limba română azi
Mina-Maria RUSU
Despre identitate lingvistică vs
identitate culturală
M.-M.R. – conf. univ. dr.
Inspector general de limba
şi literatura română, limbi
clasice şi neogreacă în
cadrul Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi
Sportului, România. Autoare
de lucrări de critică literară
(Poetica sacrului, 2005,
Octavian Goga – texte
comentate, 2000), lingvistică
(Limba română, 2000,
Competenţă şi performanţă
în comunicare, 2010), studii
culturale (Limbă, cultură şi
civilizaţie românească, 2008).
Diploma Gheorghe Lazăr,
clasa I. Expert internaţional
al Consiliului Europei, Divizia
de Politici lingvistice, Expert
naţional în educaţie.
19
Introducere – Despre rost, ros-
tire şi rostuire, prin comunicarea
lingvistică şi culturală
Rostul fiinţei în Trecere este de a rosti. Singurul
verb care imprimă sufletului amprenta vieţui-
rii fără sfârşit şi care dă sens existenţei noastre
omeneşti. De la rost până la rostire şi de acolo
până la spaţiul spiritual în care sălăşluim, ca
rostuire ontologică, traseul este unul iniţiatic.
Astfel, ne vom putea poziţiona în spaţiul bine
definit al expresiei „a-şi face un rost” în viaţă.
Căci rostul şi sensul devin, contextual, sinoni-
me, ajustând bipolar existenţa noastră istori-
că. De aici înainte, putem nuanţa în variaţiuni
pe aceeaşi temă, în căutarea propriei şi incon-
fundabilei noastre identităţi. De la a rosti vom
ajunge la a rostui, adică la acţiunea de a da rost
altora, dincolo de fiinţa noastră, dar prin inevi-
tabile conexiuni cu propriul nostru rost.
Aburind ca pâinea caldă, cuvântul rostit cheamă
omul, îl ademeneşte, robindu-l sau dezrobindu-l,
i se aşază pe limbă, îi sare în ureche şi i se cui-
băreşte în suflet. De acolo, miile de feţe ale sale
curg în cascadă şi conduc într-un perpetuum
mobile toate sentimentele către albia sinelui.
Evident că avatarurile cuvântului, de la ros-
tire la scriere, sunt expresii ale unei râvnite
20 ROMÂNĂ
metamorfoze a trecătorului în peren, întru configurarea rostului fiinţei
noastre în spaţiul existenţei.
În contextul acestei paradigme, ea însăşi purtând semnele epocilor is-
torice şi, evident, ale mentalităţii, ecuaţia care se generează în jurul cu-
vântului – ca unică necunoscută – conţine, ca într-o balanţă în deplin
echilibru, de-o parte rostirea, de cealaltă parte scrierea.

1. Comunicare – comuniune
După un excurs eseistic introductiv în fenomenologia comunicării, se
cuvine să construim câteva repere pentru abordarea identităţii lingvis-
tice şi culturale comune, partajate istoric şi geografic. Într-un secol al
frământărilor şi al rapidelor schimbări, preocuparea omului modern
pentru a-şi integra propriul destin în cel colectiv declanşează un pro-
ces de redefinire generală potenţată de idealul contemporan. Individul
uman trăieşte cu sentimentul unei desincronizări sociale, fapt care sti-
mulează revigorarea sentimentelor identitare, într-o formă nouă, de-
corată de relaţia comunicare – comuniune. Comuniunea nu este doar o
simplă legătură socială, ci implică şi un sentiment al fuziunii, la nivel
macrosocial, cu scopul de protejare a identităţii personale şi naţionale.
Această atitudine nouă a individului mileniului III vine din nostalgia
după comunitatea tradiţională, arhetipală, după sincronia care o defi-
nea şi al cărei rezultat era, pe de-o parte, înglobarea persoanei, cu toate
slăbiciunile sale, într-un mediu puternic, iar pe de altă parte, comuni-
carea, ca legătură de fuziune, cu spaţiul macrosocial1. Această menta-
litate pe fondul conectării la tradiţie este, la prima vedere, unul dintre
paradoxurile ontologice ale modernităţii, care ne obligă la o scurtă pri-
vire asupra modelului social practicat în Antichitate. Ne amintim fap-
tul că două limbi de cultură au dirijat configuraţia istorică a Romei şi a
Greciei antice şi tot acestea au definit relaţia de echilibru dintre cultură
şi civilizaţie. Evoluţia ciclică a omenirii dezvăluie, la un moment dat,
criza umanismului. Studiind fenomenul, C. Rădulescu-Motru2 pune
în relaţie Antichitatea înfloritoare cu mediocritatea contemporană,
descoperind că umanismul nu este doar o atitudine, ci şi o construcţie
spirituală de substanţă, care defineşte marile epoci istorice, reglându-le
sistemul de valori. În logica aceasta, Rădulescu-Motru conchide: „Ide-
 limba română azi 21
alul omului de astăzi şi de mâine ar trebui să fie credinţa că destinul
omului individual dobândeşte înţeles prin contopirea lui în destinul
neamului întreg din care face parte”3. Extrapolând, ducem raţionamen-
tul mai departe şi concluzionăm că destinul individual şi cel naţional se
conturează şi se dezvoltă în contextul larg european actual. Nu vorbim
despre globalizare, ci despre afirmarea identităţii prin comparaţie, prin
analiza atentă a valorilor individuale şi conectarea la sistemul colectiv
de valori din spaţiul comunităţii, într-o permanentă relaţie de schimb.
Un rol esenţial, în acest caz, îl are comunicarea.

2. Limbă şi comunicare
Fireşte că dimensiunea comunicativă a destinului se fundamentează
pe componenta lingvistică. Limba devine mijloc de punere în comun a
valorilor individuale şi de raportare la cele universale, generale, având
ca scop conectarea destinului individual la cel colectiv. Reconfigurarea
istorică a spaţiilor geopolitice a impus şi o regândire a conceptului de
limbă, ca vehicul al comunicării, cu rol de liant în plan cultural, între
valorile individuale, valorile naţionale şi cele universale. Pornind de la
modelul antic, definit şi de impunerea celor două limbi de cultură, lati-
na şi greaca veche, politicile lingvistice actuale promovează limbile de
mare circulaţie, asigurându-le statutul oficial în procesul de comuni-
care în diverse medii, dar susţin deopotrivă şi limbile naţionale, regio-
nale, minoritare, stimulând astfel conştiinţa identitară. Limba devine,
generic vorbind, soluţia de integrare deplină a omului în contextul so-
cial şi este calea de punere în comun a valorilor cu scopul de a-şi afirma
individualitatea personală sau naţională, cu respect faţă de valorile ce-
luilalt. Politicile lingvistice europene actuale deschid calea dialogului
şi a concilierii.
Se vorbeşte aproape obsesiv despre fenomenul crizei, în mai toate do-
meniile; vizibil însă cu precădere în comunicare, acesta poate determi-
na desocializarea fiinţei umane sau închiderea la dialog cultural a ţării,
fie dintr-o aroganţă a proprietăţii culturale, fie din umilinţă în faţa ma-
rilor culturi. Din acest motiv, regândirea conceptului de comunicare
analizează limba din perspectiva importanţei în realizarea finalităţilor
comunicării: punerea în comun a valorilor individuale şi naţionale cu
22 ROMÂNĂ
scopul de a le conecta la valorile universale. Cadrul European Comun
de Referinţă pentru Limbi4 este, în acest sens, un normativ care asigură
matricea comunicării lingvistice, punând în valoare fiecare limbă, indi-
ferent de statutul pe care aceasta îl are între limbile europene.

3. Limba română în context european

Vorbind despre limba română, logica expunerii se nuanţează, prin adu-
cerea în prim-plan a realităţii contemporane, consecinţă firească a isto-
riei trăite în spaţiul românităţii. Identificăm, din perspectivă istorică,
elemente care nu permit întotdeauna punerea în comun, la modul pro-
priu, a coordonatelor care asigură unitatea limbii şi culturii româneşti
în raport cu spaţiul ei matricial. Cât despre arealul de circulaţie, fireş-
te că raportarea limbii române se face evident şi substanţial în primul
rând la reprezentarea ca limbă maternă, apoi, contextual, la cea de a
doua limbă de comunicare, ca limbă oficială sau ca limbă străină.
O limbă vorbită de o populaţie reprezentativă numeric, la nivel mon-
dial, poate fi studiată cu interes ca limbă străină – spre exemplu en-
gleza –, nu însă în egală măsură şi o limbă cum este româna. Intere-
sul străinilor de a comunica în limba română nu poate avea decât o
eventuală susţinere culturală şi secvenţial economică, privind accesul
nemijlocit la informaţii şi conectarea facilă la mediul economic intern.
Din acest motiv, româna ca limbă străină nu poate fi analizată cu ace-
leaşi instrumente ca o limbă de circulaţie internaţională. Statutul ei de
limbă străină este susţinut doar de faptul că, pentru majoritatea cetă-
ţenilor din alte ţări, este o limbă necunoscută. Faptul că este irelevantă
pentru funcţionalitatea comunicării face dificilă impunerea ca posibilă
limbă străină de comunicare, de interes general. Poate că ar trebui să
punem problema ca, în spaţiul european, limbile oficiale şi limbile de
comunicare să construiască împreună o nouă configuraţie discursivă
a bătrânului continent, servind, de fapt, ca instrument de satisfacere a
nevoii omului de a comunica.
Istoric vorbind, limba română şi-a dus destinul într-o albie care a pri-
mit influenţele altor idiomuri vecine, pentru ca apoi, geografic, să in-
tervină graniţa artificial trasată, care să construiască unul dintre mari-
le paradoxuri ale istoriei noastre: criza identitară în raport cu valorile
 limba română azi 23
comune: teritoriul, religia, aspiraţiile. Prin urmare, spre deosebire de
alte limbi, româna trăieşte o dramă dublă: aceea a utilităţii minore în
comunicare, ca limbă străină, şi a înstrăinării în chiar spaţiul autohton.
Limba, care reprezintă mijlocul de comunicare specific unei comuni-
tăţi umane, este o construcţie spirituală ce dezvăluie o arhitectură ale
cărei componente coexistă, relevându-şi funcţionalitatea la diferite ni-
veluri, în diferite zone si prin diferite stiluri. Pe de altă parte, vorbim
despre varianta populară a limbii, marcată de indici de oralitate, neca-
nonică în procesul de comunicare, dar expresivă şi funcţională.
Varianta românei ca limbă străină trebuie să fie limba literară, norma-
tă, subordonată canonului lingvistic şi care asigură accesul la cultură.
De cealaltă parte, româna ca limbă străină poate fi învăţată şi în varian-
ta ei populară, fenomen care se petrece, de regulă, spontan, în mediul
economic şi vizează simpla funcţionalitate. Învăţarea unei limbi străine
se conectează la algoritmul lingvistic generat de materna vorbitorului
şi presupune, de cele mai multe ori, o abordare contrastivă, prin rapor-
tare la structurile bine cunoscute ale limbii materne.

4. Despre identitate şi criza identitară

Din acest motiv, situaţia unui vorbitor străin de limba română are ca
reper conotaţiile culturale şi funcţionale care asigură aspectul pragma-
tic al învăţării acestei limbi. În cazul concret al unui cetăţean străin aflat
pe teritoriul României, învăţarea limbii române poate avea ca motiva-
ţie accesul direct la informaţie şi facilitarea inserţiei culturale, elemente
care pot genera un efect integrator în spaţiul românesc.
În acest sens, există categorii de cetăţeni străini care beneficiază de
cursuri de limba română ca limbă străină, după o programă adaptată
nevoilor fiecărui grup-ţintă. Este vorba despre persoane discriminate
(Programă de limba română – curs de iniţiere – pentru copiii străinilor
care au dobândit statutul de refugiat în România şi pentru minorii refu-
giaţi neînsoţiţi aprobată cu ordin al ministrului nr. 4041 / 16.06.2004),
protejate de Oficiul Român pentru Imigrări (O.R.I.), de regulă cetă-
ţeni străini de condiţie modestă, care doresc să trăiască şi să muncească
temporar pe teritoriul României. Programa specială de limba română
24 ROMÂNĂ
ca limbă străină este adaptată pentru nivelele A1-A2, iar cursurile sunt
gratuite. În paralel, O.R.I. asigură imigranţilor conservarea identităţii
proprii, deoarece astfel se evită o criză identitară, care ar avea efecte
catastrofale asupra integrării acestora în noul mediu cultural. Modelul
este aplicat şi în alte ţări.
Exemplul Belgiei este relevant. În mediul şcolar în care există elevi
de diverse etnii, se studiază disciplina Limba şi cultura de origine
(L.C.O.), menită să conştientizeze la elevii străini interferenţele cul-
turale şi eventualele aspecte de istoria limbii care să dezvăluie etimo-
nuri comune, precum şi dinamica împrumuturilor lexicale. Acest curs
urmăreşte conservarea identităţii lingvistice şi culturale a elevilor, în
vederea înţelegerii importanţei comunicării, precum şi asumarea pro-
priei identităţi, ca semn distinctiv în raport cu mediul ţării de adopţie.
În astfel de situaţii, se constată, cu timpul, că limba română maternă
creează un cadru afectiv eficient de afirmare a identităţii naţionale şi
facilitează comunicarea culturală, generând toleranţa şi respectul faţă
de valorile celuilalt. Totodată, atrage vorbitorii de alte etnii să înveţe
limba română pentru comunicarea culturală. Pentru aceştia, evident,
limba română este limbă străină, descoperită ca limbă de comunicare,
alături de marile limbi ale Europei.
Înstrăinarea limbii române în raport cu vorbitorii nativi, care locuiesc
temporar în alte ţări, îi schimbă acesteia statutul, de la limbă maternă
la limbă de comunicare, ca oricare alta. Grupul-ţintă vizat este alcătuit
din oameni cu un nivel mediu şi sub mediu de cultură şi cu achiziţii
lingvistice modeste, la care se observă fenomenul de contaminare a
limbii române materne cu elemente de fonetică şi de lexic, care produc
o hibridare aleatorie a două idiomuri, realitate postmodernă sancţio-
nată din punct de vedere ştiinţific. Totodată, fenomenul are implicaţii
şi asupra conservării şi afirmării identităţii culturale a celor în cauză,
care manifestă înstrăinare de propria cultură, ca reflex al voinţei de
adaptare la mediul lingvistic şi cultural al ţării de adopţie. Acest
grup-ţintă este extrem de vulnerabil din perspectivă identitară. Fe-
nomenul care se manifestă din ce în ce mai pregnant vizează refuzul
acestora de a-şi declara apartenenţa etnică, lingvistică şi culturală şi, în
consecinţă, declanşarea unei crize identitare având ca efect inadapta-
rea şi excluziunea socială.
 limba română azi 25
O măsură cu efect remediabil şi integrator este oferirea cursului opţio-
nal extracurricular Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească (aproba-
tă prin Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007).
La începutul derulării acestui proiect grupul-ţintă viza elevi care aveau
conştiinţa naţională conturată. În ultimii doi ani însă România se con-
fruntă cu situaţia în care copiii participanţi la curs s-au născut în ţara de
adopţie, iar limba română şi cultura naţională nu au, pentru ei, o repre-
zentare adecvată. Prin urmare, ne confruntăm cu un paradox: deşi sunt
români, aceşti copii nu au conştiinţa limbii lor materne, deoarece nu
o vorbesc în familie şi trăiesc într-un mediu lingvistic străin, pe care îl
asimilează cu limba lor maternă, având în vedere efectul benefic în co-
municare şi integrare. În acest context, o cercetare efectuată de Asoci-
aţia Alternative Sociale din Iaşi5 a evidenţiat că fenomenul remigraţiei
(reîntoarcerea în ţara de origine după o experienţă de migraţie ratată)
este o realitate care pune în discuţie statutul limbii române în conşti-
inţa acestor copii. „Remigraţia se prezintă deci ca o situaţie de viaţă
potenţial vulnerabilizantă, care are la unii copii sau care poate avea la
alţii consecinţe pe planul adaptării şi pe plan psihologic”, susţine Şer-
ban Ionescu6.
Din punctul nostru de vedere, efectul vizibil negativ al fenomenului
este reperat în golirea limbii române, în conştiinţa acestor vorbitori, de
componenta afectivă în comunicare, dimensiune care marchează sta-
tutul de maternă al unei limbi. Prin urmare, ne confruntăm cu o înstră-
inare a limbii în propria matcă, efect generat de avatarurile destinului
social de care unii români au parte, în contextul mobilităţii forţei de
muncă.

5. Despre identitatea culturală prin comunicare

Punând problema din punctul de vedere al reacţiei psihicului uman
la impactul cu mediul, satisfacerea nevoii de identitate vizând com-
ponentele lingvistică, naţională şi culturală are un rol integrator şi de
echilibrare a fiinţei în raport cu lumea. Totodată, nu se poate ignora
nevoia alterităţii, ca expresie a raportării la celălalt, exprimată în pla-
nul comunicării prin dialog. Omul este, aşadar, o fiinţă socială, pentru
care comunicarea creează un spaţiu al devenirii, tocmai prin punerea în
26 ROMÂNĂ
comun a valorilor individuale pentru obţinerea valorii generale, colec-
tive, configurând grupul, ca formă de existenţă socială. De fapt, nevoia
de identitate se conturează prin raportarea la alteritate, fiind astfel o
formă de conştientizare a existenţei individuale, prin intermediul ce-
lei colective. Limba maternă vs străină asigură instrumentul specific de
comunicare şi facilitează construirea dimensiunii sociale şi culturale
a fiinţei, într-un efort integrator evident. Un caz special este acela al
limbii române vorbite de comunităţi reprezentative din alte ţări, având
chiar şi altă cetăţenie decât română. Situaţia este şi mai complicată
dacă, aşa cum precizam mai sus, intervin în ecuaţie şi elemente de or-
din istoric, controversate şi evident dificil de gestionat.

Concluzii
Limba română ca limbă străină trebuie privită ca o modalitate de
comunicare în vederea înţelegerii interumane, cu implicaţii majore în
comunicarea interculturală. Calitatea dublă de limbă străină şi de lim-
bă maternă sporeşte competenţa de comunicare – în limba şi cultura
proprie, de origine, şi în limba şi cultura străină. Prin urmare, ancorarea
în procese interculturale se face eficient prin comunicarea deopotrivă
în limba maternă şi într-o limbă străină, tocmai din nevoia de alteritate,
pentru confirmarea identităţii.

Note
1
Cf. Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Editura
Institutul European, 2006, p. 130.
2
Constantin Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Editura
Minerva, 1997, p. 182.
3
Ibidem.
4
Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi[1]:
Învățare, Predare, Evaluare (CECRL) este un document
publicat de Consiliul Europei, în 2001, care definește
nivelurile de stăpânire a unei limbi străine, în funcție de
„ce știi să faci”, în diferite domenii de competență. Aces-
te niveluri constituie, în prezent, referința în domeniul
învățării și al predării limbilor.
5
Acest proiect a fost realizat în parteneriat cu Fonda-
zione Albero della Vita (Italia), Fondazione Iniziative e
Studi sulla Multietnicita (Italia), Universitatea din Barce-
lona (Spania), Asociația Alternative Sociale (România)
și Fundacion Instituto de Reinsercion Social (Spania)
 limba română azi 27
și a fost finanțat prin programul Daphne JUST/2009/
FRAC/AG/0933.
6
Cf. Şerban Ionescu, MD, PhD Profesor de psihologie
clinică şi de psihopatologie, Université Paris 8 Saint-De-
nis, Université du Québec à Trois-Rivières.

Bibliografie 1. Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Editura Insti-

tutul European, 2006.
2. Constantin Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Editura
Minerva, 1997.
3. Mina-Maria Rusu, Limbă, cultură şi civilizaţie româ-
nească – pentru elevii românilor care învaţă în şcoli din
spaţiul UE, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2008.
4. Mina-Maria Rusu, Limba română, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2008.
5. Mina-Maria Rusu (referent ştiinţific), Manual de iniţi-
ere în limba română şi de orientare culturală pentru străini,
Imprimeria Mirton, Timişoara, 2010 (Produs realizat în
cadrul proiectului „Limba română – oportunitate pentru
integrare socială şi culturală”, finanţat prin programul
general Solidaritatea şi gestionarea fluxurilor migratorii,
Fondul Social European de Integrare a Resortisanţilor
ţărilor terţe).
6. Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi
(CECRL), Consiliul Europei, 2001.
7. Programă de limba română – curs de iniţiere – pentru
copiii străinilor care au dobândit statutul de refugiat în
România şi pentru minorii refugiaţi neînsoţiţi, aprobată
prin Ordinul nr. 4041 / 16.06.2004.
8. Programa de curs opţional, limbă, cultură şi civilizaţie
românească, pentru elevii români care studiază în şcoli
din afara graniţelor României, aprobată prin Ordinul
M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007.