Degeţica

de Hans Christian Andersen

 Trăia odată, lângă o
pădure, o femeie văduvă. Îi era
tare greu singură şi nu avea pe
nimeni în preajmă cu care să
mai schimbe o vorbă. Cel mai
mult îşi dorea un copil care să-i
aline bătrâneţile. Într-o
dimineaţă, pe când culegea
ciuperci în pădure, o întâlni pe
Zâna Florilor şi îi spuse dorinţa
ei. Zâna îi dădu un bob de orz
şi o sfătui:
- Pune bobil acesta la încolţit
într-un ghiveci. E un bob
fermecat şi vei avea o mare
surpriză.
- Mulţumesc, zise femeia
recunoscătoare şi se grăbi spre
casă.
 Puse bobul la încolţit, îl
udă şi în câteva zile răsări o
floare frumoasă. Femeia săruta
zilnic petalele florii şi îi vorbea
cu dragoste. Într-o dimineaţă,
floarea se deschise şi din ea ieşi
la iveală o fetiţă mică, mică de
tot. Femeia era în culmea
bucuriei şi îi dete numele de
Degeţica. Îi făcu un leagăn
dintr-o coajă de nucă, puse
petale de flori în loc de saltea şi
de acoperit o acoperea cu o foaie
de trandafir.
 Ziua, Degeţica plutea pe o
petală într-o farfurie cu apă şi
cânta cu glasul ei suav şi cristalin,
încât femeii îi dădeau lacrimile de
atâta fericire. Însă într-o noapte,
pe când Degeţica dormea în coaja
ei de nucă, o broască intră pe
fereastră şi sări direct pe masă,
unde-şi avea leagănul fetiţa.
Vazând frumuseţea fetiţei, broasca
cea urâtă îşi zise:
- Ce soţie minunată pentru băiatul
meu!
Şi luând cu grijă coaja de
nucă, sări în grădină, ajunse la
pârâu şi de acolo la mlaştina în
care-şi aveau locuinţa ea şi fiul ei.
Broscoiul era mai slut decât mama
lui. Începu să ţopăie de bucurie la
vederea gingaşei fetiţe: “Oac!”,
“Oac!”.
 - Nu striga aşa tare, o s-o trezeşti şi se
va speria! Se răsti la el broasca mamă.
O să o aşezăm pe o foaie de lipan în
mijlocul bălţii, să nu poată fugi, în
timp ce noi vom pregăti odaia în care o
să locuiţi voi după ce veţi fi căsătoriţi.
Când se trezi Degeţica şi se văzu
într-un loc necunoscut, începu să
plângă cu lacrimi amare. Broasca veni
cu fiul ei cel slut şi încercă să o
liniştească:
- Nu mai plânge, fetiţă, uite, el va fi
soţul tău şi va avea grijă de tine. Aveţi
o odaie frumoasă pe fundul iazului,
împodobită cu flori şi papură, ce ţi-ai
putea dori mai mult?
- Oac, oac! Adaugă odrasla broaştei.
apoi luară leagănul fetiţei să-l ducă în
odaia din iaz. Degeţica nu mai
contează cu plânsul, gândindu-se ce
soartă o aşteaptă.
 Însă peştişorii din iaz, care
nu au pierdut nici o fărâmă din
discuţia lor, s-au strâns în jurul
frunzei pe care era izolată fetiţa
şi cu dinţişorii lor au retezat
codiţa care bloca frunza în
mijlocul apei. Nu erau de acord
ca o făptură atât de gingaşă să
ia de soţ un broscoi hidos.
Degeţica pluti pe frunză în
josul pârâului şi astfel scăpă de
cele două broaşte urâte.
Păsărelele din tufişuri ciripeau
vesele la vederea fetiţei, iar un
fluture alb se aşeză lângă ea pe
frunză şi pluteau liniştiţi în
bătaia lunii.
 Ajunse la marginea
unei păduri, îşi împleti un
pătuţ din paie, se hrănea cu
suc de flori şi bea roua de
pe frunze.
Aşa a trecut vara şi
toamna şi iată că Degeţica
nu mai avea unde să se
adăpostească. Păsărelele cu
care cânta au plecat în
ţările clade, copacii nu mai
aveau frunze şi ea tremura
continuu de frig.
 Venind în zbor un cărăbuş, i-a
prins trupul mlădios cu labele lui,
zburând cu ea şi aşezându-se într-un
copac. S-a aşezat cu ea pe frunza cea
lată a copacului, i-a dat suc de flori să
mănânce, spunându-i că-i foarte
drăgălaşă. Au venit s-o vadă şi ceilalţi
cărăbuşi care locuiau în copac,
spunând că e foarte urâtă.
Cărăbuşului care o răpise i se
părea drăgălaşă, dar fiindcă toţi ceilalţi
ziceau că-i urâtă, a început şi el să
creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut,
spunându-i să meargă unde-o vedea
cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din
copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a
început să plângă şi să se tânguie că-i
aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o;
dar ea nu era urâtă, era cea mai
drăgălaşă fetiţă care se poate închipui,
gingaşă şi luminoasă ca o petală de
trandafir.
 Curând începu să ningă şi
fiecare fulg care cădea pe ea, îl
asemuia cu o lopată de zăpadă.
Zgribulită, ieşi din pădure şi dădu
de un lan de grâu cosit.
Porni prin păişul pe care ea îl
asemuia cu nişte copaci şi ajunse
într-un târziu la vizuina unchiului
şoarece. Bătu la uşă şi cerşi un bob
de grâu, căci nu mai mâncase de
trei zile. Unchiului i se făcu milă
de ea şi o primi în vizuina lui
călduriasă. Avea o bucătărie mare,
o sufragerie luminoasă şi o cămară
plină de grăunţe.
- Poţi să stai toată iarna aici; dacă
faci ordine şi-mi spui poveşti te
primesc cu drag, zise şoarecele.
- Mulţumesc frumos, zise
Degeţica, recunoscătoare pentru
norocul care a dat peste ea.
 Într-o zi, şoarecele îi spuse
fetiţei:
-Diseară vom avea musafiri de
vază. Vecinul meu este bogat şi
poartă o blană de catifea neagră.
Dacă ar vrea să te ia de nevastă, nu
ai mai duce lipsă de nimic.
Dar Degeţica nu avea de gând
să se mărite, mai ales când văzu că
vecinul e un sobul lăudăros, care
toată seara a vorbit despre bogăţiile
şi înţelepciunea lui. Fetiţei nu-i
plăcu nici când sobolul vorbi de
rău soarele, păsările şi florile, pe
care el nu le văzuse niciodată.
Degeţica începu să cânte şi
sobolul rămase fermecat de glasul
micuţei. Se gândi imediat că ea ar
fi nevasta potrivită pentru el.
 Atunci îl invită pe şoarece şi
pe fetiţă la o plimbare pe sub
pământ, printr-o hrubă săpată de
el. Merseră ce merseră şi sobolul se
opri, sparse puţin tavanul hrubei
să intre lumină de afară şi le arată
o rândunică, probabil îngheţată de
frig, ce zăcea cu capul ascuns în
pene. Sobolul împinse rândunica
cu labele, spunând:
- Ce folos să fi pasăre! Toată ziua
doar ciripeşti şi iarna mori de
foame!
- Înţelept grăieşti! Zise şoarecele.
Degeţicăi i se rupea sufletul
de durere la vederea rândunicii şi îi
sărută ochii închişi când cei doi
s-au întors cu spatele.
 Sobolul îşi conduse
musafirii acasă, dar Degeţica nu
putea închide ochii căci
imaginea rândunicii îi rămase
întipărită în minte. Fetiţa se
sculă, împleti o păturică din
paie, luă nişte bucăţi de lână din
sufrageria şoarecelui şi merse în
hrubă la rândunica îngheţată. O
acoperi cu păturica din paie, îi
puse căpşorul pe bucăţile de
lână şi o mângâia îndurerată,
vorbindu-i:
- Adio, rândunică frumoasă! Îţi
mulţumesc pentru trilul tău
care mă veselea astă vară.
 Când Degeţica mângâia tristă
corpul neînsufleţit al păsării, simţi
o bătaie uşoară în dreptul inimii
acesteia. Tresări speriată, dar nu-şi
pierdu cumpătul şi înveli cât mai
bine ştiu ea pasărea amorţită de
frig.
-Îţi mulţumesc, fetiţă dragă,
datorită ţie am revenit la viaţă.
Când voi mai prinde puteri, voi
zbura către casă.
-E iarnă acum şi afară e ger, zise
fetiţa. Te voi îngriji eu până la
primăvară, când va da soarele şi
vei putea pleca.
Toată iarna Degeţica avu
grijă de rândunică. Îi ducea
grăunţe şi apă, apoi stăteau de
vorbă , povestind prin ce au trecut
fiecare.
 Curând sosi primăvara şi
rândunica îşi luă rămas bun de
la fetiţă, însă nu înainte de a-i
propune să o ducă şi pe ea în
pădure
- Da, da, merg cu tine!
strigă Degeţica, bucuroasă că
nu mai e nevoită să se mărite
cu sobolul cel urât.
 Se sui pe spatele păsării, de
unde văzu toate minunăţiile
naturii, în drumul lor spre
ţările calde.
Ajunseră astfel într-o ţară
plină de păduri de lămâi şi
portocali, cu flori înmiresmate
şi multicolore şi copii veseli care
se jucau cu fluturii.
Rândunica ajunse la cuibul
ei, care se afla sub streaşina
unui palat de marmură de pe
marginea unui lac cristalin.
- Alege-ţi o floare care va fi
locuinţa ta, zise rândunica, şi
eu voi avea grijă de tine.
 Degeţica îşi alese o floare
mare, albă şi se uita împrejur,
uluită de atâta frumuseţe. Văzu,
la mică distanţă de ea, un strat
de flori şi în fiecare floare câte o
pereche de mici făpturi
străvezii, cu aripi strălucitoare
şi chip omenesc. Peste ei
domnea Duhul Florilor.
Privirile li se întâlniră şi
Degeţica rămase uimită de
frumuseţea lui.
 Prinţul, fermecat şi el de
gingăşia fetiţei, veni şi-o întrebă
dacă vrea să fie soţia lui,
devenind astfel şi Zâna Florilor.
Degeţica se învoi şi prinţul îi
puse coroana de aur pe cap şi o
pereche de aripi străvezii pe
umeri.
- De acum încolo n-o să te mai
cheme Degeţica, îi zise prinţul;
numele tău va fi Maia.
Din fiecare floare au
început să apară perechi de
făpturi din lumea florilor, care
le făceau daruri şi le urau viaţă
lungă şi fericită. Degeţica
credea că e un vis frumos, dar
cântecele rândunicii de lângă ea
dovedeau că totul e aievea.
 Prezentare realizată de
învăţătoare Geist Erika,
Şcoala cu clasele I- VIII nr. 2,
Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş