Justiţiarul: Ținta: Parlamentul

Capitolul 1

Întoarcerea acasă

Odată terminate formalitățile din vamă, bărbatul înalt, între două vârste și cu părul ușor grizonat, ieși în fața aeroportului. Nu avea decât o mică valiză cu el și ar fi putut să  meargă cele câteva sute de metri până la grupul de taxiuri cu tarif redus, aflate ceva mai în josul străzii. Nu păru interesat nici de tariful taxiurilor și nici de mașina pe care urma să o ia.

Se urcă în primul taxi care s-a nimerit să fie în fața intrării, refuză ca să își pună valiza în portbagaj și, după ce se instală pe bancheta din spate, îi spuse sec șoferului:

— Hotel Marriott.

Șoferul privi de câteva ori prin oglinda retrovizoare spre pasagerul din spate și, cu înțelegerea dată de ani și ani de taximetrie, hotărî să conducă în tăcere. Deși pasagerul nu părea cunoscător al Bucureștiului, nu-i aplică nici unul din trucurile menite să sporească numărul de kilometri pe aparatul de taxat.

Ajunși în fața hotelului, bărbatul îi întinse o hârtie de o sută de lei șoferului, mormăi sec „Păstrează restul!" și coborî în aerul răcoros al capitalei.

Un băiat în uniformă se repezi să-i ia valiza. Bărbatul îl refuză cu un gest scurt, dar acceptă să fie însoțit de acesta până la recepție, unde o tânără în uniformă îi zâmbi de după biroul lung, cât tot holul.

— Bună ziua, spuse bărbatul încet căutându-se după pașaport. Am reținut o cameră pe numele de George Pruteanu.

Tânăra, care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, îl privi zâmbind, ușor derutată. Parcă auzise de un George Pruteanu pe când mai mergea încă la liceu și își amintea că profesorul ei de română era căzut în admirație după el. Dar în mod sigur că nu putea fi acela; din câte-şi amintea, parcă murise.

Bărbatul observă ușoara derută din ochii ei şi spuse:

— Nu sunt eu acela, dacă la asta te gândești. Coincidență de nume, atâta tot. Și apoi, el asana limba română, pe când eu asanez cu totul altceva.

Văzând curiozitatea stârnită de remarca lui în privirea fetei, îi veni să-și dea peste gură, dar își păstră zâmbetul și-i întinse pașaportul.

— O clipă m-ați pus în încurcătură, răspunse tânăra, pentru că nu mai știam exact dacă acel domn Pruteanu mai trăiește sau nu. Și, din câte țin eu minte, parcă era puțin mai slab.

Actualul domn Pruteanu se mulțumi să zâmbească cald și fata se liniști. În ultimul timp o mulțime de clienți păreau nervoși și se supărau din nimic. Domnul din fața ei chiar părea de treabă.

Domnul din fața ei regreta enorm că-și alesese un nume cu o asemenea notorietate. Când a plătit falsificatorului, ar fi putut să-și aleagă orice alt nume, dar nici el nu știa de ce l-a ales tocmai pe Pruteanu. Era o vreme când, chiar departe de țară fiind, îi plăcea să-i urmărească emisiunile.

— Pruteanu ăla, o dădu el pe glumă, a murit din câte știu eu de vreo zece ani, dar eu am de gând să trăiesc mult și bine.

Se pare că gluma prinsese, pentru că tânăra zâmbi privindu-l scurt în timp ce completa în registru.

„Ei, o să trecem și peste asta!" își spusese el în vreme ce recepționera îi întindea pașaportul și îl punea să semneze în registru.

— Atunci, bine ați venit la Hotel Marriott, domnule Pruteanu! Și vă doresc să aveți parte de un sejur plăcut. Aveți camera 101, mai spuse ea și-i întinse cheia.

De data asta domnul Pruteanu acceptă ajutorul băiatului la bagaj și refuzând să folosească liftul, urcă pe scara arcuită din spatele lui, care ducea la etajul întâi.

Când băiatul vru să-i prezinte camera, Pruteanu îi dădu zece lei și-l refuză politicos:

— Mulțumesc, de aici mă descurc.

Îi luă valiza și după ce încuie ușa, o puse pe pat și o deschise. În ea avea lucruri obișnuite, pe care le are orice călător. Restul lucrurilor aveau să-i sosească mai târziu. Tot lucruri obișnuite, pentru că nu putea risca să treacă nimic periculos prin vamă și să fie oprit înainte de- a începe.

Deschise geamul și privi în depărtare, fără să mai recunoască aproape nimic din ceea ce vedea. E firesc după aproape 30 de ani, își spuse el, apoi închise geamul pentru că, în ciuda amplasării hotelului, aerul era destul de poluat încât să devină greu de respirat după o vreme. La câteva sute de metri se zărea partea din spate a Palatului Parlamentului și, involuntar, calculă în minte: cinci sute de metri. Un fleac pentru un profesionist înzestrat cu o armă cu lunetă bună.

I se spusese că în București, dacă ai bani, poți face rost de orice. Privi la ceas și hotărî că ar fi cazul să probeze asta.

Capitolul 2

Anticariatul de pe Lipscani

Cu multă vreme în urmă, în copilăria lui, domnul Pruteanu, pe atunci un copil slăbuț, cu ochi albaștri și cu o claie nepieptănată de păr blond, de câte ori avea drum pe Lipscani se oprea în fața vitrinei unui anticariat, plină ochi cu obiecte medievale.

De multe ori se gândea pe atunci că, dacă va deveni vreodată bogat, va intra în anticariat și-l va ruga pe bătrânul evreu, care lustruia zile întregi armurile medievale și săbiile lungi, să închidă magazinul și să-i facă un calcul cu cât costă tot ce are în vitrină și pe rafturile lungi ale magazinului. Nu era sigur cum avea să transporte tot ce avea să cumpere, pentru că visul lui nu ajungea niciodată atât de departe. Ani de zile s-a hrănit cu visul ăsta și acum, când avea atâția bani încât ar fi putut cumpăra toate anticariatele din București și tot i-ar mai fi rămas câte ceva, dorea un singur lucru de-acolo.  Problema era să-l și găsească...

A coborât în holul elegant al hotelului, urmărit de privirile curioase, dar discrete, ale tinerei de la recepție și ieși în aerul rece de primăvară timpurie. Ar fi putut să ia un taxi și să ajungă mai repede la destinație, dar preferă să meargă pe jos. Alese calea mai lungă, prin fața Palatului Parlamentului și văzu câteva grupuri de oameni, însoțiți de copii, intrând și ieșind din clădire și își aduse aminte că citise undeva despre Ziua Porților Deschise la Parlament. O clipă fu tentat să-și întrerupă plimbarea și să intre și el, dar apoi se gândi că nu era cazul să piardă vreme cu fleacuri. Avea o treabă de făcut.

Își continuă plimbarea spre Lipscani și la intersecția cu strada Zarafi găsi vechiul anticariat. Nu mai arăta chiar așa de vechi și nici vitrina nu mai era plină de platoșe, săbii și armuri. Predominau crucile de toate formele și mărimile, alături de pocale de argint sau numai argintate. Doar câteva pumnale risipite pe catifeaua vișinie a vitrinei mai aminteau de specificul de odinioară al magazinului.

Când intră, un clopoțel îi anunță prezenta și, din spatele magazinului, un vânzător - sau posibil chiar patronul - îl privi scurt și-și plecă iar capul în registrul pe care-l completa. Părea cam de aceeași vârstă cu bătrânul evreu de odinioară, dar în mod sigur nu era el. În afară de cazul în care nu cumva descoperise elixirul tinereții... Probabil că era, de fapt, fiul celui de odinioară, dar părea înzestrat cu același simț al afacerilor ca și bătrânul proprietar, pentru că ghici imediat că cel care tocmai intrase nu avea nevoie de îndrumări inutile. Părea că știe ce caută.

După ce-și obișnui ochii cu lumina scăzută din încăpere, Pruteanu se apropie de panoplia cu arme albe din spatele anticariatului. Erau arme de toate mărimile și formele, dar bineînțeles că vechiul stilet nu mai era acolo. Ar fi fost de mirare. În treizeci și ceva de ani, era imposibil ca cineva să nu-și dea seama de valoarea armei și să n-o cumpere, în ciuda prețului piperat.

Luă alte stilete în mână, dar nu simți la nici unul fiorul acela, aproape mistic, pe care-l cuprinse-se atunci când, luându-și într-un târziu inima în dinți, îl ceruse bătrânului anticar să-l vadă.

— Sper c-ai văzut cât costă? îl întrebase bătrânul.

Copilul de atunci a înclinat din cap, cu stiletul tremurându-i în mână.

— Am să fac rost de bani și am să-l cumpăr, a spus atunci cu voce hotărâtă, făcându-l pe vânzător să-l privească pentru prima dată mai bine.

— Copile, i-a spus vânzătorul făcându-l să se simtă rușinat pentru cei cincisprezece ani ai lui, nu te grăbi! Stiletul ăsta are lama din oțel de Toledo și puțină lumea îi apreciază valoarea.

Petrecuse câteva clipe lungi privind lama stiletului, încrustată cu inscripții ciudate.

— Asta ca să nu mai zic nimic despre frumusețea lui, a adăugat el și l-a prins cu grijă înapoi pe panoplie.

Panoplie care era acum goală în locul în care ar fi trebuit să fie stiletul. Deci cineva se găsise să-i aprecieze și valoarea și frumusețea. Era de așteptat, în atâția ani...

Putin întristat, mângâie locul unde fusese arma pe care o visase atâtea decenii. Pe când era în câmpurile petroliere din Alaska, sau în deșerturile din Africa, în căutarea diamantelor albastre.

Vânzătorul, care venise pe neauzite în spatele lui, spuse:

— Vă văd interesat de armele albe, domnule dragă. Dacă mai aveți răbdare câteva minute, vă pot arăta ceva într-adevăr deosebit.

La privirea lui întrebătoare bătrânul îl lămuri:

— Pentru că noi facem diferența între patină și murdărie, am cumpărat de curând un aparat cu ultrasunete, pentru îndepărtarea murdăriei. Tocmai am pus în el, pentru tratament, un stilet ceva mai aparte. Ar trebui să stea în cuvă aproximativ două ore și cred că a trecut timpul deja. Dacă așteptați să-l scot și să-l șterg, vi-l pot arăta imediat.

— Aștept, bineînțeles că aștept! spuse Pruteanu și încercă să nu se observe cât de tare îi tremura vocea.

Bătrânul vânzător se apropie de aparatul cu ultrasunete, care semăna cu o cuvă obișnuită de spălat vase cu ceva mai multe butoane și, după ce-l opri, îi ridică capacul și scoase stiletul. Stiletul lui. Chiar dacă nu-l vedea foarte bine din cauza prosopului în care-l înfășurase vânzătorul ca să-l șteargă, atât cât îl văzuse îi fusese îndeajuns ca să-l recunoască.

Întinse nerăbdător mâna și vânzătorul își grăbi mișcările, apoi îi puse în mână stiletul. Era exact așa cum și-l amintea. Până şi fiorul acela părea să-l simtă iar, deși nu cu aceeași intensitate ca la cincisprezece ani.

„Eh, gândi el, multe sunt altfel la cincisprezece ani!"

— Are și o teacă? întrebă el, amintindu-și de teaca din piele expusă pe vremuri alături de stilet.

— Are, confirmă vânzătorul. Chiar ieri mi-a sosit de la un meșter curelar, care a înmuiat-o și a gresat-o... De parcă aș fi ghicit că urmează să vină un cumpărător serios.

În vocea lui era și o ușoară urmă de îndoială. Oare omul din fața lui chiar era un om serios? Ca să-i spulbere îndoielile, Pruteanu spuse hotărât:

— E-n regulă. Îl cumpăr împreună cu teaca, bineînțeles.

— Nici n-ați întrebat de preț, spuse omul privindu-l în continuare cu aceeași îndoială.

Pruteanu privi la teacă, care avea și două curele de prindere prin care se putea prinde pe antebraț. Își dădu jos sacoul și își prinse teaca de mână, apoi introdu-se stiletul în ea.

Zâmbi gândindu-se cât de bine se simte cu stiletul prins pe mână. Acum era sigur că planul lui, indiferent cât de nebunesc i se păruse la început, avea toate șansele să se îndeplinească. Încercă să-și revină, pentru că-și dădea seama că anticarul îi vorbea:

— …poate vi se pare mult, dar nu-l pot lăsa sub două mii… După cum v-am spus, la stilete se întâlnește foarte rar o lamă de Toledo. Dacă priviți atent, o să vedeți marca producătorilor din…

— E în regulă, spuse iar Pruteanu.

— Două mii de euro, preciză vânzătorul, dar Pruteanu nu mai spuse nimic. Își scoase portofelul, felicitându-se pentru ideea de-a trece pe la bancă înainte de-a ajunge la anticariat.

— Doriți chitanță? întrebă anticarul, dar Pruteanu clătină din cap.

Tot ce dorea