TRECEREA DE LA ORIENT SPRE OCCIDENT: ISRAEL

Israel este legat de la început de Țara Canaanului, sau de Palestina definită ca Țara
Sfântă. Din punct de vedere geopolitic așezarea Canaanului era deja problematică, fiind
zona intermediară dintre sinteza imperială egipteană și sinteza imperială asiro-
babiloniană. Acest lucru a făcut ca Israelul să devină un stat-tampon sau un câmp de
luptă în fluxul și refluxul marilor imperii limitrofe .

Pentru a înțelege destinul excepțional și revoluționar al lui Israel, este important

să înțelegem regula asiatică pe care se grefează excepția iudaică. Încă de la început evreii
se definesc printr-o trecere . Poporul evreu se naște odată cu „ieșirea” lui Avraam din
orașulstat babilonian , prin „trecerea” Eufratului dinspre Mesopotamia înspre Canaan.
Așa cum știm de la Hegel, esența teocrației orientale este fuziunea statului cu religia
realizată prin sacralizarea puterii. Acest lucru este valabil în toate marile imperii asiatice
bazate pe monarhii sacre: Împăratul chinez, Faraon-ul egiptean, Împăratul babilonian,
Mikado-ul japonez, Împăratul person.

Revoluția teologică este baza revoluției politice .Avraam ca părinte fondator

Miracolul Israelului și „revoluția iudaică” constă in apariția unei noi idei, ideea
unui Zeu transcendent, invizibil, și unic – care este opus radical zeilor imanenți, vizibili și
multiplii, printr-un discurs violent de distrugere a idolilor, adică a politeismului Revoluția
teologică are drept consecință revoluția politică. Transcendența lui Dumnezeu, prin
faptul că separă natura de sacru, separă și politica de sacru. Avraam pleacă spre țara
Canaanului. Evenimentul decisiv al acestei decizii este întâlnirea lui Avraam cu
Dumnezeu (Dumnezeu ii vorveste lui Avraam . El nu este vizibil dar este audibil). Acest
Dumnezeu invizibil în interpelează și îl provoacă la un act decisiv de credință. Dumnezeu
îi promite să facă din descendenții lui un popor ales aflat sub protecția Lui specială, în
schimbul obligației acestora de a-l asuma ca Dumnezeu unic și exclusiv. Ritualurile
evreilor vor fi cu totul diferite de ritualurile celorlalte popoare. Cananeenii se închinau
lui Moloh, zeu care cerea sacrificarea copiilor. Episodul în care lui Avraam i se cere să-l
sacrifice pe Isaac era de fapt un sacrificiu obișnuit în politeismul sacrului primitiv.
Avraam aduce astfel o revoluție religioasa. Dar sensul final narațiunii este tocmai
abolirea sacrificării copiilor .Israelul apare ca fiind minor cantitativ, dar major calitativ.
Astăzi Israelul ca stat este, în continuare, tocmai frontiera între Asia și Europa .
 Odată cu Moise, evreii se reconfirmă printr-o ieșire, dar nu din Babilon ci din Egipt
- revenind astfel în țara Canaan-ului după patru secole de sclavie. Rebeliunea lui Moise
împotriva teocrației imperiale egiptene nu era doar politică ci și teologică. Acest lucru se
manifestă simbolic în faptul că el refuză închinarea la Fiul Soarelui și provoacă magii
Faraonului la un duel. Egiptenii nu puteau înțelege de ce să elibereze un popor la
comanda unui Zeu pe care nici măcar nu îl vedeau. Astfel, revoluția mozaică este o
revoluție teologico-politică.
Odată cu Exodul putem spune că s-a născut poporul lui Israel. Până astăzi evreii
sărbătoresc ieșirea ca dublă emancipare teologico-politică iar Moise este considerat
părintele poporului evreu. Atunci când el îi convinge pe evrei să accepte Legea revelată
pe muntele Sinai, Israel devine un popor special deoarece ceea ce îi leagă pe evrei este
Legământul lor cu Dumnezeu. Evreii ies în deșert - nu direct în Canaan, adică ei se
îndreaptă spre nicăieri înainte de a se îndrepta undeva anume, rătăcirea prin deșert
având un sens mistic, de constituire a libertății spirituale înainte de organizarea politică
propriu-zisă. Acest lucru explică de ce Moise a așteptat și schimbul de generații, pentru
că noul stat trebuie întemeiat cu oameni crescuți în libertate, nu cu vechea generație
crescută în sclavia Egiptului. Deșertul este așadar o școală a libertății. Dumnezeu se
angajează să realizeze promisiunea de a acorda evreilor Țara Făgăduinței dacă evreii vor
respecta Legea (Tora).
Cerând să aibă un stat, evreii cer să fie și ei ca celelalte națiuni. Adică în fața
amenințărilor, poporul ales – poporul ridicat la o demnitate și vocație unică și
excepțională cere să fie la fel ca celalalte neamuri. Astfel evreii construiesc Regatul iar
odată cu regatul se impune și Templul. Profetul Samuel a insistat că Israel nu poate să
aibă alt rege decât pe Dumnezeu. Însă necesitatea politică a cântărit atunci mai mult
decât din motive spirituale interne. Evreii încearcă deci să-i imite pe vecinii lor puternici
ca să se poată apăra.
Odata cu Solomon înflorește și culmineză statul politic, ca unitate a regatelor
Israel și Iudeea, în forme care încep să imite monarhiile sacre orientale. Imperiul
solomonic se întinde din Mesopotamia până în Egipt. Gloria politică a Israelului
culminează cu definitivarea Templului. Monarhia divizată. Politică a divizării monarhiei a
fost faptul că fiul lui Solomon, Ieroboam nu a acceptat reducerea taxelor, ba chiar a vrut
să le crească sfidând limita constituțională a statului - astfel că limita sfidată a avut ca
rezultat o parte revoltată a regatului s-a desprins. Cucerirea asiriană a Israelului și
cucerirea babiloniană a Iudeii.Cele două regate rezultate din sciziunea imperiului
solomonian au destine diferite. Regatul Israel ajunge foarte instabil și este corupt de
influența păgână a cultului lui Baal. Regatul Iuda rămâne însă atașat de integritatea
Legământului.

Regatul lui Israel dispare primul, cucerit de Imperiul asirian. Zece din cele
doisprezece triburi ale lui Israel au dispărut de pe scena istoriei. Este important de
subliniat că Regatul lui Israel a făcut compromisuri religioase. Abandonând Legământul,
ei au dispărut. Regatul Iudeeii dispare și el cucerit de Imperiul babilonian. Ierusalimul
cade, Templul este distrus iar poporul este dus în captivitatea babilonică.
Totodată marile Imperii ale neamurilor sunt instrumente prin care Dumnezeu își
realizează planul universal în istorie. Împlinirea mesianică este o împlinire teologico-
politică în care întoarcerea poporului evreu la Dumnezeu va coincide cu întoarcerea în
Țara Sfântă. Restaurarea legăturii lui Israel cu Dumnezeu va restaura legătura politică a
lui Israel cu Țara Sfîntă. Restaurarea suveranității lui Yahwe asupra istoriei va coincide cu
restaurarea suveranității lui Israel asupra Țării Făgăduite.
Așa cum am văzut, raportat la toate imperiile asiatice, Israelul apare ca paradoxal
- fiind minor cantitativ, dar major calitativ. Istoria se complică și se diferențiază însă
ireversibil odată cu apariția Israelului. De fapt nimic nu va mai fi la fel după afirmarea
Israelului în mijlocul mijlocului, adică în mijlocul Orientului Mijlociu care este de fapt
sfera unde se confruntă permanent Orientul și Occidentul. Din punct de vedere strict
istoric și geografic, Israelul are un rol local de mediere între cele două centre geopolitice
Babilon/Persia versus Egipt, sfârșind din punct de vedere politic ca o parte a sintezei
persane a Orientului Mijlociu, ultima sinteză a vechilor imperii orientale.