Agrotehnică

Cursul 5.
BURUIENILE ȘI COMBATEREA LOR

Cuvinte cheie: buruieni, metode de combatere, erbicide;

Conținut:
5.1.Generalități;
5.2.Clasificarea buruienilor;
5.3.Metode de combatere a buruienilor;
5.4.Erbicide;

5.1.GENERALITĂȚI
Buruienile sunt specii de plante care apar spontan în culturile agricole (buruieni segetale),
pe terenuri virane, pe marginile drumurilor, canalelor, prin curţi, parcuri, cimitire, aeroporturi etc.
(buruieni ruderale). Cele care răsar din seminţe scuturate de la planta premergătoare sau din
sămânţă impurificată se numesc buruieni condiţionate. (plante izolate de secară sau de floarea-
soarelui într-un lan de grâu).
Se numesc buruieni speciile sălbatice de plante adaptate să trăiască împreună cu plantele
cultivate pe care le stânjenesc în creştere şi uneori le distrug sau le elimină din lan.
Sub numele de buruieni în sens mai larg se înțeleg toate plantele străine dintr-o cultură.
Definirea buruienilor presupune precizarea cel puţin a patru situaţii:
Buruienile din flora spontană (sau buruienile propriu-zise), adaptate la condiţiile
pedoclimatice locale, au o capacitate mult mai mare de a ocupa habitatul pentru hrană şi apă, decât
plantele de cultură instalate de om, pe care la stânjenesc în creştere şi dezvoltare, ajungând chiar
să le elimine din lan, fără ocrotirea omului.
Buruienile condiţionate, reprezentate de plantele de cultură sau chiar spontane, apar în
culturi în special datorită unor greşeli de tehnologie, fiind în această situaţie fără valoare
economică, pentru procesul de producţie agricolă şi ca urmare ele sunt tratate ca şi orice altă
buruiană (floarea soarelui în grâul de toamnă, secara în grâu etc.).
Încadrarea unei plante în grupa buruienilor depinde de locul unde apare. Unele buruieni ca
de exemplu Agropyron repens, Cynodon dactylon etc. sunt foarte periculoase în culturile agricole,
dar când apar în pajişti naturale sunt considerate plante furajere. Pe terenurile în pantă şi erodate
prezenţa acestor plante este chiar favorabilă, deoarece protejează solul împotriva eroziunii.
1
Agrotehnică

Implicaţiile economice ale prezenţei şi combaterii buruienilor este dependent de fiecare situaţie în
parte. Nivelul de îmburuienare de la care se justifică economic combaterea acestora depinde de
cultură, buruienile prezente (pragul economic de dăunare – PED), metodele de combatere etc. Pe
de altă parte unele buruieni au utilizări medicinale (rizomii de Agropyron repens, Veratrum album
etc.), în alimentaţia umană, cosmetică şi apicultură. În acţiunea de combatere a buruienilor nu se
urmăreşte distrugerea ultimului exemplar din cultură. Aceasta ar fi o măsură foarte costisitoare şi
inutilă. În acelaşi timp ar fi contrară regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic şi a
biodiversităţii.
Se consideră că prezenţa buruienilor în culturile agricole duce la diminuarea producţiei cu
20-60% şi poate chiar compromite culturile respective.
Pentru realizarea unei combateri metodice, organizate şi eficiente a buruienilor este
necesară cunoaşterea temeinică a biologiei şi particularităţilor biologice, precum şi clasificarea şi
încadrarea acestora în anumite categorii sau clase în funcţie de aceste particularităţi.
Unele sunt plante gazdă pentru diferiţi dăunători şi agenţi patogeni. Astfel, zârna (Solanum
nigrum) este plantă gazdă pentru gândacul din Colorado, volbura (Convolvulus arvensis) pentru
buha semănăturilor, susaiul (Sonchus arvensis) şi pirul gros (Cynodon dactylon) pentru ruginile
cerealelor, pălămida (Cirsium arvense) pentru mai mulţi agenţi patogeni ş.a.
Prezenţa buruienilor măreşte numărul lucrărilor agricole, înrăutăţeşte calitatea acestora,
creşte consumul de carburanţi şi uzura maşinilor agricole. Seminţele, fructele, inflorescenţele,
fragmentele de tulpini şi frunze de buruieni cauzează mucegăirea recoltei depozitate.
Pagubele produse de buruieni agriculturii
Buruienile determină pagube enorme agriculturii şi altor sectoare economice. Ele
concurează puternic plantele cultivate în privinţa factorilor de vegetaţie, cărora le răpesc mai ales
apa şi elementele nutritive pentru că au un sistem radicular şi un aparat vegetativ bine dezvoltate
(sistemul radicular al grâului ajunge la 2 m adâncime, al volburei (Convolvulus arvensis) până la
9 m, al pălămidei (Cirsium arvense) până la 6 m).
Pagubele produse de buruieni pe aceleaşi teren nu sunt aceleaşi în fiecare an, ele depinzând
de diferiţi factori. Cei mai importanţi sunt:
- gradul de îmburuienare (este unul din cei mai importanţi factori care duce la scăderea
producţiei. Când gradul de îmburuienare este mic, efectele negative sunt foarte mici, insesizabile.
Pe măsură ce creşte densitatea buruienilor/m2, plantele de cultură sunt private de o mare cantitate
de apă, substanţe minerale, etc., se dezvoltă anemic şi producţia scade tot mai mult, până când
recoltarea devine total îngreunată,

2
Agrotehnică

- faza în care se află cultura când are loc îmburuienarea (În funcţie de data când se
pregăteşte patul germinativ şi are loc semănatul, buruienile pot răsări înaintea culturii, odată cu
cultura, sau după răsărirea culturii deoarece concurenţa pentru hrană, lumină şi căldură este foarte
mare.
• Cele mai mari, pagube se obţin când buruienile răsar înaintea culturii, iar
combaterea lor cu ajutorul praşilelor este foarte dificilă.
• Cele mai sensibile culturi sunt acelea care au frunzele mici şi se seamănă la distanţă
mai mare (porumbul, orezul, soia, fasolea, inul şi altele, a căror perioadă critică
este de 3-4 săptămâni. După acest interval de timp, decalajul de timp este prea mare
şi buruienile nu mai pot ajunge planta de cultură şi s-o stânjenească în dezvoltare;
la aceasta contribuie şi timpul care se încălzeşte tot mai mult, depăşind temperatura
de germinaţie a buruienilor). O cultură care luptă foarte bine cu buruienile (nu în
primele faze de răsărire) este floarea-soarelui datorită frunzelor mari şi alterne care
acoperă bine solul.
- natura buruienilor (Din acest punct de vedere buruienile se pot analiza după talia speciei,
după durata perioadei de vegetaţie la cele anuale şi altele.
• Cele mai mici pagube aduc buruienile efemere datorită masei vegetative reduse,
de numai 1-3 g în stare verde şi a perioadei vegetative scurte de 3-4 săptămâni. La
speciile efemere apar două aspecte. La începutul desprimăvărării, exemplarele
răsărite, indiferent de specie (Thlaspi perfoliatum - pungulița, Erophila verna -
flămânzica, Holosteum umbellatum – cuișorița şi altele) sunt foarte mici (4-8 cm),
neramificate şi sunt necesare mai multe exemplare pentru a cântări un gram; mai
târziu (circa două săptămâni), exemplarele ce răsar din sămânţă (ale aceloraşi
specii) sunt mai mari, ramificate şi cu o masă vegetativă mai bogată.
• Buruienile de primăvară sunt mai înalte şi ramificate puternic, cu o masa
vegetativă mai mare şi au nevoie de 2-3 luni pentru dezvoltare. În această situaţie,
concurenţa dintre ele şi planta de cultură este mai mare, de durată mai lungă şi deci,
pagubele sunt mai mari (Consolida regalis – nemțișor de câmp, Galium aparine –
turița, lipicioasa, Descurainia Sophia - voinicica, Centaurea cyanus - albăstrica şi
altele).
• Foarte păgubitoare sunt buruienile cu dezvoltarea în vară – toamnă deoarece au
o talie şi mai înaltă, o masă vegetativă mai bogată şi un timp lung de dezvoltare (4-
5 luni). Dar şi aici se găsesc specii scunde, cu o masă vegetativă mai mică (Setaria

3
Agrotehnică

viridis- mohor verde) şi specii înalte, cu masă vegetativă bogată (Amaranthus

retroflexus - știr, Xanthium italicum - cornișori).
• Dar cele mai păgubitoare specii sunt cele perene şi cu port înalt ce au o bogată
masă vegetativă (Cirsium arvense - pălămida, Sonchus arvensis - susaiul, Sorghum
halepense - costreiul şi altele), care vegetează de la desprimăvărare până la sfârşitul
toamnei (8 luni),
- rotaţia culturilor (contribuie la scăderea rezervei de sămânţă din sol),
- condiţiile de cultură (au un impact negativ asupra gradului de îmburuienare datorită
faptului că plantele de cultură, ajutate de către agricultor prin fertilizare raţională, rotaţie corectă
şi irigare, luptă mai uşor cu buruienile şi deci pagubele sunt mai mici),
- condiţiile pedo-climatice (influenţează concurenţa dintre plantele de cultură şi buruieni.
În regiunile cu precipitaţii reduse sau cu exces de precipitaţii, pe solurile cu fertilitate redusă şi cu
reacţie acidă sau alcalină, pagubele produse de buruieni sunt mai mari, deoarece pe aceste terenuri
cresc buruieni caracteristice, pe când multe din plantele cultivate nu sunt adaptate acestor condiţii),
- lucrările de întreţinere (prăşit, plivit, erbicidat), aplicate la timp şi corect, distrug
buruienile şi limitează foarte mult pierderile de producţie. Cu cât se întârzie mai mult aplicarea
lor, cu atât scăderile de producţie sunt mai mari) şi altele.
Cele parazite pe tulpini (cuscuta sau borangicul - Cuscuta spp.) sau pe tulpini (lupoaia -
Orobanche cumana, O. ramose, etc.) şi cele semiparazite (clocotici – Rhinanthus angustifolius,
grâul prepeliţei - Melampyrum barbatumetc.) crează probleme deosebite culturilor de lucernă,
trifoi, cartofi, floarea-soarelui, cânepă, tutun, varză, ş.a.
Posibilităţi de valorificare economică a buruienilor:
-circa 700 de specii de plante au proprietăţi medicinele: sunătoarea (Hypericum
perforatum), muşeţelul (Matricaria chamomilla), coada şoricelului (Achillea millefolium),
pătlagina (Plantago spp.), rostopasca (Chelidonium majus), păpădia (Taraxacum officinale), talpa
gâştei (Leonurus cardiaca), lumânărica (Verbascum phlomoides), holera (Xanthium spinosum),
troscotul (Poligonum aviculare) etc.;
- în alimentaţia oamenilor: urzica mică (Urtica urens), dragaveiul (Rumes crispus),
măcrişul (Rumex acetosella), loboda sălbatică (Chenopodium album), păpădia (Taraxacum
officinale), podbalul (Tussilago farfara), murul (Rubus caesius), purul, ceapă sălbatică (Allium
rotundum) etc.;
- în furajarea animalelor: golomăţ (Dactylis glomerata), pirul gros (Cynodon dactylon,
pirul târâtor (Agropyron repens), ştirul (Amaranthus spp.), loboda sălbatică (Chenopodium

4
Agrotehnică

album), pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvensis), graşiţa, iarba grasă (Portulaca
oleracea), măzăriche (Vicia spp.), specii de Lolium, Poa, Bromus, Medicago, Festuca etc.;
- ca plante tinctoriale pentru obţinerea de coloranţi naturali, pentru împletituri, perii,
coşuri, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, ca plante ornamentale (florile nemuritoare),
material combustibil, surse de celuloză, pentru acoperişuri improvizate, în cosmetică, ca plante
melifere, pentru etanşeizarea butoaielor, ca depoluanţi etc.
Surse de îmburuienare
Sunt variate şi constituie un factor foarte important în îmburuienarea terenurilor agricole,
mai ales cu specii noi pentru flora unui areal.
Principalele surse de înburuienare a culturilor agricole sunt:
1. Rezerva de seminţe de buruieni din sol (se formează ca urmare a diseminării
seminţelor de buruieni maturate şi încorporarea lor în sol cu ocazia arăturilor. Dar nu toate
seminţele de buruieni ajunse în sol germinează odată, deoarece învelişul seminal nu este la fel de
permeabil la toate seminţele, gradul de maturare este diferit în momentul diseminării, perioada de
postmaturaţie nu este aceeaşi la toate seminţele unei specii etc. Acest lucru face ca an de an rezerva
să crească, deşi o serie de factori din sol distrug o parte din ele, însă procentul este mic.
Deşi există credinţa că prin executarea arăturii adânci seminţele şi fructele scuturate pe
pământ sunt îngropate la baza arăturii, studiile arată că de fapt:
- în primii 10 cm se găsesc 60 – 70 % din seminţe,
- la adâncimea de10 – 20 cm se găsesc 20 – 30 %,
- la adâncimea de 20 – 30 cm, circa 10 %;
- sub 30 cm nu se găsesc seminţe de buruieni decât dacă s-au efectuat arături mai adânci
de 30 cm.
2. Nerespectarea verigilor tehnologice de cultură (Dintre toate verigile tehnologice,
doar necondiţionarea seminţei pentru semănat şi păstrarea miriştii ca loc pentru păşunat animalele
măresc foarte mult rezerva de sămânţă din sol a buruienilor de vară – toamnă).
3. Terenurile ruderale (necultivate) (constituie şi ele un factor important care
aprovizionează cu seminţe de buruieni terenurile agricole. Aceste terenuri sunt: drumurile dintre
ogoare, şanţurile, taluzul canalelor de irigaţie).
4. Sămânţa necondiţionată. (În urma recoltării cu combina, produsul obţinut este plin cu
seminţe de buruieni care, semănate fără o condiţionare prealabilă, ar mări considerabil rezerva de
sămânţă de buruieni. Prin folosirea seminţei condiţionate pentru semănat, multe specii au dispărut
din multe localităţi din ţară, devenind rarităţi floristice (neghina – Agrostemma githago).

5
Agrotehnică

5. Utilajele agricole necurăţate după terminarea unei zile de lucru (măresc şi ele
rezerva de seminţe, însă aportul este mai mic, neglijabil. Mult mai important şi mai periculos este
atunci când seminţele de buruieni păgubitoare sunt aduse în altă regiune unde specia respectivă
nu există. Aşa s-a răspândit în ţara noastră Avena fatua (odosul), A. sterilis ssp. ludoviciana,
Sorghum halepense (bălurul) ş.a.
6. Gunoiul de grajd nefermentat suficient (măreşte considerabil rezerva de seminţe de
buruieni din sol. Aceste seminţe provin din buruienile existente în furaje şi mai ales când animalele
sunt hrănite cu gozurile rămase de la condiţionare sau pe mirişte. Pentru a scăpa de acest
inconvenient, este absolut necesar ca gunoiul de grajd să fermenteze în condiţii corespunzătoare
şi cât timp este necesar (la temperaturi de 60–70°C cât se dezvoltă în platforma de gunoi, seminţele
buruienilor mor în cea mai mare parte şi nu mai prezintă pericol).
7. Comerţul cu produse agricole nesupravegheat (Foarte multe seminţe de buruieni au
fost aduse din Asia în Europa în timpul migraţiei popoarelor. Seminţele erau prinse de părul
animalelor, roţile vehiculelor sau răspândite prin boabele folosite de oameni sau animale.
Comerţul cu cereale contribuie de asemenea, la răspândirea seminţelor de buruieni. În ultimul
timp au fost aduse din America în Europa şi invers multe specii de buruieni. Acest lucru a dus la
îmbogăţirea florei segetale cu specii adventive, unele foarte păgubitoare. Aşa sunt speciile din
genul Amaranthus, Solanum nigrum (zârna), Iva xanthifolia şi altele de origine americană.
În prezent statele au luat o serie de măsuri de oprire a răspândirii seminţelor de buruieni,
care pot fi aduse din alte ţări odată cu sămânţa plantelor de cultură.
Buruienile cele mai periculoase, au fost denumite buruieni de carantină.
Înfiinţarea serviciului de carantină a limitat mult introducerea de noi specii în flora ţării
noastre, dar cu toate acestea, în ultimii 35 de ani, au apărut peste 40 de specii noi.
Buruienile supuse măsurilor de carantină pe teritoriul ţării noastre sunt: Acroptilor picris
Fisch. Mei, Ambrosia artemisiaefolia L., Ambrosia psilostachya DC., Ambrosia trifida L.,
Cenchrus tribuloides L., Cuscuta sp., Helianthus sp., Orobanche sp., Solanum rostratum Dum.
8.Factorii naturali, fizici sau biologici care transportă seminţele de buruieni, la
distanţe foarte mari (Din grupa factorilor fizici amintim vântul care transportă în general
seminţele de buruieni, uneori chiar plante întregi, apa râurilor şi fluviilor, apa canalelor de irigaţie.
Animalele sunt factori biologici care transportă seminţele de buruieni, agăţate de blana lor sau
chiar în tubul digestiv. Păsările, de asemenea, contribuie la răspândirea seminţelor de buruieni, fie
în tubul digestiv, fie agăţate de pene).

6
Agrotehnică

5.2.CLASIFICAREA BURUIENILOR
Buruienile se pot clasifica după mai multe criterii, cum ar fi:
-după modul de răspândire a seminţelor,
-după locul unde se dezvoltă în proporţie mare,
-după preferinţele faţă de hrană,
-după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul de desfăşurare a ciclului biologic,
-după modul de procurare a hranei
-după încadrarea sistematică;
1.Clasificarea buruienilor după modul de răspândire a seminţelor
Se deosebesc mai multe categorii:
- autohore la care seminţele au dispositive proprii de răspândire;
- alohore la care seminţele se răspândesc cu ajutorul unor mijloace străine. În funcţie de
mijloacele prin care se răspândesc distingem:
• buruieni anemohore (la care seminţele se răspândesc prin vînt);
• buruieni hidrohore (răspândirea se face prin apă);
• buruieni zoohore (răspândirea se face prin animale);
• buruieni antropohore (când seminţele se răspândesc cu ajutorul omului).
Anemohore. Sunt buruieni a căror seminţe au pe suprafaţa lor formaţiuni foarte variate ca
formă. Majoritatea lor fac parte din compositele cu papus cum sunt: susaiul (Sonchus sp.)
albăstriţa (Centaurea cyunus), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora), pălămida (Cirsium
arvense) etc. La unele buruieni planta întreagă este purtată de vânt peste câmpuri şi astfel se
împrăştie seminţele. O astfel de plantă este ciurlanul (Salsola kali ssp. ruthenica), îndeosebi în
Bărăgan.
Hidrohore. Răspândirea seminţelor se face prin apă la cele mai multe specii din orezării.
Seminţele acestor specii plutesc uşor.
Zoohore. În această categorie sunt incluse toate speciile la care seminţele se răspândesc
cu ajutorul animalelor. La multe buruieni răspândirea se produce prin prinderea seminţelor de
blana animalelor (îndeosebi ale oilor) întrucât seminţele sunt prevăzute cu spini care uşurează
prinderea. Aceste buruieni se numesc epizoohore. Dintre epizoohorele mai răspândite menţionăm:
holera (Xanthium spinosum), scaietele (Xanthium strumarium) brusturele (Lappa sp.), turiţa
(Galium tricornutum), mohorul (Setaria verticilata) etc.
La alte plante, seminţele consumate de către animale, întrucât la trecerea lor prin tubul
digestiv o parte din acestea îşi păstrează capacitatea germinativă, ajung din nou în sol. Această
categorie de buruieni poartă numele de endozoohore. În afara seminţelor de buruieni consumate

7
Agrotehnică

de erbivore în timpul păşunatului amintim aici şi câteva specii de buruieni a căror seminţe sunt
consumate de către păsări cum ar fi rugii (Rubus caesius), măzărichea (Vicea sp.) etc.
Antropohore. Sunt buruienile ale căror seminţe sunt transportate de om odată cu seminţele
plantelor cultivate.
2.Clasificarea buruienilor după locul unde cresc
După locul unde cresc deosebim:
- buruieni ruderale,
- buruieni din semănături (segetale),
- buruieni din grădinile de legume,
- buruieni din pajişti.
Buruieni ruderale sunt acelea care cresc pe marginea drumurilor, prin curţi, pe lângă
garduri etc. Din această grupă amintim: nalba sălbatică (Malva neglecta), cătuşele (Ballota nigra),
talpa gâştei (Leonurus cardiaca), urzica moartă (Lamium purpureum) etc.
Buruieni din semănăturile de câmp (segetale). Sunt cele mai numeroase buruieni şi le
întâlnim în diferite culturi. Amintim din această grupă: pirul (Agropyron repens) pirul gros
(Cynodon dactylon), pălămida (Cirsium arvense), muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), ş.a.
Buruieni din grădinile de legume: măselariţa (Hyoscyamus niger), laurul sau ciumăfaia
(Datura stramonium) etc.
Buruieni din pajişti: laptele câinelui (Euphorbia sp.), păpădia (Taraxacum officinale),
pelinul (Artemisia absinthium) etc.
Exemplele de buruieni care s-au dat în anumite grupe nu sunt caracteristice numai grupei
respective. Aşa de exemplu, ştirul (Amaranthus retroflexus) este o buruiană ruderală, poate invada
şi grădinile de legume şi culturile de câmp şi este foarte rar întâlnită şi în păşuni.
3.Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană
După tipul de sol pe care cresc, buruienile se impart în:
-buruieni azotofile,
-buruieni calcicole,
-buruieni calcifuge,
-buruieni halofile.
Azotofile, sunt buruienile care preferă soluri bogate în azot. În această categorie intră: ştirul
(Amaranthus retroflexus), urzica (Urtica dioica), loboda (Chenopodium album), etc.
Calcicole, sunt buruienile care preferă solurile bogate în calciu. Din această grupă fac
parte: rugii (Rubus caesius), sulfina (Melilotus officinalis), linariţa (Linaria vulgaris) etc.

8
Agrotehnică

Calcifuge, buruieni care cresc şi se dezvoltă bine pe soluri acide. Din această grupă
amintim: măcrişul mic (Rumex acetosella), coada calului (Equisetum arvense), etc.
Halofile, sunt buruienile care preferă solurile saline şi alcaline. Din această grupă amintim:
Lactuca saligna, Statice gmelini, Salichornia herbacea etc.
4. Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul
de desfăşurare a ciclului biologic
Această clasificare este cea mai importantă din punct de vedere agronomic deoarece ne dă
posibilitatea să cunoaştem particularităţile de înmulţire a buruienilor şi durata vieţii lor, în vederea
stabilirii celor mai corespunzătoare măsuri de combatere.
Această clasificare cuprinde 6 grupe principale de buruieni (N. Şarpe şi colab., (1976)
citați de 2012):
Grupa Terofite (T). Cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative apar şi dispar în
fiecare an. Se înmulţesc în exclusivitate prin seminţe. În acestă grupă există şi unele forme
biologice cu răsărire din toamnă şi înflorire – maturare în primăvara sau vara anului următor.
Buruienile terofite se împart în 4 subgrupe:
• T1 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare timpurie
primăvara sau la începutul verii. Din acestă subgrupă amintim: Capsella bursa
pastoris, Lamium purpureum, L. amplexicaule, Senecio vernalis, Stelaria media,
Veronica sp., etc.
• T2 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare în vară.
Dintre speciile mai importante enumerăm: Agrostema githago, Apera spica-venti,
Bromus secalinus, Centaurea cyanus, Matricaria chamomilla, Sysimbrium sp.,
Thlapsi arvense, etc.
• T3 – buruieni anuale cu germinaţie timpurie de primăvară şi maturare în vară.
Dintre speciile mai importante enumerăm: Avena fatua, Cuscuta epilinum,
Fumaria sp., Lolium temulentum, Melampyrum arvense, Poligonum convolvulus,
Raphanus raphanistrum, etc.
• T4 – buruieni anuale cu germinaţia târzie de primăvară şi maturare târzie de vară
sau toamnă. Dintre speciile mai importante enumerăm: Amaranthus sp.,
Chenopodium album, Cuscuta campestris, Datura stramonium, Echinochloa crus-
galli, E. oryzicola, Hibiscus trionum, Matricaria inodora, Orobanche ramosa,
Setaria sp., Solanum nigrum, Stachis annua, Xanthium spinosum, etc.
Grupa Hemiterofite (HT), cuprinde buruienile bianuale, care răsar primăvara mai târziu.
În primul an vegetează cu multă intensitate acumulând cantităţi însemnate de substanţe de rezervă

9
Agrotehnică

în rădăcini. Iernează sub formă de plantă şi în anul următor formează tulpini florifere, după care
pier. Aceste buruieni le întâlnim în mod obişmuit în culturile de mai lungă durată, în pajiştile
naturale, vii, livezi, terenuri virane, unde lucrările agrotehnice se execută rar, sau lipsesc.
Dintre reprezentanţii mai importanţi cităm: Arctium sp., Centaurea solstitialis, Conium
maculatum, Daucus carotta, Hyoscyamus niger, Onopordon acanthium, Verbascum phlomoides,
etc.
Grupa Criptofite (K), cuprinde buruieni multianuale ale căror organe vegetative de
înmulţire sunt situate în sol la diferite adâncimi. Când aceste organe se găsesc:
-în soluri uscate, plantele se încadrează în subgrupa: Geofite (G),
În funcţie de aspectul morfologic al organelor de înmulţire pe cale vegetativă, geofitele se
împart în patru subgrupe:
• G1 – buruieni multianuale cu rizomi: Agropyron repens, Aristolochia clematitis,
Cynodon dactylon, Equisetum arvense, Sambucus ebulus, Sorghum halepense,
Urtica dioica, Achilea milefolium, etc.
• G2 – buruieni multianuale cu tuberculi: Helianthus tuberosus, Lathyrus tuberosus,
Stachys palustris, etc.
• G3 – buruieni multianuale cu drajoni: Convolvulus arvensis, Cirsium arvense,
Euphorbia cyparisias, Lepidium draba, Linaria vulgaris, Rubus caesius, Rumex
acetosella, Sonchus arvensis, etc.
• G4 – buruieni multianuale cu bulbi: Allium rotundum, Colchicum autumnale,
Gagea pratensis, Poa bulbosa, etc.
-în soluri submerse sau turbării, se încadrează în subgrupa: Hidrofite (Hy).
Din subgrupa buruienilor Hidrofite (Hy) – acvatice – cităm următoarele specii mai
răspândite: Caltha laeta, Cicuta virosa, Glyceria aquatica, Tipha angustifolia, etc.
Grupa Hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini incomplete lignificate ale
căror organe vegetative de înmulţire sunt situate în imediata apropiere a nivelului solului şi ale
căror surse de regenerare pot fi mugurii de la baza tulpinilor aeriene întinse la suprafaţa solului
sau din partea superioară a rădăcinilor. Mugurii sunt protejaţi în perioada de iarnă de tulpinile
uscate ale plantei mumă sau eventual de stratul de zăpadă.
Din această grupă fac parte genuri diferite, cu cerinţe ecologice foarte variate faţă de sol
şi umiditate.
În funcţie de aspectul morfologic al sistemului radicular, de modul şi capacitatea de
regenerare pe cale vegetativă, buruienile au fost împărţite în cinci subgrupe astfel:

10
Agrotehnică

• H1 – Buruieni perene cu rădăcini fibroase: Caltha palustris, Deschampsia

coespitosa, Holcus lanattus, Nardus stricta, etc.
• H2 – Buruieni perene cu tulpini repente (stolonifere): Glechoma hederacea,
Potentilla reptans, Ranunculus repens, Trifolium repens, etc.
• H3 – Buruieni perene cu rădăcini capabile de înmulţire: Cichorium inthybus,
Coronilla varia, Reseda lutea, Taraxacum officinale, etc.
• H4 – Buruieni perene cu rădăcini incapabile de înmulţire: Atropa belladonna,
Eryngium campestre, Galega officinalis, Scorsonera cana, etc.
• H5 – Buruieni perene cu rădăcini drajonante: Adonis vernalis, Chelidonium
majus, Cicuta virosa, Plantago sp. Salvia nemorosa, etc.
Grupa Camefite (Ch). Sunt buruieni multianuale de climă rece, mai extinse în zona
montană. Organele generative sunt situate deasupra solului la 10-30 cm. Supraveţuirea tulpinii se
datorează în ce mai mare parte acoperirii cu zăpadă în timpul iernii.
Dintre reprezentanţii mai importanţi cităm: Genista tinctoria, Geum rivale, Sedum acre,
Veronica officinalis, etc.
Grupa Fanerofite (F). În această grupă sunt considerate ca buruieni plantele multianuale
cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori, (mega şi mezofanerofite), arbuşti
(nanofanerofite) a căror organe generative (mugurii) sunt protejate în timpul iernii de către
frunzele solzoase. Populează pajiştile naturale, terenurile degradate şi luncile râurilor. Înmulţirea
lor se poate face prin segmentarea drajonilor sau prin seminţe.
Din această grupă enumerăm: Berberis vulgaris, Cornus sanguinea, Corylus avelanna,
Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa canina, Hypophae rhamnoides,
etc.
5. Clasificarea buruienilor după modul de procurare a hranei
După acest criteriu, buruienile se clasifică în specii:
- neparazite,
- semiparazite
- parazite.
Buruieni neparazite – au capacitatea de a se hrăni independent, prin propriile organe,
concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie.
Din această grupă fac parte majoritatea speciilor de buruieni prezentate în clasificările
anterioare.
Buruieni semiparazite – au clorofilă, producându-şi hrana prin fotosinteză proprie, dar pot
parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană. Unele specii pot trăi independent

11
Agrotehnică

şi fructifică fără să paraziteze, formându-şi rădăcini normale; în cazul în care întâlnesc rădăcinile
unei plante gazdă, capetele lor se fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb substanţele
nutritive brute. Aceste buruieni îşi formează pe rădăcinile plantei parazitate organe de sugere sub
forma unor negi.
Din această categorie fac parte ciormoiagul sau grâul prepeliţei (Melampyrum arvense),
dinţura sau iarba dintelui (Odontites rubra), clocoticiul sau sunătoarea (Rhinanthus sp.),
Melampyrum barbatum, ş.a.
Buruieni total parazite – sunt lipsite de clorofilă, hrănindu-se cu substanţe nutritive gata
elaborate de către speciile pe care le parazitează. După organul pe care parazitează se deosebesc:
-buruieni total parazite pe tulpină,
-buruieni total parasite pe rădăcină.
• buruieni total parazite pe tulpină - sunt reprezentate prin diferite specii de cuscută;
Cuscutele:
-Parazitează un număr mare de plante agricole, arbuşti, arbori, pomi, viţă de vie şi chiar
buruieni.
-Înmulţirea cuscutelor se face, în special, prin seminţe, iar în unele cazuri se înmulţesc prin
fragmentarea tulpinilor.
-Pe partea internă a tulpinii cuscutelor, la locul de contact cu planta gazdă, se formează
organe de sugere, numite haustori, cu ajutorul cărora extrag din planta gazdă apa şi seva elaborată,
până când aceasta este epuizată şi moare.
Principalele specii de cuscută care parazitează pe tulpină, întâlnite în ţara noastră sunt:
Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta epilinum, Cuscuta monogyna şi Cuscuta europaea.
• buruieni total parazite pe rădăcină - sunt reprezentate prin diferite specii de
lupoaie (Orobanche).
Plantele de Orobanche posedă, în loc de rădăcini, haustori, cu ajutorul cărora se fixează pe
rădăcinile plantei parazitate, se dezvoltă şi fructifică.
Principalele specii de lupoaie întâlnite în România sunt: Orobanche cumana, Orobanche ramosa
şi Orobanche brassicae
Buruienile pot fi:
-monocotiledonte sau gramineice (cu un singur cotiledon),
-dicotiledonate (cu două cotiledoane).
Cele monocotile pot fi:
-anuale (mohor, iarba vântului, odos, iarbă bărboasă, obsiga secarei, zâzanie,
meişor etc.),

12
Agrotehnică

-perene (pir gros, pir târâtor, bălur, papură, trestie, ceapa ciorii, pur, orez sălbatic,
pipirig etc.).
Cele dicotile pot fi:
-anuale (roman, romaniţă, ştir, lobodă, teişor, neghină, zârnă etc),
-bienale (lipan sau brusture, scai măgăresc etc.),
-perene (pălămidă, mărul lupului, rug, boz, urda vacii, podbal, rostopasca etc.).
Buruieni monocotiledonate anuale şi perene
Agropyron (Agropyrum) repens (pir târâtor). Fam. Gramineae. Înălţime de 80–100 cm.
Înfloreşte din iunie până în august. Perenă cu rizomi.O planta produce 500 de fructe ce păstrează
puterea germinativă în sol timp de 10 ani. Rizomii se află în pământ la o adâncime de 2–12 cm.
La 1 m2 se pot găsi până la 2890 g de rizomi totalizând 495 m lungime, cu 26.000 muguri
vegetativi. Este răspândită în toată ţara, mai ales în locurile cu umiditate mai mare şi cu temperaturi
mai scăzute. Ruderală şi segetală (în toate culturile).
Apera spica-venti (iarba vântului). Fam. Gramineae. Anuală de primăvară. Înfloreşte în
iunie şi iulie. Are o înălţime de 40–90 cm. O planta produce 800 (12.000) fructe. Este răspândită
în toată ţara, dar prezintă pericol pentru zona colinară din Banat şi în Câmpia de Vest; pe soluri
nisipoase şi podzoluri. Ruderală şi segetală (păioase, lucerniere, trifoişti şi pajişti). Creşte pe soluri
moderat acide–neutre.
Avena fatua (odos, ovăz sălbatic). Fam. Gramineae. Înaltă de 80–130 cm. Înfloreşte din
iunie şi până în august. Anuală de primăvară. O plantă produce 500 de fructe, ce păstrează puterea
germinativă 3 (10) ani. Răspândită în toată ţara, dar prezintă pericol în centrul şi nordul
Transilvaniei şi nordul Moldovei. Ruderală şi segetală (păioase, lucerniere, trifoişti, mazăre, in).
Alisma plantago–aquatica L. (limbariţă, patlagină de baltă). Fam. Alismataceae. Perenă.
Înaltă de 25–80 cm. Înfloreşte în lunile iunie şi iulie. Are flori albe. O plantă produce 10.000–
35.000 fructe. Prin locuri umede şi mlăştinoase, canale de irigaţie, orezării. Răspândită în toată
ţara, de la câmpie şi până la munte. Toxică.
Alopecurus myosuroides. Fam. Gramineae. Anuală. Plantă înaltă de 20–50 cm. Înfloreşte
din mai şi până în august. Sporadică, de la câmpie şi până la munte, pe soluri moderat acide-neutre,
sărace în humus. Ruderală şi segetală (în toate culturile).
Bromus secalinus (obsiga secării). Este înaltă de 100 cm. Înfloreşte în mai şi iunie. Anuală
de primăvară şi vară. O plantă produce până la 1.400 de fructe, ce păstrează puterea germinativă
timp de 3 ani. Este una dintre puţinele specii spontane care germinează toamna, înfrăţeşte şi
iernează. Comună în toată ţara. Segetală în păioase, în special în secară.

13
Agrotehnică

Calamagrostis epigeios (trestie de câmp). Fam. Gramineae. Perenă cu rizomi. Înaltă de

1,5 m, înfloreşte în lunile iunie şi iulie. Preferă solurile nisipoase. Este răspândită în toată ţara pe
coaste înţelenite, în vii şi livezi.
Cynodon dactylon (pir gros). Fam. Gramineae. Plantă târâtoare, lăstarii floriferi ajungând
până la 25–35 cm înălţime. Perenă cu rizomi. Inflorescenţa este un spic digitat. O plantă formează
2.000 fructe. Este răspândită în toată ţara, mai ales în sud, fiind termofilă. Este rezistentă la secetă.
Ruderală şi segetală, creşte în toate culturile unde găseşte condiţii prielnice dezvoltării.
Digitaria sanguinalis (meişor). Este înaltă de 50 – 80 (120) cm. Înfloreşte în iulie şi
august. Anuală de vară – toamnă. O plantă formează 1.500 (5000) fructe. Este răspândită în toată
ţara, în special în regiunile umede şi calde.Ruderală şi segetală (prăşitoare, grădini, vii, livezi,
lucerniere, trifoişti).
Echinochloa crus–galli (iarbă bărboasă, mohor înalt). Fam. Gramineae. Este înaltă de 40-
120 cm. Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Anuală devară–toamnă. O plantă formează
2.500 (10.000) fructe care pă strează putereagerminativă 3–7 ani. Are o largă amplitudine
ecologică, întâlnindu-se pe toatetipurile de sol. Ruderală şi segetală (în prăşitoare, vii, livezi,
grădini, lucerniere, trifoişti, orezării). Pe soluri slab acide–neutre. Are numeroase subspecii,
cucerinţe ecologice ce se încadrează la tipul speciei. Rezistentă la poluare.
Echinochloa oryzoides (mohor alb). Anuală de vară – toamnă. Este înaltăde 50 - 100 cm.
O plantă formează 2.000 (15.000) fructe. Înfloreşte din iulie şipână în august. Specie higrofită, are
cerinţe mari faţă de apă. În culturile de orez.
Juncus inflexus (pipirig). Fam. Juncaceae. Este înaltă de 50 – 90 cm. Înfloreşte în iunie
şi iulie. Perenă cu rizomi. Răspândită în toată ţara, din regiunea de câmpie până în cea subalpină,
în pajişti cu apa freatică la suprafaţă, locuri mlăştinoase, canale de irigaţie, orezării.
Leersia oryzoides (orez sălbatic, orezică). Fam. Gramineae. Este înaltă de 50–130 cm.
Înfloreşte în lunile august şi septembrie. Perenă cu rizomi. O planta formează 400 (3.800) fructe.
Prezintă pericol pentru cultura orezului, fiind ospecie palustră.
Lolium temulentum (sălbăţie). Fam. Gramineae. Este înaltă de 40 – 100 cm. Înfloreşte
din mai şi până în iulie. O plantă formează 300 – 400 de fructe, ce păstrează puterea germinativă
timp de 2 – 3 ani. Creşte în regiunile mai ploioase şi mai reci ale ţării. Segetală în păioase şi culturi
furajere. Fructe toxice.
Setaria glauca (mohor). Fam. Gramineae. Este înaltă de 60 – 80 cm. Înfloreşte în iulie şi
august (septembrie). Anuală de vară–toamnă. O planta produce 800 de fructe, ce păstrează puterea
de germinaţie 10 (40) ani. Creşte pe soluri moderat acide–neutre. Eutrofă. Eubazică–mezobazică.

14
Agrotehnică

Este răspândită în toată ţara, mai puţin frecventă în Bărăgan, rară în Dobrogea. Ruderală şi segetală
(în culturile de vară–toamnă, vii, livezi, lucerniere, trifoişti). Alte specii: S.verticillata, S. viridis.
Sorghum halepense (costrei, bălur). Fam. Gramineae. Este înaltă de 120 – 200 cm.
Înfloreşte din iulie şi până în septembrie. Perenă cu rizomi. O planta produce 2.000 (6.000) fructe.
Specie termofilă, este răspândită în sudul ţării, are tendinţă de expansiune în nordul ţării.
Răspândită la câmpie.
Typha latifolia L. (papură). Este înaltă de 100 – 250 cm. Înfloreşte din iunie şi până în
august. Perenă cu rizomi. O plantă produce 30.000 (220.000) fructe. Răspândită de la câmpie până
la munte prin bălţi, lacuri, canale.
Buruieni dicotiledonate anuale, bienale şi perene
Abutilon theophrasti (teişor). Fam. Malvaceae. Înaltă de 1 – 1,5 m. Anuală de vară.
Înfloreşte din iunie până în septembrie. Are flori portocalii. Specie termofilă, este răspândită în
sudul ţării, sporadică în rest. Se întâlneşte pe soluri reavene, în lunci. îmburuienează culturile de
vară–toamnă.
Adonis aestivalis (cocoşei de câmp). Fam. Ranunculaceae. Înaltă de 50 cm. Înfloreşte din
mai şi până în iulie. Are flori roşii–cărămizii. Anuală de primăvară. Frecventă în toată ţara, în
regiunea de câmpie şi coline. Ruderală şi segetală (culturi de păioase şi lucerniere).
Agrostemma githago (neghină). Fam. Caryophyllaceae. Înaltă de 100 cm. Înfloreşte din
mai şi până în iulie. Are flori roşii. O plantă produce 200 (2000) de seminţe, care îşi păstrează
puterea germinativă în sol timp de 2 (8) ani. Anuală de primăvară, infestează culturile ce se
dezvoltă primăvara. Se dezvoltă pe toate tipurile de sol. Datorită folosirii seminţei curate la
semănat, neghina este pe cale de dispariţie din flora ţării noastre. Seminţele toxice, produc
intoxicaţii.
Amaranthus retroflexus (ştir porcesc). Înaltă de 1 – 1,5 (2) m. Anuală de vară–toamnă.
Înfloreşte din iulie până în octombrie. O plantă produce 15.000 (500.000) seminţe, ce păstrează
puterea germinativă în sol timp de 5 – 6 ani; germinează când solul are 23 – 27°C. Ruderală şi
segetală (în prăşitoare, lucerniere, vii şi livezi). Frecventă în toată ţara, pe solurile fertile. Fiind
adventivă de origine tropicală, este distrusă de îngheţurile şi brumele timpurii.
Anthemis arvensis (romaniţă de câmp). Fam. Compositae. Este înaltă de 50 – 60 cm.
Anuală de primăvară. Înfloreşte din mai şi până în iulie. O planta produce 5.000 fructe care
păstrează puterea germinativă 10 ani. Este răspândită în toată ţara, la câmpie şi coline. Ruderală
şi segetală (cereale, lucerniere, trifoişti, vii, livezi).
Aristolochia clematitis (cucurbeţică, mărul lupului. Fam. Aristolochiaceae. Perenă cu
rizomi. Este înaltă de 30 – 60 (100) cm. Înfloreşte în mai şi iunie. Are flori palid–gălbui. Este mai

15
Agrotehnică

frecventă pe solurile reavene, profunde, în lunci, terase, de la câmpie şi dealuri. Ruderală şi

segetală în toate culturile. Toxică datorită alcaloidului aristolochina.
Bidens tripartita (dentiţă). Fam. Compositae. Anuală de vară. Este înaltă de 80 cm.
Înfloreşte din iulie până în septembrie. Are flori galbene. O planta formează 250 fructe ce se agaţă
de haine şi blana animalelor. Este răspândită în toată ţara, pe malul apelor, lacurilor, mlaştinilor,
terenuri temporar inundabile. Îmburuienează culturile din aceste locuri şi orezăriile.
Bifora radians M.B. (buruiană puturoasă). Fam. Umbeliferae. Este înaltă de 20 – 50 cm.
Înfloreşte din mai până în iulie. Are flori albe. Anuală de primăvară. Este răspândită în regiunea
de câmpie şi dealuri (joase); frecvenţa estemare în Transilvania, Banat, şi Oltenia. Ruderală şi
segetală (în toate culturile).Planta miroase urât, în special după ploaie.
Bilderdykia convolvulus (hrişcă sălbatică). Fam. Polygonaceae. Înaltă de1 m. Înfloreşte
din iunie până în septembrie. Anuală de primăvară şi vară. O plantă produce 14 – 200 (600) fructe,
ce păstrează puterea germinativă în sol timpde 6–7 ani. Frecventă pe toate tipurile de sol şi în toate
culturile, de la câmpie şi până în etajul molidului.
Calystegia sepium (cupa vacii). Fam. Convolvulaceae. Tulpină ramificată, volubilă, lungă
de 2-3 m. Are flori mari, albe şi înfloreşte din mai şi până în septembrie. Creşte de-a lungul
cursurilor de apă, în tufărişuri, în terenurile luate în cultură, în vii. Sporadică de la câmpie şi până
la munte.
Capsella bursa – pastoris (traista ciobanului). Fam. Cruciferae. Este înaltă de 10 – 0 cm.
Înfloreşte din martie şi până în mai. Are flori albe. Anuală de primăvară. O plantă poate produce
2.000 (70.000) seminţe, care păstrează puterea germinativă în sol timp de 5 – 6 ani. Este răspândită
pe toate solurile, de la câmpie şi până la munte (2.000 m altitudine). Ruderală şi segetală în toate
culturile, unde condiţiile ecologice o permit. Produce intoxicaţii la animale.
Cardaria draba (urda vacii). Fam. Cruciferae. Are o înălţime de 20 – 40 cm şi înfloreşte
în lunile mai şi iunie. Are flori albe. Perenă cu drajoni. O planta produce 1.200 – 4.800 de seminţe.
Răspândită în regiunea de câmpie, coline joase. Ruderală, segetală în culturile unde condiţiile
ecologice o permit. Soluri compacte şi sărace în humus.
Centaurea cyanus (albăstriţă). Fam. Compositae. Este înaltă de 80 (100) cm şi înfloreşte
din luna iulie şi până în septembrie. Are flori albastre. O planta produce 700 – 1600 de fructe ce
păstrează puterea germinativă până la 10 ani. Anuală de primăvară. Ruderală şi segetală în păioase,
lucerniere, trifoişti, uneorişi în prăşitoare.
Chenopodium album (lobodă porcească). Fam. Chenopodiaceae. Este înaltă de 50 – 150
(180) cm. Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. O planta produce 3.000 fructe, ce păstrează

16
Agrotehnică

puterea germinativă în sol până la 10 (40) ani. Anuală de vară–toamnă. Ruderală şi segetală, de la
câmpie şi până în etajul molidului, pe solurile fertile. Îmburuienează toate culturile.
Cirsium arvense (pălămidă). Fam. Compositae. Înaltă de 1 – 1,5 m, înfloreşte din iunie şi
până în august. Are flori roşii–violacee. O plantă produce 3.000 (4.000) fructe, ce păstrează
puterea germinativă timp de 6 – 7 ani. Perenă curizomi; se înmulţeşte şi prin muguri radiculari.
Este răspândită în toată ţara, de la câmpie până la munte (etajul molidului), pe toate tipurile de sol.
Ruderală şi segetală (toate culturile).
Convolvulus arvensis (volbură). Fam. Convolvulaceae. Plantă târâtoare, lungă de 1 – 1,3
m. Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Are flori albe cu vine roşietice. Perenă cu rizomi (se
înmulţeşte şi prin muguri radiculari). O plantă produce 500 – 600 de seminţe, ce păstrează puterea
germinativă până la 20 de ani. Ruderală şi segetală în toate culturile.
Consolida regalis (nemţişori de câmp). Este înaltă de 40 – 60 cm şi înfloreşte din mai şi
până în august. Anuală de primăvară (în păioase). O planta produce 200 de seminţe, ce păstrează
puterea germinativă 10 ani. Răspândită de la câmpie până în etajul fagului, în special pe
cernoziomuri. Ruderală şi segetală.
Datura stramonium (ciumăfaie). Fam. Solanaceae. Este înaltă de 30 – 80 (110) cm.
Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Are flori albe. O plantă produce 10.000 seminţe, ce
păstrează puterea germinativă 4 – 5 ani. Anuală de vară. Frecventă la câmpie şi dealuri. Ruderală
şi segetală (culturi deprăşitoare, vii, livezi). Toxică.
Equisetum arvense (coada calului). Fam. Equisetaceae. Este înaltă de15 – 30 cm. Perenă
cu rizomi. Frecventă pe soluri aluviale, în lunci, pe soluri brune, acide. Se întâlneşte în toate
culturile, din regiunea de câmpie şi până la limita inferioară a molidului. În toată ţara.
Erigeron canadensis (bătrâniş). Fam. Compositae. Înaltă până la 1 m (1,5m). Înfloreşte
din iunie şi până în septembrie. Are flori alburii. O plantă produce100.000–200.000 fructe. Anuală
de vară–toamnă. Comună de la câmpie şi până la munte, pe toate tipurile de sol, cu excepţia
solurilor umede şi a sărăturilor. Ruderală şi segetală (lucerniere, trifoişti, vii, livezi).
Euphorbia agraria (laptele cucului, cuculei). Fam. Euphorbiaceae. Este înaltă de 40 - 60
cm. Înfloreşte în iulie şi august. Perenă cu rizomi. Formează 650 de seminţe. Este răspândită în
sudul şi estul ţării; rară în restul ţării. Ruderală şi segetală (în toate culturile).
Galinsoga parviflora (busuioc sălbatic). Fam. Compositae. Este înaltă de 20 – 60 cm.
Înfloreşte din iunie–octombrie. O plantă produce 5.000 (300.000) fructe, care păstrează puterea
germinativă până la 10 ani. Frecventă de la câmpie şi până la munte, pe soluri fertile şi reavene.
Segetală în prăşitoare, vii, grădini de legume, în toată ţara. Pe sol umed, ramurile rupte
înrădăcinează.

17
Agrotehnică

Galium aparine (lipicioasă, turiţă). Fam. Rubiaceae. Plantă agăţătoare datorită perilor
rigizi şi încovoiaţi în jos, care se găsesc pe fructe, muchia tulpinii şi frunze; se agaţă de haine şi
blana animalelor. Este lungă de 1 (1,5) m. Înfloreşte din mai şi până în iulie. Are flori albe. Anuală
de primăvară. O planta produce 360 – 1.100 de fructe, ce păstrează puterea germinativă timp de 7
– 8 ani. Este frecventă în toată ţara. Segetală în toate culturile.
Hibiscus trionum (zămoşiţă). Fam. Malvaceae. Este înaltă de 30 – 50 cm şi înfloreşte din
iunie şi până în august. Are flori palid-gălbui, la bază închis purpuriu. Anuală de vară. Este
răspândită în toată ţara, în regiunea de câmpie şi dealuri joase, pe soluri fertile; lipseşte sau este
foarte rară pe podzoluri. Ruderală şi segetală (culturi de vară – toamnă).
Lamium amplexicaule (sugel, urzică moartă). Fam. Labiatae. Este înaltă de 10 – 25 cm.
Înfloreşte (martie) aprilie–mai. Are flori roşii–purpurii. Anuală de primăvară (efemeră). Este
frecventă în toată ţara, de la câmpie până la munte. O plantă poate produce 300 de fructe, ce
păstrează puterea germinativă timp de 7 – 8 ani. Ruderală şi segetală (în culturile ce se dezvoltă
primăvara).
Lithospermum arvense (mărgeluşe). Fam. Boraginaceae. Este înaltă de 15 – 45 cm.
Înfloreşte din aprilie şi până în iunie. Are flori albe. O plantă produce 200 de fructe, ce păstrează
puterea germinativă timp de 8 – 9 ani. Anuală de primăvară. Este răspândită în toată ţara în
regiunea de dealuri şi câmpie. Ruderală şi segetală (păioase, podgorii, lucerniere, livezi).
Papaver dubium (mac de câmp). Fam. Papaveraceae. Înaltă de până la 60 cm. Are floarea
albă (uneori roşie); fructul este o capsulă alungită, cu 6 – 9 radii. Înfloreşte din mai şi până în iulie.
O plantă produce până la 50.000 seminţe, ce păstrează puterea germinativă până la 10 ani. Anuală
de primăvară. Răspândită în toată ţara, în regiunea de câmpie şi dealuri. Ruderală şi segetală (în
păioase, lucerniere, trifoliene, vii, livezi).
Portulaca oleracea (iarbă grasă, graşiţă). Fam. Portulacaceae. Plantă târâtoare, ajunge la
o lungime de 15 – 30 cm. Înfloreşte din mai şi până în octombrie; fructifică eşalonat. Are flori
galbene. O plantă produce 10.000 seminţe foarte mici, care păstrează puterea germinativă până la
30 de ani. Anuală de vară şi toamnă. Este rezistentă la secetă. Ruderală şi segetală (prăşitoare, vii,
culturi de legume, livezi).
Sinapis arvensis (muştar de câmp). Fam. Cruciferae. Este înaltă de pânăla 100 cm.
Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Are flori galbene. O planta produce 3.000 – 5.000
(25.000) seminţe, cu o longevitate de 16 – 17 (35) de ani. Anuală de primăvară. Ruderală şi
segetală, fiind răspândită în toate culturile, pe toate tipurile de sol, de la câmpie şi până la munte.
Solanum nigrum (zârnă neagră, poama câinelui). Fam. Solanaceae. Este înaltă de 20 – 50
cm. Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. Are flori albe cu antere galbene. Anuală de vară–

18
Agrotehnică

toamnă. O plantă produce 2.000 (40.000) seminţe, ce păstrează puterea germinativă 4 (35) ani.
Frecventă în toată ţara, în special în regiunea de câmpie şi deal. Ruderală şi segetală (prăşitoare,
în special soia şi fasole), vii, livezi. Toxică, datorită solaninei. Fructele (bace) umede pun mari
probleme la recoltatul mecanizat.
Sonchus arvensis (susai). Fam. Compositae. Este înaltă de 1 – 1,5 m. Are flori galbene ce
înfloresc în iulie şi august. Perenă cu drajoni. O plantă produce 5.000 (30.000) fructe ce păstrează
puterea germinativă timp de 8 ani. Se înmulţeşte şi vegetativ prin muguri radiculari (s-au numă
rat până la 16.609 muguri/m2). Este puţin rezistentă la secetă, deoarece sistemul radicular nu este
profund. Este frecventă în toată ţara, mai puţin în sud – estul ţării, Dobrogea şi sudul Moldovei.
Creşte în toate culturile. Ruderală şi segetală.
Stellaria media (rocoină). Fam. Caryophyllaceae. Plantă târâtoare. Înfloreşte din martie şi
până în iunie (când are condiţii, poate răsări eşalonat şi înflori până la venirea iernii). Are flori
albe. O plantă poate produce până la 15.000 seminţe, ce păstrează puterea germinativă timp de 5
– 10 ani. Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ prin formarea rădăcinilor adventive, în contact cu
solul umed; fragmentele rupte înrădăcinează şi ele când solul este umed. Anuală de primăvară.
Ruderală şi segetală, de la câmpie şi până la munte.
Taraxacum officinale (păpădie). Fam. Compositae. Perenă. Este înaltă de5 - 70 cm, foarte
variabilă ca habitus, după condiţiile staţionale. Are flori galbene. Înfloreşte din aprilie şi până în
iunie. Comună în toată ţara, de la câmpie şi până în regiunea subalpină. Ruderală şi segetală, în
pajişti, lucerniere anul III-IV, în livezi; în păioase şi prăşitoare este mai rară.
Thlaspi arvense (punguliţă). Fam. Cruciferae. Este înaltă de 20 – 40 cm. Înfloreşte din
aprilie şi până în iunie. Are flori albe. Anuală de primăvară. Este răspândită de la câmpie şi până
la munte. Plantă toxică cu miros de usturoi ce-l transmite şi laptelui.
Tripleurospermum inodorum (muşeţel prost, roman). Fam. Compositae. Este înaltă de
până la 1 m. Înfloreşte din iunie şi până în septembrie. O planta poate produce până la 50.000
fructe, ce păstrează puterea germinativă până la 6 ani. Anuală (de primăvară şi de vară) – bienală.
Comună în toată ţara, pe toate tipurile de sol. Ruderală şi segetală.
Veronica arvensis (şopârliţă). Fam. Scrophulariaceae. Plantă târâtoare, are o lungime de
30 cm. Înfloreşte din (martie) aprilie şi până în iunie. Flori albastre. Anuală de primăvară şi de
vară. Este răspândită în toată ţara, mai frecventă în sud, sud – estul şi sud – vestul ţării, pe soluri
uşoare, de la câmpie şi până la munte. Ruderală şi segetală toate culturile.
Vicia sativa L. (măzăriche de primăvară). Plantă agăţătoare, ajunge la 80 cm lungime.
Înfloreşte în mai şi iunie. Flori albăstrui. Anuală de primă vară. O plantă produce 600 – 800
seminţe, ce păstrează puterea germinativă 4 ani. Ruderală şi segetală (în toate culturile). Eutrofă.

19
Agrotehnică

Xanthium italicum (cornuţi, cornaci). Are o înălţime de 1 – 1,5 m.

5.3.METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace.
Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori după cum
urmează:
• metode preventive,
• metode curative:
- metode agrotehnice,
- metode fizico-mecanice,
- metode biologice,
- metode chimice.
Alegerea metodelor de combatere a buruienilor se face în funcţie de:
- gradul de îmburuienare a culturilor,
- raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni, particularităţile biologice ale
buruienilor,
- sursele de îmburuienare,
- modificarea îmburuienării iniţiale prin utilizarea diferitelor măsuri,
- eficienţa economică a metodei de combatere.
Dar, este unanim recunoscut faptul că în lupta cu buruienile nu poate fi vorba de folosirea
unilaterală a unei singure măsuri ci a unui complex de metode sau mijloace.
Combaterea integrată a buruienilor
Combaterea integrată a buruienilor trebuie fundamentată pe cunoaşterea caracteristicilor
ecologice ale fiecărei parcele, precum şi pe baza continuităţii în combatere, atât în timp cât şi în
spaţiu, completat cu operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi metodelor
de combatere.
Strategia de combatere trebuie să aibă în vedere:
- factori strategici (pe termen lung) care au în vedere obiectivul fermei, organizarea
teritoriului, a asolamentului şi rotaţia culturilor, sistemul de lucrare a solului, diminuarea sau
eliminarea factorilor limitativi (umiditatea în exces, salinizare etc.);
- factori tactici (pe termen scurt) care se referă la tehnicile de întreţinere a culturilor,
semănatul în epoca optimă, desimea corespunzătoare, soiul, sistemul de fertilizare etc.;
- factori operaţionali (din sezonul de vegetaţie) care constau în măsuri de combatere
curative (metode agrotehnice, chimice, biologice, mecanice şi fizice).

20
Agrotehnică

Dacă factorii strategici şi cei tactici au un caracter preventiv şi urmăresc evitarea ajungerii
seminţelor de buruieni în sol sau eliminarea condiţiilor de apariţie şi dezvoltare a buruienilor,
factorii operaţionali au un caracter de intervenţie pentru a
menţine îmburuienarea sub pragul economic de dăunare.
Managementul Integrat al Buruienilor - M.I.B. (Integrated Weed Management) reprezintă
un sistem de măsuri integrate, în primul rând preventive, agrotehnice şi biologice, dar fără a
exclude pe cele chimice, având ca obiective menţinerea gradului de îmburuienare sub nivelul
pragului economic de dăunare şi menţinerea echilibrului ecologic în cadrul ecosistemului agricol
respectiv
1.Metodele preventive
Metodele preventive urmăresc prevenirea înmulţirii buruienilor şi răspândirea acestora,
fiind cunoscut că este mai uşor şi mai ieftin să previi îmburuienarea decât să combaţi buruienile.
Pentru a preveni îmburuienarea culturilor, specialistul agricol trebuie să cunoască:
-particularităţile biologice ale buruienilor,
-condiţiile de climã şi sol,
-proprietăţile morfologice ale seminţelor,
-particularităţile tehnologice ale plantelor cultivate.
Ca să fie eficientă, metoda preventivă trebuie aplicată permanent şi urmărite toate
secvenţele.
Se pot enumera următoarele metode preventive:
- curăţarea materialului de semănat,
- pregătirea raţională a gunoiului de grajd,
- evitarea transportului seminţelor de buruieni prin intermediul maşinilor agricole,
- curăţarea apelor de irigat de seminţe de buruieni,
- distrugerea diferitelor focare de infestare cu seminţe de buruieni (întreţinerea corectă a
marginilor de drumuri agricole, neagricole, a canalelor, a suprafeţelor de teren din preajma
stâlpilor de telegraf sau de transport ale energiei electrice, a zonei căilor ferate etc.),
- precum şi organizarea serviciilor de carantină şi controlul seminţelor.
2.Metode curative
Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi
agrotehnice, termice, biologice şi chimice. Metodele curative sunt fundamentate pe de o parte pe
cunoaşterea potenţialului de îmburuienare a terenurilor prin cartarea buruienilor, iar pe de altă
parte pe determinarea gradului de îmburuienare al culturilor şi alegerea celor mai adecvate metode
de combatere pentru menţinerea îmburuienării sub pragul economic (optim) de dăunare.

21
Agrotehnică

➢ Metode agrotehnice
Metodele agrotehnice de combatere a buruienilor se referă în special la:
- îngrăşămintele chimice şi amendamente,
- lucrările solului,
- tehnica de semănat,
- folosirea mulciului,
- lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit),
- irigarea şi desecarea,
- cositul şi păşunatul rational.
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult lupta cu
buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu cu buruienile. De
asemenea, în orice cultură (sau grup de culturi cu însuşiri asemănătoare) se întâlnesc anumite
buruieni caracteristice care sunt adaptate la particularităţile biologice ale plantei cultivate şi la
tehnologia care-i este specifică. În cadrul asolamentului plantele fiind într-o continuă succesiune
în timp şi în spaţiu, se realizează o reducere evidentă a numărului de buruieni.
Îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Influenţa îngrăşămintelor asupra gradului de
îmburuienare este în general mult discutată în literatura de specialitate.
Aplicarea amendamentelor cu calcar pe solurile acide micşorează gradul de
îmburuienare. În acest caz se împuţinează în special buruienile calcifuge ca: Equisetum arvense,
Polygonum convolvulus, Spergula arvensis, etc. Pe de altă parte amendamentele favorizând
dezvoltarea plantelor cultivate, acestea luptă mai bine cu buruienile.
Folosirea raţională a îngrăşămintelor chimice şi amendamentelor influenţează pozitiv
puterea de concurenţă a plantelor cultivate şi ca urmare se realizează o reducere a gradului de
îmburuienare.
Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere ale arăturilor de vară ca
semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului germinativ au un rol deosebit în combaterea
buruienilor. Astfel, prin efectuarea, în anumite condiţii a dezmiriştirii în vară, după recoltarea
culturilor semănate des, se crează posibilitatea germinării unui număr mare de seminţe de buruieni,
care vor fi distruse printr-o lucrare ulterioară. Dar efectul cel mai pronunţat asupra combaterii
buruienilor îl are aratul, operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De
asemenea, seminţele de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd viabilitatea
iar altele, din cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra, pier între germinare şi
răsărire.

22
Agrotehnică

În combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara timpuriu un rol

important îl are lucrarea cu grapa care se execută imediat ce se poate intra cu agregatul pe teren.
În anumite situaţii grăpatul poate fi folosit şi înaintea răsăririi culturilor prăşitoare pentru
distrugerea buruienilor apărute după semănat.
Lucrarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau combinatorul, după caz, în vederea
pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în combaterea buruienilor.
Tehnica de semănat. Însămânţarea în mod raţional şi la timp a fiecărei culturi creează
condiţii mai bune pentru plante în sensul că acestea acoperă repede terenul putând concura mai
uşor cu buruienile.
Densitatea plantelor, sporită până la limitele ei optime, contribuie substantial la
combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a terenului.
Dimpotrivă, semănatul prea rar, ca şi greşurile din lanuri, favorizează îmburuienarea.
Prăşitul şi plivitul, sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie
combaterea buruienilor. Numărul praşilelor depinde de gradul de îmburuienare. De regulă, la
culturile de câmp, se execută 2-5 praşile.
Distrugerea buruienilor trebuie să se facă imediat după apariţia lor. Acest lucru este
necesar pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi pentru faptul că la începutul
perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de concurenţa buruienilor.
Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite. Fiind o lucrare foarte
costisitoare, care necesită un volum mare de muncă, se execută astăzi doar în răsadniţe, în procesul
de ameliorare a plantelor şi de producere de sămânţă din verigile superioare, precum şi la culturi
de o mare valoare economică.
➢ Metode biologice
Metodele biologice cuprinde două grupe de metode:
- Crearea de soiuri şi hibrizi competitivi şi asigurarea condiţiilor optime de dezvoltare.
- Distrugerea buruienilor prin fenomene allelopatice, unele specii de insecte, agenţi
patogeni (viruşi, ciuperci, bacterii) iar uneori rozătoare, gâşte, raţe, melci, peşti etc.
➢ Metode fizico-mecanice
Metodele termice de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea temperaturilor
cuprinse între 50-80 °C pentru uscarea („opărirea”), arderea buruienilor şi sterilizarea solului la
suprafaţă.
În fază tânără celula vegetală este foarte sensibilă la temperaturi ridicate, conţinând 95%
apă. Astfel o temperatură de 70-80 °C provoacă coagularea proteinelor şi distrugerea buruienilor,
chiar dacă la această temperatură acestea nu sunt arse.

23
Agrotehnică

Chiar la temperaturi mai mici, de 50-60 °C, menţinute o perioadă mai îndelungată
buruienile sensibile sunt distruse.
Combaterea termică a buruienilor este recomandată în următoarele situaţii:
-în sere şi solarii;
-pe terenurile umede unde grăpatul şi prăşilele nu se pot aplica;
-în pomicultură şi viticultură;
-pentru culturile rezistente la căldură (ceapă, praz etc.) dacă acestea nu au răsărit dar există
buruieni;
-pentru culturile prăşitoare (porumb) etc.
Exemplu (Metoda flambării folosită în combaterea buruienilor în agricultura ecologică în
occident) https://infostiri.net/flambarea-metoda-inedita-aplicata-de-un-fermier-sibian-pentru-
scapa-de-buruieni-fara-chimicale-video/
➢ Metode chimice
Metodele chimice de combatere a buruienilor din culturile agricole presupune aplicarea
produselor fitofarmaceutice, ale erbicidelor, în amestec cu apa, sub formă de „stropiri” prin care
„amestecul” realizat este pulverizat spre suprafaţa tratată. Pe lângă aceste amestecuri aplicate,
există şi situaţii (foarte puţine) când erbicidele sunt aplicate sub formă uscată (glomerule, tablete).
Denumirea de erbicid provine de la cuvintele latineşti herba = iarbă şi cedo-cedere = a
ucide.
Combaterea chimică a buruienilor a progresat mult în ultimul timp, ca urmare a dezvoltării
producţiei de erbicide, a scăderii numărului populaţiei active cuprinse în agricultură şi a creşterii
gradului de îmburuienare a terenurilor.
O metodă modern de combatere a buruienilor din culturile agricole este automatizarea şi
robotizarea operaţiunilor de aplicare a PPP şi tot mai multe companii de robotică au dezvoltat
astfel de tehnologii de ultimă generaţie. Exemplu: https://www.ecorobotix.com/wp-
content/uploads/2020/08/AVO-%E2%80%93-Film-2020-Short-EN1.mp4
5.4.ERBICIDE
Erbicidele, în sensul larg al cuvântului, sunt mijloace chimice de protecţia plantelor,
obţinute prin formularea şi condiţionarea unor ingrediente biologic active care, aplicate pe sol sau
pe plante, provoacă moartea acestora.
Erbicidele – produsul comercial, sunt formate din substanţa activă combinată, în procesul
de fabricaţie prin – formulare, condiţionare – cu diferiţi solvenţi, diluanţi şi adjuvanţi. Aceste
substanţe complementare au rolul de a uşura amestecarea sau dispersarea erbicidului cu apa şi
pentru sporirea rezistenţei produselor la păstrare.

24
Agrotehnică

Amestecul de erbicid + apă se realizează în vederea obţinerii unui volum mai mare de
soluţie care să poată fi repartizat uniform pe suprafaţa ce urmează a fi tratată, precum şi pentru
uşurarea manipulării în procesul aplicării
Substanţa activă erbicidă, are denumirea în conformitate cu compoziţia moleculară şi
chimică a substanţei erbicide, înscrisă ISO (pe baza căreia se clasifică erbicidele) şi este, de regulă,
scrisă cu literă mică. Noţiunea de “substanţă activă” este folosită cu precădere în scopuri
agronomice, chimiştii şi toxicologii preferă termenul de “compuşi chimici”.
Formularea – condiţionarea, este forma sub care un erbicidul urmează a fi comercializat
şi reprezintă o combinaţie a substanţei active cu diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi,
cosurfactanţi, muianţi, adezivi, agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară etc.) al
cărei scop final este de a face produsul utilizabil în mod eficace.
Denumirea comercială al erbicidului. Numărul acestora este cu mult mai mare decât a
substanţelor active omologate (în funcţie de firma producătoare, doza de substanţă activă, forma
de condiţionare al erbicidului etc.), iar acestea, de regulă, sunt scrise cu litere mari. Denumirile
comerciale sunt generice, cu rezonanţe specifice şi nu exprimă (decât în puţine cazuri) compoziţia
moleculară al erbicidului. Denumirea comercială trebuie însoţită obligatoriu de iniţialele care arată
forma de condiţionare a erbicidului, conţinutul şi substanţa activă şi recomandări privind
tehnologia de aplicare.
Erbicidele se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
➢ După spectrul de acţiune:
• erbicide cu acţiune totală (acestea distrug toate plantele de pe suprafaţa tratată şi
din această cauză ele se aplică pe locuri necultivate (căi ferate, marginea şoselelor,
curţi, etc.).
• erbicide selective (care distrug numai unele plante şi din această cauză se aplică
în culturi agricole. Acestea se împart în: erbicide antigramineice şi erbicide active
faţă de dicotiledonate.).
➢ După epoca de administrare:
• erbicide care se aplică înainte de semănat (preplant incorporated) (Cum sunt cele
pe bază de: Benefin, Butilate, EPTC, Molinat, Trifluralin, Atrazin etc.);
• erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire (preemergence).
(Cum sunt cele pe bază de: Prometrin, Linuron, Monolinuron, Terbutryn etc.);
• erbicide care se aplică după răsărire (post-emergence) (Cum sunt cele pe bază
de 2,4 D, MCPA, Barban, Dicamba, Bromoxynil, etc.).
➢ După modul de acţiune:

25
Agrotehnică

• erbicide de contact (care se aplică prin stropiri pe plantă şi acţionează în

principal numai asupra locurilor atinse de erbicid; eficienţa lor este puţin
influenţată de condiţiile meteorologice, iar acţiunea asupra buruienilor este
foarte rapidă; ex. Bentazon, Bromophenoxim, etc.);
• erbicide sistemice (care se absorb în plante prin rădăcini sau prin frunze,
circulă în sistemele conducătoare (sunt translocate) şi acţionează asupra
diferitelor organe vegetative; eficienţa lor depinde foarte mult de condiţiile
meteorologice şi acţiunea asupra buruienilor este mai lentă decât la erbicidele
de contact.);
➢ După procesele metabolice pe care le blochează pentru a cauza moartea plantei:
• erbicide care inhibă respiraţia (erbicide pe bază Dinoseb, Bromoxinil, etc);
• erbicide cu acţiune similară hormonilor vegetali (2,4 D şi compuşii înrudiţi);
• erbicide care inhibă fotosinteza şi producerea clorofilei (Atrazin, Simazin,
Terbutryn, Prometryn, Terbacil, Bentazol etc.);
Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot prezenta ca:
• soluţii, amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi care nu pot fi
separate prin mijloace fizice (de pildă prin centrifugare). (Din această grupă fac
parte erbicidele: Basagran, Gramoxone, Reglone, etc.);
• emulsii, amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular şi care se pot separa
prin mijloace fizice, (Din această grupă fac parte erbicidele: Eradicane, Lasso,
Eptam, Sutan, Betanal, Brominal, etc.);
• pulberi muiabile, care prin amestec cu apa dau suspensii (amestecuri solid-lichid,
la nivel supramolecular), (Din această grupă fac parte erbicidele: Nitralin,
Oryzalin, Diclorbenil, Monuron, Linuron, Atrazin, Cyanazin etc.);
• granule, care se aplică direct, fără apă, (Din această grupă fac parte erbicidele:
Walop G pe bază de Propachlor, Ordram G pe bază de Molinat etc.);
Clasificarea erbicidelor după principalele procese metabolice asupra cărora acţionează:
- asupra germinaţiei seminţelor,
- asupra fotosintezei şi producerii clorofilei,
- asupra respiraţiei,
- erbicide cu acţiune de stimulatori de creştere etc.
Produsele pesticide se încadrează în diferite grupe de toxicitate în funcţie de doza letală –
50% (DL 50%), care reprezintă doza unică de substanţă activă (s.a.) exprimată în mg/kg corp care

26
Agrotehnică

administrată oral la şobolani albi, supuşi în prealabil la un post timp de 24 ore, provoacă moartea
la 50% din lotul experimental, în cursul perioadei de observaţie de 14 zile.
Grupele de toxicitate sunt:
Grupa a I a – cuprinde produse extrem de toxice la care DL 50% este de până la 50 mg
s.a. / kg corp; se etichetează cu roşu.
Grupa a II a – cuprinde produse puternic toxice la care DL 50% este cuprins între 50-
200 mg s.a./kg corp; se etichetează cu verde.
Grupa a III a – cuprinde produse moderat toxice la care DL 50% este cuprins între 200-
1000 mg s.a./kg corp; se etichetează cu albastru.
Grupa a IV a – cuprinde produse cu toxicitate redusă la care DL 50% este peste 1000
mg s.a./kg corp; se etichetează cu negru.
Din cele cca. 330 erbicide (produse comerciale) omologate în România 81% se încadrează
în grupa a IV-a de toxicitate, iar 19% în grupa a III-a de toxicitate.
După punerea pe piaţă, cadrul legislativ clasifică pesticidele utilizate în două categorii:
- produsele din grupa de toxicitate III şi IV (slab toxice) sunt comercializate şi utilizate în
mod liber;
- produsele din grupa I şi II de toxicitate (înalt toxice şi foarte toxice) sunt utilizate numai
de către personal specializat, autorizat de autorităţile competente (inclusiv de către Serviciul
Arme, Muniţii şi Substanţe toxice din cadrul IGP).
Aplicarea erbicidelor se face conform unor tehnologii recomandate şi sub controlul specialiştilor
agricoli.
Metode de aplicare ale erbicidelor:
Prin alegerea celei mai potrivite metode de aplicare se realizează o eficacitate mare al
erbicidului asupra buruienilor şi în acelaşi timp se înlătură eventualele efecte negative asupra
culturilor.
În funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două metode principale de
aplicare ale erbicidelor:
- aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturilor (are un caracter preventiv
şi este specifică erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe bază de atrazin, metolaclor, simazin,
butylat, benefin, cycloat, trifluralin etc.);
- aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, adică după răsăritul culturii (are un caracter
curativ şi este specifică erbicidelor de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi erbicidelor
cu acţiune hormonală, aminotriazolului, dinoseb-acetatului, picloramului, morfactinelor etc..

27
Agrotehnică

Tehnologie de aplicare a erbicidelor reprezintă procesul fizic prin care erbicidele sunt
aduse în contact cu buruienile. Aplicarea erbicidelor se face prin tratamente, care sunt fie
tratamente în vegetaţie (stropiri cu diferite volume de lichid şi cu mijloace terestre sau aeriene) fie
tratamente la sol.
Toate pesticidele (erbicide, fungicide, insecticide etc.) utilizate pe plan Mondial sunt
înscrise ISO (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare) fiind apoi folosite în literatura de
specialitate şi pe etichetele produselor comerciale. Substanţele noi sunt aprobate provizoriu iar
după aprobarea definitivă acestea sunt înscrise în ISO Standard şi publicate în „Manualul
Pesticidelor” care apare la un interval de 3-4 ani.
În ţara noastră sunt omologate erbicide (produse comerciale) care cuprind peste 100
substanţe active erbicide sau diferite amestecuri grupate, de regulă, în 20 grupe chimice (19 familii
chimice + 1 amestecuri). Toate erbicidele omologate în România sunt trecute în „CODEXUL
produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România”, editat periodic de Comisia
Interministerială de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar, sub egida Ministerului Agriculturii
şi Alimentaţiei.

Întrebări recapitulative:
1.Ce sunt buruienile?
2.Care sunt criteriile după care se pot clasifica buruienile?
3.Care sunt principalele metode de combatere ale buruienilor din culturile de câmp?
4.Ce sunt erbicidele?
5.Cum se pot aplica erbicidele?
6.Recunoașterea principalelor buruieni.

Bibliografie:
C. Pintilie și colab., 1980, Agrotehnică și tehnică experimentală, Editura Didactică și Pedagogică,
București;
Iancu Stancu, 2012, Agrotehnică, Manual universitar pentru învățământul la distanță, Craiova;
Gerald Jităreanu, 2009, Agrotehnică, USAMV ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași;
Paul Dobre, 2010, Baza energetică și mașini horticole, USAMV București;
Teodor Onisie, Marius Zaharia, 2002, Agrotehnică, USAMV, Iași;
Teona Avarvarei, 2009, Agricultură generală, USAMV ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași;

28
Agrotehnică

Rusu Teodor, 2009, Agrotehnică, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;

Rusu Teodor, 2009, Curs Agrotehnică și Fitotehnie I, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;
Cluj-napoca
https://www.agro.basf.ro/ro/stiri/basf-pe-camp/combatere-buruieni-perene-porumb.html
https://www.agro.basf.ro/ro/servicii/ghidul-buruienilor-bolilor-si-
daunatorilor/Buruieni/Buruieni-dicotiledonate/Voinicica/
https://www.agro.basf.ro/ro/produse/overview/Erbicide/Biathlon-4D.html
https://www.agro.basf.ro/ro/stiri/fermier-in-romania/principalele-buruieni-care-afecteaza-
culturile-de-camp.html
http://www.apia.org.ro/files/subpages_files/Ghidul_pentru_identificarea_principalelor_specii_de
_buruieni_care_alc%C4%83tuiesc_%E2%80%9Evegeta%C5%A3ia_nedorit%C4%83%E2%80
%9D_pe_paji%C5%9Fti.pdf
https://www.glissando.ro/product-category/ghiduri/ghidul-buruienilor/
https://www.agro.basf.ro/Documents/cataloage/catalog_complet_basf.pdf
http://www.agrostandard.ro/tag/ecorobotix-curent-buruieni/
https://www.revista-ferma.ro/articole/agricultura-viitorului/3-roboti-agricoli-in-razboi-cu-
buruienile
https://infostiri.net/flambarea-metoda-inedita-aplicata-de-un-fermier-sibian-pentru-scapa-de-
buruieni-fara-chimicale-video/

29