Conflictul sociocognitiv se defineşte prin divergenţa răspunsurilor oferite de partenerii unei interacţiuni

la o situaţie-problemă cu care sunt confruntaţi şi căreia trebuie să-i găsească un răspuns comun.

Conflictul sociocognitiv integrează de fapt două conflicte: • un conflict interindividual (social),

determinat de divergenţa răspunsurilor partenerilor la problema pusă • un conflict intraindividual, de
natură cognitivă, ce apare ca urmare a conştientizării de către copil a diferenţei dintre răspunsul său şi
răspunsurile celorlalţi.

Confruntarea directă a argumentelor în interacţiunea socială sporeşte probabilitatea ca un copil să fie

activ din punct de vedere cognitiv. Nu este totuşi o simplă activitate asupra obiectului, ci o activitate
referitoare la divergenţa răspunsurilor. Problema pusă copilului nu e numai cognitivă, ci şi socială.
Pentru el nu este vorba atât de a rezolva o problemă dificilă, cât, înainte de toate, de a angaja o relaţie
interindividuală, o relaţie cu celălalt. Obligaţia, creată social, de a ţine cont de un punct de vedere diferit
de cel propriu, s-a dovedit a fi o sursă importantă de progres.

Cercetările Şcolii de la Geneva au trezit interesul specialiştilor în psihologia educaţiei. De exemplu, D.W.
Johnson şi R.T. Johnson (1983), care s-au interesat în special de eficacitatea lucrului în grup la şcoală şi la
universitate, ajung să atribuie un rol foarte important conflictului sociocognitiv. Pentru ei, participarea
angajată a grupurilor de învăţare prin cooperare produce în mod inevitabil conflicte între ideile, opiniile
şi informaţiile membrilor grupului. Dacă este condusă în chip constructiv, controversa favorizează
curiozitatea de a şti şi incertitudinea cu privire la justeţea vederilor proprii, precum şi o căutare activă a
informaţiilor complementare, ceea ce duce la o reţinere mai bună a materialului de învăţat. Indivizii care
lucrează în situaţii individuale sau de competiţie nu au ocazia de a participa la asemenea procese, şi
performanţa lor are de suferit. Cei doi autori au identificat cinci elemente care definesc grupurile de
învăţare prin cooperare (cf. V. Negovan, 2001, p. 144): • interacţiunea faţă în faţă; • interdependenţa
pozitivă (elevii se sprijină reciproc, se orientează, îşi explică unul altuia); • responsabilitatea individuală
(deşi învaţă prin cooperare, fiecare demonstrează individual ce a învăţat); • deţinerea unor deprinderi
de colaborare; • prelucrarea în grup (membrii grupului trebuie să monitorizeze procesele şi relaţiile de
grup şi să înveţe despre dinamica grupului