Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Izvoare folclorice
• Mihai Eminescu
Izvoare filozofice
Atras de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu preia din
lucrarea intitulată Lumea ca voinţă şi reprezentare viziunea antitetică dintre omul
obişnuit şi omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin
trăsături definitorii:
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer,
potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul
capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se
în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa
deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
O altă interpretare a poemului Luceafărul aparţine lui Tudor Vianu, care consideră
că toate personajele sunt „măşti lirice” ale poetului, adică eul liric s-a imaginat
pe sine în mai multe ipostaze: aceea de geniu – întruchipat de Luceafăr şi Hyperion
-, de bărbat îndrăgostit – simbolizat de Cătălin -, de forţă universală – în
ipostaza impersonală a Demiurgului.
Primul tablou
Incipitul
Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari
împărăteşti”, este un superlativ popular, „prea frumoasă”, fiind cunoscut faptul că
Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea cuvintelor cu mare forţă de expresie,
de aceea, până să se hotărască asupra acestuia, el a încercat mai multe metafore:
ghiocel, vlăstărel, grangure, pasăre, giuvaer, cănăraş, dalie… de fată.
Legătura între cele două planuri se realizează prin intermediul ferestrei, singurul
spaţiu de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică, metaforă întâlnită
atât în poemul filozofic Scrisoarea I, cât şi în alte poezii eminesciene: „Din
umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă fereastră, unde-n colţ /
Luceafărul aşteaptă”.
Privindu-l fascinată în fiecare noapte – „îl vede azi, îl vede mâni” -, tânăra se
îndrăgosteşte de astru, „El iar, privind de săptămâni”, / Îi cade dragă fata”,
întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin
intermediul visului: „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o
urma adânc în vis / De suflet să se prindă”.
Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a „unui tânăr voievod”,
ca fiu al cerului şi al mării – „Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea”.
Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a
întinderilor de ape: „O, vin’! odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă! / Eu sunt
luceafărul de sus,
Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi aminteşte de
Luceafăr în somn şi îi adresează din nou aceeaşi chemare încărcată de dorinţe.
Luceafărul se întrupează de această dată sub înfăţişare demonică, un „mândru chip”,
născut din soare şi din noapte şi vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât
prima-oară: „- Din sfera mea venii cu greu / Ca să te-ascult ş-acuma, / Şi soarele
e tatăl meu, / Iar noaptea-mi este muma.”
Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe
cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de această
dată, deşi frumuseţea lui o impresionează puternic: „- O, eşti frumos, cum numa-n
vis / Un demon se arată, / Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată!”
Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege – „Deşi vorbeşti
pe-nţeles / Eu nu te pot pricepe” -, de aceea îi cere să devină el muritor, să
coboare el în lumea ei: „Dar dacă vrei cu crezământ / Să te-ndrăgesc pe tine, / Tu
te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine.”
Al doilea tablou
Tabloul al doilea este o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând aceleiaşi
lumi. Cadrul naturii este dominat de spaţial uman-terestru, celălalt plan,
universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata se individualizează prin nume,
Cătălina, şi prin înfăţişare, iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă”, căruia
Eminescu îi face un scurt portret, în care tonul ironic este evident: „îndrăzneţ cu
ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori” şi care o urmăreşte „pânditor” pe Cătălina.
Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina nu este întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt
exponenţii individuali ai aceleiaşi speţe omeneşti. Întâlnirea celor doi pământeni
seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă pastorală
ilustrată şi prin limbaj şi prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin / Ia dut’
de-ţi vezi de treabă”.
Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un
limbaj popular, cât se poate de obişnuit: „Şi guraliv şi de nimic / Te-ai potrivi
cu mine…”. Superioritatea Luceafărului este conştientizată de Cătălina, prin
exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte: „În veci îl
voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe…”.
Al treilea tablou
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinantă,
Eminescu făcând scurte referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului
universal, trimiţând totodată şi la geneza Universului: „Porni luceafărul. Creşteau
/ În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. // Şi
din a chaosului văi, / Jur-împrejur de sine, / Vedea ca-n ziua ce dentâi / Cum
izvorau lumine; / Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un
fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele”.
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este
muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în
antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac
nemuritor, dar şi neînţeles de societate: „Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri
de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.”
Ideea dualităţii existenţiale ciclice, aceea că existenţa umană este alcătuită din
viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului în a-l convinge pe
Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor: „Căci toţi se nasc spre a muri
– / Şi mor spre a se naşte”. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion,
„moartea nu se poate…”, exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume
superficială, meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu: „Şi pentru cine
vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te
aşteaptă.”
Al patrulea tablou
Finalul
Genuri literare
Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o
armonie perfectă:
• Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al
basmului popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu valenţe filozofice profunde.
Limbajul artistic
Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea
reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile
lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul
lui poetic, acela care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul
destin”. (Tudor Vianu)