Sunteți pe pagina 1din 61

PRINCIPIUL EGALITĂȚII ȘI ANTIDISCRIMINĂRII1

JURISPRUDENȚĂ CJUE

Prezentul studiu isi propune sa prezinte riscurie si avantajele calitatii de cetatean European, cu
accent pe Principiile Egalitatii si Anti- Discriminarii, asa cum sunt prevazute de Tratate si alte
acte normative incidente, in primul rand, si apoi asa cum sunt aplicate de catre Curtea
Europeana de Justitie prin jurisprudenta sa bine stabilita. In plus, cele doua principii indicate
sunt quintesentiale cand este vorba despre drepturile cetatenilor europeni, iar in consecinta si
celelalte libertati sunt interpretate tot in lumina Egalitatii si Anti- Discriminarii, e.: Servicii,
Capital, etc..Indiferent ca este muncitor, student sau doar cineva .care doreste sa isi exercite
drepturile de cetatean European in alte calitati, este indicate intelegerea aprofundata a
rationamentului care sta la baza acestor drepturi/ libertati.
Etichete: Dreptul UE, spatial Economic European, Cetatenie European, Egalitate,
Discriminare pe baza de nationalitate, Jurisprudenta Cutii de Justitie a Uniunii Europene
Spatiul Economic European. Uniunea Europeana. Asociatia Liberului Schimb.
Spatiul Economic European (SEE) insumeaza Uniunea Europeana (UE) si Asociatia Liberului
Schimb (AELS). Din punct de vedere istoric, SEE este cea mai recent infiintata organizatie
europeana, urmand Asociatiei Liberului Schimb, care a fost precedata de infiintarea
Comunitatilor Europene, acum Uniunea Europeana.
In principiu, SEE este, prin esenta, o extindere a pietei interne a Uniunii Europene, acest efect
avand inraurire asupra celor trei state membre AELS, i.e. Norvegia, Islanda si Lichtenstein
(Elvetia are statut de observator, pentru ca populatia s-a opus prin referendum acestei aderari).
Premisele crearii SEE au fost strans legate de scaderea eficientei AELS, prin aderarea la
Comunitatea Europeana a doua state AELS, in 1973: Danemarca si Regatul Unit, care a ramas
in componenta redusa, numarand cinci membri, i.e. Austria, Elvetia, Finlanda, Suedia si
Norvegia. Astfel, in vederea extinderii pietei unice, obiectiv principal al Comunitatii
Europene, au fost necesara agreerea unor noi intelegeri comerciale, cu fiecare dintre tarile
membre AELS, la care s-a alaturat si Islanda, care desi nu doresc sau nu indeplinesc conditiile
de aderare, gasesc totusi convenabila colaborarea cu UE.

1
August 29th, 2019 | Posted by Avocat Duca Diana in Uncategorized - http://duca-llm.ro/studiu-chintesential-partial-asupra-dreptului-
antidiscriminarii-in-jurisprudenta-curtii-de-justitie-a-uniunii-europene/ - 19.11.2020.
De facto, Acordul SEE (EEA Agreement) a fost semnat in 1992, cu intrare in vigoare in 1994.
Partile semnatare au fost Comunitatea Europeana (alcatuita atunci din 12 membri) si AELS
(constituita din 6 state) si inglobeaza clauze similare dreptului primar al Uniunii Europene,
respectiv al Tratatelor constitutive (TFUE si TUE), cu precizarea ca dreptul secundar, e.g.
directive, este aplicabil si tarilor AELS, care au aobligatia de transpunere si respectare. Astfel,
chiar daca AELS are o autoritatede supraveghere si control in ceea ce priveste respectarea
drepturilor si obligatiilor ce deriva din acordul cu Uniunea Europeana, dar si o Instanta
separate, i.e. Curtea de Justitie a AELS, cu sediul tot in Luxembourg, izvorul de drept primar
si secundar este reprezentat de aceleasi principii care au stat la baza crearii Comunitatilor/
Uniunii Europene, avand acelasi scop.
Ulterior, Comunitatea Europeana a castigat teren in fata AELS, iar drept urmare mai multe
state membre AELS au schimbat tabara in favoarea Comunitatii Europene, e.g. Finlanda,
Suedia si Austria in 1995. In prezent AELS numara trei membri: Norvegia , Islanda si
Lichtenstein (din 1995), iar Uniunea Europeana (organizatie cu personalitate juridica dupa
Tratatul de la Lisabona din 2009) are 28 de participant ai pietei unice, iar Romania face parte
din SEE din 2004, data aderarii la Comunitatea/Uniunea Europeana.
Regulile constitutive ale Pietei Interne- Principii.
Egalitatii. Anti- discriminarii. Liberul Schimb2.
Acordul SEE formeaza baza juridica de functionare si colaboare economica intre AELS si
UE, a carei Piata Interna este constiuta pe urmatoarele principii: Libertatea de circulatie a
persoanelor, serviciilor, capitalurilor si bunurilor, cu reguli uniforme privind ajutoarele de stat
si normele de drept concurential. In plus, este sipulat in Acordul SEE ca membrii AELS pot
participa si la masuri adiacente privind Piata interna, insa sub conditia unei contributii
financiare.
Liberul schimb presupune lipsa oricaror taxe vamale in pri^mul rand, liberal acces pe piata
(care include liberatatea de stabilire a marfurilor, capitalurilor, persoanelor si serviciilor), care
nu poate fi realizat prin discriminari si prin incalcarea principiului egalitatii, in consecinta.
Sigur, liberul schimb este regula de aur a Pietei Unice Europene, care inlobeaza in prezent 28
de state, insa aceasta are si exceptii, e.g.: pescuitul si agricultura, care exced aria politicilor
orizontale SEE. In plus, Piata Unica este un obiectiv ce insa nu a fost atins, e.g. liberalizarea
nu a avut loc in toate domeniile: legislatia fiscala nu este armonizata, domeniul energiei este
in curs de uniformizare din punct de vedere juridic European.
Desi Acordul SEE nu include urmatoarele elemente ale integrarii europene: Politica Externa
si de Securitate Comuna (PESC), Uniunea Monetara si Cooperarea in Justitie si Afaceri
Interne (JAI), cu toate ca tarile AELS sunt membre Shengen), cu exceptia Norvegiei care
beneficiaza de acorduri cu UE privind JAI si PESC, acopera o arie vasta a drepturilor si
libertatilor cetatenilor europeni, din cele 31 de state, care alcatuiesc in prezent spatiul
Economic European.
Pe scurt, vom prezenta esenta fiecarei libertati constitutive a Pietei Unice, care nu poate
devein o realitate fara respectarea principiului Liberului Schimb, prin prisma aplicarii
regulilor privind statul de drept si drepturile omului, care au drept fundament principiul
egalitatii si anti-discriminarii.
De mentionat, cu titlu informativ sunt si politicile orizontale privind masurile adiacente in
cadrul SEE, care e refera la domenii ca: cercetare si dezvoltare, protectia consumatorului,
mediu, educatie, turism, cultura si politica sociala.
Revenind la cele patru libertati garantate drept principiu de baza ale Pietei Interne, este de
retinut ca prevederile Acordului SEE sunt, daca nu identice, similare cu cele existente in

2
http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/framework/article_7238_ro.htm
http://www.efta.int/
Tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Asfel, in legatura cu libertatea de circuilatie a
marfurilor, este interzisa aplicarea oricaror taxe vamale sau a altor taxe cu efect similar, dar si
a masurilor cu efect restrictiv din punct de vedere cantitativ sau cu efect echivalent. Pentru ca
Tratatele nu contin o definitie clara acestei interdictii, a revenit curtii de Justitie a Uniunii
Eropene rolul de a clarifica modalitatea de aplicare a interdictiei, ceea ce s-a concretizat prin
doua hotarari reper, ce fac parte acum din dreptul primar al SEE Pe langa aceasta interdictie
esentiala, sunt de memtionat si reducerea monopolurilor de stat si simplificarea, in vederea
unei mai bine cooperari, controalelor vamale.
In ceea ce privste celelate trei reguli de baza ale Pietei interne: persone, capitaluri si servicii,
esentiale sunt, in mod comun, urmatoarele actiuni: eliminarea oricarei discriminari, directe
sau indirecte, a cetatenilor europeni, facilitand astfel accesul pe piata muncii; garantarea
dreptului de stabilire si de a prsta servicii, recunoasterea reiproca a calificarilor.
In vederea respectarii libertatilor mai sus indicate, sunt necesare politici orizontale (aplicabile
tuturor statelor membre), cum este de exemplu cea in domeniul concurentei, una dintre cele
mai importante dealtfel.
Cu titlu de exemplu, intreprinderilor le este interzis abuzul de pozitie dominanta, dar si
practicile concertate, iar statelor le este interzis ca monopolize intreprinderi pe calea
ajutoarelor de stat, care ca regula sunt prohibite intr-o piata unica si libera, cum este cea a
Uniunii Europene.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE
Transpunerea Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
-Instituţia parteneriatului-
Consideraţii introductive

Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European), România s-


a angajat ireversibil pe calea integrării europene.
Strategia natională de pregatire a aderării României la Uniunea Europeană, adoptată la
Snagov în iunie 1995, a trasat etapele procedurale şi acţiunile ce urmau a fi întreprinse în
procesul de apropiere de structurile comunitare. Constientă fiind de existenţa deficienţelor şi a
întârzierilor semnalate în Avizul Comisiei Europene (CE) din iulie 1997, România a încercat
să accelereze ritmul reformelor economice şi instituţionale. Statutul de candidat la aderare
dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg şi oficializat odată cu lansarea
procesului de negocieri şi aderare la Uniunea Europeană (UE) marchează un nou stadiu al
relaţiilor cu Uniunea şi implica asumarea de responsabilităţi sporite în îndeplinirea criteriilor
de la Copenhaga, în alinierea la normele şi practicile comunitare.
Parteneriatul de Aderare semnat de România a constituit elementul-cheie al strategiei
consolidate de pre-aderare, enunţând principiile, obiectivele şi priorităţile de acţionare şi
mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară. În faza de pregatire
intensificată pentru aderare, România participa activ la procesul de examen analitic al acquis-
ului UE, al cărui obiectiv a fost şi este armonizarea legislaţiei interne cu normele Uniunii
Europene. În anul 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României la
Uniunea Europeană. Capitolul referitor la libera circulaţie a persoanelor a început să fie
negociat abia în 2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferinţe de Aderare.
Primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la
Roma (1957), care stabileşte “eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei
circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi statueaza faptul că “în scopul aplicării
prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este
interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate”.
Deşi Tratatul de la Roma afirma datoria Comunităţii de a asigura libera circulaţie a
persoanelor, până la sfârsitul anilor ‘80 eforturile depuse în acest sens au reuşit să
reglementeze parţial aspectele legate de libera circulaţie a anumitor categorii de persoane:
lucrătorii şi familiile acestora, furnizorii de servicii şi agenţii economici. Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene a jucat un rol extrem de important în consolidarea acestui proces, atât
prin semnalarea şi eliminarea neclarităţilor, cât şi prin semnalarea golurilor legislative.
Delimitări conceptuale. Libertăţi ale Pietei Interne. Cetaţenie europeană
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic
European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne . Acest
nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie asupra
unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au
resurse suficiente de trai).
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht
(1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul
Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat
în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica
trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul de la Amsterdam a
introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil,
imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevazut o perioadă de 5
ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.
Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei
interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a
produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde
doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor
trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această
dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate,
securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în
cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de
Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26
martie 1995).
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale
dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma, şi nici Tratatul asupra Uniunii Europene,
cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Maastricht, nu conţin o listă a drepturilor
fundamentale. Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în UE este acela
de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea legislaţiei
comunitare.
În contextul necesităţii de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute şi protejate
de constituţiile statelor membre, CJCE a recunoscut o serie de drepturi cunoscute ca fiind
fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulaţii: tratamentul egal, nediscriminarea, libertatea de
asociere, libertatea de profesare, libertatea comerciala, libertatea industriala, libertatea
concurenţiala). Toate acestea au facut obiectul unor procese desfăşurate în faţa Curţii de
Justiţie, dar aceasta nu a dat o definiţie concretă a scopului protejării drepturilor fundamentale
ale individului. Astfel, au aparut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de
altul şi în distingerea acestora de “libertăţile fundamentale” menţionate explicit în Tratatul de
la Roma –libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a bunurilor, libertatea de a furniza
servicii şi libertatea de stabilire.
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul
European şi Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale (acum in
vigoare), document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale
stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere
al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru
prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în
mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15, alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre
dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de
a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Tot acest articol, în alineatul 3 dispune ca « rezidenţii ţărilor părţi, care sunt autorizaţi sa
muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu acelea
de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii Europene ».
Carta cuprinde şi importante elemente de supra-naţionalitate, în special înlegătura cu cetăţenia
europeană şi consecinţele sale. Astfel, în spiritual prevederilor Tratatului Uniunii europene,
modificat la Amsterdam, se recunoaşte dreptul de vot oricărui cetăţean al Uniunii şi dreptul de
a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în
aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat. În acelaşi timp, toţi cetăţenii Uniunii Europene au
dreptul să circule liber în spaţiul european, să aibă acces la documente şi să se adreseze
Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.
Libera circulaţie a persoanelor
Temeiul legal
Libera circulaţie a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale prevăzute în
dispoziţiile normative ale Uniunii Europene, ce trebuie îndeplinit în vederea realizării pieţei
comune. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului
membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte
state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la
condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui
asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul
Uniunii Europene.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o
parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile
existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. Sensul conceptului
de liberă circulaţie a persoanelor a evoluat foarte mult de la momentul apariţiei sale. Primele
prevederi legate de acest domeniu considerau individul doar ca agent economic – ca angajat
sau furnizor de servicii. Conceptul iniţial s-a extins treptat pentru a cuprinde şi aspectele
legate de noţiunea de cetăţean al Uniunii, indiferent de orice dimensiune economică sau de
diferenţe legate de naţionalitate. Acest lucru se intenţionează a se aplica şi cetăţenilor terţelor
ţări, pentru ca ulterior eliminării controalelor la frontierele interne să nu mai fie nevoie să se
verifice naţionalitatea.
Institutia Parteneriatului ca echivalent al Casatoriei

Directiva 2004/38/CE, transpusă în legislaţia României prin , OUG 102/2005, modificată prin
Legea 500/2006 de aprobare a OUG 30/2006, incidente fiind si alte acte normative, cum ar fi
OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, stabileşte cadrul legal
privind dreptul la libera circulaţie si şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetaţenii UE şi
membrii familiilor acestora, unde includem şi instituţia parteneriatului, dar şi restrângerile
acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranţa publică sau sănătate publică.
Regula este ca orice persoană având cetăţenia unui stat membru este cetăţean al Uniunii
Europene.
Acest statut conferă un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de legislaţia
comunitară.
Indiferent de faptul că se poate beneficia direct de prevederile privind cetăţenia Uniunii
Europene cu titlu personal, este posibil, de asemenea, să se dispuna de dreptul de şedere ca
urmare a statutului de membru de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene care
îndeplineşte condiţiile pentru a avea drept de şedere.
În acest sens, art. 2, alin.2, lit. b, al Directivei indicate, defineşte instituţia parteneriatului în
ceea ce priveste dreptul de circulaţie si rezidenţa pe teritoriul statelor membre pentru cetaţenii
UE şi membrii familiei acestora, astfel: ¨partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un
parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului
membru gazda, parteneriatele inregistrate sunt considerate drept echivalente casatoriei si in
conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă¨.
Statul membru gazdă va facilita, în conformitate cu legislaţia sa internă, intrarea si şederea
cetăţenilor UE şi membrilor de familie a acestora, indiferent de cetăţenia lor, cu luarea în
considerare a unor diferenţe de regim aplicabil cetaţenilor aparţinând UE şi SEE şi
resortisanţilor statelor terţe.
Alţi membri de familie, precum fraţi, veri, mătuşi, unchi şi alte rude, în cazul în care se află în
întreţinere sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de
intrare şi şedere cu titlu principal sau dacă, din motive grave de sănătate, necesită în mod
imperativ îngrijire personală din partea cetăţeanului Uniunii, au drept de intrare şi şedere în
statul membru gazdă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul părinţilor sau copiilor în vârstă de
peste 21 de ani care nu se află în întreţinere, în cazul în care aceştia ar locui în aceeaşi
gospodărie cu un cetăţean al Uniunii.
Partenerii înregistraţi ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt cetateni ai Uniunii, se bucură de
acelaşi drept în statele membre care nu consideră parteneriatele înregistrate drept un
echivalent al căsătoriei. Acest lucru este valabil şi în cazul partenerilor cu care cetăţeanul
Uniunii are o relaţie durabilă, atestată corespunzător. Conceptul de parteneriat include
parteneri de acelaşi sex sau de sexe diferite, precum şi parteneriate de facto, precum
coabitarea.
Grupul de membri de familie şi parteneri nu dispune de un drept „automat” de a însoţi sau de
a se alătura cetăţeanului Uniunii, însă statele membre sunt obligate să întreprindă o examinare
amănunţită a situaţiei personale şi să justifice refuzul acordării dreptului de şedere acestor
persoane, care este notificat în scris şi poate fi contestat.
Mai mult decât atât, în cazul în care statele membre gazdă decid să recunoască dreptul de
şedere pentru aceste persoane, trebuie să le trateze la fel ca şi pe toţi ceilalţi membrii de
familie care au un drept de şedere „automat” în baza legislaţiei comunitare.
În cazul în care, din motive întemeiate, li se refuză şederea, aceste persoane nu beneficiază de
dreptul conferit de legislaţia comunitară de a însoţi sau de a se alătura cetăţeanului Uniunii din
statul membru gazdă. Cu toate acestea, în baza legislaţiei statului membru gazdă, este posibil
ca persoanele respective să dispună de drept de şedere.
Dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru este exercitat de cetatenii UE si membride
familie a acestora care au cetatenia unui stat membru fara alta formalitate, alta decat detinerea
unei carti de identitate valabile si a unui pasaport valabil, iar membrii care nu sunt cetateni UE
este necesara prezentarea si a unei vize de intrare.
Dreptul de ieşire este reglementat de asemenea pentru toţi cetăţenii UE care deţin cărţi de
identitate valabile sau paşapoarte valabile şi membrii familiilor acestora care nu au cetăţenia
unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile, fiind interzis a impune vize de ieşire sau
alte formalitaţi echivalente.
În ceea ce priveşte instituţia parteneriatului, în special în legătură cu partenerul care nu are
cetăţenia unui stat membru UE, în vederea exercitării dreptului de intrare, acestuia i se va cere
o viză de intrare conform Regulamentului (CE) nr. 539/2001 sau o alta, conform legislaţiei
interne. Excepţie de la această regulă fac cetaţenii nemembrii care deţin documentul numit:
¨Permis de şedere de membru de familie pentru un cetaţean al Uniunii¨, prevăzut de art. 10 al
prezentei Directive, iar statul membru gazdă nu aplică ştampila de intrare sau ieşire (simbolul
C sau L) in paşaportul acestora.
Statele membre au obligaţia de a facilita procesul de obţinere a vizelor necesare, care se
eliberează gratuit, în cel mai scurt termen şi pe baza unei proceduri accelerate.
Viza de intrare se acordă de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României la cerere,
pe baza unei proceduri accelerate (48 ore), cu aprobarea prealabilă a Centrului Naţional de
Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi fără plata taxelor consulare.
Cu privire la cetatenii Uniunii si partenerii atestati corespunzator ai acestora, inainte de a a se
aplica masura expulzarii pentru lipsa documentelor de calatorie necesare sau viza, statul
membru acorda toate mijloacele rezonabile pentru a le permite sa obtina, intr-un termen
rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace ca
beneficiaza de dreptul de libera circilatie si sedere.
Neîndeplinirea condiţiilor de raportare a prezenţei pe teritoriul statului membru a partenerului
cetaţean terţ, într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu poate atrage sancţiuni
nediscriminatorii şi proporţionale.
Partenerii care nu sunt cetaţeni UE, ai cetaţeanului UE sunt obligaţi să solicite un permis de
şedere autorităţilor competente din statul membru gazdă. Termenul pentru depunerea cererii
pentru un permis de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii.
Nerespectarea acestei cerinţe cu privire la obligaţia de a obţine un permis de şedere poate
atrage sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale, cu excepţia detenţiei sau deportării.
Pentru eliberarea permisului de şedere, statul membru gazdă poate cere prezentarea unui un
paşaport valabi şi un document care să ateste existenţa unei relaţii de familie sau a unui
parteneriat înregistrat; certificatul de înregistrare sau, în cazul în care nu există un sistem de
înregistrare, orice alt document care atestă şederea cetăţeanului Uniunii însoţit în statul
membru gazdă, precum şi, în cazul ascendentului direct, un document care să ateste acest
lucru.
Permisul de şedere este eliberat în termen de cel mult şase luni de la data la care a fost
prezentată cererea. Se eliberează imediat o confirmare a depunerii cererii pentru permisul de
şedere.
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada
prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este mai mică de
cinci ani.
În niciun caz, faptul de a fi în posesia permisului de şedere nu poate fi o condiţie prealabilă
pentru a exercita un drept sau pentru a îndeplini o formalitate administrativă, întrucât acest
drept poate fi atestat prin alte mijloace. Ceea ce este important este dispunerea de dreptul
respectiv, decât existenta un document oficial în acest sens.
Şederea partenerului ne-membru UE sau SEE în statul membru gazdă în calitate de membru
de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene ar putea avea o anumită influenţă asupra
dreptului său de şedere. Cetăţeanul Uniunii al cărui drept de şedere în statul membru gazdă
depinde de posibilitatea de a dispune de resurse financiare suficiente astfel încât să nu devină
o sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială în statul membru gazdă trebuie să
dovedească că toţi membrii de familie care locuiesc cu el în statul membru gazdă dispun de o
asigurare medicală completă şi că dispune de resurse suficiente pentru ca membrii de familie
să nu devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială din statul membru gazdă
pe durata şederii.
Dreptul de şedere poate fi limitat numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică
sau sănătate publică.
Dreptul de şedere al membrilor de familie, cetateni state terte UE nu mai depinde de vreo
viză. Este nevoie de viză numai pentru a intra în statul membru gazdă, cum mai sus am
mentionat.
Autorităţilor naţionale le sunt prohibite următoarele:
să ceară orice alte documente, altele decât un paşaport valabil, documente care să ateste că
existenţa de resurse financiare suficiente pentru întreţinere, titluri de transport, adeverinţe de
salariat, fişe de salariu, extrase de cont, o atestare de găzduire, mijloace de subzistenţă,
certificate de boală etc.; interzicerea de a desfăşura activităţi salariate sau independente sau să
urmaţi studii.
În cazul în care statele membre gazdă nu transpun corect sau la timp prevederile directivei,
acestea sunt direct aplicabile. Prin urmare, prevederile din această directivă prevalează, în
cazul în care există discrepanţe faţă de legislaţia naţională.
Totuşi, acest drept nu este acordat acelor membri de familie care nu însoţesc sau nu se alătură
unui cetăţean al Uniunii (de exemplu, în cazul în care călătoresc pe cont propriu în timp ce
cetăţeanul Uniunii rămâne în statul gazdă).
În cazul în care partenerul care nu este cetatean UE nu poseda un paşaport, înainte de a i se
contesta dreptul de şedere, trebuie să îi fie oferite toate mijloacele rezonabile pentru a i
permite să obţina documentele de călătorie. Poate confirma că beneficiaza de drept de şedere,
dovedindu-si identitatea şi gradul de rudenie prin alte mijloace.
Dreptul de şedere permanentă este atestat prin emiterea de către autorităţile competente a unei
carţi de rezidenţă permanentă.
Pentru obţinerea cărţii de rezidenţă se depun urmatoarele documente: cerere tip; paşaportul
(valabil) în original şi copie; act de stare civilă care atestă căsătoria/dovada legăturii de
rudenie; certificatul de înregistrare al cetăţeanului UE/documente care atestă calitatea de
partener şi, sau persoane aflate în întreţinere; certificatul de înregistrare al cetăţeanului UE;
dovada mijloacelor de întreţinere (se face prin extras de cont extras de cont sau declaraţie pe
impozit global la nivelul minim garantat în România, care se indexează anual prin Hotarâre de
Guvern raportat la evolutia preţurilor de consum); dovada asigurării de sănătate (asigurarea
din România sau echivalentul acesteia, în Sustemul Naţional de Asigurări de Sănătate sau
Cardul European de Sănătate, emis de instituţia competentă dintr-un stat membru UE/SEE, iar
dovada asigurării de sănătate cade în sarcina cetaţeanului UE/SEE pentru membrii de familie
care solicită rezidenţa); taxe.
Interesant este faptul că OUG 102/2005, republicata, defineşte partenerul ca ¨persoana care
convieţuieşte cu cetaţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii
din statul membru de origine ori de provenienţa sau, în cazul în care parteneriatul nu este
înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită¨, iar OUG 194/2002, privind regimul
străinilor în România conţine prevederi insuficiente în ceea ce priveşte instituţia
parteneriatului, aşa încât, este necesar şi suficient pentru ca partenerului cetaţeanului român să
îi fie recunoscută această calitate, existenta a cel putin unui copil, dovada facandu-se cu
certificatul de naştere al copilului.
Legislatia romaneasca in ceea ce priveste Institutia Parteneriatului, in Cod Civil, prevede
urmatoarele la art. 277, alin. 3: “Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de
acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini
nu sunt recunoscute în România”. In consecinta acestei reglementari, in Romania, contrar
normelor europene in materia libertatii de circulatie a personelor, in ceea ce priveste Institutia
Parteneriatului, concluzionam ca varianta clasica, “casatoria”, garanteaza un drept de
circulatie si rezidenta al partenerilor care coabiteaza in mod oficial, relatie atestata de un
certificate de casatorie!

Raportul Parlamentului European, cu privire la Aplicarea Directivei

Parlamentul Uniunii Europene a realizat un raport, la 24 martie 2009, iar criteriile în funcţie
de care se apreciază aplicarea Directivei sunt citate în cele ce urmează.
Parlementul UE a avut în vedere următoarele aspecte:
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind
dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor member pentru cetaţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora;
rezoluţia sa din 15 noiembrie 2007 privind aplicarea Directivei 2004/38/CE, în care se solicita
Comisiei să prezinte cât mai curând o evaluare detaliată a stadiului implementării şi
corectitudinii transpunerii directivei de către statele membre, precum şi orice propunere utilă,
şi a încredinţat comisiei competente sarcina de a evalua problemele apărute în transpunerea
directivei, evidenţiind cele mai bune practici şi măsuri care ar putea crea discriminări între
cetăţenii europeni şi de a aborda problema liberei circulaţii;
mai multe parlamente naţionale au răspuns la chestionarul Comisiei pentru libertăţi civile,
justiţie şi afaceri interne, iar în unele state membre ambele camere ale parlamentului au făcut
acelaşi lucru;
un resortisant extracomunitar căsătorit cu un cetăţean al Uniunii, care îl însoţeşte sau i se
alătură poate beneficia de dispozițiile directivei, indiferent de locul şi data căsătoriei şi fără a
fi necesară şederea legală anterioară,
deşi articolul 18 din Tratatul CE şi articolul 27 din Directiva 2004/38/CE nu împiedică
legislaţia naţională să stabilească restricţii în ceea ce priveşte dreptul unui resortisant al unui
stat membru să călătorească în alt stat membru, în special pe motiv că acesta a fost repatriat
anterior din statul membru respectiv din cauză că s-a aflat în „şedere ilegală” pe teritoriul
acestuia, cu condiţia ca, comportamentul acelei persoane să constituie o ameninţare reală,
prezentă şi suficient de gravă la adresa unuia dintre interesele fundamentale ale societăţii şi ca
măsurile restrictive preconizate să fie adecvate pentru realizarea obiectivului urmărit şi să nu
depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru a-l atinge, şi este de competenţa instanţei
naţionale să decidă în prealabil dacă este cazul,
articolul 12 alineatul (1) din Tratatul CE trebuie interpretat ca interzicând unui stat membru să
creeze, în scopul luptei împotriva crimei organizate, un sistem de procesare a datelor
personale a cetăţenilor Uniunii care nu sunt şi cetăţeni ai statului respectiv,
interpretarea restrictivă de către statele membre a noţiunilor de „membru al familiei”
(articolul 2), de „oricare alt membru al familiei” şi de „partener” (articolul 3), în special în
ceea ce priveşte partenerii de acelaşi sex şi a dreptului acestora la liberă circulaţie în temeiul
Directivei 2004/38/CE,
se impun formalităţi administrative nejustificate în ceea ce priveşte intrarea şi reşedinţa
membrilor familiei din ţările terţe,
interpretarea dată de statele membre „resurselor suficiente” menţionate la articolul 7 alineatul
(1) litera (b) din Directiva 2004/38/CE este adesea neclară, întrucât majoritatea statelor
membre cer o dovadă a suficienței resurselor; în multe state membre, noţiunea de „sarcină
excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă” este neclară, ca şi
chestiunea dacă şi în ce cazuri se poate lua decizia de expulzare a unui cetăţean al Uniunii
care a reprezentat o sarcină excesivă (articolul 14, considerentul 10);
interpretarea de către statele membre a expresiei „motive imperative/grave de ordine publică
sau siguranță publică” şi situaţiile şi motivele care pot justifica un ordin de expulzare
(articolele 27 și 28) diferă de la un stat membru la altul, fie sunt neclare şi pot conduce la
abuzuri (vizând cetăţenii unui anumit stat membru), fie conformitatea lor cu Directiva
2004/38/CE este îndoielnică (de exemplu, mecanismele de expulzare automată),
cetăţenilor Uniunii li se cere adesea să prezinte autorităţilor statului membru gazdă documente
suplimentare nejustificate, care nu sunt prevăzute în Directiva 2004/38/CE.
Concluziile derivate din acest raport se constituie în câteva recomandări, ce conduc statele
membre, prin autoritaţile competente, către o mai buna înţelegere şi interpretare unitară a
Directivei 2004/38.
S-a constatat că mai multe dispoziţii legislative din majoritatea statelor membre sunt în
contradicţie cu litera şi spiritul directivei, subminând drepturile privind libera circulaţie şi
cetăţenia UE, iar practicile administrative naţionale constituie adesea obstacole majore în
calea exercitării de către cetăţeni a drepturilor lor. În acest sens, directiva a fost transpusă
satisfăcător numai în Cipru, Grecia, Finlanda, Luxemburg, Malta, Portugalia și Spania.
Libertatea de miscare a persoanelor.
Interpretarea si aplicarea principiului anti- discriminarii, explicata de Curtea de Justitie
UE.
Discriminare bazata pe criteriul nationalitatii.
Muncitori.:
Cazul Ibrahim Texeira:

Prevederile legale in cadrul Uniunii europene in ceea priveste libertate de circulatie a


muncitorilor stipulau ca membrul de familie al muncitorului care este national al unui Stat
Membru si angajat in alt Stat Membru are dreptul de a se alatura si rezida cu respectivul
muncitor, indiferent de nationalitate. Aceasta clauza a fost anulata de catre Directiva 2004/38,
in vigoare din 30 aprilie 2006, insa exista inca un articol relevant care nu a fost modificat sau
anulat, care prevede ca descendentii de gradul I al unui muncitor cetatean European, au
dreptul la educatie, ucenicie si formare profesionala, sub conditia rezidentei in statul membru
gazda.
In 2010, Curtea European de Justitie a pronuntat o noua hotarare in material libertatii de
miscare a persoanelor, respectiv in Cauzele C-310/08 si C-480/08, London Borough of
Harrow v Nimco Hassan Ibrahim si Maria Teixeira v London Borough of Lambeth.
Ambele Cauze au avut drept obiect interpretarea Articolului 12 din Regulamentul 1612/68 si a
Directivei 2004/38, din perspectiva legislatiei nationale. Directiva a fost transpusa in legea
britanica prin Regulamentele Imigrarii din anul 2006. Conform Regulamentului nr. 6,
“persoana calificata” este definite ca un national al unui stat membru al Spatiului Economic
European, care pe teritoriul Regatului Unit, se afla in situatia cautarii unui loc de munca, are
calitatea de muncitor, de liber profesionist, de student sau are suficiente resurse pentru a se
intretine. In continuare, Regulamentul 6 prevede ca o persoana poate fi indepartata de pe
teritoriul britanic daca aceasta a nu a indeplinit sau nu mai indeplineste conditiile pentru a fi
“persoana calificata”, in sensul Regulamentelor Imigrarii. In consecinta, Legea privind
locuintele din 1996 si Regulamentele din 2006 privind alocarea de locuinte si persoanele fara
adapost (eligibilitate), stipuleaza ca o persoana nu este eligibila pentru acordarea de locuinta
daca nu are drept de rezidenta in Regatul Unit, conferit de Dreptul Uniunii Europene.
De fapt, in Cauza C-310/08 Ibrahim, reclamanta in procedura principala (nationala), dna.
Nimco Hassan Ibrahim, de nationalitate somaleza, a ajuns in Regatul Unit in 2003, pentru a se
alatura sotului ei. Sotul ei, cetatean danez (Mr. Yusuf), a muncit acolo din 2002 pana in 2003
cand a solicitat compensatie pentru incapacitate de munca. In 2004 a fost declarat “apt de
munca”, dar el a parasit teritoriul britanic. In aceasta perioada, intre 2003 si 2004, Mr. Yusuf
nu a mai indeplinit conditiile de rezidenta legala in Regatul unit, in conformitate cu Dreptul
European.
Cuplul avea patru copii de nationalitate daneza, cu varste cuprinse intre 1 si 9 ani. Primii trei
au ajuns impreuna cu mama lor in regatul Unit, iar al patrulea s-a nascut in Regatul Unit.
Primii doi au urmat cursurile scolii de stat de la sosire.
Doamna Ibrahim s-a separat de domnul Yusuf, dupa ce acesta a plecat, depinzand in totalitate
de asistenta sociala, neavand asigurare medicala complete, se baza doar pe Sistemul National
de Sanatate.
In ianuarie 2007, ea a aplicat pentru acordarea de locuinta pentru ea si copiii ei. Cererea sa a
fost respinsa pe motiv ca doar persoane cu drept de rezidenta, in conformitate cu Dreptul
European, pot face o astfel de solicitare, ori nici dna. Ibrahim si nici sotul ei nu erau residenti
in Regatul Unit sub imperiul Dreptului Uniunii Europene. Dna. Ibrahim a atacat decizia
autoritatii britanice, de respingere a cererii ei pentru locuinta, in fata Instantei Nationale.
Faptele celui de-al doilea caz, C-480/08 Teixeira, privesc situatia dnei. Teixeira, de
nationalitate Portugheza, care a ajuns in Regatul unit in 1989, impreuna cu sotul ei, tot de
nationalitate Portugheza, si a muncit acolo pana in 1991. Fiica lor Patricia, s-a nascut acolo in
1991, pe 2 iunie. Cei doi, dna. Teixeira si sotul ei au divortat ulterior, insa au ramas pe
teritoriul britanic. Din 1991 pana in 2005, dna. Teixeira a lucrat pe perioade intermitente in
Regatul Unit, iar Patricia a mers la scoala acolo.
Curtea de Apel a Angliei si Wales- ului, care a cercetat cele doua cazuri, a intrebat Curtea de
Justitie a Uniunii Europene, daca inca se mai aplica interpretarea articolului 12 din
Regulamentul 1612/68 asa cum reiese din Hotararea Curtii in cauza Baumbast in urma intrarii
in vigoare a noii Directive, i.e. Directiva 2004/38, si daca dreptul de rezidenta al persoanei
care are grija copilului cade sub incidenta Directivei, in ceea ce priveste conditiile de
rezidenta si exercitarea acestui drept, cu precadere in legatura cu cerinta de a avea resurse
suficiente, in asa fel definite, incat parintele in cauza sa nu devina o povara pentru sistemul de
asigurari sociale.
In 2007, dna. Teixeira a aplicat pentru locuinta pentru persoane fara adapost. Cererea sa a fost
respinsa pe motiv ca ea nu avea un drept legal de rezidenta in Regatul Unit, intrucat nu se afla
in campul muncii sip e cale de consecinta nu avea resurse suficiente. Ea a contestat aceasta
decizie in fata Instantelor Nationale, motivand ca are drept de rezidenta atata timp cat Patricia
isi continua educatia.
In judecarea Cauzei Baumbast, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca articolul 12
al Regulamentul mentionat mai sus, trebuie interpretat in sensul ca un copil al unui muncitor
migrant are drept de rezidenta daca el sau ea doreste sa urmeze cursuri de educatie in statul
membru gazda, chiar daca muncitorul migrant nu mai rezideaza sau munceste in acel stat
membru. Acel drept de rezidenta se exitinde si asupra parintelui care este ingrijitorul primar al
copilului.
Interpretarea Curtii Europene de Justitie in ceea ce priveste articolul 12 al Regulamentului
1612/68, a fost in sensul ca acele prevederi permit coplilului unui muncitor migrant sa aibe un
drept independent de rezidenta in legatura cu dreptul de acces la educatie in statul membru
gazda . Deasemenea, in conformitate cu Jurisprudenta constanta a Curtii de justitie a Uniunii
Europene, articolul indicat mai sus, are drept cerinta principala doar aceea de rezidenta a
copilului impreuna cu parintii sai sau cu unul dintre ei intrun stat membru, in timp ce macar
unul dintre ei rezida acolo in calitate de muncitor.. In plus, Curtea a observat ca in litera
articolului 12 in speta, dreptul la tratament egal in legatura cu dreptul la acces la educatie nu
este limitat la copiii muncitorilor migrant, pentru ca se aplica si copiilor fostilor muncitori
migrant. Deasemenea, in conformitate cu Jurisprudenta constanta a Curtii de justitie a Uniunii
Europene, articolul indicat mai sus, are drept cerinta principala doar aceea de rezidenta a
copilului impreuna cu parintii sai sau cu unul dintre ei intrun stat membru, in timp ce macar
unul dintre ei rezida acolo in calitate de muncitor.
Cat priveste prevederile Directive 2004/38, Curtea a retinut ca dreptul de rezidenta in statul
membru gazda al copilul care urmeaza cursuri educationale si al parintelui care este ingrijitor
primar, depinde, in anumite circumstante, de nivelul de resurse avute la dispozitie si de a avea
o asigurare medicala complete. Mai mult decat atat, Curtea a observat ca istoria legislative a
Directivei arata ca a fost elaborate in spiritul Cauzei Baumbast.
Apoi Curtea a observat ca acordarea dreptului de resident pentru copilul si pentru parinte, nu
este dependent de conditia auto- suficientei, mai exact a resurselor suficinete pentru a nu
devein o povara pentru sistemul social national al statului membru gazda. Bazele acestei
interpretari se ragasesc tot in cuprinsul Directivei, care prevede ca plecarea sau decesul
cetateanului nu afecteaza dreptul de rezidenta al copilului sau parintelui. Aceasta inseamna ca
dreptul de rezidenta al parintelui care este ingrijitorul primar al unui copil al unui muncitor
migrant, care urmeaza cursuri in vederea educatiei, nu este este conditionat de resursele
parintelui, care de facto ar trebui sa fie suficiente pentru a nu devein o povara pentru sistemul
de asigurari sociale in statul membru gazda.
O alta intrebare a fost trimisa catre Curtea de Justitie de la Luxembourg, in cauza Teixeira,
daca dreptul parintelui de rezidentaia sfarsit cand copilul devine major. In fapt, fiica dnei.
Teixeira a devenit majora in anul 2009, atingand astfel limita de varsta conform legii
britanice. Raspunsul Curtii Europene de Justitie a fost in sensul ca nu exista o limita de varsta
pentru drepturile conferite unui copil de articolul 12 al Regulamentului, iar aceasta inseamna
ca dreptul la educatie si cel asociat, de rezidenta, al copilului, continua pana la sfarsitul
educatiei acestuia.
In plus, desi copilul care a devenit major, este prezumat a fi capabil sa se descurce singur,
dreptul de rezidenta al parintelui poate fi extins, indifferent, peste acea varsta, in cazul in care
copilul continua sa aiba nevoie de prezenta si grija acelui parinte, pentru a putea sa isi
continue sau sa isi termine educatia. Insa Curtea Europeana de Justitie a lasat pentru Instanta
nationala sarcina de a determina daca acesta este cazul in situtia de fapt, dedusa judecatii.
Curtea Europeana de Justitie a conchis ca dreptul de rezidenta al parintelui care este
ingrijitorul principal pentru un copil al unui muncitor migrant, iar copilul urmeaza cursuri
educational in statul membru gazda, ia sfarsit odata cu majoratul copilului, cu exceptia cazului
in care copilul continua sa aiba nevoie de prezenta si grija aclui parinte, pentru a putea sa
continue si sa isi duca educatia la bun sfarsit.
Se pare ca Hotararea Curtii in Cauza Baumbast a ramas un adevarat reper in ceea ce priveste
libertatea de miscare a persoanellor, asa cum este garantata de Tratate si de legislatia
secundara relevanta.
Laval- Detasarea in cadrul Uninuii Europene
Hotararea Curtii din 18 decembrie 2007 a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, data de catre
Marea Camera in Cauza C-341/2005, Laval un Partneri Ltd v Svenska
Byggnadsarbetareförbundet, Svenska Byggnadsarbetareförbundets avdelning 1, Byggettan
and Svenska Elektrikerförbundet [2007] RCE I-11767 , este de o importanta majora in aria
dreptului muncii, din perspective detasarii.
Faptele care au dus la formarea litigiului national:
Legea suedeza privind detasarea prevede conditii si termene in legatura cu relatiile contractual
de munca, ce cad sub incidenta Directivei 96/71, in ceea ce priveste salariul minim. Aceasta
nu prevede conditiile de acordare a remuneratiei, a caror determinare cade in sarcina
negocierilor collective, la nivel de management. Conform legii suedeze, sindicatele sunt
indreptatite sa recurga la actiuni collective, cu indeplinirea anumitor conditiim care au
menirea de a forta un angajator sa negocize salariile sis a semneze contractul colectiv de
munca.
In mai 2004, Laval un Partneri Ltd, o companie din Latvia, a detasat muncitori din Latvia sa
lucreze pe santiere in Suedia. Munca a fost prestata de o companie subordonata, L&P Baltic
Bygg AB si a inclus renovarea si extinderea cladirilor unor scoli din orasul Vaxholm.
In iunie 2004, Laval and Baltic Bygg, pe de-o parte si sindicatul Suedez al Constructiilor si
lucrarilor publice, Svenska Byggnadsarbetareförbundet, pe de alta parte, au inceput
negocierile in scopul de a determina salariile muncitorilor detasati si de a semna contravtul
colectiv de munca in sectorul constructiilor. Negocierile au esuat, iar partile nu au ajuns la un
accord. In toamna aceluiasi an, Laval a semnat contracte collective de munca cu Sindicatul
din sectorul Constructiilor Latvian, la care 65% din muncitorii detasati erau afiliati.
Pe 2 noiembrie 2004, Byggnadsarbetareförbundet, sindicatul Suedez din Sectorul
Constructiilor, a demarat actiuni collective in forma unor greve (‘blockad’) ce au afectat toate
siturile companiei Laval din Suedia. Electricienii suedezi afiliati Sindicatului s-au alaturat
grevei, iar efectul a fost ca acestia nu mai prestau servicii catre Laval. Insa niciunul dintre
membrii sindicatelor nu erau angajati ai Laval. Dup ace munca a fost intrerupta o perioada de
timp, Baltic Bygg, compania care efectua lucrarile, a intrat in faliment, iar muncitorii latvieni
s-au intors in Latvia.
Raportat la faptele expuse mai sus, Instanta suedeza a gasit necesar sa puna urmatoarele
intrebari Curtii de la Luxembourg:
Interpretarea articolelor 12 si 49 din Tratatul Comunitatii Europene (CE), acum articolele 18
si 56 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (TFUE) si Directiva 96/71/ CE, a
parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 1996 privinf detasarea muncitorilor
in cadrul prestarii de servicii, astfel:
Exista conformitate intre regulile impuse de Tratate cu privire la libertatea de miscare
serviciilor si a interzicerea oricarei discriminari pe baza de nationalitate, dar si a Directivei
96/71, si legea nationala suedeza, care permite Sindicatelor sa oblige, prin organizarea de
greve, prestatorul de servicii strain sa semneze un contract colectiv de munca in statul
membru gazda, asa cum este cel din sectorul constructiilor, daca situatia in tara gazda este
caracterizata de faptul ca legislatia de transpunere a Directivei nu contine prevderi exprese
privind aplicarea termenilor si conditiilor in contractile collective de munca?
Este contrara dreptului Uniunii Europene prohibitia existenta in regulile nationale, impotriva
sindicatelor, de a demara actiuni colective cu scopul de a agreea contracte collective de munca
intre alte parti?
Decizia Cutii: Curtea a decis ca articolul 56 TFUE si articolul 3 al Directivei 96/71/CE a
Parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detasarea lucratorilor
in cadrul prestarii de servicii trebuie interpretate ca excluzand posibilitatea ca un sindicat,
intr-un stat membru in care termenele si conditiile de angajare in munca aplicabile situatiilor
prevazute de articolul 3, primul sub paragraph, literele a-g din aceasta Directiva, continute in
prevederile legale in legatura nivelul de salarizare minim, sa incerce, pe calea actiunilor
collective, concretizate in greve, ca cea prezentata in actiunea principal, sa oblige un prestator
de servicii stability in alt stat membru sa intre in negocieri, cu privire la nivelul de salarizare
pentru lucratorii detasati sis a semneze un contract colectiv al carui termeme si conditii sunt,
din aceste puncte de vedere, mai avantajoase decat cele prevazute de legislatia relevant, in
timp ce alte clauze se refera la situatii neprevazute de articolul 3 al Directivei.
Acolo unde exista interdictii, intrun Stat Membru, impotriva unui Sindicat de a demara actiuni
collective in scopul neluarii in seama sau modificarii unui contract colectiv intre alte parti,
articolele 49 si 50 TCE, exclude posibilitatea ca acea interdictie sa fie conditionata de faptul
ca o asa actiune trebuie sa fie in legatura cu termenele si conditiile de angajare in munca, la
care sunt aplicabile direct normele nationale.
Motivarea Curtii:
In primul rand, Curtea observa ca Directiva 96/71 nu permite Statelor Membre Gazda sa
conditioneze prestarea de servicii pe teritoriul lor de termene si conditii ale angajarii in
munca, ce exced limita ce stabileste regulile de minima protective ale lucratorilor. In ceea ce
priveste situatiile indicate si care fac referire la Directiva
Apoi Curtea accepta faptul ca dreptul a demara actiuni collective trebuie recunoscut ca un
drept fundamental care este parte integranta a principiilor generale al Uniunii europene, de a
caror respectare suntem asigurati, insa acest drept poate fi subiectul unor restrictii. Natura
esentiala a dreptului de a demara actiuni collective nu inseamna ca dreptul European este
inaplicabil acestor actiuni, luate impotriva intreprinderilor stabilite in alt Stat Membru care
detaseaza lucratori in conformitate cu prevederile transnaltionale privind prestarea de servicii.
In acest caz, Instanta Europeana subliniaza faptul ca dreptul sindicatelor unui Stat Membru de
a derula actiuni collective prin care o intreprindere stabilita in alt stat Membru poate fi
obligate sa intre in negocieri cu sindicatee, pe o durata nederminata, pentru a determina
nivelyul minim de salarizare sis a semneze un contract colectiv, ale carui termene si conditii
depasesc limita impusa de protectia minima a lucratorilor, garantata de Directiva 96/71, este
pasibil de a parea mai putin atractiv pentru investitori, sau mai dificil de accesat, in scopul
prestarii de servicii in Suedia, iar in consecinta, constituie o restrictie a libertatii prestarii de
servicii.
O restrictie a libertatii de prestari de servicii poate fi justificata doar de un obiectiv legitim,
compatibila cu Tratatul, dar si de motive ce tin de interesul public, in care caz ar trebui sa fie
adaptata atingerii scopului urmarit si sa nu treaca de limita impusa de necesitatea masurilor
luate in vederea indeplinirii acestui scop.
In acest sens, Curtea subliniaza ca dreptul de a derula actiuni colective pentru protectia
lucratorilor in Statul Membru Gazda impotriva unor masuri de “dumping social” poate
constitui on motiv imperativ de interes public. In acest context, blocarea activitatii unui
santier, de catre un sindicat al Statului Membru gazda, care aredrept scop asigurarea
lucratorilor detasati in cadrul prestarilr de servicii, ca vor avea un nivel deteminat al
termenelor si conditiilor de ocupare a fortei de munca, intra sub incidenta obiectivului de a
proteja muncitorii.
Oricum, in ceea ce priveste obligatiile specifice, legate de semnarea contractlui colectiv de
munca in sectorul constructiilor care se doreste a fi impus de sindicate companiilor stabilite in
alt Stat Membru, pe baza unei actiuni collective, Curtea a retinut ca obstacolulul rezultat din
acea actiune colectiva, i.e. blocarea santierului, nu poate fi justificat de obiectivul protectiei
muncitorilor. Cu privire la muncitorii detasati in cadrul prestarii transnationale de servicii, in
vederea atingerii scopului Directivei 96/71, angajatorul are obligatia de a se informa in
legatura cu regulile imperative privind protectia minima a lucratorilor in Statul Membru
gazda.
In legatura cu negocierile asupra drepturilor salariale pe care sindicatele au intentionat sa le
impuna comaniilor stabilite in alt stat Membru, care au detasat temporar lucratori pe teritoriul
accelui stat, pe calea actiunii collective, Instanta europeana considerat ca dreptu Uniunii
Europene nu interzice Statelor Membre sa prevada pentru companiile stabiite pe teritoriul lor,
obligatia de a se conforma unor reguli nationale privind salariul minim, pe cai adecvate.
Oricum, actiunea colectiva nu poate fi justificata in legatura cu obiectivul de interes public de
a protective a lucratorilor, in cazul in care negocierile privind salariile cer companiilor
stabilite in alt Stat Membru sa fie parte dintrun system national caracterizat de o lipsa a
prevederilor in materie, de orice fel, care ar fi sufficient de precise, dar si accesibile, incat sa
nu faca sarcina angajatorului imposibila sau foarte dificila, de a determina obligatiile de
conformitate in legatura cu salariul minim.
In final, Curtea de la Luxembourg noteaza ca regulile nationale care nu iau in considerare,
indifferent de continutul lor, contractele colective in care intreprinzatorii care detaseaza
lucratori in Suedia au deja o legatura cu Statul membru in care sunt stability, dau nastere la
discriminare impotriva acestor companii, in masura in care sub incidenta acelor reguli
nationale, acele companii sunt tratate in acelasi mod ca si intreprinzatorii suedezi, care nu au
agreat un contract colectiv de munca.
Discriminarea prezumata in aceasta cauza, poate fi justificata doar in conformitate cu cele trei
exceptii stipulate de TFUE, i.e.: obiective ce tin de politica publica, securitate publica sau
sanatate publica.
In consecinta, aplicarea acelor reguli companiilor straine, care sunt legate de contracte
collective la care legea suedeza nu se aplica direct, au drept scop, in primul rand, sa permita
sindicatelor sa deruleze actiuni prin care sa se asigure ca angajatorii ce activeaza pe piata
muncii din Suedia, platesc salarii si aplica alte termene si conditii de angajare in munca, in
conformitate cu cele uzuale in Suedia, iar in subsidiar, sa creeze un climat concurential , bazat
pe egalitate de sanse, intre angajatorii suedezi si intreprinderile din alte State Membre.
Pentru ca niciun argument nu constituie motiv de protective a ordinii publice, securitatii sau
sanatatii publice, o atare discriminare nu poate fi justificata.
Comentarii:
Argumentarea Curtii privind problema discriminarii, invocate de reclamantul in procedura
principal, este interesanta din punct de vedere al diferentei intre notiunile de “drepturi
fundamentale” si “libertati fundamentale”.
Sindicatele se bazeaza pe scopul legitim al protectiei lucratorilor, folosindu-se de greva prin
care sa oblige compania Laval sa semneze contractul colectiv de munca, contract ce nu
contine termeni si conditii stipulate de in articolul 3(1), literele a-g, dar care sunt si mult mai
favorabile decat minimul legal prevazut in legislatia suedeza. Curtea a aplicat principiul
proportionalitatii si a constatat ca actiunea concretizata in greva este potrivita pentru atingerea
scopului declarat, acela de a asigura protectia lucratorilor, insa in acest caz, conditiile
depasesc minimul prevazut de legislatia nationala suedeza. In consecinta, Curtea a retinut ca
protectia lucratorilor, in mod clar nu poate servi drept justificare, in situatia in care se doreste
obligarea la semnarea unei intelegeri collective care prevede peste minimul de protective
cerut de legislatia nationala.
In ceea ce priveste obligarea la negocieri in legatura cu salariile, prin actiuni collective,
Curtea a concluzionat in mod asemanator. Astfel, Sindicatele se pot baza pe scopul de a
proteja lucratorii si pe cel de a proteja drepturile fundamentale in legatura cu actiunile
collective, ca justificari legitime ale misiunii. Totusi, aceste scopuri, nu pot justifica o actiune
colectiva menita sa impuna negocieri ale salariilor, in lipsa unui context national legal, prin
care sa se determine minimmul salariului. Mai concret, cum salariul minim este determinat de
o analiza “de la caz la caz”, nu este posibila determinarea minimului care se cere a fi
respectat.
Curtea a analizat problema discriminarii, cu precadere din perspectiva articolului 56 TFUE,
fostul articol 49 TCE, considerand ca articolul 18 TFUE, fostul articol 12, nu contine
prevederi exprese si efecte al principiului anti- discriminarii, spre deosebire de primul.
Cum a doua intrebare viza problema unei posibile justificari, poate merita comentata pe scurt.
Asadar, regula nationala este o forma de discriminare direct ace poate justificata doar pe baza
articolului 46 TCE, acum articolul 52 TFUE, pe motive de politici publice, securitate sau
sanatate publica. Cum misiunea regulii suedeze era in sensul de a asigura ca salariile si alte
drepturi conexe, transpuse in termeni si conditii specifici de angajare in munca, sunt impartie
si aplicate in mod egal in Suedia si de a crea un climat concurential corect, aceasta nu poate fi
analizata din perspective articolului 46 TCE, indicat mai sus.
In final, Curtea a reiterat ca principiul anti- discriminarii deriva din cel al egalitatii de
tratament, care cere ca situatiile comparabile sa fie tratate la fel, iar cele diferite sa nu fie trate
la fel.. Drept urmare, avand in vedere ca aceleasi regului nationale au fost aplicate la situatii
diferite, i.e. suedezii care nu au semnat un contract colectiv de munca si strainii care au
incheiat un astfel de contract in statul unde s-au stability, Curtea de la Luxembourg a hotarat
ca avem de-a face cu o discriminare directa, ce nu poate fi jusrtificata de art. 52 TFUE, fostul
art. 49 TCE.
Cauza Becali- Discriminare pe baza de orientare sexuala.
In aprilie 2013, curtea Uniunii Europene, a hotarat in Cauza C-81/2012, avand drept obiect
interpretarea Directivei 2000/78, cu privire la politica sociala, principiul anti-discriminarii si
egalitatii la locul de munca si la recrutare, schimbarea sarcinii probei, afirmatii publice facute
de un reprezentatnt important al mediului fotbalului romanesc care exclude recrutarea unui
fotbalist homosexual.
Curtea de Apel Bucuresti a fost sesizata de catre Asociati ACCEPT, organizatie non-
guvernamentala care apara drepturile lesbienelor, homosexualilor si bi-sexualilors, impotriva
Consiliului National de Combatere a Discriminarii (din Romania), privind pe G. Becali si SC
Fotbal Club Steaua București SA, in legatura cu pretinsa discriminarea ce a avut loc prin
discurs public difuzat prin media, privind un fotbalist homosexual exclus de la procesul de
recrutare in clubul de fotbal, argumentandu- se ca acest comportament consitutie discriminare
directa, pe baza de sex, nesanctionata corespunzator de catre Consiliul National al
Discriminarii, parat in procedurile nationale.
Curtea de apel Bucuresti, a facut uz de procedura instituita de art 267 TFUE, privind
posibilitatea de a trimite intrebari preliminare, intreband Curtea de la Luxembourg despre cum
trebuie privita afirmatia facuta de dl. Becali, in calitate de actionar al clubului sportiv, din care
citam:
Curtea a decis, printer altele, ca interpretarea Directivei 2000/78/CE, din 27 noiembrie 2000
de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea
în muncă şi ocuparea forţei de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7),
transpusa in legislatia Romana prin Ordonanta de Guvern 137/2000, republicata, ca faptele
indicate, i.e. afirmatiile facute de dl. Becali, pot conduce la discriminare in sensul normei
europene, iar cu privire la sarcina probei, aceasta ramane in sarcina paratului (posibilului
angajator, in cazul de fata), asa cum este reglementata ca principiu de drept si consolidate de
jurisprudenta europeana.
Comentarii:
Din punct de vedere al proeminentei afirmatiilor facute de dl. Becali, in legatura cu orientarea
sexuala a posibilului angajat, au condus Curtea de la Luxembourg catre o solutie favorabila
Asociatiei ACCEPT, insa nu suficient de ferma. Astfel, Curtea a lasat la latitudinea Instantei
Nationale sa aprecieze daca sanctiunile aplicabile in cazul unei constatari a unei discriminari
pe criteriul orientarii sexuale, sunt eficiente, proportionale si au efect disuasiv, ori in situatia
de fata a fost vorba despre un avertisment.
Unde ramane echilibrul juridic intre drepturile persoanelor homosexuale si dreptul
angajatorului de a opta catre ceea ce isi doreste, coroborat cu obligatia acestuia din urma de a
respecta dreptul la munca al primei categorii indicate, ramane de vazut. Cu certitudine insa,
putem conchide ca exista, cel putin formal, reguli care protejeaza pesoanele de o anumita
orientare sexuala, ce impun obligatii in sarcina celorlalte subiecte de drept, iar essential in
aceasta materie este intelegerea si aplicabilitatea concreta, unde un ajutor deosebit este
acordat de Instanta Europeana de la Luxembourg.
Libertate de miscare- Studenti.

Cand un cetatean European doreste sa studieze sau sa munceasca peste granitele tarii sale,
constientizarea regulilor impuse de autoritatile nationale ale statului gazda, trebuie cautata si
asigurata. In consecinta competentelor impartite intre statele member si Uniune Europeana, cu
exceptia situatiilor care presupun competemta exclusiva a Uniunii Europene, autoritatile
nationale pot impune diferite conditii pe care un cetatean trebuie sa le indeplineasca atunci
cand dorste sa acceseze teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene. In acest sens, doua
cauze de baza ale instantei de la Luxembourg, vor fi prezentate si explicate, in scopul de a
clarifica, pe cat posibil, harta drepturilor si obligatiilor, pe care cetatenia europeana le confera
subiectilor ei. Asfel, scopul prezentarii in detaliu, dar si a comentariilor, este acela de a
explica, prin exemple, procesul de admisie si criteriul de rezidenta, impreuna cu restrictiile
corespondente, pentru o mai buna intelegere a avantajelor si dezavantajelor de a fi cetatean al
unui stat membru al Uniunii Europene.
Hotararea Marii Camere, din 15 Martie 2005 in Cauza C-209/03, Regina, pe cererea inaintata
de Dany Bidar v. Orasul Londonez Ealing si Secretarul de Stat pentru Educatie si Aptitudini,
RCE I- 02119
In fact, in August 1998 Mr Bidar, a French national, entered the territory of the United
Kingdom, accompanying his mother who was to undergo medical treatment there. Of course,
they lived together, as her dependant, and pursued and completed his secondary education
without ever having recourse to social assistance.
In fapt, in august 1998, dl. Bidar, cetatean de origine franceza, a intrat pe teritoriul Regatukui
Unit, insotind-o pe mama sa care urma sa beneficieze de tratament medical acolo. In mod
firesc, ei locuiau impreuna, el ca dependent, iar de-a lungul timpului el a terminat liceul fara a
recurge la asistenta sociala.
In 2001, el a inceput sa studieze economia la University College London(UCL). In timp ce
domnul Bidar a primit asistenta in legatura cu taxele de studio, cererea pentru ajutor financiar
in legatura cu intretinerea sa, in forma unui imprumut pentru student, a fost refuzata pe motiv
ca nu era stability in Marea britanie. Impotriva acestui refuz, el a sesizat Instanta britanica,
argumentand ca ar trebui sa primeasca ajutorul cerut pentru intretinere, datorita faptului ca
este cetatean European, iar existenta unei conditii de rezidenta pentru acordarea imprumutului
pentru student cerut (ajutorul financiar), prin lege nationala, i.e. Regulamentul privind
Suportul Studentilor, constituie discriminare interzisa de art. 12 TCE, acum art. 18 TFUE.
Cererea privind procedura intrebarii preliminare, a fost trimisa de Inalta Curte de justitie a
Angliei si Tarii Galilor, Sectia “Queens’ Bench” (instanta administrativa), care a hotarat sa
suspende cauza si sa sesizeze Curtea European de justitie in egatura cu interpretarea TCE, art.
12 si 18, acum articolele 18 si 21 TFUE, dar si Directiva 90/364/CEE, privind legislatia
engleaza care stipula drept conditie pentru a accesa asistenta pentru intretinere studentilor,
criteriul rezidentei de 3 ani pe teritoriu britanic. Instanta Nationala, a intrebat in esenta daca
acest criteriu este discriminatoriu sau nu.
B. Analiza Curtii.
Curtea de la Luxembourg s-a ocupat de problema interzicerii discriminarii pe baza de
nationalitate, asa cum este stipulata de art. 18 TFUE, in legatura cu prevederile privind
cetatenia, asa cum reies din art. 12 TFUE. Din punct de vedere al problemei nationalitatii,
Curtea a retinut ca atunci cand o situatie cade sub jurisdictia dreptului European, inclusiv
exercitarea libertatii prevazuta de art. 21 TFUE, de a se muta si a rezida in spatiul Uniunii
europene, subiectul de drept, respective cetateanul european se poate baza pe aceste
reglementari.
Instanta Europeana a afirmat ca exista o diferenta de tratament a studentilor nerezidenti,
bazata pe criteriul rezidentei, prevazuta de legislatia engleza si aceasta constituie discriminare
indirect. In consecinta, paratul (Guvernul Britanic) din procedura principal, a incercat sa
justifice regula contestata, dupa cum urmeaza:
a) trebuie sa existe asigurare asa incat contributiile facute de parinti sau student prin taxare
sunt sau vor fi suficiente pentru a justifica imprumuturile justificate;
b) trebuie indeplinita si cerinta existentei unei legaturi autentice, intre studentul care cere
asistenta pentru intretinere si piata muncii din statul membru gazda.
In considerarea acestor justificari aduse de Guvernul Britanic, Curtea a retinut ca desi este
legitim ca un stat membru sa acorde asistenta doar studentilor care demonstreaza un anumit
grad de integrare in societatea statului respective, acel stat membru nu poate cere studentilor
in cauza sa stabileasca o legatura cu piata muncii statului gazda. Curtea a afirmat ca un anume
grad de integrare poate fi reflectat de faptul ca studentul respective a rezidat in statul membru
gazda, pentru o anumita perioada de timp. Totusi, regulile contestate sunt de natura a crea un
climat in care studentul care este cetatean European si care este resident legal in statul
membru gazda si care a primit o parte substantial de educatie in statul memnru gazda, care a
stability o legatura autentica cu societatea acestuia in consecinta, este impiedicat de a-si mai
urma studiile, in aceleasi conditii ca un student ce este national al statului membru gazda si
care se afla in acceasi situatie. Prin urmare, aceste justificari nu au fost sustinute de Instanta
Europeana, care a hotarat in sensul ca o conditie cum este aceea de rezidenta anterioara de 3
ani (studentul sa locuiasca pe teritori britanic in prima zi a primului an academic si sa fi locuit
in UK in ultimii trei ani, care preced acea zi), este contrara aplicarii primului paragraph al art.
18 TFUE, fostul art. 12 TCE.

2 Hotararea Marii Camere din 18 Noiembrie 2008, a Curtii europene de Justitie, in


Cauza C-158/07 Jacqueline Förster v Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep,
[2008], RCE I-08507-
Fapte:
In 2000, pe 5 martie, Jacqueline Förster, o nationala a Germaniei, in varsta de 20 de ani, s-a
stability in Olanda, unde s-a inscris pentru pregatire profesionala ca profesoara la scoala
primara (gimnaziu) si din 1 septembrie 2001, la un curs in teoria educationala ce avea drept
rezultat o diplama de bacalaureat la Liceul din Amsterdam. Pe durata studiilor, dra. Förster a
avut tot felul de locuri de munca platite. IB- Groep, autoritatea nationala competent din punct
de vedere al finantarii educatiei i-a acordat un grant pentru intretinere incepand cu septembrie
2000. Aceasta autoritate a considerat ca dra. Förster trebuie privita ca “lucrator” si in
consecinta, trebuie tratata ca orice student olandez, in legatura cu grant-urile pentru
intretinere.
In urma unui control, IB- Groep a afirmat ca perioada de timp scursa intre iulie 2003 si
decembrie 2003, dra. Förster nu a fost angajata si remunerata. Urmare a acestui fapt, ea nu
mai poate fi privita ca un lucrator, iar autoritatea competenta cu acordarea finantrii pentru
intretinere, a anulat decizia prin care i-a fost acordat grant de intretinere in perioada iulie-
decembrie 2003, avand drept effect obligarea la plata sumelor acordate in exces.
Dra. Förster, a contestat aceasta decizie de anulare, sustinand, printer altele, ca era sufficient
de integrate in societatea olandeza in perioada iulie – decembrie 2003, incat sa poata cere
grant de intretinere in calitate de student, in conformitate cu dreptul european. In acest sens,
ea a invocat Hotararea CJUE expusa anterior, i.e. Bidar , unde Curtea a retinut ca existenta
unui anume grad de integrare poate fi considerate ca stabilita daca se dovedeste ca studentul a
locuit in statul membru gazda pentru o anumita perioada de timp.
Urmare a acelei Hotarari (din Bidar), IB- Groep a adoptat un act prin care un student al
Uniunii Europene trebuie sa fi rezidat legal in Olanda pentru o perioda de minimum 5 ani,
neintrerupta, inainte de a cere ajutor financiar pentru intretinere.
Instanta olandeza, care a fost sesizata in recurs, cu actiunea introdusa de dra. Förster, a facut
uz de procedura intrebarii preliminare.
Considerentele Intrebarii preliminare
Problemele de drept supuse analizei Instantei de la Luxembourg au vizat: Liberattaea de
miscare a persoanelor; student care este national al unui stat membru si merge la cursuri de
formare in alt stat membru; grant de intretinere student; Cetatenie Europeana; art 12 TCE;
principiul certitudinii legale- in ce conditii un student din alt stat membru este indreptatit la
ajutor de intretinere in conformitate cu art. 12 TCE, care interzice orice discriminare be baza
de nationalitate? Exista compatibilitate cu aplicarea art. 12 TCE, primul paragraph, a cerintei
privinf rezidenta anterioara de 5 ani neintrerupti? In caz afirmativ, este necesar, conform unei
analiza “de la caz la caz”, luarea in considerare a altor criterii ce dovedesc un grad important
de integrare sociala in statul membru gazda? Exclude Dsdreptul European, cu precadere
principiul certitudinii legale, aplicarea retroactive a unei cerinte de rezidenta, care la
momementul faptelor intamplate si prezentate in procedura principal, care nu puteau fi
prevazute de solicitant?
Raspunsul Curtii
Dreptul comunitar (acum al uniunii europene), cu precadere principiul certitudinii legale, nu
exclude aplicarea unei conditii de rezidenta legala de 5 ani neintrerupti, pentru studenti ai
statelor membre UE, anterior aplicarii pentru ajutor financiar de intretinere.
Motivarea Curtii
Instanta Europeana a subliniat ca un student care este resident legal in alt stat membru se
poate baza in scopul obtinerii de ajutor financiar pentru intretinere, pe interzicerea oricarei
discriminari pe baza de nationalitate.
Pentru ca cerinta privind durata rezidentei nu este aplicabila studentilor de nationalitate
olandeza, problema s-a pus ce restrictii pot fi impuse dreptului studentilor care sunt nationali
ai altor state member, de a primi ajutor financiar pentru intretinere, fara aplicarea unui
tratament diferentiat care ar putea fi considerat discriminatoriu.
Astfel, Curtea a observat ca este legitim ca un stat membru sa acorde asistenta financiar
pentru intretinere doar studentilor care au demonstrate un anume grad de intergrare in
societtaea statului membru gazda si ca existenta unui anumit nivel de integrare poate fi
considerat stabilita de faptul ca studentul a fost resident pentru o anumita perioada de timp.
Curtea a retinut ca in aceasta speta, conditia de 5 ani neintrerupti de rezidenta legala este
potrivita atingerii scopului garantarii ca solicitantul grantului pentru intretinere este integrat in
societatea statului membru gazda. In plus, aceasta conditie nu poate fi privita ca excesiva!
Asadar, Curtea a retinut ca prin faptul ca se permite celor interesati, sa afle fara dubiu, care
sunt drepturile si obligatiile lor, conditia de rezidenta prevazuta de actul emis de IB- Groep
este de natura a garanta un nivel semnificativ de certitudine legala si transparent, in contextukl
acordarii de ajutor financiar studentilor. Prin urmare, in ceea ce priveste retroactivitatea
aplicarii regulii olandeze contestate, in legatura cu principiul certitudinii legale, Curtea a
hotarat ca aceste reguli nationale pot fi aplicate chiar daca solicitantul nu le-a putut prevedea.
Comentarii:
Se poate observa cu usurinta ca Instanta Europeana nu a aplicat “formula” Bidar! In cauza
Bidar, Curtea a hotarat ca o conditie de rezidenta impuse de regulile britanice este
discriminatorie be baza de nationalitate, asa incat un student strain nu poate obtine status de
“persoana stabilita”, iar in consecinta nu poate beneficia de ajutorul de intretinere pentru
studii. Asfel, in Bidar, 3 ani de rezidenta pot constitui o dovada clara a faptului ca individual
este integrat in societatea statului memmbru. In cea de-a doua cauza, dra. Förster, si-a bazat
sustinerile pe Hotatrarea Curtii din cauza Bidar, din punct de vedere al notiunii de integrare,
adica pe lagatura dintre individ si societate, asa numita solidaritate financiara…
Problema discriminarii nu a fost analizata sufficient. Astfel, in cauza Förster, Curtea a
considerat ca situatia difera de cea prezentata judecatii in cauza Bidar, prin statutul de
“persoana stabilita”, cerinta regulii britanice pentru acordarea finantarii studiilor, care era
defapt crieriul discriminatoriu si care era aplicabil indifferent de nivelul de integrare in statul
membru gazda.
Spre deosebire de cauza Bidar, in Förster, Curtea acceptat ca o regula nationala care
stipuleaza ca singura cale de a dovedi integrarea este aceea de 5 ani de rezidenta legala
anterioara solicitarii de ajutor financiar, o cerinta care cei mai multi student noon-nationali
(care nu sunt olandezi) nu o vor putea satisface. Situatia individuala a drei. Förster, natura
autde integrarea autentica a oricarei legaturi cu societatea gazda, nu au facut vreo diferenta.
Inainte de trecerea timpului necesar prevazut de criteriul rezidentei, nicio rezidenta nu poate fi
obtinuta in mod legal, asa incat niciun effect legal nu poate fi atasat integrarii reale a non-
nationalilor in societatea statului membru gazda.
In Bidar, Curtea a avut de analizat exact aceeasi situatie a individului ca in Förster, insa doar
in prima cauza Insatnta a consierat ca exista o legatura reala, autentica cu societatea britanica
gazda si ca gradul de integrare era suficient realizat.
In plus, in argumentarea Curtii, in ceea ce priveste testul proportionalitatii, acesta pare mai
degraba superficial si incomplet. Astfel, nu a fost analizat si aspectul mijloacelor folosite,
daca acestea nu depasesc ceea ce este necesar de facut pentru realizarea scopului propus si
declarat. Deasemenea a fost omis a se analiza daca criteriul rezidentei pur si simplu este cea
mai outin invaziva masura pentru atingerea obiectivului integrarii. Curtea a afirmat doar ca
criteriul rezidentei este proportional!. Rationamentul instantei a facut referire, intai la
reglementarea privind rezidenta permanenta, existenta in legislatia olandeza, care presuopune
o rezidenta continua de 5 ani, prevederi existente dealtfel si in Directiva 2004/38/CE
(aplicabila in Bidar, nu si in Förster), apoi la principiul certitudinii legale. Pare dificil sa
intelegem motivele pentru care Curtea de la Luxembourg a facut referire la Directiva
2004/38/CE, desi nu a gasit-o a fi aplicabila spetei, in Förster. Probabil s-a dorit o justificare a
rationamentului continut de hotarare (in Förster), prin incercarea de a asimila prevederile
europene in material libertatii de miscare a personelor, cu cele olandeze, asa incat sa para
compatibile cu reglementarile euroene specifice, dar si cu principiul anti-discriminarii…
Chiar daca Avocatul General Mazak a prezentat alternative, mai putin invazive, care ar fi
functionat cu mai putina rigiditate, acestea nu au fost explorate. Astfel, AG Mazak a sugerat
ca 5 ani de rezidenta continua poate fi considerat disproportionat , atat timp cat individual
poate dovedi ca este suficent de integrat in societatea statului membru gazda.In plus, el a fost
de parere ca regula olandeza contestata in procedura principala nu este compatibila cu
principiul anti-discriminarii!
Principiul certitudinii legale este un principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, care
presupune, in ariile acoperite de dreptul European, ca statele member sa includa legi sau acte
administrative clare si precise, asa incat individual sa poata analiza fara dubiu care ii sunt
drepturile si obligatiile. Scopul acestui principiu este sa asigure ca situatiile si relatiile juridice
raman previzibile. Instanta de trimitere a intrebat daca principiul certitudinii legale exclude
aplicarea retroactive a unei conditii de rezidenta, care la momentul intamplarii faptelor cu care
a fost sesizata Instanta nationala, nu au putut fi cunoscute de catre solicitant (reclamanta in
procedura principala). Raspunsul curtii a fost negativ, a avut drept baza doua argumente: 1.
Criteriul de rezidenta introdus de regulile olandeze a avut drep scop legitim (se pare)
facilitarea perioadei de tranzitie intre momentul hotarraii din Bidar si transpunerea Directivei
2004/38 CE.

2 Curtea a observat ca noile reguli olandeze confera mai multe drepturi studentilor, in
comparative cu cele vechi.

Insa indiferent cate drepturi confereau contestatele reguli olandeze din 2005, se iveste totusi
intrebarea: principiul neretroactovitatii legii, care este un principiu de drept in general, si care
are radacini adanci in marginea istoriei, care presupune ca legea se aplica doar de la intrarea ei
in vigiare, cu exceptia cazului in care explica oarecum intelesul celei vechi, mai este de
actualitate on ordinea juridica europeana? In plus, AG Mazak a afirmat in, opinia sa, ca
principiul certitudinii legale si protectia individuui nu exclud ca o regula sa fie aplicata
retroactiv, atata timp cat efectele acestei aplicari pun individual intro situatie juridical mult
mai favorabila. Exista o derogare de notorietate a principiului neretroactivitatii, i.e. legea
penala mai favorabila. Probabil ca la aceasta a facut referire si AG Mazak, insa chiar daca
raspunsul este pozitiv la aceasta intrebare, Instanta europeana a decis ca este posibil, ca
neretroactivitatea unei legi poate fi acoperita de scopul adaptarii la o perioada de tranzitie si
de impresia ca se ofera mai multe drepturi studentilor, in general, decat in trecut.
Un effect direct a hotararii din Förster, este acela ca faptele doveditoare, anterior, a integrarii
in statul membru gazda, cerinta impusa tot de jurisprudenta CJUE in Bidar, de exemplu, devin
irelevante din punct de vedere juridic. Aceasta este situatia legislatiilor nationale care
stipuleaza o definitie formala a “integrarii”, in mod similar cu cea olandeza.
Cowan. Dreptul victimelor la compensatie:
In conformitate cu Dreptul European, implicit cu cel romanesc, victimele infractiunilor sunt
indreptatite la compensatie financiara, urmare a prejudiciului suferit in urma savarsirii
infractiunii. conditia esentiala pentru admisibilitatea unei astfel de cereri este sesizarea
autoritatilor competente in termen de 60 de zile, in legatura cu savarsiee infractiunii. In plus,
trebuie mentionat ca exista limitari cu privire la categoriile de infractiuni care dau nastere la
dreptul victimei la compensatie financiara, i.e.:tentativ la infractiunile de omor, omor calificat
si omor deosebit de grav, vatamare corporala grava, o infractiune intentionata care a avut ca
urmare vatamarea corporala grava a victimei, viol, act sexual cu un minor,, perversiune
sexuala, traficul de persoane, terorism si orice alta infractiune intentionata comisa cu violenta.
cine poate cere compensatia financiara? Victima directa, sotul, copiii si persoanele aflat in
intreti ere persoanelor decedate prin savarsirea infractiunilor indicate mai sus.
conditiile de acordare a compensatiei financiare fac referire la nationaliatea victimei cumulat
cu locul savarsirii infractiunii, e.g. cetean european (implicit roman) sau strain/ apatrid avand
caliatea de victima a unei infractiuni savarsit pe teriforiul Romananiei.
In concluzie, daca sunteti cetatean roman, strain sau apatrid, victima a unei infractiuni
intentionate comise cu violenta pe teritoriul unui stat membru al UE, sunteti indreptatit/a la
compensatie financiara in conformitte cu normele privind coperarea judiciara in materie
penala.

Alte incalcari ale principiului anti-discriminarii, pe motive de nationalitate:


Hotararea Curtii din martie 2002 a CJUE, Camera a sasea, in Cauza C-224/00, Comisia
Comunitatilor Europene v. Republica Italiana [2002] RCE I-02965
Actiune directa conform articolului 258 TFUE- “Infringement”
In fapt:

Comisia a sesizat CJUE cu o actiune impotriva Italiei morivata de o presupusa discriminare


existenta in Codul rutier, bazata pe diferenta de tratament in functie de lucul inregistrarii
vehiculului.
Codul Rutier prevedea ca in cazul unei contraventii, soferul, are posibilitatea ca in 60 de zile ,
de a plati o amenda redusa, echivalent al minimului prevazut sau sa conteste procesul verbal
de contraventie in fata Institutiei Prefectului. Dar, daca vehiculul este inregistrat in alt Stat
Membru, contravenientul poate plati amenda pe loc sau poate da o garantie (sub forma unei
cautiuni) corespunzatoare dublului minimului prevazut pentru amenda, pentrui a evita
confiscarea imediata a permisului de conducere sau vehiculului, ca masuri de preventive.

Intrebari si probleme de drept


Insuccesul unui Stat Membru de a-si indeplini obligatiile- Principiul anti-discriminarii
pe baza de nationalitate- Diferenta de tratament aplicata persoanlor de savarsesc
contraventii conform Codului Rutier, in functie de locul inregistrarii vehiculului-
Proportionalitate.
Raspunsul CJUE
Prin mentinerea in vigoare a reglementarilor contestate, i.e. prevederile Codului Rutier Italian,
care fac referire la diferenta disproportionate de tratament intre contravenienti, bazata pe locul
inregistrarii vehiculelor lor, Republica Italiana nu si-a indeplinit obligatiile in conformitate cu
principiul anti-discriminarii, asa cum este stipulate de Tratat!

Motivarea CJUE

In primul rand, Curtea a remarcat ca diferenta de tratament bazata pe locul inregistrarii


vehiculului are drept rezultat o diferenta de tratament intre italieni si ceilalti cetateni europeni,
avand in vedere ca majoritatea soferilor ale caror masini sunt inmatriculate in alte state
membre nu sunt cetateni italieni, iar reciproca este deasemenea valabila.
Aceasta diferenta de tratament este de natura a crea discriminare indirecta pe baza de
nationalitate.
Reprezentantii Italiei au cautat sa justifice reglementarile contestate argumentand ca in lipsa
unui mechanism care sa asigure plata amenzilor in fiecare stat membru (in cazul contraventiei
savarsite pe teritoriul Italiei de catre un cetatean European, altul decat Italian), sistemul
legislative contestat este necesar.
Curtea, in raspuns la justificarea adusa de guvernul Italiei, a recunoscut calitatea de garantie
pe care sistemul contestat o impune, dar sumele fixate de Codul Rutier sunt disproportionate!.
Astfel, garantia consta in dublul minimului amenzii in cazul platii immediat si are drept
consecinta efectul de a incuraja contravenientii de a plati imediat in scopul de a renunta la
dreptul de a contesta presupusa contraventie n fata prefectului (pe o perioada de timp) sau de
a decide daca sa introduca respective contestatie, in termen legal.
Prin urmare, Curtea a considerat ca Italia ar fi putut asigura plata amenzilor de catre
contravenientii europeni, altii decant cei italieni, si in situatia in care ar fi prevazut o garantie
echivalenta minimului amenzii, care ar fi putut fi confiscate la expirarea termenului legal de
introducere a contestatiei.

Comentarii:

Curtea a observat ca situtia dedusa judecatii poarta caracterele unei discriminarii indirecte (nu
este stipulate, ci este realizata in efect).
Este lesne de observat diferenta de criteriu pe baza de nationalitate, existenta in Codul Rutier
Italian, dar si a existentei legaturii indisolubile intre locul inmatricularii vehicului si
proprietar/ sofer, care in cele mai multe cazuri nu va fi un resident al Italiei.
Problema discriminarii a fost esentiala in analiza Curtii, iar aceasta a fost dezbatuta in lumina
principiului egalitatii de tratament. Prin urmare, vazand ca acest din urma principiu a fost
incalcat, Curtea a pasit mai departe la judecarea cauzei prin a cauta daca exista justificare si
proportionalitate a regulilor nationale italiene contestate.
In acest sens, Instanta Europeana a decis ca o justificare poate fi gasita, datorita lipsei unui
instrument international sau European care sa asigure plata si colectarea amenzilor rezultate
din contraventii rutiere, savarsite in intrun stat membru de un cetatean European neresident al
acelui stat, insa testul proportionalitatii dedus judecatii a relevat faptul ca scopul asigurarii
platii si colectarii amenzilor de circulatie, nu poate fi atins in maniera prevazuta de legea
italiana, chiar daca nu exista vreo intelegere bilateral intre vreun stat membru si Republica
Italiana privind punerea in executare a proceselor verbale de contraventie.
Avand in vedere disproportionalitatea descoperita, raportat la obiectivul urmarit, i.e.
asigurarea platii si colectarii amenzilor de circulatie pe teritoriul Italiei, CJUE a fost in
asentimentul argumentelor Comisiei privind posibilitatea existentei unei masuri mai putin
restrictiva. Urmare a acestui fapt, Instanta Europeana, aplicand principiul egalitatii, care
guverneaza cetatenia Uniunii Europene, a hotarat ca o modalitate mai putin abuziva poate fi
aplicata in vederea realizarii scopului afirmat, concretizata in cerinta unei garantii egale cu
minimul amenzii prevazute de legea italiana pentru contraventia respective, iar aceasta
cautiune sa fie confiscata la sfarsitul termenului legal de 60 de zile, in cazul in care nu este
contestat procesul verbal de contraventie.
Este o solutie justa, pentru ca mai mult decat incalcarea principiului egalitatii si al anti-
discriminarii, legea italiana crea un cadru normativ permisiv in ceea ce priveste si incalcarea
drepturilor omului, in special dreptul la apel, in sensul dreptului de a contesta un process
verbal de contraventie, dar si liberul acces la justitie.
Ulterior, urmare a sustinerilor Guvernului Italian cu privire la inexistenta unui instrument de
recunoastere si de recuperare a sanctiunilor pecuniare/ amenzilor, la nivel european, Consiliul
Uniunii Europene Europene a adoptat un act in acest sens: Decizia-cadru 2005/214/JAI a
Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoasterii reciproce
sanctiunilor pecuniare, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22
martie 2005. Aceasta a fost transpusa in legislatia romaneasca prin legea 302/2004, alaturi de
alte norme incidente, privind cooperarea judiciara internationala in materie penala republicata
in 2011.
Una dintre cauzele judecate sub imperiul acestei legi este cea care a facut obiectul
Dosarului 14109/231/2012, analizat de Judecatoria Focsani.
In fapt, dna. Moise Iuliana, proprietara unui vehicul pe care l-a imprumutat unei cunostiinte
pentru o perioada, a fost amendata de autoritatile olandeze pentru parcare ilegala, pe tritoriul
Olandei. Ea a luat la cunostiinta de aceasta sanctiune pecuniara ulterior, prin intermediul
postei, pentru ca ea nu a fost de fata la constatarea contraventiei, ci doar cunostiinta sa, care a
avut posesia masinii la momentul sanctionarii. Desi procesul verbal de contraventie nu a fost
tradus si in limba romana, iar intimata, dna. Moise Iuliana, nu este cunoscatoare de limbi
straine, lucru invederat Instantei prin invocarea incalcarii principiului antu-discriminarii pe
baza de nationalitate, Hotararea Judecatoriei Focsani a fost in sensul admiterii cererii si a
obligarii Intimatei la plata amenzii. Intrebarea fireasca este: Oare prin aceasta maniera de
interpretare a dispozitiilor si principiilor europene, sau mai bines pus, prin ignorarea lor, nu se
incalca o serie de drepturi ale cetateanului european, cu precadere dreptul de acces la justitie
(caci decizia autoritatii olandeze a ramas definitive prin neapelare, raportat la faptul ca nu se
stia de existenta sanctiunii pecuniare), dreptul la un recurs real (care inseamna ca in cazul in
care individul nu accepta o decizie, emisa de o autoritate publica sau instanta judecatoreasca,
acesta o poate contesta; sigur, sub conditia sa inteleaga pentru ce a fost sanctionat…), iar nu
in ultimul rand, dreptul de a nu fi discriminat pe vreun motiv. Aceste reguli sunt cuprinse in
diverse norme international si europene, inter alia Declaratia de Independenta din Statele
Unite ale Americii din 4 iulie 1476, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Hotararea Curtii din 16 ianuarie 2003 (a sasea Camera) in Cauza C-388/01, Comisia v.
Republica Italiana [2003] RCE I- 00721
Actiune directa
Faptele:

Urmare a unor plangeri legate de aspecte discriminatorii bazate pe criteriul nationalitatii sau
rezidentei in ceea ce priveste conditiile de intrare in muzeele italiene, Comisia a intreprins
niste cercetari, in urma carora a conchis ca intr-adevar, lipsa pretul biletelor aplicabil
persoanelor trecute de varsta de 60 sau 65 de ani se concretizeaza in efecte discriminatorii.
In consecinta lipsei de conformitate a legii italiene cu prevederile Tratatelor, Comisia a trimis
Italiei o notificare oficiala prin care i-a cerut sa remedeieze lipsurile, in spiritul principiului
anti-discriminarii. Guvernul Italiei, in replica, a informat Comisia asupra schimbarilor
iminente ce vor avea loc in legislatia interna privind extinderea conditiilor de admisie gratuita
asupra tuturor cetatenilor europeni trecuti de varsta de 60 sau 65 de ani.
Acest beneficiu fiind acordat pana atunci doar cetatenilor italieni si anumitor rezidenti…
Aceasta schimbare privea doar muzeele nationale, iar nu muzeele municipal si monumente
(incluzand cele din Florenta, Padova, Treviso si Venetia). In aceasta situatie, Comisia a decis
sa aduca speta in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

Intrebari si problem de drept:


Insuccesul unui stat de a-si indeplini obligatiile- Libertatea de miscare a serviciilor-
articolele 12 si 49 TCE- Admisie la muzee, monumemnte, galerii, situri arheologice,
parcuri si gradini clasificate drept monumente publice- Preturi preferential acordate de
autoritatile locale sau descentralizate ale statului.
Raspunsul Curtii:

Prin atitudinea permisiva in legatura cu discriminarea si conditiile avantajoase privind


gratuitatea biletelor la intrarea in muzee, monumente, galerii, situri arheologice, parcuri si
gradini clasificate drept monumente publice, a autoritatilor locale si descentralizate ale
statului, doar in favoarea cetatenilor italieni si persoanelor rezidente pe teritoriul acelor
autoritati, care au peste varsta de 60 sau 65 de ani, iar prin excluderea acestor avantaje in
beneficiul turistilor care sunt cetateni europeni ai altor state si non-rezdenti ai Italiei, care
indeplinesc aceleasi conditii de varsta, Republica Italiana a esuat in a-si indeplini obligatiile in
conformitate cu articolele 12 si 49 TEC, acum articolele 18 si 56 TFUE.

Motivarea Curtii:
In analiza dedusa judecatii, Instanta Europeana, a observat c legislatia nationala privind
conditiile de admisie in muzeele unui stat membru care conduc la efecte discriminatorii, ce
afecteaza doar turistii europeni, este interzisa.
In plus, principiul egalitaii prevazut de Tratate interzice toate, chiar ascunse, formele de
discriminare care, prin aplicare unor criterii diferite unor situatii identice, conduc la acelasi
rezultat. In speta de fata, sub conditiile impuse legea nationala italiana , diferenta de tratament
rezultata din conditia rezidentei, care opereaza in detrimentul nationalilor altor state membre
ale Uniunii europene, care in majoritate nu sunt rezidenti ai Italiei.
Italia nu a negat existenta discriminarii, dar a incercat justificarea ei.In primul rand, a adus
argumente legate de interesul general ce rezulta din criteriul economic si fiscal: a invocat
costurile necesare administrarii bunurilor culturale nationale si avantajele pe care achitarea
pretului biletelor de catre cei vizati, profita la buna administrare a siturilor avute in vedere.
Din punct de vedere al Curtii de Justitie a Uniunii Europene, argumentele de natura pur
economica, nu pot fi acceptate. Mai mult, nu exista o legatura directa intre biletul platit de
italienii rezidenti si aplicarea ratelor preferentiale pentru admisia in muzeele si monumentele
despre care se face vorbire. In acest sens, Guvernul Italiei a inaintat argumentul conform
caruia regulile introduse in normativul national, nu sunt in competent sa ci in competent
autorittailor locale.
Instanta europeana nu a agreeat aceasta justificare, retainand ca un stat membru este singur
responsabil pentru conformitatea cu regulile europene.
Astfel, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a hotarat ca Italia a incalcat principiile
comunitare ale libertatii de miscare a serviciilor si al anti-discriminarii, prin permiterea unor
conditii discriminatorii si avantajoase, concretizate in lipsa pretul biletelor de intrare la
monumente culturale nationale, doar in beneficiul persoanelor trecute de 60 sau 65 de ani,
care sunt nationali sau rezidenti ai teritoriilor administrate de autoritatile locale indicate.

Comentarii:
Sub imperiul legii italiene contestate, existau doua situatii discriminatorii diferite: de exemplu
in Venetia si Treviso, tarifele biletelor de intrare la muzeu se refereau la nationalitate,
constituind astfel discriminare directa. Pe de alta parte, in Florenta si Padova, pretul biletelor
era determinat in functie de rezidenta, iar o astfel de discriminare pare a fi indirecta.
Cum discriminarea directa nu poate fi justificata in vreun fel, Curtea a analizat cauza dedusa
judcatii prin prisma discriminarii indirect, asa cum este interzisa de articolul 18 TFUE si 56
TFUE, fostele articole 12 si 49. Instanta a observat mai intai ca nerezidenta italiana include o
majoritate a cetatenilor fara cetatenie italiana, iar acestia, in calitatea lor de beneficiari de
servicii pe teritoriul Italian, discriminati fiind, be baza de nationalitate, sunt afectati de reguli
nationale care constituie o piedica in calea libertatii de miscare a serviciilor, asa cum este
stipulat in Tratat. Pentru a conchide astfel, Instanta Europeana a analizat speta in doua etape,
i.e. daca exista elemental discriminatoriu, iar in caz pozitiv, daca acesta poate fi justificat.
Principiul egalitatii de tratament a fost aplicat in sensul ca situatiile comparabile nu trebuie
tratate diferit, i.e. nerezidentii si rezidentii. Diferenta de tratament constand in criteriul
rezidentei, conform caruia nationalii italieni/ rezidentii pot beneficia de un tratamnt favorabil,
prin comparatie, se traduce in discriminarea strainilor (cetatenilor europeni, mai putin
italieni).
Cum conditia rezidentei a fost sursa discriminarii, posibilitatea existentei unei justificari a fost
individualizata in lumina motivelor privind interesului general, argument invocate de
Guvernul Italiei. Niciunul dintre acestea nu s-a calificat la incadrarea “justificare”. In acest
sens, este de remarcat afirmatia Curtii, la paragraful 23 a Hotararii, de unde reiese ca nu a fost
gasita o legatura directa intre platitorii de taxe si masurile restrictive, cva in alte cauze, unde o
atare legatura a fost dovedita. S-a facut vorbire, de fapt, despre problema integrarii
nerezidentilor in societatea italiana, cu precadere in ceea ce priveste plata taxelor si
impozitelor.

Hotararea Curtii din 2 octombrie 2003 (a Marii Camere) in Cauza C-148/02, Carlos
Garcia Avello v Belgia [2003] RCE I -11613
 Intrebare Preliminara
In fapt:

Carlos Garcia Avello, de nationalitate spaniola si sotia sa, Isabelle Weber , de nationalitate
belgiana, impreuna cu cei doi copii ai lor, locuiau in Belgia.
Copii aveau dubla nationalitate. Legea belgiana impunea ca descendentii sa preia numele
tatalui. Prin urmare, certificatele lor de nastere au fost emise cu metiunea la nume: Garcia
Avello. Pe de alta parte, cutuma spaniola prevedea ca descendentii sa preia numele ambilor
parinti: primul al tatalui, iar al doilea al mamei.
In consecinta, parintii au cerut autoritatilor belgiene ca numele copiilor lor sa fie schimbate
din Garcia Avello in Garcia Weber. In sustinerea cererii lor au argumentat ca numele din
certificatul de nastere care face referire doar numele tatalui ar induce in eroare poporul
spaniel, in sensul ca ar putea considera ca sunt rude doar cu tatal, nu si cu mama lor…In plus,
alte efecte nedorite ar putea sa apara atata timp cat copiii au nume diferite in Belgia si Spania.
Cererea lor a fost respinsa pe motiv ca ar contravene legii si practicii belgiene.
Dl. Garcia a contestat decizia in fata Instantei belgiene.

Probleme de drept
 
Cetatenia Uniunii Europene- Atribuirea de nume- Filiatia din perspective nationalilor Uniunii
Europene- Dubla Cetatenie/ Este refuzul contestat contrar dreptului european, cu precadere
principiile in legatura cu cetatenia europeana si libertatea de miscare a cetatenilor?

Raspunsul Curtii:
 
Articolul 12 si 17 din TCE trebuie interpretat ca excluzand, in situatii de natyura celor
prezentate in peta de fata, refuzul autoritatii administrative a unui stat membru, de a proceda
la schimbarea numelui facuta in numele unui minor, resident in acel stat, care are dubla
cetatenie, cea a acelui stat, dar si a altuia, in cazul in care este vorba despre numele la care
sunt indreptatiti, in conformitate cu legea celui de-al doilea stat (Spania, in cazul nostru).

Motivarea Curtii:
First the Court assessed whether the situation falls within the scope of EU law. In this regard
the Court followed advocate General Jacobs Opinion and answered in the affirmative.
In primul rand, Instanta europeana a analizat daca situatia dedusa judecatii cade sub incidenta
dreptului european.
Astfel, a luat in consideratie Opinia Avocatului General Jacobs si a raspuns in mod afirmativ.
Desi este adevarat ca dreptul european privind cetatenia si libertatea de miscare nu se aplica in
spete intre stat si nationalii lui, cauza de fata include nu doar drepturile minorilor, care sunt
cetateni belgieni, dar si drepturile dlui. Garcia Avello, care si-a exercitat dreptul la libertatea
de miscare si munca, in alt stat membru. Ori refuzul il priveste pe acesta din urma, ca
persoana care a pornit procedurile legale in legatura cu transmiterea numelor de la o generatie
la alta, iar acest lucru este important pentru ambele generatii. Mai mult, datorita nationalitatii
belgiene, dar si a celei spaniole, dreptul tatalui de a circula liber in cadrul Uniunii Europene,
ar putea fi incalcat, pentru ca exista o legatura indisolubila intre cetatenie si libertatea de
miscare.
Consecinta introducerii notiunii de cetatenie europeana, discriminarea pe baza de nationalitate
este imperative interzisa in toate situatiile unde legea europeana este aplicabila, iar nu este
necesar a se stabili o legatura cu o anumita libertate economica. Dupa ce existenta
discriminarii pe baza de nationalitatea fost observata, Curtea a pasit la analiza justificarii
refuzului contestat.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene a notat ca refuzul contestat da nastere la discriminare pe
baza de nationalitate, interzisa de dreptul UE, prin tratarea unor situatii diferite, din punct de
vedere obiectiv, in aceeasi maniera. Cum schimbarea numelor poate fi aprobata in
conformitate cu legea belgiana, doar in cazuri “serioase”, refuzul sistematic de a acorda
schimbarea numelui, atunci cand motivele nu pot fi separate de realitatea existentei unei a
doua cetatenii, aceasta trebuie interpretata ca atitudine discriminatorie pe baza de
nationalitate. Aceasta practica tratateaza la fel cetateni europeni, care pentru ca au si o alta
nationalitate decat cea belgiana, poarta un nume sau au parinte al carui nume nu a fost acordat
in conformittae cu legea belgiana, dar sip e cei care au doar nationalitate belgiana si poarta un
nume acordat in conformitate cu regulile nationale, in ciuda faptului ca aceste situatii sunt
diferite, din punct de vedere obiectiv.
Curtea a raspun ca aceasta discriminare nu poate fi justificata, in lipsa unui obiectiv in
legatura cu interesul public, invocat de Guvernul Belgian, constituit din principiul
teritorialitatii in ceea ce privest un tipar de acordare a numelor, care este prioritar pentru
cetatenii unui stat membru care rezideaza in acel stat. In plus, scopul de a preveni confuzia
privind identitatea, prin limitarea dreptului de a schimba numele este unul legitim, insa
pericolul nu trebuie exagerat in sensul ca inregistrarea schimbarii numelui va reduce riscurile
unei confuzii. In consecinta, nu se poate retine ca principiul anti-discriminarii urmareste sa
asigure integrarea migrantilor in statul membru gazda.

Comentarii:
Dupa introducerea cetateniei europene in ordinea juridica a Dreptului Uniunii Europene
(Comunitar), Curtea de la Luxembourg a extins considerabil aria privind scopul articolului 12
TEC, acum 18 TFUE.
In acet sens, asa incat aspecte care privesc cetatenii europeni sunt sustinute de libertatile
fundamentale.
Pornind de la prevederea articolului 18 TFUE, care interzice nu doar ca statele membre sa
trateze situatii comparabile la diferit, dar si situatiile diferite in acelasi fel (para 31), Curtea a
decis ca descendentii dlui. Garcia Avello au fost discriminate prin refuzul autoritatii belgiene
de a inregistra schimbarea numelui, pentru ca au fost ratati in acelasi fel ca cetatenii belgieni,
desi situatia lor era obiectiv diferita. Prin contrast cu persoanele care au doar nationalitate
belgiana, belgienii care au si nationalitate spaniola, “au doua nume diferite, in conformitate cu
doua sisteme juridice nationale” (para 35).
Prin referire la Opinia avocatului General in Cauza, Curtea a subliniat ca o atare discrepant
“poate avea consecinte negative asupra celor in speta, atat din punct de vedere professional,
dar si privat, cum ar fi, printer altele, dificultati in a beneficia, in alt stat membru al carui
nationali sunt, de efectele juridce ale existentei diplomelor si a altor documente, emise in
considerarea unui nume recunoscut intrun stat membru, al carui cetateni sunt deasemenea”
(para 36).
Principiul anti- discriminarii nu este orientat, in particular, impotriva oricarui criteriu de
comparative (tertium comparationis), dar impotriva unor criteria arbitrare, oricare ar fie ele. In
acest context, partea a doua a formulei aristoteliene privind principiul egalitatii , ca este
directionat impotriva oricarei atitudini arbitrare constand in tratarea in mod egal a grupurilor
diferite, este complementara cu prima, care vizeaza interzicerea oricarei reguli arbitrare la
aplicarea tratamentului inegal.
Articolul 18 TFUE, individualizeaza criteriul nationalitatii, drept conditie esentiala a
comparatiei ce poate avea loc, si care nu trebuie folosit de statele memebre, decat daca poate
fi justificat.
In caz contrar, daca partea secunda a formulei aristoteliene este aplicata unei astfel de
prohibitii, ea nu mai este complementara, ci interfereaza cu efectele scontate, prin imputarea
unei poveri in sarcina statelor membre, de a justifica o atare retinere de a folosi nationalitate
drept criteriu. Prin estomparea distinctiei intre articolul 12 TCE si principiul general al anti-
discriminarii, Instanta europeana a eludat intrebarea privind existenta unor motive temeinice
de a deslusi a doua parte a formulii indicate mai sus, in articolul 18 TFUE (sau daca poate fi
introdusa in alte interdictii specifice ale discriminarii, intretinand astfel tratamentul inegal pe
baza de nationalitate, sex, rasa, etc.)
Urmare a acestei Hotarari, Belgia a preferat sa nu schimbe legea contestata, ci a decis sa
aplice Hotararea pe cale administrative, cand a avut de-a face cu cereri de schimbare nume ale
nationalilor belgieni, care mai aveau cetatenie altui stat membru. Aceaste poate fi considerate
o solutie fezabila daca nevoia d a adapta sistemul domestic la cerintele recunoasterii ramane o
exceptie. Dar a obtine recunoasterea nu va fi intotdeauna o sarcina usoara. Astfel, daca
obligatia fiecarui de a se adapta dreptului fiecarui stat membru, in ceea ce priveste statutul
personal, devine o problema curenta, atunci schimabari importante in legatura cu dreptul
substantial sau cu nivelul dreptului international privat al fiecarui stat membru, sunt iminente.
In asa maniera, statele membre se gasesc in postura de a alge intre doua rele: liberalizarea
regulilor substantiale in ceea ce priveste statutul personal, in vederea asigurarii libertaii de
miscare a cetatnilor europeni, in cadrul Uniunii Europene, sa impuna atenuarea continutului
regulilor substantiale in asa fel, incat sa isi piarda identitatea nationala, devenind astfel de
nerecunoscut.

Hotararea Curtii din 20 septembrie 2001 in Cauza C-184/99, Rudy Grzelczyk v. Centrul
Public de Ajutor Social din Ottignes- Louvain-la-Neuve RCE I- 06193
Intrebare Preliminara trimisa de Tribunalul din Nivelles- Belgia, sectia Litigii de
Munca.
Fapte:
Dl. Grzelczyk , de nationalitate franceza, a urmat cursuri de educatie fizica la Universitatea
Catolica din Louvain-la-Neuve. In primii trei ani de studii, el a suportat costurile de
intretinere, cazare si studii prin acceptarea unor job-uri si prin obtinerea unor facilitati in
legatura cu creditul pentru studii. Al patrulea an de studii, fiind cel mai costisitor, a implicat
nevoia de a aplica pentru pentru alocatia minima de subzistenta, la Cenetrul pentru Asistenta
Sociala din Ottignes-Louvain-la-Neuve (CPAS), denumita si “minimex”, pentru anii
1998/1999.
Initial, cererea i-a fost aprobata.
In ianuarie 1999, dreptul la “minimex” i-a fopst retras, intrucat Autoritatea competent a
considerat ca trebuie sistat acest drept, pentru ca dl. Grzelczyk era student.
Alocatia a fost introdusa in 1974, iar dreptul la ea era rezervat adultilor de nationlitate
belgiana, cu rezidenta in Belgia si care nu erau in posesia unor resurse indestulatoare. In 1987,
a fost extins acest drept, incluzand, printer altii, persoane caroara le era aplicabil Regulamentu
1968, privind libertata de miscare a lucratorilor in cadrul Comunitatilor Europene.
Dl. Grzelczyk a sesizat Instanta belgiana competenta, cu o contestatie in anularea deciziei
CPAS din 29 ianuarie 1999, constand in oprirea platilor “minimex”.

Intrebari:
Principiul anti-discriminarii pe baza de nationalitate si prevederile in legatura cu cetatenia
europeana, exclud dreptul la ajutor social de tip alocatie, acordat sub conditie, constand in
crieriul nationalitatii cetatenilor altor Satte Membre (Franta, in speta de fata), in calitatatea
acestora de lucratori, in cazul in care aceasta conditie nu se aplica nationalilor Statului
Membru Gazda (Belgia, in cazul de fata)?

Raspunsul Curtii:
Principiul anti-discriminarii si prevederile in legatura cu cetatenia europeana, asa cum sunt
sunt inscrise in Tratae, exclud acordarea de ajutor social, de tip alocatie, e.g. “minimex”, sub
conditie, in cazul nationalilor Statelor Membre, altele decat cel Gazda, atunci cand acestia
sunt rezidenti legal pe teritoriul Statului Membru Gazda, in conformitate cu Regulamentul Nr.
1612/68 al Consiliului din 15 Octombrie 1968, privind libertatea de miscare a lucratorilor in
cadrul Comunitatii, atunci cand aceasta conditie nu se aplica si nationalilor Statului Membru
Gazda.

Motivarea Curtii:
Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut, in primul rand, ca alocatia “minimex” este
intradevar un ajutor social si ca un student Belgian, aflat in aceeasi situatie cu a dlui.
Grzelczyk, ar fi indeplinit conditiile acordarii sale. In consecinta, Instanta de la Luxembourg a
constatat ca Reclamantul a fost discriminat pe baza de nationalitate, ceea ce este interzis de
Tratatele Uniunii Europene.
Curtea Europeana a retinut in motivarea sa ca printre situatiile care cad sub incidenta
Tratatelor, se afla acelea care privesc drepturile fundamentale garantate de normele europene,
iar in mod deosebit, situatiile care includ exercitiul libertatii de miscare si stabilire in alte
State Membre, deasemenea garantat de legislatia primara in legatura cu cetatenia europeana.
Statutul cetateanului European este menit a fi unul fundamental, aplicabil tuturor cetatenilor
Sattelor Membre, conderindu-le, in ariile de competenta acoperite de dreptul Uniunii
Europene, egalitate in fata legi, indifferent de nationalitate.
De la introducerea cetateniei europene in textul Tratatului Comunitatii Europene (TCE), care
a intrat in vigoare in 1993, pe 1 noiembrie, nu exista vreo interdictie in sarcina vreunui
cetatean european care a urmat cursurile unei Universitati intrun Stat Membru, altul decat cel
de origine, de a se baza pe normele care interzic orice discriminare pe baza de nationalitate.
Apoi, Instanta a scos in evidenta si faptul ca Statele Membre pot impune conditii studentilor
care doresc sa beneficieze de dreptul de rezidenta pe teritoriul statului lor, in sensul de a
declara ca dispun, in conformitate cu Directiva 2004/38/CE, de suficiente resurse proprii sau
si pentru familiile lor, atunci cand este cazul, in scopul de a evita de a deveni o povara pentru
sistemul de asistenta sociala a Statului Membru Gazda.
Insa, orice analiza trebuie realizata la momentul declaratiei (cu privire la existenta
suficientelor resurse), in considerarea faptului ca situatia financiara a studentului se poate
schimba in cursul unui interval de timp, independent de vointa sa. Astfel, prevederile
Directivei nu interzic studentilor, in mod subsecvent, sa recurga, in caz de nevoie, la serviciul
de asistenta sociala al Statului Membru Gazda.
Raportat la cele expuse anterior, raspunsul la sesizarea preliminara a fost favorabil
Reclamantului, in sensul ca normele privind nediscriminarea si cetatenia europeana, exclud
acordarea de ajutor social, sub conditie, constand in crieriul nationalitatii, care nu este
aplicabila si nationalilor Statului Membru Gazda.
In plus, Curtea a respins cererea Guvernului Belgian de a limita efectele temporale ale
prezentei hotarari, intrucat prevederile in legatura cu cetatenia europeana sunt aplicabile de la
intrarea in vigoare a Tratatului.

Comentarii:
Aceasta Hotarare a fost un reper important, in sensul ca a fundamentat cursul Cauzelor ce au
urmat, avand obiect principiul principiul anti-discriminarii si cetateniei europene. Astfel,
consecinta a intrarii in vigoare a TCE, articolele 17 si 18, a fost aceea ca Instanta Europeana a
pasit judecarea cauzei prin prisma acestor doua principii, in pofida argumentelor invocate de
guvernul Belgian si Guvernul Britanic , in sensul ca speta nu cade sub incidenta “ratione
materiae” a Tratatului. Analiza s-a dezvoltat sub principiul egalitatii de tratament, in cadrul
caruia, orice discriminare este interzisa. S-a retinut ca exista discriminare directa, in
considerarea faptului ca singurul criteriu, cel al nationalitatii, are drept rezultat o diferenta de
tratament.
Astfel, Instanta a comparat situatiile similare, i.e. doi student, unul francez si unul Belgian, si
a constat ca in conformitate cu legea belgiana, cele doua categorii de nationalitati sunt tratate
diferit, in detrimentul primului.

Ruling of 14 October 2008 [.of the Court Grand Chamber] in Case [C-353/06] Stefan
Grunkin and Dorothee Regina Paul [2008] ECR I-07639
Hotararea Curtii din 14 octombrie 2008, a Marii camera, in Cauza [C-353/06] Stefan
Grunkin si Dorothee Regina Paul [2008] RCE I-07639
Instanta de trimere [Amtsgericht Flensburg – Germany)]
Fapte:
Leonhard Matthias Grunkin s-a nascut pe 27 iunie 1998, in Danemarca, fiu al Dorotheei Paul
si al lui Stefan Grunkin, care la acel moment erau casatoriti, ambii de nationalitate germane.
Copilul lor avea deasemenea si nationalitate germane si a locuit in Danemarca decand s-a
nascut.
Numele sau de familie, compus din numele de familie al ambilor parinti, a fost trecut pe
certificatul sau de nastere danez, in considerarea faptului ca exista aceasta posibilitate,
conform legii daneze.
In 2006, parintii au dorit sa il inregistreze in Registrul de Stare Civila din Niebüll, Germania,
cu acelasi nume de familie: Grunkin-Paul. Insa autoritatile germane au refuzat sa inregistreze
numele conform cererii parintilor, motivat de faptul ca numele de familie ale cetatenilor
germane cad sub incidenta legii germane, care nu permite copilului sa poarte doua nume de
familie unite.
Urmare a refuzului autoritatilor germane, parintii au sesizat Instanta germane competent,
Amtsgericht Flensburg, care a sesizat Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu urmatoarele:
Probleme de Drept:
Libertatea de miscare si rezidenta pe teritoriul Statelor Membre- Dreptul International privat
in legatura cu numele de familie- Legea aplicabila in functie (doar) de nationalitate- Minor
nascut si resident intrun Stat Membru, avand nationalitatea altui stat membru-
Nerecunoasterea in Statul membru, al carui national este, a numelui de familie inregistrat in
mod legal, in Statul Membru unde s-a nascut si a rezidat/ Dreptul Uniunii Europene exclude
dreptul national, care impune cetatenilor europeni sa poarte nume de familie diferit, in functie
de Statul unde se intampla se se afle?

Raspunsul Curtii:
Articolul 18 TCE, acum Articolul TFUE, exclude posibilitatea ca autoritatile unui Stat
Membru, de a aplica dreptul national, in sensul de a refuza recunoasterea numelui de familie
al unui copil, asa cum este inregistrat in alt Stat Membru, unde copilul, asemeni parintilor sai,
are doar nationalitatea primului Stat Membru- unde s-a nascut si a rezidat de la nastere.

Motivarea Curtii:
In primul rand, Instanta Europeana, releva faptul ca, in pofida competentei ce apartine
Statelor Membre de a legifera in legatura cu numele de famile, acestea trebuie sa urmeze
conformitatea cu dreptul european cand isi exercita aceasta competent. Astfel, situatia dedusa
judecatii cade sub incidenta dreptului european, datorita faptului ca Leonhard Matthias este
cetatean al unui Stat Membru, care a rezidat in mod legal intrun alt Stat Membru.
In cele ce urmeaza, Curtea de la Luxembourg, a retinut ca impunerea folosirii unui nume de
familie , pe teritoriul Statului Membru unde persoana are calitatea de national, care este
diferita de situatia existenta in Statul Membru de nastere si rezidenta, este de natura a
restrictiona exercitoul dreptului stipulate de articolul 18 TCE, acela de libertatte de miscare si
rezidenta in cadrul Statelor Membre.
Raportat la cele expuse anterior, Curtea Europeana a sesizat ca mult situatii cotidiene impun o
dovada a identitatii, care in mod obisnuit, este asigurata de prezentarea pasaportului. Cum
Leonhard Matthias are doar nationalitate germana, competenta de a elibera acest document
cade doar in sarcina autoritatior germane, motiveaza in continuare Curtea de Justitie a Uniunii
Europene. In consecinta, refuzul autpritatilor germane de a emite acest doscument, rezultat al
nerecunoasterii numelui de familie al lui Leonhard Matthias, asa cum a fost stability si
inregistrat in danemarca, se traduce in emiterea unui pasaport, de catre autoritatile germane,
pe un nume care este diferit de cel inregistrat in Danemarca.
Iar o asemenea diferenta intre numele de familie ale unei singiure persoane, intre documentele
germane si daneze este de natura a crea diverse neplaceri pentru Leonhard Matthias’, atat din
punct de vedere professional, cat si personal, cu precadere in ceea ce priveste dubiile c ear
putea sa apara in legatura cu identitatea sa si cu veridicitatea documente;or care o atesta, dar si
cu autencitatea lor.
Avand in vedere aceste constatari, dar si prevederile restrictive ale legii germane, care nu au
fost justificate corespunzator, Instanta Europeana a statuat ca dreptul cetatenilor europeni de a
circula si de a se stabili pe teritoriul oricarui Stat Membru, exclude actiunea autoritatilor
germane de a refuza sa recunoasca numele de familie al lui Leonhard Matthias’, asa cum a
fost stabilit si inregistrat in Danemarca.

Comentarii:
Instanta de la Luxembourg a analizat cauza din perspective articolului 18 TEC, acum articolul
21 TFUE, nefacand vreo diferenta intre cetatenie si nationalitate. Curtea a fost in asentimentul
partilor, in sensul ca in lumina articolului 12 TEC, acum articlolul 18 TFUE, minorul
Leonhard Matthias’, nu este discriminat in Germania, pe baza d nationalitate. Astfel, Instanta
a reti ut ca refuzul de a inregistra copilul sub ambele nume de familie, conform legii germane,
este indirect discriminatoriu, continuand analiza cu testul proportionalitatii. In acest sens,
Comisia a anticipat raspunsul Curtii, argumentand ca atat timp cat crieteriul nationalitatii are
drept scop determinarea cu certitudine si continuitate a numelui de familie, in situatia dedusa
judecatii, acest resfuz este contrar scopului declarat. Prin urmare, ori de cate ori copilul va
trece granita dintre Germania si Danemarca, el va purta un alt nume de familie. In consecinta,
Curtea a notat ca legea germane nu exclude intru totul posibilitatea de a conferi copiilor de
nationalitate germana, de a purta doua nume de familie. In plus, Guvernul German, a
argumentat ca in cazul in care unul din parinti are nationalitatea alui Stat Membru, parintii pot
alege sa formeze numele de familie al copilului in conformitate cu legea acelui Stat.
Se pare ca principiul egalitatii de tratament este sursa pincipiului anti-discriminarii, din
perspectiva articolului 12 TCE, acum articolul 18 TFUE.
O restrictictie a libertatii de miscare a persoanelor de a circula si de a rezida/ stabili in cadrul
Uniunii Europene, a cazut sub incidenta articolului 18 TCE, acum articolul 21 TFUE, in
acceptiunea Curtii Europene de Justitie,
care nu a facut vreo diferenta intre cetatenie europeana si nationalitate.

Hotararea Curtii din 1 Octombrie 2009 (a Marii Camere) in Cauza [C-103/08] Arthur
Gottwald v Bezirkshauptmannschaft Bregenz [2009] RCE Pagina I-09117
Intrebare Preliminara, trimisa de Instanta Austriaca [Unabhängiger Verwaltungssenat
des Landes Vorarlberg – Austria]

In Fapt:
Dl. Gottwald este de nationalitate germana, rezident in Hamburg, suferind de paraplegie
totala, cu lipsa tuturor functiilor de sub a patra vertebra a coloanei vertebrale. In conscinta, un
certificat de identificare a unei dizabilitati severe, a fost emis pe numele sau, in Germania.
In 2006, pe 26 august, dl. Gottwald conducea masina proprietate personala pe o autostrada cu
taxa, din Austria, catre locatia sa de vacant (din Austria). La un control de rutina, s-a constatat
ca nu a platit rovinieta, nelipindu-si discul (care atesta plata rovinietei) pe geamul
autoturismului.
Agentul constatator a impus o amenda de 200 Euro, la data de 4 decembrie 2006, impotriva
careia dl. Gottwald a declarat recurs la Instanta competenta (Independent Administrative
Tribunal of the Province of Vorarlberg).
In motivarea recursului sau, dl. Gottwald, a argumentat ca in considerarea faptului ca suferade
paraplegie, pentru care in consecinta i-a fost emis un cerificat pentru persoane cu dizabilitati,
el este indreptatit sa primeasca o scutire de la plata rovinietei in Austria, in conformitate cu
paragraful 13 (2) al Legii Austrice, asa cum sunt tratate celelalte persoane cu rezidenta sau cu
rezidenta obisnuita in Austria.

Probleme de drept:
Libertatea de miscare a persoanelor- Cetatenia uniunii Europene- Articolul 12 TEC- Emiterea
unei roviniete scutite de taxa, in considerarea existentei unui certificat pentru persoane cu
dizabilitati- Prevederi legale care interzic emiterea unei roviniete scutite de taxa, pentru
persoane cu dozabilitati care rezideaza sau rezideza in mod obisnuit pe teritoriul national/
Articolul 12 TCE, acum articolul 18 TFUE, urmeaza a fi interpretat in sensul excluderii
legislatiei, ca cea din actiunea principala, care restrictioneaza emiterea unei roviniete scutite
de taxa, catre rezideaza sau rezideaza in mod obisnuit pe teritoriiul Statului Membru in cauza.

Raspunsul Curtii:

Articolul 12 TCE trebuie interpretat in sensul in care nu este exclusa o regula nationala, ca
aceea din contestata in actiunea principala, care restrictioneaza emiterea unei roviniete anuale,
scutite de taxa, catre persoane;e cu dozabilitati, care rezideaza sau rezideaza in mod obisnuit
pe teritoriul Statului Membru in cauza, inclusiv catre personele care calatoresc in mod regulat,
pentru motive personale sau profesionale, catre teritoriul acelui Stat Membru (oricare ar fi
acela).
Motivarea Curtii:

In primul rand, Curtea hotaraste asupra admisibilitatii cererii privind Intrebarea preliminara,
intrucat Guvernul Austriac a combatut acest aspect, argumentand ca este o natura pur
ipotetica, nerelevanta disputei actiunii principale, de moment ce dl. Gottwald nu a aplicat
pentru emiterea unei roviniete scutte de taxa, in Austria, in conformitate cu prevederile
nationale, pentru a obtine rovinieta corespondenta, scutita de taxa. Instanata Europeana nu a
acceptat acest argument, motivand ca interpretarea ceruta de curtea nationala ar putea avea un
impact asupra rezultatului actiunii principale, caci Instanta Nationala are puterea de a reduce
amenda, in cazul in care dl. Gottwald a fost discriminat pe motive de nationalitate, chiar daca
el nu a aplicat pentri emiterea unuei roviniete anule, scutite de taxa.
In cele ce urmeaza, Curtea aminteste de Cetatenia europeana, care este baza pentru orice
national al Statelor Membre, care se gaseste intro situatie similara cu a nationalilor al Statului
Membru, in cauza, care trebuie tratat la fel. Prin urmare, fiecare cetatean al Uniunii Europene
se paote baza pe articolul 12 TCE, acum articolul 18 TFUE. Cum reclamantul din actiounea
principala si-a exercitat dreptul de circulatie si rezidenta in cadrul teritoriului Statelor
Membre, in vederea peterecerii vacantei intrun alt Stat Membru, este indreptatit sa nu fie
discriminat pe baza de nationalitate, in conformitate cu articolul 12 TCE.
Avand in vedere ca legea austrica restrangea emiterea rovinietei scutite de taxa la personele
cu dizabilitati, care rezideaza sau rezideaza in mod obisnuit in Austria, Curtea de Justitie a
Uniunii Europene a considerat ca avem de-a face cu o discriminare indirecta, care poate fi
justificata doar de motive obiectiove, independente de nationalitatea personelor in cauza, dar
si ca trebuie sa fie proportional scopului legitim al prevederilor legale.
Scopul legitim invocat de Guvernul Austriac, i.e. promovarea mobilitatii si integrarea
persoanelor cu dizabilitati, dar si dorinta de asigurare a existentei unuei legaturi intre
societatea Statului Membru in cauza si beneficiarul scutirii ca cea indicate in procedura
principala, urmeaza a fi considerate drept argumente obiective care tin de interesul public, in
masura a justifica ideea conform careai conditiile acordarii scutirii, pot afecta libera miscare a
cetatenilor in cadrul Uniunii.
In ceea ce priveste testul proportionalitatii, Instanta Europeana a luat in considerare regula ca
pentru ca o masura sa fie proportional, aceasta nu trebuie sa depaseasca necesarul cerut, in
vederea atingerii scopului propus. Prin urmare, Instanta a analizat problema integrarii si a
statuat ca atunci cand acest gen de beneficii sociale nu sunt acoperite de dreptul Uniunii
Europene, libertatea Statelor Membre este vasta in legatura cu decizia privind criteriile de
care se va uza pentru a stabili gradul de legatura cu societatea gazda. Astfel, Curtea a facut
referire la Cauzele Bidar si Förster. Cum normele nationale in cauza nu includeau si conditii
suplimentare pentru acordarea scutirii anuale, cum ar fi o perioada minima in care persoana in
cauza sa fi rezidat sau sa fi rezidat in mod obisnuit in Austria, Instanta a conchis ca masura
contestata este justificata.
Comentarii:
Curtea a urmat intocmai opinia Avocatului General Mazak. Este indicat a mentiona abordarea
sa, in sensul in care, acesta a considerat ca problema adusa in fata Instantei Nationaa ar trebui
interpretata, in conformitate cu opini Comisiei, prin prisma articolelor 12 TCE si 49 TCE,
acum articolele 18 si 56 TFUE. Dl. Gottwald a fost privit ca un beneficiar al serviciilor
sociale, sub imperiul prevederilor Tratatului, care stipuleaza conditii specific pentru punerea
in practica a principiului anti- discriminarii.
Analiza Curtii in legatura cu principiul anti- discriminarii a urmat pasii binecunoscuti, asa
incat a debutat cu analiza principiului egalitatii de tratament, care este o regula fundamentala
a ordinii legale europene. Constatand ca criteriul reziodentei constituie discriminare pe baza
de nationalitate, acre incalca principiul egalitatii, Curtea a analizat mai departe daca aceasta
masura restrictive este justificata, daca este proportional si daca nu excede ceea ce este
necesar, in vederea implinirii scopului legitim declarat. Pentru ca a ajuns la concluzia ca
masura este proportionala scopului si ca aceasta nu depaseste ceea ce este necesar pentr
implinirea scopului, Instanta de la Luxemboug a hotarat ca masura nationala contestata nu
cade sub incidenta articlolului 12 TCE, acum articolul 18 TFUE.
Din Jurisprudenta constanta a CJUE, problema integrarii, a legaturii dintre individ si
societatea gazda, prezinta o importanta majora. In aceasta maniera, interpretarea Curtii a
notiunii de integrare, se aplica in conformitate cu principiul :”de la caz la caz”. Astfel, in speta
de fata, criteriul rezidentei, a fost categorisit intradevar drept indirect discriminatoriu, dar
justificat de faptul ca nu prevede o conditie suplimentara : de”rezidenta minima”. Spre
deosebire decauza, Curtea a uzat de acest argument Cauza Förster, unde Instanta a gasit ca
cerinta rezidentei minime era o dovada a legaturii intre intre solicitant (beneficiar) si
societatea gazda, motivate de faptul ca normele nationale olandeze prevedeau o definitie
oficiala a integrarii, in aceasta cauza, Instanta Europeana a uzat de acest argument, in sensul
de a hotara ca o astfel de discriminare este acceptata de normele europene. In plus, trimiterea
la Caizele Bidar si Förster, care sunt antagonice prin motivarea si dispozitivul lor, in legatura
cu prblema discriminarii, insa problema integrarii este una comuna, purtamd interpretari
diferite, in sensul ca ceea ce a fost considerat discriminatoriu in Förster, nu a fost considerat la
fel in Bidar!
Pentru a ajunge la aceste rezultate diferite, Instanta a analizat principiul egalitatii de tratament
din perspectiva regulii integrarii, statuand ca daca un individ nu este sufficient de legat
financiar cu societatatea gazda, Statul membru Gazda este indreptatit de sistemul de drept
european sa discrimineze pe cei care nu integrati corespunzator!
Poate ca aceasta Cauza ar fi trebuit analizata si din perspective principiului certitudinii legale.
Acest principiu de drept este unul fundamental al dreptului european, care impune Statelor
Membre, in ariile acoperite de dreptul Uniunii, sa legifereze in mod clar si précis, asa incat
individual sa fie in masura sa prevada, fara echivoc, care ii sunt drepturile si obligatiile.
Scopul sau este acela de a asigura ca situatiile si relatiile legale, in lumina dreptului european,
sunt previzibile! In aceasta situatie, a stiut dl. Gottwald care ii sunt drepturile (sa aplice pentru
o scutire de rovinieta, conform articolelor 21 si 56 TFUE) si care ii sunt obligatiile in calitate
de cetatean european? Cum este in Germania atunci? Beneficiaza de o scutire asemanatoare in
Germania? Insa conform argumentelor invocate de Avocatul General si Comisia UE, ca
beneficiar de servicii sociale, in calitatea sa de turist, aflandu-se temporar in Austria, dl.
Gottwald a fost discriminat justificat pe baza de nationlitate.
Hotararea Curtii din 12 iulie 2005 (a Marii Camere) in Cauza [C-403/03] Egon Schempp v
Finanzamt München [2005] RCE I-06421
Referred by [Bundesfinanzhof – Germany]
Instanta de trimitere: Curtea Federala Fiscala (una dintre cele cinci instante supreme)
Fapte:
Urmare a divortului, dl. Schempp, de nationalitate germane, resident in Germania, platea
pensie de intretinere fostei sotii, resident in Austria.
Dl. Schemm a dorit sa deduca aceste sume, in conformitate cu legea germana corespondenta.
Oricum, in controlului dosarului sau fiscal, autoritatile competente au refuzat dreptul de a
deduce pensia de intretinere, intre anii 1994- 1997, pe motiv ca nu a primit adeverinta de la
autoritatile fiscale austriece, care sa dovedeasca faptul ca fosta sa sotie, platea impozit pe
venitul reprezentand pensie de intretinere, in Austria.
Dl. Schempp nu a putut obtine o atare adeverinta, datorita faptului ca legea fiscala austriaca,
exclude, in principiu, impozitarea pensiilor de intretinere si nu permite deducerea lor.
Inscrisurile de la dosar, au dovedit ca dl. Schempp ar fi fost in masura sa deduca intreaga
pensie de intretinere platita fostei sotii, daca aceasta ar fi fost resident in Germania. In acest
caz, ea nu ar fi platit vreun impozit pe venitul reprezentand pensie de intretinere, caci acesta
era mai mic decat pragul minim taxat in Germania.

Probleme de Drept:

Cetatenia Uniunii Europene- articolele 12 TCE si 18 TCE- Impozit pe venit- Dreptul de a


deduce sumele platite cu titlu de pensie de intretinere, de catre un platitor resident in
Germania, catre fosta sotie, resident in Austria- Dovada impozitarii pensiei de intretinere in
acel Stat Membru. Primul paragraf al articolului 12 TCE si al articolului 18 TCE trebuie
interpretat in sensul interzicerii unui platitor resident in Germania, de a deduce din venitul sau
impozabil in acel Stat Membru, pensia de intretinere platita fostei sotii, rezidente in Austria,
conform legislatiei nationale, aplicabila procedurii principala, in cazul in care acesta ar fi fot
indreptatit la deducerea vizata, daca ar fost inca rezident in Germania ?
Raspunsul Curtii:
Primul paragraf al articlolelor 12 si 18 TCE trebuie interpretate in sensul ca nu se opun
dreptului unui contribuabil/ platitor, resident in Germania, de a fi intro imposibilitate, de a
deduce din venitul sau impozabil, conform legislatiei nationale in procedura principala, pensia
de intretinere platita fostei sotii, resident in alt Stat Membru, unde acest venit nu este
impozitat, asa cum ar fi fost indreptatit sa procedeze daca ar fi fost inca resident in Germania.
Motivarea Curtii:
In primul rand, Curtea si-a verificat competenta, in sensul de a constata daca situatia dedusa
judecatii cade sub incidenta dreptului european. Astfel, vazand ca desi petentul, i.e. dl.
Schempp nu si-a exercitat dreptul instituit de articolul 18 TCE, acum articolul 21 TFUE, fosta
sa sotie a facut acest lucru, asa incat situatia excede limitele interne/ nationale, in legatura cu
efectele produse in legatura cu posibilitatea de a deduce plati, din punct de vedere fiscal,
Instanta Europeana a conchis ca speta urmeaza a fi analizata in conformitate cu normele de
drept european.
In legatura cu primul paragraf al articolelor 12 si 18 TCE, acum articolele 18 si 21 TFUE,
acesta trebuie interpretat in sensul ca acestea nu se opun imposibilitatii rezultate din aplicarea
legii nationale germane, de exercitare a dreptului de a deduce pensia de intretinere din venitul
impozabil, de catre un resident al unui Stat Membru catre un resident al altui Stat membru,
unde pensia nu este impozitata, asa cum ar fi fost inderptatit sa o faca daca sotia sa ar fi fost
inca reszident in acelasi Stat Membru, conform legislatiei nationale, i.e. germane.
Curtea a notat deasemenea ca articolul 12 TCE, acum articolul 18 TFUE, nu priveste
diferentele de tratament ce pot exista in legatura cu personele fizice sau juridice, subiecte ale
jurisdictiei comunitare, care pot aparea in urma unor divergente ce exista intre diferite State
Membre, atat timp cat aceste efecte se adreseaza tuturor, in conformitate cu criteria obiective,
care nu fac referire la nationalitate.
In plus, Tratatele nu ofera garantii unui cetatean european, in sensul ca daca isi muta
activitatea intrun alt Stat Membru, altul decat cel in care a rezidat , acesta va fi ferit de
normele fiscale ale Statului Gazda. In considerarea diferentelor legislatiilor fiscale ale Statelor
Membre, un astfel de transfer poate fi in avantajul sau in dezavantajul cetateanului european,
in ceea ce priveste impozitarea indirecta, in functie de circumstante. Acest principiu, a
considerat Curtea, este aplicabil a fortiori, si situatiei in care persoana in cauza nu si-a
exercitate acest drept, de libera circulatie, dar care sustine ca este victim unei diferente de
tratament, rezultate din schimbarea rezidentei de catre fost sotie, in alt Stat Membru.
Comentarii:
Instanta de la Luxembourg a procedat fara ezitare a analiza legislatiei fiscale germane,
aplicabile unui cetatean german, resident in Germania. Petentul a fost pus intro situatie
dezavantajoasa, in legatura impozitarea pensiei de intretinere, in consecinta faptului ca fosta
sa sotie s-a mutat in Austria. Curtea a considerat ca aceasta situtaie este departe de a fi una
interna, avand in vedere ca fost sa sotie si-a exercitat dreptul de libera miscare in cadrul
Uniunii, asa incat dl. Schempp a fost indreptatit sa faca uz de articolele 12 si 18 TCE, acum
18 si 21 TFUE, desi in cele din urma, normele germane la care s-a facut referire, nu au fost
intro totala neconformitate cu aceste prevederi.
Considerand ca nu exista discriminare in conformitate cu articolul 18 TFUE, rezultata din
diferentele existente intre regimurile fiscale ale Statelor Membre, Curtea a statuat ca nu este
vreo diferenta de tratament, in aplicarea principiului egalitatii de tratament. Astfel, Instanta a
considerat ca plata pensiei de intretinere unui beneficiar resident in Germania nu poate fi
comparata cu plata pensiei de intretinere unui beneficiar resident in Austrai. Beneficiarul este
subiect, in cele doua situatii expuse mai sus, unor regimuri fiscale diferite. In consecinta,
pentru ca nu exista vreo incalcare a principiului egalitatii de tratament, nu exista nici
discriminare, conform articol 18 TFUE.
In ceea ce priveste prevederile articolului 21 TFUE (cetatenia Uniunii), Instanta Europeana a
urmat Opinia Avocatului General, asa cum a fost exprimata la punctul 39, si a hotarat ca
diferentele existente intre regimurile fiscale, nu pot restrange libertatea de miscare si de
rezidenta in cadrul Uniunii Europene, asa cum este stipulata in Tratate, asadar nici in lumina
acestei norme, Curtea nu a gasit vreo discriminare.
Avocatul General in aceasta Cauza, a mentionat la punctul 34 al Opiniei sale, ca situatia
dedusa judecatii este rezultatul unei lipse de coordonare intre sistemele fiscale ale Statelor
Membre si ca aceasta poate fi rezolvata doare de legislatorul comunitar. Oare asta inseamna
ca o armonizare a sistemelor fiscale ale Statelor Membre, la nivel european, ar fi binevenita?
Cazul Bancii Nationale a Islandei, din perspectiva principiului anti- discriminarii.
Pe 26 mai 2010 Autoritatea de Supraveghere a Asociatiei Liberului Schimb a emis o scrisoare
de notificare formala, Islandei, pentru nerespectarea unor acte normative europene, printer
care si articolul 4 din
In 1994, Uniunea Europeana a adoptat Directiva 94/19/CE privind nivelul minimului garantat
la depozite, in vederea obtinerii unei minime armonizari in legatura cu politicile de protective
a depozitelor bancare, in statele membre. Astfel era stipulate in Directiva “protectia
depozitelor este un element essential in constructia pietei interne si un supliment indispensabil
al sistemului de supraveghere al institutiilor de credit”.
Protectia depozitelor este obtinuta prin indeplinirea de catre institutiile de credit a cerintei
privind aderarea la un Fond de Garantare Minima (DGS- Deposit Guarantee Scheme). Fiecare
astfel de fond, garanteaza oricarui depozitar returnarea unei sume de pana la 20 000 Euro, in
caz de faliment. In ceea ce priveste alegerea nivelului de 20 000 Euro, Directiva prevedea “pe
de-o parte minimul garantat(…) nu ar trebui sa lase o proportie prea mare in privinta
depozitelor fara protective in interesul, atat al protectiei consumatorului, cat si al stabilitatii
sistemului financiar.” Dar Directia stipuleaza deasemenea ca “pe de alta parte , nu ar fi
potrivita impunerea unui nivel de protectie, pe teritoriul intregii Comunitati, caci aceasta ar
putea, in anumite cazuri, sa aiba efectul de a incuraja managementul incorrect al institutiilor
de credit”. In propunerea de Directiva (COM(92)188 final) putem observa ca “fara o dovada
empirica directa privind marimea si distributia conturilor bancare, pare rezonabila incercarea
de a stabili un minim de acoperire, pe teritoriul Comunitatii, pe baza celor existente (i.e.
1992), raportat la Fondurile de Garantare al Statelor Membre. Daca cele doua state cu un nivel
ridicat de acoperire: Germnia si Italia, sunt excluse, impreuna cu cele care nu garanteaza in
vreun fel: Grecia si Portugalia, media acestora este aprox. 15 000 Euro, motiv pentru care a
fost aleasa aceasta cifra.
In urma unei modificari aduse, in faza legsilativa, cifra a fost crescuta la 20 000 Euro, astfel
incat, in final, Directiva prevede:
”ar parea rezonbil ca minimul garantat si armonizt s fie stability la 20 000 Euro ”.
O perioada de tranzitie a fost agreata din 1.01.1994 pana la 31.12.1999, in care Sattele
Membre aveau libertatea de a stabili minimul garantat intre 15 000 Euro si 20 000 Euro (art.
7.1). De la implementare nivelului minimului garantat de 20 000 Euro, au intervenit schimbari
substantiale, in concordant cu prevederile Directivei, care la art. 7.5 stipula ca”nivelul
minimului garantat de 20 000 Euro este revizuit o data la cinci ani”, iar prima revizuire nu
poate avea loc inainte de 2005. Directiva prevedea deasemenea ca in cazuri necesare, Comisia
va inainta Parlamentului European si Consiliului o propunere pentru o Directiva care sa
modifice suma nivelului minim garantat. Ori acest lucru s-a si intamplat, 15 ani mai tarziu, in
urma debutului crizei financiare din 2008. Astfel, Directiva din martie 2009 a impus Statelor
Membre sa creasca nivelul de acoperire a Schemelor de Garantare a Depozitelor, mai intai la
50 000 Euro, apoi la 100 000 Euro, asa cum este reglementat si in prezent, conform Directivei
2014/49/CE din 16 aprilie 2014, care modifica substantial cadrul pre-existent al Schemelor de
Garantare Depozitelor, inclusive cu privire la perioada in care banii de rambursat catre
deponenti vor fi disponibili.
In aplicabilitatea principiului anti- discriminare, se retine mai mult decat decat un tratament
echitabil, in sens formal. Astfel, acest principiu priveste atat discriminarea directa, cat sip e
cea indirect. El nu este limitat la efectele de natura materiala asupra normelor de drept
material, dar produce efecte si asupra procedurii, de exemplu asupra: sarcinii probei,
necesitatii suprematiei practicilor care nu restrang activitatea comerciala, controlului
legalitatii si chiar necesitatea de protective intermediara.
Acest principiu a beneficiat de o importanta deosebita in aplicarea dreptului Uniunii Europene
in aria libertatii de miscare a lucratorilor, dar nu a fot limitat la aceasta. Discriminarea pe baza
de nationalitate este interzisa chiar si in cadrul procedurilor penale in fata unei Instante
Nationale.. Principiul anti-discriminarii, asa cum rezulta din art. 4 Acordul privind SEE
(Spatiul Economic European), are un scop mai vast al aplicarii decat formularea expresa a
articolelor care sunt bazate pe acest principiu.
Art. 4 al Acordului privind SEE reproduce primul paragraph al articolului 18 al TFUE. Acesta
reda principiul egalitatii de tratament al cetatenilor oricarei parti contractante cu cel al
cetatenilor celorlalte parti contractante.
Semnificatia art. 4 din Acordul privind SEE este acela ca unui stat membru al SEE (inclusiv
Romania, care a dobandit aceasta calitate prin statului de membru al Uniunii Europene) ii este
interzis sa promulge vreo lege sau sa adopte vreo masura administrativa care ar implica un
tratament diferit al cetatenilor SEE, cu cei ai propriilor cetateni, in sensul discriminarii.

In 2010, Curtea Asociatiei Liberului Schimb (EFTA in limba engleza: European Free
Trade Association), a pronuntat o hotarare in acest domeniu, in Cauza E-5/10 – Dr.
Joachim Kottke v Präsidial Anstalt si Sweetyle Stiftung.

In fapt, reclamantul (Dl. Kokkte), in calitate de avocat al defunctului sau client, cu sarcina de
executor testamentar, a atacat hotararea curtii regionale Berlin (Landgericht) care impunea
obligatia unui reclamant strain, care nu rezida in Liechtenstein, sa depuna o cautiune.
Motivele actiunii sale erau legate de incompatibilitatea acestei hotarari cu Acordul SEE, in
considerarea faptului ca reclamantii rezidenti nu erau obligati la fel.
Curtea Nationla, sesizata cu actiunea principala, a trimis catre Curtea Asociatiei Liberului
Schimb, conform art. 34 din Acordul privind SEE, un aviz consultative privind interpretarea
art. 4 al Acordului SEE. In principiu, Instanta Nationala a intrebat daca regula nationala
(prevazuta de Codul de Procedura Civila) care impune reclamantului nerezident in
Liechtenstein, plata unei cautiuni, in vederea executarii unei hoatarari a Curtii din
Liechtenstein din cadrul unei dispozitii legale straine, cade sub incidenta articolului 4 din
Acordul SEE privind anti-discriminarea.
Curtea Asociatiei Liberului Schimb (EFTA) a observant ca Liechtenstein nu este parte a
Conventiei Bruxelles I (Conventia de la Lugano din 1988), nici parte a Conventiei Bruxelles
II (Conventia de la Lugano din 2007), dar ca este parte la alte doua Acorduri bilaterale,
privind executarea hotararilor unei Instante straine.
Pe baza concluziilor depuse si in conformitate cu jurisprudenta constanta, Curtea a decis ca va
hotara doar asupra problemei discriminarii, prevazuta de articolul 4 din Acordul SEE. Instanta
a statuat ca in lipsa unei armonizari in domeniu, cade in sarcina sistemelor juridice din fiecare
stat membru SEE sa adopte regului procedurale aplicabile actiunilor care urmaresc protejarea
intereselor ce deriva din dreptul SEE, cu derogarile aferente. In principiu, reglementarile
juridice privind procedurile nationale nu pot discrimina persoanele carora dreptul SEE le
confera dreptul la tratament egal, sau sa restrictioneze libertatile fundamentale garantate de
dreptul SEE.
Curtea Asociatiei Liberului Schimb, in analiza spetei, a facut trimitere si la jurisprudenta
Curtii de Justiie a Uniunii Europene, i.e. Cauza Cowan, unde reclamantul a afirmat ca
normele franceze care exclud de la plata compensatiei in caz de violenta, a nerezidentilor, in
comparative cu rezidentii, constituie discriminare pe baza de nationalitate, care duce la
resrangerea libertatii de circulatie a persoanelor si serviciilor (turistii nu pot circula liber in alt
Stat Membru pentru a obtine servicii acolo).
Aceasta Instanta, Curtea Asociatiei Liberului Schimb a subliniat ca promovarea activitatii
transfrontaliere este un obiectiv fundamental al Acordului Asociatiei Liberului Schimb si a
decis ca in speta de fata exista discriminare indirecta, conform articolului 4 din Acordul
Asociatiei Liberului Schimb. Cu privire la justificarea bazata pe interesul public, prevederea
nationala trebuie sa fie necesara si proportional.
Guvernul Liechtenstein-ului a invocat, in aparare, scopul legitim bazat pe obiectivul de
politica publica, de a proteja buna functionare a sistemului judiciar, care ar fi pereclitat daca
un parat nu ar putea sa puna in executare o decizie asupra cheltuielilor de judecata, impotriva
reclamantului care a pierdut procesul.
Instanta Asociatiei Liberului Schimb a considerat ca prevederile contestate, existente in Codul
de Procedura Civila, constituie discriminare indirecta, in conformitate cu articolul 4 Acordul
Asociatiei Liberului Schimb, dar a lasat la latitudinea Instantei nationale sa decida daca exista
si justificare in sensul existentei unui interes public de a protej sistemul judiciar, daca sunt
necesare si proportionale, intro analiza de la caz a caz.
Apoi, in 2010, Curtea Asociatiei Liberului Schimb (ALS) a pronuntat o hotarare in Cauza E-
2/10- Þór Kolbeinsson si Islanda.
Obiectul acestui dosar a fost legal de compatibilitatea dreptului islandic cu
prevederileDirectivelor 89/391/CEE, 92/57/CEE si cu articolul 3 din Acordul SEE, privind
protectia muncii (siguranta si sanatatea lucratorilor) si raspunderea angajatilor si angajatorilor
in legatura cu accidentele de munca. Reclamantul a urmarit atragerea raspunderii statului
pentru interpretarea incorecta a Directivelor indicate anterior.
Astfel, in fapt, in 2001, 28 iulie, Reclamantul, de profesie dulgher, lucra impreuna cu doi
colegi la constructia unui centru de cumparaturi, numit Smáralind, pe teritoriul Islandei, cand
a suferit accidentul. Acesta a cazut de la cinci metri, fiind afectat fizic, atat permanent, cat si
temporar. Solicitand compensatie de la angajatorul sau, in 2005 Curtea Suprema a Islandei a
respins actiunea sa.
Ulterior, in 2009 , Reclamantul a sesizat Instanta din Reykavik (Héraðsdómur Reykjavíkur),
solicitand compensatie de la Parat, Statul Islanda, pentru pierderile sferite in urma respingerii
actiunii sale de catre Curtea Suprema de Justitie, prin hotararea din 20 decembrie 2005.
Actiunea sa s- aintemeiat pe motivul ca hotararea Curtii Supreme a fost o consecinta a
nerespctarii de catre Islanda, a obligatiilor impuse de Acordul SEE, in sensul de a implementa
directivele mentionate in dreptul islandic.
Cateva luni mai tarziu, Curtea nationala a decis sa sesizeze Curtea ALS pentru un Aviz
Consultativ, decizie care a fost mentinuta de de Curte Suprema a Islandei, cu ocazia
recursului declarat in cauza. Prima intrebarea deferita a privit conformitatea dreptului islandic
care a include masuri care atrageau raspunderea lucratorului, in lumina dreptului national,
pentru tot sau in mare parte, a prejudiciului suferit in urma unui accident de munca, datorita
propriei sale conduit si neglijente, in cazul in care s-a stabilit ca angajatorul nu s-a conformat,
din proprie initiative, cu normele de protective a muncii, cu prevederile Directivelor
89/31/CEE si 92/57/CEE, din perspective articolului 3 din Acordul SEE.
Articolul 3 din Acordul SEE stipuleaza (Principiul Loialitatii): ”Partle contractante vor lua
toate masurile aferente, de natura general sau particulara, pentru a asigura indeplinirea
scopului prezentului Acord…”
Dupa ce a observant ca ambele Directive priveau si Asociatia Liberului Schimb, Curtea ALS
a afirmat ca in Islanda exista doua feluri de reguli aplicabile raspunderii angajatorilor in
legatura cu pagubele datorate accidentelor de munca. Primul fel este bazat pe raspunderea
delictuala. Al doilea izvoraste din cadrul dreptului muncii si prevede ca un angajat va primi
indemnizatia de asigurare, independent de raspunderea delictuala.
Raspunsul dat de Curte la prima intrebare, a fost ca nu exista compatibilitate in situatia in care
un lucrator este tinut raspunzator, conform raspunderii delictuale, pentru tot sau mare parte
din prejudicial suferit in urma unui accident de munca, datorita propriei conduit sau
neglijente, cand s-a stabilit ca angajatorul nu s-a conformat din proprie initiativa, la regulile
privind protectia muncii.
Curtea ALS a subliniat ca pot exista situatii in care un angajat a produc un accident din
proprie culpa sau neglijenta. Insa chiar in atare circumstante, un refuz categoric de a acorda
compensatie, ar fi disproprtionat si contrar Directivelor, cu exceptia unor cazuri rare, in care
angajatul poate fi invinuit in mod substatiale de producerea accidentului, comparative cu
angajatorul.
A doua intrebare s-a referit la problema daca un stat ALS poate fi tinut raspunzator, sub
incidenta dreptului Spatiului Economic European, pentru prejudicii suferite de un lucrator
care a fost ranit intrun accident de munca si care, datorita unei incorecte transpuneri a
Directivelor 89/31/CEE si 92/57/CEE in dreptul national, pentru pierderile suferite de acesta,
datorate propriei neglijente.
Pentru a se pronunta, Curtea a subliniat ca trebuie indeplinite trei conditii, pentru a atrage
raspunderea unui stat membru SEE pentru incalcarea obligatiilor, din perspective dreptului
SEE. Acestea sunt: norma juridical incalcata sa protejeze drepturile individuale, incalcarea sa
fie sufficient de serioasa si de durata, dar si existenta legaturii de cauzalitate intre incalcarea
obligatiei, ce incumba Statului, si prejudicial suferit de cealalta parte. Aceste conditii fiind
cumulative.
Este de remarcat argumentul invocate de Guvernul Norvegian, ca spre deosebire de Dreptul
UE, unde hotararile instantelor nationale pot duce la atragerea raspunderii statului pentru
aplicarea incorecta a dreptului UE, dreptul SEE nu prevede vreo baza pentru atragerea
raspunderii statului in urma aplicarii incorecte a dreptului SEE de Instantele nationale. In
consecinta nu poate exista atragerea raspunderii statului in cauza aceasta.
Curtea ALS a raspuns la a doua intrebare in mod afirmativ, statuand ca un stat SEE poate fi
tinut raspunzator pentru incalcarea normei privind neglijenta, aspect intrinsic al Directivelor
indicate, prin prisma articolului 3 din Acordul SEE. A lasat la latitudinea instantei nationale
sa determine daca incalcarea respective este atat de serioasa, incat sa atraga raspunderea
Statului Islanda.
Curtea, in mod repetat, a sustinut ca in analiza raspunderii statale, un factor essential in
constituie gradul ridicat al importantei incalcarii dreptului SEE, prin exercitiul puterii sale
legislative, in sensul in care si-a manifestat aceste puteri in mod excesiv, ignorand limitele.
Importanta incalcarii, in sensul aratat mai sus, se determina in functie de criteriile clarittaii si
preciziei normei incalcate, nivelul de discretie lasata de norma autoritatilor nationale, dar si
daca paguba a fost intentionata si daca eroarea judiciara este scuzabila sau nu.
Articolul 3 din Acordul SEE a facut obiectul mai multor cauze pe rolul Curtii de Justitie
Europene, iar prin urmare I s-a atribuit un scop mult mai larg si continut, in conformitate cu
caracteristicile Spatiului Economic European.