Sunteți pe pagina 1din 2

Date despre autor

Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg,
doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămîne în literatura
noastră în special ca inițiator al romanului modern.
S-a născut la București, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil și al Anei Cheler. A rămas
orfan de ambii părinți și a fost crescut la o doica din mahalaua Moșilor. După gimnaziu,
continuă studiile la Colegiul "Sfîntul Sava" și la Liceul "Gheorghe Lazăr" din București.
Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile
Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu
calificativul "magna cum laude", în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P.
Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză
despre teatru, intitulată "Modalitatea estetică a teatrului". A publicat un studiu în
lucrarea "Istoria filosofiei", coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou, fenomenologia în
opera lui Husserl.

Date despre opera


Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul
Raul D.
Prin romanele sale şi prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod
fundamental romanul românesc interbelic. Romanul modern subiectiv, de analiză psihologică
pune accent pe estetica autenticităţii, iar naraţiunea se concentrează asupra evenimentelor
vieţii interioare. Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu susţine necesitatea creării
romanului psihologic, de analiză „Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă… eroul
de roman presupune un zbucium interior…” Respingând romanul tradiţional, Camil Petrescu
promovează romanul modern de tip proustian care impune un nou univers epic, o nouă
perspectivă narativă şi un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori
absolute, de idealuri, dar este învins de acestea, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind
să depăşească criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă,
fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli. Orgolios şi inflexibil, suferă exagerat, fiind
hipersensibil. Are conştiinţă lucidă, analitică este un inadaptat superior, care nu este înţeles de
lume, dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte.
Autorul susţine că literatura trebuie să se bazeze pe experienţe trăite, aşa cum mărturisea: „Să
nu descriu ceea ce văd, ceea ce cred, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu…
Aceasta e singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta e realitatea conştiinţei mele,
conţinutul meu psihologic… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii,
propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Ca soluţie narativă, Camil
Petrescu alege sinceritatea confesiunii, autenticitatea fiind una din trăsăturile definitorii ale
romanului camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar
autorul este şi narator şi personaj. Stilistic, autenticitatea înseamnă grija pentru exprimarea
exactă, cu sinceritate a trăirii unor experienţe de viaţă. O altă caracteristică este
substanţialismul care înseamnă descoperirea complexităţii realului prin conştiinţă, astfel
literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea,
adevărul, tot ce interesează omenirea. în romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o
idee, o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri,
autoanalize, monologuri interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se anulează şi
cronologia evenimentelor, evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară.
Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care se manifestă
interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-se subconştientul; intelectul este în luptă
cu sentimentul, iar opţiunea finală este dictată de conştiinţă.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este „o monografie a îndoielii”
fiind un roman psihologic prin temă, conflict, protagonist problematizant şi prin utilizarea unor
tehnici moderne ale analizei psihologice; este roman de analiză prin crearea unei perspective
narative subiective, prin descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă. „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, fiind
caracterizat prin unicitatea perspectivei narative, prin timpul subiectiv, memoria afectivă,
naraţiune realizată la persoana I, prin identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Naraţiunea la
persoana I presupune existenţa unui narator subiectiv. Punctul de vedere asupra evenimentelor
narate este unic şi subiectiv, naratorul fiind şi personaj. Personajul-narator conferă naraţiunii
autenticitate, iar faptele sunt prezentate ca evenimente exterioare analizate şi interpretate
permanent de erou.
Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului-narator Ştefan Gheorghidiu, este
viziunea unui spirit reflexiv, cu preocupări filozofice. Accentul cade pe analiza psihologică, pe
analiza consecinţelor pe care îl au evenimentele exterioare asupra personajului, epicul fiind
astfel diminuat.