1. Profilaxia incendiilor, scopul profilaxiei, problemele de bază.

Profilaxia incendiilor este un complex de măsuri tehnico-inginereşti şi organizatorice, îndreptate spre

asigurarea protecţiei împotriva incendiilor a obiectivelor din gospodăria naţională. Scopul activităţii de
profilaxie a incendiilor este menţinerea unui nivel înalt de securitate împotriva incendiilor în oraşe, localităţi,
locuri de concentrare a bunurilor materiale şi la alte obiective din gospodăria naţională prin stabilirea unui
regim exemplar de pază împotriva incendiilor. Problemele principale ale activităţii de profilaxie sunt:
elaborarea şi realizarea măsurilor orientate spre lichidarea cauzelor ce pot provoca incendiile; limitarea în
spaţiu a posibilelor incendii şi crearea condiţiilor favorabile de evacuare a oamenilor şi a bunurilor materiale
în caz de incendiu; asigurarea condiţiilor de descoperire la timp a incendiului apărut, anunţării rapide a
serviciului de combatere a incendiilor şi lichidării cu succes a incendiului. Metoda de bază a activităţii de
profilaxie a incendiilor – lichidarea imediată a neajunsurilor depistate, iar dacă acest lucru este imposibil – în
termenul cel mai scurt.

2. Cerinţe de securitate faţă de sistemul de prevenire a incendiilor.

Prevenirea incendiului trebuie să se asigure prin următoarele:
a) prevenirea formării mediului combustibil (M.C.);
b) prevenirea formării sau includerii în M.C. a surselor de aprindere.
Prevenirea formării M.C. trebuie să se asigure prin următoarele:
- folosirea la maximum în activitatea de construcţie şi în procesele tehnologice a materialelor
incombustibile şi greu inflamabile;
- limitarea masei sau a volumului substanţelor şi materialelor combustibile în încăperile de
producţie şi la locurile de lucru, alegerea celor mai nepericuloase procedee de amplasare şi păstrare a
acestora;
- izolarea M.C.;
- menţinerea concentraţiei gazelor, vaporilor, prafurilor combustibile în amestec cu oxidantul în
afara limitelor de aprindere (inflamare);
- mecanizarea şi automatizarea maxim posibilă a proceselor tehnologice ce ţin de folosirea
substanţelor combustibile;
- instalarea utilajului cu pericol de incendiu în încăperi izolate sau pe terenuri deschise;
- folosirea utilajului şi a ambalajelor ermetice pentru substanţele combustibile;
- folosirea dispozitivelor de protecţie la utilajul de producţie în care se manipulează substanţe
combustibile pentru cazurile de defectări sau avarie;
- folosirea încăperilor, cabinelor, compartimentelor, camerelor bine izolate de mediul
înconjurător.
Prevenirea formării în M.C. a surselor de aprindere trebuie să fie asigurată prin următoarele:
- folosirea maşinilor, mecanismelor, utilajului, instalaţiilor la exploatarea căror nu se formează
surse de aprindere;
- folosirea utilajului electric în corespundere cu cerinţele Normelor de asamblare a instalaţiilor
electrice (N.A.I.E.);
- folosirea în construcţii a mijloacelor cu acţiune rapidă de deconectare a posibilelor surse de
aprindere;
- folosirea utilajului şi a proceselor tehnologice care corespund cerinţelor de securitate privind
formarea scânteilor de la electricitatea statică;
- amenajarea (instalarea) protecţiei contra trăsnetului a clădirilor, instalaţiilor şi utilajului;
- menţinerea temperaturii de încălzire a suprafeţelor maşinilor, mecanismelor, utilajului,
substanţelor şi materialelor care pot contacta cu M.C. mai joasă de cea admisibilă, ce constituie 80% din
temperatura minimală de autoaprindere a combustibilului;
- excluderea posibilităţii apariţiei unor descărcări sub formă de scântei în M.C. cu energia egală
sau mai mare decât energia minimală de aprindere;
- folosirea sculelor care nu provoacă scântei în timpul lucrului cu lichide uşor inflamabile şi gaze
combustibile;
- lichidarea condiţiilor de autoaprindere cu caracter termic, chimic sau microbiologic al
substanţelor, materialelor, articolelor care fac parte din procesul tehnologic;
- lichidarea (excluderea) contactului cu aerul al substanţelor pirotehnice;
- respectarea cu stricteţe a regulilor stabilite privind securitatea la incendiu.

3. Cerinţe de securitate faţă de sistemul de protecţie împotriva incendiilor.

Protecţia contra incendiilor trebuie să se asigure prin următoarele:
- folosirea mijloacelor de stingere a incendiilor şi a tipurilor de tehnică respectivă împotriva incendiilor;
- folosirea instalaţiilor automate de semnalizare şi stingere a incendiilor;
- folosirea construcţiilor (elementelor) principale ale O.E. cu grad de rezistenţă la foc (R.F.) bine determinat;
- îmbibarea (impregnarea) elementelor construcţiilor cu substanţe antipirene şi aplicarea pe suprafaţa lor a
vopselelor şi compoziţiilor protectoare de foc;
- folosirea instalaţiilor şi dispozitivelor care limitează propagarea incendiului;
- organizarea evacuării la timp a oamenilor;
- folosirea mijloacelor colective şi individuale de protecţie împotriva factorilor periculoşi ai incendiului;
- folosirea sistemelor de protecţie contra fumului.

4. Măsuri tehnico-organizatorice.
Măsurile tehnico-organizatorice de asigurare a securităţii la incendiu trebuie să includă:
- organizarea protecţiei împotriva incendiilor (în ordinea stabilită) de tip corespunzător (profesională,
benevolă etc.), cu anumit efectiv şi dotare tehnică;
- certificarea substanţelor, materialelor, articolelor, proceselor tehnologice şi obiectivelor referitor la
asigurarea securităţii la incendiu;
- atragerea pe scară largă a maselor de oameni la soluţionarea problemelor ce ţin de securitatea la incendiu;
- organizarea instruirii lucrătorilor, elevilor, studenţilor, populaţiei referitor la regulile de securitate la
incendiu;
- elaborarea şi respectarea normelor şi regulilor de securitate la incendiu, instrucţiunilor privind ordinea de
lucru cu substanţe şi materiale cu pericol de incendiu, respectarea regimului de pază contra incendiilor şi
acţiunea oamenilor în caz de incendiu;
- elaborarea măsurilor de acţiune a administraţiei, lucrătorilor şi populaţiei în caz de izbucnire a incendiului
şi organizării evacuării oamenilor;
- confecţionarea şi folosirea mijloacelor ilustrativ- demonstrative de agitaţie privind asigurarea securităţii la
incendiu.

5. Clasificarea materialelor şi substanţelor conform combustibilităţii.

Materialele de construcţie se caracterizează numai după pericolul de incendiu. Pericolul de incendiu al
materialelor de construcţie se determină conform următorilor indici: combustibilitatea, inflamabilitatea,
propagarea flăcării pe suprafaţă, capacitatea fumigenă şi toxicitatea. Materialele de construcţie se clasifică în
incombustibile – C0 şi combustibile – C. Materialele de construcţie combustibile se clasifică în patru grupe:
C1 – slab combustibile;
C2 – moderat combustibile;
C3 – normal combustibile;
C4 – puternic combustibile.
Pentru materialele de construcţie incombustibile nu se stabilesc şi nu se normează alţi indici ai pericolului
de incendiu.

6. Clasificarea materialelor şi substanţelor după inflamabilitate, după gradul de propagare a

flăcării, după capacitatea fumingenă şi toxicitatea produselor.
După inflamabilitate materialele de construcţie combustibile se clasifică în trei grupe:
In1 – greu inflamabile;
In2 – moderat inflamabile;
In3 –uşor inflamabile.
După gradul de propagare a flăcării pe suprafaţă, materialele de construcţie se clasifică în patru grupe:
PF1 – nu propagă flacăra;
PF2 –slab propagă flacăra;
 PF3 – moderat propagă flacăra;
PF4 – puternic propagă flacăra.
După gradul de propagare a flăcării grupele de materiale de construcţie se stabilesc pentru straturile
superficiale ale acoperişului şi pardoselilor, inclusiv pentru acoperiri-covoare.
Pentru alte materiale de construcţie grupa de propagare a flăcării pe suprafaţă nu se stabileşte şi nu se
normează.
După capacitatea fumigenă materialele de construcţie combustibile se clasifică în trei grupe:
F1- cu capacitate fumigenă mică;
F2- cu capacitate fumigenă moderată;
F3- cu capacitate fumigenă înaltă.
După toxicitatea produselor de ardere materialele de construcţie combustibile se clasifică în patru grupe:
T1 – puţin periculoase;
T2 – moderat periculoase;
T3 – puternic periculoase;
T4 – extrem de periculoase.

7. Indicatorii de pericol de explozie-incendiu şi incendiu a substanţelor combustibile.

Gradul de pericol de incendiu şi explozii al substanţelor şi materialelor combustibile este caracterizat de
următorii indici:
- combustibilitate – capacitatea substanţelor şi materialelor de a arde;
- temperatura izbucnirii (Tizb) – temperatura minimală a substanţei combustibile, la care în condiţii
speciale de probare deasupra ei se formează vapori sau gaze, capabile să izbucnească de la sursa de aprindere,
însă viteza formării lor este insuficientă pentru o ardere stabilă;
- temperatura aprinderii (Tapr) – temperatura minimală a substanţei, la care în condiţii speciale
de probare substanţa degajă vapori sau gaze cu o aşa viteză că după aprinderea lor apare arderea stabilă cu
flacără;
- temperatura autoaprinderii (Taapr) – temperatura minimală a substanţei, la care în condiţii
speciale de probare are loc creşterea bruscă a reacţiilor exotermice ce duce la apariţia arderii cu flacără;
- limita de sus de aprindere (explozie) – concentraţia maximală a gazelor şi vaporilor în aer la care
este posibilă explozia;
- limita de jos de aprindere (explozie) – concentraţia minimală a gazelor şi vaporilor în aer
mai jos de care explozia este imposibilă;
- explozie – transformare chimică extrem de rapidă, insoţită de degajare de energie şi formarea
gazelor comprimate, capabile să efectueze lucru mecanic;
- limitele de jos şi de sus de răspândire a flăcării (aprinderii) – cantitatea minimală şi maximală a
componentului combustibil în amestecul mediului oxidant – substanţa combustibilă, la care este posibilă
răspândirea flăcării prin amestec la orice distanţă de sursa de aprindere;
- limitele termice de propagare a flăcării – temperaturile substanţei, la care vaporii ei saturaţi
formează într-un mediu oxidant concret concentraţii egale corespunzător limitei de jos şi de sus a concentraţiei
de propagare a flăcării (limita termică de jos şi limita termică de sus);
- viteza de ardere – cantitatea de combustibil ce arde într-o unitate de timp de pe o unitate de
suprafaţă.

8. Categoriile încăperilor conform pericolului de explozie – incendiu şi incendiu.

CATEGORIA A – prezinta pericol de explozie-incendiu si de incendiu : Gaze combustibile, lichide uşor
inflamabile cu temperatura de inflamabilitate de maximum 28 °C în aşa cantitate, încât se pot forma
amestecuri explozive de vapori, gaze şi aer, la inflamarea cărora suprapresiunea de calcul, dezvoltată de
explozie în încăpere, depăşeşte 5 kPa. Substanţe şi materiale capabile să explodeze şi să ardă la interacţiunea
cu apa, oxigenul din aer sau între ele în aşa cantitate, încât suprapresiunea de calcul, dezvoltată de explozie în
încăpere, depăşeşte 5 kPa.
CATEGORIA Б - prezinta pericol de explozie-incendiu si de incendiu: Fibre sau pulberi combustibile,
lichide uşor inflamabile cu temperatura de inflamabilitate peste 28 °C, lichide combustibile în aşa cantitate,
încât se pot forma amestecuri explozive de pulberi şi aer sau de vapori cu aer, la inflamarea cărora
suprapresiunea de calcul dezvoltată de explozie în încăpere, depăşeşte 5 kPa.
 CATEGORIILE B1-B4 – prezinta pericol de incendiu: Lichide combustibile; substanţe şi materiale solide
combustibile (inclusiv pulberi şi fibre); substanţe şi materiale capabile, la interacţiunea cu apa, oxigenul din
aer sau între ele numai, să ardă şi condiţia, că încăperile în care ele sunt prezente sau manipulate, nu se
încadrează în categoriile A şi Б.
Categoria Г - Materiale şi substanţe incombustibile în stare fierbinte, incandescentă sau de topire, al căror
proces de prelucrare decurge cu degajări de căldură radiantă, flăcări sau scântei; gaze, lichide şi substanţe
solide combustibile, care se ard sau se recuperează în calitate de combustibil.
Categoria Д - Materiale şi substanţe incombustibile în stare rece.

9. Categoriile clădirilor conform pericolului de explozie – incendiu şi incendiu.

- Clădirea este atribuită la categoria A, dacă în ea suprafața sumară a încăperilor de categoria A depășește
5% din Ftot. a încăperilor sau 200m2. Se admite a nu atribui clădirea la categoria A, dacă F încăperilor de
categoria A nu depășește 25% (dar nu mai mult de 1000m2) și aceste încăperi sunt dotate cu SAII.
- Clădirea este atribuită la categoria Б, dacă se respectă concomitent două condiții: clădirea nu este de
categoria A și F încăperilor de categoria A și Б depășește 5% din Ftot. A încăperilor sau 200m2. Se admite a
nu atribui clădirea la categoria Б, dacă suprafața sumară a încăperilor de categoria A și Б nu depășește 25%
din Ftot. a încăperilor din clădire (dar nu mai mult de 1000m2) și aceste încăperi sunt dotate cu instalații
automate de stingere a incendiilor.
- Clădirea se atribuie la categoria de В, dacă concomitent se satisfac două condiții: clădirea nu este atribuită
la categoriile A și Б și suprafața sumară a încăperilor de categoriile A, Б și В depășește 5% din suprafața totală
a încăperilor. Se admite a nu atribui clădirea la categoria В, dacă Ftot. a încăperilor de categoriile A, Б și В în
clădire nu depășește 25% din F a încăperilor (dar nu mai mult de 3500m2) și încăperile categoriilor A, Б și В
sunt dotate cu IASI.
- Clădirea se atribuie la categoria Г, dacă concomitent se satisfac două condiții: clădirea nu se referă la
categoriile A, Б și В și Ftot. a încăperilor de categoriile A, Б, В și Г depășește 5% din Ftot. a încăperilor din
clădire. Se admite a nu atribui clădirea la categoria Г dacă Ftot. a încăperilor de categoriile A, Б, В și Г în
clădire nu depășește 25% din Ftot. a încăperilor din clădire (dar nu mai mult de 5000m2), iar încăperile
categoriilor A, Б și В sunt dotate cu IASI.
- Clădirea se atribuie la categoria Д, dacă ea nu se raportă la categoriile A, Б, В și Г.

10. Coeficientul de combustibilitate a substanţelor şi materialelor.

 
11. Incendiu, parametrii, condiţiile de izbucnire.
Incendiul este arderea necontrolată, care se dezvoltă în timp şi spaţiu, provoacă pagube materiale şi prezintă
pericol pentru oameni.
Durata oricărui incendiu τ (h) poate fi determinată dacă se cunoaşte cantitatea de material combustibil şi
viteza arderii acestuia în condiţii concrete: unde: N – cantitatea de substanţă combustibilă, kg/m2; n – viteza
de ardere a substanţei, kg/(m2 · h).

12. Clasificarea incendiilor după diverse criterii.

1. După gen:
 - incendii industriale – incendii la uzine, întreprinderi și depozite;
- incendii casnice – incendiile în clădiri de locuit și alte construcții cu destinații sociale;
- Incendii naturale – de pădure, de stepă etc.

2. După densitatea construcției:

- incendiu separat – gen de incendiu urban sau rural ce reprezintă o ardere în una din clădiri la o
densitate nu prea mare a contrucțiilor.
- incendiu continuu – gen de incendiu, ce cuprinde o suprafață mare la densitatea construcției ≥20 -
30%;
- incendiu mocnit - gunoiști, deșeuri de producere (spre exemplu la combinatele de prelucrare a
lemnului);

3. În dependență de genul substanței și materialului combustibil:

a) Incendiul de clasa A – arderea substanțelor solide:
A1 – arderea substanțelor solide, însoțite de mocnire (cărbunele, textile).
A2 – arderea substanțelor solide fără mocnire (mase plastice).
b) Incendiu de clasa B – arderea substanțelor lichide:
B1 – arderea substanței lichide, indisolubile în apă (carburanți lichizi, produsele petroliere),
arderea substanțelor solide (parafina, stearina etc.).
B2 – arderea substanțelor lichide, solubile în apă (spirtul, glicerina).
c) Incendiu de clasa C – arderea substanțelor gazoase (gazul propan, butan etc.).
d) Incendiu de clasa D – arderea metalelor:
D1 – arderea metalelor ușoare (aluminiu, magneziu și aliajele lor).
D2 – arderea metalelor (natriu, caliu).
D3 – arderea metalelor care conțin legături.
e) Incendiu de clasa E – arderea în instalațiile electrice.
f) Incendiu de clasa F – arderea materialelor și deșeurilor radiative.

4. În funcție de spațiile volumice existente:

- Incendii deschise.
- Incendii închise (interioare).

13. Zonele de ardere, de acţiune termică şi a produselor de ardere.

Spațiul în care are loc incendiul se împarte convențional în trei zone: zona de ardere, zona de acțiune termică
și zona gazelor de ardere.
Zona de ardere - generatorul la ardere, așa cum aici se degajă toată căldura și se dezvoltă cea mai înaltă
temperatură. Dar procesul degajărilor de căldură se produce nu în toată zona, dar și în frontul flăcării,
dezvoltându-se temeperaturile maxime. În interiorul flăcării și la suprafața S.C. temperatura este semnificativ
joasă.
Zona acțiunii termice - partea spațiului, în care acțiunea termică conduce la schimbări esențiale asupra
construcțiilor, și face imposibilă aflarea oamenilor în ea fără protecție termică specială (costume termice de
protecție, ecrane de reflecție, perdele de apă etc.).
Zona gazelor de ardere reprezintă partea spațiului ce se atinge de zona de ardere umplută cu G.A. cu
concentrațiile ce prezintă pericol pentru viața și sănătatea oamenilor sau complică acțiunile subdiviziunilor de
pompieri.

14. Rezistenţa la foc, limita de rezistenţă la foc a materialelor.

Prin rezistenţă la foc (RF) a elementelor de construcţii se subînţelege capacitatea acestora de a-şi păstra în
condiţii de incendiu funcţiile portante sau de împrejmuire şi să se opună propagării focului.
Rezistenţa la foc a elementului de construcţie se caracterizează prin limita de RF şi limita de propagare a
focului.
 Limita de rezistenţă la foc a elementului de construcţie este timpul în ore de la începutul incendiului
(probării la foc) până la apariţia criteriilor (semnelor) de intervenţie a limitelor de rezistenţă la foc.

15. Criteriile de intervenţie a limitei RF.

S-au constatat patru criterii de intervenţie a limitelor de RF (patru stări–limită a construcţiei după RF):
- pierderea capacităţii portante, care se manifestă în prăbuşirea elementului şi a îmbinărilor sau în apariţia unei
curburi inadmisibile pentru exploatarea de mai departe a construcţiei;
- pierderea capacităţii de împrejmuire (termoizolare), caracterizată de ridicarea temperaturii pe partea
neîncălzită a construcţiei în mediu mai mult decât cu 160 °C, în orice punct al acestei suprafeţe mai mult decât
cu 190 °C comparativ cu temperatura iniţială sau mai mult de 220 °C indiferent de temperatura iniţială a
construcţiei;
- pierderea etanşeităţii elementelor şi construcţiilor împrejmuitoare care se manifestă în apariţia fisurilor şi
golurilor perforante, prin care pot pătrunde în încăperile alăturate focul sau fumul şi produsele arderii;
- atingerea valorii temperaturii critice pentru materialul construcţiei – pentru construcţiile protejate cu cămăşi
antifoc şi probate fără solicitări.
Pierderea capacităţii de împrejmuire şi a etanşeităţii se iau în consideraţie doar la aprecierea rezistenţei la foc a
elementelor împrejmuitoare interioare, deoarece în acest caz există un pericol potenţial de propagare a
incendiului în încăperile vecine (alăturate).

16. Procedee de ridicare a limitei RF a construcţiilor din b/a, din metal şi din lemn.
Construcţiile din beton armat - Limita de RF a construcţiilor din beton armat depinde de dimensiunile
secţiunii, grosimea stratului de protecţie a armăturii, tipul, cantitatea şi diametrul armăturii, clasa betonului şi
tipul umpluturii, sarcina asupra elementului şi schema de sprijinire. Reieşind din cele expuse, ridicarea limitei
de RF a elementelor din beton armat se poate efectua prin următoarele procedee:
a) elementele din beton armat ce lucrează la comprimare centrală – mărirea secţiunii transversale, micşorarea
sarcinii asupra elementului, folosirea betoanelor cu conductibilitate termică mică, folosirea betoanelor
rezistente la foc, tencuirea şi făţuirea cu materiale ce conduc rău căldura;
b) elementele din beton armat ce lucrează la încovoiere, întindere sau comprimare necentrală cu excentricitate
mare – mărirea stratului de protecţie al armăturii, folosirea armăturii cu temperatura critică sporită, folosirea
betoanelor cu conductibilitate termică mică, tencuirea şi făţuirea cu materiale rău conductoare de căldură.
Constructii din oţel, fontă, aliaje de aluminiu, prioritatea aparţinând totuşi construcţiilor din oţel.
Particularitati: sunt cu mult mai uşoare şi mai comode de montat decât construcţiile din beton armat cu
aceeaşi capacitate portantă. 
Dezavantaje:în condiţii de incendiu, sub acţiunea temperaturii înalte, se prăbuşesc foarte des.. 
Deformarea şi pierderea capacităţii portante a coloanelor duce la prăbuşirea clădirilor, provocând pagube
materiale colosale.
Procedee: 
 - făţuirea cu materiale incombustibile care conduc rău căldura (plăcile din beton uşor, cărămida obişnuită sau
cu goluri, plăcile din ipsos, azbestocimentul, vata minerală şi sticla fibroasă).
 - tencuirea cu materiale rău conductoare de căldură;
 - umplerea construcţiilor metalice cu apă sau soluţii ce preîntâmpină corozia;
 - aplicarea vopselelor şi straturilor de material compoziţional spumant.
Lemnul este un material combustibil, de aceea construcţiile din lemn trebuie protejate de influenţa focului şi a
temperaturii înalte. 
Procede:
 - tencuirea cu mortar pe baza lianţilor var-ipsos sau var-ciment;
 - făţuirea cu plăci din ipsos, azbociment, tencuială uscată transformă construcţia din lemn din combustibilă în
greu combustibilă;
 - îmbibarea lemnului cu materiale antipirene în instalaţii speciale (îmbibarea profundă sau de suprafaţă );
- muruirea construcţiilor din lemn cu compoziţii spumante transformă construcţiile în greu combustibile.
17. Factorii periculoşi ai incendiului.
Factorii periculoşi ai incendiului:
- focul deschis şi scânteile;
- temperatura înaltă a mediului înconjurător;
- produsele toxice ale arderii şi fumul;
- concentraţia scăzută a oxigenului;
- prăbuşirea părţilor clădirilor, agregatelor, instalaţiilor, explozia conductelor şi aparatelor etc.

18. Procese care asigură securitatea factorilor uman.

Securitatea oamenilor în caz de incendiu se asigură prin:
- măsuri constructive de amenajare a căilor de evacuare, amplasarea raţională a încăperilor;
- măsuri orientate spre limitarea extinderii incendiului şi a produselor arderii (bariere antifoc, sisteme
de protecţie antifum, instalaţii automate de stingere etc.);
- elaborarea planurilor de evacuare a oamenilor, instruirea personalului privind regulile de securitate
la incendii, îndeosebi comportarea în caz de incendiu;
- organizarea evacuării la timp a oamenilor prin folosirea mijloacelor colective şi individuale de
protecţie, precum şi conectarea la timp a mijloacelor de protecţie antifum;
- menţinerea în ordine a utilajului special ce favorizează evacuarea cu succes a personalului în caz de
incendiu sau situaţie de avarie (sistemele de informare, iluminare, semnele de securitate etc.);
- limitarea folosirii materialelor combustibile, precum şi a materialelor capabile să răspândească
repede arderea pe suprafaţă pentru făţuirea încăperilor prin care trec căile de evacuare;
- stabilirea unui control sistematic din partea administraţiei asupra păstrării şi circulaţiei materialelor
şi substanţelor combustibile şi explozive, respectării măsurilor de securitate la executarea lucrărilor cu foc
deschis, exploatarea corectă a instalaţiilor electrice.
1. Evacuarea in timpul util si fara obstacolea persoanelor.
2. Salvarea persoanelor care pot fi  supuse actiunii parametrilor pericolului de incendiu.
3. Protectia oamenilor pe caile de evacuare contra actiunii parametrilor pericolului de incendiu.
- Evacuare – proces de deplasare organizata si de sine statatoare a persoanelor din incaperea de
pericol.
- Salvarea – deplasarea fortata a persoanelor in exterior  din zona de pericol.
Protectia oamenilor pe caile de evacuare -  se asigura printr-un complex de masuri de sistematizare spatiala,
ergonomice, constructive, tehnico-ingineresti si organizatorice.

19. Elementele sistemului de protecţie, descriere.

 Caile de evacuare, Iesirile de evacuare, Scarile de evacuare, Casa scarii.
Cerinte:  
 Sa asigure evacuarea in conditii de siguranta a persoanelor prin iesirile de evacuare fara a se tinea cont  de
mijloacele de stingere a incendiilor, de protectia antifum.
 Sa fie dimensionate corect (inaltimea, latimea, lungimea, ca sa asigureevacuarea rapida in timpul normat).
 Sa conduca din zona periculoasa  intr-o zona de protectie, sa fie prevazute cel putin doua iesiri de evacuare.
 Traseele sa fie distincte si independente, sa asigure circulatia lesnicioasa.
 Sa nu fie prevayute instalatii ingineresti, dulapuri ce reduc dimensiunea.
 Usile prevazute in caile de evacuare sa se deschida in sensul miscarii.
 Sa asigure capacitatea de evacuare, inaltimea minima de 2,0m etc.   

20. Măsuri de securitate a oamenilor în caz de incendiu.

Securitatea oamenilor în caz de incendiu se asigură prin:
- măsuri constructive de amenajare a căilor de evacuare, amplasarea raţională a încăperilor;
- măsuri orientate spre limitarea extinderii incendiului şi a produselor arderii (bariere antifoc, sisteme
de protecţie antifum, instalaţii automate de stingere etc.);
- elaborarea planurilor de evacuare a oamenilor, instruirea personalului privind regulile de securitate
la incendii, îndeosebi comportarea în caz de incendiu;
- organizarea evacuării la timp a oamenilor prin folosirea mijloacelor colective şi individuale de
protecţie, precum şi conectarea la timp a mijloacelor de protecţie antifum;
- menţinerea în ordine a utilajului special ce favorizează evacuarea cu succes a personalului în caz de
incendiu sau situaţie de avarie (sistemele de informare, iluminare, semnele de securitate etc.);
- limitarea folosirii materialelor combustibile, precum şi a materialelor capabile să răspândească
repede arderea pe suprafaţă pentru făţuirea încăperilor prin care trec căile de evacuare;
- stabilirea unui control sistematic din partea administraţiei asupra păstrării şi circulaţiei materialelor
şi substanţelor combustibile şi explozive, respectării măsurilor de securitate la executarea lucrărilor cu foc
deschis, exploatarea corectă a instalaţiilor electrice.

21. Cerinţe de securitate la elaborarea planurilor generale.

La elaborarea planului general al întreprinderilor industriale, pe lângă asigurarea celor mai prielnice condiţii
pentru desfăşurarea procesului de producţie la întreprindere, folosirea raţională a terenurilor şi eficacitatea
maximală a investiţiilor capitale este necesar:
- să se asigure distanţe nepericuloase de la graniţele întreprinderilor industriale până la zona locativ-
socială;
- să se respecte spaţiile de securitate împotriva incendiilor dintre clădiri şi instalaţii în conformitate cu
normele privind rezistenţa lor la foc;
- să se grupeze în zone aparte clădirile şi instalaţiile înrudite după destinaţia funcţională sau indicele
de pericol de incendiu şi explozii;
- să se amplaseze clădirile ţinând cont de relieful localităţii şi direcţia vânturilor dominante;
- să se asigure teritoriul întreprinderii cu drumuri şi un număr suficient de intrări-ieşiri.

22. Mijloace de stingere a incendiilor.

Mijloacele de stingere utilizate în funcţie de substanţa combustibilă

Substanţe combustibile Substanţe de stingere

Materiale combustibile solide (lemn, hârtie, elastic,
mase plastice, articole tehnice, materiale
compoziţionale etc.)
Lichide inflamabile (benzină, benzol, spirturi, lacuri,
vopsele etc.) şi materiale solide ce se topesc (stearină,
parafină, sticlă organică, cauciuc, polietilenă etc.)
Gaze inflamabile (hidrogen, acetilenă, hidrocarburi
etc.)
Metale bazice (natriul, caliul, calciul, aluminiul,
magneziul şi aliajele lor)
Instalaţii electrice ce se află sub tensiune
Apa, toate felurile de spume, componente
gazoase, prafuri, hladoane
Apa injectată, toate felurile de spume,
componente gazoase, prafuri stingătoare
Diluanţi inerţi (prafuri, gaze inerte: azot, bioxid
de carbon, argon etc.)
Prafurile stingătoare (aplicate liniştit pe suprafaţa
ce arde)
Hladoane, prafuri, gaze inerte: azotul, bioxidul de
carbon, argonul etc.

Apa este principalul şi în acelaşi timp cel mai accesibil şi ieftin mijloc de stingere. Capacitatea ei de stingere
este condiţionată de acţiunea de răcire, diluarea mediului de ardere cu vaporii ce se formează la evaporare şi
acţiunea mecanică asupra substanţei ce arde (adică ruperea flăcării). Acţiunea de răcire a apei este determinată
de mărimile considerabile ale capacităţii termice şi temperaturii de formare a vaporilor. Acţiunea de diluare ce
conduce la micşorarea conţinutului de oxigen în aerul înconjurător este condiţionată de faptul că volumul
vaporilor depăşeşte de 1700 ori volumul apei evaporate.
Ca mijloc de stingere apa are următoarele neajunsuri: fluiditate mare, ceea ce duce la distrugerea bunurilor
materiale ce nu iau parte la procesul de ardere; capacitate mică de umezire, ceea ce înrăutăţeşte procesul de
stingere a materialelor fibroase, inclusiv a lemnului; apa nu poate fi folosită pentru stingerea substanţelor cu
care ea reacţionează degajând căldură sau fracţii combustibile; cu apă nu se pot stinge lichidele mai uşoare
decât apa şi instalaţiile electrice sub tensiune.
Spumele se folosesc pentru stingerea substanţelor combustibile lichide şi solide care nu reacţionează cu
apa. Proprietăţile de stingere ale spumei sunt determinate de multiplicitate (raportul volumului spumei către
volumul fazei lichide), dispersitate, stabilitate, viscozitate. Asupra acestor proprietăţi ale spumei influenţează,
de asemenea, natura substanţei combustibile, condiţiile de desfăşurare a incendiului şi de aplicare a spumei.
Spuma chimică se formează la interacţiunea soluţiilor de acizi şi baze în prezenţa substanţei ce favorizează
formarea spumei şi prezintă prin sine o emulsie concentrată de bioxid de carbon, în soluţie de apă cu săruri
minerale în calitate de substanţă spumantă.
Spuma aeromecanică de orice multiplicitate se capătă cu ajutorul aparaturii speciale pentru formarea spumei
din soluţii apoase de 3...6 % de spumanţi PO-1D, PO-3A, PO-7AI, SAMPO, TEAS etc. Spuma ce se capătă
cu ajutorul spumanţilor PO-IS şi PO-11 este prielnică pentru stingerea lichidelor uşor inflamabile şi
inflamabile folosite în condiţii extremale de frig (spirturile, acetona, eterurile etc.) pe care alte spume se
distrug.
Spuma mecanică poate fi de multiplicitate mică (până la 30), medie (30...200) şi înaltă (mai mare de 200).
Spuma de multiplicitate înaltă se pregăteşte în generatoare de spumă speciale în care aerul nu este aspirat, ci
refulat sub o anumită presiune.
Stingerea cu gaze inerte. Gazele inerte şi necombustibile (azotul, argonul, heliul, dioxidul de carbon) se
amestecă rapid cu vaporii şi gazele combustibile, micşorând concentraţia oxigenului şi favorizând astfel
stingerea majorităţii substanţelor.
Soluţiile apoase de săruri sunt atribuite la mijloacele lichide de stingere. Se folosesc soluţii de bicarbonat de
natriu, clorură de calciu etc.
Hidrocarbohalogenii au o acţiune de stingere bazată pe frânarea chimică a reacţiei se ardere.
Prafurile stingătoare pe bază de săruri neorganice ale metalelor bazice (carbonaţi şi bicarbonaţi de natriu şi
calciu etc.) au o răspândire tot mai largă în practica de stingere a incendiilor. Efectul de stingere la folosirea
prafurilor este condiţionat de acţiunea complexă a următorilor factori de inhibare a reacţiilor chimice în zona
de ardere: răcirea zonei de ardere din contul consumului de căldură pentru încălzirea şi descompunerea
particulelor de praf; diluarea mediului de ardere atât cu particulele de praf, cât şi cu produsele descompunerii
lui.
Nisipul curat, cernut şi uscat stinge incendiul în acelaşi mod, precum gazele inerte şi vaporii de apă.
Învelitoarele (pături din azbest, prelată etc.) sunt folosite pentru stingerea suprafeţelor limitate (nu prea mari)
şi a hainelor ce ard pe oameni prin izolarea lor de accesul oxigenului din aer. Mijloacele mecanice (prelata,
pâsla, nisipul, pământul) se folosesc la stadiul iniţial de ardere, când substanţele combustibile încă n-au
dovedit să se încălzească bine.

Mijloacele primare de stingere a incendiului: Pentru lichidarea focarelor de incendiu la faza iniţială cu
forţele angajaţilor toate încăperile de producţie, auxiliare, depozitele, instalaţiile exterioare, precum şi
sectoarele cu pericol de incendiu trebuie să fie asigurate cu mijloace primare de stingere a incendiilor, inventar
şi scule pompiereşti în conformitate cu cerinţele normelor în vigoare.
Mijloacele primare de stingere a incendiilor sunt: hidrantele de incendiu interioare, stingătoarele de mână,
pompele de mână, hidromonitoarele, butoaiele cu apă, lăzile cu nisip, învelitoarele din azbest sau prelată,
inventarul şi sculele pompiereşti de mână (căldări, topoare, răngi, lopeţi, târnăcoape, căngi, standuri şi panouri
pompiereşti etc.).
 Mijloacele de stingere a focarelor de incendiu care pot fi folosite cel mai efectiv la faza iniţială a incendiului
sunt hidrantele interioare, stingătoarele, învelitoarele, nisipul.
Apeductul intern de incendiu se alimentează de la reţeaua antiincendiu externă. Hidrantele de incendiu interne
se amplasează în dulăpioare sau nişe cu uşiţe sticluite în casa scării sau în coridoare la înălţimea de 1,35 m de
la nivelul pardoselii. Numărul de hidrante se determină astfel ca jeturile de apă de la hidrantele megieşe să se
acopere reciproc din furtunuri cu lungimea de 10 m. Hidrantele de incendiu trebuie să fie dotate cu furtunuri
de lungimea de 10-20 m, ţeavă de refulare a apei şi dispozitive de conectare rapidă a furtunurilor.
Productivitatea jetului hidrantului de incendiu trebuie să fie nu mai mică de 2,5 l/s.
Stingătoarele sunt destinate pentru stingerea aprinderilor şi incendiilor la faza iniţială de dezvoltare. După
tipul substanţei de stingere ele pot fi cu spumă chimică, aeromecanică, cu dioxid de carbon, cu lichid, cu
aerosoluri şi cu prafuri. În dependenţă de volum stingătoarele pot fi de capacitate mică (până la 5 l),
industriale de mână (până la 10 l), mobile (peste 10 l). Stingătoarele se notează cu litere, care determină tipul
lor, şi cu cifre, care indică capacitatea lor în litri.
Mijloacele de comunicare şi semnalizare despre incendiu - Mijloacele de comunicare şi semnalizare despre
incendiu sunt destinate pentru informarea rapidă şi exactă despre incendiu şi locul apariţiei lui, acţionarea
forţelor şi mijloacelor de stingere a focului, dirijării centralizate cu subdiviziunile de combatere a incendiilor
şi conducerea operativă cu lichidarea incendiului. Fiecare obiectiv al economiei naţionale trebuie să fie
asigurat cu mijloace sigure de informare sau semnalizare despre apariţia incendiului.
Sistemele de comunicare şi semnalizare de incendiu conform destinaţiei sunt clasificate în modul următor:
- semnalizare de pază contra incendiului– anunţă organele serviciului de pompieri (a întreprinderii,
oraşului ) despre incendiu şi locul apariţiei acestuise asigură automat (cu ajutorul detectoarelor) sau manual
prin apăsarea butonului sistemului de semnalizare despre incendiu, precum şi prin sistemul de legătură
radiotelefonică;
- comunicaţie de comandă – asigură dirijarea operativă cu unităţile de pompieri şi acţiunea reciprocă
cu serviciile orăşeneşti sau locale (poliţia, salvarea, serviciile de alimentare cu apă, energie etc.) – se asigură
prin legătură radio sau telefonică;
- radiocomunicaţie operativă, asigură dirijarea operativă cu echipele de pompieri la locul
incendiului – se asigură cu ajutorul staţiilor radio portante şi automobilelor speciale de radiocomunicaţie.

23. Sisteme de detecţie şi alarmare la incendii.

Functia – a identifica locul incendiului dupa parametri si alarma despre pericol.
Elementele: Detectoarele de incendiu, soneriile, centrala de semnalizare, circuitele de legatura, sursa de
alimentare de baza si auxiliara.
Tipuri detectoare: Detectoare de fum, de caldura, de flacara, combinate.
Amplsarea: sub tavan, pe pereti, pe coloane, ferme. Se determina nr. lor in functie de suprafata controlata.
Amplsarea lor se realizeaza astfel incit sa fie excluse zonele moarte, mai bine sa se suprapuna unul pe altul
Cerinte: se aleg in functie de mediul si substanta combustibila, in incapere trebuie sa fie prevazute cel putin
doua detectoare.
Alarmarea – nivelul sa fie de asa valoare si structura ca sa nu fie inconfundat cualte semnale.

24. Instalaţii de stingere a incendiilor

Instalaţiile staţionare de stingere a incendiilor pot fi automate sau manuale cu acţionare de la distanţă.
În dependentă de substanţa folosită pentru stingere aceste instalaţii pot fi cu apă, spumă, gaze inerte, vapori de
apă, praf.
Cea mai largă răspândire o au instalaţiile de tipul „Sprinkler” sau „Drencer” cu apă sau spumă. Instalaţiile
„Sprinkler” se conectează automat la creşterea temperaturii mediului în încăpere până la o anumită limită.
Drept detector serveşte însuşi dispozitivul „Sprinkler” dotat cu un lacăt uşor fuzibil ce se topeşte la creşterea
temperaturii, deschizând orificiul din conducta cu apă deasupra focarului de incendiu. Instalaţia „Sprinkler”
constă dintr-un sistem de conducte magistrale şi de distribuţie, dotate cu dispozitive de stropire normal închise
(stropitorul „Sprinkler”). Pe conducta magistrală se instalează dispozitivul de semnalizare şi control.
În dependenţă de regimul termic din încăpere, sistemele „Sprinkler” pot fi cu apă (dacă temperatura în
încăpere pe parcursul anului nu este mai joasă de 4 °C), cu aer (pentru încăperile încălzite, însă în care nu
poate fi garantată o temperatură de 4 °C şi mai mult pe parcursul celor mai friguroase 4 luni ale anului), apă-
aer (pentru încăperi neîncălzite, în care temperatura mai mare de 4 °C se menţine pe parcursul a 8 luni).
25. Electricitatea statică, factorii care determină electrizarea.
Electricitatea statică – reprezintă ansamblul fenomenelor, provocate de iniţierea descărcărilor electrice libere
pe suprafaţă sau în volumul materialelor electrice şi semiconductoare, materiale, articole sau pe conductoarele
izolate. Valoarea electricităţii statice - determinată de natura substanţei.
Intensitatea electrizării depinde de următorii factori:
- viteza de separare a stratului electric dublu (viteza de mişcare, de deplasare);
- starea electrică a suprafeţelor de contact (raportul constantelor dielectrice);
- procesul de descărcrae din contul direcţiei de orientare a cîmpurilor (cu cît este mai mare
coeficeintul de frecare, cu atît fenomenul de electrizare este mai pronunţat);
- suprafaţa de contact (cu cît sunt mai mici particulele, cu atît mai mare este suprafaţa lor şi mai
evidenţiat procesul de electrizare);
- acţiunea cîmpului electric din exterior (încărcarea prin inducţie).

26. Cazurile de producere a descărcărilor statice.

27. Evaluarea pericolului electricităţii statice.
Pericolul electrocutării la exploatarea instalaţiilor electrice este determinat de faptul, că părţile conductoare sau
corpurile maşinilor ce au nimerit sub tensiune în rezultatul unor defecte de izolaţie nu emit semnale care ar
preîntâmpina omul despre pericol. Reacţia omului la curentul electric apare doar după trecerea lui prin corpul
uman.
Valoarea curentului ce se scurge prin corpul omului este factorul principal de care depinde rezultatul electrocutării:
cu cât este mai mare curentul, cu atât este mai periculoasă acţiunea lui. Omul începe să simtă curentul ce se scurge
prin corp la valori relativ mici – 0,5…1,5 mA, numit curent simţit.
Curentul cu valoarea de 10…15 mA la scurgere prin corp provoacă contracţii involuntare ale muşchilor mâinilor şi
omul nu se poate elibera de sine stătător de contactul cu părţile conductoare. Curentul cu asemenea valoare poartă
denumirea de curent de reţinere sau curent de contracţie.
Curenţii cu valoarea de 50…80 mA sunt numiţi curenţi de fibrilaţie, deoarece la scurgerea lor prin corp încep să
lucreze haotic inima şi plămânii şi poate avea loc oprirea activităţii lor. Curentul cu valoarea mai mare de 100 mA
este considerat curent mortal.

28. Metode de protecţie a electricităţii statice.

În activitatea de producţie sunt utilizare un şir de măsuri şi mijloace de protecţie cu caracter organizatoric şi tehnic.
Principalele măsuri organizatorice sunt:
- îngrădirea părţilor conductoare sau amplasarea acestora la înălţimi inaccesibile;
- folosirea tensiunilor reduse (42, 36, 24, 12 V);
- separarea electrică a reţelelor în sectoare scurte cu lungimea de 2 – 6 m cu ajutorul transformatoarelor de
separare;
- folosirea sistemelor de blocare, de semnalizare, a placardelor avertizoare;
- folosirea mijloacelor individuale de protecţie.
Măsurile tehnice de protecție sunt:
- izolarea părţilor conductoare (ordinară, dublă, sporită, suplimentară);
- protecţia prin legare la pământ – unirea în mod voit cu priza de pământ a părţilor metalice ale instalaţiilor
electrice (IE), care în mod normal nu se află sub tensiune, dar care pot nimeri sub tensiune din cauza unor defecte
de izolaţie;
- protecţia prin legare la conductorul de nul – unirea în mod voit a părţilor metalice ale IE, care în mod normal nu
se află sub tensiune, cu firul nul de protecţie direct legat la pământ;
- deconectarea de protecţie – se foloseşte frecvent în reţelele cu punctul neutru izolat.

29. Cîmpurile electromagnetice, clasfificări, surse, factorii.

Sursele C.E.M. sunt: inductoarele, condensatoarele, liniile fider ce unesc părţile generatoarelor, transformatoarele,
generatoarele de frecvenţe superînalte etc.
Practic în toate domeniile economiei naţionale şi în activitatea cotidiană FU utilizează energia electromagnetică.
Energia electromagnetică se clasifică după provienenţă şi modul de creare a fonului electromagnetic: naturală şi
tehnogenă.
Naturală: Către cea naturală se raportă cîmpurile electrice şi magnetice ale pămîntului, radiaţile soarelui,
corpurilor cereşti şi a galaxiei.
Tehnogenă: Ca surse tehnogene pot fi sursele industriale şi cotidiene.
Sursele industriale a CEM: liniile de curent electric, mai ales de tensiune înaltă, aparatele de sudură, staţiile
teleradio, antenele radio, TV etc.
Sursele cotidiene: În condiţii de uz cîmpurile electromagnetice se crează la funcţionareea aparatelor electrice, a
televizoarelor, a sobelor cu microunde, radiotelefoane, calculatoare etc.

30. Acţiunea CEM asupra OU.

Influenţa C.E.M. asupra organismului uman (O.U.) depinde, în mare măsură, de intensitatea câmpurilor electric şi
magnetic, frecvenţa oscilaţiilor, localizarea iradierii şi particularităţile individuale ale O.U.
Mecanismul acţiunii C.E.M. constă în polarizarea atomilor şi moleculelor şi orientarea lor în direcţia propagării
C.E.M., apariţia curenţilor ionici, fapt care provoacă încălzirea ţesuturilor O.U.
Afară de acţiunea termică C.E.M. exercită influenţă şi asupra unor obiecte biologice. Influenţează nemijlocit
asupra sistemului nervos, schimbând orientarea celulelor şi a lanţurilor de molecule, asupra activităţii biochimice a
moleculelor albuminoase, asupra componenţei sângelui. Influenţa C.E.M. poartă caracter temporar – întreruperea
acţiunii duce la dispariţia fenomenelor însoţite de durere.
Valorile admisibile ale C.E.M.:
a) componenta electrică:
- 20 V/m – în diapazonul de frecvenţe 100 kHz…30 MHz;
- 5 V/m – în diapazonul de frecvenţe 30… 300 MHz.
b) componenta magnetică - 5 A/m în diapazonul de frecvenţe 100 kHz…1,5 MHz.

31. Normarea CEM.

Acte utilizate: Pentru controlul asupra gradului de securitate a acţiunii CEM asupra OU se utilizează următoareşle
documente:
• Norme sanitare, reguli şi normative igienice «Cerinţe igienice către CEM în condiţii industriale», care stabilesc
nivelul de CEM pentru locurile de muncă, supuse în procesul activităţiii de muncă sub acţiunea cîmpurilor
magnetice, CEM cu frecvenţa de (50 Hz), CEM în diapazonul de frecvenţă 10–30 кHz;
• Normele sanitare şi regulile «Cerinţele către iradierile electromagnetice de diapazonul frecvenţei radio la
acţiunea asupra omului» şi normativul igienic «Nivelul admisibil al iradierilor electromagnitice de diapazonul
frecveţei radio la acţiunea asupra OU» care stabileşte nivelul admisibil de acţiune asupra oamenilor a CEM de
diapazonul frecvenţei radio de la 30 кHz – 300 GHz.
Cîmp magnetic continuu - cîmpul generat de curentul continuu (magneţi permanenţi, electromagneţi, reactor de
sinteză termonucleară, generatoare magnito-ghidrodinamice, aparate fizioterapeutice etc.).
NLA al cîmpurilor electromagnetice – nivelul CEM acţiunea căruia în perioada zilei de muncă nu conduce la
îmbălnăvire sau dereglări simţitoare a angajatului în starea sănătăţii în procesul de muncă.
Evaluarea şi normarea se efectuează după nivelul cîmpului magnetic în mod diferenţiat în dependenţă de timpul
total (ce a acţionat asupra corpului) şi local (mănă, braţ, umăr) în timpul schimbului.
Nivelul cîmpului magnetic se apreciază în unităţi a intensiăţii cîmpului magnetic Н, А/м
Evaluarea CEM cu frecvenţa industrială (50 Hz) se efectuează aparte după intensitatea cîmpului electric cu
frecvenţa industrială (50 Hz) Е, кW/m, şi intensitatea cîmpului magnetic a frecvenţei industriale (50 Hz) Н, А/m.
Normarea CEM cu frecvenţă industrială (50 Hz) la LM se face diferenţiat în dependenţă de timpul de aflare în
zona CEM. NLA al intensităţii cîmpurilor electrice la LM în perioada schimbului - cu 5 кW/m.
Evaluarea şi normarea CEM cu diapazonul de frecvenţă 10–30 кHz se realizează separat după intensitatea
electrică Е, W/m, şi magnetică Н, А/m, a cîmpurilor în dependenţă de timpul de acţiune. Nivelul admisibil
al intensităţii cîmpurilor electrice şi magnetice la acţiunea în perioada unui schimb constituie 500 W/m и 50 А/m.
Nivelul admisibil al intensităţii cîmpului elecric şi magnetic la durata de acţiune pînă la 2 ore în schimb constituie
1000 W/m и 100 А/m.
Evaluarea şi normarea CEM în diapazonul frecvenţelor 30 кHz – 300 МHz intensitatea se apreciază de valorile
intensităţii cîmpului electric Е, W/m, şi intensităţii cîmpului magnetic Н, А/m.

32. Protecţia de CEM.

Măsurile şi mijloacele de protecţie contra C.E.M.:
a) măsurile organizatorice:
- admiterea la lucru doar a persoanelor sănătoase, trecute de vârsta de 18 ani;
- regim optimal de muncă şi odihnă;
- măsurarea periodică a nivelului C.E.M.;
- reducerea zilei de muncă şi concedii suplimentare.
b) măsurile tehnice:
- micşorarea iradierii în sursă;
- folosirea utilajului cu nivel scăzut al iradierilor electromagnetice;
- utilizarea absorbanţilor de putere;
- folosirea ecranelor reflectoare sau absorbante de iradieri;
- utilizarea sarcinilor concordate pentru evitarea reflectării undelor în mediu.
c) mijloacele individuale de protecţie:
- halate din pânză cu fibre metalice;
- ochelari de protecţie cu sticlă acoperită cu strat străveziu de bioxid de staniu

33. Caracteristicile fizice şi fiziologice ale zgomotului şi vibraţiilor de producţie.

Zgomotul – îmbinare haotică de sunete.
Caracteristicile fizice: frecvenţa oscilaţiilor, intensitatea sunetului, presiunea sonoră.
În dependenţă de frecvenţă sunetele se împart în:
 infrasunete- frecvenţa mai mică de 16 Hz;
 sunete auzite - de la 16 pînă la 20000 Hz;
 ultrasunete – frecvenţa mai mare de 20000 Hz;
Intensitatea (puterea) sunetului I, ( )- fluxul de energie sonoră ce trece într-o unitate de timp printr-
o unitate de suprafaţă perpendiculară direcţiei de răspîndirii undei sonore.
Zgomotul fenomen, ce provoacă senzaţii subiective neplăcute, care în anumite condiţii poate aduce la
boală profesională.
Caractersticile psihofiziologice: intervalul de frecvenţă, volumul sonor, nivelul volumului sonor.
Analizatorul omenesc al sunetelor (urechea) deosebeşte sunetele în diapazonul de la 16 până la 2000 Hz.
Sunetele de diferite frecvţe sunt percepute de organul auditiv în mod diferit.
Intervalul de frecvenţă perceptibil- împărţirea diapazonului de frecvenţe ale sunetelor auzite în game de
frecvenţă (octave).
Diapazonul audtiv al omului este împărţit în opt octave cu valorile medii geometrice: 63, 125, 250, 500,
1000, 2000, 4000, 8000 Hz.
Nivelul presiunii sonore este folosit pentru măsurarea zgomotului şi aprecierea acţiunii lui asupra omului.

34. Clasificarea zgomotului şi vibraţiilor de producţie.

După caracterul spectrului zgomotul se împarte în: zgomotul de bandă largă – cu spectrul continuu mai lat decât
o octavă; tonal – cu spectrul discret în care compnentele de frecvenţă sunt despărţite una de alta prin intervale
de frecvenţă destul de însemnate.
După caracteristicile temporare zgomotul se împarte în: permanent nivelul căruia în timpul schimbului de lucru
(8 ore) se schimbă nu mai mult decât cu 5 dB; varialbil ( întrerupt, impulsiv, oscilator în timp ), nivelul
sunetului căruia în timpul schimbului de lucru ( 8 ore) se schimbă în timp cu mai mult de 5 dB A.

35. Acţiunea zgomotului şi a vibraţiilor de producţie.

Acţiunea zgomotului asupra omului depinde de mai mulţi factori: caracteristicile zgomotului, durata acţiunii,
calităţile individuale ale omulu (starea fizică şi psihică).
Acţiunea negativă a zgomotului influenţiază mai întâi de toate asupra organelor auditive şi se manifestă în trei
forme: obosirea auzului, traumă sonoră, hipoacuzie profesională.
Zgomotul exercită acţiune nemijlocită asupra scoarţei cerebrale

36. Normarea şi controlul zgomotului şi vibraţiilor de producţie.

Normarea zgomotului constă în calcularea şi alegerea valorilor admise, ce caracterizează zgomotul, care
acţionând permanent asupra muncitorului în tot timpul activităţii de muncă nu provoacă boli.
Normarea zgomotului se efectuiază conform standardului de stat (GOST 12.1.003 – 83) prin 2 procedee: după
spectrul-limită şi după nivelul sunetului în dB A.
 Zgomotul la locurile de muncă nu trebuie să depăşească nivelurile addmisibile, valorile cărora sunt indicate în
tab. 1 (GOST 12.1.003-83)
Zonele cu nivelul sunetului mai înalt de 85 dBA trebuie să fie marcate cu semne de pericol.

37. Protecţia de zgomot şi vibraţiile de producţie.

Conform standardului de stat (GOST 12.1.003 – 83) micşorarea zgomotului poate fi obţinută prin proiectarea
tehnicii nezgomotoase, folosirea mijloacelor şi metodelor de protecţie antizgomot.
Conform standardului de stat (GOST 12.1.029 – 80) mijloacele de protecţie antizgomot se împart în:
• mijloacele individuale de protecţie;
• mijloace şi metode de protecţie colectivă.
Mijloacele de protecţie individuală antizgomot includ căşti-antizgomot; bucşe-antizgomot; coifuri-
antizgomot; costume-antizgomot.

38. Conţinutul şi problemele ergonomiei.

Ergonomia ca știință şi disciplină ştiinţifică apare la sfîrșitul anilor*50 şi este în strînsă legătură cu toate
domeniiile care studiază omul – psihologia, sociologia, fiziologia, filosofia, medicina muncii, științele tehnice,
științele economice, andropogia etc.
Sarcini:
- studiază posibilităţile funcţionale ale omului în procesele de muncă;
- studiază legităţile creării condiţiilor de muncă confortabile.
- studiază problemele de optimizare a LM și are ca scop rolul de a armoniza elementele LM (mijloace, obiecte
și forța de muncă) în vederea asigurării condițiilor confortabile executantului cu un consum minim de energie
și cu senzații de bună stare fiziologică.

Obiectul ergonomiei - activitatea în sistemul „omul – măşina - obiectul muncii – mediul de producţie”.
Probleme soluţionate:
- apreciază nivelul siguranţei, a acurateţei şi stabilităţii lucrului operatorului;
- studiază influenţa solicitărilor psihice, a gradului de oboseală, a factorilor emoţionali;
- studiază posibilităţille creative şi de acomodare a muncii faţă de om, faţă de spaţiul LM.

39. Clasificarea locuirilor de muncă.

LdM - zona, dotată cu mijloace tehnice necesare, în care FU își desfăşoară activitatea acționînd cu ajutorul
mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea atingerii scopului urmărit.
LdM se clasifică după următoarele criterii:
a) după tipul de organizare a producției:
- loc de muncă pentru producția în serie mică; - loc de muncă pentru producția în serie medie;
- loc de muncă pentru producția în serie mare.
b) după gradul de automatizare a producției:
- loc de muncă cu procese manuale; - loc de muncă cu procese semiautomatizate;
- loc de muncă cu procese automatizate.
c) după numărul de angajați:
- loc de muncă individual; - loc de muncă colectiv.
d) după natura activității:
- loc de muncă unde se desfășoară activități de bază; - loc de muncă unde se desfășoară activități auxiliare.
e) după poziția în spațiu:
- locuri de muncă fixe; - locuri de muncă mobile.

40. Măsuri şi mijloace la organizarea locurilor de muncă, principii de asigurare.

LdM trebuie să fie acomodat pentru o muncă concretă cu considerarea particularităţilor antropometrice,
fizice şi psihice ale FU.
Măsuri şi mijloace prevăzute la organizarea LdM:
- Mijloace necesare de protecţie faţă de factorii periculoşi şi nocivi: de natură fizică; chimică, biologică şi
psihofiziologică.
- Măsuri care preîntâmpină sau reduc oboseala precoce a FU, exclud apariţia stresului psihofiziologic,
precum şi acţiunile incorecte.
 Construcţia LdM trebuie să asigure: securitatea, simplitatea şi economia deservirii tehnice în condiţii
normale şi în situaţii de urgenţă, precum şi să corespundă cerinţelor funcţionale şi condiţiilor de exploatare.
Principiile de organizare a LdM:
- alegerea poziţiei raţionale de lucru (stând, şezând, şezând- stând);
- amplasarea raţională a panourilor indicatoare şi a organelor de dirijare;
- asigurarea câmpului optim de vedere al elementelor LdM;
- asigurarea cu spaţiu suficient pentru picioare indiferent de poziţia de lucru;
- asigurarea cu spaţiu pentru odihnă în pauze, cănd se lucrează din picioare;

- asigurarea cu spaţiu pentru depozitarea materialelor şi pieselor nemijlocit la locurile de muncă.

Aprecierea situației organizării ergonomice a LdM se efectuează în cadrul certificării LdM care se
realizează cel puțin o dată în 5 ani.

41. Patologiile provocate de interacţiunea om – MEC.

1. Disfuncţionalitate vizuală (sensibilitate la lumină, oboseală oculară, iritaţii).
2. Artoză cervicală (se manifestă prin dureri mari de cap şi coloană vertebrală; netratată cauzează migrene,
senzaţii de ameţeală şi dureri insuportabile ale coloanei vertebrale)
3. Insomnii (lumina monitorului blocheaza secreţia de melatonina, hormonul somnului şi împiedică adormirea).
4. Dureri de cap;
5. Oboseală.
6. Dependenţă;
7. Tulburări digestive datorate consumului de chipsuri, alune sau dulciuri în timpul lucrului la calculator.
- Sindromul ochiului uscat - apare în rezultatul privitului îndelungat la monitor conducînd la scăderea clipitului din ochi,
ochiul devenind uscat. Cînd ochiul privește fix, fără să clipească nu este umezit și apare sensația de uscăciune și iritare. Se
recomandă folosirea de 3-4 ori pe zi administrarea lacrimilor artificiale pentru lubrifierea și protecția ochilor.

- Tulburări funcționale la nivelul ochilor – se manifestă sub formă de oboseală și spazm ocular. Această situație apare
din cauza nerespectării distanței de siguranță de 50cm dintre ochi și monitor, ochiul rămînînd blocat în vederea de aproape,
iar cînd privește în îndepărtare nu numai vede normal, ci și încețoșat.

- Crampa scriitorului – reprezintă efectul aflării îndelungate în fața sistemelor informaționale, care se manifestă printr-o
scădere a controlului mușchilor cefei și a spatelui. Se manifestă prin furnicări în degete.

- Tulburări musculare și osteoarticulare - fenomen provocat de poziția incorectă timp îndelungat. Consecințe: - devieri
ale coloanei verterbrale, osteporoza, aspect ce conduce la fragilizarea oaselor.

- Probleme neurologice – provocate datorită utilizării îndelungate a MEC prin declanșarea crizelor de epilepsie.

- Stresul și dependența de MEC – este generat de bombardamentul informațional și suprasolicitarea la care este supus
FU pentru selectarea informației.

42. Cerinţele legislaţiei în vigoare faţă de sistemul om – MEC.

Reieșind din patologiile menționate în baza HG nr. 819 din 01.01.2017 angajatorul LM a întreprinderilor și
organizațiilor este obligat să efectuieze analiza posturilor de muncă pentru a evalua condițiile SSM pe care
aceștea le crează lucrătorilor, în special cu privire la posibilile riscuri pentru vedere, probleme fizice și probleme
de tensiune nervoasă.
Cerinţele faţă de angajator:
- să realizeze măsuri de protecţie la posturile de muncă create după 01 ianuarie 2017, să îndeplinească cerințele
minime, iar cele existente înainte de 01 ianuarie 2017 să fie adaptate ca să corespundă cerințelor minime
înaintate.
- să asigure informarea lucrătorilor cu privire la toate aspectele SSM aferente postului de muncă, și în special cu
privire la măsurile care sunt supuse în aplicare în conformitate cu cerințele minime de securitate.
- să asigure instruirea lucrătorilor cu privire la modalitățile de utilizare a postului de muncă înainte de a începe
acest tip de activitate și ori de cîte ori este schimbată organizarea postului de lucru.
- să planifice activitățile lucrătorilor astfel încît activitatea zillnică cu sistemele informaţionale să fie întreruptă
periodic prin pauze sau schimbări de activitate, care să reducă riscurile la suprasolicitarea angajaţilor.
- să asigure examinarea oftalmologică a angajaţilor: înainte de a începe lucrul, prin examinarea oftalmologică;
la cererea angajatului la angajare; la intervale stabilite de actele normative în vigoare; dacă lucrătorii simt
dificultăți vizuale. Dacă în rezultatul examenului oftalmologic au fost depistate dereglări vizuale, angajatorul
este obligat să pună la dispoziție aparate de corecție normale sau de corecție speciale. Cheltuilile pentru
examinare vor fi suportate de către angajator.
- să asigure cu echipamente de lucru ca să nu prezinte riscuri profesionale pentru angajați.
Cerințele pentru monitor:
1. Caracterele de pe monitor - să fie de dimensiuni corespunzătoare și cu spațiu suficient între caractere și litere.
2. Imaginea de pe monitor - să fie stabilă, fără licărire sau alte forme de instabilitate.
3. Luminozitatea dintre caractere și fon - să fie ușor de reglat în funcție de condițiile din jur.
3. Monitorul - să se rotească liber pentru a fi adaptat necesităților lucrătorului.
4. Monitorul - să nu aibă strălucire și reflexii care pot produce disconfort lucrătorului.
5. Poziția ochilor față de ecranul monitorului - la nivelul centrului ecranului sau la 2/3 din înălțimea
acestuia.
6. Distanța optimă de la ochi pînă la monitor este de 600-700mm, cea admisibilă - 500mm.
Cerințe față de tastatură:
1. Tastatura - să fie orientabilă și separată de monitor, să permită lucrătorului găsirea unei poziții confortabile de
lucru, să evite oboseala din brațe sau mâini.
2. Spațiul din fața tastaturii - să fie suficient pentru a asigura sprijinirea mâinilor și a brațelor.
3. Tastatura - să aibă o suprafață mată pentru a evita strălucirea reflectoare.
4. Poziția tastaturii și caracteristicile tastelor - să faciliteze utilizarea acesteia.
5. Simbolurile de pe taste trebuie - cu contrast suficient și să fie vizibile din poziția concepută de lucru.
Cerințe de securitate pentru suprafața de lucru, scaunul de lucru
1. Suprafața de lucru - să fie suficient de mare, să aibă un grad de reflexie mic și să permită o amplasare flexibilă
a monitorului, tastaturii, documentelor și echipamentelor conexe.
2. Suportul pentru documente - să fie stabil, reglabil și poziționat încît să reducă la minimum necesitatea
mișcării neconfortabile a capului și a ochilor.
3. Scaunul de lucru trebuie să fie stabil și să permită cu ușurință libertatea de mișcare și o poziție confortabilă.
4. Înălțimea scaunului trebuie să fie reglabilă.
5. Spătarul scaunului trebuie să poată fi înclinat și reglat pe verticală.
6. La solicitarea lucrătorului se va acorda un suport pentru picioare.
Cerințe față de mediul de muncă:
1. Postul de lucru - să asigure lucrătorului un spațiu suficient care să îi permită să schimbe poziția și să varieze
mișcările.
2. Suprafața la un loc de lucru la monitor cu tub electronic radiant - să fie de cel puțin 6m2, iar cu cristal lichid,
cu plasmă – 4,5m2.
Cerințe față de iluminat:
3. Iluminatul general și local (lămpi de lucru) - să asigure condiții de iluminat satisfăcătoare și un contrast
corespunzător între monitor și mediul de fon, ținînd seama de tipul de activitate și de necesitățile vizuale ale
lucrătorului. Iluminatul suprafeței de lucru trebuie să fie de 300 – 500lx.
Cerințe față de regimul de muncă și de odihnă
1. Durata zilei de muncă la monitor este de 8 ore, se admite activitatea în schimburi cu durata de 12 ore.
2. Pentru menținerea sănătății în afară de pauza obligatorie - pauze suplimentare reglementate care se includ în
timpul de muncă.
3. Pentru ziua de muncă de 8 ore - pauzele se acordă după 2 ore la începutul schimbului și după 2 ore după prînz
cu durata de 15 minute fiecare.
4. Pentru ziua de muncă de 12 ore - pauzele în primele 8 ore ca și pauzele din ziua de 8 ore, iar în ultimele 4 ore
după fiecare oră cîte 15 minute.
5. Nu se admite activitatea la monitor mai mult de 2 ore fără pauze reglementate.

43. Măsuri de ameliorare a sănătăţii factorului uman.

- Exerciţii fizice, pentru ochi și relaxare psihologică, (clipitul frecvent, privirea departe și de aproape, rotirea
ochilor, acoperirea lor etc.).
 - Pentru picioare – ridicarea în degete, rotirea.
- Pentru cap și coloană vertebrală – masare, rotiri etc.
- Exerciţiul de palming - frecarea palmelor una de alta până se încălzesc, apoi se acoperă ochii cu palmele
deschise.
-Pentru relaxarea ochilor -lacrimile artificiale

44. Cerinţe de securitate în sistemele inginereşti informaţionale.

1. Amplasarea MEC - fluxul de lumină să fie din partea stîngă.
2. Distanţa între două locuri de muncă cu MEC amplasate în rînd (de la ecranul unui monitor pînă la partea din
spate a celuilalt) - cel puţin 2,0 м; între limitele suprafeţelor monitoarelor – cel puţin 1,2m.
3. Durata de lucru pentru femeile însărcinate se reduce pînă la 3 ore în ziua de muncă.
4. Activitatea la MEC se împarte în 3 grupe: А — citirea informaţiei de pe monitor pînă la 60000 semne în
timpul unui schimb; B — întroducerea şi prelucrarea informaţiei (nu mai mult de 40 000 semne în schimb); C —
activitatea creativă în regim de dialog cu MEC nu mai mult de 6 ore în schimb.
5. În corespundere cu aceste grupe se rglementează pauze între activităţi. În timp de noapte (de la 22 pînă la 6
ore) timpul pauzelor reglementate se majorează cu 30%.

45. Reguli de securitate la mentenanţa sistemelor informaţionale.

1. Exploatarea, repararea, reglarea, montarea, instalarea MEC – activitate cu pericol sporit.
Cerinţe generale: instruirea, atestarea, instructajele pe SSM, controlul periodic în domeniul SSM.
 2. Personal calificat, vîrsta cel puţin 18 an, sănătşi, instruiţi, instruirea întroductiv generală şi la locul de
muncă.
3. Instruiţi şi în domeniul electrosecurităţii la grupa II sau III.
4. Factorii periculoşi :
— suprasolicitarea analizatorului vizual;
— suprasolicitarea statică a muşchilor spatelui, gîtului, picioarelor şi mînilor;
— crentul electric;
— arcul electric la scurtcircuitări;
— suprafeţe ascuţite ale instrumentelor, aparatelor etc.
— iluminat insuficient a zonelor de muncă, - pericol de incendiere.
5. Alegera corectă a echipamentului de protecţie şi a mijloacelor de muncă.
6. Verificarea locurilor de muncă, ininstrumentele, aparatele de măsură şi control etc.
7. Cerințe de securitatea și sănătate în muncă în timpul lucrului – se realizează în conformitate cu instrucţiunile
de exploatare a utilajului respectiv.
Nu se admite efectuarea lucrărilor sub tensiune. La deservirea MEC nu se admite de a conecta cu fire
dezgolizte, nu se admite de a utiliza instrumente a căror termenul de elotare şi veridicare a expirat.
8. Cerințe de securitate și sănătate în muncă în situații de urgență -
5. Cerințe de securitate și sănătate în muncă la terminarea lucrului – deconectarea aparatelor, curăţarea locului
de muncă, de schimbat echipamentul, de iniţiat condcătorul locului de muncă despre toate inadvertenţele
depistate.

46. Ecologie, aspectele, obiectul de studiu.

 Baza protecţiei mediului înconjurător - ecologia, ştiinţă privind interacţiunea dintre organismele vii şi
mediul lor de trai.
Termenul “ecologie” din l. greacă “oikos” – casă, loc de trai, locuinţă şi “logos” – ştiinţă.
Ecologia - ştiinţa despre relaţiile organismelor între ele şi mediul înconjurător. Uneori se Confuzie: Noţiunea de
ştiinţă a „PM” cu cea de „ecologie”, ştiinţă care este o parte a biologiei.
Stiinţa ”PM” - studiază aspectul ecologic, tehnico-economic și social.
Aspectul ecologic -asigurarea condițiilor de trai pe teră la prezent și pe viitor;
Aspectul tehnico-economic - alegerea rațională a proceselor tehnologice, a mijloacelor tehnice ce asigură un
randament ridicat realizarea măsurilor de protecție a naturii;
Aspectul social - rezultatele FU asupra naturii în dependență de condițiile sociale, în care ele se răsfrîng
(depinde de nivelul de cultură a fiecărui om).
Ecologia - studiază interdependenţa mediului cu fiinţele vii, fără a recomanda măsuri tehnice constructive
pentru ameliorarea mediului.
Termenului “ecologie” îi este aliniat un şir de noţiuni: ecologia industrială, tehnologie ecologizată, ecologia de
producţie, ecologia globală, ecologia socială, ecologia biosferei etc.
Obiectul de studiu a ecologiei - sistemul “Factorul uman – natură”, interacţiunea elementelor ei, iar problema
- în cunoaşterea legităţilor acestor interacţiuni.
Ecologia, ca şi alte ştiinţe îşi are structura sa: ecologia globală teoretică, discipline ecologice de ramură şi
ştiinţe aplicate.
Prin disciplinele de ramură are loc legătura dintre ecologia globală şi ştiinţele concrete, iar prin cele aplicate –
aplicarea în practică în domeniul ecologiei inginereşti.

47. Problemele de bază ecologice.

a) Efectul de seră: Una din cele mai importante probleme ecologice globale este „efectul de seră”. Savanţii au
ajuns la concluzia că în timpul apropiat climatul va fi schimbat, ca rezultat al activităţii umane prin încălzirea
globală a acesteia.
Învelişul gazos al planetei este implicat în „efectul de seră”. În acest înveliş situat bogat în vapori de apă se
găsesc o serie de gaze, provenite de pe Pământ, aşa ca: bioxid de carbon (CO2), metan (CH4), bioxid de azot
(NO2), ozon (O3), freoni, haloni - numite gaze de seră.
Proprietăţile gazelor de seră constă în aceea că prin acest strat uşor trec razele ultraviolete transformându-se pe
Pământ în energie termică (căldură), iar căldura de la suprafaţa solului prin acest strat trece mult mai greu. Sub
acest strat e mai cald. Acest efect conduce la schimbări climaterice globale.
Efecte dăunătoare:
1. Creşterea nivelului apei mărilor şi oceanelor, ca urmare a topirii mai rapide a gheţarilor. Creşterea nivelului
apelor poate conduce la modificări importante în frecvenţa, intensitatea şi poziţia cicloanelor.
2. Poluarea aerului cu bioxid de carbon. Fiecare kilogram de petrol sau de cărbune produce prin ardere trei
kilograme de bioxid de carbon. Crescând concentraţia de CO2 în condiţiile în care ceilalţi factori care contribuie
la producerea efectului de seră nu se schimbă, în anul 2050 supraîncălzirea va creşte cu 4-5°C.
3. Emisiile de CO2, emisiile de CH4 intervin în generarea efectului de seră. Acestea provin din:
- arderea combustibililor; - descompunerea vegetală; - arderi anaerobe; - materiale organice în descompunere
(produse alimentare din depozite).
b) Degradarea stratului de ozon. Stratul de ozon, situat la o altitudine de 30-40km faţă de sol, este stratul
benefic, protector al sănătăţii umane.
Proprietăţile ozonului - de a absorbi raze solare ultraviolete emise de Soare. În acelaşi timp, ozonul
constituie un filtru care absoarbe o parte din razele ultraviolete emise de Soare, nocive vieţii pe Pământ.
Ozonul se comportă ca un gaz de seră, încălzind suprafaţa solului şi acţionează pentru a răci stratosfera pe
o întindere mică. Distrugerea ozonului stratosferic este considerată a fi prima cauză a răcirii stratosferei
inferioare, ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra climatului troposferei.
Impactul datorat degradării stratului de ozon este foarte imens. Astfel, în privinţa sănătăţii umane trebuie
menţionate principalele maladii ale ochilor: la cornee şi la lentilă – cataracta; la retină – degradarea ei, la cei cu
lentila extrasă; maladii ale pielii (cancerul pielii, în special mai intens la cei cu pielea de culoare mai închisă; şi
maladii infecţioase.
1. Folosirea raţională și complexă a resurselor naturale, protecția lor de epuizare și restabilirea resurselor biosferei (rational - înseamnă de a extrage numai atât cît
este nevoie, complex înseamnă prelucrarea resurselor extrase conform principiului: tehnologii cu mici deşeuri sau fără deşeuri).
2. Protecția mediului de impurificări de la diverse industrii. Această problemă e caracteristică pentru toate felurile de industrii. Fabricile si uzinele trebuie sa fie
dotate cu tehnologii moderne de reducere a emisiilor.
  3. Prevenirea impurificării produselor alimentare cu substanțe dăunătoare. Substanţele pătrund în produse alimentare - prin aer, apă, sol la fel şi prin prelucrarea
lor tehnologică. Nimerind în OU substanţele creează condiţii favorabile pentru creşterea şi răspândirea celulelor de cancer. Periculoşi sunt nitraţii şi nitriţii. Aceste
substanţe nimeresc în produse agricole (şi ulterior în organismul uman) din cauza folosirii cantităţilor enorme de îngrăşăminte minerale azotice.

48. Legile ecologiei.

Legăturile dintre componentele biosferei, dependenţa, dezvoltarea şi autoperfecţionarea naturii sunt reflectate în
patru legi ale ecologiei:
I. În natură toate sunt legate de toate. Această lege ne arată existenţa unei reţele colosale de legături în biosferă,
între organismele vii şi anturajul lor natural (fizico-chimic).
II. În natură totul trebuie să ducă undeva, aspect ce indică că în natură nimic nu poate să dispară fără urmă. (O
substanţă sau alta pur şi simplu se deplasează dintr-un loc în altul sau se transformă dintr-o stare în alta).
III. În natură nimic nu se obține pe gratis, orice câştig într-un loc neapărat duce la pierderi în alt loc. Tot ce se
ia de la natură trebuie să fie întors ei.
IV. Natura se pricepe cel mai bine. Această lege se bazează pe rezultatele apariţiei şi dezvoltării vieţii pe
pământ, pe selectarea naturală în procesul de evoluţie a fiinţelor vii.
Subminarea de către om a unor verigi din complexul total de legături dintre obiectele şi fenomenele naturale duc
la schimbări în lanţ a sistemelor ecologice istoric create.

49. Resurse naturale, clasificări.

Resurse naturale - obiectele, fenomenele şi condiţiile naturale, utilizabile în trecut, prezent şi viitor pentru consum
direct sau indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de bunuri materiale şi spirituale.
Resursele naturale - pot fi folosite ca mijloace de muncă, surse de energie, de materie primă şi de materiale,
nemijlocit ca obiecte de consum, sau sursă de informaţii despre lumea înconjurătore.
Folosirea resurselor naturale în R.M. sînt reglementate de Constituţie, de Legea cu privire la protecţia mediului
înconjurător, de Codul apelor, Codul subsolului, Codul funciar, Codul silvic, alte acte normative.
In zilele noastre datorită dezvoltării progresului tehnico-stiintific sunt exploatate la maxim resursele naturale.
Deaceea este necesar de cunoscut clasificarea resurselor naturale dupa criteriul durabilitatii.
Deosebim:
- resurse inepuizabile (aerul, apa, energia solara);
- resurse epuizabile, care se împart în două categorii:

a) resurse epuizabile regenerabile - resursele vii (paduri, plante, animale), care pot să se refacă dacă nu sunt
supravalorificate. Resursele regenerabile pot să se refacă și pot fi folosite pe termen nelimitat dacă sunt folosite
rațional. O mare catastrofa in zilele noastre are loc din cauza defrisarii padurilor .O pădure creste pe parcursul a
50-60 de ani, pe cand poate fi distrusa in cateva zile. Consecințele sunt inevitabile: mult CO2, mai puțin O2.

b) resurse epuizabile neregenerabile: care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor este necesara o
perioada de timp masurata la scara geologica (milioane sau miliarde de ani). Din aceasta categorie fac parte
rezervele de gaze, carbune, petrol, minereu de fier etc.

La a această categorie - atenție deosebită: aceste resurse cândva se vor termina. Deaceea, trebuie sa extragem gaz,
petrol, carbine doar atat, de cât vom avea nevoie. Alt aspect folosite pe larg, polueaza aerul atmosferic, contribuie
la declansarea problemelor ecologice globale.

50. Resurse de energie renovabile.

Resurse de energie renovabile
Energia solară - producerea de căldură folosind metode pasive sau active, sau producerea de energie electrică
folosind sistemele fotovoltaice;
Energia eoliana - producerea energiei electrice;
Energia hidroelectrică - în centrale hidroelectrice cu o putere instalată < 10 MW (micro hidrocentrale),
respectiv în centrale hidroelectrice cu o putere instalată > 10 MW (centrale hidroelectrice mari);
 Energia geotermală - energia stocată în depozite geotermale subterane, exploatată cu tehnologii speciale de
extracție;
Biomasa – sursă de obținere a energiei electrică, combustibili lichizi şi gazoşi.

Energia solară - Panourile solare sunt mijloace de captare și utilizare a energiei solare. Există două mari tipuri
de panouri solare utilizate în prezent:
- Panourile solare folosite la încalzit - sunt folosite pentru prepararea apei și încălzirea locuințelor. Funcționare:
- panourile captează căldura solară și o transferă prin intermediul unor tuburi unui flux de apă, apa este încălzită
și poate fi folosită sau stocată pentru utilizare.
- Panouri solare folosite la producerea energiei electrice - produc energie electrică gratuită. La baza acestui
proces este celula fotovoltaică, fotonii bombardează atomii materialelor din care este realizată celula
fotovoltaică. Sub acesta acțiune, acestea tind să elibereze și astfel se formează energia electrică.
Sistemele de producere a energiei electrice cu panouri solare sunt fiabile, putând rezista până la 25 de ani.
Avantajul utilizării energiei solare este faptul că aceasta este inepuizabilă, fiind şi una din cele mai “curate”
forme de energie.
Energia eoliană – prin folosirea energie maselor de aer. Rezervele de energie eoliană întrec de 100 ori
rezervele hidroenergetice a tuturor rîurilor de pe Pământ.
Energia eoliană este o energie care diferă ca eficiență în diferite zone ale țării, în funcție de intensitatea
vînturilor. Este utilizată în special la scara industrială, prin captarea acestei energii cu ajutorul unor generatoare
de mare putere, dar poate fi folosită și pentru gospodăriile casnice.
Energia hidroelectrică – folosirea energiei apei. Energia hidraulică este o energie mecanică, formată din
energia potenţială a apei obţinută de diferenţa de nivel între lacul de acumulare şi centrală, respectiv din energia
cinetică a apei în mişcare. Rezervele acestui tip de energie, pe Pământ, sînt foarte mari.
Energia geotermală - Căldura conținută în fluidele și rocile subterane este nepoluantă, regenerabilă și poate
fi folosită în scopuri diverse: la încălzirea locuințelor, în industrie, sau pentru producerea electricitatății.
Biomasa. Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi reziduurilor din agricultură, inclusiv
substanţele vegetale şi animale, silvicultură şi industriile conexe, precum şi partea biodegradabilă a deşeurilor
industriale şi urbane. Biomasa - include absolut toată materia organică produsă prin procesele metabolice ale
organismelor vii. Energia înglobată în biomasă se eliberează prin metode variate, care însă, în cele din urmă,
reprezintă procesul chimic de ardere (transformare chimică în prezenţa oxigenului molecular).

51. Mediul şi factorii ecologici.

Mediul – noţiunea ecologică de bază. Prin mediu - complexul corpurilor şi fenomenelor naturale cu care în
relaţii directe sau indirecte se află orice organism. Deosebim: - mediul exterior - mediul înconjurător,
mediul ambiant nativ.
Mediul exterior - totalitatea forţelor şi fenomenelor naturii, substanţa şi spaţiul ei, orice activitate a omului, ce
se află în obiectul indiferent de contactarea lor.
Mediu inconjurator - totalitatea factorilor naturali si a celor creati de om, care in stransa interactiune asigura
mentinerea echilibrului ecologic, determina conditiile de viata pentru om si de dezvoltare a biosferei.
Există 4 tipuri de mediu de trai al organismelor vii: acvatic, terestru (aerian), în sol şi în corpul altui
organism, folosit de către paraziţi şi semiparaziţi.
Mediul ambiant nativ - ansamblul de factori biotici și abiotici, care au o influență comuna asupra FU și asupra
activității lui.
Condiţiile de existenţă - suma factorilor de mediu vital necesari, fără de care organismele vii nu pot exista.
Factorii de mediu vital - factori ecologici.

Factorii ecologici - orice element al mediului care poate influența direct asupra organismelor vii si asupra
relațiilor dintre ele.

La grupa factorilor ecologici - elementele mediului care influenţează asupra organismelor vii. Factorii
ecologici se împart în trei grupe mari:

Factori abiotici - factorii de climă (temperatură, umiditate și lumină, cel mai important fiind temperatura);
de sol – edafici, determină activitatea vitală a organismelor ce locuiesc permanent sau parţial în sol); hidrofizici
şi hidrochimici - toți factorii legați de apă.
 Factori biotici - factorii legaţi de influenţa organismelor vii bacteriile, plantele, animalele.

Factori antropogeni - legaţi de activitatea omului, reprezintă acțiunea directă sau indirectă a omului
asupra naturii (tăierea pădurilor, poluarea mediului etc.).

Factorii ecologici - acţionează asupra organismului viu, iar acţiunea unora din ei într-o anumită formă depinde
de manifestarea cantitativă a altor factori. Această legitate - interacţiune a factorilor ecologici. Uneori
neajunsul unui factor este compensat de acţiunea altui factor.
Fenomenul de înlocuire parţială a unui factor de către alt factor - effect de compensare. Nici unul din factorii
ecologici necesari organismului nu poate fi înlocuit în întregime de alţi factori. De aceea dacă valoarea măcar
a unui factor necesar organismului este mai mică de valoarea minimă sau este mai mare de valoarea maximă,
atunci existenţa organismului devine imposibilă.
În acţiunea complexă a mediului, rolul factorilor ecologici este diferit. Se deosebesc factorii principali şi
secundari. Cei de bază – factorii necesari pentru activitatea vitală a organismului, cei secundari - limitează
posibilităţile de existenţă a speciei în condiţii extreme pentru ea.

52. Poluarea mediului ambiant, particularităţi.

Poluarea - procesul de modificare a factorilor de mediu biotici si abiotici prin introducerea în mediu a
poluanților de tipul deșeurilor rezultate din activitațile umane.
Poluarea - pericol pentru viața omului, florei și faunei, atât prin efectul nociv al poluantilor cât și prin
dezechilibrul care apar la nivel planetar.
Poluarea mediului înconjurător - nimerirea în mediul nativ a oricăror substanţe solide sau gazoase, a
microorganismelor sau energiilor, ce duc la schimbarea proprietăţilor compuşilor naturali şi influenţează negativ
asupra omului, florei şi faunei.
Substanta se considera poluanta, daca se gaseste nu la locul potrivit, nu la timpul potrivit si nu in cantitatea
potrivită.
Categorii de poluanţi: Toţi poluanţii se împart în poluanti materiali (praf, zgura, cenuşa, funinginea, gazele) şi
în poluanți fizici (energia termică, zgomotul, vibraţia, câmpurile electrice şi electromagnetice).
Poluanţii materiali se împart în mecanici, chimici şi biologici.
Poluanţi mecanici - prafurile şi aerosolurile din aer, particulele solide din apă şi sol.
Poluanţii chimici - diferite elemente şi compuşi chimici gazoşi, lichizi şi solizi ce nimeresc în atmosferă şi
hidrosferă şi interacţionează cu elementele lor.
Poluanţii biologici - toate felurile de organisme apărute cu participarea omului spre paguba lui (bacterii,
virusuri, ciuperci, etc.).
Poluanţii fizici - de natură fizică (energiile - energia termică, mecanică, unde sonore, diferite câmpuri şi
radiaţii etc.).
Poluarea naturală - impurificare a mediului, sub inflenta factorilor naturali (pulberile, gazele si vaporii).