm lungime. Toţi cercii codali
sunt de aceeaşi lungime. Primele perechi de branhii
anterioare sunt duble, foliacee. Perechea a şaptea de branhii
este simplă. Capul alungit, ochii mari.
Clasa Insecta
Ordinul Diptera
Chironomide Corpul unei larve este împărţit în cap, torace şi abdomen.
Capul este lat, mobil, articulat cu toracele printr-un gât
îngust. Segmentele toracelui sunt contopite intre ele,
formând o regiune mai umflată, care depăşeşte în lăţime
abdomenul şi capul. Abdomenul cuprinde nouă segmente şi
este prevăzut cu un tub respirator sau sifon, situat pe
segmentul al VIII-lea. La cap se găsesc ochii mari, antenele
uniarticulate, destul de lungi, cu peri. Toracele şi abdomenul
sunt acoperite cu peri lungi, aşezaţi în tufe. Larvele de
Chironomus sunt foarte răspândite în mâluri hrănindu-se cu
detritus, au un rol important în viaţa apelor dulci, servind
totodată şi ca indicatori pentru troficitatea apelor.
56
Studiul planctonului apelor stătătoare
Planctonul lacustru, numit şi eulimnoplancton, cuprinde cele două

componente, fitoplanctonul şi zooplanctonul formate din reprezentanţi ai
următoarelor grupe de organisme:
- dintre plante: alge şi fungi, inclusiv bacterii;
- dintre animale: protozoare (cu excepţia sporozoarelor), celenterate,
briozoare (sub formă de statoblaste), crustacei inferiori copepozi şi cladoceri.
În planctonul lacustru se poate regăsi, întâmplător, următoarele plancterii

facultative: viermi turbeleriaţi, larve de efemeroptere, adulţi şi larve de
hemiptere, pupe de chironomide, ouă de efemeroptere şi diptere, hidracarieni,
larve de peşti, larve de scoici.
Din punct de vedere calitativ, structura fitoplanctonului evidenţiază prezenţa a

4 grupe taxonomice majore: Chlorophyta, Bacillariophyta,
Cyanophyta,Pyrophyta. Dintre acestea, primele trei grupe sunt mai frecvente,
iar din algele verzi majoritatea aparţin ordinului Chlorocales, un ordin central
al acestui grup, ai cărui reprezentanţi se remarcă printr-o activitate fotosintetică
deosebită şi joacă un rol important în oxigenarea apei. Între gradul de
dezvoltare al fitoplanctonului şi productivitatea naturală a ecosistemului
lacustru există o strânsă corelaţie arătată de mai mulţi autori.
Analiza calitativă a zooplanctonului a pus în evidenţă, în general, prezenţa a 4

grupe taxonomice: protozoare, rotiferi, copepede şi cladocere. Dintre acestea,
în general, cel mai bine reprezentaţi ca număr de specii şi ca număr de indivizi
sunt rotiferii ierbivori (Brachionus diversicolor, Asplachna priodonta,
Polyarthra vulgaris, Keratella cochlearis etc.), urmaţi de copepode (Cyclops
sp. etc.) sub formă de adulţi, copepodiţi, nauplii şi, pe ultimul loc ca densităţi
numerice, se găsesc cladocerele (Daphnia sp., Bosmina sp., Moina sp. etc. )
Succesiunea dezvoltării zooplanctonului este următoarea, primăvara apar mai

întâi rotiferii şi copepodele, vara se dezvoltă abundent cladocerele, pentru ca la
începutul toamnei, când temperaturile sunt mai scăzute să se dezvolte din nou
rotiferii şi copepodele.
57
Filum Cyanophyta
(alge albastre)
Descriere Exemple:
Increngatura / Clasa Genuri / Specii
Algele albastre sunt talofite unicelulare, libere sau
grupate în cenobii, de formă filamentoasă, lamelară sau
globuloasă. Talul prezintă două feluri de celule:
• holociste – celule obişnuite, mici, pigmentate, cu
membrane subţiri;
• heterociste – celule mai mari, lipsite de nucleu şi
pigmenţi, cu membrana îngroşată.
Algele albastre sunt răspândite în natură, în locuri
umede sau uscate, locuri sărăturoase, bălţi, ape termale,
putând suporta temperaturi până la 800C. Abundă în
apele marine cât şi în apele dulci (mai ales în apele
Anabena sp.
stătute, bogate în substanţă organică în descompunere).
Aphanizomenon
Unele alcătuiesc formaţiuni planctonice de coloraţii
sp.
specifice (înflorirea apei). Există de asemenea alge
Coelosphaeriu
albastre care trăiesc în simbioză cu anumite ciuperci,
m sp.
alcătuind lichenii. Cianoficeele planctonice urcă la
Merismopedia
suprafaţă graţie, fie vacuolelor de gaz, fie datorită
sp.
picăturilor de ulei ce le conţin.
Oscillatoria sp.
Pentru bazinele piscicole au importanţă, fiind un grup
Nostoc sp.
numeros ce intră în alcătuirea fitoplanctonului – baza
Microcystis sp
nutritivă pentru următoarele verigi ale lanţului trofic. În
Gleocapsa sp.
anumite perioade ale verii (iunie-august), în condiţii
Aphanocapsa
favorabile, se înmulţesc masiv, determinând „înflorirea
sp.
apei” fenomenul nedorit, deoarece prin mortalitatea în
Nostoc sp.
masă a lor se creează un deficit de oxigen. Totodată,
Lyngbia sp.
prezenţa lor masivă, imprimă apei un caracter toxic
datorită produşilor de metabolism eliberaţi în mediu.
Unele specii consumate de către peşti imprimă cărnii
acestora un gust neplăcut. Cianoficeele cu cloroficeele se
exclud în această succesiune, în momentul când unele din
ele au condiţii de maximă dezvoltare. Dezvoltarea
puternică a cianoficeelor exclude celelalte grupuri de
alge, rezistând într-o oarecare măsură numai diatomeele.
Unele alge albastre au capacitatea de a fixa azotul
molecular, transformându-l în azot proteic (ex. Nostoc),
proprietatea foarte importantă pentru productivitatea
bazinelor acvatice.
58
Filum Euglenophyta
(flagelate verzi)
Euglenofitele s-au desprins din marele grup al
flagelatelor, denumit astfel datorită prezenţei flagelilor
(1-2 sau mai mulţi). Gruparea lor într-un filum aparte, se
datorează nutriţiei autotrofe.
Filumul euglenofitelor cuprinde algele microscopice
unicelulare, cu nucleu bine diferenţiat şi plastide, ceea ce
reprezintă un progres faţă de bacterii şi alge albastre.
Sunt lipsite de membrană propriu-zisă, rolul acesteia
fiind îndeplinit de o membrană plasmatică ce le permite
să execute mişcări amiboidale diferite. Euglenofitele
prezintă un aparat flagelar, format din 1-2 flageli.
Flagelul este o formaţiune protoplasmatică, de forma
unui filament, fixat în partea anterioară. Fiind foarte
elastic şi prezentând proprietatea de a se contracta, poate
descrie o traiectorie conică ce are drept efect avansarea
celulei.
Euglenofitele sunt larg răspândite atât în apele Euglena sp.
stagnante, dulci şi salmastre, cât şi în apele marine, unde Phacus sp.
iau parte la alcătuirea fitoplanctonului. Uneori se Trachelomonas
înmulţesc atât de mult încât determină fenomenul de sp.
„înflorire a apelor”. Strombomonas
Stadiile de palmela şi gloeocystis, din punct de sp.
vedere teoretic, prezintă o importanţă deosebită, deoarece
ele ne indică calea prin care s-a putut ajunge de la talul
unicelular la talul pluricelular. Din punct de vedere
practic, euglenofitele sunt elemente trofice pentru alte
organisme acvatice. Prin nutriţia lor autotrofă, sunt
producători de substanţă organică. Înmulţirea lor
excesivă cauzează „ înflorirea apei” şi acumularea de
produşi de metabolism, constituind astfel sursă de
poluare. Prin nutriţia mixotrofă, unele euglenofite sunt
curăţitori ai apelor poluate.
Compoziţia fitoplanctonului unui heleşteu prezintă,
de regulă. următoarea succesiune în timp. Primele alge
care apar primăvara sunt diatomeele împreună cu
flagelatele şi dinoflagelatele. După ele se succed
cloroficeele şi diatomeele. Cianoficeele cu cloroficeele se
exclud în această succesiune, în momentul când unele din
ele au condiţii de maximă dezvoltare
59
Filum Pyrrophyta
Clasa Dinophyceae (peridinee)
Dinoficeele sunt flagelate microscopice, unicelulare,
libere sau grupate în colonii. Se găsesc frecvent în
planctonul marin, mai puţin în cel al apelor dulci. Cryptomonas
Formele inferioare sunt „golaşe” sau cu o membrană sp.
celulară foarte subţire (Ord.Gymnodiniales), cele Gymnodinium
superioare (Ord.Peridiniales) au membrană celulozică şi sp.
o carapace calcaroasă sau silicioasă, simplă sau Gyrodinium sp.
complicată, formată din 2 valve cu un anumit număr de Ceratium sp.
plăcuţe poligonale,poroase, diferit şi caracteristic ornate. Peridinium sp.
Valvele sunt de diferite forme, prezentând la unele specii
anumite prelungiri, care, uneori, sunt în formă de aripi
sau guleraşe, şi care ajută la plutire.
Filum Crysophyta
Clasa Bacillariophyceae (diatomee, alge silicioase)
Diatomeele sunt plante unicelulare, microscopice, cu
Asterionella sp.
corpul acoperit de 2 valve, impregnate cu dioxid de
Cymbella sp.
siliciu. Trăiesc în număr mare, izolat sau în colonii, în
Gomphonema
toate apele dulci şi sărate, reci şi limpezi, în care plutesc
sp.
şi se mişcă activ, intrând masiv în componenţa
Navicula sp.
fitoplanctonului.
Nitzschia sp.
Diatomeele pot fi izolate sau pot forma colonii. În
Fragilaria sp.
cazurile coloniale, indivizii se lipesc unii de alţii printr-o
Synedra sp.
substanţă mucilaginoasă, secretată de citoplasmă, care
Diatoma sp.
poate înveli în întregime colonia, dându-i forma unei
Cymatopleura
panglici sau catene lungi, mici arboraşi, discuri radiare
sp.
sau grămezi neregulate.
Melosira sp.
Membrana lor celulară este de natură pectică,
Pinnularia sp.
impregnată în cea mai mare parte cu silice, ceea ce o face
Amphora sp.
să fie mai rigidă. Ea este formată din 2 valve sau teci,
Suriella sp.
care se îmbucă una într-alta, ca cele două capace ale unei
Gomphonema
cutii. Teaca superioară se numeşte epivalvă (epitecă), iar
sp.
cea inferioară hipovalvă (hipotecă). Ele se pot îndepărta
Tabellaria sp.
sau apropia una de alta, lărgind sau micşorând interiorul,
Diatoma sp.
după necesităţile protoplastului. Fiecare teacă este
Rhizosolenia sp.
formată dintr-o valvă şi din pleură. Pe suprafaţa valvelor
Cyclotella sp
se află dungi fine şi îngroşări, care formează
Stephanodiscus
ornamentaţiile caracteristice diferitelor specii şi care
sp.
provin din îngroşările membranei.
60
Filum Chlorophyta
(alge verzi)
Clorofitele sunt talofite unicelulare, izolate sau grupate,
în colonii, sau pluricelulare, filamentoase sau foliacee.
Toate au culoare verde datorită cromatoforilor ce conţin
clorofilă nemascată de alţi pigmenţi.
Clorofitele sunt microscopice, cu excepţia unor forme
cu celula polinucleată (Cladophora) sau cu structură
acelulară (Caulerpa). Celula lor este alcătuită din :
membrană, citoplasmă şi unul sau mai mulţi nuclei, Eudorina
vacuole şi cromatofori. elegans
Membrana celulară este de natură celulozică, uneori Volvox aureus
amiloidă şi rareori dintr-un amestec de substanţe pectice. Cosmarium sp.
Când conţine substanţe pectice, membrana se poate Closterium sp.
gelific, formând în jurul celulelor sau al coloniilor o zonă Tetrastrum sp.
mucilaginoasă, cu rol protector. În unele cazuri, Pediastrum sp.
membrana se poate impregna cu săruri de siliciu sau de Scenedesmus
calciu, devenind rigidă. sp.
Clorofitele sunt grupate în mai multe ordine, cele mai Chlorella sp.
importante sunt: Dictyosphaeriu
Ord.Volvocales – cu genurile Chlamydomonas, Volvox, m sp.
Eudorina, Pandorina. Sorastrum sp.
Ord. Chlorococales – cele mai comune genuri: Selenastrum sp.
Chlorella, Pediastrum, Scenedesmus, Chlorococcum, Coelastrum sp
Pleurococcus (verdeaţa zidurilor, stâncilor) Crucigenia sp.
Ord.Ulothrichales – cele mai reprezentative genuri: Ankistrodesmus
Ulothrix (sp.U.Zonata), Ulva (sp.U.Lactuca), sp.
Enteromorpha (sp.E.Intestinalis). Actinastrum sp.
Ord. Chaetophorales – cu genurile Coleochaeta Oedogonium sp.
(sp.C.Pulvinata), Chaetophora (sp.C.Elegans) Zygnema sp.
Ord. Oedogoniales – cel mai răspândit gen în apele Mougeotia sp.
dulci este Codogonium.
Ord.Cladophorales – cea mai comună specie din apele
noastre este Cladophora glomerata.
Ord. Siphonales – un gen reprezentativ al algelor
sifonale este Caulerpa, prezent în Marea Mediterană.
Ord.Conjugales – cele mai comune specii aparţin
genului Clostridium, Cosmarium, Spirogyra, Zygnema şi
Mougeotia.
61
Zooplanctonul apelor stătătoare
Încrengătura Protozoa
Clasa Flagellata
Descriere Exemple:
Increngatura / Clasa
Flagelatele au corpul ovoidal prevăzut cu unul sau mai Gyromonas sp.
mulţi flageli lungi si mobili. Multe flagelate se hrănesc Hexamitus sp.
autotrof, ca si plantele, datorita prezentei cromatoforilor
de diferite culori care conţin clorofila şi alţi pigmenţi. In
lipsa luminii unele specii devin saprozoice, altele au in
mod normal aceasta nutriţie. Formele libere care trăiesc
în apele dulci au simetrie bilaterală şi prezintă o grupare
de 2-4 flageli.
Clasa Rhizopoda
Subclasa Rhizopoda
Sunt amibe care secretă o teacă, care poate fi încrustată Arcella sp.
cu spiculi sau cu granule de nisip şi care nu are decât un Difflugia sp.
orificiu prin care ies pseudopodele
Clasa Rhizopoda
Subclasa Heliozoa
Sunt forme de amibe al căror corp sferic este prevăzut cu Actinosphaerium
pseudopode radiare fine, care dau acestor protozoare sp.
aspectul de soare, de unde şi numele lor.
Clasa Cilliata
Ciliatele sau infuzorii au corpul total sau parţial acoperit Paramecium sp.
de cili fiind protozoare bune înotătoare care abundă în Colpoda sp.
apele dulci. Se hrănesc cu bacterii şi alge mici, dar se Colpidium sp.
întâlnesc şi forme răpitoare, care devorează alte Carchesium
protozoare. Cel mai cunoscut şi răspândit infuzor este sp.
Paramoecium caudatum ce se dezvoltă în special în Holophrya sp.
apele încărcate cu substanţă organică moarta. Apa curată Tintinnopsis sp.
nu îi prieşte deoarece are nevoie de substanţe organice
provenite din putrefacţie. Au rol în curăţare apelor
încărcate cu substanţe organice. Se cresc uşor în culturi şi
poate fi obţinut pe infuzie de fân.
62
Încrengătura Nemathelminthes
Clasa Rotifera
Rotiferii sunt viermii cei mai răspândiţi în apele dulci, Brachionus sp.
ducând o viaţă liberă, înotătoare in masa apei. Organul Keratella sp.
caracteristic acestor viermi microscopici este aparatul Synchaeta sp.
rotator cu ajutorul căruia se deplasează activ in masa Filinia sp.
apei. Durata de viaţă a rotiferelor este scurta, de 2-3 Polyarthra sp.
săptămâni, in perioada caldă a anului se dezvoltă mai Asplanchna sp.
multe generaţii succesive. In timpul iernii sau al secetei Rotaria sp.
rotiferii rezistă sub formă de ouă, din care primăvara ies Lecane sp.
numai femele, care se înmulţesc toată vara
partenogenetic, adică fără prezenţa masculilor. Când
temperatura apei ajunge la un maxim, tot partogenetic
apar şi masculii care se împerechează imediat cu
femelele generaţiei care le-au dat naştere. Ouăle rezultate
in urma fecundării rezistă peste iarnă, din ele se va
dezvolta o nouă generaţie de femele abia în primăvara
următoare. Această alternanţă de generaţii
partenogenetice cu generaţii bisexuate se numeşte
heterogonie. Prin prezenţa masivă în planctonul apelor
rotiferii contribuie la curăţirea apelor de bacteriile cu care
se hrănesc, iar pe de alta parte constituie o hrană
valoroasă pentru alte animale.
Clasa Crustacea
Ordinul Copepoda
Copepodele sunt crustacee de dimensiuni mici si Cyclops sp.
microscopice, care se recunosc uşor după modul de Acanthocyclops
deplasare în salturi în masa apei. Marea lor majoritate sp.
trăieşte in regiunea litorală a lacurilor, prezenţa lor Macrocyclops
constituind un indicator al calităţii apelor, majoritatea sp
speciilor fiind specii oligosaprobe şi beta-mezosaprobe, Eucyclops sp.
adică populează apele curate sau relativ poluate cu Diaptomus sp.
substanţă organică. Sunt animale cu sexele separate, Eudiaptomus
femelele sunt de obicei mai mari decât masculii şi au sp.
structura antenelor diferită faţă de mascul. Copepodele Hemidiaptomus
prezintă o deosebita valoare nutritivă pentru peşti, mai sp
ales prin faptul ca sunt primele forme zooplanctonice Canthocamptus
care se dezvoltă primăvara devreme, când restul sp.
planctonului este slab dezvoltat. Bryocamptus
63
Dintre copepode Calanoidele (Eudiaptomus, sp.

Hemidiaptomus, Myxodiaptomus, etc) sunt formele cele
mai mari, Cyclopoidele (Cyclops, Macrocyclops,
Paracyclops, Eucyclops, etc.) sunt formele cele mai
răspândite, iar Harpacticoidele (Canthocamptus,
Bryocamptus) sunt cele mai mici copepode.
Clasa Crustacea
Ordinul Cladocera
Cunoscute sub numele popular de ”pureci de baltă” sunt Daphnia sp.
crustacee inferioare de dimensiuni mici (unele specii se Bosmina sp.
pot observa cu ochiul liber) şi microscopice (nu se pot Chydorus sp.
observa decât la microscop), larg răspândite în apele Moina sp.
dulci stătătoare. În decursul anului, datorită schimbării Diaphanosoma
condiţiilor de mediu apare şi fenomenul de ciclomorfoză, sp.
adică schimbarea morfologiei indivizilor. În timpul verii Eurycercus sp.
întâlnim numai femele, care se înmulţesc pe cale Iliyocryptus sp.
partenogenetică. Masculii sunt mult mai mici decât Symocephalus
femelele şi, la multe specii, apar doar spre sfârşitul verii sp.
şi toamna, când participa la procesul de împerechere in Alona sp.
urma căruia rezultă 1-2 ouă durabile numite efipii. Leptodora sp.
Aceste ouă rezistă condiţiilor nefavorabile de peste iarnă, Polyphemus sp.
primăvara din ouăle durabile ies femele. Exista specii cu
populaţii monociclice (o singură generaţie de masculi în
timpul anului), diciclice, policiclice sau aciclice (nici o
generaţie de masculi în timpul anului). In general,
temperatura înaltă şi hrana abundentă favorizează
înmulţirea partenogenetică, iar temperatura joasă şi lipsa
de hrană stimulează înmulţirea bisexuată.
Cladocerele se hrănesc prin filtrarea activă a apei cu
ajutorul apendicilor foliari toracali, hrana lor fiind
compusă din detritus organic în suspensie, bacterii şi alge
planctonice. Există şi câteva specii de cladocere
carnivore a căror apendici s-au transformat în organe
prehensile (Leptodora, Bythotrephes). Cladocerele sunt o
sursă de hrană foarte importantă pentru puietul de peşte
şi pentru adulţi, mai ales pentru speciile planctonofage.
Ca plancterii facultativi se pot întâlni uneori larva insectei Corethra, larva

scoicii Dreissena polymorpha, turbelariate, cercari de viermi platelminţi, ouă şi
larve de efemeroptere şi diptere, adulţi şi larve de hemiptere, pupele unor
chironomide, hidracarieni şi larve de peşti.
64
Studiul zoobentosului apelor stătătoare
Animalele acvatice care într-o anumita etapă a existenţei lor sunt dependente
de substrat formează comunitatea acvatică numită zoobentos. Animalele ce
populează substratul pot fi permanent bentonice, ele nepărăsind substratul pe
parcursul vieţii (ex. viermii oligocheţi din genul Tubifex, scoicile Anodonta,
Sphaerium) sau cel mai frecvent sunt organisme temporar bentonice care, fie
executa permanent deplasări intre substrat si masa apei (larvele de
efemeroptere şi odonate, unii crustacei, etc.) fie stau pe substrat numai o
perioada a vieţii lor (larvele de chironomide, trichoptere) după care părăsesc
substratul.
Intre organismele zoobentonice şi substrat există o serie de raporturi ce
privesc modul in care substratul asigura diferitele cerinţe legate de deplasare,
fixare, hrănire, reproducere, apărare, hibernare. Cea mai mare parte din
organismele pe care le-am încadrat in aceasta comunitate le întâlnim şi in alte
comunităţi acvatice deoarece cele mai multe sunt specii se deplasează atât pe
verticala cât şi pe orizontala, având o mobilitate mare.
În mâlul bălţilor stau pe jumătate îngropaţi în mâl viermii roşii de oligochete şi

larvele de chironomide. Pe mâlul fundurilor trăiesc mulţi melci pulmonaţi (cu
cochilia fără opercul), care urcă din când în când la suprafaţa apei şi îşi încarcă
plămânul cu aer sau se aprovizionează cu oxigenul din bulele de aer de pe
vegetaţia submersă. Melcii branhiaţi (cu cochilia cu opercul) trăiesc mai mult
pe fund, la adâncimi mari, în comparaţie cu pulmonatele pe care le găsim
aproape de suprafaţa apei. In afara de respiraţie şi hrănirea este diferită, melcii
pulmonaţi sunt fitofagi, răzuind bioderma ce se depune pe plantele submerse,
în schimb melcii branhiaţi sunt pelofagi (consumă mâl).
Scoicile, animale sedentare ce stau îngropate pe jumătate în mâl, sunt legate de

substrat. Prin filtrarea permanentă a apei ele reţin algele planctonice şi
particulele de mâl încărcate cu substanţă organică.
Pe fundurile apelor trăiesc majoritatea crustaceelor inferioare. Ostracodele, ce

seamănă cu nişte scoici în miniatură trăiesc în apropierea fundului hrănindu-se
cu alge mărunte dar în special cu animale moarte. Izopodele, misidaceele şi
amfipodele, cele mai mari grupe de crustacei inferiori trăiesc în apropierea
fundului, printre plantele submerse.
65
Încrengătura Plathelminthes
Clasa Turbellaria
Genul / Specia Descrierea speciei
Mesostoma Corpul turtit, transparent, cu organele interne vizibile

ehrenbergi prin transparenţă. Intestinul sub formă de canal drept.
Capătul anterior îngustat şi rotunjit. Lungimea până la 15
mm.
Dendrocoelum Capătul anterior al corpului este lat, neîngustat.
lacteum O singură pereche de ochi. Culoarea corpului alb-
lăptoasă sau roză. Adesea este vizibil intestinul cu trei
ramuri.
Planaria torva Capătul anterior al corpului trunchiat, uşor rotunjit. O
singură pereche de ochi. Culoarea corpului cenuşie.
Euplanaria Capătul anterior al corpului are aspectul unui triunghi
lugubris tocit. Culoarea corpului este neagră.
Polycelis nigra Mai mulţi ochi situaţi pe marginea capătului anterior.
Partea anterioară a corpului fără corniţe. Culoarea
corpului este neagră
Clasa Nematoda
Dorylaimus sp. Cavitatea bucală fără dinţi sau apofize chitinoase este
prevăzută cu un stilet mai mult sau mai puţin dezvoltat,
alcătuit dintr-o singură piesă în formă de pană de gâscă.
Rabdites sp. Cavitatea bucală distinctă, lipsită de dinţi sau stileţi are
formă cilindrică. Organele laterale lipsesc. Masculul are
punga copulatoare foarte dezvoltată.
Alaimus sp. Corp cilindric, filiform, acoperit cu o cuticulă rezistentă..
Extremitatea anterioară este lipsită de buze, papile sau
peri.
Trilobus sp. Specii mai mari. Cavitatea bucală infundibuliformă, cu
pereţi groşi, sinuoşi cu o apofiză dentiformă în spatele
cavităţii bucale. Masculul are 5-12 papile preanale.
66
Clasa Oligochaeta
Tubifex sp. Vezi Laboratorul 8
Stylaria Lobul cefalic cu o trompă lungă, dispusă într-o
lacustris adâncitură bilobată, de regulă cu ochi; setele dorsale
capilare şi aciculare prezente de pe segmentul VI, clitelul
în formă de şea; formează lanţuri de indivizi de 5/18 mm,
fiecare cu 23-49 segmente.
Limnodrilus sp. Setele dorsale şi ventrale asemănătoare, 4-8 bifide,
lungimea dinţişorilor egală. Are 50-90 segmente, culoare
roş-brună, lungimea corpului de 22-60 mm. Lobul
cefalic scurt şi bont, specie euribiontă, reotolerantă.
Enchytraeus Porul cefalic între lobul cefalic şi cel oral, porii dorsali
albidus absenţi; setele de aceeaşi lungime, 2-4 dorsal, 2-6
ventral, drepte sau uşor curbate. Lungimea 20-35 mm.
Culoare alb lăptoasă sau gălbuie. Specie euribiontă şi
eurihalină.
Nais sp. Lobul cefalic fără trompă, setele dorsale 1-2, cu nodul şi
dinţi scurţi, cele ventrale 2-6 formează lanţuri de 5-10
mm. Fiecare individ are 18-38 segmente. Specie eureică,
fitofilă.
Încrengătura Tentaculata
Clasa Briozoa
Plumatella sp. Briozoar dulcicol colonial ce formează pajişti întregi pe
fundul apelor. Sunt organisme microfage ce trăiesc în
asociaţii cu diferite alge sau cu alte animale precum
spongierii, viermi, crustacei. Colonia are aspectul unor
gheme dese cafenii, cu diametrul de 2-5 cm. Toamna se
înmulţeşte prin statoblaste.
Clasa Gasteropoda
Ordinul Pulmonata
Planorbis Înălţimea 3,5 – 3,6 mm, lăţimea 14 - 17 mm. Cochilia
planorbis consistentă, fin şi regulat striată, striurile transversale,
(Tropidiscus mai ales pe mijlocul anfractelor, se încrucişează cu cele
planorbis) spirale, mat lucioasă, colorată brun-gălbui, cu aspect
cornos.
Planorbis Înălţimea 11-12 mm, lăţimea 27 mm, apertura 13 mm
corneus (lăţime). Cochilia mare, rezistentă cu 5 anfracte, cu
67
partea superioară externă crescând repede, iar partea

inferioară învârtită în plan, numai primele anfracte ceva
mai adânc. Apertura oblică faţă de orizontală, larg
reniformă. Cochilia rezistentă cu suprafaţa mat lucioasă,
fin şi neregulat striată. Culoarea întunecată roşu-brună
sau măsliniu–brună.
Physa fontinalis Înălţimea 9,5- 10,5 mm, lăţimea 6 mm, apertura 7,5 -8,6
mm . Cochilia ovală, spira scurtă, lent –conică. Are patru
anfracte, primul de la vârf este turtit, plan, iar
următoarele mai înalte şi plan curbate, ultimul
predominând puternic ca dimensiune, mult evazat, totuşi
puţin turtit lateral. Apertura este ascuţit ovală. Peretele
cochiliei este foarte subţire, sticlos, transparent, cu
suprafaţa lucioasă, cu striuri foarte fine şi dese,
întretăiată de linii fine spirale.
Stagnicola Înălţimea 20-27 mm, lăţimea 11-14 mm, apertura 10:6
palustris mm . Cochilia este rezistentă, suprafaţa sa fin şi des
costat-striată, culoarea brună. Are 6 anfracte uşor
convexe, turiculat ovale, acoperindu-se puţin unul pe
altul, mărindu-se încet şi regulat. Apertura este ascuţită
în partea superioară, marginea externă cade curbat.
Lymnaea Înălţimea 53 mm, lăţimea 25 mm. Cochilia este mare,
stagnalis uşor de recunoscut prin liniile laterale concave, cu vârful
ascuţit, spira mult prelungită, ultimul anfract umflat şi cu
mult mai mare decât toate celelalte. Anfractele, două
rotunde iar celelalte mai mult înalte decât largi. Apertura
largă, ca o ureche întoarsă. Culoarea cochiliei este
albicioasă sau brună.
Clasa Gasteropoda
Ordinul Branchiata
Valvata Înălţimea 5- 6,7 mm, lăţimea 4-5 mm, apertura 2,0 -2,6
piscinalis mm . Cochilia sferic globuloasă, cu spira lent conică,
prezintă striuri longitudinale, puţin aparente, fine şi
aproape egale, mat lucioasă sau cenuşie-verzuie, cu 4 -
4,5 anfracte, primele învârtite aproape plan, formând
astfel un vârf bont, restul uşor îndepărtat, bine curbate,
ultimul anfract mult mai dezvoltat, apertura
perpendiculară, oval-eliptică. Operculul rotund, cu ture
spirale, subţire, uşor concav şi oarecum transparent.
Bithynia Înălţimea 10- 11mm, lăţimea 6,7- 7,1 mm, apertura 5,5 -
tentaculata 7 mm înălţime şi 4 - 4,3 lăţime. Cochilia ascuţit conic-
68
ovală, cu liniile laterale drepte. Are 5-5,5 anfracte mult

curbate. Apertura oblică faţă de orizontala ascuţit-ovală.
Cochilia puţin consistentă, transparentă, foarte fin şi
neregulat striată, mat-lucioasă, gălbuie cu aspect cornos.
Operculul rigid, relativ gros, concentric cu striuri
neregulate
Viviparus Înălţimea 32 mm, lăţimea 27 mm. Cochilia globulos
viviparus sferică, partea de la vârf alcătuită din 3-4 anfracte,
culoarea cochiliei este galben-verzuie cu trei dungi
transversale roşii-brune, transparentă şi subţire. Are 6
anfracte foarte bine curbate, ultimul neted, rotunjit.
Apertura nesimetrică tăiată foarte oblic, ascuţit ovală.
Clasa Lamellibranchiata
Dreissena Cochilia este alungită - subtriunghiulară, cu partea
polymorpha dorsală puternic curbată, iar cea ventrală dreaptă sau
puţin concavă. Apexul este ascuţit, culoarea gălbuie-
măslinie sau gălbuie - verzuie cu benzi cafenii ce indică
striurile de creştere. Cochilia subţire, totuşi solidă şi
opacă. Scoica stă fixată cu ajutorul bissusului şi are două
sifoane inegale. Forma şi dimensiunile sunt foarte
variabile, de unde şi numele de „polymorpha”, lungimea
variază de la 20 mm la 40 mm, lăţimea de la 10 mm la 20
mm, grosimea de la 14mm la 24 mm. Trăieşte fixată pe
substrat solid ca: pietre, lemn, tulpini de plante, alte
scoici.
Monodacna Cochilia este alungit ovală, relativ subţire, dar foarte
pontica bombată. Valvele sunt acoperite cu numeroase coaste
radiare, uneori până la 30, despărţite prin spaţii înguste,
Spre umbone, coastele sunt mai proeminente, în schimb
spre marginea ventrală a cochiliei devin mai plate şi mai
late. Pe suprafaţa valvelor există şi striuri concentrice
foarte fine, dispuse oarecum neregulat, apărând şi benzi
colorate mai închise, de lăţimi şi intervale variabile. La
exterior, valvele au o culoare în general deschisă, galben-
brună. Ca dimensiuni variază între 32-38 mm lungime,
26-30 mm înălţime şi 20-30 mm grosime.
Unio pictorum Cochilia este mare, alungită, lungimea depăşind de 2 ori
înălţimea, zveltă, îngustă, cu capătul posterior ascuţit, cu
valvele groase, rezistente. Dimensiunile variază, frecvent
au 72 mm lungime, 30 mm înălţime şi 23 mm grosime.
Partea anterioară este destul de mare şi prezintă în
69
regiunea dorsală o arcadă mai mult sau mai puţin

dezvoltată şi rotunjită. Marginea inferioară este foarte
puţin convexă, de cele mai multe ori mergând paralel, cu
marginea dorsală pe o distanţă lungă. Dinţii laterali sunt
ca nişte lame mult alungite şi bine dezvoltate, doi pe
valva stângă şi unul pe valva dreaptă. Trăieşte în apele
uşor curgătoare sau în râuri, îngropată în nisip sau mâl.
Anodonta Cochilia foarte mare, valvele alungite şi destul de

cygnea dilatate. Partea anterioară a cochiliei este dezvoltată şi
marginea regulat rotunjită, partea posterioară prelungită
în rostrum, mai mult sau mai puţin dezvoltată.
Ligamentul evident dezvoltat, gros, de culoare brună-
castanie. Cochilia este subţire, fragilă, cu numeroase
striuri concentrice. Valvele sunt acoperite de o epidermă
lucioasă, galbenă, verde-măslinie, cu benzi brune,
dispuse concentric şi neregulat, reprezentând striurile de
creştere. Lungimea variază între 120-200 mm, înălţimea
între 45-100 mm.
Sphaerium Cochilia rotund-ovală,de până la 25 mm, puţin bombată,
rivivulum cu perete gros. Apexul situat în mijlocul valvei
Pisidium Cochilia de cca. 11mm lungime este ovală, solidă, destul
amnicum de bombată, acoperită de striuri concentrice. Partea
posterioară mai scurtă şi mai lată decât cea anterioară.
Apexul mai mult sau mai puţin apropiat de marginea
posterioară.
Clasa Insecta
Ordella sp. Branhiile se găsesc pe partea dorsală a abdomenului. Au
5-6 perechi de branhii foliacee care se acoperă unele pe
altele. Este vizibilă doar o singură pereche de branhii
mar, cu franjuri pe margine. Larvele au o culoare galben-
verzuie. Lungimea este de 10-12 mm.
Leptophlebia sp. Prima pereche de branhii este filiformă şi slab dezvoltată.
Celelalte sunt foliare, cu capătul îngustat filiform. Corpul
larvei este scurt, cilindric, de culoare cenuşie-închisă.
Cercii codali filiformi şi mai lungi decât corpul.
Paraleptophlebia Toate perechile de branhii au aceeaşi formă:sunt formate
sp. din două filamente înguste, neramificate. Cercii codali
sunt aproape de două ori mai lungi decât corpul care este
70
îngust, lung, de culoare închisă, de cca. 6 mm.

Habrophlebia sp. Toate perechile de branhii au aceeaşi formă: biramate,
fiecare ramură având câteva prelungiri filiforme. Cercii
codali sunt egali ca lungime cu corpul care este alungit,
de culoare închisă, de cca. 6 mm.
Clasa Insecta
Ordinul Diptera
Chironomus sp. Larvele au capsula cefalică bine dezvoltată, complet
sclerificată. Larvele fam. Chironomide se recunosc uşor
având o pereche de picioare false, fuzionate la bază,
dispuse ventral pe prototorace şi o pereche pe ultimul
segment abdominal. Stigmele lipsesc. Aparatul respirator
redus, închis.
Stratiomys sp. Larvele au corpul evident turtit dorsoventral, partea
ventrală fiind mai turtită faţă de cea dorsală. Regiunea
capului nu este retractilă, ci proeminează înainte. Capătul
posterior este rotunjit sau alungit într-un tub respirator.
Trăieşte pe fundurile cu detritus vegetal.
Dixa sp. Capătul posterior prezintă o prelungire chitinoasă nu prea
mare, cu peri. Larvele se îndoaie în formă de U. Pe
segmentele I şi II abdominale se găsesc picioare false. Pe
segmentele II-VII există rozete de ţepi scurţi cu rol în
mişcare. Lungime până la 10 mm.
Clasa Insecta
Ordinul Trichoptera
Phryganea sp. Căsuţa cilindrică din particule vegetale dispuse spiral.
Uneori se adăpostesc în căsuţele goale de trestie. Larvele
aproape eruciforme ( capul formează cu axa
longitudinală a corpului un unghi obtuz sau drept).
Fruntea cu o singură bandă neagră. Prototoracele cu o
bandă anterioară închisă la culoare. Mezotoracele în
întregime membranos. Toracele fără benzi paralele de la
cap până la abdomen.
Glyphotelius sp. Căsuţa turtită, din fragmente mari de frunze. Larva cu
branhii filamentoase în tufe de câte 2-3 capul galben cu o
dungă mediană întunecată şi cu un desen marginal în
potcoavă.
71
Clasa Crustacea
Ordinul Phyllopoda
Apus sp. Corpul turtit dorso-ventral acoperit e o carapace în formă
de scut, care acoperă capul şi o parte din abdomen,
lăsând libere ultimele segmente ale corpului care se
termică cu o pereche de apendici lungi, filiformi (cerci).
Median scutul prezintă o carenă iar anterior are o
streaşină rigidă care serveşte la scufundarea în mâl.
Numărul de picioare filamentoase mai mare de 80.
Cyzicus sp. Corpul este puternic comprimat lateral, acoperit de o
carapace bivalvă cu suprafaţa netedă.
Streptocephalus Trunchiul este format din 11 segmente fiecare purtând
sp. câte o pereche de apendicii de tip foliaceu. Abdomenul
este format din 9 segmente se termină cu o furcă bine
dezvoltată. Antena a treia la mascul triarticulată,
terminată cu un cleşte bine dezvoltat. Populează
ecosistemele stagnante, temporare, dulcicole şi salmastre.
Chirocephalus Asemănător cu Streptocephalus. Apendicele antenar
sp. inferior lăţit în formă de foaie, cu prelungiri digitiforme
lungi pe margine.
Branchipus sp. Asemănător cu Streptocephalus. Apenicii antenari
alungiţi şi simpli, filiformi, uşor încovoiaţi ventral în
partea apicală.
Clasa Crustacea
Ordinul Ostracoda
Cypris sp. Crustaceu mic, comun apelor dulci. Corpul acoperit de o
carapace bivalvă ovală, împărţit în partea cefalică şi
trunchi. La cap are 4 perechi de apendici iar pe trunchi 3
perechi. Apendicii toracici au structură şi funcţii diferite.
A treia pereche cu rol de curăţire se termină cu un cleşte.
Partea posterioară se termină cu două ramuri ce formează
o furcă bine dezvoltată.
Heterocypris Una din valve o depăşeşte pe cealaltă numai anterior. Pe
sp. marginea anterioară şi posterioară a valvei mai scurte se
află numeroşi tuberculi rotunzi. Marginea dorsală este
uşor curbată.
Cypridopsis sp Valvele slab asimetrice. Furca rudimentară. Articolul
terminal al palpului maxilar cilindric.
Candona Ultimul articol al apendicilor nu are cleşte, este cilindric
hyalina şi prevăzut cu un spin. Pe antena a doua lipsesc perii
înotători.
72
Clasa Crustacea
Ordinul Amphipoda
Dikerogammar Corpul mai mult sau mai puţin subţire, uşor turtit lateral.
us sp. Antenele lungi şi subţiri cu un flagel accesoriu bine
dezvoltat. Segmentele I şi II ale urosomei cu numeroşi
tuberculi conici, scurţi, terminaţi cu spini. Telsonul
îngust distal, fecare lob cu câte un spin apical şi 3-4 peri
subţiri. Lungimea 10-15 mm. Specie psamo-pelofilă,
lacustră, reotolerantă.
Clasa Crustacea
Ordinul Isopoda
Asellus Corpul turtit dorso-ventral, fără carapace, cu 7 segmente
aquaticus toracice, au apendici fără cleşti. Segmentele abdominale
unite ca un scut. Pleopodele foliacee, respiratorii.
Clasa Crustacea
Ordinul Mysidacea
Paramisis Marginea externă a solzului antenar ca un spin ascuţit,
lacustris sub care perii lipsesc. Telsonul mai mult sau mai puţin
dreptunghiular, cu sinus slarg în triunghi, egal sau puţin
mai lung decât ultimul pleomer, culoare gălbuie-maronie.
Lungimea corpului 10-19 mm. Specie reotolerantă,
psamopelofilă.
Mysis oculata Ochii sunt pedunculaţi, mobili. Au organe speciale de
simţ, statociştii, în interiorul endopoditului uropodal. Au
aspectul unor mici creveţi sau răcuşori.
Lymnomisis sp. Marginea externă a solzului antenar lipsită de spin .
Solzul antenar lanceolat, cu un lob apical mare, cu cel
puţin 10 peri.; vârful lobului ascuţit şi curbat brusc la
mascul (caracter dimorfic rar întâlnit la Myside); telsonul
îngustat brusc posterior, cu un sinus larg, cu puţine
lamine. Lungimea 7-15 mm. Specie fitofilă, reotolerantă,
dulcicolă şi mixohalină (1-5%), larg răspândită.
Clasa Crustacea
Ordinul Decapoda
Astacus Cleştele pereiopoditului I zvelt, cu degetele lungi, mai
leptodactylus – mult sau ai puţin drepte, lipsite de scobitură şi tuberculi
racul de baltă pe propodit
73
Studiul fitobentosului apelor stătătoare
Luând drept criteriu dimensiunile plantelor, fitobentosul se clasifică în două

mari grupe:
¾ macrofitobentosul, compus din plantele de dimensiuni mari, din această
grupă făcând parte plantele superioare dar şi inferioare care au
dimensiuni macroscopice;
¾ microfitobentosul, compus din plante de dimensiuni microscopice,
algele şi ciuperci.
Macrofitobentosul este o componentă permanentă, dar nu exclusivă a zonei

litorale, fixată pe substrat prin rădăcini sau rizomi puternici şi care stăbate, în
majoritatea cazurilor, coloana de apă venind în contact cu atmosfera.
Macrovegetaţia litoralului se eşalonează în spaţiu în funcţie de adâncimea apei,
existând trei cenoze vegetale cu caracteristici diferite. anume: flora dură, flora
emersă, flora submersă.
Flora dură sau flora palustră (de mal) este reprezentată de totalitatea plantelor
cu conţinut mare de siliciu ce înconjoară lacul. Majoritatea au rădăcinile în
solul acoperit cu apă de la marginea heleşteului şi adesea chiar şi porţiunea
inferioară a tulpinii se află în apă. Flora dură se găseşte pe solul permanent
umed din apropierea heleşteului şi în zona litorală de mică adâncime, sub
forma unei centuri vegetale alcătuită din plante elastice, rezistente la acţiunea
puternică a vântului, care au un rol de protecţie al malurilor faţă de acţiunea
vânturilor şi valurilor. În afara rolului de protecţie a malurilor, flora dură
creează în porţiunile în care se dezvoltă un microclimat favorabil, în verile
călduroase sau în zilele cu furtuni foarte multe organisme retrăgându-se în
stufăriile mai răcoroase şi mai liniştite.
Dezvoltarea stufului în masive dese, pe lângă faptul că umbreşte apa, opreşte

aerul şi căldura să pătrundă în apă. Pe de altă parte, plantele ce alcătuiesc flora
dură iau sărurile minerale din apă şi nu le mai redau bazinului după terminarea
perioadei vegetative, datorită gradului redus de putrescibilitate pe care îl au.
Atât frunzele, cât mai ales tulpinile, rădăcinile şi rizomii nu se descompun cu
uşurinţă, contribuind la acumularea materialului vegetal care rezultă după
fiecare perioadă vegetativă, ceea ce duce la fenomenul de colmatare biologică.
74
În concluzie, flora dură este improprie unor folosinţe piscicole a apelor

deoarece ia apei lumina şi aerul, solului elementele nutritive, iar peştilor hrana.
În plus, oxigenul care rezultă din procesul de fotosinteză este redat atmosferei,
necontribuind astfel la îmbogăţirea apei iar biomasa vegetală a florei dure este
doar în foarte mică măsură utilizată ca hrană de către organismele ierbivore, de
asemenea nu este favorabilă depunerii pontelor.
Flora emersă este alcătuită din plante care au contact cu trei medii de viaţă.
Rădăcinile sau rizomii sunt înfipţi în substrat, tulpinile şi o parte din frunze
sunt acvatice, iar inflorescenţele şi o parte din tulpină şi frunze sunt aeriene.
Flora emersă se găseşte în zonele de mică adâncime, şi după prezenţa sau
absenţa tulpinii aeriene există două tipuri de floră emersă, floră emersă cu
frunze aeriene, un exemplu este săgeata apei Sagittaria sagittifolia, iar al
doilea tip este floră emersă cu frunze plutitoare, un exemplu este nufărul alb
Nymhpaea alba.
Flora emersă are un aport pozitiv în circuitul materiei şi energiei dintr-un

heleşteu prin faptul ca frunzele emerse îmbogăţesc apa în oxigen iar după
perioada vegetativă materia vegetală moartă se descompune redând bazinului
substanţele minerale asimilate. Frunzele şi tulpinile acvatice constituie locuri
favorabile pentru dezvoltarea perifitonului şi de asemenea sunt locuri
favorabile pentru reproducerea, hrănirea şi adăpostul diferiţilor hidrobionţi, în
special pentru puietul de peşte. Biomasa vegetală a florei emerse este utilizată
în mică parte ca hrană de către organismele ierbivore.
Dezvoltarea excesivă a florei emerse, în special a celei cu frunze plutitoare,

care poate duce la acoperirea suprafaţa apei cu un covor vegetal gros, are
multiple efecte negative asupra lacului deoarece împiedică pătrunderea în apă a
luminii, căldurii, oxigenului, fapt care determină prezenţa sub covorul vegetal a
unor ape întunecate, reci, lipsite de oxigen şi viciate de gaze toxice, deci a unor
ape neproductive.
Flora submersă sau flora moale este reprezentată de totalitatea plantelor ce au

toate părţile corpului în apă. Această cenoză se instalează în porţiunile mai
adânci, dezvoltând pe fundurile mâloase sau nisipoase adevărate pajişti
subacvatice. Flora submersă este alcătuită atât din plante superioare cât şi din
alge macroscopice din genul Chara, Cladophora, Spirogira, etc.
Flora submersă se mai numeşte şi floră moale deoarece se descompune în

totalitate mult mai repede şi mult mai complet faţă de restul macrofitelor
acvatice, ceea ce determină restituirea substanţelor nutritive mâlului şi apei,
75
fapt pozitiv ce permite continuarea ciclurilor bio-geo-chimice. Flora submersă

este o importantă sursă de oxigen pentru apa lacului, deoarece tot oxigenul
produs în procesul de fotosinteză este redat apei. Flora submersă constituie
pentru alţi hidrobionţi un cadru de viaţă viu (biotop biotic) unde se instalează o
faună bogată şi variată ce constituie o cenoză specifică lacului, numită fauna
din vegetaţie. Aici, fauna din vegetaţie găseşte condiţii optime pentru
satisfacerea necesităţilor privind adăpostirea, hrănirea, reproducerea. Şi unele
specii de peşti găsesc aici locuri favorabile de hrănire, reproducere, adăpost.
Dezvoltarea excesivă a florei submerse duce la fenomenul de „îmburuienare a

apei”, care la fel ca şi fenomenul de „înflorire a apei” duce la dezechilibrarea
structurii calitative şi cantitative a biocenozelor, la apariţia unor condiţii de
viaţă improprii organismelor acvatice. În cantităţi mari, flora submersă
împiedică desfăşurarea normală a vieţii acvatice prin consumarea sărurilor
minerale şi inhibarea dezvoltării fitoplanctonului, care constituie pentru un lac
principala verigă trofică, care stă la baza celor mai multe lanţuri trofice dintr-
un lac.
Vegetaţia acvatică submersă, datorită rolului pe care îl are în îmbogăţirea apei

în oxigen, datorită aportului trofic pe care îl aduce adăpostind o faună
valoroasă din punct de vedere trofic este benefică într-un heleşteu, dacă nu se
depăşeşte un anumit grad de dezvoltare ( 2 kg/m2 greutate proaspătă şi
suprafaţa invadată de 25-30% din suprafaţa heleşteului).
76
Flora Dura
Fillum Pteridophyta
Denumire Descrierea speciei
ştiinţifică/
Denumire
populară
Glyceria aquatica Este o ferigă cu tulpină dreaptă, înaltă, cu frunze liniar-
/ lanceolate, gălbui-verzui, aspre pe margini.
Mana apei Inflorescenţa este un panicul mare, foarte ramificat,
purtând numeroase spiculeţe cu 4-9 flori hermafrodite.
Equisetum Este o ferigă ce se fixează pe substrat printr-un rizom
palustre / din care cresc două feluri de tulpini: fertile (cu spice
Coada calului sporifere) şi sterile. Atât tulpinile care poartă spicul cât
şi cele sterile sunt verzi şi egal de înalte (până la 60
cm). Frunzele, câte 8 în verticil, concresc lateral,
formând o teacă.
Dryopters Este o plantă perenă, robustă, cu rizom târâtor, lung şi
thelypteris / subţire; frunzele sunt lung-peţiolate, fără peri, divizate
Feriga de plaur adânc în formă de pană, cu segmentele liniar –
lanceolate, acestea fiind împărţite în lobi ascuţiţi.
Limbul frunzei este cam de lungimea peţiolului;
Phragmites Se dezvoltă în locurile mai adăpostite ale malurilor,
communis / ferite de vânturi şi valuri, favorizând împotmolirea
Stuf malului datorită reţinerii şi fixării mâlului adus de
valuri. În stufăriş aerisirea mâlului fiind nulă se produc
fenomene de putrefacţie cu degajare de metan. Stuful
înaintează cel mai mult în apa lacului putând ajunge
până la 1 m adâncime. Înmulţirea stufului se face cel
mai frecvent prin rizomii puternici, ce formează o
reţea deasă ce pătrunde adânc în grosimea mâlului.
Fillum Angiospermae
Typha latifolia/ Frunza de 1-2 cm, iar spicul mascul şi cel femel se
Papură cu frunza ating.
lată
Typha Frunza de 1 cm, iar spicul mascul este depărtat de cel
angustifolia / femel cu 2-4 cm.
Papură cu frunza
îngustă
77
Scirpus lacustris / Însoţeşte adesea stuful înaintând chiar mai mult ca

Pipirig acesta spre largul bălţilor. La ape adânci planta
Formează nişte frunze submerse care preiau gazele si
sărurile din apă. Tulpina cilindrică, înaltă de 2m,
groasă de 1 cm este lipsită de frunze
Carex Sunt foarte răspândite, întâlnindu-se în locuri umede,
pseudocyperus / mlaştini, malul apelor. Au tulpina de formă
Rogoz de baltă triunghiulară, cu frunze liniare şi cu spiculeţe florale
unisexuate; are o înălţime de 1 m. cele mai comune
specii sunt: Carex vulpina, Carex riparia, Carex
pseudocyperus, ş.a. În mlaştini, bălţi, pe malul apelor
se întâlneşte frecvent Carex riparia, cu o tulpină
dreaptă, trunchiată, cu frunze verzi-albăstrii, plane,
aspre pe margini.
Juncus inflexus / Are tulpina înaltă, cilindrică, verde (este asimilatoare),
Rugină cu frunze reduse la nişte teci de culoare brună. Florile
galben-brune sunt dispuse într-un panicul terminal.
Este o plantă perenă, fixată în rizom.
Heleocharis Este o plantă perenă, ierboasă, cu rizom lung, târâtor şi
palustris / o tulpină cilindrică, înaltă până la 35 cm şi groasă de 1-
Pipiriguţ 2 mm, fără frunze, fără frunze, purtând în vârf un
singur spiculeţ floral.
Floră emersă –cu frunze aeriene
Fillum Angiospermae
Alisma plantago Este o plantă perenă, cu rizom gros, tulpină dreaptă,
aquatica / ramificată, cu frunze dispuse sub formă într-un buchet
Limba broaştelor, lung peţiolate, ovale sau lanceolate. Florile sunt mici,
patlagină albe sau roze, aşezate în verticile, formând o mare
paniculă ( la care axul principal se ramifică, iar pe
axele secundare se formează spiculeţe).
Stratiotes aloides Este o semi-submersă plutind liberă sau în apele puţin
/ adânci, fixată de fund prin rădăcini lungi. Are aspect de
Rizeac, foarfeca tufe, formată din frunze scufundate parţial în apă.
bălţii Frunzele sunt rigide, în trei muchii , zimţate pe
margini, ascuţite la vârf şi lungi de cca. 40 cm şi late
de 4 cm. Din mijlocul frunzelor se ridică flori albe, urât
mirositoare. Se înmulţeşte prin înmugurire – dintre
frunze pornesc mlădiţe lungi (stolni) la capătul cărora
se produc noi rozete de frunze.
78
Mentha aquatica / Plantă perenă, mirositoare, cu tulpina ramificată, frunze

Menta broaştelor peţiolate, ovale, ascuţite şi dinţate. Florile roz aşezate
în verticile care formează un spic terminal globulos.
Iris pseudocorus / Este o plantă perenă, cu tulpina înaltă de 50-150 cm,
Stânjenel de cilindrică, cu frunzele în formă de sabie. Florile sunt
baltă, mari, galbene, cu 3 petale în jos şi 3 în sus.
stânjenel galben
Butomus Este o plantă submersă, cu rizom cărnos şi tulpină
umbellatus / dreaptă, înaltă până la 1,5 m, cilindrică. Frunzele
Roşăţea, pornesc de la baza tulpinii, sunt liniare, în trei muchii şi
crin de baltă, ascuţite la vârf. Florile sunt roz, dispuse într-o umbrelă
micşunea de terminală.
baltă)
Sagittaria Este o plantă perenă, cu tulpina erectă, cu frunze în
sagittifolia / formă de săgeată, lung peţiolate ce se ridică deasupra
Săgeata apei apei. În apă are frunze liniare, iar pe suprafaţa apei
frunze ovat-cordate. Florile unisexuat albe sunt grupate
într-o inflorescenţă racemoasă, paniculată.
Sparganium Are o tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară,
ramosum / cu frunze liniare, rigide. Florile sunt unisexuate,
Buzduganul grupate în inflorescenţe globuloase, de diferite mărimi.
apelor Cele mascule alcătuiesc sfere mici şi numeroase.
Inflorescenţele femele sunt situate mai jos şi sunt mai
mari.
Floră emersă –cu frunze plutitoare
Fillum Angiospermae
Nuphar luteum / Are un rizom puternic ramificat, ce se târăşte orizontal
Nufăr galben pe fund. Frunzele sunt întregi, pieloase, lung peţiolate,
ovate, adânc cordate la bază; peţiolul oval în secţiune,
cu două muchii. Florile au 5 sepale galbene, ovale şi
concave, mai mari ca petalele; acestea sunt numeroase
lăţit-spatulate, măsurând o treime din lungimea
sepalelor. Staminele sunt numeroase.
Nymphaea alba / Are un rizom puternic fixat în mâl, prevăzut cu rădăcini
Nufăr alb adventive. Frunzele sunt mari, cordate, pieloase,
plutitoare, lung peţiolate, peţiolul fiind străbătut de
canale aeriene, 4 fiind mai mari. Florile au 4 (rar 5)
sepale verzi şi 14-40 petale albe, ce se micşorează spre
interior, trecând în stamine (acestea fiind numeroase,
70-100).
79
Nymphoides Este o plantă acvatică perenă, cu rizom lung. Frunzele

peltata/ inferioare sunt alterne, cele superioare opuse, oval-
Plutniţă cordiforme, pieloase, plutind la suprafaţa apei. Florile
sunt galbene, având corola sub formă de pâlnie, cu 5
petale crestate pe margini. Înmulţirea şi iernarea se fac
prin rizomi.
Trapa natans / Are în apă o tulpină lungă ce poate atinge şi 2 m.
Ciuline de baltă, Această tulpină este prevăzută cu frunze penat –
castane de baltă sectate, dispuse verticilat sau altern. Tulpina se termină
la suprafaţa apei cu un smoc de frunze romboidale,
dinţate şi cu peţiolul umflat. Florile sunt albe, mici,
solitare, cu 4 petale; fructele cu 4 colţi, la maturitate
sunt tari, pietroase, de culoare neagră.
Polygonum Este o plantă perenă, de regulă natantă la suprafaţa
Amphibium / apelor stătătoare şi lin curgătoare, cu rizom lung şi
Troscot de apă tulpina fistuloasă (goală în interior). Frunzele sunt
lanceolate, puţin cordate la bază, natante, lungi de 7-15
cm. Florile mici, roşii, se grupează în spice groase ce
ies deasupra apei. Se înmulţeşte prin bucăţi de rizom.
Preferă bălţile şi iazurile puţin adânci ca şi heleşteele
carpicole.
Ranunculus Are tulpina lungă, până la 2 m, cu două feluri de
aquatilis / frunze: unele plutitoare, cordat-reniforme, 3-5 lobate,
Piciorul cocoşului altele submerse, bogat sectate, astfel încât lobii devin
de apă filiformi. Floarea este albă pe tipul 5 ( 5 sepale, 5
petale), cu numeroase stamine şi pistele. Fructele sunt
ovale. Este întâlnită în apele stagnante, liniştite
Potamogeton Este o plantă perenă, cu tulpina lungă de 50-200 cm ,
natans / ce poartă frunze liniare, lungi de 5-21 cm şi late de 3-4
Broscariţă, mm, prevăzute cu stipele axilare. Spicele florale, lungi
de cca. 1 cm, au 6-15 flori şi sunt pedunculate.
Flora submersă
Fillum Chlorophyta
Spirogira sp. / Este una din cele mai răspândite alge din apele dulci.
Mătasea broaştei Are un tal filamentos, neramificat, liber, formând mase
de culoare verde-deschis, lunecoase la pipăit.
Filamentele sunt constituite din celule cilindrice,
alungite, dispuse cap la cap. În centrul celulei, în
mijlocul unei îngrămădiri de citoplasmă, se află un
80
nucleu mare, iar pe lângă pereţii celulei, cromatoforul

în formă de panglică răsucită în spirală. Pe cromatofor
se găsesc numeroşi pirenoizi.
Cladophora Are talul filamentos, ramificat, fixat pe diferite
glomerata / suporturi în apă, prin rizoizi. Filamentele sunt aspre la
Lâna broaştei pipăit. În fiecare celulă se găsesc mai multe nuclee şi
un cromatofor mare, în formă de reţea, cu numeroşi
pirenoizi.
Fillum Charophyta
Chara fragilis Este o algă macroscopică, cu talul pluricelular, cu
aspect de „tulpiniţă” dreaptă cu ramuri şi „frunzişoare”.
Atât axa cât şi „ramurile” sunt formate din noduri
scurte şi internoduri lungi. De la nodurile tulpiniţei
pornesc în verticil ramuri, iar pe acestea se află
frunzişoarele dispuse în verticil. Întregul tal se fixează
pe substrat prin filamente rizoidale. Membrana celulară
este celulozică, stratul ei exterior putându-se
transforma într-o materie gelatinoasă, capabilă să
acumuleze calcar, planta devenind astfel rigidă.
Fillum Angiospermae
P. pectinatus / Este o plantă submersă, cu tulpina lungă până la 4 m,
Mărar mult ramificată. Frunzele sunt filiforme, lungi de 3-16
cm şi late de 1 mm, terminate printr-un vârf ascuţit.
Spicele florale sunt foarte subţiri, filiforme, lungi de 5-
25 cm, cu 4-5 rânduri de flori. Este întâlnită în lacuri,
bălţi, râuri, dar şi în apa salmastră a lagunelor litorale,
uneori şi în mare.
Potamogeton Specie submersă, are tulpina lungă de 30-120 mm, în 4
crispus / muchii, comprimată, verde-roşiatică. Are frunzele
Paşă submerse, liniar-oblonge (eliptic-alungite), de 3-9 cm
lungime şi 5-15 mm lăţime, la vârf rotunjite sau scurt
acuminate (cu vârf îngust), pe margini ondulat încreţite
şi foarte mărunt dinţate. Florile sunt verzui, reunite în
spice purtate pedunculii lungi de 2-5 cm. Este întâlnită
în apele stagnante şi lin curgătoare.
P. lucens / Este o plantă perenă, submersă, cu rizom lung, târâtor,
Broasca apei cu tulpini drepte de 50-500 cm. Frunzele sunt alterne,
submerse, ovale sau lanceolate, peţiolate ascuţite şi
mucrenate (cu un apendice moale şi scurt la vârful
limbului), aspre pe margini, lungi de 10-24 cm şi late
81
de 2,5-5 cm. Spicul floral este lung de 5-6 cm,. Este

specia submersă la care frunzele au limbul cel mai
mare. Este întâlnită de asemenea în ape stagnante şi lin
curgătoare.
P. perfoliatus / Este o plantă perenă, submersă, cu rizom târâtor, lung
Moţ şi tulpină cilindrică, lungă până la 2 m, verticală sau
orizontală. Frunzele sunt alterne, sesile, membranoase,
adânc cordiforme la bază şi amplexicaule (îmbrăţişează
tulpina) ovale sau oval-lanceolate, lungi de 2-6 cm şi
late de 1,5-5 cm, pe margini aspru dinţate. Spicele
florale sunt lungi de 1-3 cm. Se găseşte în apele
stagnante şi lin curgătoare, mai ales în Deltă.
P. pusillus / Este o plantă anuală, submersă, cu tulpina articulată,
Peniţă, brădiş lungă de 20-80 cm şi groasă de 1 mm. Frunzele sunt
liniare, lungi de 2-6 cm şi late de 1-2 mm, cu 3 nervuri
şi cu marginea întreagă. Inflorescenţa este în formă de
spic; este întâlnită în Deltă, în apele puţin adânci.
Ceratophyllum Are frunzele verticilate, divizate dichotomic de 3-4 ori
submersum / în 4-13 lacini foarte fine, slab sau deloc dinţate, relativ
cosor sau brădiş moi la pipăit. Se întâlneşte în apele stagnante, fiind
comună în Delta Dunării.
Ceratophyllum Are o tulpină lungă şi subţire, foarte ramificată, relativ
demersum / fragilă (sfărâmicioasă). Frunzele sunt verticilate,
cosor sau brădiş divizate dichotomic de 1-2 ori în 2-4 lacinii liniare,
mărunt dinţate şi aspre la pipăit, datorită unor spinişori
mici de pe faţa lor inferioară. Florile sunt mici,
unisexuate, dispuse la baza frunzelor. Înmulţirea şi
iernarea se fac aproape numai prin bucăţi de tulpină. Se
întâlneşte în apele limpezi, stagnante sau lin
curgătoare.
Myriophyllum Are o tulpină de peste 4 m înălţime, verticile având 5-6
verticillatum / frunze. Frunza este lungă de 4-4,5 cm, are 24-35
Peniţă, brădiş segmente liniare, fine, de fiecare parte. Vârful tulpinii
iese din apă şi poartă flori alburii dispuse în 10-25
verticile, care formează un spic terminal, lung de 10-25
cm. Este comună apelor stagnante mai adânci şi în cele
lin curgătoare.
Myriophyllum Are o tulpină înaltă de aproximativ 3 m, cu frunze
spicatum / penat – sectate dispuse câte 4 în verticile. Frunza lungă
Peniţă, brădiş de 1,5-3 cm, are 13-38 segmente filiforme de fiecare
parte a nervurii. Vârful tulpinii se ridică deasupra apei
şi poartă flori mici, alburii, grupate în verticile, dispuse
82
în spice. Este întâlnită în apele stagnante şi lin

curgătoare.
Vallisneria spiralis Este o plantă perenă, submersă, fixată pe fund, cu
/ Sârmuliţă, tulpina scurtă, purtând 5-20 frunze liniare, moi, ca nişte
vijoaică, orzoaică panglici, lungi până la 80 cm şi late de 5-12 mm.
de baltă Rizomul produce mulţi stoloni subţiri, prin care planta
se înmulţeşte activ. Planta este dioică, cu flori mici,
alb-verzui. Florile mascule sunt foarte mici, cât mai
multe pe un receptacul purtat de un peduncul lung şi
subţire; la maturitate aceste flori se desfac de pe
peduncul şi plutesc la suprafaţa apei. Ele vin în contact
cu florile femele care sunt susţinute de câte un
peduncul filiform foarte lung şi subţire. După
fecundaţie, acesta se strânge către fundul apei unde are
loc maturaţia fructului. Se întâlneşte în apele stătătoare
sau lin curgătoare.
Elodea canadensis Este o plantă perenă, submersă, cu tulpina subţire, mult
/Ciuma apei ramificată. Frunzele sunt lanceolate, sesile, foarte fin
dinţate, aşezate câte 3-4 în verticile dese. Originară din
America, a fost introdusă mai întâi în grădinile
botanice din Europa, de aici răspândindu-se în apele
naturale. În Europa această plantă produce numai flori
femele, mici, albe sau roşiatice. Elodea se înmulţeşte
numai vegetativ, prin bucăţele de ramuri ce se rup uşor.
Iernează prin muguri vegetativi, pe fundul apelor
stătătoare. Denumirea de ciuma apelor se datorează
dezvoltării exagerate a acestei plante în a doua jumătate
a secolului trecut când a fost adusă în apele Europei,
fenomen ce deranja exploatarea apelor.
Najas minor / Este o plantă submersă, anuală, fragilă, cu frunze
Inariţă liniare, zimţate, verticilate. Se întâlneşte în apele
stagnante sau lin curgătoare ca şi în lacurile salmastre,
limpezi şi adânci
83
Studiul faunei din vegetaţie
Pe plantele acvatice emerse şi submerse din zona litorală a lacului se dezvoltă o

faună bogată reprezentată de specii fitofile, care folosesc părţile submerse ale
plantelor acvatice ca loc de viaţă. Funcţie de tipul cenozei vegetale, care poate
fi alcătuită din floră dură, flora emersă cu frunze aeriene sau cu frunze
plutitoare, floră submersă există şi cenoze animale diferite, adaptate să trăiască
pe aceste suporturi vii.
Ecosistemele acvatice invadate de vegetaţie macrofită adăpostesc o faună mult

mai diversificată faţă de heleşteele libere de vegetaţie. Structura calitativă şi
cantitativă a faunei din vegetaţie este influenţată în primul rând de compoziţia
şi răspândirea vegetaţiei macrofite şi de natura relaţiilor trofice ce se stabilesc
în heleşteu.
Succesiunea dezvoltării acestei cenoze este legată de stadiul de dezvoltare al

plantelor. Astfel, în perioada de dezvoltare a plantelor acvatice, în zonele cu
vegetaţie apare un număr mare de crustacei şi mici larve de insecte, iar când
plantele s-au ofilit şi încep să se descompună apar larvele verzi ale
chironomidelor.
Foarte multe specii ce se adăpostesc în vegetaţie constituie forme prădătoare,

dăunătoare pentru ihtiofaună. Cele mai nedorite grupe întâlnite în zonele cu
vegetaţie submersă, plutitoare şi emersă sunt insectele heteroptere (Nepa,
Notonecta, Corixa, etc), insectele odonate (Aeschna, etc), insecte coleoptere (
Hydrous, Dytiscus, Cybister), amfibienii (Rana esculenta ), reptilele ( Natrix
sp.)
Fauna din vegetaţie, ce prezintă potenţial trofic, este reprezentată de o serie de

viermi oligocheţi (Stylaria lacustris, Ripites sp, Dero sp.), viermi turbeleriaţi
(Planaria sp., Dendrocoelum sp), viermi nematozi ( Dorilaimus sp., Alaimus
sp., Rabdites sp. ), viermi anelizi (Glossiphonia sp., Helobdella sp,
Herpobdella sp.), şi gasteropode mărunte ( Acrolaxus sp., Tropidiscus sp.,
Annisus sp., etc).
84
Încrengătura Porifera
Specia
Spongilla Colonie cu ramuri palmare, neegale, îmbracă suportul pe
lacustris care se fixează sub forma unei pojghiţe subţiri şi moi. Este
un spongier colonial, colorat cenuşiu sau galben, cu nuanţe
de brun şi verde, atingând o lungime de până la 40 cm.
Elementele scheletice sunt reprezentate din ace mici şi drepte
fără discuri la capete.
Ephidatia Colonia are ramuri egale, îmbracă suporturile submerse.
fluviatilis Colonia atinge 10-12 cm. Elementele scheletice sunt
reprezentate din ace mici cu discuri la capete (amfidiscuri).
Clasa Nematomorpha
Gordius Vierme cilindric, cu sexele separate, la mascul partea
aquaticus posterioară bifurcată formează o cută postanală evidentă.
Clasa Hirudinea
Piscicola Corpul cilindric slab turtit, puţin subţiat anterior, ventuza
geometra - posterioară mare, diametrul ei de 1,5 ori mai mare decât
lipitoarea lăţimea maximă a corpului. Culoarea brună-măslinie, sau
pestilor cenuşie, fără dungi negre laterale. Lungimea de 20-40 mm
Hirudo Suprafaţa corpului cu numeroase papile mici şi cu un desen
medicinalis – metameric dorsal, multicolor, evident pe fond verzui,
lipitoarea măsliniu sau maroniu. Ventuza posterioară mare, corpul
medicinală compact, lungimea medie de 12 cm.
Glossiphonia Corpul foarte compact, ventuza anterioară nedistinctă,
complanata - suprafaţa dorsală cu trei rânduri de longitudinale de papile.
lipitoarea Culoare părţii dorsale de la verzui la maroniu. Specie
melcilor eureică.
Hemiclepsis Regiunea cefalică ca o spatulă, cu 2 perechi de ochi, prima
marginata pe inelul 3 mai mici, a doua pe inelul patru. Ventuza
anterioară distinctă. Culoarea verzuie-brună, cu rânduri de
pete longitudinale galbene şi negre. Consumă sângele de la
peşti şi amfibieni.
Haemopis Este un hirudineu de talie mare, lungimea 130 – 140 mm,
sanguisuga - lăţimea 8 -13 mm. Culoarea corpului este variabilă, verde,
lipitoarea negricioasă cu linii sau desene de culoare închisă, ventral
calului mai deschisă. Are 5 perechi de ochi, este o specie prădătoare.
85
Erpobdella Are o lungime de 35-40 mm, o lăţime de 4-7 mm şi patru

octoculata perechi de ochi. Culoarea şi desenele de pe cap sunt foarte
variabile, brun-gălbui, brun-verzui, roşcate. Specie cu o
valenţă ecologică ridicată, rezistentă la poluare.
Clasa Gasteropoda
Viviparus Înălţimea 32 mm, lăţimea 27 mm. Cochilia globulos sferică,
viviparus partea de la vârf alcătuită din 3-4 anfracte, culoarea cochiliei
este galben-verzuie cu trei dungi transversale roşii-brune,
transparentă şi subţire. Are 6 anfracte foarte bine curbate,
ultimul neted, rotunjit. Apertura nesimetrică tăiată foarte
oblic, ascuţit ovală.
Bythinia Înălţimea 10- 11mm, lăţimea 6,7- 7,1 mm, apertura 5,5 -7
tentaculata mm înălţime şi 4 - 4,3 lăţime. Cochilia ascuţit conic-ovală,
cu liniile laterale drepte. Are 5-5,5 anfracte mult curbate.
Apertura oblică faţă de orizontala ascuţit-ovală. Cochilia
puţin consistentă, transparentă, foarte fin şi neregulat striată,
mat-lucioasă, gălbuie cu aspect cornos. Operculul rigid,
relativ gros, concentric cu striuri neregulate
Valvata Cochila discoidal planorbică , plană deasupra şi concavă
cristata dedesubt este subţire, puţin transparentă, de culoare roşiatică,
cu aspect cornos. Înălţimea 1-1,5 mm, lăţimea 3-3,5 mm.
Valvata Înălţimea 5- 6,7 mm, lăţimea 4-5 mm, apertura 2,0 -2,6 mm .
piscinalis Cochilia sferic globuloasă, cu spira lent conică, prezintă
striuri longitudinale, puţin aparente, fine şi aproape egale,
mat lucioasă sau cenuşie-verzuie. Are 4 -4,5 anfracte,
primele învârtite aproape plan, formând astfel un vârf bont,
restul uşor îndepărtate, bine curbate, ultimul anfract mult mai
dezvoltat, apertura perpendiculară, oval-eliptică. Operculul
rotund, cu ture spirale, subţire, uşor concav,puţin transparent.
Clasa Gasteropoda
Subclasa Pulmonate
Limnaea Înălţimea 53 mm, lăţimea 25 mm. Cochilia este mare, uşor
stagnalis de recunoscut prin liniile laterale concave, cu vârful ascuţit,
spira mult prelungită, ultimul anfract umflat şi cu mult mai
mare decât toate celelalte. Anfractele, două rotunde iar
celelalte mai mult înalte decât largi. Apertura largă, ca o
ureche întoarsă. Culoarea cochiliei este albicioasă sau brună.
86
Planorbis Înălţimea 11-12 mm, lăţimea 27 mm, apertura 13 mm

corneus (lăţime). Cochilia mare, rezistentă cu 5 anfracte, cu partea
superioară externă crescând repede, iar partea inferioară
învârtită în plan, numai primele anfracte ceva mai adânc.
Apertura oblică faţă de orizontală, larg reniformă. Cochilia
rezistentă cu suprafaţa mat lucioasă, fin şi neregulat striată.
Culoarea întunecată roşu-brună sau măsliniu –brună. Specie
fitofilă, slab reotolerantă.
Acroloxus Cochilia alungită ca un scut, cu apexul spre stânga,
lacustis peristomul oval eliptic, lăţit anterior, lungimea 0,6-0,7mm,
specie lacustră, fitofilă, mai mult sau mai puţi reotolerantă.
Armiger Coastele de pe suprafaţa cochiliei sunt bine exprimate,
crista acoperite sau nu cu spini. Cochilia mată, deschisă la culoare,
transparentă, unghiulară, cu 3-4 anfracte turtite deasupra.
Diametrul de 3-4 mm.
Anisus Cochila roz-deschisă, puternic discoidală, cu 4-5 anfracte
spirorbis bombate în partea superioară şi plane în partea ventrală
peristomul oval. Diametrul de 6-7 mm.
Hippeutis Cochilia lenticulară, transparentă, cu suprafaţa strălucitoare,
complanatus complet netedă, cu 4-4,5 anfracte bombate, care cresc treptat.
Peristomul oval-alungit.
Clasa Lamellibranchia
Dreissena Cochilia subtriunghiulară, cu partea dorsală puternic curbată,
polymorpha iar cea ventrală dreaptă sau puţin concavă. Apexul este
ascuţit, culoarea gălbuie-măslinie sau gălbuie-verzuie cu
benzi cafenii ce indică striurile de creştere. Cochilia subţire,
totuşi solidă şi opacă. Scoica stă fixată cu ajutorul bissusului
şi are două sifoane inegale. Forma şi dimensiunile sunt foarte
variabile, de unde şi numele de „polymorpha”, lungimea
variază de la 20 mm la 40 mm, lăţimea de la 10 mm la 20
mm, grosimea de la 14 mm la 24 mm. Trăieşte fixată pe
substrat solid ca: pietre, lemn, tulpini de plante, alte scoici.
Sphaerium Cochilia rotund-ovală,de până la 25 mm, puţin bombată, cu
riviculum perete gros. Apexul situat în mijlocul valvei.
Încrengătura Molluscoida
Clasa Briozoa
Plumatella Colonia are aspectul unor tubuşoare ramificate, care se
repens fixează pe suprafaţa inferioară a frunzelor submerse.
Plumatella Colonia are aspectul unor gheme dese cafenii, cu lungimea
fungosa de 2-5 cm.
87
Clasa Arachnida
Ordinul Araneida
Argyroneta Păianjeni de culoare neagră. Cefalotoracele lat şi înalt,
aquatica - abdomenul ovoid. Sub apă apar argintii. Lungime 10-12
păianjenul de mm. Este singura specie de păianjen care trăieşte
apă permanent în apele dulci stătătoare sau lin curgătoare,
bogate în vegetaţie acvatică, unde îşi construieşte dintr-o
plasă deasă un cuib în formă de clopot.
Dolomedes Păianjeni păroşi, de culoare cafenie, cu picioarele lungi.
fimbriatus Abdomen rotund. Nu apar argintii când se scufundă în apă.
Trăiesc la suprafaţa apei iar uneori intră şi în apă.
Lungimea corpului este de 15 mm.
Ordinul Acarina (hidracarieni)

Hydrachna Corpul nesegmentat, sferic, mare, de culoare roşie, uneori
globosa cu desene negre. Chelicerele în formă de stilete puţin
curbate. Gheara chelicerelor şi articolul lor bazal
nedespărţite printr-o sutură netă. Deşi sunt de dimensiuni
mici, submilimetrice chiar, pot fi distinşi cu uşurinţă
datorită culorii lor vii.
Limnochares Corpul nesegmentat, oval, moale, de culoare roşie. Sunt
sp. incapabili să înoate, trăiesc în apele stătătoare sau lin
curgătoare printre vegetaţie. Rostrul cilindric, lăţit,
prevăzut cu un disc bucal. Chelicerele mari, contopite,
acoperă organul maxilar.
Clasa Insecta
Ordinul Trichoptera
Triaenodes Diversele specii de Triaenodes îşi construiesc căsuţele din
sp. fragmente vegetale de diverse mărimi, iar aceste fragmente
sunt foarte minuţios îmbinate, capetele frumos finisate,
având aspectul unei împletituri aranjate în spirală. Larvele
sunt excelente înotătoare, având picioarele lungi, acoperite
de perişori. De cele mai multe ori îşi fac căsuţele din
fragmente vegetale vii, verzi.
88
Clasa Insecta
Ordinul Rhynchota
Notonecta sp. Este o ploşniţă de apă mare şi răpitoare. Apendicele
posterioare s-au transformat în vâsle pentru înot, cu ajutorul
cărora se deplasează repede, cu partea dorsală în jos. Poate
zbura chiar şi pe distanţe destul de mari. Corpul puternic
convex dorsal, jumătatea distală a hemielitrelor dispuse în
formă de acoperiş. Nu are tub respirator terminal
Naucoris sp. Corpul oval, cu puţin mai lung decât lat atinge 10-16 mm.
Capul neproeminent între ochi, aproape drept, trompa scurtă.
Este un înotător foarte bun. Nu are tub respirator terminal.
Corixa sp. Este cea mai comună dintre ploşniţele de apă. Prezintă
adaptări pentru înot. Prin frecarea apendicelor anterioare de
trompă sau unul de altul, produce nişte sunete ca un ţârâit
slab. Nu are tub respirator terminal.
Ranathra sp. Este o ploşniţă zveltă, subţire ca un beţişor, cu corpul
cilindric foarte lung şi îngust atinge 5-7 cm. Capul mai lat ca
prototoracele, apendicii foarte alungiţi. Are tub respirator
terminal.
Nepa cinerea Corpul turtit, foliaceu, capul evident mai îngust decât
- scorpionul prototoracele, prezintă un tub respirator abdominal.
de apă
Clasa Insecta
Ordinul Coleoptera
Cybister Este un coleopter mare, foarte dăunător pentru puietul de
laterimarginalis peşte. Pentru mediul acvatic şi modul de viaţă răpitor
(adult) prezintă o serie de adaptări precum capacitatea sporită de a
păstra o rezervă de aer sub elitre, respiraţia lui fiind
traheană. Cea de-a treia pereche de apendici este
modificată pentru înot.
Cybister Cerci rudimentari. Marginea anterioară a clipeului cu
laterimarginalis tăieturi adânci, care formează, de obicei trei dinţi mediani
(larvă) puternici.
Dytiscus Este o formă înotătoare, mare, cu marginea laterală a
marginalis - prototoracelui cu bordură. Pintenii tibiilor posterioare
buhaiul de baltă potrivit de scurţi, subţiri. Ghearele posterioare egale.
(adult)
Dytiscus Cerci cu peri înotători deşi. Labiul cu două glose scurte.
marginalis - Toţi oceli de pe cap sunt egali, nu prea mari şi uşor
(larvă) bombaţi.
Hydrous sp. - Este o formă înotătoare, mare, de până la 32-47 mm.
89
boul de baltă Prototoracele neted de culoare neagră, lucitor. Pintenul

(adult) metatoracelui depăşeşte mult coxele posterioare.
Hydrous Capul este îndreptat în sus. Abdomenul format din 10
- boul de baltă segmente nu are prelungiri branhiale. Marginea internă a
(larvă) mandibulei stângi prezintă un dinţişor mic la mijloc.
Clasa Insecta
Ordinul Odonata
Subordinul Zygoptera
Lestes sp. Corpul larvelor subţire şi alungit prevăzut cu trei
(larvă) prelungiri foliacee la capătul abdomenului, lung de 20-25
mm, de culoare verde-deschis sau gălbui. Masca foarte
lungă, încât atunci când este strânsă ajunge până la baza
perechii posterioare de picioare.
Agrion sp. Corpul larvelor subţire şi alungit se termină cu trei cerci
(larvă) codali ascuţiţi la capăt. Pe la mijlocul cercilor codali se
observă un câmp transversal de culoare închisă. Uneori se
vede clar că cercii codali sunt împărţiţi în două: baza, cu
spini pe margini şi partea terminală, prevăzută cu perişori.
Masca scurtă, când este strânsă nu depăşeşte baza perechii
mijlocii de picioare.
Clasa Insecta
Ordinul Odonata
Subordinul Anyzoptera
Aeshna sp. Larvele de 35-40 mm sunt masive, groase, fără apendici
(larvă) codali foliacei. La capătul abdomenului se află o piramidă
anală. Masca este turtită şi acoperă pe faţa inferioară doar
jumătatea posterioară a capului. Marginea internă a părţilor
laterale ale măştii este dreaptă la capăt, fără cârlig ascuţit.
Gomphus sp. Abdomenul alungit, nelăţit în partea mijlocie a corpului şi
(larvă) acoperit de nenumăraţi peri. Antenele sunt lungi. Marginea
internă a lobilor laterali ai măştii poartă un cârlig ascuţit.
Sympetrum sp. Corpul lăţit ajunge până la 20 mm lungime. Picioarele sunt
(larvă) subţiri şi lungi, femurele picioarelor posterioare ajung până
la segmentul VII abdominal. Spinii dorsali, scurţi, nu ajung
nici până la o treime din segmentul următor.
90
Clasa Insecta
Ephemerella Foile branhiale au aceeaşi formă, cinci perechi sunt situate
sp. pe segmentele III-VII abdominale, dar la exterior se văd
(larvă) doar 3-4 perechi de foi. Culoarea corpului este galbenă-
verzuie. Lungimea atinge 7-10 mm.
Cloeon sp. Corpul ajunge până la 10 mm lungime. Toţi cercii codali
(larvă) sunt de aceeaşi lungime. Primele perechi de branhii
anterioare sunt duble, foliacee. Perechea a şaptea de
branhii este simplă. Capul alungit, ochii mari.
Baetis sp. Corpul de 8-10 mm lungime. Cercul codal median este mai
(larvă) scurt decât cei laterali. Toate branhiile sunt izolate,
foliacee, doar prima este mai mică decât celelalte. Capul
mic, scurt, rotunjit înainte poartă doi ochi mici.
Potamanthus Corpul ajunge până la 15 mm lungime. Prototoracele este
sp. scurt şi lat. Capul lat, prevăzut cu antene scurte. Apendicii
(larvă) branhiali dublu penaţi, în număr de şase perechi, sunt
îndreptaţi în lături.
Încrengătura Vertebrata
Clasa Amphibia
Ordinul Anura (Ecaudata)
Bombina Abdomenul cu pete roşii sau portocalii pe partea ventrală şi
bombina - cu pete închise punctate cu alb şi negi prevăzuţi la mijloc
buhaiul de cu un spin teşit, fără spinişori în jur, pe partea dorsală.
baltă cu burta Trăieşte în apele stagnante permanente sau temporare din
roşie regiunea de deal şi de şes.
Bombina Abdomenul cu pete galbene fin punctate cu alb. Fără pete
variegata - închise pe partea dorsală. Negii sunt prevăzuţi cu câte un
buhaiul de spin ascuţit, înconjurat de numeroşi spinişori. Este
baltă cu burta răspândită mai ales în regiunile colinare şi montane.
galbenă
Rana esculenta Parte posterioară a femurelor şi regiunea lombară
- broasca mică marmorate în galben viu şi negru-brun.
de lac
Rana ridibunda- Parte posterioară a femurelor şi regiunea lombară
broasca mare marmorate în alb şi verde cenuşiu, niciodată în galben.
de lac
91
Clasa Amphibia
Ordinul Urodela (Caudata)
Triturus Tritonii sau salamânzdrele de apă seamănă la înfăţişare cu
vulgaris - triton mormolocii de broască după ce le-au crescut picioarele.
Partea ventrală a corpului are puncte sau pete închise, pe
fond gălbui. Zona mediană a abdomenului este colorată în
roşu-portocaliu. Masculul are o creastă mai mult sau mai
puţin înaltă, festonată şi vălurită, continuându-se fără
întrerupere cu creasta caudală. Degetele picioarelor
posterioare puternic lobate. Lungimea de 6-9 cm.
Clasa Reptilia
Natrix Spatele şi flancuri deschise la culoare, iar pe partea
tesselata – ventrală cu pete întunecate dispuse ca o tablă de şah. Pe
şarpele de apă ceafă se află adesea o pată în formă de V cu vârful
îndreptat anterior.
Natrix natrix - Culoare întunecată, aproape neagră. Pe laturile posterioare
şarpele de apă ale capului există adesea o pată galbenă sau portocalie,
relativ mare, de formă mai mult sau mai puţin semilunară.
Aceste pete sunt conturate înapoi de câte o dungă neagră.
92
Studiul biocenozei perifitice
Perifitonul reprezintă biocenoza alcătuită din totalitatea organismelor vegetale

şi animale de dimensiuni microscopice ce se găsesc fixate pe diferite corpuri
submerse, pietre, bolovani, tijele şi frunzele plantelor acvatice, etc. (peri = în
jur; fito= plantă). Perifitonul mai poartă denumirea şi de biotecton sau de
biodermă vegetală şi are un aspect macroscopic de mâzgă verde, catifelată ce
acoperă corpurile submerse.
În ecosistemele acvatice curgătoare, în special în râurile mai repezi, perifitonul

se instalează pe pietre, bolovani, în schimb în ecosistemele acvatice stătătoare
se instalează pe plantele submerse sau pe părţile submerse ale plantelor
acvatice.
În zona de mal, plantele acvatice constituie un cadru de viaţă viu pe care se

dezvoltă bine o mulţime de vieţuitoare microscopice, condiţiile de mediu de
aici fiind deosebit de propice, şi anume temperaturi ridicate, oxigenare bună.
Perifitonul prezintă două componente:

¾ epifitele sau algele din perifiton, ce alcătuiesc acel înveliş subţire,
catifelat ce acoperă corpurile submerse. Epifitele au un maxim de
dezvoltare la adâncimea de 10-40 cm, iar structura calitativă variază
cu anotimpul. Astfel, primăvara devreme se dezvoltă bine algele
silicioase (Synedra, Fragilaria, Gomphonema, etc) pentru ca la sfârşitul
primăverii o dezvoltare maximă o au algele verzi filamentoase
Mougeoţia, Spirogira. Vara se întâlnesc algele verzi din genul
Oedogonium, cianoficelul Rivularia, diatomeele Amphora, Coconeis,
etc. Toamna, din nou diatomeele din perifiton ating un maxim de
dezvoltare. Majoritatea epifitelor sunt forme fixate ce se prind de
substrat prin diferite formaţiuni cum ar fi rizoizi, mase cleioase,
formaţiuni gelatinoase, etc. Există şi unele epifite libere, nefixate care
sunt imobile, ele trăind printre algele mai mari fixate sau în cutele
plantelor submerse, de ex.: Pediastrum, Scenedesmus, Melosira, etc.
Alte epifite sunt mobile mişcându-se prin târâre precum Pinularia,
Navicula, etc., iar altele precum Euglena, Phacus se ridică în masa apei
prin mişcările vioaie pe care le execută.
93
¾ epizoele sau animalele din perifiton, reprezentate de animale

microscopice, în special protozoare, viermi rotiferi, nematozi, larve de
chironomide, care folosesc corpurile submerse fie pentru fixare, fie
pentru deplasare, fie pentru hrănire existând astfel:
• forme fixate –de ex.: infuzorii coloniali, Vorticella, Carchesium,
Stentor infuzorii sugători Tokophrya, rotiferii Floscullaria,
Coloteca,
• forme mobile – de ex.: protozoarele rizopode Amoeba, Arcella,
Diflugia, celenteratul Hydra viridis, ciliatele Stylonichia,
• forme plutitoare – de ex.: ciliatele Paramecium, Choturnia, etc.
Structura calitativă şi cantitativă a epifitelor depinde, în primul rând, de tipul

substratului (specia de macrofită şi organul vegetativ ales pentru fixare) şi
apoi, ca şi la fitoplancton, de rezerva de nutrienţi, transparenţa apei,
temperatură şi intensitatea hrănirii consumatorilor. Tulpinile şi frunzele
constituie suportul cel mai bun. Dintre plantele submerse cele mai acoperite
sunt speciile genurilor Myriophillium şi Potamogeton, iar cel mai puţin
acoperite sunt speciile genurilor Ceratophillium şi Stratiotes.
Perifitonul prezintă o importanţă trofică deosebită pentru fauna din vegetaţie şi

de asemenea pentru puietul diferitelor specii de peşti care găsesc în perifiton o
hrană uşor accesibilă, de dimensiuni mici, bogată în elemente nutritive.
Perifitonul apelor curgătoare este o biocenoza frecvent întâlnită acolo unde

viteza curentului, gradul de transparenta al apei permit şi acolo unde există un
substrat dur sau care prezintă o anumită stabilitate faţă de efectul de transport
al apei. Pe pietre, pe substratul argilos, pe corpuri submerse de naturi diferite se
dezvolta numeroase populaţii de alge, care in majoritatea lor se fixează pe
substrat prin teci mucilaginoase sau pedunculi.
Perifitonul apelor stătătoare are în principal ca suport plantele submerse au

părţile submerse ale macroflorei lacustre. Se dezvolta tot în zona de mal, acolo
unde exista condiţiile necesare de iluminare, temperaturi ridicate si corpuri
submerse abiotice sau biotice.
Studiul perifitonului Pentru determinarea calitativă şi cantitativă a perifitonului

se procedează diferenţiat funcţie de corpul submers de pe care se recoltează
perifitonul. În cazul determinării perifitonului de pe plantele submerse, se
procedează la scoaterea plantei din apă, la tăierea organelor (frunze, tulpini,
inflorescenţe) şi introducerea lor în vase în care se găseşte apa cu un
conservant (formol 4%, alcool) pentru a asigura transportul până la laborator,
94
unde se procedează la desprinderea perifitonului prin răzuirea cu ajutorul unui

ac spatulat. Pentru studiile cantitative se ţine cont de suprafaţa răzuită (în
general este de 1-2 cm2) şi de cantitatea de lichid în care se trece materia
răzuită. La microscop se face recunoaşterea speciilor şi numărarea lor, apoi se
face raportarea lor la volumul de lichid de diluare a perifitonului apoi la
suprafaţa răzuită. Procedând astfel se pot face un studiu asupra populaţiilor de
alge perifitice care trăiesc pe o anumită specie de macrofită acvatică
Un alt procedeu pentru studiul cenozelor perifitice constă în acoperirea

perifitonului cu o peliculă fină de colodiu, care după ce se întăreşte se
desprinde de suport, se decupează o suprafaţă de mărime cunoscută, care este
analizată la microscop.
În cazul când se doreşte cunoaşterea în general a algelor perifitice făcându-se

abstracţie de natura specifică a substratului, se procedează la imersarea unor
lame sau lamele de sticlă, care după aproximativ 10 zile vor fi populate cu alge
perifitice. Analiza la microscop se face direct pe aceste lame, fără a mai fi
desprinse.
Cenoza Încrengătura Clasa/ Genul / Specia

Ordinul
Diatomee Amphora sp.
Melosira sp.
Pinnularia sp.
Cocconeis sp.
Epithemia sp.
Synedra sp.
Tabellaria sp.
Gomphonema sp.
Cymbella sp.
Mougeotia sp.
Epifite
Oedogonium sp.
Chlorophycee Closterium sp.
Pediastrum sp.
Scenedesmus sp.
Spirogira sp.
Rivularia sp.
Cyanophycee
Euglena sp.
Flagellate Phacus sp.
95
Arcella sp.
Protozoa Rhizopoda Difflugia sp.
Amoeba sp.
Cilliata Vorticella sp.
Stentor sp.
Charchesium sp.
Podophrya sp.
Stylonichia sp.
Choturnia sp.
Euplotes sp.
Paramecium sp.
Coelenterata Hydrozoa Hydra viridis
Chlorohydra sp.
Pelmatohydra sp.
Plathelminthes Turbellaria Mesostoma ehrenbergi
Dendrocoelum lacteum
Planaria torva
Euplanaria lugubris
Polycelis nigra
Nemathelminthes Rotifera Floscularia sp.
Epizoe Collotheca sp.
Nematoda Dorylaimus
Alaimus
Hydromermis sp.
Paramermis sp.
Annelida Oligochaeta Dero sp.

Aulophorus sp.
Salvinia sp.
Stylaria lacustris
Ripistes parasitica
Chaetogaster diaphanus
Dero digita
96

Limbă

CAiet Laborator 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

CAiet Laborator 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

LUIZA FLOREA

HIDROBIOLOGIE – CAIET DE LABORATOR

Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Toate drepturile rezervate

Tehnoredactare: Adina Sîrbu & Daniela Gheorghe

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

LABORATORUL 2. Măsurători şi prelevări pentru determinarea

LABORATORUL 3. Metoda directă de analiză a

LABORATORUL 6. Analiza zooplanctonului.................................................. 37

LABORATORUL 9. Studiul planctonului apelor stătatoare.............................. 57

LABORATORUL 10. Studiul zoobentosului apelor stătatoare.......................... 65

LABORATORUL 12. Studiul faunei din vegetaţie............................................ 84

Măsurători şi prelevări de probe în studiile hidrobiologice

1. Măsurători şi prelevări pentru determinarea parametrilor abiotici

Asupra oricărui ecosistem acvatic se pot face multiple investigaţii de cunoaştere

- măsurători asupra unor parametrii fizico-chimici, ca de exemplu,

1. 1. Măsurători şi prelevări pentru parametrii abiotici

Măsurătorile sunt operaţii simple ce constau în determinarea directă a unui

Măsurarea temperaturii apei se face cu termometre cu mercur al căror tub de

Măsurarea vitezei apei în cazul apelor curgătoare se face, în cazul în care nu

Debitul (m3/s) = viteza (m/s) x secţiunea (m2)

În care secţiunea se calculează astfel:

Secţiunea (m2) = lăţimea apei (m) x adâncimea (m)

Adâncimea luată în calcul reprezintă o medie între adâncimea de la mal şi

Măsurarea grosimii stratului de mâl se face folosind un ghionder ascuţit la un

substratul cercetat având posibilitatea observării şi cercetării diferitelor tipuri de

Măsurarea transparenţei apei Transparenţa apei este definită ca grosimea

Prelevările de probe de apă, sol şi organisme în vederea analizei lor în

Prelevarea probelor pentru analizele fizico-chimice Din fiecare staţie stabilită

Pentru prelevarea probelor de apă de la suprafaţă se foloseşte o cană gradată

Fig.nr.1. Butelia tip Ruttner

Sticla batometrică este folosită de asemenea pentru prelevarea probelor de la

Fig.nr.2. Sticla batometrică

Prelevările de probe de sol se fac cu nişte instrumente numite drăgi, construcţia

Analizele fizico-chimice sunt operaţii complexe ce constau în determinarea

Măsurători şi prelevări de probe în studiile hidrobiologice

2. Măsurători şi prelevări pentru determinarea parametrilor biotici

Un studiu hidrobiologic presupune analiza calitativă şi cantitativă a

Se ştie că un bazin acvatic prezintă ca spaţiu de viaţă două unităţi distincte:

Prelevarea probelor de fitoplancton

Prelevarea probelor de suprafaţă se face cu ajutorul cănii gradate, care este

Prelevarea probelor de la adâncimi mai mari se face direct în sticle. Acestea se

Un alt mod de colectare a probelor de apă de la diferite adâncimi este cu

Fig.nr.3. Tub de sticlă în unghi drept

Pentru colectarea probelor de fitoplancton de la adâncimi mari, cum este cazul

Prelevarea probelor de zooplancton

Fileul planctonic (fig.nr.4). constă dintr-un cadru metalic, circular cu diametru

Fig.nr.4. Fileul planctonic

Pentru recoltarea unei probe de zooplancton se filtrează prin fileul planctonic un

Conservarea probelor de plancton

Prelevarea probelor de bentos

constatărilor făcute se stabileşte staţia propriu-zisă şi instrumentul de prelevare

În cazul în care, caracterul expediţionar al prelevărilor nu permite aplicarea

staţie de luat probe

Fig.nr.5. Alegerea staţiilor de prelevare a probelor

Probele de bentos, funcţie de comunitatea de organisme studiată, se împart în

scufundate, diverse plante submerse. Această comunitate se mai

Prelevarea macrozoobentosului presupune folosirea diferitelor instrumente de

Draga cu buzunar este utilizează în cazul substratului pietros în apele curgătoare

a) vedere din faţă b)vedere laterală

Fig.nr.6. Draga apucătoare tip Marinescu

Ciorpacul limnologic (fig.nr.7). Pentru luarea unei probe bentonice ciorpacul

În apele curgătoare mişcarea ciorpacului se face în sens opus curentului. Pentru

Fig.nr.8. Draga târâtoare

Fig.nr.9. Apucător tip sondă