Sunteți pe pagina 1din 4

CURSUL IV

TEORII ETICE CU IMPACT ASUPRA ETICII ACADEMICE


CONTEMPORANE

Etica virtuții, etica utilitaristă, etica kantiană (deontologică), etica responsabilității sunt
numai câteva dintre teoriile etice care își găsesc aplicarea în domenii diferite de activitate,
incluzând domeniul academic. O caracterizare sumară a unora dintre teoriile enumerate mai sus
este necesară pentru introducerea în problematica cursului de etică academică. Noțiunile
referitoare la teoriile etice, reprezintă baza cunoașterii fundamentale în domeniul eticii, de la care
pornim atunci când îi solicităm să formuleze predicții sau să reflecteze asupra celor învățate. De
altfel, în accepțiunea sa inițială, etica aplicată viza aplicarea marilor teorii etice la situații din
viața reală.

Etica virtuții
Filosofii greci ai Antichității, începând cu Socrate au pus la baza moralității, rațiunea ca
virtute sau valoare morală supremă. În ordinea importanței lor urmau alte valori morale precum
înțelepciunea, curajul, cumpătarea sau dreptatea.
Având ca premisă concepția filosofică ale lui Socrate, eroul dialogurilor
sale, Platon consideră că morala prezentă în viaţa oamenilor datorită anumitor obligații/prevederi
sub forma virtuţilor, structurate corespunzător principiului rațional, principiului voliţional,
respective al celui sensibil considerate specifice naturii umane, dar care aparțin societății ca un
“dat” al universului. Platon a gândit etica drept o ştiinţă a organizării raţionale a societăţii,
ierarhia valorilor morale stabilită de acesta fiind: dreptatea, înțelepciunea, curajul și cumpătarea.1
Aristotel considera că virtuțile reprezentau forme ale deprinderilor care puteau fi însușite,
nefiind înnăscute. Virtuțile etice nu se deprind însă prin studiu. Ele erau cultivate de părinți în
familie, de dascăli în școli și de oamenii politici în cetate. Filosoful antichității grecești susținea
că traiul împreună cu semenii, pentru idealul unei vieți mai bune reprezenta scopul existenței
umane. Statul avea funcția de formare a preferințelor și caracterelor cetățenilor, care trebuiau să
dispună de libertatea de a alege, ca urmare a relațiilor sociale. Totodată, Aristotel considera că
educația politică avea un rol esențial în formarea individului, iar educația morală avea la bază
legi care îi obligau pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Dreptatea era virtutea primordială pentru că
ea genera raporturile individului cu societatea. Înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină, în
accepțiunea lui Aristotel raportul individului cu sine2 Apusul carierei lui Alexandru Macedon,
considerat stăpânul celui mai întins imperiu din istoria omeniri, cât şi discipol în ale înţelepciunii
al maestrului Aristotel, înseamnă un nou început pentru filosofia antică, acesta intrând în ceea ce
este cunoscut sub denumirea de perioada elenistică. Acum, preocupările legate de soarta fiinţei
umane, care devenise tot mai ameninţată de nenumăratele transformări de la nivelul ordinii
sociale, ajung întro nouă etapă, cea trăirilor autentice din punct de vedre al abordării filosofice.
Este perioada în care apar și se cristalizează două curente etice imoprtante, care își vor pune
amprenta cu deosebire asupra filosofiei clasice: epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul

1
Vocila, A, (2010). Etică și deontologie. Pregătește-te din timp, cursul 1-https://andreivocila.wordpress.com
2
Carr, D., Steutel, J. (1999). Virtue Ethics and Moral Education, London: Routledge. Disponibil la
https://www.taylorfrancis.com/books/9781134697380, apud Gubăr Gabriela, (2019), Etică academic și elemente de
didactică a acesteia - www.researchgate.net/publication/333058936
fundamental al omului este  fericirea, şi stoicismul, pentru care omul nu poate urmări alt ţel în
viaţă, decât virtutea, sau practica datoriei.
Anul 529 d.Chr., este un moment de referință pentru concepția filosofică clasică a
antichității, deoarece Justinian, împăratul imperiului roman, prin interzicerea religiilor
considerate păgâne, favorizează promovarea conceției Bisericii catolice şi apostolice şi a
credinţei ortodoxe, aspect care conduce la decăderea și interzicerea, pe aceleași considerente -
religie păgână, a concepției filosofice amintite. Epoca medievală este mracată de două curente
filosofice, patristica şi scolastica, care au o contribuție majoră la dezvoltarea unei noi morale,
fundamentată de perceptele creştine. În acest context, scrierile marilor filosofi ai antichităţii, cu
precădere concepția lu Platon şi cea a lui Aristotel ajung să fie reinterpretate în perspectiva
creştinismului, fără să existe, în vreun fel, o continuitate a sistemului de valori morale pe care
aceștia le promovaseră.
Perioada modernă este martora unor interpretări numeroase și variate ale moralei. O parte
dintre acestea sunt în concordanță cu demersurilor legate de procesul continității concepțiilor
religioase, altă parte redescoperă și promovează concepția lui Platon, altele interpretează morala
din punct de vedere psihologic sau biologic. În aceste condiții se desprind două curente cu
impact major în acea perioadă în ceea ce privește etica, raţionalismul şi empirismul. Descartes şi
Spinoza sunt reprezentanți de seamă ai raționalismului iar Hume şi Locke ai empirismului
Decartes este cel care promovează ideile etice bazându-se pe un raţionalism extrem, respectiv pe
cunoașterea adevărului, în timp ce Spinoza face același lucru fundamentând concepția sa pe
cunoașterea lui Dumnezeu. Hume şi Locke sunt cei care deduc regulile morale bazându-se pe
experienţă şi obişnuinţă.
O concepție diferită asupra subiectului luat în discuție este întâlnită în cazul
materialiștilor francezi din sec. al XVIII-lea, care au explicat morala din punct de vedre al
ştiinţelor naturii. Totodată, delimitarea unei etici puternice, bine ancorată în cadrul concepțiilor
filosofice, este legată de filosofia clasică germană, având ca reprezentanți pe cei mai importanți
filosofi  din toate timpurile - Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care au devenit
cei mai aprigi critici ai conceptului naturalist iar prin revenirea la raționalism aceștia sunt cei
care fundamentează etica ca disciplină filosofică autentică.
Immanuel Kant este cel care prin operele sale filosofice precum, Scrieri moral-politice, 
Întemeierea metafizicii moravurilor, dar mai cu seamă prin conținutul celebrei lucrări intitulată
Critica raţiunii practice, reușește să realizeze și să promoveze o imagine de mare profunzime a
eticii bazată pe imperiul datoriei, a cărui exprimare o întâlnim sub forma imperativului
categoric, respectiv a manifestării unităţii dintre libertatea voinţei şi Legea morală.
În concepția lui G.W.F. Hegel moralitatea apare ca factor constitutiv al statului, la nivel
individual manifestarea ei fiind reprezentată doar de trebuinţe, acestea fiind cele care conduc la
determinarea respectului pentru lege. După Hegel normele morale sunt impuse datorită
sepecificului corporatist al societăţii civile, scopul definirii și promovării lor fiind acela de
asigurare a bunei funcționări a societății amintitite.
Neokantianismul şi neohegelianismul reprezintă cele două mari direc-ții postclasice care
stau la baza filosofiei contemporane deschisă diversității curentelor etice, având ca repere pe
reprezentanţii Şcolii neokantiene de la Baden şi, mai departe, continuând cu marile curente
filosofice: neopozitivismul, utilitarismul  şi pragmatismul, existenţialismul, filosofia analitică,
ș.a.m.d..
Mureșean V., 1995), prin conținutul său lucrarea Valorile şi adevărul moral realizează un
inventar al principalelor direcţii prezente în peisajul contemporan al eticii de factură anglo-
saxonă, scrisă în limbajul filosofiei analitice, cu accent îndeosebi pe studii de metaetică, sau,
cum se exprimă autorul, “etica de ordinul doi”3.

Etica deontologică
Așa cum am precizat, Kant este cel care a introdus, din punct de vedere teoretic,
conceptul de imperativ categoric, teoria sa explică etica deontologică sau etica datoriei, anume
că Legea Morală exprimă datoria individuală deoarece este dotată cu voința bună care, la rândul
său, devine/reprezintă motorul moralei.
Plecând de la explicare uneia dintre cele trei formulări ale lui Kant legate de conceptul amintitit,
și anume -imperativul categoric „acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința
ta o Lege Universală a naturii”, autori precum Dimmock și Fisher, 2017, 4 afirmă că morala
reprezintă o judecată prin natura acțiunilor, iar în condițiile în care maximul acțiunii nu are
posibiliatea să devină universal, atunci acesta nu poate fi acceptat. Cu alte cuvinte, dacă maximul
eșuează nu este niciun argument pentru tine să urmezi acea acțiune și nu este moral permis să
faci așa.
Aceiași autori luând în discuție o altă versiune a formulării date de Kant imperativului
categoric, respectiv „acționează astfel încât să tratezi umanitatea indiferent dacă din persoana
proprie ori din persoana altuia, întotdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca
mijloc”, susțin că persoanele, prin comparație cu lucrurile nu ar trebui să fie folosite/implicate
niciodată. Cu alte cuvinte, în concepția sa, Kant consideră că dreptatea reprezintă virtutea
fundamentală a instituțiilor/organizațiilor cu caracter social și, totodată, ceea ce este considerat
corect din punct de vedre moral trebuie să aibă prioritate față de ceea ce este etichetat ca bun.

Etică și responsabilitate
În postmodernism, drepturile omului sunt considerate puncte de reper în ceea ce privește
viziunea despre omenire. Astfel, locul absolutismului expresie a imperativului categoric specific
teoriei lul Kant este este atribuit unui relativism care are la bază autonomia individuală, în timp
ce sistemul valorilor specific datoriei morale au fost înlocuite prin fericirea personal, etica
responsabilității devenind noua direcție a eticii.
În concepția autorilor, fața sau celălalt este considerată expresia responsabilității
responsabilitatea ultime a unei persoane. Ca de exemplu, legând etica și morala de actul predării,
alăturăm automat eul ca profesor, celuilalt, ca student. Predarea reprezintă dialogul ce se
realizează între profesor și celălalt, adică fața înndreptată și care vine către noi, caracterizată de
o anumită slăbiciune, dar și fără protecție, respectiv fără apărare 5. Cadrul didactic este cel care
proiectează/planifică universul pe care dorește să-l creeze prin actul predării cunoștințelor, iar
studentul devine parte a acestui univers restrâns. În efortul depus de către student în sensul
dezvoltării sale, el trece dincolo de această de limita proiecției, imaginată inițial de cadru
didactic, care devine/este responsabil în ceea ce privește formarea studentului său.6 Fiecare dintre
noi ne proiectăm și ne construim în minte o lume a noastră. Însă, atunci când când fața celuilalt
ajunge în interiorul acestei construcții limitate, celălalt devine și este considerat în mod inevitabil
3
Mureșean, V., (1995), Valorile şi adevărul moral, Selecţie, traducere şi note, Ed. Alternative, București, pg. 242,
apud Vocila, A, (2010). Etică și deontologie. Pregătește-te din timp, cursul 1-https://andreivocila.wordpress.com
4
Dimmock, M., Fisher, A. (2017). Kantian Ethics. In Ethics for A-Level (pp. 31-47). Cambridge, UK: Open Book.
http://www.jstor.org/stable, p. 35)
5
Carriere, P.M., (2007). Levinas, Ethics, Pedagogy and the Face, CEA Forum, 36(1). https://eric.ed.gov
6
Ibidem
parte a construcției realizată de noi. Și cum ceălalt nu poate deveni niciodată unul și același cu
sinele nostru, acesta se află în continuu peste încercarea și posibilitățile noastre reduse de a-l
cunoaște și al categorisi, devenind astfel cel pentru care eu sunt responsabil, cel pentru care
trebuie să răspund.

Tipuri noi de etică


Realitatea/obiectivitatea zilelor nostare este mult transformată comparative cu etapele
anterioare în care gânditorii produceau marile teorii filosofice. Etica aplicată, etica
profesională sau etica grijii (ethics of care) sunt tipuri de etică specifice zilelor noastre.
Etica aplicată, analizează din punct de vedere moral o serie de situații concrete din
practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate.7
Etica aplicată „presupune utilizarea unor metode specifice pentru examinarea critică a
problemelor morale ale diferitelor profesii, a tehnologiilor sau a diferitelor politici publice” 8.
Ansamblul metodelor specifice cuprindre printer altele analiza conceptuală, echilibrul
reflectat, cazuistica, moralitatea comună, cântărirea principiilor, ș.a.m.d.
Etica grijii (ethics of care) sau etica feministă a fost fundamentată de Gilligan (2014)9 și
Okano (2016)10. Acest tip de etică, consideră Pettersen (2011), 11 descrie agenții morali, nu în
primul rând prin independență, ci mai degrabă ca fiind interconectați, vulnerabili, dependenți și
asimetrici. Etica grijii studiază toate felurile de relații, nu numai pe cele private sau profesionale.
Ea atenționează asupra violenței structurale, care alterează relațiile între instituții și indivizi și
este caracterizată prin lipsa grijii între părți inegale (corporația globală vis a vis de individ). Un
etician al grijii aplică un set diferit de concepte analitice decât un deontologist sau un utilitarist.
Etica grijii condamnă universal explotarea și rănirea (princpiul nefacerii răului) și asumă un
angajament universal față de înflorirea umană (principiul facerii binelui). Merge mai departe
decât alte tipuri de etică solicitând o intervenție activă, luarea în considerare a experiențelor,
exersarea autoreflecției și judecăți sensibile în timpul cărora sunt asistate diferențele
contextuale.12

7
Sandu, A., (2012), Etică și deontologie profesională, Iași: Editura Lumen, pg. 14-15
8
Mureșan, V., (2009), Managementul eticii în organizații, București: Editura Universității pg.15
9
Gilligan, C., (2014). Moral Injury and the Ethic of Care: Reframing the Conversation about Differences. Journal of
Social Philosophy, 45 (1), 89- 106
10
Okano, Y., (2016), Why has the Ethics of Care become an issue of Global Concern. International Journal of
Japanese Sociology, vol 25, Issue 1
11
Pettersen, T., (2011), The Ethics of Care: Normative Structures and Empirical implications, Healh Care Anal,
19(1) 51-64. 19: 51
12
Ibidem