Motto: ,,Kafka’’

Strigătul unei clipe glorioase

Mi s-a părut că mă strigă cineva. Aveam gura amorţită şi nu aş fi putut să răspund. Parcă luasem

un pumn zdravăn şi căutam cu disperare aerul necesar să îndrăznesc, din nou, să croiesc aripi

verbului ,,a trăi’’. Cam atât ar fi de spus despre mine. Punând cap la cap toate eşecurile, mi se

pare că, tocmai Viaţa asta e complet netrăită. Mă ridic câteodată din balta mea de amărăciune şi

articulez câteva sunete, să nu creadă lumea că m-am îngropat cu totul. Halal trai! Până şi

insectele au mai mult curaj. Mi-am legat mereu lacrimile în batistă şi am stat pitită după perdele,

ca nu cumva să mă zărească fericirea şi să mă agaţe ca pe o haină în cuierul gloriei. Am gustat

înfrângerile până la ultima fibră şi am respirat prin tuburi subţiri un presupus adevăr, apoi m-am

resemnat. Şi, totuşi, cineva mă strigă... Simt degete umede pe pleoape. Aş vrea să înţeleg şi să

pot clipi, însă nu am atâta putere. Mă întorc la mine ca un ecou, din ce în ce mai slab. Strigătele

sunt mai intense acum şi dacă aş putea, chiar aş vrea să o iau la fugă şi cu ochii închişi, nu mai

contează. Timpul se scurge lent prin perfuzorul defect. Am de gând să număr nimicurile care îmi

trec prin minte şi, în starea asta de comă profundă, să realizez ceva măreţ. Aa, deci sunt în comă

sau deja am trecut dincolo? S-a făcut totul alb, din nou. Nu îmi dau seama de nimic. Dintr-o dată

se aude un bip regulat, semn că o maşinărie funcţionează lângă capul meu. Să înţeleg că sunt

într-un spital. Oare e cineva care îşi face griji pentru mine? Hmm, nu ştiu. Simt o durere adâncă

în piept. Sunetul aparatului de lângă mine devine strident, ca o sirenă ce anunţă un mare pericol.

Aerul e tot mai puţin şi mă înec.

- O pierdem!!! strigă medicul.

- Nuu!!! răspunse asistenta.

1
Şi se făcu linişte din nou. O căldură îmi cuprinse toată fiinţa. Ce se întâmplă cu ceilalţi nu ştiu,

acum aud voci, dialoguri întrerupte. Apoi linişte. Parcă aş fi într-un carusel, când la limita de jos

a destinului, când în sânul lui Avraam.

Doamne, întoarce-Te şi ia-mă de mână, nu mă poţi lăsa aşa în pustiu! Eu nu sunt pregătită să lupt

cu neajunsul ăsta! Acum toată viaţa mea e o rană şi numai Tu o poţi vindeca!

Bip, bip, bip. Aparatul funcţionă din nou.

-Am salvat-o! zise un bărbat, răsuflând uşurat. Să sperăm că va trece cu bine de noaptea asta.

Dacă se trezeşte o să aibă dureri, mai bine să-i băgaţi un somnifer în perfuzie.

Dimineaţa când am deschis pleoapele mi s-a părut că am ieşit dintr-un tunel şi am aterizat fix în

mijlocul unui câmp înflorit. Era obositor să privesc în stânga sau în dreapta, aşa că mai

închideam ochii din când în când. Uşa s-a deschis larg şi un medic a intrat zâmbind.

-Ne-aţi cam dat de furcă azi noapte!

-Am...

-Nu, încă nu puteţi vorbi, mai avem drum lung până acolo. Cert e că nu ştim cum vă cheamă şi

nimeni nu v-a căutat. Probabil nu şi-au dat seama că aţi dispărut. Nu vă faceţi griji, sunt convins

că toţi cei apropiaţi vor veni în zilele următoare. Acum să ne concentrăm pe stabilizare. Vreau să

fiţi atât de liniştită şi să gândiţi pozitiv, iar restul lucrurilor, rămân doar restul lucrurilor.

Avem de trecut nişte praguri. Sunt conştient că nu e uşor, dar facem o echipă bună, dacă nu m-aţi

lăsat azi noapte, nici eu nu vă las de aici înainte. Apropo, eu sunt Bogdan.

A plecat cum venise, zâmbind.

Sunt M. , aş fi vrut să-i spun, şi m-am lovit accidental de viaţa ta! Vin dintr-o poveste de

dragoste unde nu mi-am mai găsit locul şi, după cum vezi, la cât de zdrenţuită sunt, m-aş fi

exclus şi eu din lista de personaje principale, poate şi de pe cea de figuranţi. Dacă vorbeam cred

că m-ai fi decontectat de la aparate, aşa e mai bine că nu pot. Până la urmă şi neputinţa are

2
avantajele ei. Voi fi ascultătoare, eşti tânăr şi nu vreau să porneşti la drum cu multe decese în

dreptul tău. Am închis ochii şi m-am lăsat în voia sorţii. În principiu, nu aveam nimic de pierdut,

nimic de câştigat. Am devenit imună la întâmplări. După ce te loveşte trenul nefericirii pe linia

îngustă, nu mai poţi gândi că există mai rău de atât. Şi nici nu mai contează. E bine că stau

singură în salon, nu aş fi suportat să aud pe cineva smiorcăindu-se, cerând mâncare, apă sau orice

altceva. Eu nu vreau nimic. Îmi sunt suficiente picăturile ce se scurg încet şi îmi liniştesc

sângele. Perfuzia asta pare o punte de legătură între viaţă şi moarte. Nu fac nici o filosofie acum,

dar instinctual, aş întrerupe jocul acesta pentru câteva momente, însă am promis, mai devreme,

să-i las acestui om conştiinţa liberă.

Am aflat de la o asistentă că azi e miercuri. O zi de post. Un post prelungit, dacă stau bine şi mă

gândesc. Am auzit-o vorbind cu infirmiera despre mine. Ele credeau că dorm. Spuneau că m-au

găsit la poarta spitalului pe o bancă. Oricâte eforturi am făcut să-mi amintesc, se pare că am un

gol imens în minte. Nu-i nimic, asta mă linişteşte. Cu cât ştiu mai puţin despre mine cu atât mai

bine. Nu mi-ar folosi realitatea la nimic pentru că nu e ca un platou metalic pe care stau înşirate

prăjiturele şi numai dintr-o privire gura mi-ar lăsa apă! Nu, nici pe departe! Am strâs în mine

durerea ca pe un ghem de aţă şi ar fi aiurea acum să deşir până la început. Sunt eu, M. , nu

protagonista unui film cu final fericit.

După fiecare oră scursă în tăcere, Bogdan revenea cu acelaşi zâmbet. Se comporta de parcă mă

cunoştea de o viaţă. Îmi înşira tot felul de mesaje motivaţionale şi la un momendat chiar am

zâmbit. Aş fi vrut să râd cu poftă, dar furtunul din gură mă oprea. A sesizat imediat zâmbetul

meu şi mi-a desenat pe foaia de observaţie un emoticon. Am clipit de două ori, semn că am

înţeles bucuria din inima lui. Acum aveam o datorie faţă de el, să mă prefac mereu că îmi pasă şi

că vreau să trăiesc.

3
Nu m-a căutat nimeni nici în zilele următoare. Apartent sunt o femeie liberă, o femeie ce se

strecoară printre toate nenorocirile acestui timp, fără nume, fără destin.

Undeva departe, acolo, într-un colţ al minţii, mi-am rezervat câteva clipe de bucurie. Ziua în care

am primit un căţel în dar. Am venit de la şcoală şi când am deschis uşa, o chestie albă şi pufoasă

mi-a sărit la picioare. Voia să-mi rupă pantalonii şi altceva nimic... Era aşa hazliu. Chiar l-am

botezat: Happy! Era gramul meu de fericire după o zi obositoare cu lecţii la pian şi meditaţii la

română şi matematică. Mereu avea boticul umed şi îl tot aşeza pe degetele mele. Am crescut

împreună. În ziua când a murit mama, Happy a plâns cel mai tare. Stătuse la căpătâiul ei luni

întregi. Ştiu că pentru el devenise o fericire să o vadă cum deschide ochii şi zâmbeşte, zâmbea şi

el. Poate de asta mi-a venit să râd când l-am văzut pe Bogdan zâmbind, semăna cu Happy, adică

îmi dădea sămânţa aceea de speranţă falsă. Cu toţii ştiam că mama va muri şi învăţam să

acceptăm ideea. Tata nu a învăţat niciodată cum să trăiască fără ea. Până la ultima suflare a

strâns-o de mână şi i-a promis că o va urma. Fratele meu a plecat la facultate şi am rămas să duc

greul acestei poveşti. Happy se aşeza în poală la tata şi schincea. Poate că, până la urmă, el a fost

cel mai afectat. Slăbise mult şi nu mai lătra. Într-o zi l-am căutat 5 ore. Tata m-a sunat, când am

ieşit de la cursuri, să-mi spună că nu-l mai găseşte. Am mers prin parc şi prin toate locurile pe

unde ne plimbasem cândva. Nici urmă de el. Spre seară, m-am dus să pun flori la mormântul

mamei şi l-am găsit acolo. Zăcea nemişcat. L-am dus în braţe ca pe un copil ce nu-şi mai găsea

echilibrul. De atunci am început să mă gândesc cum ar fi dacă el nu ar fi câine, ci om. Poate că

sufletul lui chiar vine de la un om. Dumnezeu ştie cum le rânduieşte pe toate....

Uşa se deschise din nou. Bogdan se aşeză pe pat lângă mine.

-Am aflat că eşti psiholog, domnişoară M.

Aş fi vrut să-l contrazic, dar ceva din mine îmi spunea să nu o fac. Am clipit normal. Citeam în

privirea lui o curiozitate absolută. Poate se întreabă dacă am vrut să mă sinucid sau cine ştie ce îi

4
trece prin minte. Oricum, nu mai zâmbea. Îmi explica totul în termeni medicali, ştiind cu cine stă

de vorbă. Schimbarea asta bruscă de atitudine m-a făcut să devin agitată, să îmi doresc să

vorbesc şi să îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat.

Ceasul din perete anunţa ora 16. Ştiam că el va pleca în curând. Nu-i nimic, mi-am zis, o să vină

mâine şi poate am argumente să mă apăr. Să mă apăr, de ce? De mine însămi? De nenorocirea în

care mă aflu? Ce să-i demonstrez acestui om care dacă ar fi aflat că sunt o spălătoreasă s-ar fi

simţit comod şi mi-ar fi zâmbit în continuare? Nu ştiu nici ce vreau şi nici ce mi s-a întâmplat cu

adevărat. Memoria mea a avut de suferit. La ora 18 a venit asistenta şi m-a privit blând, cum

făcea mama când luam 9 la şcoală şi plângeam în hohot.

Mi-a povestit că are o fată care îmi seamănă şi este profesoară de balet. Că a luat foarte multe

premii şi i se pare un miracol faptul că a născut de trei ori, iar asta nu a împiedicat-o să danseze

mai departe. Imaginea balerinei mi s-a întipărit bine în minte. Atât de bine încât, din acel

moment, fiecare vis al meu începea la fel. Eram pe o scenă şi mă pregăteam să dansez. Aveam

un costum violet cu multe paiete. Cortina se ridica şi în primele rânduri din sală stăteau toţi ai

mei: mama, tata, fratele şi chiar vecinul. Bineînţeles, Happy schincind de bucurie la tata în braţe.

Aveam un echilibru desăvârşit, fiecare mişcare parcă îmi era comandată de undeva. Nu ştiu cum,

dar schimbările de ritm nu mă supărau deloc. Nici nu ştiu dacă sesizam momentul când mama se

ridica din sală şi se ducea la pian. Doamne, ce degete lungi avea!

Mă emoţionam teribil, însă continuam să plutesc gândindu-mă ce norocoasă sunt, apoi, ca din

senin, cortina se rupea cu tot cu cadrul metalic şi o lovea direct pe mama. Happy urla şi fugea

către ea, iar tata leşina în sală. Spectatorii se agitau şi porneau către ieşire, uitându-se la mine ca

şi cum aş fi fost vinovată de toată nenorocirea asta. De câte ori încercam să mă duc spre mama şi

să o ajut, un bărbat căruia nu-i vedeam chipul mă apuca cu braţele amândouă şi mă strângea atât

5
de tare încât credeam că voi muri. Atunci tresăream şi mă trezeam. Salonul era la fel de pustiu,

dar luminos şi curat.

Măcar acum vedeam cât e ceasul şi ştiam că îmi trăiesc această nemişcare fizică în fiecare clipă.

Poate era mai bine când nu puteam deschide ochii. Una e să te poţi privi în halul în care eşti şi

alta e să nu ai idee că tot ce ţi se întâmplă, chiar ţi se întâmplă.

Spre dimineaţă, în acelaşi vis, am reuşit să-l prind pe Happy şi să-l trag de lângă mama. Blana lui

albă era murdară de sânge. Toată scena mă tulbura. Cum l-am simţit în braţe, cum am alergat

printre spectatori şi am ieşit în stradă. Poua. O poaie rece de noiembrie. Nu, nu eram în stare de

şoc, ci doar voiam să mă salvez de acolo. Clapele pianului îmi răsunau în minte ca un ordin, ar fi

trebuit să dansez pe şosea cu câinele în braţe. La un moment dat ştiu că am şi făcut asta. Până,

până m-a lovit o maşină. Daa, asta e! Am avut un accident, nu m-am sinucis. Trebuie să-i spun

lui Bogdan, trebuie! De ce ţineam cu tot dinadinsul să mă justific în faţa acestui medic, de parcă

el ar fi oprit o altă nenorocire ce era pe cale să mi se întâmple sau pe care eu eram gata să o

săvârşesc?

Minutele treceau încet, foarte încet. Am avut senzaţia că până la ora 9, când trebuia să vină el în

vizită, a trecut un secol. Simţeam cum o parte din mine, deja se ridicase şi alerga prin salon, pe

holuri, la camera de gardă. Aveam o forţă interioară teribilă.

A intrat pe uşă şi m-a salutat. Nu era în apele lui că se vedea cu ochiul liber. A încercat să

schiţeze un zâmbet, însă ceva nu l-a lăsat. Mi-a luat furtunul ăla nenorocit din gură şi mi-a spus

să nu mă obosesc. Era foarte preocupat de altceva. Mi-a spus că voi putea să mă hrănesc normal,

că am suferit o operaţie destul de grea la cap, dar totul va fi bine dacă sunt cuminte şi am

răbdare. La final a adăugat:,, Vă veţi vindeca, domnişoara psiholog!’’

A sunat ca naiba, ca un reproş, ca o minge plină de noroi azvârlită pe un perete alb. Aş fi vrut să-

i spun ceva, orice, însă ultima lui propoziţie m-a făcut să înţeleg că nu e cazul.

6
Până la sfârşitul zilei a mai venit o singură dată şi m-a întrebat dacă am reuşit să mănânc, am

îngânat un ,,Da’’, scurt şi cam atât. Aveam o mie de întrebări în cap şi tot nu reuşeam să dau jos

vălul acela care îmi acoperea memoria. Cu siguranţă, medicul a aflat ceva urât despre mine şi mă

priveşte cu scârbă... M-au cuprins o teamă şi o ruşine de nedescris. Acum îmi doresc, cu tot

dinadinsul, să îmi revin şi să aflu ce orori am comis. Poate am ucis pe cineva...

Am avut senzaţia că o parte din tavan s-a prăbuşit pe mine. Mă vedeam acoperită de moloz şi

respiram cu greu prin praful dens. Cred că am adormit imediat. Auzeam vocea asistentei însă nu

reacţionam. Sigur plătesc pentru ceva ce am făcut. Nu-i nimic, mai bine aici, decât dincolo! Aşa

spunea preotul Nicolae la fiecare slujbă. Îmi plăcea să merg şi să cânt la strană cu bătrânii

satului. Nu aveam emoţii, lăsam cuvintele să izvorască limpezi din adâncul sufletului. O mare,

mare bucurie a copilăriei mele scurse atât de repede. Moartea mamei m-a făcut să trec iute de la

copil răsfăţat la copil cu zeci de responsabilităţi. Când am înmormântat-o, ştiu că mi se rupsese şi

încălţămintea, dar nu simţeam ploaia care îmi intra prin ea. Eram imună la orice, un fel de

absenţă totală din această viaţă. Atâţia oameni se agitau şi plângeau. Eu eram departe, atât de

departe că nu vedeam nici cosciugul şi nici durerea ţesută în jurul nostru. Seara nu am vorbit cu

nimeni şi nu mi-a păsat de nimeni, m-am dus în camera mea şi toată noaptea am visat-o pe mama

îmbrăcată în rochia ei de mireasă. Doamne, ce fericită era! Avea un păr atât de lung şi de negru,

ochii umezi de fericire şi mă mângâia cu aceeaşi blândeţe. Îl plimba pe Happy în braţe şi râdea

zgomotos. Ştiu că asta mi-a făcut bine, chiar dacă a fost numai un vis, măcar acolo e atât de

fericită şi salvată de dureri.

M-am trezit abia vineri dimineaţa. La vizită a venit o doctoriţă cu mutră acră. Mi-a pus câteva

întrebări scurte şi a plecat. Logic şi mie mi-a displăcut mutra ei şi abia aşteptam să iasă din salon.

Asistenta a fost la fel de drăguţă, ea nu avea cum să se schimbe, aşa era construită, numai din

7
bunătate. Nu am întrebat-o de ce nu a venit Bogdan, lucrurile erau clare, deşi eram pacienta lui,

renunţase să mai vină, poate avea pacienţi cu probleme mai grave...

Ideea e că nu ştiu ce mi-a venit să caut o speranţă la el... De fapt, ce fel de speranţă şi pentru ce?

Sunt atât de rătăcită în propriile neputinţe încât nu văd ce aş putea face şi pentru cine. Am

început să mă calmez şi să măsor din nou pereţii albi. Poate că mi-ar conveni să se cutremure

totul şi să se prăbuşească de-adevăratelea, dar ceea ce mie mi-ar conveni, altora le-ar dăuna. Cum

nu mă caută nimeni, nici eu nu ştiu ce să fac. Am rugat-o pe asistentă să îmi aducă o revistă sau

un ziar să citesc ceva că nu pot să stau fără să fac nimic. Progresele erau vizibile în ceea ce

priveşte recuperarea mea. Am început să mă ridic încet de pe pernă şi să înţeleg că va mai trece o

vreme până capul nu mi se va mai părea atât de greu. Asistenta a spus că nu poate, deocamdată,

să mă lase să citesc, întrebase medicul de gardă, ar fi obositor şi m-aş simţi rău. Bine, m-am

întors la miile de gânduri ce mă încolţeau ca nişte animale flămânde. Am zis de atâtea ori că

renunţ şi mă calmez, dar nu puteam. Ce naiba am făcut de am ajuns aici?

Sâmbătă m-am trezit cu doctoriţa cu mutră acră însoţită de un poliţist. Acesta m-a întrebat pe un

ton scăzut dacă îmi aduc aminte ceva. Îl priveam pe furiş şi înţelegeam că îi era milă de mine.

Curios, până atunci nu mă privisem într-o oglindă şi nu ştiam cum arăt, dar brusc, simţeam

această dorinţă cum creşte în mine. Deşi bandajele îmi acopereau o bună parte din faţă, voiam să

mă văd. I-am spus tot ce ştiam, inclusiv visele mele şi a zis că parţial nu sunt vise, însă nu are

voie să mă obosească şi va reveni săptămâna următoare.

Da, e clar că am comis-o rău de tot şi atunci nu mă mir că doctorul care mi-a salvat viaţa, mă

detestă. Poate am ucis o cunoştinţă de-a lui?

Cererea insistentă a unei oglinzi a făcut-o pe asistentă să priceapă că nu voi renunţa până nu îmi

aduce un ciob, măcar. Şocul a fost destul de mare. Aveam toată faţa inflamată şi albastră. E ca şi

cum m-aş fi izbit de mai multe ori de un stâlp. Hm. Am lăsat oglinda pe noptieră. Nu prea arătam

8
a om ca să am ce să văd. Restul corpului părea în regulă. Am început să mă pipăi şi să îmi

dezbrac pijamaua. Vânătăi mai erau pe picioare şi pe abdomen. Mi-aduc aminte că am privit la

televizor câteva minute la un meci de box şi chiar semăn cu unul dintre cei din ring.

Duminică am reuşit să mă dau jos din pat şi să îmi ţin echilibrul pentru câteva secunde. Făceam

toate astea pe furiş, nu voiam să supăr noua asistentă, căci cea drăguţă intrase în concediu. Mi-a

povestit, cu entuziasm, că pleacă fata la un concurs internaţional şi trebuie să stea cu nepoţii.

Doamne, mi-aş dori ca măcar o secundă să fiu fericită cum este femeia aceasta, dar, se pare, că

eu nu sunt structurată ca ea, nu am bunătatea şi generozitatea ei să pot primi aşa ceva.

Nici asistenta cea nouă nu e o femeie rea, îşi face meseria, însă nu povesteşte nimic niciodată.

Începusem să mă obişnuiesc cu poveştile şi acum îmi lipsesc. Noaptea de duminică m-a

înspăimântat. După ce mi-a pus perfuzia la ora 12 am avut senzaţia că s-au adunat la fereastră

mai multe umbre. Unele au intrat şi în cameră. Aş fi vrut să strig, însă nu aveam forţa necesară să

deschid gura. Am început să tuşesc. Umbrele dansau într-un ritm ameţitor prin cameră. Într-o

clipă totul s-a întunecat şi s-a făcut linişte. Dimineaţa când m-am trezit, Bogdan era acolo,

nebărbierit şi cu cearcăne uriaşe.

-Am crezut că vrei să ne părăseşti, M! a zis el cu vocea tremurândă.

-Mi-a fost foarte rău.

-Ştiu, m-au chemat la miezul nopţii şi delirai.

-Vreau să ştiu ce am făcut şi nu pot...

-Nu ai făcut nimic rău, doar nu ai fost atentă, cred. Nici nu trebuie să îţi baţi capul prea tare acum

să limpezeşti lucrurile, dacă vei mai continua nu mai poate nimeni să te salveze, pricepi?

-Da...

-Uite, facem o înţelegere, dacă eşti cuminte, cum te-am rugat de mai multe ori, nu îl mai las pe

poliţist să te deranjeze o săptămână întreagă şi vei primi o carte să citeşti.

9
-Bine. Mulţumesc mult că eşti aici!

Totuşi, mi-am dat seama că Bogdan se forţase să fie amabil şi se abţinuse să nu mă indispună.

Venea la fel de des ca în primele zile şi schiţa un zâmbet rece în colţul gurii. Toată săptămâna a

procedat la fel. Ceva dubios am sesizat vineri, înainte ca el să plece acasă, barba îi crescuse

destul de mult.

Am vrut să-l întreb dacă el se simte bine, însă ar fi sunat ciudat. Spre seară când a intrat

infirmiera să spele puţin gresia, am descusut-o. A zis că Bogdan a avut un deces în familie şi de

aceea a lipsit săptămâna trecută, joi. Era vorba de soţia lui sau de sora lui, asta nu ştia nici ea să

îmi spună.

Acum chiar putea să cadă tot tavanul pe mine, de fapt, tot spitalul. Pe deoparte aş fi vrut să rog

asistenta să îl sune şi să-i prezint condoleanţele mele, pe de altă parte m-am gândit că nu e bine

să loveşti o rană ce sângerează încă, iar eu trebuie să fiu stabilă, să nu mă las afectată de nimic.

Măcar la serviciu să nu aibă probleme. Am încercat să gândesc pozitiv şi a doua zi să mă

găsească bine, fără să bănuiască vreo clipă că am aflat prin ce a trecut. L-am judecat greşit şi îmi

pare rău! Oamenii, când au probleme, nu se mai pot controla şi îşi varsă furia pe alte persoane.

E normal ca decesul soţiei sau surorii să-l fi marcat atât încât să lovească, involuntar. Cert e că

nu mă urăşte şi ăsta e un punct bun de pornire spre liniştirea sufletului meu.

Tocmai am realizat că sunt psiholog şi încep să văd oameni întinşi pe canapeaua albastră. Mi-am

amintit cum într-o zi, când completam într-un registru, a intrat la tratament un tânăr, încă nu-i

văd faţa. Ştiu că s-a recomandat, ca fiind fotomodel şi mi-a spus că are probleme cu patroana.

L-am rugat să ia loc. Nu suferea de timiditate, ba, dimpotrivă, vorbea şi pentru alţii, mă

întrerupea când încercam să intervin.

I-am sugerat să aibă puţină răbdare şi să înveţe să asculte altfel nu va putea realiza că

monopolizează orice discuţie. S-a calmat.

10
Nu ştiu dacă spunea adevărul sau era totul în mintea lui, dar se plângea că patroana nu vrea să

renunţe la relaţia pe care o au de 7 ani, de când el era un puşti şi nu şi-a dat seama în ce se bagă.

Ea avea cu 30 de ani mai mult decât el şi era o femeie destul de frumoasă, dar el se îndrăgostise

de o colegă de facultate şi ar fi vrut să se căsătorească. Patroana îi făcea tot felul de scene, i-a

anulat nişte contracte serioase şi l-a lăsat fără bani, iar el nu a spus nimănui de relaţia asta. Îi era

teamă ca fata pe care o iubeşte, dar şi familia lui, să nu afle toate astea.

Evident că situaţia era încâlcită şi periculoasă deoarece patroana îl ameninţa cu publicarea în

diferite reviste a unor poze cu ei doi în timp ce se giugiuleau. Nu era de competenţa mea, el la

poliţie trebuia să meargă sau să intervină printr-o persoană apropiată care să o convingă pe

femeie să renunţe la gesturile ei disperate. Hmmm, te pui cu dragostea?

E limpede că patroana îl iubeşte, iar el nu a făcut altceva decât să profite de banii ce au rezultat

din această carieră.

Şirul amintirii a fost întrerupt de asistenta ce venise la tratament. Ziua următoare am fost mutată

într-un salon cu alte trei fete.

Nu am protestat, aşa era procedura şi, în plus, nu eu fac regulile în acest loc, chiar dacă mi-aş fi

dorit să mai rămân singură o vreme.

Am fost aşezată în patul de la fereastră şi asta mi-a plăcut. Cele trei colege de salon dormeau. În

curtea spitalului se jucau doi copilaşi de vârste diferite. Băieţelul, cu un cap mai înalt decât fetiţa,

alerga în cerc şi ea voia să-l prindă, însă ameţea şi se rostogolea în iarbă râzând.

Aşa făceam cu fratele meu când eram la grădiniţă, iar mama ne striga mereu să nu ne murdărim.

Am închis ochii şi am adormit. Indiferent ce văd mă trimite în trecut. De ce oare nu se limpezeşte

totul să pot înţelege exact ce am făcut?

Bogdan a intrat şi ne-a privit pe fiecare, a discutat despre problemele pe care le avem şi cam atât.

Trecuseră patru săptămâni de la internare şi trebuia să plec la mine acasă. Ştiam adresa şi faptul

11
că locuiesc singură. Mi-ar fi plăcut ca la externare să-mi iau rămas bun şi să-i mulţumesc lui

Bogdan, însă în ziua aceea lipsea. Am comandat un taxi şi am aşteptat la poarta spitalului câteva

minute. Ploua. O ploaie rece de noiembrie. Nu aveam umbrelă şi nici haine groase.

Am ajuns repede în faţa unei case modeste la periferia oraşului. Nu am îndrăznit să îmi pun alte

întrebări căci, odată ce am deschis poarta, toată memoria mi-a revenit. A fost ca şi cum amintirile

rămăseseră zăvorâte acolo. Mă simt întreagă acum. Până să deschid uşa am avut senzaţia că aud

trântindu-se portiera unei maşini. Era Bogdan. M-am simţit încurcată şi cred că am roşit.

-Îmi cer scuze că nu am ajuns azi la spital, dar trebuia să fiu în altă parte...

-Nu este nimic, mi s-a explicat ce trebuie să fac şi ce nu. Voi încerca să respect indicaţiile.

-Bine, atunci ne vedem peste o lună de zile la control?

-Da, dacă aşa este procedura.

-Este.

S-a întors brusc şi a plecat.

Am înghiţit în sec. Parcă aş fi preferat o mamă de bătaie decât să-l privesc în ochi. Sora lui a fost

pacienta mea. Avea tulburări grave de comportament, fusese violată în copilărie şi de atunci nu-

şi mai revenise.

Am intrat în casă. Era atât de frig că îmi tremurau şi dinţii în gură. Am pornit centrala şi am

intrat în bucătărie. Mi-am făcut un ceai şi m-am aşezat pe fotoliu. Aveam destule îndoieli în ceea

ce priveşte comportamentul lui Bogdan. Sigur mă crede responsabilă pentru moartea Larei. Era

greu să o ţin pe linia de plutire şi accidentul meu, despre care am aflat numai câte puţin de la

poliţistul drăguţ, a dezechilibrat-o. Lara venea de două ori pe săptămână la mine la cabinet, dar

mă suna în fiecare zi. Am încercat să o scap de obiceiul ăsta şi să capete puţină încredere în ea.

Casa a început să se încălzească şi somnul m-a furat. De cum am închis ochii, în faţa mea a

apărut Lara. Avea un pix şi un caiet. Scria în el tot felul de chestii despre care noi două am

12
discutat de nenumărate ori. Sublinia mereu litera ,,M’’. Se învârtea prin cabinet şi iar se aşeza,

punea caietul pe genunchi. M-am apropiat de ea şi m-a privit cu ură, apoi mi-a zis: ,,Tu eşti

moartă! Moartă! Moartă! Eu sunt a nimănui, mă auzi?’’ Am vrut să fug din cabinet şi nu găseam

cheia, cineva ne încuiase pe amândouă acolo. Ea a început să îşi rupă hainele şi se trăgea de păr

urlând din toate puterile. M-am uitat spre fereastră. E, totuşi, etajul al patrulea, cum să mă arunc?

Am deschis fereastra şi în momentul acela Bogdan râdea pe balcon arătându-mi cheia şi

străgând: ,,Hai, aruncă-te!’’ ,,Hai, aruncă-te!’’ ,,Dacă ea a făcut-o, fă-o şi tu!!!!’’

Am închis ochii şi m-am aruncat. Bogdan ajunsese jos în stradă şi îmi măsura trupul cu palmele.

Zăceam în balta de sânge când Lara i-a tras o palmă şi i-a spus: ,,Nu e ea, sunt eu, nu vezi, eu!!!’’

M-am ridicat din fotoliu speriată. Coşmarul ăsta mă storsese de puteri. E clar că moartea Larei

are legătură cu mine şi va trebui să vorbesc serios cu Bogdan. Nu ştiu exact ce o să-i spun, dar

vreau să aflu cum a murit ea. Am o teamă teribilă. El a iubit-o foarte mult şi a îngrijit-o pentru că

rămăseseră orfani de mici.

Dumnezeu ştie de ce se întâmplă toate astea! Am trecut dintr-o cameră într-alta şi totul era

neschimbat. Pe masa din sufragerie mi-am găsit manuscrisul la care lucram înainte de...

L-am deschis să-l recitesc, aproape uitasem.

,, Reîntregirea

- Mi-am zis de multe ori că nu era de competența mea, dar...

- Acum e târziu, mult prea târziu. Hai să bem o cafea!

- Mi-ar prinde bine, după toate astea.

Afară ploua mărunt. Nici unul nu avea umbrelă. În cabinet rămăseseră polițiștii de la secție să

cerceteze fiecare centimetru din încăpere.

Nick avea obiceiul să fumeze și în mașină, dar de data asta se abținu.

13
O privea pe ascuns, însă Marthei nu îi păsa. Știa că va fi o anchetă dură, chiar dacă sunt prieteni

buni. Ajunseră la un local select, intrară în separeu și așteptară cafeaua.

Ea părea atât de ruptă de lume că îți era milă să o readuci cu picioarele pe pământ.

Și, totuși, în raport trebuie să scrie ceva domnul comisar.

- Îl cunoșteai de mult?

- Pe Christian?

- Da.

- De prin...mai, 2015, cred.

- A venit direct la cabinet?

- Da. L-am găsit la intrare, tremura tot. Cam ca mine acum.

Martha își acoperi fața cu palmele și izbucni în plâns. Nick o lăsă să se descarce.

- Iartă-mă, șopti ea printre lacrimi.

- La naiba, nu suntem de piatră! Vorbim când te liniștești.

- Pe alții îi liniștesc mai repede.

- Mda, profesia...

- Psihologii se ocupă cu chestiuni ușoare, dar aici era nevoie de un psihiatru.

- Ai făcut ce ai putut.

- Se pare că...nu.

- În fine. L-ai primit fără programare?

- Da. Mă sunase altcineva că întârzie.

- Și cum s-a comportat?

- Evident, prost. Deși avea doctorat în litere a făcut mai multe dezacorduri decât un

analfabet. Încerca să îmi spună că iubește.

14
Mai târziu am aflat că este îndrăgostit de o pictoriță. Cu 20 de ani mai mare decât el. Avea o

fixație pentru femeile trecute de 50 de ani.

- Coapte bine, nu? zise Nick și râse zgomotos.

- Că nu mai pot face copii. Nu-i suporta.

- Doamne, câți nebuni pe lumea asta!

- Pictorița era divorțată, dar avea un copil.

- Aha. Te pomenești că de-asta nu a vrut-o?

- Da. I-a zis să dea copilul spre adopție, să uite de el.

- Nu mai bine ar fi fost să dea timpul înapoi și să nu-l mai nască?

- Așa i-am zis și eu.

- Se întâlneau des?

- Vorbeau mult pe internet și la telefon. Se pare că el refuza să o vadă din pricina copilului.

- Extraordinar! Cred că în mintea lui o vedea pe biata femeie cu copilul agățat de rochiță...

- Din câte știu eu s-au văzut de câteva ori, când ea a avut expoziții în oraș.

- Și cum s-a terminat relația?

- Cum ai văzut. El, la mine în cabinet, cu venele tăiate.

- Cam asta ar fi tot? insistă Nick.

- Nu știu. De o vreme nu mai vorbea de ea, decât așa, în treacăt.

- Acum ce-l frământa?

- Totul...și nimic.

Între timp chelnerul aduse cafelele. De la prima înghițitură Martha deveni palidă și se scuză

plecând la toaletă. În acel moment telefonul lui Nick sună.

- Am terminat, șefu‘.

- Daa? Așa de repede?

15
- Păi nu există alte urme de violență. S-a sinucis.

- Bine, vin mai târziu să semnez raportul.

Nick sorbea cafeaua fără nici o plăcere. Când Martha se întoarse își continuă seria de întrebări

banale, ca între prieteni.

- Și, soțul tău?

- E plecat. Se întoarce luna viitoare.

- De ce te-ai fi măritat tu cu un căpitan de vapor, nu știu!

- Pentru că m-am îndrăgostit de el.

- Logic.

- Copii?

La întrebarea asta Martha ezită, nu răspunse deloc.

- Înțeleg că sunt probleme. La cât e plecat de acasă, nici nu e de mirare.

- Ce se va întâmpla acum cu toate astea? întrebă Martha.

- Mai nimic, în principiu. Nu îți închidem cabinetul, nu te băgăm la închisoare. Treci mâine

să semnezi niște declarații.

- Și atât?

- Păi tocmai m-au sunat colegii rămași pentru anchetă la tine, a fost sinucidere. Motivele

cred că sunt lesne de înțeles, depresiv cum era...

- Da. Avea devieri de comportament. Nu te puteai baza pe el.

- Adică?

- Spunea lucruri care în realitate nu se petreceau. Fanteziile lui păreau reale. Nu venea

decât o dată pe săptămână și îmi tot povestea visele ciudate, dar eu aveam senzația că și pe astea

le inventa. Alteori mă implica în acțiuni pe care nu le cunoșteam.

- Fiecare cu diavolii lui, nu?

16
- Cam...da.

- Martha, eu trebuie să plec, mai am multe de făcut.

- La cazul ăsta?

- Nu. Aici totul e limpede. A fost o spargere la un mall aseara și sunt încă neclare toate pe

acolo.

- Bine. Mâine la ce oră să vin?

- Îmi dai un telefon înainte, că poate sunt pe teren. Acum mergi să te odihnești, nu arăți

prea bine.

- Da. Un eveniment ca ăsta te dă peste cap.

Nick ieși pe ușa din spate. În mod normal ar fi răsuflat ușurat că nu e un caz prea dificil, dar

acum nu era încântat de situație. Sau fiind primul tânăr pe care îl văzuse în halul ăsta, îi strica

puțin starea, nici el nu își explica. În fine, nu căuta răspunsuri, pășea apăsat.

Trecu pe la mall și băieții lui terminaseră ancheta. Îl chemară în biroul managerului să vizioneze

înregistrările camerelor de supraveghere. Hoții, în număr de cinci, nu erau amatori, aveau cagule

și mănuși. Cum bani lichizi nu găsiseră, luaseră aparatură electronică destul de multă. Au

acționat rapid, între orele 3 și 4, dimineața, când lumea doarme.

Au tăiat geamurile, nu au făcut zgomot, deci...ghinionul patronului. Probabil au avut pe cineva

din interior că alarma nu a funcționat.

Era deja ora 13 când plecă de la mall. Își cumpără un hamburger și mușcă din el fără poftă. Mai

avea să ajungă în două locuri: acasă la Christian și la azilul de bătrâni, unde este internat tatăl

acestuia.

Se îndreptă, mai întâi, către azil, în speranța că îl anunțase altcineva pe bătrân de moartea

băiatului.

Mirosul de medicamente și aerul închis din camera bătrânului nu îi făcură deloc bine.

17
După primele cuvinte își dădu seama că stă de vorbă cu un senil. Bătrânul îl îmbrățișă pe el și îi

tot spunea ,,Fiule”.

Plecă foarte repede. Nu căuta nimic. Își făcea datoria. Așa era procedura.

Mai pe seară va scrie un raport. Câteva pagini cu aiureli și va trece mai departe.

În mașină se așeză pe scaun și închise ochii, apoi se gândi să o sune pe Martha, să vadă cum se

mai simte.

Ar fi vrut să doarmă.

Ploaia de afară îi dădea o stare de somnolență.

Telefonul Marthei era închis.. Cred că adormise. Telefonul lui Christian căzuse în toaletă, astfel

nu putea să știe cine îl apelase în ultimele zile.

Preț de câteva minute ațipi și el. Parcă intră într-un tunel.

Un bărbat îl prinse de mâna dreaptă. Mergea pe străzi întortocheate. Brațul stâng sângera.

Pe semne că fusese rănit. Sufla din ce în ce mai greu. Orașul părea mort.

Numai el și bărbatul care îl strângea de mână. Voia să îi dea drumul, dar se zbătea în zadar. La

un moment dat se împiedică de bordură și căzu peste gardul viu. Rana de la braț fu atinsă de

crengile țepoase și Nick țipă cât putu. Atunci se trezi brusc. Își șterse fruntea de sudoare. Era

prea obosit să mai meargă undeva, dar gândurile lui fură întrerupte de telefon.

- Alo, da.

- De la secție vă sun, sunt Avram.

- Ce este?

- Am uitat să vă informăm, că înaintea noastră, la casa tânărului care s-a sinucis de

dimineață, a ajuns altcineva.

- Cum așa?

18
- Ne-am dat seama abia mai târziu că era o mașină parcată peste stradă și că a plecat

imediat ce noi am deschis ușa casei.

- Amprente, ceva?

- Nimic. Purta mănuși.

- Ai dracului ce s-au deșteptat toți!

- Eu zic să vă duceți pe acolo să vedeți și dumneavoastră.

- O să mă duc, o să mă duc. Chiar devine ciudat acum.

Nick încercă să sune din nou la Martha, dar telefonul era tot închis.

Ar fi vrut să o întrebe dacă povestise Christian ceva de fratele lui mai mare, poate că venise

tocmai el să își recupereze lucruri sau să îi ducă bătrânului haine.

Trebuia să ajungă și acasă, măcar să se schimbe. Umblase prin ploaie toată dimineața.

Încă de la intrare se împiedică de motanul său, Tomy, ce torcea de bucurie că își vede stăpânul.

- Iar ți-e foame? îl întrebă Nick zâmbind.

Îi umplu castronul cu mâncare, își schimbă hainele în fugă și privi spre ceas, apoi spre fotoliu.

Pașii îl purtară acolo. Era obosit peste măsură. Pleoapele i se părură grele. Intră în același tunel.

Rana de la brațul stâng se adâncise. În carnea lui se năștea o lume. Mii de vietăți se mișcau. Ar fi

urlat, dar nu mai putea. Se ridică încet de pe bordură și își dădu seama că bărbatul acela îl

urmase. În continuare îi strângea mâna dreaptă.

Nu era de ajuns o rană, trebuia să care și o viață după el. Era tânăr, însă nu-i vedea chipul. De

câte ori privea spre el, acesta își întorcea fața. Liniștea străzii îl înnebunea.

Totul îi era străin. Dintr-o dată se pierdu de propria ființă. Își deveni străin lui însuși.

Mai lipsea să traverseze strada și să ajungă într-o altă lume.

Pe măsură ce înainta i se împuținau și gândurile, uita cuvintele...Nu găsea nimic de care să se

agațe. Privea în toate părțile. Nimic.

19
Înstrăinarea îl lingea ca un animal născut din rana lui adâncă.

Totul se opri brusc când Tomy începu să miaune isteric. Deschizând ochii Nick zări, pe zidul din

fața sa, o umbră. Era a bărbatului tânăr ce îl ținuse de mână prin vis.

Nu!!!! Este imposibil, țipă el. Am luat-o razna. Din vis nu a coborât nimeni până acum.

Își luă umbrela și plecă.

Ploaia păstra același ritm. Ar fi vrut să urce în mașină și să pornească aiurea, dar trebuia să

ajungă la casa lui Christian și apoi la secție.

Încercă să repete aceste două obiective ca nu cumva să uite ce are de făcut. O sună din nou pe

Martha, însă nu avu noroc nici acum.

În fața casei lui Christian nu găsi loc de parcare. Veșnica problemă a canalizărilor înfundate.

Călcă prin toate bălțile. Nu mai conta, se obisnuise să fie ud leoarcă.

În fața ușii, tocmai când să tragă sigiliul apăru o umbră. Aceeași. Deschise ușa și nu îi plăcu

deloc cum arată. Ar fi vrut să se întoarcă la mașină, dar dacă tot făcuse atâta drum și se udase,

măcar să vadă despre ce este vorba.

Cel care intrase înaintea polițiștilor avusese grijă să răstoarne totul.

Oooo, dar se răzbunase pe calculator, nu glumă!

Poate că nu fusese un hoț...

Pe covor erau înșirate CD-uri cu muzică rock, în șifonier văzu costumații rock.

Îmm, doctor în litere? În minte literatură și în sânge rock, interesantă combinația, își zise

polițistul.

Christian avea o bibliotecă imensă. Răsfoi câteva cărți, unele aveau însemnări cu pixul pe

margine... ,,În carnea ta se nasc povești. Ce păcat că nu sunt poet să las lumii dovezi despre

fiecare centimetru de piele pe care ți l-am atins.”

Poate că îi scrisese așa pictoriței, gândi Nick și continuă să citească. ,,Ea nu mă ascultă.

20
Îi spun că umbrele vin, dar uită să plece. Se prelig încet pe ziduri și adorm pe podeaua rece. Sunt

ca animalele credincioase, așteaptă comenzi. Într-o zi voi fi o umbră, până și cuvintele vor fi

umbre. Eu voi fi tu, cel ce urmezi drumul întortocheat al înțelegerii.”

Hmm...

,, Părul tău răsfirat pe pat mă face să zâmbesc, seamănă cu o trădare, cu o nebunie. Una mai mare

decât ziua când ai venit singură și te-ai lipit de pieptul meu. Nimeni nu ajunsese atât de aproape.

Acum mă simt ca o unealtă folosită cu pricepere. Am gândurile îndreptate într-un singur sens:

spre inima ta.”

Literatură și atât! izbucni dintr-o dată Nick.

Umbra apăru din nou. Acum se așeză pe calculatorul fărâmat.

Nick scoase telefonul și sună la secție.

- Vasilescule, să trimiți pe cineva să ia calculatorul ăsta de aici, poate reușim să-l repunem

în funcțiune.

- Bine, să văd pe cine mai găsesc la ora asta disponibil.

- Dacă nu e nimeni acum să vină dimineață la prima oră. Eu o să iau vreo câteva cărți și

două Cd-uri, să ascult muzica pe care el o iubea atât de mult, din câte văd. Și...nu mai vin la

secție, că sunt de-a dreptul adormit.

- Bine, șefu’!

Luă cărțile, care purtau semnătura decedatului și două Cd-uri la întâmplare și plecă.

Pe drum avu senzația că nu e singur în mașină.

Întoarse capul de mai multe ori să verifice bancheta din spate. A luat-o razna, de la ploaie.

Când coborî din mașină mai verifică o dată. Nu era nimeni.

În casă Tomy îl primi cu reținere.

- Așa de rău arăt, amice? Hai să îți dau mâncare!

21
Își făcu un duș și se aruncă direct în pat.

Ar fi vrut să răsfoiască o carte, dar somnul îl fură imediat.

De data asta nici un vis nu se agăță de el.

Se trezi la ora două și jumătate, tremurând vargă. Pe semne că avea febră. Așa se explică și

umbrele pe care le tot vedea.

Intră în bucătărie. Își făcu un ceai. Nici urmă de Tomy. O fi adormit pe sub pat sau cine știe pe

unde. Înghiți de câteva ori din ceaiul fierbinte și căută ceva de mâncare. ,,Burlacii mănâncă hrană

rece”, îi zicea un prieten. Luă un paracetamol și se așeză pe pat.

Întinse mâna pe noptieră, dar când să stingă lampa lovi o carte și nu putu să o prindă.

Ridică volumul de critică literară și se mai uită o dată. Pe podea era o fotografie, Christian și o

femeie foarte frumoasă. Cred că e pictorița, își zise Nick.

Răsfoi cartea, dar nu înțelese mare lucru. Chestiuni generale despre simbolism. Probabil o fi fost

lucrarea de doctorat pe care și-a publicat-o, gândi el.

Pe la jumătatea cărții avea notițe interesante: ,,Înțeleg rolul unui bărbat în viața unei femei, dar

nu mi se pare că fizic ar trebui să fie și permanent. Dragostea are alte valențe.

Ne întâlnim într-un plan, secundar după alții, principal după mine, și acolo, sufletele noastre se

unesc. Apoi coborâm din visul măreț ca două umbre ce nu se mai satură să se privească. ,,Noi

suntem cei înecați la marginea viselor. ” De ce le-o fi scris pe marginea cărții și nu într-un

jurnal? se întrebă Nick.

Poate că avea un jurnal. Hmm...Da, în calculator. Cine știe.

Nick începuse să transpire. Efectul paracetamolului. Se ridică și își schimbă pijamaua.

Luă CD playerul să asculte muzica preferată a lui Christian. După primele secunde îl închise

înjurând.

La dracu, asta e muzică de perforat timpanele! Se vede că nu era în toate mințile tânărul ăsta!

22
Se puse din nou la somn. La ora șapte fix îl trezi un telefon.

- Domnule comisar, vă sun de la spitalul Județean, tocmai au adus-o pe doamna psiholog,

Martha Cernea.

- Dumnezeule, ce s-a întâmplat?

- A decedat.

- Nu se poate! Nu se poateee!!!

Abia reuși să se schimbe și să coboare.

Afară ploua torențial. Nici nu îi păsa de acest fapt mărunt.

Cu mâinile tremurânde porni. Până la spital era să lovească mai multe mașini. Nu înțelegea

nimic.

Să fi avut Martha mustrări de conștiință că nu l-a putut salva pe tânărul acela?

La spital nici un cunoascut de-al Marthei. Se prezentă la ghișeu și o domnișoară amabilă îl

conduse în cabinetul medicului de gardă.

- Să trăiești, comisare!

- Și tu, Georgescule. Ce naiba s-a întâmplat?

- Sinucidere, cred.

- De ce a făcut-o?

- Nu știu, nimic deocamdată. Ți-a lăsat un bilet, de asta te-am chemat pe tine.

- Un bilet?

- Da, probabil că explicațiile sunt aici. Faci ce vrei cu el.

- Fac doar ce trebuie. Indiferent de situație, voi respecta legea.

- Nu mă îndoiesc.

- Pot să o văd?

- Da.

23
Martha luase un pumn de sominifere. Până la urmă s-a dovedit că nu era atât de puternică pe cât

lăsa să se vadă.

- Apropo, doamna era însărcinată.

- Ceeee???

- În trei luni, era băiat.

Nick plecă de la spital și mai confuz decât venise.

Soțul ei lipsea de șase luni, deci copilul nu-i aparținea. Te pomenești că... Scoase telefonul și

sună la secție să se intereseze de calculatorul lui Christian.

Îl reparaseră. Ceru să fie adus acasă, chiar dacă încălca procedura. Când intră pe aleea din fața

blocului îl văzu pe tânărul său coleg cu o cutie în brațe. Venise cu calculatorul. Îl montă imediat.

Se așeză comod pe scaun, dar își aminti de biletul Marthei. Îl găsi în buzunar.

,, Dragă Nick,

Îmi pare rău că nu am putut să îți spun povestea mea. Poate m-ai fi oprit, cred că acesta este

motivul principal. Sper să nu mă judeci în nici un fel. După cum ai spus: ,,Suntem oameni!”

Am avut o viață normală până să-l întâlnesc pe Christian. Mi-e rușine să afle lumea că îi port

copilul, de asta aleg să plec cu el pentru totdeauna. Știu că nu e legal ce îți cer, dar vreau să nu

afle nimeni despre toate astea, mai ales soțul meu, că el avea probleme și de aceea nu am rămas

însărcinată până acum.

Relația mea cu Christian a fost una magică. ,,Nu regret nimic.” Tocmai nebunia lui m-a atras.

Era atât de nefericit încât nu puteai să nu-l iubești. Pare un paradox, știu.

În momentul în care i-am spus că voi avea un copil și că sunt pe cale să îi cer soțului meu

divorțul s-a terminat totul. În alte cazuri ar fi fost începutul, dar aici, nu.

Mi-a cerut în toate felurile să renunț la copil și, până la urmă, luasem în calcul această variantă,

dar când să-l anunț era prea târziu.

24
Nu am putut să mai continui de una singură, de asta am ales să merg la el.

Nu aș fi putut să mă ascund pe mine de mine, ca să zic așa. Cum să trăiesc printre atâtea

amintiri?

Îl iubesc mai mult de cât mă iubesc pe mine. În calculatorul lui sunt multe dovezi, te rog să le

faci să dispară. Eu am încercat să adun tot ce aveam cu el, să distrug calculatorul, însă nu știu

dacă am reușit. Te implor, Nick!!!!

Nu are nimeni de câștigat dacă se află adevărul, iar soțul meu are dreptul la o viață normală, după

ce va trece un timp. În speranța că mă vei înțelege măcar un pic, îți doresc: să fii fericit!!!

Și, da, atunci te-am iubit cum nu am crezut că pot iubi, dar soțul meu a avut o putere de

convingere mai mare.

Adio.

A ta, Martha.”

Nick se așeză pe pat. Voia să nu se gândească la nimic. Puse capul pe pernă și adormi.

Tunelul se deschise imediat, ca și rana lui de la brațul stâng. Privi în toate părțile. Întuneric.

Nici urmă de bărbatul tânăr ce mersese cu el o bucată de drum. Încotro se îndreaptă?

Câte lumi a străbătul ca să întâlnească liniștea asta?

Dintr-o dată apăru o lumină. Și încă una. Iar între cele două fascicule galbene un punct

strălucitor. Se tot roteau în jurul lui. Părea o horă a sufletelor plecate prea devreme.

Era momentul să se retragă. Poate că până la urmă moartea îndreaptă drumurile. Cei ce nu pot fi

aici fericiți vor gusta dincolo fericirea deplină.

Nick se trezi.

Acum știa ce are de făcut.

25
Deschise calculatorul și găsi sute de poze cu Martha și Christian. Apoi începu să scrie concluziile

celor două decese. Din când în când se oprea să fumeze.

Prin fumul gros se deslușeau siluete necunoscute. Oare vor prinde viață sau rămân simple iluzii

ce se pierd în desișul gândurilor? Viața și moartea nu sunt alegeri, vin când trebuie să vină.’’

Mda, prea personală această poveste ca să vadă lumina tiparului vreodată, chiar dacă mi-am dorit

să public câteva cărţi. Un somn bun mă va face să înţeleg că unele lucruri trebuie aruncate la

gunoi ca să poţi merge mai departe.

Pe Bogdan l-am sunat a doua zi de dimineaţă şi nu părea surprins. I-am spus că vreau să-l văd,

mi-a răspuns sec, ,,bine’’, dar nu am apucat să stabilim data şi ora căci a închis, strigat fiind de o

asistentă.

Am ales să îmi petrec ziua în casă, deşi am fost obligată să merg la magazinul din colţ să fac

câteva cumpărături. Bizar mi s-a părut că am găsit frigiderul scos din priză şi curăţat, când eu

ştiu că lăsasem ceva mâncare în el şi mă aşteptam să o găsesc stricată. Chiar mă pregătisem

sufleteşte pentru când aveam să deschid uşa, ce miros oribil o să mă întâmpine. Şocul a fost

destul de mare, nu era nimic în el şi bolurile cu mâncare erau spălate şi puse în suportul de vase.

Cine ştie, poate încurc eu lucrurile. M-am apucat să gătesc o supă şi ceva legume cu carne la

cuptor. Am observat că trebuie să fac pauze mari între treburi, altfel ameţesc.

De teamă să nu dau foc la casă, mi-am luat un scaun în bucătărie şi am păzit aragazul. Nu mai

am forţa necesară să alerg din living în baie sau din dormitor în bucătărie şi poate risc să adorm.

După trei ore de chin cu gătitul, am mâncat puţin şi m-am întins pe pat. Simţeam o oboseală

teribilă. Era ora 15 când m-a trezit soneria de la intrare. Era poştaşul. Mi-a adus mai multe facturi

de la cabinet şi câteva scrisori, una de la fratele meu din Anglia., în care mă anunţa că e bine,

sănătos şi că soţia lui va naşte în primăvară, gemeni. M-am bucurat. Nu mă sună niciodată, nici

26
nu-i ştiu numărul, dar îmi trimite de două ori pe an scrisoare. Îi voi răspunde, însă voi sări peste

partea cu întâmplarea nefericită din care era să nu mai scap cu viaţă.

Apoi am dat peste două scrisori de recomandare din partea unor psihologi pentru pacienţi ce s-au

stabilit în oraş şi vor să continue terapia la mine, chiar îmi explicau amănunţit evoluţia şi stadiul

actual. Mă rog, asta în cazul în care voi reuşi să ajung la cabinet.

Sub facturi era un plic galben ce mi-a atras atenţia. Era o scrisoare de la Lara şi avea notat pe

spate, rugămintea expresă de a-i fi înmânat personal destinatarului. Ciudat.

Am deschis cu mâinile tremurânde. Inima o luase la galop şi îmi era, sincer, foarte frică.

,,Dragă şi bună M.’’

Nu ştiu de ce nu vrei să mă mai primeşti la cabinet şi nici acasă, nu ştiu de ce mi-ai blocat

telefonul???

M., eu nu pot să trăiesc fără sfaturile tale, fără să îţi aud vocea zilnic.

Semeni atât de mult cu mama, M. Ai aceeaşi căldură în glas, aceleaşi mişcări ale braţelor, acelaşi

zâmbet frumos... Unde eşti M.? Dacă ai plecat într-o călătorie, de ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-

ai lăsat măcar un mesaj ca să înţeleg că te vei întoarce la mine?

Bogdan m-a dus zilnic la tine la cabinet şi acasă. Am găsit o cheie sub preş şi am intrat. Aveai

mâncare stricată în frigider şi Bogdan l-a curăţat şi l-a tras din priză. Ba chiar a spălat şi vasele...

Te rog M, te rog să îmi răspunzi la scrisoare! Dacă nu te mai găsesc eu voi muri... Voi muri M,

să ştii!!!!!!

Cu drag,

Lara’’

27
Am plâns cât să mi se facă rău. Cred că am leşinat şi m-am trezit transpirată şi fără putere să

ajung la dulap să îmi iau alte haine. La uşă bătea de zor cineva. Ştiu că m-am ridicat şi am mers

pe pereţi până am deschis. Era Bogdan, dar nu-mi mai amintesc nimic.

Se făcuse întuneric şi linişte. Aceeaşi linişte dintru început. Un punct alb s-a ivit la orizont şi a

început să crească. Atunci când a ajuns în faţa mea avea şi aripi de înger. Era tata. Doamne, cât

de aproape stătea şi mă strângea de mână. Îi simţeam respiraţia pe faţa mea şi voiam să nu plece.

Dar, tata e mort, mort de trei ani de zile. Ce am? Unde sunt? De câte ori mă întâlnesc cu moartea

în viaţa asta? Tata are o privire blândă şi pare neschimbat. În ziua în care a murit era singur

acasă. L-am găsit în patul lui, îmbrăcat în costumul cel noi şi cu pantofii în picioare. Aprinsese

veioza şi lăsase un bilet:

,,Scumpa mea M.,

Îmi pare rău că nu am putut să merg mai departe prin durere şi să te ajut, cel puţin să fiu şi să nu

te lăsăm singură. Ai văzut că Happy a cedat primul, suntem nişte laşi, iartă-ne! Fratele tău a ales

să se rupă de familie pentru că el era un copil adoptat. V-am ascuns asta că nu voiam să vă certaţi

în copilărie, iar el când a aflat, a hotărât să îşi caute familia reală şi să se despartă de noi. Mama

lui era elevă de liceu când l-a născut şi noi ne doream un copil, dar nu reuşeam. Aflată în spital,

în acea perioadă, mama ta a hotărât să o ajute pe tânăra care ţinuse sarcina ascunsă de familie.

Imediat după naştere, ea s-a întors la şcoală şi noi am iubit copilul fără să ne gândim că nu-i al

nostru. Vezi, multe se leagă acum, că tot întrebai de ce el nu seamănă cu noi. La puţin timp după,

am reuşit să te avem pe tine. Au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Dar acum, acum când

mama ta nu mai e, eu nu pot să rezist. Tu vii o dată la o lună acasă şi eu stau singur, dar nu îţi

cer să rămâi cu mine că ai o carieră de construit, ai luptat mult să ajungi până aici. Ţi-am lăsat în

contul bancar suficiente fonduri să îţi deschizi cabinetul şi să fii psihologul oraşului. Un singur

28
lucru te rog, să nu vinzi casa asta, indiferent câte amintiri dureroase te vor urmări! În rest, vreau

să trăieşti frumos şi să nu stai tot timpul ascunsă printre cărţi!

Adio, copila mea!’’

Cineva parcă face glume proaste cu mine. Când apare tata, când dispare totul şi sunt din nou în

salonul de spital. Şi sunt atât de obosită că aş dormi o viaţă!

Da, chiar am dormit trei zile, cât a durat coma. Bogdan a rămas în spital cu mine. Cel mai mult

am visat-o pe Lara căci o strigam neîncetat de se auzea până pe hol. Era aşa de frumoasă, într-o

rochie verde, ca ochii ei. Îmi întindea mâna şi alergam pe străzi râzând. Nu ne interesa că treceau

maşini sau că lumea se uita la noi ca la două nebune. Ca într-un joc fantastic toate lucrurile

pluteau şi era atâta fericire. Dar, dintr-o dată, Lara se desprinse de mâna mea şi un vârtej negru o

duse departe.

Strigam şi mă agitam, o căutam peste tot, întrebam oamenii dacă au văzut vârtejul. toţi ridicau

din umeri şi mă priveau ciudat. Am hotărât să iau un taxi şi să merg la Bogdan la spital să-i spun

nenorocirea, însă taximetristul a blocat uşa şi m-a lovit, exact ca în seara când ieşeam de la

teatru. Aveam haina albă de blană şi geanta pe care mi-am cumpărat-o de la Paris anul trecut.

Mi-a luat tot şi m-a aruncat pe trotuar în faţa spitalului.

Iar s-a făcut lumină şi văd salonul de la spital. Sigur visez. Sau nu?

Bogdan s-a apropiat de pat. Îi crescuse barba foarte mult. Cred că nu mai fusese de zile în şir

acasă.

-Te rog să nu vorbeşti şi să nu te agiţi, M.! Ai trecut prin ceva ce am prevăzut şi toate astea

fiindcă nu te îngrijeşti cum trebuie. Ţi-am spus că nu ai voie să faci eforturi de nici un fel, nici

fizice şi nici intelectuale. Dacă nu aveai pe nimeni la care să apelezi, trebuia să angajezi o

menajeră şi ai fi fost scutită de atâtea necazuri. Of, aşa ai luptat cu moartea trei zile şi trei nopţi.

Numai Dumnezeu te-a adus înapoi, altă explicaţie nu există. Va trebui să fii ascultătoare şi să nu

29
încerci acum să te dai jos din pat sau să faci gesturi necugetate. Vei mai sta pe aici o vreme, vei

avea tratament şi îngrijire, iar la externare o să vorbesc cu menajera mea să se mute la tine.

Am clipit de două ori, ca semn că am priceput şi am închis ochii. M-am trezit abia în ziua

următoare cu o foame teribilă. Am auzit asistenta vorbind cu infirmiera despre Bogdan că îşi

luase vreo două zile libere că era epiuzat. Deci, o luăm de la capăt, parcă am fi în filmul acela

,,Anul cârtiţei’’ şi totul se repetă până ajunge la perfecţiune. Eu nu aş vrea să mi se mai repete

nimic. Aş vrea să duc o viaţă normală, să renunţ la amintiri ca la hainele ponosite şi să fac o

curăţenie generală în suflet. Poate ar fi cazul să îmi caut un iubit şi să fac un copil, vorba tatei, să

nu mai stau cu nasul în cărţi şi să mă hrănesc cu amintiri...

Adevărul este că dacă nu ai planuri pentru viitor, viaţa parcă nu are nici un sens şi ia sfârşit.

Şi, pentru că îşi făcea griji, am înţeles că a sunat de câteva ori să întrebe dacă sunt bine.

La ieşirea mea din spital, de data asta mă aştepta cu maşina şi menajera. M-a bufnit râsul.

-A, văd că eşti în formă din moment ce râzi!

-Cum aş putea să nu fiu dacă ai atâta grijă de mine?

Drumul îmi păru destul de lung şi întortocheat. Menajera e o femeie bună, altfel nu cred că o

ţinea Bogdan.

De cum intră în casă se şi apucă de treabă. Eu şi Bogdan ne aşezasem pe fotoliu, dar casa părea

încălzită.

-Am venit aseară şi am pornit centrala şi am adormit pe canapea. M-am trezit la miezul nopţii,

dar nu am mai plecat nicăieri. Am citit scrisoarea Larei. Mi-am dat seama că de aici ţi s-a tras tot

necazul.

-Bogdan, nici nu ştiu cum să îţi spun cât de rău îmi pare şi cât de vinovată mă simt...

-Te rog să nu te mai gândeşti, vreau doar să clarificăm lucrurile astea pentru liniştea ta, eu am

înţeles că viaţa e cât vrea Domnul şi după ne cheamă la El. În primele zile după decesul Larei te-

30
am învinovăţit, recunosc, apoi mi-am dat seama că şi eu sunt la fel de vinovat că nu te-am

recunoscut la spital.

-Nu aveai cum să mă recunoşti, aveam capul ca după un meci de box în care adversarul nu se

mai sătura să mă facă knockout. În plus, nu aveam acte de identitate şi nici nu a venit cineva să

mă caute.

-Chiar aşa... Cum de nu ai pe nimeni?

-Ai mei au murit. Fratele e în Anglia de multă vreme, iar iubitul m-a părăsit din primăvară că a

primit o slujbă mai bună la 1000 de km de aici şi, cum nu cred în dragoste la distanţă, mai bine

am pus punct. Logic că am suferit un şoc atunci, nu bănuiam că alege cariera, credeam că sunt pe

primul loc în viaţa lui, dar m-am înşelat. Mi s-a părut mereu că suntem făcuţi să fim împreună,

eu aş fi refuzat în secunda doi dacă mi se propunea aşa ceva şi el, el a ales senin. Dureros a fost

să văd peste câteva săptămâni poze pe facebook cu noua iubită. Atunci mi-am închis contul, mi-

am schimbat telefonul şi am renunţat să mai cred că oamenii sunt cine spun că sunt. Am mers, cu

greu, mai departe. Până să văd poza îmi era dor de el, i-aş fi vorbit, simţeam un gol imens, dar

după aveam o furie interioară că de-ar fi fost în faţa mea, l-aş fi călcat în picioare. De fapt, nu

slujba îl determinase să plece, iubita cunoscută la un curs pe la munte, iarna, dacă şi ăla o fi fost

curs şi nu cumva tot o minciună de-a lui. Ştii ceva, nu mă mai interesează, mi-a trecut şi furia,

probabil de asta mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, prea multă ură duce la nenorocire.

-Până la urmă ce ţi s-a întâmplat?

-Am fost la teatru şi la ieşire am comandat un taxi. Nici prin minte nu mi-a trecut că voi fi lovită

şi jefuită şi azvârlită cu capul direct într-o bordură! Ghinion, nu?

-Da, chiar ghinion! Le-ai spus poliţiştilor?

-Da, dar după mai mult timp, că nu îmi aminteam nimic la început. Memoria mi-a revenit când

am ajuns acasă. Am înţeles că şoferul adevărat al acelui taxi a fost găsit mort într-un şanţ şi un

31
infractor a condus maşina toată noaptea şi a jefuit mai multe persoane. Pe mine m-a lovit cel mai

rău. Probabil a văzut că sunt bine îmbrăcată şi s-o fi gândit că am bani foarte mulţi.

Nu mai aveam la mine mare lucru. Mi-a luat lănţişorul pe care îl aveam de la mama, un ceas şi o

brăţară, inelele, deci, nu m-a pocnit degeaba, tot s-a ales cu ceva. M-a lăsat fără acte, asta e

marea problemă că va trebui să umblu să le fac. Eu când am ajuns acasă şi am văzut frigiderul

tras din priză şi vasele spălate, m-am gândit că nemernicul îşi găsise locuinţă stabilă aici, apoi

mi-am adus aminte că am cerut să mă ducă la cabinet, uitasem nişte documente acolo.

-Eu mi-am permis să mă uit în frigider că Lara credea că eşti încă în oraş şi ai mâncare gătită.

Când am deschis uşa, mirosea îngrozitor şi nu am avut altă variantă, decât să curăţ.

-Mulţumesc pentru tot, Bogdan!

-Nu ai pentru ce! Am adormit aici, poate pentru că aici a fost Lara ultima dată. Am dus-o acasă şi

am plecat la spital. Menajera a rămas acasă cu ea şi s-a dus să-i pregăstească baia cum o rugase

şi... a deschis fereastra şi s-a aruncat.

Bogdan îşi ascunse faţa între palme şi plânse minute în şir. Oricât aş vrea să mă abţin, că

sănătatea mea e şubredă, nu pot.

-Mă simt atât de vinovată şi eu, îşi creease dependenţa asta faţă de mine şi nu puteam să o

controlez. La un moment dat am vrut să renunţ, să o rog să mă lase să îţi vorbesc.

-Era încăpăţânată. Nu m-a lăsat niciodată să vin înăuntru la tine, mi-a spus că dacă voi vorbi pe

ascuns cu tine îşi va da seama şi iar va schimba psihologul.

-Problema e că nici tratamentul nu o mai ajuta.

-Şi ce să fi făcut, să o fi internat la psihiatrie din nou?

-Ar fi fost o soluţie, dar nu am reuşit nici eu să o conving. Îmi spunea că urăşte spitalele şi dacă o

mai duci acolo se omoară. Era clar că într-o zi tot făcea asta. Trăia într-o lume a ei, nu aveam

cum să o schimbăm. Mintea omului are cel mai dificil mecanism, când apar defecţiuni, cu greu

32
se mai poate repara. La ea nu era o chestiune de voinţă, ci de blocaj permanent. Schimbările de

stare aveau loc şi din minut în minut, după cum bine ştii.

-E târziu acum M., e foarte târziu să căutăm sau să găsim soluţii!

-Pentru toată lumea avem sfaturi şi soluţii, mai puţin pentru noi.

-Mda, aşa este. Eu trebuie să mă întorc la spital. Am pacienţi care vor fi externaţi mâine şi să le

fac reţetele şi toate actele necesare.

-Bogdan, o să te rog să vii la cină şi poate rămâi să dormi în camera fratelui meu, ce zici?

-Nu sună rău, chiar nu pot să merg acasă, acolo e un pustiu de îţi vine să urli!

Dar, până mă întorc, te rog să nu te dai jos din pat decât pentru strictul necesar!

-Promit!

Conversaţia a fost destul de obositoare şi aş fi vrut să dorm însă Gloria, menajera, a intrat cu tava

să îmi aducă mâncare.

-Domnişoară, trebuie să mâncaţi, altfel nu vă reveniţi, aşa mi-a spus domnul Bogdan şi eu îl

cred!

-Mulţumesc mult, Gloria, eşti foarte de treabă!

Menajera era o femeie la vreo 60 de ani şi părea că ştie să facă de toate. După ce am mâncat,

somnul m-a cuprins în braţe ca un adevărat prieten. În tot acest timp, Gloria a pregătit cina, a

şters praful şi a mai ordonat puţin prin casă. Când am deschis ochii aveam veioza aprinsă, semn

că se lăsase întunericul. Vântul sufla cu putere şi stropii de ploaie făceau atâta zgomot pe

acoperişul casei. M-am ridicat cu grijă, am deschis uşa şi i-am văzut pe Bogdan şi pe Gloria

stând pe fotoliile din salon.

-Gata, ai reuşit să dormi? m-a întrebat Bogdan.

-Da, în sfârşit m-am odihnit ca la mine acasă! Tu ai ajuns de mult?

-Acum 5 minute.

33
-Pe vremea asta...

-Noiembrie şi capriciile lui. Să vezi când vor veni zăpezile şi gerurile... Îh!

-Nici mie nu îmi place iarna deloc! zise menajera care se scutură ca şi când ar fi fost electocutată,

iar nouă ni s-a părut amuzant.

-M., iartă-mă că te întreb, dar ai ajuns la cabinet după prima externare?

-Nu. Nici nu am avut timp că...

-Poate ar fi bine să verificăm dacă nu cumva individul nu a folosit cheile şi s-a dus la adresa

indicată de tine.

-Păi am uitat să îţi spun, poliţistul care m-a vizitat, mi-a cerut permisiunea să meargă şi să

verifice, dar uşa era închisă.

-A, probabil nu şi-a dat seama de la ce apartament sunt cheile şi a renunţat la ele sau i-a fost

teamă să meargă acolo.

-Nu ştiu ce să zic, alaltăieri când a venit poliţistul la spital, comisarul Vasilescu , mi-a spus că a

pus vecinul de la apartamentul 6 să urmărească dacă intră sau iese cineva.

-Şi???

-Şi într-o seară chiar a auzit deschizându-se uşa de la intrare. A văzut un bărbat slab şi înalt că a

intrat şi după 5 minute a ieşit cu un dosar. Vecinul, bătrân fiind, a crezut că e vreun poliţist venit

să ia documente şi nu a anunţat pe nimeni. Abia când l-a căutat comisarul Vasilescu i-a povestit

întâmplarea.

-Şi poliţia ce a făcut?

-Poliţia m-a sfătuit să schimb încuietoarea şi să verific dacă lipseşte ceva.

-Da, au dreptate. Dacă îmi permiţi, pentru că nu eşti într-o stare care să îţi dea voie să umbli după

lăcătuş, o să schimb eu încuietoarea, dar tot va trebui să mergi cu mine ca să verifici ce lipseşte.

-Vedem mâine cum mă simt.

34
-Veniţi la masă? se auzi din bucătărie.

-Da, Gloria, imediat! Mi-e o foame că la spital nici nu am avut timp să mănânc.

După ce am terminat de mâncat, telefonul meu a început să sune şi am tresărit. Cine oare să mă

caute la ora asta?

-Bună seara! Sunt comisarul Vasilescu.

-Bună seara, domnule comisar!

-Am nişte veşti bune pentru dumneavoastră, bătrânul l-a surprins azi pe tânărul care intră şi iese

din cabinetul dumneavoastră şi i-a făcut un portret robot. Mâine, dacă puteţi, vă rog să veniţi la

cabinet să luăm amprente şi să vedem dacă seamănă cu taximetristul.

-Voi încerca, dar nu promit, că nu am voie să fiu supusă la nici un fel de efort. Am închs şi m-am

întors în bucătărie.

-Cine era? întrebă Bogdan.

-Comisarul. Se pare că bătrânul meu vecin l-a surprins pe cel care se crede stăpân pe cabinet şi

chiar i-a făcut un portret robot.

-Şi trebuie să mergi acum la poliţie?

-Nu, nici vorbă! O să merg mâine, asta numai dacă mă duci tu, cu taxiul nu mai vreau.

-Sigur că da. Poate aflăm ce face individul acolo. Şi bătrânul oare o fi vorbit cu infractorul sau...?

-Nu, din câte a zis comisarul, numai că s-au întâlnit accidental. Infractorul urca scările şi bărânul

cobora sau ceva de genul. Câteodată am senzaţia că nu se mai termină povestea asta! Nu i-am

făcut nimic acelui taximetrist ca să mă simt vinovată.

-E lumea plină de oameni care trăiesc din asta: fură, mint, ucid, din plăcere sau pentru bani.

-Ai dreptate! Eu o să mă retrag că sunt foarte obosită. Tu ai tot ce îţi trebuie în camera din faţă.

-Mulţumesc, M! O să merg să mă odihnesc că sunt frânt.

35
În cameră mea am sesizat că uitasem telefonul şi m-am întors în bucătărie. Atunci am auzit uşa

de la intrare cum se închide pe dinafară, iar pe telefonul meu apăruse deja ledul roşu care mă

anunţa că am un mesaj.

,,M., trebuie să plec urgent la spital, se pare că a fost adus un pacient în stare gravă! Se te

odihneşti şi să nu îţi faci probleme, voi închide uşa de la intrare. Noapte bună!’’

Nu i-am răspuns că pe vremea asta la volan e destul de greu să te concentrezi. Am stat în cameră

şi am răsfoit alt manuscris, din primăvară, imediat după despărţire:

,, Şi strigătele au încremenit

Mereu am căutat drumuri fără ocolişuri prin timp. Băteam în pereţii universului şi ascultam

ecoul. Erai departe, mult prea departe, la o lume distanţă de inima mea, înconjurat de femei

ocazionale. Ar fi fost nedrept să te smulg din braţele lor şi să te arunc în poemele nesfârşite.

M-am încăpăţânat, totuşi, să te ţin ascuns într-un colţ al minţii, unde e mereu primăvară. Să văd

cum îţi cresc aripi şi tai albastrul zărilor, cum trasezi hărţi pe spinarea încovoiată a lumii.

Ah, câte speranţe îmi făcusem, câte gânduri se amestecau la lăsarea întunericului şi ce parfum

răspândeau toate aceste clipe de nebunie în care te făceam să fii ce nu ai fost niciodată!

Dacă în cartea vieţii drumul nostru pare să fie nesfârşit, de ce oare nu împărţim cuvintele ca pe

firimiturile de pâine? De ce nu ciugulim din puţinul ce ne-a fost dat şi rătăcim ca doi străini,

fiecare prin şanţul său plin de noroi?

Uite, îmi pun inima în palmă şi las vântul să îi usuce lacrimile, vezi?

Vezi cum sunt eu fără tine? Sunt ca o coală albă nescrisă pentru că nicio literă nu mai încape în

suflet, acolo unde plânsul şi-a făcut altar şi nu pot decât să mă supun dezastrului pe care îl

traversez.

36
Am strigat, da, am strigat ca o nebună numele tău, până s-a făcut noapte de-a binelea şi am fost

târâtă dintr-un vis într-altul.

Te vedeam cu femeile alea gustând puţinul trecător. Mimai un zâmbet ca să cred că asta te

împlineşte şi mai departe vei avea cu ce să te hrăneşti.

E târziu acum, poate prea târziu să deschid o fereastră şi să intri cum făceai de obicei, ca un hoţ

de suflete răscolind poemele tapetate pe ziduri.

Mda, poate ai dreptate, tu nu ai fost niciodată al meu cu totul, mereu a fost ceva care să ne

despartă.

Îmi privesc degetele. Rănile s-au închis şi poezia nici măcar gustul gloanţelor nu îl mai are. Pare

o femeie trecută de a doua tinereţe, o femeie singură într-un ocean de lacrimi, nici nu se îneacă,

dar nici nu trăieşte. Am reuşit să te scriu cel mai bine atunci nu nu mai ştiam nimic de tine, când

mi te imaginam singur, într-un colţ de lume, trăgând cu mâinile amândouă de neîmpliniri.

Aveam senzaţia că din nimic vei ajunge iarăşi totul. Acum, că frazele se amestecă, mă simt ca un

dizlexic, poate că sufăr de tine prea mult. Încerc să dorm, nici visele nu mai sunt ce trebuie să fie.

Apari ca un înger, ceea ce nu ai cum să fii, pentru că furia pe care ai lăsat-o liberă te dă de gol.

Încercarea mea de a priponi infinitul de piciorul podului de la marginea lumii a eşuat. Mă declar

învinsă. Tu aveai dreptate, să alerg din inimă în inimă, e strigător la cer. Însă nu tot ceea ce

facem se poate rezuma la asta, sau mai degrabă, se poate absolutiza aşa? Vai nouă celor care ne

rătăcim în propriile suflete şi ne agăţăm de idei absurde!

Ceva îmi spune să tac. Uite, să rup lanţurile acelea invizibile ce ne leagă strâns şi să îmi trăiesc

realitatea, plină de glorie.

Dar, oare, gloria nu însemna altceva?

Nu era egală cu tine?

Ce tot spun acolo, parcă ai fi o piatră de moară agăţată de micul meu destin...

37
Aş putea să revin oricând, să te întreb unde îţi adormi zâmbetele, cum e să guşti fericirea

clipelor, dar nu o fac. Nici tu nu o faci, deşi îţi simt mâna arzând, mă cauţi în pieptul tău ca pe

ceva-ul ce te rotunjeşte.

Am ales să te privesc pe furiş, să mă satur de plâns şi să cred că aşa e bine.

Până la urmă distanţa nu ne-a vindecat, distanţa ne-a făcut să simţim fiecare verigă a lanţului

cum ne străpunge gleznele. Mi-e dor, recunosc, al naiba de dor, mai ales acum că scriu despre

tine.

Eşti aici, pe tastatură, fiecare cuvânt te recunoaşte. Şi, uite, am puterea să îţi vorbesc, ca şi când

nimic nu s-a întâmplat între noi vreodată. Poate nici nu s-a întâmplat! Poate că eu nici nu exist ca

eu întreg, poate sunt o parte a unui univers născocit de vreo minte bolnavă şi târât în faţa ta ca un

grăunte de nisip! Acum sunt şi mai confuză.

Te sun. Mai stau o clipă cu mâna pe telefon şi aştept. Aştept să suni tu şi să spui că ai înnebunit

de atâta nimic. Dar nu o faci. Din laşitate, din indiferenţă, din...cine mai ştie.

Au trecut atâtea zile şi nu îmi aduc aminte dacă numele tău începea cu o literă anume sau nu

avea deloc început, era un nume la întâmplare dintr-o listă sufocantă de adevăruri, pe care le

trăiesc şi le mor, totodată.

Şi, totuşi, să sun.

-Bună, C.!

-Bună. De ce ai sunat?

-Să văd dacă îţi mai aduci aminte vocea mea.

-Crezi că are rost spectacolul ăsta ieftin? Crezi că... La naiba, o să mă striveşti cu nebunia şi

neputinţa ta, înţelegi??

-Dar am vrut numai să...

38
-Ai vrut să mă întorci din drum, să mă răscoleşti şi apoi să îmi spui că nu poţi să fii cu mine.

Uite, spre binele tuturor, lasă-mă să îmi duc crucea singurătăţii mai departe!

-M-am gândit că poate vom reuşi să ne vindecăm împreună, să...

-Nu există vindecare, înţelegi? Sau cel puţin acum. Nu ştiu, poate într-o zi vom uita că am trăit o

nebunie de poveste sau vom muri, pur şi simplu cum au murit şi alţi nebuni.

-Aş fi preferat să taci. Să îţi ascult doar respiraţia şi atât. Mie mi-ar fi fost de ajuns.

-Mie nu. Îmi faci rău, deşi îmi vine să urc în maşină şi să nu mă opresc până nu te strâng în braţe.

- Aud asta pentru prima dată.

-Nu, nu este adevărat. Am spus-o de multe ori, însă nu ai ştiut să mă asculţi.

-Poate. Oricum trebuie să închid.

-Acum trebuie să închizi?

-Da.

-Mai bine să nu suni data viitoare când vrei să suni...

-Aşa voi face.

Acum parcă aş plânge. Iau o pauză de viaţă şi revin. Mai am o şansă, poate mai multe, cine ştie.

Mă retrag în colţul răbdării şi scriu ceva în Jurnal:

,, La două degete distanţă de fericire

Ajungând în punctul terminus al ideii, mă gândeam că absolutul nici nu poate fi definit. Spre

exemplu, dăm frâu liber la imaginaţie şi zburăm peste câmpiile înverzite, iar asta numim fericire

ocazională, izvorâtă din pieptul fraged, acolo unde lupta cu întrebările e mult mai sângeroasă

decât orice descriere artistică.

39
Mi s-a părut mereu că tabloul înrămat de Kafka are cea mai clară viziune. O pierdere în desişul

cuvintelor, un ţipăt continuu, o nemulţumire zdravănă în ceea ce priveşte acest dar primit:

VIAŢA!

Poate că tot măsurând, în abisul clipelor, ne pierdem puterea de concentrare şi, fără să

valorificăm baza conceptelor, gustăm tristeţea din plin. Cu mâinile înmuiate în lacrima vremii,

trasăm unghiuri moarte, iar împletirea negrului cu strigătul disperării devine literă de lege.

Suntem deasupra îndoielilor, plusăm până când aripile se prind în plasa nefericirii. De aici şi

până la prăpastia prezisă nu mai e loc de nicio idee salvatoare. La fix, două degete de pământul

roditor, trec, fără să privesc în stânga sau în dreapta. Aş putea să mă opresc lângă copacul

nemuririi şi să ţes din iarba moale un covor pe care să îmi aştern gândurile, dar nu o fac. Urmez

traseul stabilit de inimă. Sunt acolo, învelită în mantia groasă a nenorocului pur. Iată, dezastru!

M-aş putea strecura între apusul cuvintelor şi bezna şanselor trecute în rezervă, dar îmi simt

trupul moale, ca al păpuşilor de cârpă pe care soarta le învaţă să rabde .

Întind braţele, am trecut de a doua tinereţe, deci şansele mele sunt nule pentru un zbor întreg

deasupra lumii. Realitatea m-a scos la lumină. Sunt albă. Ca o coală ce aşteaptă să fie murdărită

în fel şi chip de sentimente. Până la urmă am judecat bine. Predarea, fără nici un regret. Sunt aici,

azvârlită în ţărână şi las timpul să îşi facă datoria.

Acum înţeleg, la două degete distanţă de orice izbândă se aşază armata de gânduri şi încercarea

de a rupe plasa firească din jurul ideilor măreţe este imposibilă, mai ales când sufletul se desparte

atât de uşor de ambalajul nepotrivit.’’

E târziu şi vreau să visez marea. E un fel de nebunie despre care nu am reuşit să spun nimănui.

După obişnuita cană de ceai fierbinte închid ochii şi ajung la malul înţelepciunii, iar Jurnalul meu

abia aşteaptă să se umple de idei.

40
 Am crezut în desfigurări, în urmele paşilor spălate de valurile flămânde, am crezut în gustul

sărat al impunerilor, dar niciodată nu am crezut în oamenii care trec de geamandură fără să le

pese.

Viaţa nu e poezie şi nici ecou îndepărtat. Viaţa ESTE şi... atât!

Omul, prins în năvodul absolutului, cu nisipul pe glezne, visează să calce pe marea cea mare, ca

pe un teren stabil şi să strige: ,,Iată-mă, Doamne, sunt Fiul Tău!’’.

Poate că pierderea cu firea în faţa cântecului sacadat al valurilor să îl conducă până la a striga

asta din toate puterile.

În jurul său, coloanele de apă se vor înălţa ca nişte gratii, soarele va arunca săgeţi de foc şi

fiecare centimetru de plajă va fi înghiţit, secundă după secundă. În aceste momente, când singura

certitudine rămâne credinţa în salvare, la malul mării vin pescăruşii, căutătorii de idei măreţe.

Omul, pierdut printre vietăţile gălăgioase, tresare la fiecare pas.

Ceasurile îi dezvăluie goliciunea şi, de aici, concluzia că a trăit a doua izgonire din Rai.

Întărind filosofia socratiană, dreptatea să triumfe, chiar şi la malul mării înspumate!

În cele din urmă, inima porunceşte. Acolo unde se strâng mai mulţi, Domnul coboară!

Şi dacă aroganţa, îngâmfarea şi tot răul pe care îl îmbrăcăm cu uşurinţă, ne sunt legi, la malul

mării, în această zi fierbinte, Dumnezeu a stat de vorbă cu pescăruşii, nu cu oamenii.

Privind în larg, strigătul absurdelor noastre zile se pierde, iar nisipul va lua locul oaselor

măcinate de întrebări.

Nicăieri în lume o mare nu poate spăla munţi de păcate. Omul nu se ridică din balta neputinţelor

şi nici nu încearcă o revenire la malul înţelepciunii, înţelegerii, bunătăţii.

Mereu alege o barcă şubredă şi vâsleşte împotriva vântului.’’

41
A mai trecut o noapte. Nu ştiu dacă am visat ceva sau numai am dormit. Până la urmă ce este

somnul? A, parcă am notat undeva că: ,,Somnul este un exerciţiu pe care Dumnezeu îl face cu

noi pentru a ne învăţa cu moartea.’’

Aveau dreptate unii când se uitau chiorâş la scriitori, nici durerile nu le traversează la fel ca toată

lumea, de bucurii să nu mai vorbim, aproape că nu există. Viaţa a ales să mă încurc pe cărările

aspre ale cuvintelor, unde iarba creşte numai dacă e undată cu lacrimi. Şi acum nu are nicio

importanţă, deoarece aici nu e vorba numai de trăit în sine şi de neînţelegere a unei iubiri. Din

vina cui se întâmplă toate astea nu ştiu, cert este că am dat prea multă importanţă inimii şi am

lăsat-o liberă.

E vremea să mă ridic din cenuşa nebuniei şi să trec mai departe.’’

E vremea să dorm, poate reuşesc să merg mâine la cabinet să văd ce se întâmplă acolo.

Am încercat să închid ochii, dar mi se părea că nu sunt în siguranţă, aşa că, am lăsat veioza

aprinsă. Gloria dormea de mult, la câtă treabă făcuse biata femeie toată ziua, nici nu mă mir.

Şi Bogdan? Bogdan e ca şi mine, zdrenţuit de necazuri, debusolat. Am strâns pleoapele şi după

câteva minute cred că am aţipit. Visul cu Lara a continuat. S-a ridicat de pe trotuar, din balta de

sânge şi a pornit spre centru. Bogdan învârtea cheile zgomotos şi eu alergam după ei. Mă loveam

de toate pietrele, dar nu mă opream. Au intrat amândoi în blocul unde eu am cabinetul şi au

deschis uşa. M-am apropiat cu o teamă teribilă. Lara deschisese fereastra şi îşi lua rămas bun de

la Bogdan care nici o clipă nu a încercat să o împiedice, ba chiar a încurajat-o spunându-i că aşa

e cel mai bine pentru ea. Numai atât a apucat să îmi spună, înainte de a se arunca: ,,La Bogdan e

cheia!’’

42
M-am trezit plină de sudoare. Era ora 4. Am ieşit din cameră şi m-am dus să văd dacă Bogdan s-

a întors. Nu, nu mai venise. Ploaia şi vântul puternic probabil că îl făcuseră să rămână la spital.

Ce viaţă dură au şi medicii!

Pe la ora 9, Bogdan a intrat pe uşă. Părea preocupat de ceva, probabil sunt destule probleme la

spital. Avea alte haine, pe semne că se dusese acasă la el să se schimbe. Am servit micul dejun şi

am hotărât să plecăm la cabinet.

-L-am sunat pe comisarul Vasilescu de mai multe ori, însă nu răspunde.

-Cine ştie, o fi prins cu treburi, cum păţesc şi eu la spital.

-Totuşi, aş vrea să mergem până acolo, măcar mă uit prin lucruri.

-Da, dacă te simţi în stare.

-Cred că pot să fac asta şi oricum trebuie, că am tot amânat.

-Aveai lucruri de valoare acolo?

-Cred că mi-am lăsat nişte bani chiar sub dosarele de pe masă. Când am cerut taximetristului să

mă ducă până acolo, mă gândeam să-i iau, dar n-am mai apucat.

-În rest, nimic de care să-ţi aminteşti?

-Parcă şi un lănţişor şi...nu mai ştiu dacă mi-au rămas trusa de machiaj şi parfumul. Cam atât.

Ploaia nu încetase nici o clipă şi era tare frig. În apropiere de blocul unde aveam cabinetul, am

văzut parcate mai multe maşini de poliţie şi chiar o ambulanţă.

-Of, nici pe aici nu scăpăm de accidente sau bolnavi care solicită ambulanţa! a exclamat Bogdan.

-Da, tu vezi toată ziua spectacolul ăsta.

La intrarea în bloc ne-am cicnit efectiv cu domnul comisar ce tuna şi fulgera de nervi.

-A, domnişoara M. Nu pot să cred ce ghinion avem!

-Ce s-a întâmplat?

43
-Vecinul, care l-a văzut pe cel ce intra şi ieşea de la dumneavoastră, a făcut accident vascular şi a

murit.

-Vaii, nu pot să cred! Era bolnav?

-Se pare că a combinat nişte medicamente aiurea, după cum susţine fiica lui. De dimineaţă când a

venit să-i aducă mâncare l-a găsit căzut pe podea.

-Se întâmplă mereu, interveni Bogdan.

-Ciudat e faptul că noi nu am găsit nici o schiţă. Unde le-o fi pus, nu ştiu, că de nu am întors casa

cu fundul în sus!

-Poate nici nu le-a făcut, a insistat Bogdan.

-El aşa mi-a spus la telefon şi m-a rugat să vin mai târziu când termin. I-am spus că poate trimit

un om să le ia. Eu nu aveam cum să ajung. Au fost două accidente grave în oraş, la trecerile de

pietoni şi am umplut spitalul de răniţi.

-Ştim că şi Bogdan a fost sunat aseară şi a plecat la spital.

-Nu v-am văzut pe acolo! zise comisarul.

- Poate nu ajunsesem, încă, sau poate eram în sala de operaţii.

-Da, la câtă nebunie a fost.

Am trecut de camera bătrânului şi am deschis uşa cabinetului care rămăsese crăpată. Probabil

individul nu mai avusese timp să închidă că a auzit sirenele poliţiei şi ambulanţei.

Totul era răvăşit. Multe foi răspândite pe podea. Dulapurile cu dosare erau trântite, chiar şi

ghivecele cu flori erau sparte.

-Cineva a făcut prăpăd aici! a zis cu voce tare comisarul.

-Te simţi bine, M.?

-Da, ce pot să...

-Cred că nu aveţi cum să vă daţi seama dacă lipseşte ceva?

44
-Nu, în dezordinea asta, chiar nu.

Apartamentul are două camere. În prima ţin actele şi în a doua am o canapea albastră din velur.

Şocul meu a fost destul de mare când am văzut fereastra deschisă. Comisarul a intrat şi a

verificat.

-Hm, nici nu mă mir, de pe balconul ăsta se putea ajunge foarte simplu în balconul vecinului.

-Vreţi să spuneţi că individul a intrat aici după care a mers la vecin şi aşa omul s-a speriat şi a

făcut accident vascular? am întrebat eu dându-mi seama că scenariul e perfect.

-Şi atunci a luat schiţele şi s-a întors liniştit. a r[spuns calm comisarul.

Am intrat în baie şi mirosea a fum.

-Comisare, veniţi puţin!

-Da, e clar, aici le-a dat foc şi le-a aruncat în toaletă! Uitaţi, se văd urme de cenuşă pe vasul wc-

ului! Merg să le spun la băieţi să vină pentru amprente, aşa că, vă rog să nu mai atingeţi nimic şi

să plecaţi! Vă anunţ eu când am ceva concret.

-Da, aştept să mă sunaţi.

Am ieşit în ploaie şi frig. Drumul înapoi mi s-a părut atât de lung, parcă intrasem într-un tunel şi

nu mai vedeam capătul. Deşi era ora 10, aveam senzaţia că se întunecă. Ajunşi acasă, Bogdan s-a

scuzat că pleacă înapoi la serviciu, iar eu trebuia să mă întind urgent, altfel picam de oboseală.

-E drum lung de parcurs până să vă puteţi relua activităţile, domnişoară M.

-Aşa este, Gloria. Şi e tare greu să mă obişnuiesc cu gândul că Lara nu mai e. Tu cum reuşeşti?

-Păi eu nu prea ştiu decât că a fost sora domnului doctor, nimic altceva.

-Cum aşa?

-Doar din ce v-am auzit vorbind.

-Păi nu ai lucrat la ei în casă?

-Nu. Eu am venit direct la dumneavoastră.

45
-Păi Lara vorbea mereu despre tine: Gloria în sus, Gloria în jos!

-Domnişoară M., vă asigur că nu era vorba de mine!

-Ciudat! Poate mai are o menajeră acasă tot cu numele ăsta, deşi la spital mi-a spus că: ,,o aduc

pe menajera mea’’ sau nu am înţeles eu bine...

-La câte aţi păţit şi dumneavoastră, cine ştie.

După câteva ceasuri de privit la televizor am adormit. Pe la ora 13, tocmai când să intre Gloria să

mă anunţe că trebuie să servim masa de prânz, a sunat comisarul Vasilescu.

-Domnişoară, lucrurile par mai complicate decât am crezut noi, să ştiţi!

-Doamne, asta îmi mai lipsea acum, după ce că nu s-a vindecat operaţia şi obosesc foarte

mult...of!

-Aţi spus cuiva despre ce am discutat noi aseară? Nu ştiu, aţi sunat vreun prieten sau vreo rudă?

-Nu am cu cine să vorbesc, nu am pe nimeni în oraş.

-Şi atunci cum naiba a aflat de schiţele robot, că numai dumneavoastră v-am spus?

-Eu doar aici în casă am discutat cu menajera şi cu Bogdan, iar el a plecat la serviciu că l-au

sunat şi eu am adormit.

-A, înţeleg!

-Deci nu aveţi prieteni sau vecini care vă vizitează etc?

-Nu, nu am pe nimeni!

-Credeţi că e cineva care vrea să îmi facă rău şi l-a ucis pe bătrân?

-Nu cred, sunt convins! O să trimit un coleg să vă păzească, altfel nu ştiu cum să vă păstrăm în

siguranţă... Însă aş vrea să-l prezenţati menajerei şi domnului doctor ca fiind un văr de-al

dumneavoastră care a auzit prin ce aţi trecut şi vrea să vă ajute, aţi înţeles?

-Da, dar îmi va fi greu să...

46
-Dacă vreţi să trăiţi, mă ascultaţi cu sfinţenie!

-Am înţeles!

-Să ştergeţi apelul de la mine şi să le povestiţi celor doi de vizita vărului de la munte.

-Bine.

-O să vă spună el toate detaliile.

-Aşa o să fac!

Cine ar putea să-mi facă rău şi mai ales, de ce? Poate vreun pacient din trecut. Să mă gândesc

care.

La masa de prânz Bogdan nu a ajuns, mi-a trimis un mesaj prin care m-a informat să nu uit să iau

tratamentul, să mănânc bine şi să mă odihnesc. Am început să îl ascult pentru că are dreptate. Pe

la ora 16 a ajuns şi ,,vărul’’ meu de la munte cu bagaje şi cadouri ca să pară real. Gloriei i-a dat

un fular şi nişte mănuşi, deja a cucerit-o, iar mie mi-a adus un parfum şi o eşarfă. Are un plan

grozav să spună că rămâne aici pentru că şi-a găsit o slujbă la un birou notarial, care, întâmplător

este al unei prietene. Prietena, de fapt, este soţia lui, în realitate. Nu înţeleg de ce atâta mister şi

faţă de Bogdan şi Gloria. Bine, poate comisarul se gândeşte că aceştia ar putea discuta cu alte

persoane şi apoi le punem şi lor viaţa în pericol, cam aşa a explicat şi ,,vărul’’.

Bogdan a ajuns la cină şi se vedea cât este de obosit. Să fii medic înseamnă să te dedici total,

deci nu prea mai ai viaţă personală. A fost puţin surprins când a văzut că am un oaspete, dar s-a

obişnuit repede cu ideea. După ce am servit masa a spus că se va duce la el acasă, nu vrea să

deranjeze, însă eu am insistat.

-Nu, nici nu se pune problema să pleci la ora asta şi pe ploaia asta!

-Ştiu, dar acum eşti în siguranţă, două persoane te vor supraveghea şi nu cred că mai există riscul

să te reîntorci la spital. Văd că răspunzi bine la tratament, iar într-o lună de zile, adică după

sărbătorile de iarnă, îţi vei relua activitatea.

47
-Cine ştie ce mai pot să fac, până nu va fi prins omul care m-a târât în povestea asta, nu cred că

am curaj.

-Eu zic să ai răbdare, totul se va rezolva. Borfaşul ăla cu taxiul cred că a plecat din ţară şi după

episodul cu vecinul tău, nu cred că mai are curaj să se întoarcă la cabinet. Mă gândesc că poliţia

a trimis destui oameni să fileze zona şi dacă apare îl saltă, nu-i aşa domnule notar?

-Da, i-am spus şi eu că, în general, oamenii ăştia sunt prinşi, cu greu, dar... Mă rog, poate aveţi

dreptate dumneavoastră, domnule doctor, iar infractorul a plecat din ţară... La câte reţele sunt în

ziua de azi şi ce nenorociri se întâmplă! Dacă ne gândim numai la traficul de minori pentru

organe şi prostituţie, iar asta nu s-ar putea realiza fără un ajutor concret din partea unor

politicieni mizerabili.

-Doamne, să îţi vinzi un semen, e inacceptabil! am izbucnit eu.

-Aşa este, dar ce putem face? a întrebat Bogdan.

-Poate dacă am avea un sistem mai bun, iar poliţiştii să fie dotaţi cu aparatură de ultimă generaţie

şi legile acestei ţări să fie extrem de dure, lucurile s-ar schimba... Nu vedeţi cum se

muşamalizează cazuri destul de grave? Statul ăsta e furat pe toate părţile şi politicienii au

imunitate că ocupă o funcţie sau alta... Studiind dreptul am învăţat destule, însă am ales să fiu

notar pentru că dacă intram ca judecător sau procuror dădeam numai de necazuri. În ultimii ani

au fost cazuri destule când judecătorii s-au sinucis sau au fost ajutaţi să o facă...

-Aveţi dreptate, dar eu o să mă retrag că adorm din picioare şi mâine am o zi foarte grea. Noapte

bună!

-Noapte bună, Bogdan! O să merg şi eu la somn altfel obosesc.

-Aşa să faci!

,,Vărul’’ a spus că mai rămâne să o ajute pe Gloria, dar eu ştiam că vrea să o descoase puţin.

48
Zilele au trecut în grabă şi toate păreau să intre pe un făgaş normal. Bogdan se instalase la

mine, ,,vărul’’ a început să vină mai rar, că, oficial, şi-a găsit o iubită, cazul vecinului a rămas în

suspans şi al meu la fel. Se pare că Bogdan avusese dreptate, taximetristul plecase din ţară sau

din zona noastră. La cabinet am schimbat încuietoarea şi am făcut ordine cu Gloria. Lipseau

câteva dosare, chiar şi al Larei. Cine ştie, poate împachetase obiectele furate cu coli din sertare şi

nu l-a interesat prea mult dacă au sau nu au ceva notat pe ele.

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi liniştea care domina în casa mea mă făcea să cred că va fi totul

perfect de acum înainte.

Numai că, într-o seară, când Bogdan era de gardă, am intrat în camera lui să caut prin lucrurile

rămase de la fratele meu fiincă eram sigură că pusesem acolo câteva ornamente de Crăciun.

Într-un sertar am descoperit o cutie metalică neagră. M-am aşezat pe pat şi am deschis-o... Nu

ştiu cum să explic imaginea şi nici ce am simţit atunci, dar pot asigura pe oricine că nu există

durere mai mare decât asta. Erau foarte multe poze cu mine şi Lara. Feţele noastre erau

încercuite cu negru şi scria peste tot cu majuscule: MOARTE!

Cheile mele erau acolo. Bijuteriile furate de taximetrist, actele mele, adrese şi notiţe, dosarul

Larei, o copie a portretului robot realizat de vecin... Dumnezeule, eu am locuit cu un criminal

până acum???

Am alergat să iau telefonul şi Gloria m-a auzit ţipând. În timp ce îi povesteam comisarului să

vină urgent, ea l-a sunat pe Bogdan şi i-a povestit că mi-e rău, să vină acasă. I-am luat telefonul

din mână şi i l-am spart. Femeia a crezut că am înnebunit şi a fugit dezbrăcată afară. Până să vină

poliţia, am luat cuţitul din bucătărie şi o mătură, doream să mă apăr în caz că ajunge el primul,

deşi nu ştiu câtă forţă aş fi avut să lovesc.

În câteva minute au sosit comisarul Vasilescu şi un întreg echipaj.

-Slavă Domnului! am strigat eu printre lacrimi şi i-am întins cutia.

49
-L-am reţinut la capătul aleii. Nu a ripostat. Era şi menajera de faţă. Acum sunteţi în siguranţă,

domnişoară M.! Eu pe el l-am bănuit mai demult, se pare că era mai bolnav decât sora lui. Şi

când v-am auzit că după anunţul meu cu portretul robot el a plecat la spital, m-am dus şi am

verificat, dar nu fusese deloc în acea seară pe acolo. Traumele copilăriei nu se vindecă niciodată.

-Nu ştiu ce să mai zic şi nici nu ştiu cum o să trec peste ceva ce credeam că a fost o întâmplare

nenorocită cu un necunoscut ce vâna bani.

-,,Vărul’’ aflase de la menajeră cum a fost selectată dintr-un număr de alte 10 doamne care

purtau acelaşi prenume. Eu cred că nu şi-a ucis numai sora, ci şi pe menajeră, pe taximetrist şi pe

vecin.

După câteva zile, m-a anunţat comisarul că Bogdan şi-a recunoscut toate faptele făcute din

gelozie, Lara mă iubea mai mult pe mine şi el a aruncat-o pe fereastră, iar menajera l-a surprins.

Pe ea a aruncat-o în Dunăre şi, cum nu avea familie, nimeni nu a întrebat nimic. Un lanţ al

nebuniei ce i-a sfârşit abia acum când atâţia oameni nevinovaţi au trecut dincolo.

50
Acum, caut un colţ de lume să îmi scriu povestea, mereu alta:

,,Sub şenilele reci ale timpului

Acolo se întâmplă o poveste, în noroiul vremii... Nimeni nu ştie cum tai strigătul şi îl

împărţim ca pe o pâine mestecând printre lacrimi puţinul timp pe care ni-l acordăm. E de

ajuns să schimbăm două cuvinte şi intrăm în furtună. Câteodată îţi dau sufletul, câteodată

îmi dai sufletul, un schimb echitabil de dureri. Mi-ai lipsit enorm, dar nu am renunţat.

Cu cât te încăpăţânai să traversezi alte vieţi, cu atât îmi luam în serios treaba. Săpam cu

mâinile goale galerii prin munţii ce ne ţin la distanţă. Pentru cei ce nu ne ştiu povestea

pare o glumă scrisă pe un şerveţel parfumat. Noi, însă, purtăm pe piept urmele gloanţelor.

Ce război, ce război!

Nu vreau să crezi că îmi place să apăs rănile şi să mă plâng după, dar suntem legaţi cu

cele mai grele lanţuri, ca ocnaşii, legaţi să trăim acelaşi neajuns, al inimii. Poţi să negi că

în visele tale nu vin desculţă şi îţi mângâi părul, apoi râd zgomotos? Poţi să negi că în

clipa aceea mă prinzi de braţ şi faci tot ceea ce spui că n-ai făcut cu o altă femeie?

Vezi, aici e nebunia, în peretele universului care nu admite fisuri, iar evadările noastre

sunt inventate.

Aseară am vorbit trei ore, până şi în vis aveai acelaşi glas, căci am continuat să îţi dau

sfaturi despre prăpastia pe care ar trebui să o ocoleşti. ,,Fii atent la crengile uscate, să nu

îţi atingă braţele căci sângele tău va curge până la picioarele mele şi oricât voi lupta n-am

să mă satur privindu-l.’’

51
Mă întorc la tine ca la o apă vie, îmi găsesc echilibrul mortal şi cuvintele se aliniază ca

soldaţii.

Azi mi-ai scris ore în şir, parcă nu te mai săturai să împarţi cu mine bucata aceea de nor

unde pluteam, după care ai tăcut brusc, amintindu-ţi că sunt o femeie interzisă. E ceva ce

nu ne-am spus niciodată, e ceva ce nu ne vom spune niciodată şi timpul îşi face de cap.

Într-o zi ne vom ţine de mână, ne vom îmbrăţişa, cum fac toţi îndrăgostiţii înainte de a-şi

privi ridurile apocaliptice.

Mă tem că durerile acestei aşteptări se adâncesc tot mai tare şi tu, în singurătatea în care

te scalzi, nu vei rezista.

Mai sunt femei, ţi-am zis, fă-ţi o viaţă a ta, până vom avea o viaţă a noastră! Atunci mi-ai

spus să închid orice canal de comunicare, să rup lanţul ce ne strânge inimile şi să uit că

exişti. Am tăcut, cum tac pereţii înainte de un cutremur cu multe grade pe scara Richter.

E târziu acum, vreau să uit că exişti, după cum m-ai rugat...

Mă aşez pe ceaşaful alb şi trasez cu degetele urmele trupului tău. Când greşesc o iau de la

capăt până adorm şi începi să mă strigi.

Alerg la fereastră. Doamne, o aşa dezordine n-am văzut niciodată!

Ai atâtea răni încât nechează şi calul de spaime... Ce război, suflete, ce război!

Îmi pun mâna sub cap şi adorm din nou. Eşti ca un hoţ periculos, îmi furi toate visele!

Câteodată pângi, plângi până mă trezesc cu obrajii uzi şi îmi spun că ai trecut pe la mine

să îmi răscoleşti durerile.

Hai să vorbim, suflete! Aşa am strigat într-o noapte şi te-ai rezemat de zid. Ai rămas

acolo ceasuri întregi, iar eu îţi povesteam cum m-am pierdut prin atâtea inimi străine. Din

când în când auzeam cu zgâriai peretele. Nu te-am obligat să-mi răspunzi, dar te-am

obligat să mă asculţi. Ştiu, pentru tine există alt set de reguli.

52
Şi, totuşi, în tine se întâmplă un zgomot ciudat, ca atunci când cineva taie un fier sau

sparge beton. Aştept să izbucneşti aruncând bucăţi de metal sau dale de ciment.

Hai, să vorbim, suflete! Fiecare cu întregul lui. Uite, îl tai pe jumătate pe-al meu.

Ia partea plină de tine şi încearcă să o pipăi, să o guşti, să o mesteci!

Vezi, eu nu mai sunt eu... Ai intrat cu bune intenţii, ocupându-mi şi ultimul centimetru de

viaţă, apoi nu ai mai ştiut cum să îndrepţi lucrurile.

Noaptea trecută ai tras o cortină uriaşă. După ea stăteau ascunse animalele acelea agitate.

De câteva ori te-am auzit ridicând tonul şi pocnind dintr-un bici...

Cum ai ajuns să ţii un întreg spectacol în casa mea, în mintea mea, în...

Întunericul venea să completeze plăcerea cu care te izbeai de lucruri să mă ţii trează, apoi

ridicai din umeri şi eu băteam nervoasă din picior.

Oare n-ai putea să închiriezi altă minte sau altă viaţă?

Întreb, aşa, din pură curiozitate... Ţie îţi plac femeile tatuate şi încerci să mă transformi şi

pe mine. Ai mai încercat o dată. Ai mai eşuat o dată.

Aş putea să mă revolt foarte uşor. Nu există un control absolut... Nu ai un buton pe care

apeşi de câte ori vrei să aplaud prestaţia ta ridicolă.

Eşti un bărbat frumos, nemaipomenit de frumos, dar nu e de ajuns să rămân constantă în

durerea ta.

Ai vrea să îmi fotografiez fiecare rană şi să o pun în ramă, ca să te simţi tu stăpân. Vezi,

biciul tău a ajuns de mai multe ori pe carnea mea fragmentându-mi începuturile. De câte

ori priveam în oglindă, simţeam că în podea se face un şanţ şi pot să încap cu tot cu vise.

Azi, când am dat enter, erai acolo. Somnul tău nu mai e somn, totul e un haos şi mi-e

teamă să nu te prăbuşeşti...

Mi-am propus să fiu amabilă până obosesc şi adorm din nou.

53
Poate ar fi bine să încerci gramul acela de sinceritate, iar lumea te-ar accepta mai uşor.

Nu spun că minţi cu neruşinare când vine vorba de inima ta, a mea, ci, mai degrabă, că

încerci să falsifici sentimentele şi foamea teribilă de a te sustrage de la concret e de-a

dreptul bolnăvicioasă.

O să-ţi scriu o scrisoare, poate o ultimă scrisoare înainte de a mă ridica din acest întreg şi

a ieşi victorioasă.

Nu neg că îmi va fi dor de nebuniile tale, de toate acele îngrămădiri repetate, dar când e

vorba de ,,paguba sufletului’’ meu, trebuie să iau o decizie.

Tu aştepţi. Nu ştiu ce. Eşti ca un personaj kafkian, inventat pentru o nebunie ocazională.

E greu să stai în faţa colii albe şi să nu şti cum să aranjezi cuvintele. Câteodată se

amestecă între ele şi nu mai înţeleg nimic. Zilele trecute, răsfoind jurnalul, am descoperit

primii fiori:,, Azi am fost la un târg de carte cu un prieten. M-am aşezat cuminte pe scaun

şi am ascultat un profesor, destul de bătrân, după cum încerca să gesticuleze, venind în

completarea cuvintelor. Părea să spună ceva interesant după cum îl sorbeau din priviri

studenţii aşezaţi în primele rânduri. Mă gândesc că nu au fost aduşi cu forţa pentru a-şi

mări nota finală... După el a vorbit o doamnă, se cam contrazicea pe măsură ce timpul se

ţinea de glume şi alerga prin faţa ei. M-am trezit zâmbind fără să vreau. Nu ştiu ceilalţi

ce-or fi gândind despre mine văzându-mă aşa. M-am ridicat împreună cu prietenul cu

care venisem şi el a zis să ofer câteva cărţi unor tineri critici literari. M-am conformat.

Când mai aveam două volume diferite mi-a făcut semn să mă întorc spre primul rând.

Atunci toate au încremenit. Numai el se mişca încet printre scaune şi foşnetul hainelor mi

s-a întipărit în minte. I-am întins cărţile, de parcă i-aş fi întins viaţa ce mi-a mai rămas.

Nu ştiu ce am vorbit, deşi am făcut câteva poze, în memoria mea tot nu regăsesc clipele

de luciditate. Acolo se întâmplase ceva. Era ca atunci când sapi un tunel şi îţi dai seama

54
că nu vei găsi niciodată lumina.’’ El mi-a povestit de mai multe ori momentul, chiar ştia

şi schimbul de idei, însă nu mă regăsesc printre acele cuvinte. Au zburat ca păsările în

pragul toamnei când cuibul devine atât de rece, încât nici un motiv nu le-ar ţine pe loc.

Sistematic am dedus că orice urgie, fie ea şi cauzată de dragoste, trece numai dacă o laşi

să treacă prin tine. Să te străbată cu toată forţa ei devastatoare şi să respiri încet durerea.

Ştiu, pare o nebunie înşirată pe aţă ca pâinea uscată ce aşteaptă ciocurile flămânde.

,,A doua zi am plecat din oraşul plin de poeţi. Aveam în minte numai un chip şi un gând:

să ajung acasă şi să deschid calculatorul. Pe deoparte mă simţeam ca un criminal ce îşi

urmăreşte victima fără să aibă probleme de conştiinţă. A fost uşor să îl găsesc şi la fel de

uşor să vorbim. Părea că ne cunoaştem din alte vieţi şi trebuia să ne intersectăm şi acum.

Uneori îl vedeam ca pe un soldat ce a pierdut toate bătăliile, chiar şi pe cea cu el însuşi.

Găseam o normalitate în toate astea: în neştiinţa lui, când venea vorba să interacţioneze

cu femei necunoscute, parcă în codul genetic i se instalaseră mai multe erori. Era destul

de stângaci şi singurul plan în care se simţea, oarecum, confortabil, avea legătură cu

literatura. Mai târziu, am descoperit că era mult mai fascinat de arta fotografică. În fine,

discuţiile noastre au fost învăluite de mister, încă, de la început. Poate asta mi-a plăcut.

Scriam sute de mesaje şi prinsese curaj. Mie îmi povestea destule secrete, dar numai în

scris, niciodată nu am vorbit la telefon. Facebook-ul devenise a doua mea casă sau viaţă.

Oarecum, abia aşteptam să se facă dimineaţă şi să merg să scriu ceva şi să postez.

Poeziile deveniseră EL. Fiecare mişcare a mea devenise EL.’’ Respir adânc şi mă aşez

din nou pe pat. Încă o zi trecută, la fel va trece şi noaptea. Poate ne vom scrie câteva

cuvinte în grabă, însă cui îi folosesc?

Mă aşez în colţul acceptărilor şi tac. Podeaua învaţă ritmul confortabil.

55
E o judecată destul de aspră a acestei poveşti. Azi întâlnesc nimicul. Îl mestec până la

ultima fibră, ca şi când ar fi fost cel mai aşteptat lucru din viaţa mea.

Am două braţe moi, de cârpă.

Ştiu că nu am mai scris un poem sănătos de multă vreme, că nu m-am simţit în largul

meu niciodată de când te-am cunoscut sau că în clipele de linişte apărea o imagine a

unui ,,tu’’ distrus.

Perdeaua pare atât de albă încât aş rupe şi ultima bucăţică din ea să-mi bandajez sufletul

Vezi? Vezi, cum sângerează?

Nu, nu strig după ajutor, nu m-ai auzi, oricum. Lanţurile noastre s-au desfăcut încet, până

la ultima clipă de rugină.

Te văd mereu în oglinda vremii cum despleteşti începutul. Ai rămas cu mintea acolo

printre scaunele acelea îngrămădite din mall.

Ştiu, mi-ai spus de sute de ori că pentru tine contează foarte mult ca noi să fim stabili pe

un segment al prieteniei. Nu pot pricepe cum ţi-ai construit echilibrul ca şi cum aş fi o

femeie cu glezne subţiri şi mă plimb pe o frânghie în flăcări.

Uite, eu am avut curajul să arăt lumii cum eşti. Să vorbesc cu prietenii despre tine, dar tu

m-ai ţinut ascunsă printre ideile îngălbenite.

Voi învăţa mersul pe brânci dacă e nevoie, voi netezi fiecare particulă de sare ce mi se

scurge pe piele până când vei înţelege că nu vreau să te transform în ceea ce nu ai putea fi

niciodată: OM.

Tu eşti numai suflet.

În zilele noastre de război, când unul se liniştea, începea celălalt să revendice teritorii

neexploatate. Undeva am început să săpăm şanţuri.

Eu adunasem atâta moloz că nu mai aveam loc în trup.

56
Zilele acelea s-au repetat până când ai fluturat în faţa mea femei de care nu ştiam.

Deci, nu luptai cu arme învechite, ci scoteai din depozit un arsenal ce m-a depăşit.

Am strâns din dinţi cât am putut şi m-am reapucat de poezie.

Am ştiut că până la urmă nu eşti în stare să intri în ceva oficial. Eşti omul iluziilor,

pieptănate cu otrava minţii.

Când te-am revăzut, căci se întâmplă foarte rar asta, mi-ai părut un nimeni cu pretenţii de

Zeu.

Hainele pe care le purtai păreau din altă viaţă când, probabil, ai fost grădinar că prea îţi

place să sapi în suflete...

Iar s-a făcut dimineaţă sau am ajuns la apus şi nu îmi dau seama?

Cert e că totul se amestecă, până şi repetiţiile astea sâcâitoare dintre rânduri.

Mă gândeam să îţi schimb numele şi să încerc să uit că exişti.

Din când în când te blochez şi îmi trăiesc viaţa.

Dar, cum timpul se îngustează, în viaţa mea încap tot mai puţine lucruri. Spre exemplu

nopţile, pe ele aş vrea să le dirijez altfel. De cele mai multe ori le conduc spre organele cu

interes strict şi îmi fac o obligaţie din asta. Îmi trăiesc fiecare îndoială cu o precizie de

invidiat. Aici, certitudinea nu are loc!

Pe marginea oricărei filosofii se aşterne o brumă de îndoială, aşa e şi în cazul tău.

Mă rezum la a te descrie în fraze scurte şi puternice, la fel fac şi cu grădina din faţa casei.

Aproape simt anotimpurile cum se rotesc pe lângă gard.

Pare un joc al destinului.

Şi grădinarul? Unde s-a dus grădinarul?

57
E obiceiul meu de necontrolat, să pun întrebări fără un suport logic şi să sfârşesc fraza

exact când totul devine mai interesant. Mda, pe alocuri, bucata asta de adevăr seamănă cu

un delir.

Puteam să creionez altfel începutul, să te prezint în toată splendoarea ta: Un bărbat şi atât!

M-am abţinut şi am sărit etape preţioase.

De ce m-am întors la tine?

Bună întrebare. Am simţit cum cazmalele durerii se încăpăţânează să scoată molozul.

Adevărul ăsta crud întors pe toate părţile devine lege.

Auzi cum atinge sângele pereţii subţiri ai venelor?

Cu el se întâmplă o poveste. A noastră.

Mă întorc la jurnal şi îl găsesc deosebit de interesant. M-am încăpăţânat să te conving că

poţi fi al meu într-un cerc absolut remarcabil. Un cerc de foc trasat de două inimi făcute

ţăndări.

Însăilând durerile, reuşesc să mă târăsc la marginea lumii şi să mă arunc în golul imens.

Fiecare cădere mă găseşte nepregătită. Îmi mângâi braţele, rănile sunt la locul lor, semn

că exist.

Până şi praful de sub unghii are gustul pierderii în irisul tău. M-am învârtit preţ de o viaţă

prin inima ta şi nu ai făcut nimic să-mi recuperezi sufletul. Puteai prinde o atelă, cât să

mă ridic pe vârfuri şi să recunosc că îmi pierd identitatea, cum îşi pierde toamna culorile.

Îndrăznesc să deschid fereastra. Aerul rece şi ceaţa mă desfigurează. Am aceeaşi stare de

zile întregi. Câinele începe să latre parcă a văzut o stafie încadrată între barele de PVC.

Am uitat să-l hrănesc, am uitat să-i sting setea firească şi acum mă mir că face atâta

gălăgie. Probabil nu a fost instruit să suporte fanteziile stăpânilor.

Când l-am cumpărat, avea o blană aşa de murdară şi nu îi desluşeam adevărata culoare.

58
Numai ochii, ca două mărgele de sticlă, mă răscoleau, de parcă o zărisem pe mama

trecând prin curte. Pare ilogică frântura de poveste, însă nu voi putea respira crudul

adevăr decât trecând prin filtrul aspru şi acest segment.

E septembrie, totuşi. Luna în care mama s-a născut. Nu aş putea uita niciodată. Mi-a

povestit că era pe sfârşite războiul şi fraţii ei înghiţeau în sec la fiecare masă căci, bătea

vântul sărăciei absolute.

Mi-am imaginat-o deseori cum plângea pentru stropii de lapte şi în ochii ei se scălda o

nouă lume: lumea speranţelor vii.

Dar fiecare eră cu grozăviile ei. Acum nu e război, cel puţin oficial, numai la mine în

suflet, bătăliile nu încetează.

Câinele a învăţat să îşi tacă foamea şi setea căci, eu nu pot ieşi din casă, încă. Mă simt

legată cu sfori invizibile şi tastez aceleaşi orori ale dragostei. Ştiu că nu este permisă

combinaţa aceasta de cuvinte, dar în situaţia mea, când nu încap nici în vise, am voie să

spun orice. Nimic nu este absurd şi nimeni nu mă poate reclama. Dacă nu îmi fac un

gram de curaj, câinele, cu siguranţă, va muri în banala poveste a remuşcărilor.

Dimineaţă îl voi trezi din somn cu o mâncare zdravănă şi va înţelege toate nenorocirile

apocaliptice prin care trec.

Sau mă va lătra cu ultimele puteri şi eu îl voi plânge, cum îşi plâng toţi stăpânii animalele

de care au uitat din motive strict legate de călătoriile sentimentale.

Şi, revenind la esteticul clipei, haina aceasta mă strânge teribil, mai lipseşte calmantul

administrat cu forţă ca să mă simt într-un centru de recuperare a sufletului.

Tu ai tăcut.

59
Bănuieşti că scriu ceva despre tine, dar nu mă mai întrebi. Aştepţi să mă târăsc la

picioarele tale şi să te implor să aliniezi cuvintele ca şi cum ar fi planete. Prin urmare,

putem spune, că eşti absent în prezenta poveste sau poate nu este o poveste, ci, mai

degrabă, vorbim de un film mut unde coloana sonoră e naturală, alcătuită din respiraţii

agitate şi zgomotul tastelor.

Îmi ating tâmplele. Zvâcnesc a neînţelegere. Şirul clipelor s-a pierdut, am învăţat că aici

este zona mea de confort. Un singur ţipăt şi o singură inimă, restul ţine de iluzii.

Nu-mi mai asum nimic, oscilez între două verbe apăsate ce îmi definesc comportamentul:

,,a pierde’’şi ,,a greşi’’.

Nu există termeni de comparaţie între noi, singurul lucru care ne poate face să muşcăm cu

poftă din realitate ar fi acceptarea. Da, acceptarea acestei dezastruase pierderi.

Simt cum podeaua se uneşte cu tălpile mele. E o stare demonică şi, totuşi, plăcută. Tu m-

ai învăţat să intru în carnea cuvintelor şi să opresc timpul până când totul revine la

normal. O normalitate ce ţine de anotimpul pe care îl traversăm. Aud păsările cum pleacă

şi vaetul surd al câinelui cu blană murdară.

Deschid uşa. De la primul pas bătrâneţea se aruncă la mine ca o fiară turbată.

Am o sută de ani sau mai mult şi nu mă mai pot întoarce în casă unde mi-am petrecut o

dragoste şi o tinereţe dureros de lungă.’’

60
61