Sunteți pe pagina 1din 2

Proza eminesciană a fost primită de către critică, fie contestându-i construcţia epică

defectuoasă, discursivitatea juvenilă, stilul excesiv pictural, filozofia obscură, fie apreciindu-i

imaginaţia fabuloasă şi halucinantă a tânărului autor, asemănătoare cu a unor prozatori fantastici

percum E.T.A. Hoffmann ţi Chamisso. Adevărul este că eliminând stângăciilede construcţie epică

şi stil narativ, puternic influenţate de clişeele romantice şi de stereotipiile ,,romanţului” popular

răspândit în epocă, proza eminesciană reprezintă un ansamblu coerent de mituri şi de valori, o

demonstraţie de idei şi imagini care îmbogăţesc sensurile poeziei eminesciene.

Prelucrând teme dintre cele mai neaşteptate pentru proza românească a sec. XIX

(metempsihoza – Sărmanul Dionis, iubirea liberă – Cezara, revoluţia – Geniu pustiu, motivulş

omului care şi-a pierdut umbra – Sărmanul Dionis, Umbra mea, Archaeus), Eminescu introduce

în proza românească surse de inspiraţie noi prin valorificarea originală a unor motive literare şi

filozofice de circulaţie europeană. El este creatorul prozei fantastic-filozofice având ca elemente

specifice: naraţiunea de tip romantic, invadată de pasaje descriptive, limbajul pictural, evocator şi

creaţia de personaje excepţionale, titanice, demoniace.

Sărmanul Dionis este o nuvelă pe tema transmigraţiei sufletelor, a metempsihozei.

Eminescu valorifică o idee a lui Schopenhauer, după care timpul şi spaţiul sunt manifestări ale

substanţei care se regenerează veşnic, compusă dintr-un număr de rahei, umbre ale individului

fizic. Prin vis, omul poate ieşi din determinările temporale şi spaţiale şi devenind arheu, parte a

totului, are posibilitatea de a trăi simultan formele sale trecute sau viitoare existente în substanţa

veşnică. Ponind de la această idee, Sărmanul Dionis devine povestea dramatică a unei iniţieri în

tainele mari şi ultime ale Universului, iniţiere eşuată prin cutezanţa – profanatoare şi pedepsită –

de identificare cu Dumnezeu.Prin romantica şi fantastica istorie a lui Dionis, Eminescu

reconstituie mitul lui Lucifer, promovând ideea că, dacă prin intelect, ca esenţă platoniciană,

omul poate penetra infinitul şi deconspira divinitatea, ca individ fenomenal nu are decât o singură

existenţă reală, a eului propriu, în care viaţa şi visele nu sunt decât paginile unei cărţi unice.

Din punctul de vedere al particularităţilor narative, Sărmanul Dionis este o construcţie

auctorială în care naratorul este autorul însuşi, aflat într-o poziţie demiurgică, de rostirea căruia

depind toate întâmplările şi întregul destin al personajelor. Povestirea se face la persoana a III-a,

modalitate caracteristică prozei obiective, dar Eminescu nu rămâne un narator complet detaşat. El
iese din indiferenţa autorului demiurg şi însoţeşte drumul eroului printr-o atitudine uşor ironică.

Prin interogaţia asupra propriei naraţiuni şi citatul din Th. Gautier marchează o anticipare cu mai

bine de un secol a unor preocupări ale prozei post-moderniste.

Tânărul Dionis, visător incurabil, modest copist ,,avizat