EXTREMUL ORIENT: CHINA

China nu este doar o entitate politică sau culturală, ci și un grup geografic

compact. Într-un anumit sens, este cea mai grea și mai mare zonă centrală din Asia și
este, de asemenea, cea mai compactă și închisă zonă . Siberia este desfășurată,
deschisă, inconsistentă și flotantă, ea plutește glacial deasupra Asiei. Mongolia este
volatilă, vagă și fără contur. Ea este o stepă care vine de nicăieri dar poate duce oriunde
în Asia. India este o peninsulă, un subcontinent, izolat de alte regiuni, deci nici măcar nu
pare să facă parte din Asia, poate fi și o insulă.

China pare să aibă un profil perfect, închidere și auto-reaprovizionare în același

timp, dar în același timp atractivitatea sa pentru toate celelalte grupuri este afectată de
faptul că nu ia măsuri (taoismul) și nu de la sine. Prin urmare, China este centrul de
greutate din Asia, nu un vid Probabil hinduismul și turbulența și supraactivitatea
tranzitorie a pajiștilor Semi-continentală și semi-maritimă, ea este închisă de munți și
deșert (la vest) și de ocean (Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est). Astfel China
desăvârșește cercul geopolitic al izolării defensive și al autosuficienței sale continentale.
De mare importanță sunt cele două sisteme hidrografice Fluviul Galben și Fluviul
Yangtze, apropiate de Beijing și Shanghai,

Yu cel Mare este personajul întemeietor al istoriei Chinei. Digurile au cedat în

timpul Marii inundații și Yu le reface Dar, cu inovație, barajul are și un canal asemănător
unei supape, suplimentar Este captat hidraulic și trimis la irigare. În China însă, raportul
dialectic între necesitatea de a sta lângă fluviu și inundațiile puternice care amenințau
așezările este mai intens. Dezvoltarea infrastructurii hidraulice rezolvă această
contradicție dar cu prețul întăririi puterii centrale și a renunțării corespunzătoare la
libertățile locale și individuale.

Tronul Dragonului. Dragonul devine simbolul monarhiei sacre deja în timpul

dinastiei Zhou. Împăratul ocupă Tronul Dragonului. Acesta este în principal zeul apelor ,
al fluviului, al ploii și al fertilității. Dar dragonul este şi o figură înaripată, cerească,
putere vitală cosmică atotpătrunzătoare. Doctrina imperială metafizică presupune că
Împăratul devine mediator al acestei puteri cosmice vitale, de unde și puterea, magică și
politică cu care Împăratul este investit. Asocierea dragonului cu Imperiul este
semnificativă. Ea descrie puterea ca fiind cosmică, unică, totală și sacră . Trebuie aici
opus simbolismul pozitiv al dragonului în China cu simbolismul negativ al dragonului în
Occident, unde el apare ca monstru malefic.

Teologia politică Zhou Ultimul rege Shang devenit este înfrânt de alianța din
jurul tribului Zhou. Dar victoria politică cere și o nouă elaborare teologică a puterii .
Acest lucru s-a realizat prin teoria mandatului ceresc care a justificat distrugerea
dinastiei Shang considerată tiranică. Ulterior ea a devenit o adevărată teologie politică și
o justificare durabilă a puterii imperiale. „Teologii din epoca Zhou au inventat teoria
Mandatului ceresc și tipul suveranului ideal ale căror modele le vedeau în figurile
împăraților Yao, Shun și Yu, eroi fondatori ai civilizației conform textelor clasice.
Orgoliul, lipsa de măsură și cruzimea erau denunțate ca fiind cauzele propriei lor
prăbușiri și ai casei lor. Păcatele principelui îl îndepărtează de favorurile Cerului care nu-l
mai socotește „fiul” său și îi retrage „mandatul pe care i-l încredințase întemeietorului
dinastiei. Astfel Mandatul Cerului era precar și pentru a-l păstra, Principele trebuia să
practice binele” . „Conducătorul era numit Fiul Cerului și deținea dreptul exclusiv de a
desfășura ritualuri importante. Dar când pierde controlul asupra vieții naturale, când se
acumulează fenomene climatice întâi neliniștitoare apoi catastrofice, poporul câștigă
dreptul la revolta. Ideea cărți Hong fan (Marea normă) era să definească locul omului și
în special al reprezentantului său responsabil, Regele, în lume și să arate că ordinea
morală și ordinea cosmică sunt în comunicare.

Teologia politică Qin Întemeierea și definitivă a ideii imperiale și unificarea

imperiului pe cea mai mare întindere este opera lui Qin care își ia titlul corespunzător de
Impărat Întemeietor. Războiul civil și epoca statelor combatante este încheiat prin
apariția unui stat militar centralizat. Acesta zdrobește triburile nomade din nord și
statele feudale rivale unificînd statul și proclamându-se ca fiind primul Împărat.
Gesturile prin care Qin întemeiază Imperiul ca formă autocrată sunt gesturi profund
simbolice pentru structura cosmologică a imperiului chinez. Delimitarea Imperiului în
spațiu: acum se construiește Marele Zid Chinezesc împotriva barbarilor din nord, ca
frontieră artificială care completează și închide frontierele naturale. Împăratul arde
scrierile clasice, pentru a anihila memoria, ideile și diferențele care au caracterizat
anarhia politică a epocii. Împăratul construiește un Palat grandios în capitală care
reconstituie și recapitulează toate palatele distruse în luptele de unificare aparținând
vechii aristocrații locale și aduce astfel la Palat nobilimea locală. O altă măsură
semnificativă a fost exproprierea pământului și trecerea lui în proprietatea a statului.
Împăratul a limitat totodată libertatea de expresie ca fiind periculoasă pentru stat și
pentru a limita puterea corpului literaților care evoluase într-o forță distinctă în stat.

Tianxia. Imperiul sinocentric Izolarea geopolitică precum și sacralizarea puterii

imperiale i-au făcut pe chinezi să se considere Centrul Universului, care rezumă într-un
fel întreaga lume esențială în afara căreia nu există sfere substanţiale de interes.
Această viziune sinocentrică este decisivă în geografia spirituală a Chinei, pentru care în
afara universului chinez nu există densitate ontologică și unde nu merită să trăiești. Încă
de la origine China se constituie deci ca monarhie sacră iar Împăratul este Fiul Cerului,
cu un rol charismatic, aflat în centrul Imperiului - Regatul de Mijloc , care era totodată
„centrul Pământului”

Structura patriarhală a Imperiului.

Familia ca bază a teocrației chineze Ordinea familiei, ca unitate nemijlocită a

voinței individuale cu substanța, este baza ordinii patriarhale a Imperiului. Ordinea
morală este bază a ordinii politice. Familia se afla sub autoritatea paternă, iar pietatea
familială este virtutea fundamentală. Prin extrapolare, pietatea poporului față de
Împărat se baza pe originea lui divină dar și pe paternitea Împăratului. Raporturile între
supuși și suveran sunt concepute ca raporturi între tată și fii, adică raporturi naturale, nu
libere.

Religia chineză Cele două mari doctrine chinezești, umanismul etic confucian și
misticismul daoist reprezintă polii fundamentali care compun, în esență, ansamblul
viziunii chineze despre lume21 . Desigur, au existat mulți filosofi chinezi și multe alte
școli originale însă confucianismul și daoismul au ajuns viziunile dominante care au
marcat profund atât religia cât și politica statului chinez. „Elementul esențial comun
tuturor școlilor daoiste era exaltarea condiţiei umane primitive care exista înainte de
triumful civilizației.

Confucianismul: Confucius scrie în epoca dizolvării regatului Zhou, în perioada

tulbure a războiului civil și al anarhiei „regatelor combatante”. El încearcă o reformă
morală compensatorie a universului chinez construind o doctrină a practicării virtuților
etice codificate în ritual – singurele, după el, capabile să asigure ordinea între oameni și
în Imperiu, adică ordinea morală şi cea politică. Sursa aestei reforme morale este totuşi
religioasă deoarece ea se bazează pe presupoziția ordinii naturale, a armoniei cosmice
care trebuie doar să fie recapitulată sau reflectată în ordinea socială asigurată de virtuţi
şi de rituri. Confucius readuce o lege comună generală în antagonismul indivizilor.
Pentru gânditorii confucieni această ordine este ilustrată de marile modele care se
situează în trecutul epocii de aur, nu în viitorul luminous.

Daoismul și sensul mistic al existenței Daoismul pornește într-un spirit diferit de

la subiect doar pentru a căuta Calea spirituală. Umanul este inseparabil de natural,
macrocosmicul influențează microcosmicul. Numai în armonia lor se găsește calea. Acest
lucru cere în esență sacrificarea opoziției eului față de lume, și auto-asimilarea lui (prin
non-acțiune și non-opoziție) ordinii mistice a întregului. Această pasivitate este astfel o
pasivitate paradoxal și indirect activă, în sensul că ea lasă omul să se miște împreună cu
întregul tocmai prin detașarea de sinele său individual rigid. Doar în pasivitatea eului se
poate realiza activitatea universului.

Ideea chineză. O definiție teologico-politică .

Teologic Ideea dominantă în religia și filosofia chineză este aceea a unei totalități , a
unui întreg închis în sine al lumii. Această ordine cosmică include ordinea socială.
Cosmosul, Societatea, statul, individul, sunt părți în această totalitate cosmică și
metafizică.

Politic Dragonul este simbolul predominant al civilizaţiei chineze, el fiind adoptat şi pe

drapelul dinastiei Han, a Chinei clasice. Dragonul este venerat deoarece el este o
imagine a totalizării nivelurilor cosmice (aer-pământ-apă), un al forţei genezice a apei,
un simbol al fertilității și puterii. Simbolismul Dragonului este al totalității cosmice dar și
politice și este valorizat pozitiv. Trebuie subliniat deci faptul semnificativ că simbolul
occidental analog al Leviathanului este valorizat negativ – el este o imagine teologică a
răului și o imagine politică a puterii monstruoase şi disproporţionale a statului.