ILR, EPOCA MARILOR CLASICI, AN II

EVALUARE PE PARCURS
1. Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român. Prin afirmația ,, Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă și a chipului
în care el se mișcă și vorbește alcătuiesc obiectul artei lui I.L.Caragiale,, ,Tudor Vianu îl plasează pe prozator în
succesiunea povestitorilor români de tip realist, deși el depășește cadrul acestui curent. Critica literara a remarcat
talentul exceptional a lui Caragiale, in surprinderea unor aspecte semnificative ale vietii intime si publice, in
realizarea unei tipologii variate si reprezentative. George Călinescu afirma că ”I.L.Caragiale este un scriitor
obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngăduitor față de personajele sale, dar nu arată trăsăturile
care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situații absurde, grotești, demontând
mecanismele sufletești și reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.” Deci, scriitorul își pune
personajele în situații diferite pentru a le valorifica trăsăturile care le definesc și să își pună amprenta asupra
diferitelor caractere folosite în operele sale. " Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe
scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor ”, a scris
marele critic Titu Maiorescu despre contemporanul său I.L.Caragiale.

Prin operele create de el, Caragiale a vrut să își valorifice idei de literatură iar literatura să fie înțeleasă de toți
cei care citesc textele sale. Odată ce începi o operă creată de el pătruzi într-o lume de unde nu vrei să pleci,
astfel că ești cuprins de toate trăirile pe care personajele lui le transmit prin acțiunile sau întâmplările acestora.
Pompiliu Constantinescu afirmă că “Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmãreste numai efectele artisticeale operei
lui Caragiale , stilist lucid , si observator original (…) Caragiale ,prin materialul artistic , este , împreunã cu Ion
Creangã , cel mai specificscriitor român .,,

Critica literara a remarcat talentul exceptional a lui Caragiale, in surprinderea unor aspecte semnificative ale
vietii intime si publice, in realizarea unei tipologii variate si reprezentative. Marea performanta a lui Caragiale
este că realizează aceste lucruri pe un spațiu mic, două-trei-patru pagini. În aceste proze scurte se observă
talentul dramaturgului prin știința dialogului foarte scurt, dar care individualizează psihologii. Caragiale are o
viziune critica, satirica asupra realitatii. Aceste proze scurte alcatuiesc un adevarat mozaic realist, satiric al
societatii contemporane autorului. Si in prozele scurte comicul este bine realizat, ascuzand pe fiecare data satira.
Caragiale valorifica si in proza scurta o serie de procedee noi, ca de exemplu oratoria, rupturile la nivelul
limbajului (La caldura).

Comedia cea mai buna, pentru ca este o satira mai adanca a unui fenomen social mai important, este O scrisoare
pierduta. Aici e vorba de toate categoriile sociale care intrupeaza formele noi, reprezentandu-le: profesiile
liberale, intelectualii, Farfuridi, Branzovenescu, Catavencu, Tipatescu: proprietarii mari, Trahanache; politicienii
de la centru ai partidului, Agamita Dandanache; dascalimea, Ionescu, Popescu; micii functionari, Pristanda;
cetatenii de ultima treapta, Cetateanul turmentat; femeile care fac politica, Zoe; in sfarsit, "alegatori, public",
adica toate clasele orasenesti. Scriitorul depaseste cadrul comediei clasice, avand capacitatea de a individualiza
personajele, prin comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut
social si psihologic. Pesonajele apartinand aceleiasi categorii se disting prin modul de a reactiona la imprejurari,
fiind astfel orientate catre comicul de caractere. Astfel, prin elementele de compoziție specifice unui text
dramatic și prezente în această comedie, Caragiale face referiri la fariseism, prostie, incultură, demagogie, fiind
de părere că satirizarea defectelor umane are ca efect corectarea lor.

Comicul este predominant sub toate aspectele, atât sub raportul răsturnării succesive de situaţii, cât şi prin
limbajul, ideile şi acţiunile personajelor. În esenţă, fiecare personaj se individualizează, nu numai prin acţiune şi
nume propriu, ci şi prin limbaj mai ales. Uneori, cu ticuri sau automatisme, alteori, în limitele normalului,
limbajul se află totuşi într-un aport indestructibil cu starea socială a protagoniştilor, de unde derivă, în
permanenţă, o puternică atmosferă de trăire şi autenticitate. Aceasta piese de teatru satirizeaza defecte umane,
conflictul realizandu-se prin contrastul dintre esenta si aparenta. Sintagma ,,Caragiale – contemporanul nostru,,
reflecta actualitatea operei scriitorului, deoarece opera lui are o actiune si un mesaj valabil pentru toate
societatile si timpurile. Pesonajele configureaza un univers care creeaza iluzia realitatii,dar sunt in acelasi timp
reale, depasesc granitele fictiunii prin modul cum gandesc si actioneaza. Asadar, I.L.Caragiale este un scriitor
actual,un neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala.
2. Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei
Române.Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale
poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor
socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

Criticul George Calinescu evidentiaza, in Istoria literaturii romane de origini pana inprezent, caracterul realist al
prozei lui Slavici - ,,opera este remarcabila.Cu perceptia justa numai cand se aplica la viata taraneasca, ea nu
idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare. Limba... e un instrument de observatie excelent in mediul taranesc.,,
Afirmatia criticului surprinde cateva trasaturi realiste – lipsa de idealizare a vietii sociale rurale, tipicitatea
personajelor, observatia,specificul limbajului,care pot fi urmarite intr-o proza realista de analiza psihologica
cum este nuvela Moara cu noroc. In nuvela realista se observa tendinta de obiectivare a perspectivei narative,
impersonalitatea naratorului, naratiunea la persoana a III-a, atitudinea detasata in descriere.

In nuvela accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor, conferita de ,,acel amestec de
bine si de rau ce se afla la oamenii adevarati,,(George Calinescu). Slavici este un observator impartial al vietii
rurale, inzestrat cu un spirit realist desavarsit, anticipand astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul delegat de autor
pentru a relata intamplarile reda obiectiv si detasat destinul personajelor. Din perspectiva psihologica,nuvela
prezinta conflictul interior trait de Ghita care este sfasiat de dorinte puternice, dar contradictorii – sa ramana om
cinstit, pe de o parte, si sa se imbogateasca alaturi de Lica, pe de alta parte. Din perspectiva sociala, nuvela
prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul social, dar pentru asta se confrunta cu Lica.

In fragmentul prezentat are loc un conflict aprig intre cele doua personajele principale masculine deoarece Lica
isi doreste ca Ghita sa ii spuna tot ceea ce se intampla. Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior ,
stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. La carciuma apare un
personaj ciudat, Lica Samadaul, stapanul ilegal al locurilor, fire rece, insensibila, stapanita, un “om rau si
primejdios”, asa cum bine intuieste Ana. Ghita insa desi a inteles ca aici la Moara cu noroc, nu putea sa ramana
nimeni fara voia lui Lica, nu poate parasi locul “pentru ca-i mergea bine”. Prin urmare, cei doi vor fi prezentati
in ipostaze antitetice: personajul stapanitor (Lica) si cel stapanit de autoritatea invincibila a primului (Ghita).
Acesta din urma se simte amenintat de Samadau, de atitudinea sa de stapan necontestat al locurilor: “Ori imi vei
face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc”. Cu toate ca Ghita ar fi vrut sa se razbune pe Lica,
acesta isi aduce aminte ca are o familie si ca nu vrea sa faca ceva ca dupa sa regrete. Ghita ii spune acestuia ca
nu are de ce sa ii fie frica pentru ca a pierdut aproape tot din cauza lui, ramanandu-i doar familia. Lica vrea sa ii
ia toti banii lui Ghita si sa ajunga sa il manipuleze astfel incat sa sa ii spuna tot ceea ce se intampla, orice
miscare care se petrece in lipsa acestuia.

Prin urmare, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă realistă – prin temă, tipologia personajelor şi stil – şi o nuvelă
psihologică, pentru că prezintă conflictul interior, frământările în planul conştiinţei personajelor.Slavici ne oferă
o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul vietii. Fără să urmărească obţinerea unor efecte
stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu, caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu
o frază care urmăreşte, în general, ritmul vorbirii.
3. Alexandru A. Macedonski a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul
rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura
română. Simbolismul este un curent literar care apare în Franța la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu
publicarea scrisorii lui Jean Moreas în ziarul „Le Figaro”,intitulată „Le Symbolisme”. Simbolistii considera
ca limbajul poetic se bazeaza pe sugestia sonora a cuvintelor si pe corespondentele secrete dintre
idee si forma acustica sub care ea apare.

Poezia “Noapte de decemvrie” a fost publicata prima oara in anul 1902, in revista “Forta morala”.
Dupa prelucrari succesive, timp de un deceniu, poemul a fost integrat, ulterior, in volumul “Flori
sacre”, din 1912. Tema poemului o reprezinta conditia precara a artistului intr-o lume nefavorabila
sau chiar ostila actului sau creator, tema prin care Macedonski si-a prefigurat experienta lui
individuala ca scriitor neinteles si neacceptat adesea in epoca. Tema poeziei o constituie conditia
nefericita a poetului intr-o lume plina de adversitati.

Strofele prezentate fac parte din ultima secventa a poeziei, reprezentand lupta pentru atingerea
absolutului, prezentata in chip aleagoric. Înaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm
dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii
acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze
valoarea adevarata a existentei superioare: "se-ntinde", "nainteaza", "s-aprinde", "alearga",
"luceste", "vibreaza", "curg" etc. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind
pretutindeni un "rosu de sange", "rosii movile", imaginea capatand valente apocaliptice: "Oribil
palpita aceeasi culoare/f]Tot rosu de sange zaresc peste tot". Chinurile emirului, care sufera de
sete si de foame, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu
poate comunica si chiar speranta este "in sufletu-i moarta".

Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care spera sa-1 atinga prin
intrarea in sfanta cetate, "chiar portile albe le poate vedea", alearga spre cetate, dar aceasta se
departeaza pe masura ce dorinta lui creste: "Spre albele ziduri, alearga - alearga,/[ ] Dar Meka
incepe si dansa sa mearga". Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce
depaseste aspiratia umana, pentru ca "visu-i nu este un vis omenesc", de aceea atingerea
absolutului este imposibila "alba cetate ramane naluca". Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al
omului superior care-şi închină întreaga existenţă împlinirii unui ideal absolut, el căzând victimă propriului crez
care cere sacrificii şi care este de neatins. Calea dreaptă pe care o urmează geniul este cea a eticii omului
superior, singurul capabil de a nu se abate în viaţă de la drumul drept.

O trăsătură specifică simbolismului care se regăsește și în această operă este folosirea sinesteziei, a apelului atât
la imagini vizuale, auditive, cât și olfactive, pentru a da dinamism și muzicalitate versurilor, dar și pentru a
reprezenta stările interioare ale eului liric.