Proiect

Subiect: Partidele politice din Republica Moldova

2012

Cuprins:
Cuvânt înainte

1. GENEZA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PARTIDE

MOLDOVENESC

2. Partidele actuale din Republica Moldova

3. Impactul legislaţiei electorale asupra partidelor din RM

Concluzii

Cuvânt înainte
Este greu, dacă nu chiar imposibil, de subestimat rolul și valoarea partidelor politice în calitatea
lor de element fundamental al guvernării democratice. Înţelesul modern ale democraţiei
reprezentative, codificat și definit prin numeroase standarde internaţionale existente, atribuie un
rol esenţial partidelor politice, care au menirea „de a reprezenta, de a exprima, de a transmite și
de a angrena ideile cetăţenilor, interesele și opiniile lor cu privire la interesul comun”. Este
evident că această viziune asupra partidelor politice a fost temeiul primordial cu mai bine de 20
de ani în urmă, în momentul în care Conferinţa pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE)
a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă și Documentul de la Copenhaga al dimensiunii
umane a CSCE.

Republica Moldova este adeseori prezentată drept un exemplu de „democraţie procedurală”, care
întrunește multe, dar nu în mod necesar toate criteriile utilizate de Robert Dahl în bine cunoscuta
sa definiţie privind „democraţia efectivă” (Robert Dahl, A preface to democratic theory, 1990).
Experienţa moștenirii sovietice din secolul trecut, precum și instabilitatea politică din ultimele
două decenii de trecere de la un sistem centralist și rigid spre un model de guvernare liberală și
pluralistă au creat elementele unei guvernări deosebit de fragile și caracterizate de numeroase
inhibiţii.

Deși a înregistrat rezultate mai bune la capitolul pluralism politic, procese electorale și preferinţe
ale elitelor sale de a negocia, tranziţia din Republica Moldova a fost marcată de un nivel
considerabil de instabilitate și decizii luate la limită. Republica Moldova a moștenit un conflict
teritorial în partea estică a Nistrului, Transnistria, ca și unsemn din naștere; situaţie folosită din
start de către centrul sovietic întru contracararea voinţei elitelor politice și a întregii populaţii din
RSSM de a-și afirma independenţa.Pe de altă parte, diversitatea politică și culturală moștenită de
Republica Moldova a condus la constituirea unui peisaj instituţional destul de volatil, predispus
la conflicteși războaie de uzură intrapolitice. Începând cu anul 1991 – anul în care Republica
Moldova a proclamat Declaraţia de independenţă – la Chișinău s-au perindat cabinete de
miniștri, schimbate între 4 alegeri anticipate din cele 12 generale. Această volatilitate politică a
predispus oficialii executivi moldoveni să se îngrijească mai mult de rezultatele lor electorale
decât de reformele eficiente și de durată. Excepţiile au confirmat, de obicei, această regulă de
conduită.
1. GENEZA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI DE PARTIDE
MOLDOVENESC

Primele partide politice în spaţiul politico-geografic dintre Prut şi Nistru apar în anii 1905-1907
în rezultatul evenimentelor revoluţionare ce au avut loc în Imperiul Rus. În regiune îşi desfăşoară
activitatea circa 50 partide şi grupări politice, în majoritate fiind reprezentante teritoriale ale
partidelor din centrele administrative ale Imperiului ţarist, însă, primul partid politic
moldovenesc, care a jucat un rol important în viaţa politică din regiune, a fost Partidul Naţional
Moldovenesc (PNM), fondat în aprilie 1917. Această organizaţie social-politică a fost constituită
prin implicarea directă a unor personalităţi marcante ca Vasile Stroiescu, Pantelimon Halippa şi
Onisifor Ghibu.

După ce Basarabia a intrat în componenţa statului român, se trece într-o nouă fază a tradiţiei
pluripartitiste basarabene (1918-1938). Perioadă pe parcursul căreia populaţia din regiune a avut
posibilitatea să participe în premieră la alegeri parlamentare în bază pluripartitistă. Cele mai
populare în Basarabia erau formaţiunile politice care aveau în program stipulaţii despre
ameliorarea situaţiei ţăranilor.

O următoare etapă importantă în istoria partitismului moldovenesc începe cu anul 1944, când
teritoriul Basarabiei intră sub jurisdicţia şi controlul politic al Uniunii Sovietice. Viaţa politică, şi
nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure formaţiuni politice – Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice (PCUS). Opoziţie politică nu exista. Unele încercări au fost întreprinse în
primii ani de regim stalinist, când şi-au desfăşurat activitatea asemenea grupuri ilegale
anticomuniste ca „Arcaşii lui Ştefan", „Sabia Dreptăţii", „Armata Neagră", „Uniunea Democrată
a Libertăţii". Acestea însă erau nişte cazuri singulare care nu au trecut în particular sau în
general. Orice posibilitate de opoziţie organizată a fost exclusă din start prin deportările masive
ale intelec- lualităţii, ale reprezentanţilor administraţiei publice, ale ţăranilor consideraţi înstăriţi
etc.

Decisivă pentru formarea sistemului de partide moldovenesc actual este perioada de la sfârşitul
anilor '80 - începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, când prăbuşirea Uniunii Sovietice şi,
implicit, a puterii PCUS a permis „dezgheţul politic" în republicile unionale. Drept consecinţă, în
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) se constituie un şir de organizaţii
obşteşti care „atentează" la monopolul politic al Partidului Comunist al Moldovei (PCM).
Primele formaţiuni de acest gen au fost: Frontul Popular din Moldova (FPM), Mişcarea „Unitate-
Edinstvo", mişcarea Gagauz-Halkx şi asociaţia bulgarilor „Vozrojdenie". Instituirea
pluralismului politic a fost o premisă fundamentală pentru independenţa statului moldovenesc
(27.08.1991). Pe parcursul anilor 1990-1994 numărul partidelor şi al altor organizaţii social-
politice a crescut vertiginos, ajungându-se la cca 60 de formaţiuni.

O primă testare a partidelor politice moldoveneşti a avut loc în anul 1994, anul primelor alegeri
în bază pluripartitistă din Republica Moldova. La scrutin au luat parte 13 partide şi blocuri
electorale, precum şi 20 candidaţi independenţi. Principalul subiect de discuţie pe parcursul
campaniei electorale a fost independenţa Republicii Moldova, în condiţiile celor două mişcări
politice centrifuge: „unionistă" (se are în vederea ideea unirii Republicii Moldova cu România) şi
„sovietico- nostalgică" (avem în vedere dorinţa unor segmente sociale de a reface Uniunea
Sovietică). Câştig de cauză au avut partidele care au susţinut ideea independenţei statului
moldovenesc

2. Partidele actuale din Republica Moldova

În Republica Moldova sunt 30 de partide politice, înregistrate la Ministerul Justiţiei. Numărul

total de membri este de peste 300 de mii. Partidele cu cei mai mulţi votanţi, care, de altfel, au
intrat în Parlament sunt: Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal, Partidul Democrat, Alianţa
Moldova Noastră şi Partidul Comuniştilor.

Partidul cu cel mai mare număr de membri - de 50 de mii este Alianţa Moldova Noastră. Apoi
urmează Partidul Comuniştilor cu 30 de mii de membri şi Partidul Liberal Democrat - cu 23 de
mii.

Partidele Social Democrat şi Popular Creştin Democrat au câte 20 de mii de persoane înregistrate
pe listele acestora. Formaţiunile politice care au cei mai puţini membri sunt Partidul pentru
Neam şi Ţară şi Patria Rodina, cu aproximativ şase mii de membri.
Avem însă şi formaţiuni politice mai puţin votate de cetăţeni. Este vorba despre partidele
Patrioţii Moldovei, Mişcarea Forţa Nouă, Partidul pentru Neam şi Ţară, Noul Partid Naţional
Moldovenesc, Partidul Legii şi Dreptăţii.

Potrivit Comisiei Electorale Centrale, deocamdată nu se ştie cu exactitate numărul cetăţenilor

care vor împlini vârsta de 18 ani până pe 5 septembrie, iar numărul persoanelor cu drept de vot
din ţară şi de peste hotare va fi cunoscut abia după data de 16 august.

Guvernul va deschide pentru referedumul din 5 septembrie 80 de secţii de votare în 27 de state,

cu 47 de secţii mai mult decât la alegerile anticipate din 29 iulie anul trecut. Cele mai multe
secţii, 20 la număr, urmează să fie deschise în Italia.

3. Impactul legislaţiei electorale asupra partidelor din RM

Dezvoltarea sistemului de partide din Republica Moldova a fost influenţată imens de sistemul
electoral proporţional absolut, utilizat în mod constant în patru cicluri electorale, începînd cu
1994. Trecerea la sistemul proporţional a fost precedată de alegerile din februarie-martie 1990
pentru Sovietul Suprem al RSSM, care s-au desfăşurat pentru prima oara, după aproximativ 50
de ani, în bază de competiţie politică. Cauza trecerii de la sistemul majoritar la cel proporţional a
constat în faptul că după alegerile din 1990 un segment masiv de deputaţi a preferat să se
detaşeze de structurile politice care i-a promovat, afirmînd că “reprezintă poporul” şi nu
structurile politice care i-a promovat. În consecinţă funcţionalitatea proastă a forului legislativ,
cauzată de fragmentarea corpului de deputaţi, a fost parţial pusă pe seama sistemului electoral
majoritar.

În ajunul alegerilor parlamentare anticipate, prevăzute pentru februarie 1994, a fost adoptată o
nouă lege privind alegerea Parlamentului, care prevedea organizarea alegerilor parlamentare pe
baza “sistemului proporţional limitat”, adică în baza listelor închise de candidaţi în circumscripţii
electorale cu mai multe mandate, care trebuiau să corespundă unităţilor administrativ-teritoriale
de nivel regional. Cum organizarea administrativ-teritorială pe bază de judeţe rămăsese
neterminată era imposibilă crearea circumscripţiilor electorale în conformitate cu noua lege
electorală. În plus, a fost imposibilă constituirea circumscripţiei electorale şi a comisiilor
electorale în raioanele controlate de regimul separatist din Transnisitria. În acele circumstanţe
Parlamentul a decis să adopte o hotărîre cu privire la punerea în aplicare a legii electorale,
trecîndu-se astfel de la sistemul electoral proporţional limitat la cel proporţional absolut: o ţară
— o singură circumscripţie electorală.

Distribuirea mandatele de deputaţi s-a efectuat numai printre partidele care au acumulat peste 4
% din voturile alegătorilor, în baza metodei lui Victor d’Hondt, care încurajează partidele mari.
Pragul electoral nu se aplica candidaţilor independenţi, care puteau ajunge în Parlament numai în
cazul în care numărul de voturi acumulat se încadra în şirul numeric descrescător, alcătuit după
metoda lui d’Hondt. La alegerile parlamentare din 1994, precum şi la toate celelalte alegeri
parlamentare, nici un candidat independent nu a putut acumula un număr necesar de voturi
pentru a ajunge parlamentar. Partidele care nu au trecut pragului electoral de 4%, alături de
candidaţii independenţi, au întrunit în total 18% din voturi, care au fost “pierdute” şi distribuite
proporţional celor patru formaţiuni care au depăşit pragul.

În 1997 a fost elaborat şi adoptat Codul Electoral care a unificat toate normele şi procedurile
electorale, care a prevăzut constituirea unei Comisii Electorale Centrale cu un mandat de 6 ani,
care să activeze permanent. Codul Electoral a menţinut sistemul electoral proporţional absolut
pentru alegerile parlamentare. Inovaţia s-a impus şi în privinţa pragului electoral de 4%, care a
fost extins şi asupra candidaţilor independenţi. Preşedintele din acea perioadă, Petru Licinschi, s-
a pronunţat împotriva Codului Electoral, insistînd asupra necesităţii de revenire la sistemul
electoral majoritar sau, cel puţin, la adoptarea unui sistem “paralel”, după modelul german. Cu
toate acestea, fracţiunile parlamentare au insistat asupra sistemului electoral proporţional absolut
cu un prag electoral de 4% pentru toţi concurenţii electorali, inclusiv pentru candidaţii
independenţi.

Următoarele modificări substanţiale la Codul Electoral au fost introduse în martie 2000. Acestea
prevedeau creşterea pragului electoral până la 6% pentru partide, precum şi micşorarea pragului
până la 3% în cazul candidaţilor independenţi. De data aceasta, modificările erau în mod evident
îndreptate împotriva partidelor mici, care ar fi putut, cu eforturi comune, să depăşească pragul
electoral de 4%. În consecinţă, două foste partide parlamentare, care au iniţiat şi au susţinut
aceste modificări, s-au pedepsit pe ele însele, neacumulând la alegerile din 2001 numărul de
voturi necesar pentru depăşirea noului prag. Unuia dintre acestea nu i-a ajuns o zecime de
procent pentru depăşirea pragului electoral. Dacă pragul electoral ar fi rămas la nivelul de 4%,
partidele în cauză ar fi intrat în Parlament, iar fracţiunea majoritară a comuniştilor nu ar fi
obţinut majoritatea constituţională (71 de mandate din 101), deşi ar fi putut sa-şi aleagă de una
singură propriul lider în funcţia de şef al statului.

Tendinţa de a ridică bariere împotriva partidelor “mici” a avut o evoluţie logică în 2002, cînd
PCRM a susţinut iniţiativa principalului său oponent politic, Partidul Popular Creştin Democrat
(PPCD), majorînd pragul electoral pentru blocurile electorale. Astfel, blocurile formate din două
partide trebuiau să acumuleze peste 9%, iar cele din trei şi mai multe partide — nu mai puţin de
12%, ca să poată intra în parlament. Evident, această măsură fusese deja îndreptată împotriva
posibilelor coaliţii preelectorale, care ar fi putut face concurenţă forţelor politice afirmate deja —
PCRM în calitate de partid de guvernământ şi PPCD în calitate de principală forţă de opoziţie.
Inovaţia a constat de fapt în tentativa de impunere a unui sistem bipartidist. Tentativa a eşuat din
cauză că ratingul PCRM era aproximativ de cinci ori mai mare ca cel al principalului său
oponent — PPCD. În condiţiile cînd din cauza pragurilor succesive a devenit periculoasă
constituirea blocurilor, a devenit un imperativ constituirea megablocurilor electorale. Blocul
Moldova Democrată (BMD) a şi devenit un astfel de megabloc la alegerile parlamentare din
2005, reuşind să se “strecoare” printre cele două partide principale — PCRM şi PPCD, şi dînd
peste cap intenţia de constituirea a unui sistem bipartidist.

În primii doi ani după consensul politic din 2005 s-a profilat o tendinţă pozitivă în evoluţia
legislaţiei electorale. La insistenţa partidelor parlamentare de opoziţie, participante la
parteneriatul cu PCRM, au fost constituite comisii de lucru pentru revizuirea actelor legislative
ale Moldovei în conformitate cu recomandările Comisiei Veneţiene a Consiliului Europei. În
lista legilor revizuite a intrat şi Codul Electoral. În conformitate cu noua redacţie a Codului
Electoral Comisia Electorală Centrală are nouă membri: cîte unul numeşte Preşedintele
Republicii şi Guvernul, iar 7 sînt delegaţi de către fracţiunile parlamentare (inclusiv majoritatea
de 5 membri din partea fracţiunilor de opoziţie, potrivit numărului de mandate pe care le deţine).
O altă modificare substanţială a constat în micşorarea pragului electoral pînă la 4%, însemnînd
revenirea la plafonul iniţial, stabilit încă la adoptarea Codului Electoral de către Parlament în
1997. Pentru blocurile preelectorale, indiferent de numărul aderaţilor, pragul electoral era
unificat şi stabilit la nivel de 8%. Fără a testa în practică impactul ultimilor modificări, în aprilie
2008, majoritatea parlamentară a PCRM, susţinută de fracţiunea PPCD, a modificat iarăşi
prevederile Codului electoral, înasprind semnificativ condiţiile de accedere în Parlament: pragul
electoral a fost stabilit la 6%, au fost interzise blocurile electorale, deţinătorilor dublei cetăţenii li
s-a interzis să devină parlamentari. Acesta poate însemna că ideea construirii unui sistem
bipartidist a revenit în prim-plan.

Concluzii

Sistemul pluripartidist din Republica Moldova a devenit un element indispensabil al democraţiei

de vitrină. Deficienţele democraţiei moldoveneşti sînt o consecinţă directă a calităţii culturii
politice din ţară, care s-a manifestat plenar în perioada tranziţiei. Cu toate acestea, în ultimii 20
de ani, rolul partidelor politice din Republica Moldova a fost, în linii mari, unul pozitiv. Cea mai
mare performanţă a partidelor moldoveneşti este că nu au admis instituirea în Republica
Moldova a unui sistem prezidenţial, optînd constant şi cu succes relativ în favoarea unui sistem
mutual de control şi echilibru (“checks and balance”). Beneficiile acestei realizări vor deveni
evidente cînd sistemul pluripartidist din Republica Moldova va reveni la normalitate.

Democraţia moldovenească nu este un rezultat al eforturilor conştiente ale partidelor. Aceasta

este, mai degrabă, un fenomen colateral al luptei partidelor pentru dominaţia scenei politice. De
fapt, democraţia moldovenească s-a strecurat printre antagonismele partidelor, nici unul dintre
care nu a fost în stare să ia sub control întreaga putere sau dacă a luat-o, atunci pentru un termen
limitat, prevăzut de Constituţie. Această stare de fapt s-a realizat datorită sistemului
constituţional semiprezidenţial (1994–2000) şi celui semi-parlamentar (din 2000). În acest sens,
însăşi existenţa pluripartitusmului a fost un factor pozitiv pentrudemocratizarea Republicii
Moldova.

Comportamentul clasei politice moldoveneşti a fost influenţat puternic de factorii externi.

Articulînd interesele unei ţari mici şi dependente de suportul internaţional, clasa politică a trebuit
să ia în consideraţie condiţionarea din exterior a suportului economic şi politic pentru Republica
Moldova prin modernizarea ţării, reformarea economiei şi a instituţiilor interne. În acest sens,
influenţa externă a fost, în linii mari, una pozitivă.

Atingerea consensului naţional în vederea integrării europene este un prim indicator al

responsabilităţii clasei politice moldoveneşti şi a capacităţii de a face pentru compromisuri. Însă
odată cu atingerea consensului naţional a scăzut intensitatea concurenţei ideologice şi
“geopolitice” dintre principalele partide. Această situaţie generează riscuri noi legate de o
eventuală cartelizare a partidelor. Riscul acestui fenomen nu poate fi estimat încă, însă ţinînd
cont de calitatea culturii politice moldoveneşti se poate presupune că acesta nu este de neglijat.

Bibliografie:

1. Robert Dahl, A preface to democratic theory, Ed. Anima, 1992.

2. Jeannette Goehring, Nations in transit.Democratization from Central Europe to Eurasia,

Editura Freedom, 2007.

3. www.timpul.md