Integrarea monetara europeana

Se considera ca adevarat inceput al integrarii monetare

europene, raportul lui Jacques Delors, prezentat la Comisia
Europeana in anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru
Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratat care a stabilit
calendarul oficial de trecere la moneda unica europeana.
In 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei solutii pentru
stabilitatea monetara in spatiul european:
mentinerea in sistem a tuturor monedelor nationale, intre care sa
se stabileasca cursuri de schimb definitiv fixate;
mentinerea in sistem a tuturor monedelor si infiintarea unei
monede comune pentru spatiul european. Aceasta a fost pozitia
Marii Britanii, care considera ca ECU ar putea indeplini acest
rol;
renuntarea la toate monedele nationale si instituirea unei
monede unice europene.
Din raportul Delors s-a retinut pentru aplicare a treia solutie,
pentru realizarea careia trebuiau parcursi urmatorii pasi:
consolidarea Pietei Europene Unice prin cresterea
performantelor economice si financiare ale statelor europene,
intarirea concurentei, unificarea pietelor de capital si cresterea
eforturilor de coordonare a politicilor monetare;
infiintarea unor institutii noi cum ar fi Banca Centrala
Europeana (BCE);
transferul competentelor bancilor nationale catre BCE si crearea
Sistemului European al Bancilor Centrale – SEBC;
trecerea la moneda unica.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a introdus un
nou concept, acela de Uniune Europeana (UE) care cuprindea:
Comunitatea Economica Europeana (CEE);
Cooperarea in materie de politica interna si justitie;
Cooperarea in materie de politica externa si securitate.
Tratatul de la Maastricht cuprindea doua parti: una referitoare la
Uniunea Economica si Monetara si o alta referitoare la Uniunea
Politica.
Principiile care au stat la baza realizarii Uniunii Economice si
Monetare (UEM) si care constituie o componenta principala a
obiectivelor Uniunii Europene, erau urmatoarele:
sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber, acolo
unde pietele sunt deschise;
stabilitatea monetara este garantata de o dezvoltare ritmica a
economiei, de existenta unui nivel inalt de ocupare a fortei de
munca si de stabilitatea sociala;
finantele publice trebuie sa fie puternice si sanatoase in toate
statele membre;
trebuie sa existe libertate deplina a miscarii capitalurilor si o
perfecta integrare a pietelor de capital.
Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) si introducerea monedei
unice, se estima materializarea urmatoarelor obiective pe termen
lung:
- cresterea stabilitatii interne, prin convergenta ratelor dobanzii
si a unei singure rate a inflatiei;
- intarirea stabilitatii externe, prin infiintarea unei monede
puternice, care sa concureze cu dolarul american;
- cresterea competitivitatii si accentuarea concurentei in spatiul
european;
- reducerea riscului si a instabilitatii pe piata europeana.
In plus, Uniunea Monetara se coreleaza indispensabil cu
Uniunea Economica. Astfel, politica monetara unica trebuie sa
genereze stabilitate, pentru a forma un cerc virtuos al increderii
in moneda – populatia este dispusa sa economiseasca,
investitiile cresc - ca urmare, in respectivul spatiu economic
exista o crestere stabila si neinflationista. Mai mult, politica
economica si financiara in zona trebuie sa fie guvernata de
principiul subsidiaritatii, principiu care prevede ca statele
membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice si
financiare, insa ele sunt considerate a fi probleme de interes
comun.
Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Monetare s-a stabilit un
calendar care cuprindea trei faze:
Faza 1992 – 1994
Este faza caracterizata prin masuri de liberalizare a circulatiei
capitalurilor, de coordonare a politicilor monetare si de instituire
a unei gestiuni sanatoase in domeniul finantelor publice.
Faza 1994 – 1998
Este faza caracterizata de functionarea unor institutii desfiintate
ulterior, cum a fost Institutul Monetar European – IME, cu
sediul la Frankfurt, precursor al Bancii Centrale Europene.
Pentru declansarea celei de-a treia faze, IME trebuia sa
pregateasca instrumentele si procedurile necesare aplicarii
politicii monetare unice, sa armonizeze regulile si practicile
privind colectarea, stabilirea si difuzarea statisticilor, sa
elaboreze regulile pentru operatiunile pe care le vor intreprinde
bancile centrale nationale in cadrul Sistemului European al
Bancilor Centrale – SEBC, sa incurajeze eficacitatea platilor
transfrontaliere etc.
Faza care incepe cu 1 ianuarie 1999 si care este in desfasurare.
Aceasta faza este caracterizata de infiintarea Bancii Centrale
Europene, a Sistemului European al Bancilor Centrale si de
lansarea oficiala a monedei unice Euro, pentru inceput ca
moneda de cont (book-keeping money), apoi de la 1 ianuarie
2002 si ca moneda cu existenta fizica.

Admiterea tarilor la cea de a treia faza a Uniunii Economice si

Monetare a fost conditionata de indeplinirea a cinci criterii de
convergenta, reprezentand testul economic de evaluare a
stadiului de pregatire pentru aderare a unei economii nationale.
Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht,
ratificat de catre toate tarile membre UE in 1993 si se refera la
tinte in domeniul inflatiei, finantelor publice, ratelor dobanzii si
cursurilor de schimb, dupa cum urmeaza[2]:
- stabilitatea preturilor - rata medie a inflatiei din ultimele 12
luni (calculata prin indicele preturilor de consum) nu trebuie sa
depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflatiei
din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflatiei;
- finantele publice: pozitia bugetara a unei tari trebuie sa fie
sustenabila, respectiv sa nu existe un deficit bugetar excesiv. In
particular, aceasta inseamna:
(1) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie sa
depaseasca nivelul stabilit in Tratat de 3% din PIB; daca aceasta
valoare este depasita, deficitul bugetar trebuie sa fie redus
substantial si continuu, catre o valoare apropiata de cea de
referinta sau depasirea valorii de referinta sa fie temporara si
exceptionala,
(2) datoria publica bruta nu trebuie sa depaseasca 60% din PIB
sau daca are valori mai mari trebuie sa se diminueze
semnificativ si sa se apropie de valoarea de referinta intr-un ritm
satisfacator;
- ratele dobanzii - randamentul mediu al titlurilor de stat pe
termen lung, calculat pe ultimele 12 luni, nu trebuie sa
depaseasca cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul
aferent titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse
niveluri ale inflatiei;
- cursurile de schimb - trebuie sa se mentina in marjele de
fluctuatie convenite prin mecanismul ratelor de schimb din
cadrul Sistemului Monetar European, pentru cel putin 2 ani, fara
a se proceda din propria initiativa la deprecierea monedei fata de
celelalte monede ale statelor membre (sa participe la asa numitul
ERM II – Exchange Rate Mechanism II sau noul mecanism al
cursului de schimb NERM - New Exchange Rate Mechanism,
succesorul lui ERM). In conformitate cu Tratatul de la
Amsterdam (1997) care este parte integranta din Tratatul
Uniunii Europene, toate tarile care devin membre ale Uniunii
trebuie sa adopte euro ca moneda de circulatie, dupa o perioada
care poate fi mai mult sau mai putin extinsa. In acest context,
institutiile monetare ale tarilor candidate vor trebui sa faca fata
mai intai exigentelor impuse de acest sistem. Dupa cum este
precizat in Conventia pentru ERM II (1 septembrie 1998),
fiecare tara candidata va trebui sa isi defineasca un curs al
monedei nationale fata de euro, precum si o banda de fluctuatie
de ±15%. Candidatele la zona Euro trebuie sa mentina moneda
nationala in conformitate cu cerintele ERM II, pentru o perioada
de cel putin doi ani inainte de adoptarea monedei unice.
Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Grecia nu au aderat initial
la Uniunea Monetara (faza a treia). Grecia a adoptat euro la 1
ianuarie 2001, cand a indeplinit criteriile de convergenta. Marea
Britanie a negociat o clauza speciala de optiune, care ii da
dreptul sa treaca la euro oricand doreste. Pentru Suedia si
Danemarca adoptarea monedei unice depinde de rezultatele
referendumurilor nationale facute in acest sens.
In acest moment, situatia Uniunii Europene este urmatoarea:
- 25 state membre, din care 12 pro-euro si 13 non-euro. Cele 12
state care au adoptat euro sunt: Franta, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda, Grecia, Austria
si Finlanda. Cele 3 state non-euro cu clauza de optiune (opting-
out) sunt Suedia, Danemarca si Marea Britanie. Cele 10 state
non-euro admise la 1 mai 2004 sunt: Polonia, Slovenia,
Slovacia, Ungaria, Republica Ceha, Estonia, Lituania, Letonia,
Malta, Cipru;
- 2 state in curs de definitivare a negocierilor, care vor adera la
orizontul lui 2007: Romania si Bulgaria;
- 2 state care nu au inceput inca negocierile, dar si-au exprimat
dorinta de a adera la UE: Turcia si Croatia.
In ceea ce priveste atributiile Bancii Centrale Europene (BCE),
infiintate la 1 ianuarie 1999, ele pot fi sintetizate astfel:
- vegheaza la stabilitatea preturilor in zona euro;
In conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidata a
Tratatului Uniunii Europene, obiectivul principal al BCE este
mentinerea stabilitatii preturilor in zona euro. Stabilitatea
preturilor trebuie mentinuta pe termen mediu, astfel incat nu se
asteapta din partea BCE sa faca fata variatiilor de pret cauzate
de socuri pe termen scurt. In 1998, Institutul Monetar European
a definit stabilitatea preturilor ca fiind “cresterea anuala a
Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum” (IAPC) pentru
zona euro sub 2%”. IAPC este o medie ponderata a indicilor
preturilor de consum, colectati intr-o maniera uniforma din
statele zonei euro.
- autorizeaza emisiunea bancnotelor euro;
- elaboreaza si aplica politica monetara europeana;
Instrumentele politicii monetare ale BCE sunt: rezervele
minime, operatiunile pe piata libera si facilitatile permanente.
Pentru a-si imbunatati lichiditatea, bancile centrale nationale se
imprumuta de la BCE, fie pe termen scurt, fie pe termen mai
lung. Bancile pot obtine (sau plasa) lichiditatile de care dispun la
BCE, la o rata de schimb predeterminata (asa numita facilitate
de imprumut sau de depozit permanenta).
In fiecare saptamana, BCE deschide o licitatie pentru institutiile
echivalente din zona euro (banci si alte institutii financiare).
Bancile informeaza BCE asupra ratei dobanzii pe care ele sunt
dispuse sa o plateasca pentru aceste imprumuturi, fiind creditate
cele care ofera cea mai buna rata (cea mai mare). In fiecare luna,
Consiliul Director al BCE hotaraste limita inferioara a ratelor
dobanzii in cadrul acestei operatiuni de licitatie, asa numita rata
minima de licitare.
- administreaza rezervele valutare ale statelor membre;
- promoveaza un Sistem de Plati si Compensare Integrat numit
TARGET. Acesta asigura transferul automatizat si in timp real
al sumelor (banii apar in conturile bancilor beneficiare chiar in
momentul operarii tranzactiei si pot fi folositi imediat).
- contribuie la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit
din tarile membre
Mai mult, in acelasi articol 105 amintit anterior, se specifica
faptul ca, fara a prejudicia scopul stabilitatii preturilor, BCE
trebuie sa sustina politicile economice generale ale Uniunii
Europene, in vederea atingerii obiectivelor comunitare
reprezentate de “progresul social si economic, un nivel ridicat al
ocuparii fortei de munca si o dezvoltare echilibrata pe termen
lung”. Acest lucru ar putea demonstra faptul ca BCE nu este
indiferenta fata de dezvoltarea economica a zonei euro.
Nu constituie atributii ale BCE:
- nu are responsabilitatea evolutiei cursului euro;
- nu elaboreaza regulamente de functionare a bancilor
comerciale, ci doar recomandari si norme prudentiale;
- nu actioneaza ca imprumutator de ultima instanta pentru
bancile centrale din zona euro.
Trebuie sa mentionam totodata ca, BCE este independenta de
Parlamentul European, deci nu depinde de factorul politic.
Moneda euro
Tratatul de la Maastricht schita un cadru general pentru lansarea
si functionarea Uniunii Economice si Monetare, dar nu preciza
nimic despre moneda unica. Pentru a da solutii acestor intrebari,
Comisia Europeana a supus dezbaterii la 31 mai 1995 o 'carte
verde a modalitatilor practice de a introduce moneda euro'. S-au
analizat atunci trei scenarii:
1. 'big bang-ul imediat': toate tarile trec imediat la euro inca de
la inceputul celei de-a treia faze (cea a lansarii UEM). Chiar
daca era simpla si menita sa diminueze costurile tranzitiei, o
astfel de alegere ar fi dus la o mare confuzie, datorata
imposibilitatii de a regla problemele practice si logistice intr-un
interval de timp atat de scurt.
2. 'big bang-ul decalat': tarile participante continua pentru o
anumita perioada sa foloseasca monedele nationale, iar ulterior
se introduce si euro de catre tarile vizate. Acest scenariu era
incompatibil insa cu dispozitiile tratatului, pentru ca lasa sa
planeze o indoiala asupra ireversibilitatii procesului si a
introducerii efective a monedei unice.
3. 'scenariul de referinta': pentru a asigura credibilitatea si
ireversibilitatea trecerii la euro, anumite operatiuni incep sa se
efectueze in noua moneda de la 1 ianuarie 1999. Astfel,
scenariul presupunea la randul sau trei etape:
punerea in functiune a SEBC (Sistemul European al Bancilor
Centrale) si fixarea listei tarilor participante la euro (pana la 1
ianuarie 1999);
lansarea UEM, cu fixarea definitiva si irevocabila a paritatilor,
conducerea politicii monetare unice de catre BCE, trecerea in
euro a emisiunilor de titluri publice si a tranzactiilor
interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare, nici de
interdictie in utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 pana la 1
ianuarie 2002). Monedele nationale urmau sa fie, pe toata
perioada, simple diviziuni nedecimale ale monedei euro. Din
momentul introducerii euro, toate referirile la ECU se transfera
asupra acestuia, paritatea fiind de 1:1;
introducerea bancnotelor si a monedelor euro (la 1 ianuarie
2002), cu retragerea in cateva saptamani a unitatilor monetare
nationale.
Acest scenariu este adoptat de catre Consiliul European de la
Madrid in decembrie 1995.
Prin urmare, etapele introducerii euro au fost:
1. La 1 ianuarie 1998 s-au selectat statele europene care
indeplineau criteriile de convergenta;
2. La 1 ianuarie 1999 s-a introdus euro ca moneda de cont in 11
state europene. In scopul transformarii preturilor si tarifelor din
moneda nationala in euro s-au stabilit 11 rate fixe de conversie,
dupa cum urmeaza:
Marca germana - 1,955830;
Francul francez - 6,559570;
Francul belgian - 40,33990;
Franc luxemburghez - 40,33990;
Peseta spaniola - 166,386;
Escudo portughez - 200,482;
Lira irlandeza - 0,787564;
Lira italiana - 1936,27;
Gulden olandez - 2,203710;
Silingul austriac - 13,7603;
Marca finlandeza - 5,945730.
Din ianuarie 2001, drahma greceasca a intrat si ea in grupul
monedelor participante la euro, rata de schimb a acesteia fiind
de 374,5 drahme la 1 euro.
Platile in numerar au continuat sa se faca in moneda nationala in
aceasta perioada. Platile in euro se faceau intre guverne, banci,
operatori ai pietei de capital si mari companii. In perioada 1
ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, bancile comerciale au oferit
detinatorilor de conturi de economii in moneda nationala
posibilitatea convertirii lor in euro. De asemenea, la cerere,
platile prin virament se puteau face in euro.
3. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele si monedele
divizionare euro. Timp de 6 luni, acestea au circulat in paralel cu
bancnotele nationale;
4. De la 1 iulie 2002, euro a devenit singurul mijloc legal de
plata in 12 state europene.
Efectele generale ale introducerii euro pot fi sintetizate astfel:
- s-au redus cheltuielile aferente tranzactiilor valutare.
Eliminarea necesitatii schimbului si a cheltuielilor conexe
(comisioane bancare, cheltuieli cu plata personalului angajat in
gestionarea valutei, utilizarea de instrumente financiare de
limitare a expunerii la risc etc.), a diminuat cu mult costurile
companiilor cu activitate de comert exterior;
- utilizarea crescanda a euro a dus la diminuarea riscului si a
instabilitatii pe pietele europene. Se poate spune ca moneda
unica a potentat avantajele comertului liberalizat de bunuri si
servicii cu cele ale integrarii pietelor factorilor de productie.
Introducerea, de la 1 ianuarie 1999 a Sistemului de Plati si
Compensare TARGET, a fost de natura a facilita foarte mult
operatiunile de plati intra-comunitare;
- s-a eliminat ineficienta politicilor monetare nationale
necoordonate si a crescut stabilitatea si credibilitatea politicii
monetare europene;
- transparenta preturilor si posibilitatea compararii lor cu
usurinta a adus la accentuarea concurentei intre agentii
economici, pe toate pietele de bunuri si servicii;
- standardizarea contabilitatii a antrenat cheltuieli importante
pentru firme, insa a dus la uniformizarea raportarilor financiare;
- expansiunea pietelor financiare a adus firmelor mai multe
facilitati de finantare, moneda unica fiind de natura sa atraga o
serie de fluxuri investitionale semnificative;
- s-au atenuat decalajele de dezvoltare economica a tarilor
participante. Euro poate fi considerat, din acest punct de vedere,
un catalizator de integrare macroeconomica, deoarece statele nu
puteau sa detina aceeasi moneda si sa aiba politici economice
dispersate. Coordonarea politicilor economice devine astfel
premisa esentiala a credibilitatii monedei, echilibrului si
succesului Uniunii Economice si Monetare;
- moneda euro a devenit un concurent credibil pentru dolarul
american pe piata internationala. Dupa 6 ani de la lansarea sa,
euro a devenit cea mai utilizata moneda internationala dupa
dolar, inaintea yenului japonez si a lirei sterline.
In concluzie, Europa este la inceputul unui proces de integrare
monetara, a carui anvergura si efecte sunt greu de evaluat cu
exactitate astazi.