TENSORUL LUI MAXWELL

Reprezentarea intuitiva
Este o analogie mecanica, in care liniile de
camp sunt inlocuite cu o retea de resoarte
elementare. Acestea, pe de o parte, tind sa
departeze (umfle) liniile de camp si pe de
alta parte sa le scurteze, deci apare o forta
asupra obiectelor implicate.

Pentru un element de volum, din lungul unei linii de camp (electric) fortele elementare dupa
cele trei axe (tangente sau perpendiculare pe liniile de camp). Axa Ox este orientata in lungul
liniei de camp. Axa Oy si Oz sunt perpendiculare pe Ox, respectiv in planul desenului si
perpendicular pe acesta.
Referinta de orientare a fortelor este normala exterioara la elementul de volum. Forta dupa
Ox este pozitiva (in sensul normalei exterioare) si tinde sa apropie elementul de volum de
zonele apropiate, din lungul linei de camp. Fortele dupa axele Oy si Oz sunt negative (in
sensul invers normalei exterioare) si tinde sa departeze elementul de volum de celelalte linii
de camp.

Justificarea teoretica

Ecuatiile lui Maxwell:


 D  B
rot H  J  (1) rot E   (2)
t t

Multiplicam scalar pe prima cu (-E), pe a doua cu H, le adunam, folosim formula divergentei:

div(EH) = H rot E – E rot H , si rezulta:
  
    B  D   

V
div ( E  H ) dV     t t  V  J dV
V
 H  E  dV  E (3)

Folosim formula lui Gauss:  div (

 
E  H ) dV  E
 
  H dA   si rezulta:
V A
 
  D  B 
   E
t
H
   
dV   E  J dV   E  H dA
t 
 
V V A

Termenii din dreapta reprezinta puterea disipata (Joule) si puterea radiata (Poynting).
Termenul din stanga reprezinta puterea acumulata in camp:
 
  D  B   1 2 1 2
V  E t  H t  dV  t V  2 E  2 H  dV

1 2 1 2
Rezulta ca termenii:    E  si    H  reprezinta densitati de energie ale campului
2  2 
electric si magnetic. Conform teoremei fortelor generalizate, forta dupa o directie x, este:
W
F , unde W este energia campului.
x
1 
Pentru campului electric energia in volumul elementar este: WE     E 2  dA  dx
2 
1 
Pentru campului electric energia in volumul elementar este: WH     H 2  dA  dx
2 
Daca derivam dupa x, se obtine forta pe unitatea de suprafata orientata dupa directia x, adica
exact reprezentarea tensorului lui Maxwell, daca sistemul de referinta este orientat cu axa Ox
dupa linia de camp. Deci, pentru campul electric, avem conformitatea cu reprezentarea
matriceala de mai sus.
Pentru un sistem de referinta oarecare, pentru campul electric avem (pentru campul magnetic
forma este analoaga):

 1 2 
   E 2
x   E   Ex  E y   Ex  Ez 
2
 1  
TE     E y  E x   E y2    E 2   E y  Ez 
 2 
  E E 1 2
  Ez  E y   Ez    E
2
 z x
2 
 METODA DIFERENŢELOR FINITE

Metoda diferenţelor finite este din punct de vedere matematic cea mai simplă, dar şi
cea mai rudimentară metodă. Aplicarea ei este dificilă în cazul domeniilor cu geometrie
complicată sau atunci când variaţiile funcţiei soluţie conţin neuniformităţi mari. Totuşi
metoda este cea mai potrivită pentru domenii care pot fi descompuse în zone de formă
dreptunghiulară. Un avantaj major al metodei diferenţelor finite faptul că impune puţine
restricţii în cadrul etapei de construire a modelului discret. Acesta este relevat mai ales atunci
când este utilizată pentru probleme care implică ecuaţii cu derivate parţiale mai complexe la
care nu pot fi aplicate alte metode (de exemplu cazul problemelor din domeniul fizicii
fluidelor).
In cazul metodei diferenţelor finite discretizarea domeniului de calcul este simplă, dar
în acelaşi timp puţin flexibilă. Domeniul este acoperit de o reţea rectangulară, paralelă cu
axele de coordonate,în nodurile careia se obţin punctele de eşantionare a funcţiei soluţie.
Acestea devin necunoscutele sistemului algebric asociat. Coeficienţii sistemului rezultă din
expresiile de aproximare a operatorilor de derivare cu diferenţe finite (cu valori numerice care
nu tind la zero). Acest mod de lucru utilizează formule de calcul simple dar pune probleme
serioase atunci când frontiera domeniului diferă de segmente drepte, paralele cu axele de
coordonate. Chiar şi în acest caz, deşi evaluările numerice se fac uşor, problema este dificil de
definit din punctul de vedere al caracteristicilor de convergenţă.
Metoda diferenţelor finite pune probleme şi din punctul de vedere al implementării
condiţiilor pe frontieră. Condiţiile de tip Neumann sunt dificil de inclus în algoritmul de calcul
şi complică condiţiile de convergenţă. Deoarece metoda se bazează pe aproximarea
operatorilor de derivare cu diferenţe între eşantioanele funcţiei soluţie aproximarea derivatei
după normală este dificilă atunci când segmentele de frontieră nu sunt paralele cu axele de
coordonate. In acest caz trebuie utilizate proceduri de aproximare speciale, corespunzătoare
fiecărui tip de poziţionare a segmentului de frontieră.
Considerentele enumerate mai sus fac ca metoda diferenţelor finite, exceptând anumite
cazuri, să fie de regulă evitată pentru rezolvarea ecuaţiei Laplace, fiind mai preferată pentru
ecuaţiile cu derivate parţiale mai complexe.

Principiul metodei diferenţelor finite

Metoda diferenţelor finite constă în discretizarea operatorilor de derivare. Aceştia vor

fi definiţi în funcţie de diferenţele funcţiei necunoscute u în anumite puncte ale domeniului. In
acest scop se consideră că domeniul (continuu) este divizat (discretizat) într-o mulţime de
puncte aflate în vârfurile unei reţele rectangulare cu un anumit pas h. Aceasta înseamnă că
deplasarea în domeniu se poate face numai dealungul axelor de coordonate. Pasul de
discretizare poate fi diferit pe cele două axe x şi y, iar în anumite cazuri poate fi variat chiar în
intervalul de variaţie a unei coordonate.
 
n
u i+1,j

ui,j-1 ui,j ui,j+1


ui-1,j
Fig.7.2 Modul de discretizare la metoda diferenţelor finite

Dacă alegem coordonatele (xo,yo) pentru punctul de referinţă, pentru un pas de

discretizare unic h, reţeaua de discretizare a domeniului este descrisă de relaţiile:

xi = xo + ih yj = yo + jh (7.21)

Pentru valorile discrete ale funcţiei u utilizăm notaţia:

uij = u(xo + ih, yo + jh) (7.22)

In acest context, pentru fiecare punct interior, de coordonate (xo + ih, yo + jh), operatorii de
derivare parţială pot fi exprimaţi prin relaţiile:

  2u  u  2u ij  u i 1, j   2u  u  2u ij  u i , j1
 2   i 1, j  2   i , j1 (7.23)
 x ij h2  y ij h2

Pentru fiecare punct de pe frontiera , de coordonate (xo + ih,yo + jh), operatorii de

derivare parţială pot fi exprimaţi prin relaţiile:

 u  u i 1, j  u i , j  u  u  u i, j
      i , j1 (7.24)
 x ij h  y ij h

METODA ELEMENTULUI FINIT

Metoda elementului finit (MEF) a cunoscut o desvoltare importantă începând cu

perioada anilor '70. Dintre metodele numerice utilizate pentru rezolvarea ecuaţiilor cu derivate
parţiale MEF este cea mai extinsă datorită unor avantaje incontestabile. Printre acestea
menţionăm:
- posibilitatea construirii unor modele discrete cu o bună aproximare a domeniului
de calcul şi a condiţiilor pe frontieră;
- proprietăţi avantajoase ale sistemului de ecuaţii algebrice rezultat;
- posibilităţi de aplicabilitate pentru clase foarte largi de ecuaţii cu derivate parţiale;
- algoritmi de calcul cu o structură relativ simplă si cu proprietăţi favorabile privind
convergenţa şi stabilitatea;
- imunitate ridicată la perturbaţiile produse de discretizarea datelor de intrare;
 - comportare bună în cazul problemelor caracterizate printr-un grad de netezime
redus;
- posibilităţi avantajoase de postprocesare a datelor de ieşire.

Principiul metodei elementelor finite

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, metoda elementului finit se bazează pe de o parte pe
transformarea ecuaţiei iniţiale într-un sistem de ecuaţii integrale, implicând funcţiile de
pondere, şi pe de altă parte pe aproximarea funcţiei soluţie prin interpolare, utilizând funcţii
cu suport măginit. Fundalul teoretic al acestui procedeu îşi are originea în domeniul analizei
funcţionale. Această disciplină se ocupă în general cu construirea şi caracterizarea anumitor
mulţimi de funcţii, cu anumite proprietăţi, denumite de regulă "spaţii de funcţii". Unul dintre
rezultatele importante al acestei teorii rezidă în modul de alegere a funcţiilor de pondere şi al
funcţiilor de interpolare astfel încât rezolvarea numerică să fie convergentă.
Se poate arăta că un spaţiu de funcţii poate fi organizat ca un spaţiu vectorial. In acest
cadru elemente spaţiului sunt funcţii şi ele pot fi exprimate ca combinaţii liniare ale
elementelor bazei. Se poate arăta că orice funcţie poate fi reprezentată printr-o serie (sumă
infinită) ai cărei termeni sunt anumite funcţii înmulţite cu anumiţi coeficienţi. Rezultă că
această serie reprezintă chiar combinaţia liniară respectivă, iar funcţiile componente
reprezintă elementele bazei. In acest caz general această bază are un număr infinit de elemente
şi se poate spune că spaţiului funcţional are dimensiune infinită.
Pentru a putea construi o metodă numerică însă este necesar ca orice reprezentare să
fie finită, deci să utilizeze spaţii funcţionale de dimensiune finită, asociate celor de
dimensiune infinită. In cadrul metodei elementului finit baza de funcţii este constituită de
funcţiile cu suport mărginit. Suportul acestora este definit în procesul de discretizare al
domeniului de calcul. Astfel domeniul este divizat într-o mulţime de subdomenii (elemente),
fiecare dintre acestea (sau câte un grup dintre acestea) reprezentând suportul unei funcţii din
bază. Cu cât divizarea este mai fină, cu atât numărul de subdomenii este mai mare făcând ca
baza de funcţii să fie mai numeroasă şi dimensiunea spaţiului asociat să crească. Se observă
astfel, că procesul de divizare a domeniului de calcul este corelat cu procesul de aproximare,
în contextul spaţiului de funcţii. Cu cât divizarea este mai fină (mai rafinată) cu atât
aproximarea funcţiei soluţie este mai bună.

T1 T T5
T3 2 
T6
T4
T
T8 7
T9

Fig.7.3 Discretizarea domeniului cu elemente finite

Mai înainte s-a arătat că problema de bază este transformată într-un sistem de ecuaţii
integrale, numărul ecuaţiilor fiind egal cu cel al funcţiilor de pondere. Din punct de vedere
funcţional aceste ecuaţii de fapt reprezintă produse scalare, în cadrul spaţiului vectorial
funcţional respectiv, între restul rezultat în urma procesului de aproximare şi funcţiile de
pondere. Din punct de vedere geometric (în sens abstract) produsele scalare reprezintă
proiecţii ale resturilor de aproximare pe funcţiile de pondere.
Pentru ca metoda elementului finit să fie convergentă este necesar ca ecuaţiile
sistemului algebric rezultant să fie liniar independente. Se poate arăta că pentru ca metoda de
rezolvare să fie convergentă, este suficient ca elementele bazei spaţiului funcţional să fie
cuasi-liniar-independente. Dacă acestea ar fi într-adevăr liniar independente atunci produsele
scalare reciproce ar trebui să fie nule, implicând ca suporturile funcţiilor din bază să fie
disjuncte. Acest lucru însă, prin lipsa de netezime care s-ar crea ar avea repercursiuni asupra
aproximării problemei continue. De aceea se preferă ca suporturile funcţiilor vecine să se
interpătrundă. Se poate arăta că dacă asigurăm în cadrul fiecărei ecuaţii integrale, dominanţa
unei singure funcţii de pondere, corespunzător cazului de cuasi-liniar-independenţă, se obţine
independenţa ecuaţiilor algebrice rezultante.
Un avantaj major a metodei elementului finit este faptul că aceasta reprezintă o
formulare slabă a problemei continui. Acest concept se referă la un proces de aproximare în
care manifestările locale ale soluţiei sau condiţiilor pe frontiră au o influenţă redusă. Prin
procesul de integrare prezentat mai sus, valorile punctuale ale funcţiei capătă o importanţă
mai redusă. Astfel ne aşteptăm ca erorile absolute pentru fiecare eşantion al soluţiei să fie mai
mari faţă de erorile globale (de medie) pentru subzonele domeniului. Acest lucru nu este un
impediment deoarece, de regulă, comportările locale sunt mai puţin importante, cea mai
importantă fiind forma globală a soluţiei în domeniu şi dependenţa acesteia în funcţie de
datele de intrare. In orice caz reducerea peste anumite limite a erorilor absolute este o
problemă dificilă şi abordabilă numai în cazuri speciale. Formulările slabe au însă avantajul
atenuării perturbaţiilor locale, produse de aproximarea soluţiei şi condiţiilor la limită, pe de o
parte şi cele produse de calculul numeric, pe de altă parte. Rezultă astfel un proces de calcul
mai stabil şi mai puţin sensibil la erorile locale.

In cadrul metodei elementului finit procesul de discretizare conţine etapele următoare.

* Prima constă în divizarea domeniului de calcul şi a frontierei acestuia permiţând
definirea funcţiilor cu suport mărginit, ca funcţii de interpolare şi funcţii de pondere;
* In a doua etapă ecuaţia cu derivate parţiale cu condiţii pe frontieră este transformată
într-un sistem de N ecuaţii integrale. Fiecare dintre acestea reprezintă câte un produs
scalar funcţional al ecuaţiei cu derivate parţiale date cu câte o funcţie de pondere;
* In cea de-a treia, funcţia soluţie este înlocuită prin reprezentarea ei în cadrul bazei de
funcţii de interpolare. Coeficienţii aceastei reprezentări vor fi dependenţi de
eşantioanele funcţiei soluţie. Acestea sunt constante şi devin necunoscutele problemei
discrete;
* Apoi aplicăm operatorii de diferenţiere corespunzători ecuaţiei iniţiale şi operatorii
de integrare corespunzători formei transformate. Aceştia vor acţiona numai asupra
funcţiilor de interpolare şi asupra funcţiilor de pondere, singurele care mai păstrează
dependenţa de coordonate;
* Rezultă un sistem algebric asociat problemei continui. Necunoscutele acestuia sunt
eşantioanele funcţiei soluţie, iar coeficienţii rezultă din aplicarea operatorilor
diferenţiali şi integrali asupra funcţiilor de interpolare şi funcţiilor de pondere;
* Rezolvarea sistemului algebric duce la determinarea eşantioanelor funcţiei
necunoscute.

Este evident că funcţiile de interpolare şi funcţiile de pondere pot aparţine unor

mulţimi diferite, cu proprietăţi diferite. Este totuşi avantajos uneori ca mulţimea funcţiilor de
interpolare şi cea a funcţiilor de pondere să coincidă. In acest caz metoda elementelor finite se
numeşte Metoda lui Galerkin.

Algoritmul metodei lui Galerkin

Să presupunem că avem de rezolvat o problemă definită de o ecuaţia cu derivate

parţiale de tip Poisson (cu termenul liber b), cu condiţii la limită de tip Dirichlet:

Au = b (7.25)

u   u0 (7.26)

unde A este un operator diferenţial, iar funcţia u este un câmp scalar real, u :  ---> R , definit
pe domeniul  inclus în spaţiul real, tridimensional R3 ,   R3 . Condiţia la limită este
definită pe frontiera domeniului  = .
Să notăm cu {j}j=1,N mulţimea de funcţii cu suport mărginit, care sunt utilizate atât
ca funcţii de interpolare, cât şi ca funcţii test. Definirea acestora este posibilă numai după
divizarea domeniului în anumite celule (subdomenii). Funcţiile j sunt diferite de zero numai
în cadrul unei celule (sau mai multor celule adiacente în cazul metodelor de ordin superior).
Forma de variaţie a acestora este stabilită dinainte, corelat cu modul în care se face divizarea
domeniului. Fiecare funcţie j este total definită în cadrul celulei căreia îi este asociată.

i-1 i i+1

Fig.7.4 Funcţii cu suport mărginit de gradul întâi pentru

un domeniu unidimensional

Esenţa metodei lui Galerkin constă în transformarea problemei continue într-o

problemă discretă parcurgând două etape.
* In prima etapă funcţia u este reprezentată într-un spaţiu funcţional, finit dimensional,
prin intermediul funcţiilor de interpolare indexate după indicele j , j . Astfel în loc să
considerăm pentru funcţia u o infinitate de valori, corespunzătoare punctelor
domeniului, vom considera numai o mulţime finită de eşantioane uj , corespunzătoare
anumitor puncte ale domeniului, asociate celulelor de discretizare. Pe de altă parte,
variaţia după coordonatele domeniului va fi înglobată numai de funcţiile j :

N
u( x )   u j   j ( x ) (7.27)
j 1

** Mulţimea de funcţii {i}i=1,N poate fi considerată o bază într-un spaţiu funcţional,

organizat ca spaţiu vectorial. Produsul scalar, în acest spaţiu, îl notăm folosind
parantezele "< >" şi poate fi definit de relaţia:
   i ,  j    ( x )  
k
i j ( x ) dx (7.28)

unde k este porţiunea din domeniu corespunzătoare intersecţiei suporturilor funcţiilor

i şi j , adică zona din domeniu unde cele două funcţii sunt nenule în acelaşi timp.
In cadrul etapei a doua, utilizând produsul scalar definit mai sus, sunt realizate proiecţiile
ecuaţiei pe toate elementele bazei, în cadrul spaţiului funcţional finit dimensional definit de
mulţimea de funcţii {i}i=1,N . Astfel, sunt atinse două obiective majore. In primul rând, prin
modul de definire a produsului scalar este eliminată variaţia după coordonatele domeniului.
Singurele valori necunoscute rămân numai eşantioanele uj corespunzătoare soluţiei căutate. In
al doilea rând, prin realizarea fiecărei proiecţii se obţine câte o ecuaţie în care sunt implicate
eşantioanele funcţiei u. Rezultă astfel, în final, un sistem de ecuaţii algebrice având ca
necunoscute eşantioanele soluţiei căutate.

In continuare să aplicăm procedeul descris mai sus pentru a transforma problema

definită de ecuaţia cu derivate parţiale într-o problemă algebrică, rezolvabilă prin metode
numerice. In prima etapă să utilizăm reprezentarea funcţiei continue u(x) prin intermediul
funcţiilor de interpolare cu suport mărginit i (x). Dacă facem substituţia lui u în ecuaţia cu
derivate parţiale, rezultă:

 N 
A  u j   j ( x )   b (7.29)
 j 1 

In acest caz, dacă aplicăm operatorul A asupra desvoltării funcţiei u, eşantioanele uj fiind
constante nu vor fi afectate, operatorii de derivare acţionând numai asupra funcţiilor de
interpolare.

 A j   b
N

u
j 1
j (7.30)

Funcţiile de interpolare depind numai de discretizarea domeniului de calcul şi nu depind de

variaţia funcţiei u. Rezultă că derivarea funcţiilor j se poate face simbolic. Dacă discretizarea
domeniului utilizează acelaşi tip de celulă elementară, forma acestor funcţii este aceeaşi,
exceptând anumiţi parametrii. De regulă sunt folosite funcţii polinomiale, ale căror coeficienţi
depind de coordonatele celulei de discretizare asociate.
Pentru realizarea fiecărei proiecţii pe fiecare element al bazei spaţiului funcţional vom
înmulţi scalar ecuaţia de mai sus cu câte o funcţie i din bază. Vor rezulta astfel N ecuaţii de
forma următoare:

N
  u j  A( j ),i  b, i  pentru i = 1 ... N (7.31)
j1

unde uj reprezintă eşantioanele necunoscute ale funcţiei soluţie, j reprezintă funcţiile de

interpolare, iar i sunt elementele bazei pe care se fac proiecţiile în spaţiului funcţional finit
dimensional.
* Se observa ca acum operatorul diferential A se aplica numai asupra functiilor j , care sunt
cunoscute si generate automat de program. Deci, derivatele acestora pot fi calculate simbolic.
Daca functiile sunt liniare (segmente de dreapta), derivatele sunt constante.
Sistemul algebric cu N ecuatii care va rezulta in final este:
N

  A(
j 1
j ), i  u j  b,  i  pentru i = 1 ... N

Necunoscutele sistemului algebric sunt esantioanele uj ale functiei necunoscute u (campul

scalar), iar coeficientii acestuia sunt produsele scalare <A(j), i> sub forma integrala,
calculabile automat cu ajutorul informatiilor de definitie ale functiilor i.
Un aspect important este cel legat de ordinul metodei elementului finit. Acesta este dat de
ordinul functiilor de interpolare polinomiale i . Pentru ca rezolvarea numerica sa reprezinte
corect descrierea matematica analitica a problemei continue trebuie ca procesul de interpolare
cu functiile i sa poata include modul (vitezele) de variatie al functiei necunoscute u. Deci,
aplicarea operatorilor de derivare sa ramana consistenta si sa nu duca la disparitia termenilor
ecuatiei. Astfel, pentru derivate de ordinul doi, ar trebui ca si functiile de interpolare sa aiba
ordinul doi, pentru ca derivarea sa nu duca la termeni nuli.
Utilizarea unor functii de ordin mai mic este mai avantajoasa pentru viteza si eficienta
calculului. Din punct de vedere matematic, intr-un caz concret cum este cel al operatorului
Laplace, printr-un proces similar integrarii prin parti, operatorii de derivare de ordinul doi
asupra functiilor j se pot distribui si asupra functiilor i pe care se face proiectia functionala
prin produsul scalar, astfel incat sa avem numai derivate numai de ordinul unu, atat asupra
functiilor j cat si asupra functiilor i , permitand astfel utilizarea unor functii de ordinul intai
(liniare), care simplifica mult aplicarea si procesul de calcul al metodei.
 Rezolvarea evolutiei electro-termice in vid

Limitarea termica in aparatele de comutatie este datorata puterii disipate prin efect Joule in
caile de curent si contacte. In camera de stingere cu vid transferul termic prin conductie si
convectie (in afara cailor de curent) este neglijabil. Transferul prin radiatie nu este important
la temperaturi obisnuite. Deci, incalzirea cailor de curent si a contactelor se poate considera in
regim adiabatic. Camera de stingere cu vid este etansa, deci fenomenul de incalzire poate fi
numai estimat (simulat) prin calcul.
La curenti foarte intensi, prezenta punctelor de contact duce la o distributie ne-uniforma a
densitatii de curent (J). In zona de contact valoarea densitatii de curent creste accentuat,
producand cresterea caderilor de tensiune locale. Din punct de vedere electric, acestea se
traduc prin cresterea rezistentei globale, sub forma rezistentei de strictiune a liniilor de curent.
Din punct de vedere termic, puterea disipata duce la cresterea temperaturii in zona de contact.
Situatia este descrisa de ecuatiile cu derivate partiale cuplate, respectiv pentru problema
electrica si cea termica. Reprezentarea concisa a actiunii operatorilor de derivare se poate face
prin operatorul nabla:
   
i j
r z
Problema potentialului electric este descrisa de ecuatia:
 V   V   0
unde  =(x) este functia de conductivirate, dependenta de caracteristicile materialului.

Problema termica este descrisa de ecuatia:

T
c   T   T   p
t
unde: T=T(x), – functia temperaturii (potential termic);
 =(x) – functia conductivitatii termice;
c=c(x) – functia capacitatii termice specifice.
Geometria problemei (calea de curent cu zona de contact) este cilindrica (3D), deci poate fi
descrisa in 2D printr-o suprafata generatoare (domeniul de calcul) care se roteste in jurul axei
de simetrie. Rezulta ca ecuatiile trebuie exprimate in coordonate cilindrice (raza si inaltime).
Pentru domeniul de calcul , conditiile pe frontiera sunt date pe segmente:
Pentru problema electrica avem:
B V (conditie Neumann ne-nula)
A C   J
n AB

V (conditii Neumann nule)

D 0
E n BC U CD U DE U EF U AG

V FG  0 (conditia Dirichlet nula)

Pentru problema termica avem:

T
 0 (conditii Neumann nule)
n AB U BC U CDU DE U EF U AG

G F T FG  0 (conditie Dirichlet nula)

T  0 (conditie Initiala nula)
Domeniul de calcul 
Rezolvarea problemei se poate face numai numeric, prin discretizarea ecuatiilor cu derivate
partiale, in acest caz prin metoda elementului finit. Avand in vedere neliniaritatea problemei
(dependenta constantelor de material de zona de calcul) si cuplarea celor doua ecuatii cu
derivate partiale, s-a ales o metoda de rezolvare iterativa, prin calculul succesiv, repetat, a
distributiei de curent si a distributiei termice, pana la obtinerea stabilizarii rezultatelor.

Liniile echipotentiale
Domeniul discretizat

Distributia termica axiala Distributia termica pe suprafata de contact

Fluxul termic specific F este conform legii lui Fourier:

F = - grad() sau F = -  unde  = conductivitatea termica,

Definitia fluxului termic specific este similara legii lui Gauss din electrostatica:

F = p identica cu div(F) = p (1)

 dq  W s  W 
F n avand ca unitate de masura:  2    2 
dA  dt m  s m 
si reprezinta puterea transmisa pe unitatea de suprafata.
W 
[ p]   3  reprezinta densitatea de putere disipata (produsa prin efect Joule).
m 

Ecuatia: div(F) = p reprezinta, fizic, fluxul termic generat in fiecare punct.

Definitia integrala a divergentei:

 
 1  
(2) div F  lim

V P V
  F
V
n reprezinta fluxul care iese (diverge) din punctul P,

dupa sensul normalei la suprafata inchisa V, frontiera a volumului V, care include punctul P
si spre care tinde.

Teorema lui Stokes:

 
  
(3)  div F dv   n  Fds
V V
reprezinta egalitatea dintre contributia totala a

tuturor fluxurilor care diverg din punctele volumului V (termenul din stanga) si fluxul total
prin suprafata inchisa V, frontiera a volumului V (termenul din dreapta).

Fluxul unui camp vectorial printr-o suprafata reprezinta contributia (suma) campului de
vectori, proiectati pe directia normala, pentru suprafata respectiva. Daca vectorii campului
reprezinta vitezele unui fluid, fluxul va reprezenta cantitatea de fluid (debitul) care trece prin
suprafata (ca zona din spatiu) in unitatea de timp.
Fluxul specific reprezinta fluxul pe unitatea de suprafata.

Din teorema lui Stokes se poate obtine direct definitia diferentiala a divergentei lui F:
 F Fy Fz
 
div F  x 
x y

z
Din teorema lui Stokes (3) si definitia integrala a divergentei (2) se deduce direct relatia (1).
Relatia (3) reprezinta fluxul generat in jurul fiecarui punct. Deci, este firesc ca fluxul prin
suprafata inchisa, frontiera volumului sa fie egal cu contributia tuturor fluxurilor generate in
toate punctele din volum.

Intr-un mod intuitiv, un camp vectorial poate fi imaginat ca campul de viteze al unui fluid
care se deplaseaza. Atunci, fluxul printr-o suprafata reprezinta debitul (volumul transferat prin
suprafata in unitatea de timp).
 Modelarea matematica a fenomenelor electrice, termice si magnetice

Fenomenele electrice, termice si magnetice sunt descrise prin functii de camp, scalare (cu o
componenta) sau vectoriale (cu mai multe componente), in medii continue. In cazul stationar
avem cate o valoare (scalara) sau cate un vector (cu componentele dupa Ox, Oy si Oz) pentru
fiecare punct din spatiu. In cazul evolutiv, timpul devine a patra coordonata.
Totdeauna se incearca ca sa se reduca numarul de dimensiuni ale argumentului problemei
(numarul variabilelor independente). Cazul cel mai simplu este cel stationar, cand utilizam
aproximatia bidimensionala (2D) si proiectia plan-paralela sau proiectia axial simetrica.
Prima este potrivita pentru structurile de lungime relativ mare, cand valorile dintr-o sectiune
plan-paralela este se regasesc pe toata lungimea. A doua devine riguroasa daca valorile sunt
aceleasi pe traiectoria de rotatie a suprafetei care genereaza structura 3D.
Pe de alta parte se incearca reducerea dimensiunii valorilor functiei de camp, utilizand
potentialul scalar, pentru campuri de gradient (cum este campul electric), sau potentialul
vectorial pentru campuri solenoidale (cum este campul magnetic). In ultimul caz, pentru
domeniile bi-dimensionale, potentialul vectorial devine scalar (are numai o componenta ne-
nula). In cazul domeniilor tri-dimensionale potentialul vectorial are trei componente, dar este
continuu la trecerea peste suprafetele de separatie in caul ne-omogen, eliminand cinditiile de
cuplaj corespunzatoare componentelor tangentiale si normale (perpendiculare pe suprafata).
In cazul general 3D ecuatiile cu derivate partiale pot fi descrise de operatorul hamiltonian
sau operatorul nabla („nabla” denumea instrumentul muzical harpa in graca veche, cu care
este asociata forma simbolului):
     
i j k
x y z
Operatorii creaza o corespondenta intre functii, asa cum functiile creaza o corespondenta intre
intre valori numerice (scalare) sau vectori.
Actiunea operatorului nabla este descrisa de operatii scalare sau vectoriale intre componentele
acestuia si cele ale functiei argument.

Astfel, in cazul campului electric static (E) legea fluxului electric (legea lui Gauss) poate fi
pusa sub forma:
D =  identica cu div(D) = 
unde D este inductia electrica si  densitatea de sarcina electrica .

Deoarece D = E si E = - grad(V) sau E = - V rezulta

- (V) =  sau -  V =  ecuatia potentialului electric.
2

In cazul campului termic static, se utilizeaza o analogie cu problema electrica, unde functia
de camp scalar, analoaga potentialului electric, este temperatura . Fluxul termic specific F
este analog campului electric E. Conform legii lui Fourier:
F = - grad() sau F = -  unde  = conductivitatea termica,

Definitia fluxului termic specific este similara legii lui Gauss din electrostatica:
F = p identica cu div(F) = p

Rezulta ecuatia incalzirii in regim stationar:

- () = p sau - 2 = p unde p = densitatea de volum a puterii generate.

In cazul campului magnetic static, legea fluxului magnetic, similara legii lui Gauss este:
B = 0 sau div(B) = 0 indicand un camp solenoidal (cu linii de camp inchise).
Comportarea campului este data de legea circuitului magnetic (similara legii lui Ampere):
H = J sau rot(H) = J
Legea constitutiva de material, definitorie pentru permiabilitatea  este:
B = H sau (B) = B/H(B)

Inductia B poate fi generata de potentialul magnetic vector A, prin:

B=A sau B = rot(A)

Atunci rezulta:
 1 
     A   J
  ( B) 
Introducand Relatia de etalonare a lui Coulomb: A = 0 sau div(A) = 0
si tinand seama de identitatea: rot(rot A) = grad(div A) - 2A
1
rezulta ecuatia potentialului magnetic vector:  2 A  J

Se observa ca patratul operatorul hamiltonian  , obtinut prin produsul scalar cu el insasi
2

reprezinta chiar operatorul lui Laplace :

                2 2 2
 2       i j  k    i j  k   2  2  2  
 x y z   x y z  x y z

Concluzii
Pentru toate campurile statice de mai sus: potentialul electric scalar, campul de temperatura
scalar si pentru componentele potentialului magnetic vector este valabila cate o ecuatie de tip
Poisson care reprezinta o ecuatie tip Laplace, dar cu termenul liber diferit de zero.
Atat ecuatia Laplace cat si Poisson fac parte din clasa ecuatiilor cu derivate partiale denumite
„eliptice”, care au solutii determinate daca sunt date conditii de frontiera (de tip Dirichlet -
pentru valorile functiei de camp sau tip Neumann – pentru derivatele dupa normala exterioara
la frontiera).
In cazul campurilor electrice si magnetice, intre componentele (zonele) sistemului apar forte
(ponderomotoare), care in cazul general pot fi determinate ca o integrala pe frontiera a
tensorului lui Maxwell. In spatiul 3D acesta este reprezentat de o matrice T bidimensionala.
Local (in fiecare punct) forta este:
f = div T ;
in care fiecare componenta a fortei (pentru coordonatele x, y, z) este data de divergenta
vectorului linie a matricii T.
Global, rezultanta fortei, notata F, asupra unei zone din spatiu inchisa de suprafata A, este:
 
F   T dA
A

unde T este matricea tensorului lui Maxwell, iar elementul de arie orientata dA este un vector
cu modulul dat de valoarea elementului de arie A si directia data de normala exterioara n.
dA= nA.

In calcule simbolice (cu formule analitice) utilizarea tensorului lui Maxwell este dificil sau
imposibil de aplicat, dar in calculul numeric, bazat pe discretizarea spatiului functiilor si
operatorilor tensorul lui Maxwell este un istrument foarte puternic.
ARCUL ELECTRIC IN APARATELE DE COMUTATIE

Studiul arcului electric in aparatele de comutatie are ca scop prioritar identificarea conditiilor
de stingere, necesare la intreruperea curentului.
Fenomenele fizice implicate sunt legate de temperatura (racirea) si presiunea arcului, de
caderea de tensiune pe arc si eventual efectul de expulzare a plasmei.
In functie de domeniul de utilizare (JT, MT, IT, FIT) si tipul aparatului de comutatie sunt
aplicate diferite principii de stingere care determina diferite solutii constructive pentru
camerele de stingere. Pentru toate acestea denumirile adoptate sunt comune, in functie de
solutia tehnica adoptata, de exemplu: aparatele cu aer (cu efect de nisa si electrod)-utilizate la
JT, cu ulei sau cu aer comprimat (MT si IT), cu SF6 sau cu vid pentru solutiile moderne la IT
si FIT.

Presiunea plasmei (gazului) in coloana de arc influenteaza atat posibilitatile de aprindere cat
si cele de stingere prin actiunea care o are asupra formarii si mentinerii purtatorilor de sarcina.
In plasma arcului (starea de gaz ionizat) conductia este datorata particulelor cu sarcina
electrica (electroni, atomi si/sau molecule ionizate). Inainte de aparitia arcului gazul, aer sau
SF6 (hexaflorura de sulf utilizata la inalta tensiune), este neconductor. Conductia este initiata
prin extragerea de purtatori din contactele metalice (initial electroni) si bombardarea acestora
cu electroni si ioni accelerati, datorita prezentei campului electric intens (E=Us/d). Apoi,
mentinerea si imbunatatirea conductiei in arcul electric se face prin procesul de termo-
ionizare (in avalansa) produs prin ciocnirile intre particulele neutre si cele ionizate). Presiunea
este un factor hotarator. La presiune joasa (densitate redusa a gazului) cantitatea de purtatori
potentiali este prea mica. La presiune mare (densitate mare) distanta intre particule este prea
mica pentru obtinerea unei energii suficiente de ciocnire, prin acceleratia in camp electric.
Rezulta ca presiunile prea mici (la aparatele cu vid) sau prea mari nu sunt favorabile nici
initierii arcului electric (prin fenomenul de strapungere), nici mentinerii acestuia. Legea lui
Paschen, care arata dependenta tensiunii de strapungere (tensiunea dielectrica Ud) de
produsul presiune-distanta dintre electrozi (pd), releva acest lucru prin curba experimentala
din Fig.7.4.

 U 
p  d  f  s   const (HG: 7.29) [Legea lui Paschen]
 pd 

Fig.7.4 [HG] Curba Paschen (experimentala) pentru aer.

Racirea plasmei poate duce la condensarea acesteia si intreruperea arcului electric. Metodele
de racire pot fi diferite, in functie de solutia constructiva. Convectia, radiatia, contactul cu
materiale solide conductive termic (ceramica), vaporizarea uleiului, jetul de aer comprimat,
extinderea (lungirea) arcului au efect de racire in camera de stingere.

Caderea de tensiune (efectul de electrod)

Caderea de tensiune pe arcul electric duce la intreruperea acestuia daca ea nu poate fi
sustinuta de tensiunea de alimentare. Daca arcul este obligat sa arda intre placutele
feromagnetice ale camerei de stingere, intervine efectul de electrod prin aparitia unei caderi
de tensiune suplimentare la interfata metal-aer, aproape de catod, numita tensiune catodica
(Fig.7.2). Multiplicarea ei in functie de numarul de placute, devenind comparabila cu
tensiunea de alimentare, duce la stingerea rapida a arcului. Utilizarea este limitata la JT, unde
numarul de placute si deci volumul camerei de stingere este rezonabil. Solutia este si mai
avantajoasa la curent alternativ, cand conditia de stingere minima trebuie indeplinita numai in
vecinatatea trecerii prin zero a curentului. Rezulta ca este importanta cunoasterea evolutiei
tensiunii arcului, pe parcursul evolutiei curentului, cu variatie sinusoidala. Ecuatia lui Mayr
da aceasta dependenta in forma diferentiala (locala fata de variatia timpului), unde intervin
valorile instantanee ale tensiunii si curentului arcului, puterii disipate si constanta de timp ()
a arcului. Aceasta caracterizeaza cantitatea de energie termica acumulata in arc. Asa cum se
vede in grafic (Fig.7.16) constanta de timp are un rol determinant in comportarea, dar si in
racirea arcului.
In evolutia pe o semi-perioada se observa ca tensiunea pe arc are doua varfuri asimetrice
(Fig.7.16). Valoarea lor este determinata de starea de termo-ionizare (conductivitatea devine
mai mare la curent mai intens). Asimetria lor se datoreaza inertiei termice a plasmei. Varful
mai inalt (tensiunea de aprindere) urmeaza dupa un interval de timp cu curent redus
(continand si trecerea prin zero) cand arcul se raceste. Varful mai coborat (tensiunea de
stingere) urmeaza dupa un interval cu curent intens (continand si valoarea maxima) cand arcul
se incalzeste. In mod firesc tensiunea minima pe arc este in vecinatatea valorii maxime a
curentului (putin deplasata datorita inertiei termice) cand termo-ionizarea si conductivitatea
sunt maxime.
In graficul Fig.7.17 se observa dependenta curbelor (u,i) de constanta de timp a arcului (),
prin produsul  . Cu cat constanta de timp este mai mare, cu atat inertia termica este mai
mare, deci tensiunea ramane la valori relativ coborate. Cu cat constanta de timp este mai mica,
cu atat inertia termica este mai mica si tensiunile urca la valori mai mari. Deci, pentru un arc
mai intens, cu constanta de timp este mai mare (deci inertie termica si conductivitate mai
mare) rezulta caderi de tensiune mai mici, deci conditii de stingere mai dificile.

Fig.7.2 [HG] Distributia caderii de tensiune de-a lungul arcului electric

Caracteristicile arcului electric
Energia acumulata in plasma arcului electric este de natura termica. Astfel evolutia
parametrica (eliminand timpul) a tensiunii si curentului comporta un histeresis, insa fara
caracteristici reactive (trecerile prin zero coincid) (Fig.7.18). Aria zonei inchisa in curba cu
histeresis corespunde energiei termice acumulate de plasma. Cu cat aceasta este mai mare, cu
atat “inertia termica” a arcului este mai mare si intreruperea devine mai dificila.
Intre punctele (1,2), respectiv (4,5) avem o comportare specifica unei rezistente negative (in
sens dinamic), caderea de tensiune scazand odata cu cresterea curentului. Aceasta are drept
consecinta necesitatea adaugarii in circuit a unei impedante suplimentare (rezistive sau
inductive, bobina de balast) pentru limitarea a curentului, atunci cand alimentarea se face de
la o sursa de tensiune. In lipsa acesteia, pentru o anumita valoare de tensiune, curentul prin arc
are tendinta sa creasca continuu, deoarece cu cat curentul creste caderea de tensiune pe arc
scade si nu poate echilibra tensiunea sursei.

In cazul intreruperii curentului, conductanta arcului G nu se anuleaza brusc, ci scade progresiv,

pe masura ce plasma se raceste. Prin evolutia exponentiala a conductantei G(t) se poate defini
si evalua constanta de timp a arcului (). Cu cat energia termica acumulata in arc este mai
mare, cu atat constanta de timp () are valoare mai mare si dupa anularea curentului
conductanta G scade mai incet, fata de valoarea initiala G0, corespunzatoare momentului
anularii curentului.

Fig.7.36 [HG ] Variatia conductantei G dupa

intreruperea curentului in arcul electric.

Ecuatia lui Mayr (regimul dinamic al arcului el.):

1 di 1 du 1 ui  P
  (HG: 7.65)
i dt u dt  P
Fig.7.16 [HG] Tensiunea arcului pe o semiperioada. Fig.7.18 [HG] Histeresisul termic.

Fig.7.17[HG] Tensiunea si curentul arcului pentru o perioada, pentru diferite val. ale .

Efectul Pinch
Efectul Pinch este fenomenul de aparitie a unei presiuni interne, in plasma arcului, orientata
catre axa de simetrie longitudinala, care are tendinta de ingustare a coloanei arcului.
Ne bazam pe cateva relatii fundamentale.

Forta Lorentz asupra particulelor de plasma:

F=JxB (HG: 7.98)

Aceasta produce gradientul de presiune:

grad(p) = J x B (HG: 7.99)

Presiunea maxima, care apare in zona axei coloanei, poate fi evaluata dupa relatia:
0  I 2
Pmax  p0  p R  (HG: 7.103) [Presiunea maxima in axa coloanei arcului el]
4  2  R2

Se remarca dependenta patratica atat fata de intensitatea curentului (direct proportionala), cat
si fata de raza coloanei de arc (invers proportionala). Cu cat presiunea catre axa coloanei este
mai mare fata de presiunea atmosferica, cu atat efectul de concentrare a arcului este mai
puternic.
Efectul Pinch contribuie la ejectia de plasma care apare in zona axei de simetrie transversala.
Ejectia de plasma este produsa de o componenta de presiune transversala, produsa de curentii
de plasma care se indreapta de la electrozi catre mijlocul coloanei de arc, marcata de axa de
simetrie transversala. Justificarea fenomenului se bazeaza pe echilibrul hidro-dinamic in
plasma arcului, reprezentat prin relatia:
  
dv
J  B  grad ( p )   (HG:7.104) (unde  este densitatea plamei)
dt

In diagrama vectoriala din Fig.7.23, intr-un punct, orientarea vectorilor este justificata astfel:
- vectorul inductiei magnetice B este perpendicular pe plan – curentul electric al arcului este
inconjurat de camp magnetic;
- vectorul densitatii de curent J este tangent la linia de forta a curentului prin arc;
- vectorul JB este perpendicular pe planul celor doi vectori;
- vectorul grad(p) – indica directia de crestere a presiunii si este perpendicular pe linia de
curent;

dv
- vectorul  dupa care este dirijat curentul de deplasare a plasmei, reprezinta diferenta
dt
celorlalti doi termeni din ecuatia 7.104.

Ecuatia dimensionala corespunzatoare este:

 A  V  s   1   N   kg   m 
 m 2  m 2    m  m2    m3  s 2 
        

Tinand seama ca [A][V] = [W] ; [W] [s] = [Joule] si [Joule]/[m] = [N]

rezulta ca dimensiunea termenilor este cea a unei densitati de forta masurata in [N/m3].

In axa coloanei B = 0 , rezulta forta Lorentz nula si relatia de mai sus se simplifica:

(HG: 7.105)
Aceasta arata ca presiunea creste catre electrod si particulele sunt antrenate catre axa de
simetrie transversala. Pe portiunea cilindrica din vecinatatea electrodului, plasma se poate
considera imobila (relatia 7.99).

[HG] Fig.7.23 Modelul mat.pt.efectul Pinch.

INTRERUPEREA ARCULUI ELECTRIC DE C.A.
Conditii de stingere calitative
O intrerupere reusita apare atunci cand tensiuea dielectrica (“de tinere”) care se dezvolta in
camera de stingere, prin racirea si condensarea plasmei, devine mai mare decat tensiunea de
restabilire. Daca tensiunea oscilanta de restabilire o intrece, aprinderea arcului se poate re-
amorsa. Tensiunea dielectrica creste cu o anumita viteza, in functie de procesul de racire a
plasmei. Rezulta ca o eventuala depasire a acesteia de catre tensiunea de restabilire (ur)se
poate produce in doua cazuri:
- fie curba lui ur creste relativ lent, dar maximul ei depaseste maximul tensiunii de tinere
(cazul: uˆ r  uˆ ) ca in Fig.7.35(a);
- fie maximul lui ur este relativ scazut, dar viteza de crestere (panta) este mare si, inainte de
maxim, curba lui ur depaseste curba tensiunii de tinere (cazul: du r  du d ) ca in Fig.7.35(b);.
dt dt

Fig.7.35(a) Cazul: uˆ r  uˆ Fig.7.35(b) Cazul: du r  du d

dt dt

Conditii de stingere cantitative

Acesta este un caz interesant (fizic relativ complex) in care se poate obtine un rezultat
aplicativ folosind un model teoretic combinat cu date obtinute experimental. Obiectivul este
determinarea tensiunii nominale a unei retele unde aparatul de comutatie poate intrerupe un arc
electric, cu puterea disipata P0 (in momentul trecerii curentului prin zero), corespunzator unui curent
de scurtcircuit de valoare efectiva cunoscuta ISC si caracterizat printr-o anumita variatie a tensiunii de
arc, observabila pe osciloscop (ilustrata in Fig.7.37). Din imaginea obtinuta experiental, se pot
extrage valoric coordonatele momentului si tensiunii de aprindere, adica ta respectiv ua.

Prin rezolvarea ecuatiei de arc (Mayr), in varful de aprindere (ua) al tensiunii arcului electric, folosind
corespondenta cu coordonatele raportate din Fig.7.37, se pot obtine cele doua relatii de mai jos.
Originea (i = 0) corespunde trecerii prin zero a variatiei curentului atunci cand, de regula, este
intrerupt curentul de scurtcircuit (la iSC =0).

ta
 2 (I)

ua 1
 (II)
P0 / 2    a  2 1

unde: a = (di/dt)i=0 este panta curentului

in momentul trecerii prin zero si:

Fig.7.37 [HG] Tensiunea arcului in vecinatatea i=0.

 2  a 2  2
G0  este conductanta arcului in momentul trecerii prin zero a curentului.
P0
Valoarea maxima (la i = 0) pentru panta curentului cu variatie sinusoidala este: a = Î.
Constanta de timp  a arcului se poate obtine din relatia (I), pentru momentul de aprindere ta, masurat.
Puterea disipata de arc P0, (la i = 0) se poate evalua cu relatia (II), pentru tensiunea de aprindere ua,
masurata. Apoi se poate calcula conductanta arcului G0 (la i = 0). Formula de mai sus se bazeaza pe
estimarea lui G0 in punctul (i = 0). Pentru valori ne-nule, conductanta este definita ca raportul i/u. Dar,
curentul si tensiunea se anuleaza simultan. Atunci, G0 in punctul (i = 0) poate fi aproximat in
vecinatatea punctului de anulare ca raportul diferentialelor (aproximatiilor liniare) pentru functiile i(t)
si u(t). Pentru calculul simbolic putem folosi derivatele (diferentiale raportate la variatia dt), in punctul
i = 0, corespunzator lui i = 0:
di
G0  dt
du
dt t 0
Derivata curentului la t = 0 este egala cu a. Derivata tensiunii se obtine din solutia ecuatiei lui Mayr:
P0 t
u 
2    a 1  t   1 2t  2

Reaprinderea arcului, cand tensiunea de restabilire ur poate depasi tensiunea pe arc, este probabila
(statistic) la t = T/4 (T = 20ms este perioada retelei de 50Hz), unde tensiunea pe arc este aproximativ:
P0
u (HG: 7.143)
GT / 4
Tinand seama de valoare maxima posibila a tensiunii de restabilire ur , intr-o retea trifazata, rezulta ca
la limita, conditia cantitativa pentru ca arcul sa nu se reaprinda (intrerupere reusita) poate fi estimata
cu relatia:
1,5  2    U n P0
 (HG: 7.144)
3 GT / 4

ARCUL ELECTRIC IN CURENT CONTINUU

Rezultate experimentale

Fig.7.1 [HG] Evolutia fenomenului de descarcare intr-un gaz, pana la aparitia arcului electric.
Caracteristicile de rezistenta negativa si de stabilitate pentru arcul electric de CC.

Fig.7.25 [HG] Dependenta u(i) pe arcul el. Fig.7.27 [HG] Caract. de stabilitate ale a.e.

Intreruperea curentului nominal in ap. de comutatie

Fig.7.30 [HG] Intreruperea curentului nominal (i1), pentru tensiunea de arc (Ua) in circuitul model.

Ipotezele modelului fizic:

- circuitul este caracterizat de constantele concentrate R si L;
- tensiunea pe arc Ua este considerata constanta;

Ecuatia de evolutie a curentului care se va intrerupe (i2):

(HG: 7.115)
Corespondenta intre durata de stingere a arcului electric (ta) si caderea de tensiune pe arc (Ua):

(HG: 7.121) (HG: 7.122)

unde: Un – tensiunea nominala;
Ua – tensiunea pe arcul electric;
T = L/R – constanta de timp a circuitului;
L, R – parametrii echivalenti ai circuitului;
ta – durata de intrerupere a curentului prin arc i2, cu valoarea initiala (nominala) i1;

Caracteristicile procesului de intrerupere:

- cu cat tensiunea tensiunea pe arc (Ua) este mai mare, cu atat durata de intrerupere (ta) este mai scurta;
- cu cat constanta de timp T = L/R este mai mare, cu atat durata de intrerupere este mai lunga;

Intreruperea curentului de scurtcircuit intr-un intreruptor de cc

Ecuatiile de evolutie a curentului de scurtcircuit (i1), in lipsa arcului electric si a curentului care se va
intrerupe (i2), in prezenta arcului:

(HG: 7.123) ( HG: 7.124)

( HG: 7.134)
unde: In, Isc = Un/R1 – curentul nominal si de scurtcircuit;
if = i1 –i2 – curentul fictiv (variabila de calcul);
T = L/R – constanta de timp a circuitului;
t1 – timpul de prearc al intreruptorului;
ta – durata arcului in camera de stingere.

Timpul de arc (ta ) este dependent de valoarea curentului de scurtcircuit (prezumat), de timpul de
prearc (t1) si de constanta de timp a circuitului.

Rezulta ca o camera de stingere trebuie proiectata astfel incat sa duca la o cadere de tensiune cat mai
mare pe arcul electric, iar curentul maxim prin aparat si durata de intrerupere sunt cu atat mai reduse
cu cat timpul de prearc este mai mic. Deci, intreruptorul de curent continuu trebuie sa fie de tip ultra-
rapid, iar proprietatile de stingere ale a.e. sa fie superioare aparatelor de curent alternativ, unde exista
avantajul trecerii prin zero a curentului.

Medii de stingere
Mediul de stingere este hotarator in functionarea camerelor de stingere a arcului electric. De
la caz la caz acesta poate actiona prin presiune, prin racire sau prin efectul dez-ionizant. In
functie de tipul aparatelor de comutatie se folosesc diferite principii:
- la intreruptoarele (clasice) cu ulei, in urma vaporizarii rapide a uleiului datorita arcului electric este
creata presiune si racire, intr-un mediu bogat in hidrogen;
- la aparatele cu SF6 (hexaflorura de sulf) apare procesul de racire si dez-ionizare;
- la aparatele cu vid mediul sarac in purtatori si racirea prin radiatie intrerupe arcul in curent alternativ,
in vecinatatea trecerii prin zero a curentului.
- un gaz utilizat ca mediu de stingere trebuie sa aiba o energie de legatura cat mai redusa intre atomii
unei molecule si o temperatura de disociere a molecului cat mai redusa (eventual sub temperatura de
stingere);
- profilul variatiei conductivitatii electrice si conductivitatii electrice, specific mediului de stingere,
influenteaza campul de temperatura in coloana arcului electric, cu consecinte in determinarea
diametrului arcului si implicit in proiectarea camerei de stingere. In acest scop este utilizat modelul
cilindric al arcului electric [HG].

Concluzii
- arcul electric este o stare de plasma (gaz ionizat), care poate avea temperaturi ridicate (~10.000 oC);
- energia acumulata este de natura termica.
- la trecerea prin zero a curentului alternativ, viteza de racire a arcului este caracterizata de constanta
de timp.
- stingerea arcului electric este unul din obiectivele importante ale aparatelor de comutatie. In acest
scop sunt realizate camerele de stingere. Acestea actioneaza prin presiune, racire, dezionizare sau
marirea caderii de tensiune pe arc;
- datorita interactiunii cu campul magnetic creat de curentul electric, in arcul electric apar forte
Lorentz care produc deplasarea, difuzarea sau concentrarea arcului. Forta Lorentz produce o presiune
suplimentara indreptata catre axa longitudinala (efectul “Pinch”), care are ca efect reducerea
diametrului coloanei arcului. La curenti peste 1000A coloana de arc se concentreaza si afecteaza
suprafata contactelor, ducand ca uzura si imbatranirea prematura a acestora daca nu se iau masuri
speciale in alegerea materialelor. In cazul aparatelor cu vid, unde nu se folosesc contacte separate
(permanente si de arc) este necesara utilizarea unor strategii de deplasare sau de difuzare a arcului pe
suprafata contactelor.
Deformarea coloanei de arc in vecinatatea contactelor produce forte indreptate catre axa transversala a
arcului care duce la efectul de expulzare a plasmei (ejectia de plasma), care poate contribui la eficienta
stingerii.
- mediile de stingere determina comportarea plasmei arcului si caracteristicile modului de stingere;
- tensiunea pe arc nu depinde liniar de curent, arcul are o rezistenta negativa care necesita limitarea
curentului la dispozitivele cu arc permanent (lampi cu descarcare, aparate de sudura) si poate amplifica
oscilatiile intr-un circuit reactiv de ordinul doi (inductiv-capacitiv);
- in curent alternativ tensiunea pe arc prezinta doua varfuri (maxime locale) asimetrice fata de
maximul curentului (datorita inertiei termice), “varful de aprindere” si “varful de stingere”, cu valori
dependente de constanta de timp a arcului;
- aria histeresisului termic (datorat inertiei termice) corespunde energiei termice acumulate;

* Prezentre pe baza lucrarii de referinta [HG] - Aparate electrice de comutatie vol.1,

G.Hortopan, Ed.Tehnica Buc.1993.
CONTACTE ELECTRICE

Denumirea de contact electric este asociata atat punctului (sau punctelor) de contact metalic,
cat si pieselor constructive implicate in realizarea conductiei prin punctele de contact.
In ingineria electrica, pentru viteze de comutatie reduse, corespunzatoare comutatiei
circuitelor de alimentare sau protectiei acestora la scurtcircuit si suprasarcina, utilizarea
contactelor (prin atingere metalica) este preferata datorita rezistentei de conductie reduse
(mult mai mici decat in cazul semiconductoarelor) si datorita robustetei la supracurenti foarte
intensi (pana la zeci-sute de kA) caracteristici scurtcircuitelor, la supratensiuni ridicate (pana
la sute de kV) si in cazul aparitiei arcului electric cu temperaturi ridicate (pana la mii de oC).
Dispozitivele de comutatie cu semiconductori sunt sensibile la variatii rapide ale curentului de
conectare (di/dt), in starea de conductie si la variatii rapide ale tensiunii (du/dt) in starea de
blocare. Dispozitivele de comutatie electromecanica cu arc electric (contactoare si
intreruptoare) elimina problema supratensiunilor de deconectare si permit descarcarea
energiilor inductive catre retea, prin intermediului arcului electric.

Desi aparent sistemele cu contacte au o structura si functionare simpla, analiza comportarii lor
si solicitarilor care apar in contextul curentilor intensi este relativ complexa. Trebuie facuta
deosebirea intre aria aparenta de contact si aria efectiva de contact. Aria aparenta de contact
se refera la suprafeta constructiva, vizibila macroscopic. Aceasta este relativ intinsa datorita
necesitatilor de robustete mecanica, de racire, stingere a arcului electric si uzura electrica
antrenata de acesta. De-a lungul duratei de exploatare, masa piesei sau pastilei de contact se
reduce datorita vaporizarii metalului sub influenta arcului electric.
Aria efectiva de contact contine numai zonele de dimensiuni reduse (numite puncte de
contact), uneori microscopice, parcurse efectiv de fasciculele curentului electric. Aria
suprafatei acestora depinde de forta de apasare in contact, care produce deformari elastice
locale si poate fi determinata de ecuatia lui Holm. Cu cat aria punctelor de contact este mai
mica, cu atat incalzirea lor este mai importanta. Aria relativ redusa a punctelor de contact
mareste rezistenta macroscopica (globala) a zonei de contact, aceasta contributie fiind numita
rezistenta de strictiune (a liniilor de curent). La curenti foarte intensi este mai mare decat
rezistenta materialului si poate fi masurata numai prin raportul tensiune-curent (legea lui
Ohm), la valoarea curentului de functionare, nu prin injectia unui curent redus (mA) in cazul
mili-ohmetrelor obisnuite. Deci, rezistenta de strictiune este observabila numai la curenti
intensi, unde vectorul densitatii de curent J nu mai are o distributie uniforma.
In procesul de formare a procesului de conductie prin contact intervine rezistenta peliculei
superficiale care se formeaza pe suprafata contactului datorita impurificarii chimice. Aceasta
se manifesta in special la valori mici de tensiune (in circuitele de semnal mic), unde poate
impiedica complet conductia. Important este cazul circuitelor numerice (digitale), unde
tensiunea de alimentare este de cativa volti. In aparatele de comutatie de putere, tensiunea
ridicata si forta de apasare importanta, combinata cu socul mecanic, distruge continuitatea
peliculei superficiale.

Eficienta, performantele si robustetea sistemelor de contacte sunt influentate si determinate de

fenomene electrodinamice, termice si termo-electrice. Datorita strictiunii liniilor de curent,
sau prezentei coloanei arcului electric apar forte electrodinamice de respingere, care reduc
forta de apasare in contact si maresc rezistenta de strictiune. Aceasta antreneaza incalzirea
excesiva a punctelor de contact care duce la pierderea calitatilor mecanice, la deformari
mecanice permanente, la topirea si lipirea suprafetelor de contact. Fenomenele termo-electrice
sunt specifice jonctiunii create prin contactul metalic si produc un cuplaj al parametrilor
electrici (tensiune, putere disipata si incalzire). Incalzirea ne-uniforma a zonei de contact duce
la modificari structurale in masa contactului, prin transportul de material (migratie bruta si
migratie fina).
In plus, socul lovirilor mecanice produce vibratii care reduc stabilitatea contactului si
antreneaza aparitia si persistenta arcului electric la initierea conectarii, prin producerea unei
succesiuni de deconectari cand arcul este amorsat de supratensiunea inductiva a retelei, ca si
la deconectarea obisnuita.
In continuare sunt date cateva rezultate cantitative, bazate pe legi fizice si modele matematice
simplificate.

Determinarea fortei de apasare in contact, necesara pentru limitarea incalzirii excesive se

bazeaza pe ecuatia lui Holm care evalueaza aria efectiva a suprafetei de contact.

(HG: 6.1)
unde:  = coeficientul lui Prandtl;
(duritatea varfurilor de contact este mai mica duritatea masurata macroscopic)
F – Forta de apasare asupra contactului;
H – duritatea Brinell
AF – aria efectiva a suprafetei de contact corespunzatoare fortei F;

Pentru evaluarea rezistentei de contact R (datorata strictiunii liniilor de curent) se poate utiliza
modelul sferic in care liniile de curent urmaresc razele unei sfere centrate in punctul de

contact (a este raza sferei de contact): (HG: 6.7)

Mai precis este modelul elipsoidului turtit la care suprafetele echipotentiale sunt elipsoizi,
care tind catre o suprafata eliptica in contactul electric, liniile de curent fiind perpendiculare la
suprafetele elipsoidale. Daca elipsa de contact este un cerc cu raza = a, atunci rezistenta de
contact este data de relatia:

(HG: 6.15)

Incalzirea contactului electric in regim permanent

Modelul matematic se bazeaza pe ipoteza coincidentei traseului liniilor de gradient termic cu

traseul liniilor de curent electric (traiectoriile densitatii de curent J). Rezulta ca fasciculele
celor doua tipuri de linii pot fi incadrate in acelasi tub de curent, din Fig. 6.22.
 Fig.6.22 [HG] Modelul unui tub de curent

Caderea de temperatura pe zona de contact, caracterizata prin caderea de tensiune U este:

U2
T  T0  (HG: 6.55) (pentru incalziri moderate)
8 
Justificarea relatiei foloseste notiunea de rezistenta termica Rt, definita analog cu rezistenta
termica, pentru o portiune paralelipipedica de material avand conductivitatea termica . In
cazul tubului de curent, laturilor curbe sunt aproximate liniar, pentru vecinatatea unui punct
oarecare. Deci, dimensiunile geometrice vor capata un caracter diferential, cu dn pentru
elementul de lungime si A pentru elementul de arie.

dn dn
dR  dRt  (HG: 6.47, 6.48)
  A   A
Egaland exprimarile raportului dn/A obtinute din cele doua relatii obtinem:
dR = dRt (*)

dR si dRt se pot obtine din legea lui Ohm pentru un circuit electric si pentru un circuit termic
echivalent, avand originea potentialului electric in punctul de contact si puterea (unitara)
transferata cea corespunzatoare lungimii dn:

dV dV dT dT
dR   si dRt    2 
i  V P V

In circuitul termic echivalent, rolul curentului este jucat de puterea transferata, iar rolul
tensiunii este jucat de caderea de temperatura pe rezistenta termica Rt.
Inlocuind in relatia (*) rezulta:
dV dT
    2 echivalent cu V  dV      dT (HG: 6.52)
V V

Daca integram pentru toata lungimea, dintre punctul de contact, cu potential zero si
temperatura TC, si capatul zonei de strictiune a liniilor de curent (cu potential egal cu
jumatate din tensiunea pe intregul contact (UC/2) si temperatura T0, se obtine:
UC T0
0
VdV        dT
TC
(HG: 6.53)
In cazul incalzirilor moderate  si  sunt aproximativ constante si rezulta:
 U2
TC  T0  (HG: 6.55)
4
In cazul incalzirilor excesive, conform legii Wiedemann-Franz-Lorenz produsul  depinde
liniar de temperatura, prin constanta Lorenz (specifica metalelor) L = 2,4 10-8 (V/K)2:
    L T (HG: 6.56)
U2
Atunci legea de dependenta devine: L(T  T0 ) 
2 2
(HG: 6.58)
4

Forte asupra contactului electric (datorate distributiei neuniforme a densitatii de curent)

Aceste forte au natura electrodinamica si sunt determinate de interactiunea curentului cu
campul magnetic produs de acesta.

Fig. 6.27-6.29 [HG] Modelul mat. pt. det. fortei in contact, cu si fara prezenta arcului el.

0i 2 C
Forta asupra contactului (inchis) (Fig.6.27): Fz  ln (HG: 6.122)
4 a
0i 2  C 1 
In prezenta coloanei arcului electric (Fig.6.29): F  Fz  Fa   ln   (HG:6.126)
4  a 2 

>>> Justificarea (model fiz-mat) relatiilor

UZURA ELECTRICA A CONTACTELOR (migratia bruta si migratia fina a materialului)

Migratia bruta
Migratia bruta a materialului apare datorita temperaturii ridicate a electrozilor, care duce la
evaporarea metalului. Transportul de material, de la catod apare datorita puterii suplimentare
dezvoltate de arcul electric in fata catodului din cauza tensiunii catodice, dominante in
distributia ne-uniforma a caderii de tensiune pe arc. In timp, parti din material vor fi
transportate de la anod la catod si se vor depune pe acesta.

Fig.6.35 [HG]
Migratia fina
Migratia fina a materialului este determinata de efectele termoelectrice, cunoscute ca Ef.
Peltier, Ef. Seebeck, Ef. Thomson si Ef. Benedick. Acestea genereaza o distributie
neuniforma a puterii termice generate in conductoare sau in zona jonctiunii contactului
metalic. Ca efect secundar se produce o incalzire diferita a pieselor de contact, care in timp,
favorizeaza transportul de material.

Efectul Peltier se produce in cazul materialelor diferite (ca potential de extractie a

particulelor atomice). Puterea dezvoltata in contact este data de urmatoarea expresie, unde
semnele corespund celor doua parti ale contactului:

Pp = Ri2 ± Epi (HG: 6.134)

Daca cutentul circula de la un potential de extractie mai mare catre unul mic, atunci semnul
este pozitiv, deci metalul cu potential de extractie mai mare se va incalzi suplimentar, iar
celalat se va raci. Rationamentul este analog, pentru semnul negativ. Rezulta ca realizarea
contactelor din materiale diferite nu este benefica. In schimb efectul Peltier permite realizarea
unor dispozitive de racire, monolitice si compacte, bazate exclusiv pe trecerea curentului
electric.

Fenomenul invers este efectul Seebeck, unde apare un curent electric, produs de o tensine
generata de distributia termica neuniforma. Poate fi utilizat la constructia traductoarelor de
temperatura (termocuple).

Efectul Thomson se produce in cazul materialelor identice. Puterile diferite dezvoltate in

piesele de contact apar datorita unui gradient de temperatura, orientat catre zona jonctiunii de
contact. Semnul este pozitiv in cazul coincidentei sensului gradientului termic cu cel al
curentului electric.

PT = ± kTiT (HG: 6.135)

Fenomenul invers este efectul Benedick care apare atunci cand se genereaza tensiune si
curent electric daca jonctiunea metalica este incalzita.

Rezulta ca in afara de producerea migratiei fine efectele termo-electrice duc la un cuplaj intre
incalzire si tensiune sau curent, utilizabil in diferite dispozitive cu functionare de natura
electro-termica.

Materiale utilizate pentru contacte electrice

Materialele au un efect hotarator pentru performantele, functionarea si robustetea contactelor
electrice. Cercetarile continue orientate catre alegerea sau sintetizarea lor au permis cresterea
performantelor si reducerea dimensiunilor aparatelor de comutatie. Materialele influenteaza
caracteristicile mecanice, electrice (conductivitate), termice (temperatura de topire) si de
uzura electrica (temperatura de vaporizare).
Proprietatile materialului unui contact electric ar trebui sa aiba caracteristici contradictorii,
imposibil de obtinut tehnologic. S-ar dori asigurarea simultana a duritatatii, elasticitatii
suficiente, conductivitatii electrice, conductivitatii termica, temperaturii ridicate de topire si
temperaturii de vaporizare acceptabile. Aceasta din urma impiedica lipirea contactelor si
favorizeaza stingerea arcului electric. Temperatura mare de topire permite rezistenta pana la
stingerea arcului. Din pacate materialele cu conductivitate electrica mare au temperatura de
topire realativ scazuta si invers, ca in cazul aliajului cupru-argint fata de wolfram. Wolframul
rezista bine termic, dar temperatura ridicata contribuie la persistenta arcului.
Realizarea tehnologica si functionarea contactelor trebuie sa rezolve aceste deziderate prin
mijloace si metode diferite, in functie de aplicatie, dupa cum urmeaza, pentru fiecare
categorie de dispozitive:

Relee de comutatie – lamele simultan conductive, elastice, rezistente la scanteieri si lipire;

Contactoare – pastile conductoare (Cu-Ag), anti-lipire;
Intreruptoare – contacte conductoare si rezistente la arc.

Datorita solicitarilor extreme de curent si tensiune (curentul de scurtcircuit si tensiunea

oscilanta de restabilire) cea mai dificila sarcina este in cazul intreruptoarelor, unde se adopta
solutii specifice:
- aliaje sinterizate obtinute prin cufundarea unor pulberi poroase (W sau Cr) in metal topit
(Cu);
- contacte separate pentru regim permanent (Cu-Ag) si pentru arc electric (W);
- zone cu materiale diferite (W) pe piesa de contacte, acolo unde apare arcul electric;
- asigurarea mobilitatii (sau miscarii) arcului pentru racirea zonelor expuse (la Int. cu vid);
- difuzarea (imprastierea) coloanei de arc prin camp magnetic axial sau radial (la Int. cu vid);
- insertii din materiale usor fuzibile (Sn, B) pentru obtinerea unei presiuni de vapori suficiente.

Concluzii:
- la curenti intensi pe contactele electrice se produce o cadere de tensiune suplimentara
datorata strictiunii liniilor de curent. Rezistenta de strictiune rezultata trebuie masurata la
curentul de lucru. Ea poate fi redusa prin marirea fortei de apasare in contact. Cu toate acestea
tensiunea pe un contact electric este mult inferioara tensiunii de conductie a dispozitivelor
semiconductoare, produsa de barierele de potential specifice jonctiunilor. De aceea, in
domeniul comutatiei lente (pentru comanda circuitelor de alimentare) sunt utilizate aparatele
electrice de comutatie cu contacte metalice.
- la tensiuni si curenti de valori reduse se manifesta rezistenta peliculei superficiale, care
poate atinge valori foarte mari, impiedicand trecerea curentului (similar materialelor izolante).
In acest caz este necesara folosirea metalelor nobile (Au, Pt) si a atmosferei inerte in zona de
contact (cazul releelor miniatura de tip “releu reed”).
- realizarea contactelor avand simultan conductivitate si temperatura de topire ridicata este
imposibila din punct de vedere a materialelor disponibile. Solutia este utilizarea separata a
contactelor permanente si contactelor de arc sau fabricarea unor contacte din materiale
sinterizate, carora li se vor aplica forte de apasare importante (cazul aparatelor cu vid).
- La curenti intensi in contactele electrice apare o forta de respingere, atat in pozitia “inchis”,
datorata strictiunii liniilor de curent cat si in pozitia “deschis”, datorata presiunii in coloana
arcului electric. Proiectarea mecanismelor de actionare trebuie sa tina cont de aceasta.
- Arcul electric, cu cat este mai persistent, produce “uzura electrica” a contactelor electrice.
Valorile mari pentru curentii de scurtcircuit, in cazul intreruptoarelor si deconectarea
sarcinilor inductive, in cazul contactoarelor si au un rol important. In cazul contactoarelor sunt
date diferite clase pentru regimul de comutatie. Pentru curentul alternativ, clasa AC1
corespunde sarcinilor rezistive, clasa AC2 sarcinilor slab inductive (motoare sincrone), clasa
AC3 sarcinilor inductive de tip motor asincron, AC4 regimurilor de comutatie dure (inversari
de sens la motoare asincrone si regim de alimentare in impulsuri).
Solutia constructiva pentru un intreruptor ultrarapid cu mare capacitate de rupere (Fig.6.51).
Aici se utilizeaza separarea contactelor de regim permanent fata de contactele de arc electric.
Pentru ca arcul sa evolueze numai asupra contactelor de arc, acestea se deschid dupa cele
permanente fiind plasate pe articulatii elastice, cu resort independent, montate pe bratul
comun al pieselor de contact.

Fig.6.51 [HG] Sist.de contacte - Int.JT

[permanente - (2) & “de arc - (1)]

Procedura de calcul a fortei de apasare in contact…..

Referinte
[HG] - Aparate electrice de comutatie vol.1, G.Hortopan, Ed.Tehnica Buc.1993.
Selectivitatea Ampermetrica

Pentru studiul selectivitatii in curent (ampermetrice) utilizam panoul din Fig.1. Acesta
modeleaza o retea monofazata arborescenta, alimentata la un transformator [T1], cu mai
multe ramificatii, cu trei nivele de intreruptoare. Pe nivelul [I] avem un grup de trei
intreruptoare [Q21], pe nivelul [II] doua grupuri: [Q22] si [Q23], si pe nivelul trei doua
grupuri: [Q24] si [Q25]. Corespunzator segmentelor de retea avem impedantele: [Z1] pentru
nivelul [I], [Z2] si [Z3] pentru nivelul [II] si [Z4], [Z5] pentru nivelul [III]. Mai avem la
dispozitie indicatoarele luminoase [H21] … [H26] si scurtcircuitorul cu buton din partea de
jos (stanga).
Grupurile de intreruptoare au curenti nominali diferiti, respectiv 10A, 6A, si 4A.
Fiecare grup contine intreruptoare cu caracteristici timp-curent din categoriile B, C si D.
 Fig.1. Structura panoului demonstrativ.
Panoul permite realizarea unor conexiuni prin care pot fi modelate retele arborescente
protejate de intreruptoare cu caracteristici timp-curent diferite de tip B, C sau D si conectate
prin linii cu impedante diferite fixate (dimensionate) cu ajutorul prizelor a, b si c.
 Fig.2. Structura si caracteristica intreruptorului

Protectia unei retele este selectiva, daca deconectarea are loc numai in vecinatatea defectului
sau scurtcircuitului si exclude declansarea simultana a tuturor intreruptoarelor, care ar duce la
disparitia tensiunii pe ramurile fara defecte.
Caracteristic pentru selectivitatea in curent (ampermetrica) este acelasi timp de declansare
(foarte scurt) pe toate nivelele. Declansarea fiecarui intreruptor este determinata numai de
valoarea curentului in punctul respectiv. Deci, pentru a obtine o retea selectiva, este necesar
ca valorile curentilor de scurtcircuit sa fie diferite pentru ficare nivel. Curentii de scurtcircuit
depind de impedantele de retea. Deci, conectand prize diferite vom avea segmente de retea cu
impedante diferite si curenti de scurtcircuit cu valori diferite.
Intreruptoarele de calibru mai mare au declansatoare sau relee de protectie cu caracteristici
timp-curent reglabile. In cazul nostru, caracteristicile sun fixe, dar pot fi alese, pentru fiecare
nivel si grup de intreruptoare, caracteristici din categoriile B, C sau D.

In sens generalizat, o retea poate fi selectiva, ne-selectiva sau non-selectiva, cu “selectivitate

inversata” (absurda din punct de vedere tehnic). La o retea ne-selectiva declansarea se face
simultan pentru toate intreruptoarele si defectul nu poate fi izolat. In cazul absurd al
selectivitatii inversate , deconecteaza intreruptorul de pe nivel superior si nu declansaza cel de
pe nivel inferior, mai aproape de defect. Astfel, defectul nu este localizat si, in schimb,
ramurile sanatoase (fara defecte) vor fi lipsite de tensiune, deci un non-sens tehnic.

Experimentul
Cu configuratia oferita de panou, se pot testa, pentru doua sau trei nivele, situatiile enumerate
mai sus. De exemplu, daca pentru intreruptorul inferior se alege o caracteristica cu un prag de
curent mai redus (B) iar pentru intreruptorul superior o caracteristica cu un prag de curent mai
ridicat (D), atunci ne asteptam sa obtinem selectivitate, daca impedanta de scurtcircuit totala
va determina un nivel de curent de scurtcircuit aflat intre nivelele caracteristicilor B si D.
Daca alegerea caracteristicilor va fi inversata, ne asteptam la un caz de non-selectivitate.
Daca nivelul de curent de scurtcircuit depaseste pragul pentru ambele caracteristici (cand
impedanta totala de scurtcircuit este prea mica) vom avea o declansare ne-selectiva.
Structura intreruptorului de joasa tensiune (tip miniatura)
Acest tip este foarte raspandit in instalatiile interioare care lucreaza la tensiuni joase si curenti
nominali redusi (sub zeci de amperi). Tehnologia planara, cu toate elementele asamblate intr-
un singur plan (2D), permite fabricarea automata a unui element de intreruptor pentru un
singur pol (mono-polar). Intreruptoarele bipolare (pentru retelele monofazate), tripolare
(pentru retelele trifazate simetrice) si cuadripolare (pentru retelele trifazate, cu conductor de
nul distribuit) sunt realizate prin atasarea de mai multe elemente (sectiuni) de intreruptoare
mono-polare.
In Fig.2. se pot identifica componentele unui element de intreruptor mono-polar:
1. contact fix;
2. contacte mobile;
3. lamela declansatorului termic;
4-5. reglajul declansatorului termic;
6. bieleta (clichet) declansatorului termic;
7. dipozitiv de armare mecanica;
8. dipozitiv de declansare rapida.

De-asemenea in Fig.2 se pot identifica declansatorul elctro-magnetic pentru scurt-circuit (cu

spire groase, in centru) si camera de stingere cu placute fero-magnetice (centru-stanga).
ELECTROMAGNETI (cc & ca)

Sunt dispozitive de actionare de translatie, de diferite forme, cu miez si infasurare parcursa de

curent. Sunt utilizate la actionarea (inchiderea sau deschiderea) contactelor aparatelor de
comutatie (contactoare, de exemplu).

Calculul fortei magnetice se poate efectua utilizand Teorema fortelor generalizate:

(HG: 5.6) (HG: 5.7)

unde: Wm – energia magnetica in intrefier;

 - deplasarea (virtuala) in directia pe care este calculata forta;
 - fluxul magnetic;
i – curentul in infasurarea producatoare de camp magnetic.
/ – operatorul de derivare partiala fata de variabila respectiva ().

Teorema fortelor generalizate furnizeaza o metoda universala de calcul pentru fortele care
apar intre componentele unui sistem in care actioneaza un camp de forte. Forta reprezinta
viteza de variatie (derivata partiala) a energiei acumulate in camp, fata de o deplasare
(virtuala) in directia in care este cautata forta.

Permiabilitatea vidului este:

μ0 = 4π10-7 Vs/Am  1,256 10-6 Vs/Am (sau H/m) ; (unitatea inductiei mag. [B] = Vs/m2)

Aceasta valoare relativ mare a permiabilitatii μ justifica utilizarea dispozitivelor

feromagnetice (bazate pe camp magnetic si miezuri feromagnetice). In cazul campului electric,
valoarea mult mai mica a permitivitatii ε duce la valori mult mai mici pentru forta, chiar la
campuri electrice cu valori ridicate (care necesita tensiuni mari si izolatii voluminoase).

Permitivitatea vidului este:

ε0 = 8,854 10-12 As/Vm  1/4π9109 As/Vm ; (unitatea inductiei el. [D] = As/m2)

Teorema lui Maxwell (camp magnetic static uniform)

Fig.5.1 [HG] Geometria utilizata in T. lui Maxwell (A = aria zonei hasurate)

Aplicand Teorema fortelor generalizate pentru configuratia din Fig.5.1:

(HG: 5.8) (HG: 5.10)

unde: B – inductia magnetica;

H – intensitatea campului magnetic;
  - fluxul magnetic;
A – aria intrefierului;
 - lungimea intrefierului;

Modelul prof. Kirtley (MIT) (electromagnet de curent continuu de tip plonjor)

Aceasta relatie indica modul de dependenta a fortei electro-magnetului de parametrii acestuia:

R – raza plonjorului (~ R2);
N – numarul de spire a infasurarii (~ N2);
i – curentul prin conductorul infasurarii (~ i2);
(x + g) – suma (lungime intrefier axial + lungime intrefier radial) [~ 1/(x + g)2].

Justificarea formulei face apel la urmatoarele notiuni:

Fluxul in circuitul magnetic: NI = Rm
Acesta determina inductanta circuitului bobinei L prin relatia: N = LI
Rezulta relatia dintre inductanta circuitului si reluctanta magnetica a miezului:
L = N2/ Rm
Daca neglijam reluctanta fierului, reluctanta totala a circuitului magnetic poate fi calculata ca
inversa sumei permeantelor intrefierului axial (P1) de lungime x si a intrefierului transversal
(P2) de lungime g. Simplificarea apare datorita alegerii grosimii armaturii fixe egala cu
jumatate din raza plonjorului (R/2).

P1 
0    R 2 0    R  R 0    R 2
P2  
x g g
unde: 0R – aria transversala a plonjorului;
2

0(2R) –circumferita intrefierului transversal;

0(2R)(R/2) = 0R2 - aria laterala a intrefierului transversal;

1 1 x g xg
Reluctanta magnetica totala va fi: Rm     
P1 P2  0    R 2
0    R 2
0    R 2
0    N 2  R 2
Rezulta inductanta circuitului bobinei, ca functie de x: L( x ) 
xg
Aplicand teorema fortelor generalizate, pentru energia magnetica a bobinei (Wm):
L( x )  I 2
Wm 
2
Rezulta forta electromagnetului:
Wm   L( x )  I 2     N 2  R2
F      0
x x  2  x  g 
2
2 
Se observa dependenta patratica fata de parametrii electromagnetului cu scaderea patratica a
fortei, odata cu cresterea intrefierului.
Circuitul magnetic echivalent
Circuitul magnetic echivalent este un instrument util in estimarea parametrilor unui
electromagnet. Elementele circuitului magnetic (coloane, juguri, intrefierul, eventual zonele
de disperie magnetica) sunt inlocuite prin reluctantele lor echivalente. Mediul magnetic
continuu este inlocuit printr-un circuit discret cu reluctante. Fiecare reluctanta modeleaza cate
o portiune de circuit magnetic, pentru care se presupune ca distributia campului magnetic este
uniforma. Evident Aceata metoda este aproximativa deoarece in fiecare reluctanta liniile de
camp sunt considerate paralele, deci fluxul „de umflari” din intrefier si fluxurile de dispersie
intre ramurile circuitului sau la colturile acestuia sunt serios denaturate. Totusi, metoda
circuitului magnetic este foarte utila, intr-o prima aproximatie, pentru estimarea parametrilor
magnetici, inainte ca problema sa fie abordata printr-o metoda numerica mult mai exacta (ca
metoda „elementelor finite”, de exemplu).

In cadrul acestei analogii cu un circuit electric avem urmatoarea corespondenta:

rezistenta electrica  reluctanta magnetica (Rm [1/H]);
curent electric  flux magnetic (m [Wb]);
tensiune electro-motoare  solenatie magnetica (NI [Asp], cu N egal cu numarul de spire).

Rezulta ca legea lui Ohm pentru circuite electrice este echivalenta legii circuitului magnetic:
E = RI  NI = Rmm ;

Regimul dinamic al electro-magnetului de CC

Electro-magnetii de curent continuu sunt utilizati ca “actuatoare” in instalatiile de
automatizari, ca declansatoare in agregatele mecanice sau in actionarile aparatelor de
comutatie (relee si contactoare). Deplasarea in sensul opus actiunii electro-magnetului
foloseste, de regula, forta unui resort antagonist Fr , dependenta de pozitie.
Eficienta electro-magnetilor este dovedita in cazul distantelor reduse, in timp relativ scurt.
Viteza de actiune este limitata nu numai de inertia mecanica, dar si de “inertia electrica”,
determinata de viteza de crestere a curentului in infasurarea de excitatie. Regimul dinamic
este determinat de o ecuatie electrica, cuplata cu o ecuatia mecanica, in care se considera
dependenta inductantei de pozitia x a armaturii mobile, care variaza odata cu timpul:
di dL( x) dx
U  R  i  L( x)  i (ecuatia electrica a tensiunilor)
dt x dt
1 2 dL( x) d 2x
i  m 2  Fr ( x) (ecuatia mecanica a fortelor)
2 dx dt

unde: R si L(x) sunt rezistenta si inductanta bobinei de excitatie;

U – tensiunea de alimentare;
i = i(t) – variabila curentului;
m – masa armaturii mobile;
Fr(x) – forta resortului antagonist.

Termenii inductivi ai ecuatiei electrice provin din legea lui Faraday, unde este derivat
produsul L(x)i. Viteza de evoluti a curentului in bobina electro-magnetului (Fig.5.19) depinde
de constanta de timp electrica L/R. Dependenta de pozitie a inductantei L(x), produce o
inflexiune in intervalul [tp-ta], corespunzator deplasarii armaturii mobile.
[HG] Fig.5.19 Variatia curentului in electro-magnet in regim dinamic.

Spira in scurtcircuit (utilizata la electromagnetii de curent alternativ monofazat)

Spira in scurtcircuit, plasata in circuitul magneti la nivelul polului permite marirea fortei
medii si minime, eliminand vibratiile mecanice si marind stabilitatea actionarii.
Datorita existentei spirei, incastrata in polul magnetic, fluxul se scindeaza in doua
componente (in zona ecranata si ne-ecranata de spira). In curent alternativ, datorita
inductantei spirei, fluxul in zona ecranata este defazat in urma fata de cel din zona ne-ecranata.
Fluxul total in polul magnetic, dat de suma celor doua componente, nu mai are puncte de
anulare, pentru ca cele doua componente nu se mai anuleaza simultan. Simultan, insa, se va
reduce si valoarea maxima a fluxului total obtinuta daca spira ar lipsi.

Fig.5.34(a) [HG] Variatia e, i, A2 in intrefier; Fig.5.35 [HG] Fazorii inductiilor si fluxurilor mag.

Fig.5.34 (b,c) [HG] Starile magnetice la Momentul (1) si Momentul (2)

Dimensionarea spirei in scurtcircuit se face prin alegerea rezistentei acesteia, notata cu R2

(corespunzator zonei ecranate), dupa relatia:
    A2
R2  0 (HG: 5.141)
  tg ( )
unde: R2 – rezistenta electrica a spirei in scurtcircuit;
 - pulsatia curentului;
A2 – aria spirei ecranate;
 - lungimea intrefierului;
 - unghiul de faza al fluxului in zona ne-ecranata (determinat din analiza fortei).

Justificarea relatiei 5.141 se bazeaza pe diagrama vectoriala din Fig.5.35. La randul ei aceasta
se bazeaza pe analiza starii polului magnetic si a fluxului 2 din zona ecranata pentru doua
momente de timp (marcate in Fig.5.34), corespunzatoare valorii maxime (momentul 1) si
anularii fluxului 2 (momentul 2). Fluxul 2 este maxim atunci cand reactia spirei este nula
(curentul in spira este nul). Fluxul 2 devine nul atunci cand reactia spirei este maxima
(curentul in spira este maxim). Datorita impedantei inductive dominante a spirei, fluxul 2
este defazat cu /2 fata de curentul prin spira (i).
In momentul (1), daca egalam tensiunea electromotoare din spira e2 (produsa prin inductie
electro-magnetica si data de legea lui Faraday) cu cea obtinuta din legea lui Ohm, rezulta:
  ˆ
  ˆ  sin(   t )  Iˆ  R  sin(   t ) (HG:5.134) si R2  2
(HG:5.135)
2 2 2
ˆI
2
Din legea circuitului magnetic, aplicata in momentul (2), se obtine pentru traseul Fig.5.34 (c):
B 
Iˆ2  H A1 2    A1 2   (HG:5.140)
0

Substituind Î2 din (5.140) in relatia (5.135) si evaluand trigonometric fluxul 2 din triunghiul
inductiilor in Fig.5.35 rezulta rezistenta spirei in scurtcircuit in functie de defazajul fazorului
fluxului din zona A1 fata de faza fazorului fluxului din zona A2.
    A2
R2  0 (HG:5.141)
  tg ( )

Evaluarea fortei electromagnetului de curent alternativ monofazat, cu spira in scurtcircuit se

bazeaza pe urmatoarele relatii corespunzatoare Fig.5.36:

Fig.5.36 [HG]

Raportul m, dintre aria ecranata si aria ne-ecranata:

A2 = mA1 (HG: 5.142)

unde: A1 – aria zonei ne-ecranate;

A2 - aria zonei ecranate.
Forta medie asupra polului electromagnetului:

Fm = FmA1(1+k2m) (HG: 5.146)

unde: FmA1 – forta medie in zona ariei ne-ecranate A1 ;

k = cos () ;

Forta oscilanta de varf:

F~  FmA1  m  k  FmA1  2  m  k  FmA1  cos( 2 )

2 2 4 2 2
(HG: 5.150)

Rezulta, Forta maxima si forta minima asupra polului electromagnetului:

Fmax = Fm + F~ ; Fmax = Fm - F~

Optimizarea spirei in scurtcircuit se efectueaza prin analiza dependentei fortei de parametrii m

si k.

Obs.: Spira in scurtcircuit este eliminata daca electromagnetul este alimentat cu curenti
trifazati, avand trei coloane cu infasurari de faza diferite. In acest, datorita defazajului
curentilor trifazati, caz suma fluxurilor magnetice nu se mai anuleaza.

DECLANSATORUL ELECTRO-MAGNETIC CU RETINERE (Aplicatie tehnica)

Declansatorul electro-magnetic cu retinere este un dispozitiv comandat electric cu actiune

mecanica utilizat pentru declansarea mecanismului cu resort al intreruptoarelor. Este
comandat de un impuls de curent de valoare relativ mare (zeci de A), printr-o infasurare cu
inductanta redusa (spire putine si groase). Dupa ce declasatorul a fost armat (resortul
comprimat), pozitia de repaus este mentinuta de un magnet permanent miniatura cu
magnetizatie mare (zona umbrita). Deplasarea este obtinuta prin destinderea resortului, dupa
anularea efectului magnetului permanent, prin actiunea impulsului de curent, care produce in
infasurare un camp invers celui permanent, .
Declansatorul cu retinere este foarte rapid datorita actiunii resortului si utilizarii unei
infasurari de comanda cu inductanta redusa (astfel curentul de comanda poate creste rapid).

Fig.A. Structura declansatorului electro-magnetic cu retinere.

Parti componente: 1. Circuit magnetic (cadru);
2. Bobina de comanda (simbolizata cu X);
3. Magnet permanent (zona umbrita, sus);
4. Resort de actionare (partea de jos).

In cadrul structurii unui intreruptor, declansatorul electro-magnetic cu retinere este comandat

ca in schema din Fig.B. Curentul liniei supravegheate L este monitorizat cu transformatorul
de curent TC. Acesta furnizeaza releului de protectie un semnal de tensiune, proportional cu
curentul, prin utilizarea rezistentei “sunt” R, dar si energia de alimentare pentru sursa
electronica care incarca condensatorul C. In cazuri anormale de functionare a instalatiei
(curentul liniei L depaseste valoarea admisa), decizia de deconectare aplicata intreruptorului,
prin declansatorul el-mag., este luata de catre releul electronic de protectie, care comanda
tiristorul T. Acesta permite trecerea curentului de comanda (in impuls) prin bobina
declansatorului, produs de descarcarea condensatorului C.

Fig.B. Schema de comandă a declanşatorului cu alimentare autonomă.

Observatii:
Constructia electromagnetilor poate avea diferite forme, de unde rezulta denumirea intuitiva
a tipului de electromagnet: tip “U+I”, tip “2U”, tip “E+I”, tip “2E”, tip “clapeta” (U+I, cu un
singur intrefier util, deasupra unui pol si armatura mobila fixata intr-un punct de rotatie,
deasupra celuilalt pol), tip “plonjor”, cu armatura fixa toroidala si armatura mobila interioara,
de forma cilindrica. Armatura fixa, respectiv mobila reprezinta partea fixa, respectiv mobila a
circuitului magnetic. Coloanele sunt zonele longitudinale ale armaturii fixe (de ex. ramurile
formei de tip “U”), iar jugul reprezinta zona transversala a armaturii fixe (de ex. zona de
legatura intre ramurile formei de tip “U”);
In general forma electromagnetului are dimensiuni echilibrate (lungimea, latimea si inaltimea
de valori apropiate) pentru a nu accentua fluxurile magnetice de dispersie. In cazul unor
distante disproportionat, de mici pe anumite dimensiuni, reluctantele in aer in zonele
respective se reduc si fluxurile de dispersie cresc.
Caracteristic electromagnetilor este puternica dependenta a fortei de atractie fata de lungimea
intrefierului. Pentru atenuarea acestei deficiente se recurge la diferite forme al circuitului
magnetic. O solutie este suprafata de forma conica a plonjorului si armaturii fixe in zona
intrefierului pentru ca volumul acestuia sa scada mai lent odata cu deplasarea plonjorului. O
Alta solutie este utilizarea unei margini inguste saturabile a armaturii fixe care intra in contact
cu plonjorul.
Forma si structura globala a circuitul magnetic pentru electro-magneti sunt bine proportionate,
pentru a echilibra intensitatea si efectele fluxurilor de dispersie.

In functie de curentul de alimentare (continuu sau alternativ) se folosesc diferite materiale si

solutii constructive, astfel:
- electromagnetii de curent continuu au miez feromagnetic compact (nu apar curenti
turbionari) si bobina, relativ voluminoasa, cu numar mare de spire si conductor subtire, pentru
a obtine o componenta rezistiva suficienta de mare, pentru ca valoarea curentului consumat sa
fie limitata la valoarea dorita (impedanta in cc este pur rezistiva). Totusi, atunci cand se
doresc viteze mai mari de deplasare, este utilizat miezul din tole, care reduce efectul
curentilor turbionari la magnetizarea fierului.
- electromagnetii de curent alternativ au miez construit din tole feromagnetice pentru
reducerea curentilor turbionari. Bobina are dimensiuni mai reduse, cu conductor mai gros,
deoarece curentul este limitat de o impedanta preponderent reactiva (data de inductanta
bobinei cu miez). In cazul (obisnuit) al electromagnetilor de curent alternativ monofazat este
necesara spira in scurtcircuit.

Apendice - Campul magnetic in materiale feromagnetice

Materialele feromagnetice utilizate in miezurile echipamentelor electrice au ca efect
concentrarea a campului. Circuitul magnetic creat devine o “cale” pentru fluxul magnetic.
Conform ecuatiilor lui Maxwell campul magnetic este reprezentat prin doua marimi
vectoriale: intensitatea campului magnetic H si inductia magnetica B. Desi aparent
redundante, folosirea lor este necesara datorita neomogenitatilor care apar in mediul magnetic,
datorita prezentei materialelor feromagnetice. Intr-un mediu izotrop si omogen vectorii B si H
sunt colineari, deci liniile lor de camp coincid. Totusi, atunci cand exista diferente de
permiabilitate, intre anumite zone, liniile de camp se “refracta” pe suprafatele de separatie. In
plus, continuitatea variatiei lui B si H nu mai este respectata in totalitate. Numai componenta
normala la suprafata a lui B este continua si numai componenta tangentiala a lui H este
continua. Rezulta ca la traversarea suprafetei de separatie liniile lui B sunt continui iar liniile
lui H nu sunt. Aceasta poate fi dedusa si din legea lui Gauss (legea fluxului magnetic) in
forma locala: divB = 0. Legatura dintre liniile lui H pe suprafata de separatie este determinata
prin introducerea marimii vectoriale numita magnetizatie M (polarizatie magnetica), creata un
strat de dipolii magetici. Legatura intre B, H si M este data de legea de material (in cazul
materialelor izotrope, cand  este un scalar): B = M + H.
In Fig.A1 sunt reprezentate: a) campul initial H0, in lipsa materialului feromagnetic si campul
magnetizatiei M; b) campul lui H si c) campul lui B. Se observa ca in corpul feromagnetic
(fata de mediul exterior) apare campul lui M, H este mai redus, iar B este mai intens. Prin
aceasta comportare se poate deduce o metoda de determinare a lui B si H in interiorul unui
corp (Fig.A2). Daca se imagineaza o fanta foarte ingusta asezata perpendicular pe liniile de
camp, aparitia dipolilor magnetici pe suprafetele, la distanta foarte mica, acestia vor genera in
interiorul ei un camp (intens) simililar lui B. Daca fanta este asezata paralel cu liniile de camp,
dipolii magnetici se vor afla la distanta, influenta lor va fi neglijabila si se va forma in interior
un camp (slab) similar lui H.
Cu regulile de mai sus, se poate explica intuitiv forma campului intr-un circuit magnetic cu
intrefier, de forma unui tor, dotat cu o infasurare (Fig.A3). In Fig.A3 (a) H0, este campul
format de curent, in lipsa miezului magnetic (dat de legea Biot-Savart-Laplace). In Fig.A3 (b)
apar liniile lui H, iar in in Fig.A3 (c) liniile lui B. Rezulta ca tensiunea magnetica (integrala
pe curba a lui H) in interiorul corpului este foarte redusa, iar in intrefier foarte mare. Liniile
lui H nu sunt continui, implicand existenta magnetizatiei, la marginea intrefierului. Liniile lui
B sunt continui si evidentiaza “fluxul de umflari” in intrefier si “fluxul de dispersie” intre
ramurile circuitului magnetic. Forta magnetica apare in intrefier, deci acolo unde tensiunea
magnetica este maxima. Cum forta depinde de energia magnetica in intrefier (prin teorema
fortelor generalizate, de mai sus), rezulta ca energia magnetica in intrefier este maxima in
intrefier. Pe de alta parte, “fluxul de umflari” si inductia implicata contribuie la aparitia fortei.
Deci, intr-un electro-magnet se urmareste ca majoritatea liniilor de camp sa treaca prin
intrefier, pentru a genera un “camp magnetic util”, spre deosebire de campul de dispersie care
“se iroseste” energia magnetica creata de infasurare. De aceea, de regula, forma electro-
magnetilor este bine proportionata, in sensul ca acestia nu au o forma, nici dominant axiala
(lunga si ingusta), nici dominant plata (scurta si turtita).
 Fig.A1 [K.Simonyi]

Fig.A2 [K.Simonyi]

Fig.A3
[K.Simonyi]

Tensorul lui Maxwell

Un instrument extrem de utilin calculul fortei unui electro-magnet este Tensorul lui Maxwell.
Acesta isi dovedeste valoarea in special in calculele bazate pe metode numerice (discrete),
aplicate in medii continui, cum este cazul metodei elementelor finite. In acest caz, tensorul lui
Maxwell este calculat la “postprocesare”, numai pe suprafata de interes, dupa determinarea
campului in toate punctele domeniului de calcul, prin valorile lui B si H. Forta apoi se
determina ca o integrala (suma discreta) pentru contributia tuturor elementelor de suprafata.

Coenergia magnetica.
Pentru metoda de mai sus este necesara definirea (generarea) unei suprafete virtuale care
inchide zona asupra careia se exercita forta cautata. Aceasta trebuie aleasa suficient de
aproape de zona de discontinuitate a constantelor de material. Pentru asigurarea netezimii
variatiei campului (de care depinde convergenta solutiei problemei) zona apropiata trebuie sa
aiba o rezolutie de discretizare suficienta, fapt care uneori creaza probleme.
Mai simplu, metoda bazata pe calculul coenergiei folseste numai discretizarea domeniului
feromagnetic, deja realizata si aplica teorema fortelor generalizate sau teorema deplasarilor
virtuale. Forta este calculata ca raportul dintre variatia co-energiei si deplasarea virtuala
respectiva si reprezentat simbolic, mai riguros, de derivata partiala respectiva.
Spre deosebire de calculul pentru circuite magnetice, unde era implicata energia magnetica,
definita prin conventie pentru variatia Curent(Flux), in cazul mediului continuu este implicata
co-energia magnetica, definita prin conventie pentru variatia B(H).

Referinta
[HG] - Aparate electrice de comutatie vol.1, G.Hortopan, Ed.Tehnica Buc.1993
Intreruptorul de joasa tensiune ultrarapid

Un intreruptor este un aparat de protectie la supracurent (suprasarcina si scurtcircuit),

caracterizat in primul rand printr-o mare capacitate de rupere, necesara pentru intreruperea
curentilor de scurtcircuit. Aceasta reprezita valoarea maxima a curentului prezumat care poate
fi intrerupt. Curentul prezumat, dat de regula sub forma de valoare efectiva (Ip), este cea care
s-ar atinge in conditii de scurtcircuit, in lipsa deconectarii, deci pentru un scurtcircuit net intr-
un circuit care nu contine dispozitive de protectie. In acest caz curentul evolueaza rapid, dar
cu viteza finita, determinata de caracterul inductiv al retelei. In cazul asimetric, curentul de
scurtcircuit poatre atinge o valoare maxima instantanee aproape dubla fata de amplitudinea
sinusoidala, continand si o componenta continua, aperiodica exponentiala, semnificativa.
Daca deconectarea se realizeaza in timp foarte scurt (intreruptor ultra-rapid), curentul real
prin circuit si prin intreruptor va fi limitat la o valoare mult inferioara valorii maxime
prezumate. Factorul de limitare kl (exprimat subunitar) este calculat (conventional) ca
raportul dintre valoarea instantanee maxima a curentui limitat (îl) si valoarea efectiva Ip a
curentului prezumat (kl = îl/ Ip).

Declansarea intreruptorului trebuie facuta automat, independent de tensiunea retelei, care

poate sa scada in timpul scurtcircuitului la valori foarte reduse. Rezulta ca un intreruptor
trebuie sa aiba un mecanism cu energie acumulata in resort si sa fie dotat cu dispozitive de
declansare electro-mecanice, eventual combinate cu dispozitive electronice, capabile sa
satisfaca o anumite functii de protectie. In cazul cel mai simplu, trebuie asigurata
caracteristica de protectie timp-curent (t-i) care reprezinta grafic dependenta timpului de
declansare de supracurent, pentru situatiile de suprasarcina si scurtcircuit.

In structura reprezentata in figura (sectiune) sunt indicate elementele necesare pentru o

deconectare limitatoare cu mare putere de rupere:
- piese de contact cu cai de curent paralele, parcurse de curenti cu sens opus, cu actiune
electrodinamica rapida;
- contacte separate pentru regim permanent, cu conductivitate ridicata (aliaj cu Argint) si
pentru intreruperea arcului (aliaj cu Wolfram), cu temperatura de topire ridicata. Piesa
contactului de arc este articulata fata de cea a contactului permanent intr-o maniera elastica
prin resortul (10). Astfel, deconectarea contactului de arc se face dupa deconectarea
contactului permanent, arcul electric aparand numai asupra contactului de arc.
- camera de stingere cu efect de nisa si electrod, cu placute feromagnetice, continuate cu
placute ceramice pentru racirea plasmei arcului;
- articulatie cu joc mecanic si actionare prin lovire, pentru separarea comportarii inertiale ale
pieselor de contact fata de restul mecanismului (cu masa mai mare). Mecanismul (cu inertie
mai mare) se pune in miscare inainte ca piesele de contact sa inceapa sa se deplaseze. In
momentul contactului mecanic in punctul de lovire (13) piesele de contact (cu inertie mai
mica) sunt accelerate brusc, datorita impactului cu parghia de declansare (12).
- rampe de deplasare a arcului electric catre camera de stingere, bazata pe efect electrodinamic.
Piciorul arcului electric se deplaseaza rapid catre camera de stingere din partea superioara a
aparatului, actionat de forta electrodinamica de tip Laplace de la nivelul rampei. Campul
magnetic este generat de curentul care circula prin partea conductoare a rampei si este
concentrat de armatura feromagnetica a acesteia (detaliul sectiunii rampei).
 1. Piesa de contactului fix
2. Piesa de contactului mobil
3. Contactul permanent
4. Contactul de arc
5. Rampa deplasare arc
5a. Armatura rampei
5b. Conductorul rampei
6. Rampa deplasare arc
7. Placute feromagnetice
8. Placute ceramice
9a,b. Armaturi rampa (sect.)
10. Resort contact arc
11. Resort contact mobil
12. Parghia de declansare
13. Punct de lovire

[HG] Sectiune a intreruptorului de JT ultra-rapid

TRANSFERUL TERMIC

Fig.3.3 [HG] Legea lui Fourier (geometria).

Observatie: In mod obisnuit se va utiliza notatia  (teta-litera mica) pentru „incalzire”

(masurata in oC – grade Celsius), atunci cand se face abstractie de valoarea de referinta a
temperaturii. Temperatura, considerata fata de valoarea de referinta obisnuita, 0 oC, o vom
nota cu  (teta-litera mare) si o vom numi, simplu, temperatura (temperatura in sensul
absolut pe scara Celsius).
Incalzirea reprezinta diferenta dintre o anumita valoare de temperatura si cea de referinta,
considerata pentru o anumita situatie. Vom nota cu T - temperatura absoluta masurata pe
scara Kelvin (scara temperaturilor absolute din fizica, avand ca referinta 0 K – 0 grade
Kelvin).

In teorie se utilizeaza incalzirea ca solutie pentru ecuatiile diferentiale (de ex. ecuatia
caldurii) unde, dupa derivare, de pierde valoarea constanta a referintei. Referinta urmeaza sa
fie adaugata solutiei ecuatiei, dupa rezolvare, in functie de modelul fizic utilizat.
In practica, incalzirea apare ca marime masurata cu dispozitivul numit termocuplu, care de
fapt, masoara temperatura fata de o valoare de referinta data.

Legea lui Fourier (Fig.3.3):

(HG 3.1)

unde: h – intensitatea fluxului termic (fluxul termic specific) [W/m2] (interpretat ca vector);
dq – cantitatea de caldura elementara [Ws];
dA – aria elementara de transmitere [m2];
 - transmisivitatea termica (conductivitate termica) [W/mgrd];
 - valoarea incalzirii (temperatura) [oC] sau [K];
t – timpul (dt = variatia timpului) [s];
n – versorul normal la suprafata de transmitere.

Transferul termic prin radiatie – Legea Stefan-Boltzmann:

(HG 3.6)

unde: P1r – fluxul termic radiat, specific [W/m2];

K – constanta Stefan-Boltzmann; K=5,669710-8 [W/m2K4];
T1 – temperatura solidului care radiaza [K];
 T1 – temperatura mediului ambiant [K];
et – coeficientul de radiatie sau emisivitatea totala a corpului.

Transferul termic catre fluide – Relatia lui Newton:

(HG 3.10)
unde:  - transmisivitatea termica totala [W/m2grd];
A - aria de transmitere [m2];
T1 – temperatura mediului solid [K];
T2 – temperatura mediului ambiant [K];
T = T1- T2 – diferenta de temperatura [K];

Observatie: Cele trei legi prezentate mai sus reprezinta, de fapt, cele trei moduri prin care
este transferata caldura in mediile din natura. Caldura este o forma de energie. Temperatura
este o forma de masurare a starii de incalzire (acumulare de caldura).

Legea lui Fourier defineste conductivitatea termica (), care masoara proprietatea mediilor
materiale de a transmite caldura din aproape in aproape, prin conductie termica, existenta
datorita agitatiei termice la nivelul particulelor materiale (molecule, atomi, particule atomice).

Legea Stefan-Boltzmann defineste emisivitatea (et) , care masoara proprietatea de a transfera

energie la distanta, in medii unde materia poate lipsi (situatia vidului), prin camp electro-
magnetic. Datorita dependentei de puterea a-IV-a a temperaturii absolute, transmisia prin
radiatie devine dominanta si foarte importanta la temperaturi mari.
Analiza si compararea undei radiate permite masurarea temperaturii de la distanta cu ajutorul
a diferite dispozitive si aparate electrice si electronice (tele-termometrul cu filament,
termometrul cu radiatie, camera de termoviziune in infra-rosu, etc.)

Relatia lui Newton (pentru transmisia caldurii) este o maniera semi-empirica de a defini
transmisivitatea termica totala (), care masoara proprietatea de a transmite caldura, de regula
la trecerea dintre doua medii diferite, in mod cumulat, prin toate cele trei moduri: conductie,
convectie si radiatie. Convectia apare numai in mediile fluide si inglobeaza modul de
transmisie a caldurii prin curenti de fluid. Convectia naturala apare datorita schimbarilor
locale de densitate, si deci de greutate, a zonelor de fluid datorita incalzirii prin conductie
termica. Convectia fortata apare datorita curentilor produsi de diferite sisteme de racire sau
ventilatie.
Regimul termic al conductorului infinit, drept, omogen cu sectiune constanta

Fig.3.22 [HG] Evolutia termica (incalzire + racire)

Bilantul energetic intr-o sectiune a conductorului drept, omogen cu sectiune constanta:

Pentru un element de lungime dx din structura conductorului, cu aria sectiunii transversale A
se poate scrie ecuatia:

(HG: 3.58)
unde: p1 – puterea specifica dezvoltata [W/m ];
3

c1 – caldura specifica volumica [Ws/m3grd];

A – aria sectiunii transversale [m2];
 = 2/x2 + 2/y2 + 2/z2 – operatorul Laplace aplicat lui  ;
 - transmisivitatea termica [W/m2grd];
lp – lungimea perimetrului sectiunii transversale a conductorului.

Termenii ecuatiei au urmatoarea interpretare fizica:

p1Adxdt  contributia energiei disipate (efect Joule);
c1Adx(/t)dt  energia acumulata in elementul de lungime dx;
Adxdt  energia transferata prin difuzie termica;
lpdxdt  energia transferata in mediul ambiant.

Ecuatia generala a caldurii (intr-un punct oarecare din masa conductorului)

(in fizica aceasta face parte din categoria ecuatiilor „de difuzie”)

(HG: 3.59)

unde: J – densitatea de curent in conductor [A/m2];

 - operatorul Laplace aplicat lui  ;
Termenii ecuatiei au urmatoarea interpretare fizica:
/t  viteza de variatie (derivata dupa timp) a temperaturii;
J2/c1  contributia energiei disipate (efect Joule);
/c1  termenul de „difuzie”, care indica transferul caldurii in conductor;
lp/c1A  termenul de „racire”, prin transferul caldurii in mediul ambiant.

Daca este eliminat termenul de racire, specific „conductorului infinit, drept, omogen cu
sectiune constanta” se obtine ecuatia „Ecuatia generala a caldurii” valabila in orice punct al
unui mediu continuu:

c1        J 2
t
Aceasta este o ecuatie cu derivate partiale de ordinul doi, in patru dimensiuni, care contine
vitezele de variatie ale temperaturii (incalzirii) atat dupa timp cat si dupa pozitie (spatiu). Deci,
ecuatia actioneaza in trei dimensiuni spatiale (x,y,z) si una temporala (t), solutia ei, in cazul
general, fiind functia de temperatura (t,x,y,z).
Pentru rezolvarea si pentru asigurarea existentei si unicitatii solutiei, ei pentru un anumit
domeniu (zona din spatiu) sunt necesare anuite conditii pe frontiera domeniului (de tip
„Dirichlet” – prin specificarea valorilor lui , sau de tip „Neumann”, prin specificarea
valorilor derivatei lui , dupa normala la frontierea domeniului). In cazul general nu se poate
obtine o solutie analitica (sub forma unei expresii matematice simbolice).

Ipotezele utilizate
Pentru a putea obtine solutii analitice, importante pentru studiul dependentelor de parametri,
este necesara particularizarea ecuatiei, pentru cazuri simplificate. Foarte importanta este
reducerea dimensiunii spatiale. Astfel, pentru un conductor infinit, dimensiunea asociata
lungimii dispare pentru ca de-a lungul lungimii parametrii nu variaza.
In cazul unei conductivitati mari (specifice cuprului), variatiile intr-o sectiune sunt neglijabile,
deci ecuatia se reduce la o ecuatie diferentiala ordinara de ordinul intai(cu o singura variabila
independenta), depinzand numai de timp. Rezulta cazurile pentr regimul de incalzire si
regimul de racire, intr-un punct din conductor (evolutia termica).
In cazul unui regim stationar (pentru un conductor semi-infinit, drept, omogen cu sectiune
constanta), dispare dimensiunea temporala si se ajunge la o ecuatie diferentiala ordinara de
ordinul doi, dependenta numai de pozitie (coordonata x), pentru regimul termic stationar cu
efect de capat.
In cazul unui regim de scurtcircuit, timpul pana la declansare protectiilor este foarte scurt si
atunci poate fi neglijat fenomenul de racire si termenul corespunzator din ecuatia de evolutie
termica, ajungandu-se la o ecuatie diferentiala ordinara de ordinul intai, dependenta numai
de timp, dar a carei solutie nu mai are evolutie asimptotica, ci una exponentiala.

Regimul de incalzire si racire (conductor infinit, drept, omogen cu sectiune constanta)

In calculul solutiilor, se va lua in consideratie variatia rezistivitatii cu temperatura,
aproximata sub forma liniara:

unde: R – coeficientul de variatie a rezistivitatii cu temperatura;

p – rezistivitatea la temperatura initiala (de referinta);
 - incalzirea fata de temperatura de referinta;

In acest caz ecuatia generala se reduce la o ecuatie diferentiala ordinara neliniara, avand o
singura variabila independenta (timpul de evolutie).
Valoarea asimptotica a incalzirii (respectiv, dependenta si independenta de variatia lui ):

(HG: 3.62; 3.63)

Constantele termice de timp (unitati de timp [s]):

(HG: 3.64; 3.66)

T0 – constanta de timp termica pentru racire (nu depinde de J);
T – constanta de timp termica pentru incalzire (depinde de J);
Geometric, valoarea constantelor de timp termice reprezinta duratele de timp masurate de la
ordonata graficului pana la intersectia asimptotei cu tangenta in origine.
Valoric, constantele de timp termice indica cat de rapid evolueaza temperatura.
1 1 1
Constanta T1, in general, are valoare mare, deci in relatia:   (similara HG: 3.66)
T T0 T1
contributia lui T1, poate fi neglijata si se poate considera: T0 = T1 ;

Evolutia termica la incalzire (cu T0 = T1 in a doua relatie):

(HG: 3.68; 3.69)

Evolutia termica la racire:

(HG:3.80)
Obs.: Evolutiile sunt asimptotice (exponent negativ) atat pentru incalzire cat si pentru racire
(atata timp cat exista conditii de racire si curentul nu depaseste o valoare critica..

Regimul termic intermitent

Utilizand solutiile de mai sus, pentru intervalele de incalzire, respectiv racire, rezulta:

(HG:3.88)

(HG:3.87)
unde:
2n+1(n) – valorile termice asimptotice (maxime) la momente de timp impare (t1, t3, t5, …);
2n (n) – valorile termice asimptotice (minime) la momente de timp pare (t2, t4, t6, …);
t1 t2
 
T T0
A1 = e ; A2 = e ;
 Fig.3.24 [HG] Regimul termic intermitent

Obs.: Regimul termic intermitent permite supraincarcarea echipamentului peste valoarea

nominala, mult utilizata la sistemele termice termostatate.

Regimul termic permanent cu efect de capat:

(HG: 3.105)
unde simbolurile din ecuatie au semnificatiile date mai sus.

Constanta  reprezinta expresia: (HG: 3.107)

si indica cat de rapida este variatia temperaturii atunci cand ne departam de capatul aflat la
temperatura *. Datorita valorii reduse a R – constanta  poate fi exprimata aproximativ:
 lp

A

Evolutia termica cu efect de capat:

(HG: 3.111)

In cazul structurii simetrice, constand intr-o zona ingustata aflata intre doua conductoare
semi-infinite, valoarea temperaturii la capatul unui conductor semi-infinit poate fi estimata
prin analiza fluxului termic incident, rezultand:

unde marimile cu indice „1” sunt caracteristice zonei inguste. Desi relatia pare relativ
complexa, contributia termenilor totusi nu este comparabila.
 Fig.3.28 [HG] Valoarea incalzirii cu efect
de capat, in functie de pozitia in lungul conductorului (prin produsul x).

Obs.: Regimul termic permanent cu efect de capat este important la studiul si calculul
incalzirii in aparatele cu contacte electrice. Acolo incalzirea contactului are un efect similar
unui aport de flux termic la capatul conductorului.

Regimul termic de scurtcircuit

In cazul regimului termic de scurtcircuit evolutia este exponential crescatoare, avand ca
referinta 2, care reprezinta temperatura regimului nominal, inainte de scurtcircuit. Deci, in
aceasta expresie SC este o temperatura cu referinta 0oC. Din cauza variatiilor termice rapide
si a efectului pelicular trebuie considerate, respectiv, valorea medie pentru R si densitatea de
curent echivalenta Jec.

(HG: 3.145)

unde: 2 - ma,+ max, (contributia termica a mediului ambiant si a regimului nominal);

 R - valoarea medie a coeficientului de variatie R ;
0 – valoarea rezistivitatii la 0oC ;
c01 – caldura specifica volumica la 0oC ;

Obs.: Regimul termic de scurtcircuit produce cele mai importante solicitari termice datorita
evolutiei exponentiale crescatoare (exponent pozitiv). Acestea trebuie limitate in timp rapid
prin actiunea aparatelor de protectie (sigurante fuzibile sau intreruptoare).
FORTE ELECTRODINAMICE

Forte electrodinamice apar intre conductoarele parcurse de curent sau intre un conductor si
campul magnetic creat de acesta (deformat de obiectele din vecinatate). Aceste forte cresc
patratic (proportional cu puterea a II-a) cu curentul, deci au valori foarte mari in cazul
scurtcircuitelor, putand avea efecte distructive importante. In constructia aparatelor de
comutatie, sunt utilizate la deplasarea arcului electric in camera de stingere sau in cazul
actionarilor electro-mecanice ultrarapide (declansatoare electrodinamice).
Fundamentul fizic pentru fenomenele electrodinamice este relevat de urmatoarele rezultate.

Teorema lui Laplace pt. forta care actioneaza asupra unui segment de conductor infinit;

(HG 4.1)

unde: F – vectorul fortei corespunzatoare segmentului de conductor;

B – vectorul inductiei magnetice din zona conductorului;
l – vectorul asociat lungimii segmentului de conductor;
i – curentul electric prin conductor;
„” – operatorul produs vectorial.

Campul magnetic elementar dH, produs de curentul printr-un element de conductor dl, intr-
un punct P, din vecinatate (Legea Biot-Savart-Laplace in forma diferentiala):

(HG 4.6)
unde: dH – diferentiala vectorului intensitate camp magnetic [A/m];
dl - diferentiala vectorului asociat lungimii segmentului de conductor;
R – vectorul razei vectuare de la elementul de conductor la punctul P;
R – lungimea (modulul) razei vectuare R;
i – curentul care parcurge conductorul [A];

Contributia magnetica totala, a curentului I care parcurge un conductor descris geometric de

curba C, intr-un punct P, este data de forma integrala a legii Biot-Savart-Laplace:
 
 I dl  r0
4   C r 2
H

unde: H - vectorul intensitatii campului magnetic;

dl - diferentiala vectorului asociat lungimii elementare a segmentului de conductor;

r0 - versorul asociat razei vectuare de la elementul de curba dl pana la punctul P.

Apicand aceste legi generale ale fizicii, se pot demonstra relatiile pentru forta electro-
dinamica specifica unor configuratii geometrice concrete.

Forta electrodinamica intre doua conductoare coplanare drepte filiforme notate (1) si (2):

(HG 4.24)

unde: Fx(1) – forta unitara (pe unitatea de lungime) la coordonata „x”;

 dF – diferentiala fortei asupra conductorului (2);
dl2 – lungimea conductorului (2);
i1, i2 – curentii in conductoarele (1) si (2);
x – valoarea cooredonatei x masurata fata de conductorul (1);
1, 2 – unghiurile din Fig.4.5.
0 – permiabilitatea magnetica a vidului (~ si a arerului).

Fig.4.5 [HG] Determinarea fortelor intre conductoare coplanare.

Forta electrodinamica intre doua conductoare paralele de lungime l aflate la distanta a:

(HG 4.30)
unde: Fa(1) – forta unitara la distanta a (intre conductoare);
l – lingimea conductoarelor;
a – distanta dintre conductoare.

Forta asupra unui conductor parcurs de curent, aflat intr-o nisa feromagnetica de forma
dreptunghiulara, respectiv triunghiulara (Fig.4.11):

(HG 4.40) (HG 4.41)

unde: Wm – energia magnetica in zona nisei;

l – grosimea nisei;
 - largimea nisei;
h – adancimea nisei.

Interactiunea dintre un conductor parcurs de curent si un mediu magnetic este analizata pe

baza teoremei fortelor generalizate, conform careia, fortele generate de camp au tendinta sa
minimizeze energia totala a sistemului respectiv.
Fig.4.11 [HG] Interactiunea conductor-nisa feromagnetica.

Aceste structuri sunt utilizate la camera de stingere a arcului electric cu efect de nisa si efect
de electrod. Aceasta contine un set de placute feromagnetice, plasate in vecinatatea arcului
electric care se dezvolta dupa deschiderea contactelor. Prin efectul de nisa arcul este atras in
zona placutelor, evoluand apoi intre acestea. Efectul de electrod produce caderi de tensiune
suplimentare (catodice), la nivelul fiecarui catod (pe placuta sau contact), care insumate, intr-
un anumit moment, devin superioare tensiunii de alimentare, ducand la intreruperea arcului.
Camera de stingere cu efect de nisa si efect de electrod realizeaza intreruperea foarte rapida a
arcului electric (nu contine fenomene inertiale termice, de presiune sau deplasare a gazului
din camera). In prezent este utilizata numai la joasa tensiune pentru a putea utiliza un numar
rezonabil de placute intr-un volum suficient de redus.

Forta electrodinamica intr-o spira circulara parcursa de curent.

Fig.4.19 [HG] Forta tangentiala (FT) intr-o spira parcursa de curent.

(HG: 4.66)
unde: FR(1) – forta pe unitatea de lungime a unei spirei de raza R cu conductorul de raza r;
0 – permiabilitatea magnetica a vidului;

Relatia se bazeaza pe valoarea inductivitatii L asociata unei spire, data de relatia:

([HG])
unde: R – este raza spirei;
r - este raza conductorului spirei;

Rezulta ca intr-o spira (eventual segment de spira sau bucla) fortele electro-dinamice au
componente tangentiale care tind sa o deformeze in sensul extinderii ei (marirea razei de
curbura), ducand in cazuri extreme la deformarea si ruperea infasurarilor.
Analog, traseul plasmei arcului electric se poate deplasa si intinde pana la dimensiuni
semnificative. Acest fenomen este utilizat in functionarea camerelor de stingere, prin dirijarea
arcului catre elementele de stingere (placute feromagnetice sau pereti ceramici) sau miscarea
arcului pe contacte, la aparatele cu vid.

Concluzii
Fortele electrodinamice actioneaza prin intermediul campului magnetic intre curentii electrici
(din conductoare sau arcul electric) sau intre un curent si campul magnetic produs de acesta.
Deci, acestea actioneaza in lipsa miezurilor magnetice. Din aceasta cauza la valori mari ale
curentului nu intervine saturatia si fortele cresc patratic la valori foarte mari, ajungand la
nivelul tonelor forta, putand distruge infasurarile, deforma barele si sparge izolatoarele
ceramice in instalatiile si echipamentele electrice.
In cazul arcului electric, care este constituit din plasma (gaz ionizat) elastica si flexibila, forta
electrodinamica este utila pentru deplasarea acestuia in camera de stingere.
Fortele electrodinamice sunt utilizate in marirea performantelor si robustetei aparatelor de
comutatie, atunci cand ele actioneaza asupra pieselor de contact. In cazul intreruptoarelor
ultra-rapide, forma pieselor de contact este aleasa astfel incat sensul curentilor din vecinatatea
contactelor sa aiba sensuri opuse, obtinandu-se o forta de respingere, care mareste viteza de
deschidere si initiaza miscarea contactelor inainte de actiunea mecanismului de declansare. In
cazul separatoarelor unul dintre bratele de contact contine cai de curent paralele, plasate
lateral fata de celalalt contact. Prin acestea curentii au acelasi sens, obtinandu-se o forta de
atractie reciproca, care mareste forta de apasare in contacte. Astfel, contactele separatorului
pot rezista termic pana la deconectarea aparatelor de protectie (sigurante sau intreruptoare).

Declansatorul electrodinamic (Aplicatie tehnica)

Declansatorul este un dispozitiv cu intrare (comanda electrica) si iesire mecanica (produce
forta la o deplasare redusa). Declansatoarele, de regula, sunt electromagnetice. Declansatorul
electrodinamic (actionat de forte electrodinamice, generate de curenti) este foarte rapid (timp
de raspuns de ordinul milisecundei) datorita lipsei inductantei care impiedica cresterea rapida
a curentului, ca in cazul electromagnetic.
Este alcatuit dintr-o bobina plata, fara miez, cu spire putine si groase, indicata cu (1), in figura.
Inductanta este foarte redusa, iar curentul de actionare (comanda) este foarte mare (sute de A).
Curentul de comanda, de durata foarte scurta (impuls) este produs prin descarcarea
condensatorului C, la comanda tiristorului T. Condensatorul este incarcat preliminar, cu
curent redus si in timp mai lung, prin circuitul cu dioda si rezistenta. Forta electrodinamica
apare intre bobina plata si discul de aluminiu (2), prin interactiunea curentului de comanda cu
curentii turbionari care apar in disc. Conform regulii lui Lenz, se produce o forta de
respingere F, dependenta de produsul curentilor, deci aproximativ dependenta de patratul
curentului de comanda.
Fig.4.20 [HG] Structura si actionarea
declansatorului electrodinamic.
PROCESE DE COMUTATIE

Procese de Conectare (curentul de scurtcircuit)

Pentru studiul curentului de scurtcircuit se utilizeaza schema echivalenta (model monofazat)

din Fig.2.1, unde sunt figurate componentele electrice echivalente ale retelei, pentru cazul
unui scurtcircuit departat de generator (rezistenta R, inductanta L si capacitatea C). In timpul
scurtcircuitului, capacitatea C nu mai are nici o contributie (este scurtcircuitata), deci ne
asteptam la un fenomen aperiodic.

Fig.2.1 [HG] Schemele echivalente inainte si dupa scurtcircuit.

Fig.2.1 [HG] Evolutia curentului de scurtcircuit si a tensiunii de alimentare

Se poate demonstra ca evolutia curentului de scurtcircuit in functie de timp este data de

expresia:

(HG: 2.7)
unde: Iˆ - amplitudinea curentului sinusoidal;
 - pulsatia tensiunii de alimentare; = 2f (pt. 50Hz =314 s-1);
T – constanta de timp a circuitului echivalent (T=L/R);
 - unghiul de conectare; =-;
 - unghiul de faza al tensiunii.

Pentru  = 0 evolutia curentului este simetrica fata de axa 0. Pentru  = /2 evolutia este
asimetrica ca in Fig. A:
 Fig.A Evolutia curentului de scurtcircuit departat de generator pentru un unghi de
comutatie =/2 si o constanta de timp T = 10ms (în valori normate la valoarea
nominala).


Valoarea maxima instantanee i (t ) a curentului de scurtcircuit (asimetric) se numeste curent
de lovitura, datorita efectelor electrodinamice. Raportul dintre acesta si amplitudinea Iˆ , care
masoara gradul de asimetrie, se numeste factor de lovitura, notat cu k:
iˆ
k
Iˆ
In cazul schemei echivalente de mai sus:
R
 
k e X
1 unde X = L este reactanta echivalenta a retelei.

Curentul de scurtcircuit asimetric, pentru un caz ideal cand factorul de lovitura este maxim
(k=2) are valoarea instantanee de varf egala cu dublul amplitudinii. In acest caz efectele
distructive sunt cele mai mari.

Procese de Deconectare (tensiunea oscilanta de restabilire) – pentru circuite monofazate

Pentru studiul tensiunii oscilante de restabilire se utilizeaza schema echivalenta (model

monofazat) din Fig.2.26. In momentul deconectarii capacitatea C, alaturi de inductanta L,
formeaza un circuit oscilant.
Fig.2.26 (a) [HG] Schema echivalenta la deconectare. Fig.2.26 (b,c) [HG] Formele de unda (u,i).

Se poate demonstra ca evolutia tensiunii oscilante de restabilire in functie de timp este data de
expresia:

(HG: 2.110)
unde: Û - amplitudinea tensiunii sinusoidale;
e – pulsatia echivalenta; e  0   2 ;
2

0 – pulsatia de rezonanta a circuitului echivalent; 0 = 1/LC (formula lui Thomson);

 - factorul de amortizare al circuitului echivalent;  = R/2L;

In forma simplificata, in ipoteza ca  << e expresia devine:

(HG: 2.111)

Tensiunea oscilanta de restabilire (cu doi parametri) este caracterizata de sunt factorul de
oscilatie, notat cu  si frecventa de oscilatie (frecventa proprie de oscilatie a circuitului) notata
fe, corespunzatoare lui e.
uˆ
  unde: û – tensiunea maxima instantanee;
U
Û – amplitudinea variatiei sinusoidale;

Acesti parametrii vor influenta hotarator posibilitatile de stingere a arcului electric intr-un
aparat de comutatie.

Procese de deconectare pentru circuite trifazate cu neutrul izolat

(tensiunea de restabilire pt. primul pol care intrerupe)

Fig.2.29 [HG] Schema echivalenta si diadrama fazoriala pt. deconectarea primului pol.
Intr-un aparat de comutatie, primul pol care va deconecta, va fi cel la care apare prima trecere
prin zero a curentului, determinand stingerea arcului. Sa consideram ca acesta este polul sau
contactul (1) al aparatului de comutatie.
Dupa deconectarea primului pol circuitul trifazat va functiona in regim asimetric, curentul
continuand sa curga prin polii (2) si (3). In acest mod, pe bucla (2,3) va curge un curent I23,
prin impedanta cumulata egala cu 2Z si care va produce o cadere de tensiune suplimentara la
extremele circuitului egala cu ZI23. Rezulta ca tensiunea de restablire complexa la primul pol
este:
E
U R1  E1  E 2  Z  I 23 unde curentul de scurtcircuit bipolar este: I 23  23
2 Z
E
Analizand si diagrama fazoriala, rezulta: U R1  E 1  E 2  23  1,5  E1 (HG: 2.127)
2

Rezulta ca in cazul deconectarii unui circuit trifazat, solicitarea maxima in tensiune umax care
poate actiona asupra unui contact dintr-un aparat de comutatie este data de relatia:

1,5  2    U n
u max 
3

cu urmatoarele contributii (multiplicative) date de factorii:

1,5 – pentru deconectarea la primul pol care intrerupe;
2 - pentru varful variatiei sinusoidale;
3 - pentru calculul tensiunii de faza;
 - pentru contributia tensiunii oscilante.
INTRERUPTORUL DE JOASA TENSIUNE

Maneta de Mecanismul de
actionare actionare cu resort

Declansatoarele Contact mobil Camera de stingere cu Grupul de borne

termice si el-magnetice basculant placute feromagnetice trifazate

Rolul intreruptorului – A) conectarea si deconectarea manuala cu maneta de actionare;

- B) deconectarea automata in cazul aparitiei unui supracurent
(temporizata la suprasarcina si rapida la scurt-circuit).

Modul de actionare

Maneta de actionare poate avea 5 pozitii corespunzatoare secventei de manipulare sau de

declansare automata:
1) Pozitia initiala (mediana) cu resortul ne-acrosat si contactele deschise;
2) trecerea in Pozitia inferioara (ramane stabila dupa acrosarea resortului);
3) trecerea in Pozitia superioara (contactele se inchid si resortul se armeaza);
4) trecerea in Pozitia inferioara (contactele se deschid);
5) trecerea in pozitia mediana la declansarea automata (cu relaxarea si eliberarea resortului).

Comenzile [3] si [4] se pot repeta in cazul manevrelor de conectare si deconectare.

In cazul aparitiei unui curent de scurtcircuit sau de suprasarcina cu durata mai mare decat cea
permisa de caracteristica timp-curent, aparatul deconecteaza automat, pe baza energiei
acumulate in resort. In acest caz, maneta revine in pozitia mediana (indicand acest fapt) si
resortul se dezamorseaza.
Camera de stingere (ultra-rapida)

Camera de stingere (in aer) utilizeaza principiul de stingere cu efect de nisa si efect de
electrod. Efectul de nisa, prin interactiunea dintre curentul arcului electric si placutele
feromagnetice duce la aparitia unei forte electro-dinamice de atractie catre zona masiva a
placutelor, care sunt decupate in regiunea unde se desvolta plasma arcului. Astfel, arcul
electric ajunge sa arda intre placutele conductoare. Efectul de electrod reprezinta caderea de
tensiune suplimentara (catodica) care apare pe arc la interfata dintre metal si aer. Cu cat
numarul de placute este mai mare, cu atat caderea de tensiune totala pe arc este mai mare.
Daca, in apropierea trecerii prin zero a curentului, tensiunea pe arc devine comparabila cu cea
de alimentare (minus tensiunea pe sarcina), arcul electric nu mai poate fi sustinut si curentul
se intrerupe. Efectul de electrod intervine rapid (nu depind de procese termice) si permite
realizarea intreruptoarelor ultra-rapide. In cazul acestora, arcul electric incipient care apare
dupa cateva milisecunde este capabil (prin caderea de tensiune pe arc) la limiteze curentul fata
de valoarea prezumata si astfel sa mareasca capacitatea de rupere a intreruptorului, care
devine mai putin voluminos si mai ieftin (intreruptor limitator). Metoda (la intreruptoarele
ultrarapide) este utilizata atunci cand curentul de scurtcircuit prezumat este mult mai mare
decat curentul nominal (in cazul consumatorilor de putere mica, conectati la o retea cu puterea
de scurtcircuit foarte mare). Efectul de electrod nu este utilizat la tensiuni medii si inalte
datorita numarului de placute prohibitiv de mare.

In tehnica protectiilor la supra-curenti intreruptorul este superior sigurantelor fuzibile datorita

urmatoarelor avantaje:
- deconectarea trifazata este simultana, eliminand posibilitatea accidentala de deconectare
numai a unei singure faze si de continuare a functionarii in regim asimetric, ducand la
distrugerea termica a motoarelor electrice.
- caracteristica de protectie contine segmente de caractristica dependenta si independenta,
separate in mod discontinuu, cu fiecare zona proiectata corespunzator parametrilor retelei si
consumatorului.

Sistemul de declansare trebuie sa indeplineasca functia de protectie, atat la suprasarcina cat

si la scurtcircuit conform caracteristicii timp-curent utilizate. La intreruptoarele de puere mica,
mai ieftine, acesta este implementat cu dispozitive electro-mecanice; pentru scurtcircuit sub
forma electro-magnetica, iar pentru suprasarcina cu lamela bimetalica. Exista tendinta
(exceptand intreruptoarele miniatura) ca declansatoarele electro-mecanice sa fie inlocuite cu
un releu de protectie electronic (care preia functiile si caracteristicile de protectie) care
comanda un declansator simplu pentru comanda mecanismului cu resort.

In figura de mai jos este dat un exemplu de caracteristici timp-curent pentru un intreruptor
produs de compania ABB. Caracteristica permite alegerea a doua curbe [I1] si [I2]
“dependente” pentru zona de suprasarcina, unde timpul de declansare depinde continuu de
curentul de suprasarcina (descrescator), si alegerea a trei categorii [B], [C] si [D] cu diferite
praguri de trecere de la zona dependenta (temporizata) la cea independenta (cu timp de
declansare redus si constant).
Odata aleasa una dintre caracteristici, prin reglajele aparatului, va fi urmarita dependenta
timpului de declansare pe o singura curba. In figura este data o familie de curbe,
corespunzatoare tuturor posibilitatilor de reglaj. Pentru caracteristica dependenta pot fi alese
segmentele corespunzatoare curentilor nominali I1 si I2. Comportarea asimptotica indica
faptul ca, la curentul nominal, timpul de declansare este infinit (declansarea nu are loc si
aparatul ramine in conductie). In cazul acestei reprezentari, caracteristica idependenta (la
scurtcircuit) coincide cu abscisa (cu timpul de declansare de 0,01s). In functie de alegerea
categoriilor [B], [C] sau [D] trecerea de la zona dependenta la cea independenta se va face pe
segmentele din stanga intervalelor (indicate prin sageti) B, C si D, pentru caracteristica
corespunzatoare lui I1 si pe segmentele din dreapta intervalelor pentru caracteristica
corespunzatoare I2 .
REGIMURI DE FUNCTIONARE ALE ECHIPAMENTELOR ELECTRICE

245 kV
420 kV

G
200...1000 km
600 MVA
500...2000 MVA
200 MVA

123 kV 50...200 MVA

G
50 km
20 MVA
123 kV
INDUSTRIE
40 MVA
12 kV 231 V
2MVA 400 V
550 V

0.4 MVA 0.4 MVA

0.3 MVA
400 V
150 m 400 V
600 m

Fig.1 Exemplu de retea de distributie in reprezentarea monofilara

Fig.2 Evolutia curentului de scurtcircuit departat de generator pentru un unghi de
comutatie =/2 si o constanta de timp T = 10ms (în valori normate la valoarea
nominala).

curent normat

timp (s)

Fig. 3 Evolutia curentului de scurtcircuit la bornele generatorului

(în valori normate fata de valoarea nominnala)
TIPURI DE DEFECTE IN INSTALATIILE DE CURENT INTENS

O parte dintr-o instalatie electrica este considerata defecta daca ea se afla în afara regimului
normal de functionare. Aparitia unui defect într-un echipament conectat la retea afecteaza
parametrii electrici atât ai retelei cât si ai echipamentului însusi. Datorita prezentei defectului
echipamentul se poate degrada sau distruge, reteaua este perturbata, celelalte dispozitive
conectate la retea pot fi afectate, iar personalul aferent poate fi pus în pericol.
Rolul sistemului de protectie este sa semnaleze prezenta unui defect incipient care poate
degenera într-unul periculos sau distructiv si sa realizeze deconectarea cât mai rapid atunci
când defectul pune în pericol instalatia.
Cunoasterea manifestarilor si cauzelor defectelor este indispensabila în procesul de conceptie
si realizare a sistemelor de protectie.

Defectele pot avea urmatoarele manifestari :

- cresterea curentului de faza peste limitele admise ;
- cresterea sau scaderea tensiunii în afara limitelor admise ;
- degradarea factorului de putere ;
- variatia frecventei în afara limitelor admise ;
- schimbarea sensului normal de circulatie a puterii
în cazul motoarelor sau generatoarelor ;
- desimetrizarea sistemului de curenti trifazati ;
- cresterea puterii pierdute prin pamânt peste limitele admise ;
- cresterea potentialului neutrului peste limitele admise ;
- distorsionarea formei sinusoidale a curentului electric ;
- aparitia de curenti cu componente de frecventa înalta ;
- producerea de fenomene tranzitorii ;
- perturbatii de câmp electric, magnetic sau radio .

Aceste tipuri de manifestari apar de obicei combinat, datorita interactiunii elementului defect
cu restul retelei, sau cu celelalte dispozitive din retea.

Cauzele defectelor pot fi diferite :

- degradarea proprietatilor electrice si dielectrice ale dispozitivelor utilizate ;
- suprasarcina electrica a generatoarelor, liniilor sau transformatoarelor electrice ;
- suprasarcina mecanica a motoarelor electrice ;
- defectarea echipamentului mecanic al generatoarelor ;
- defectarea sistemelor de racire ;
- defectarea sistemelor de comutatie ;
- consecinte ale fenomenelor de comutatie ;
- consecinte ale supratensiunilor produse de descarcarile atmosferice.

Sistemul de protectie, dotat cu relee de protectie si aparate de comutatie va trebui sa realizeze

deconectarea în cazul aparitiei unui defect. Procesul de deconectare va fi imediat sau
temporizat in functie de gravitatea defectului si de modul de realizare a protectiei selective.
In instalatiile de curent intens, defectele pot duce la cresterea curentilor peste limitele admise.
Acestia sunt periculosi prin efectele electrodinamice sau termice care pot avea caracter
distructiv. Sistemul de protectie trebuie sĺ realizeze deconectarea înaintea aparitiei sau
extinderii fenomenelor distructive.
Cele mai importante regimuri de functionare anormale, periculoase pentru instalatia electrica
sunt regimul de scurtcircuit si regimul de suprasarcina.

Regimul de scurtcircuit

Scurtcircuitul este unul dintre defectele cele mai importante ce pot afecta reteaua electrica.
Acesta poate fi nepermanent, datorat contactelor accidentale, sau permanent, produs în
general de degradarea izolatiilor.

Consecintele sale sunt dintre cele mai grave :

- produce arc electric de mare putere cu efecte distructive ;
- antreneaza producerea de supratensiuni ;
- duce la solicitĺri electrodinamice si termice asupra echipamentelor ;
- duce la scoaterea din circuit a partii de instalatie vecina defectului .

Tipuri de scurtcircuite

In functie de tipul si locul defectului curentii de scurtcircuit pot avea valori maxime si forme
de evolutie diferite. In realizarea si reglarea sistemului de protectie cunoasterea valorilor,
formei si modului de evolutie a curentului de scurtcircuit constituie date importante.
Valoarea maximĺ a curentului de scurtcircuit este determinata de caracteristicile electrice
(rezistenta, inductanta, capacitate) ale instalatiei, momentul aparitiei scurtcircuitului, modul
de conectare al neutrului, caracteristicile prizei de pamânt si ale arcului electric produs de
scurtcircuit.
Scurtcircuitul poate avea la început o forma incipienta, dar care în scurt timp, sub influenta
arcului electric, poate degenera într-un scutcircuit net.
Valoarea maxima a curentului de scurtcircuit poate varia de la valori subnominale pâna la
valori de zeci sau chiar sute de ori valoarea curentului nominal (în cazul curentilor de avarie) .
Prezenta arcului electric de mare putere poate produce distrugeri locale, poate da nastere la
incendii sau explozii si poate produce perturbatii radio.

Supracurentii intensi perturba reteaua electrica la care este conectat echipamentul defect
prin efecte multiple :
- scaderea tensiunii sub limitele admise, sau chiar a frecventei, în cazul avariei
aproape de generator ;
- degradarea factorului de putere ;
- desimetrizarea sistemului de curenti trifazati ;
- distorsionarea formei sinusoidale a curentului ;
- modificarea potentialului neutrului .

Aparitia curentului de avarie necesita deconectarea imediata .

Curentii de scurtcircuit cu valori limitate sub 10xIn solicita reteaua si echipamentul defect la
suprasarcina electrica producând încalziri excesive. Sistemul de protectie trebuie sa realizeze
deconectarea înainte ca procesele termice sa devina distructive.
Curentii de scurtcircuit de valori subnominale apar de regula în cazul scurtcircuitelor
monopolare când neutrul este legat la pamânt prin impedantĺ nenulĺ. Deconectarea imediata
nu este necesara, defectul poate fi eliminat în timp, evenimentul fiind totusi periculos pentru
factorul uman datorita posibilitatii cresterii potentialului conductorului de nul.

Dupa numarul de faze implicate scurtcircuitul poate fi de urmatoarele tipuri:

 - scurtcircuit între cele trei faze (scurtcircuit tripolar) ;
- scurtcircuit între doua faze (scurtcircuit bipolar) ;
- scurtcircuit la pamânt (scurtcircuit monopolar) .

Scurtcircuitul între doua sau trei faze duce la aparitia unor curenti foarte intensi (peste 10xIn).
El necesita deconectarea imediata a elementului defect.
In afara de scurtcircuitul tripolar, celelalte tipuri de scurtcircuite produc si desimetrizarea
sistemului trifazat de curenti.
Scurtcircuitul la pamânt se poate produce între o faza si pamânt, dar si între doua sau trei faze
si pamânt.
In cazul unui sistem simetric, scurtcircuitul tripolar nu produce curenti homopolari.

Dupa locul defectului scurtcircuitul poate fi :

- la bornele generatorului ;
- departat de generator .

Scurtcircuitul depĺrtat de generator

Evolutia curentului de scurtcircuit departat de generator depinde de caracteristicile retelei

(rezistenta, inductanta, capacitate) si de momentul aparitiei scurtcircuitului fata de momentul
trecerii prin zero a tensiunii.
Solicitarile extreme apar în cazul curentului de scurtcircuit asimetric de asimetrie maxima.

Acesta este definit prin urmatorul set de parametri :

- valoarea eficace Isc (în kA) a componentei alternative ;
- valoarea instantanee maxima îsc (în kAmax) a primei semialternante, numita si curent de
lovitura ;
- valoarea componentei continui amortizate dependenta de valoarea instantanee a
tensiunii în momentul aparitiei scurtcircuitului si de caracteristicile retelei ;
- puterea de scurtcircuit definitĺ de relatia :

SSC  3  UN  I SC (în MVA)

unde Ssc are semnificatia unei puteri fictive .

Valoarea curentului de scurtcircuit depinde de proprietatile retelei, de polii participanti la

scurtcircuit si eventual de modul de conexiune al neutrului.

a) Scurtcircuitul între faze

Curentul de scurtcircuit tripolar este în general curentul de scurtcircuit cel mai mare care
poate circula în retea.

Valoarea acestuia este data de relatia :

I sc  U / 3  Z sc Z sc  R 2  X 2
 U = tensiunea între faze înainte de apartia scurtcircuitului ;
Zsc = impedanta echivalenta a tuturor impedantelor unitare în serie sau în paralel ale
componentelor retelei, situate în amonte de defect ;
R = rezistenta echivalenta corespunzatoare ;
X = reactanta echivalenta corespunzatoare .

O simplificare importanta consta, în particular, în cunoasterea puterii de scurtcircuit Ssc a

retelei. In acest caz se poate deduce impedanta echivalenta în amonte cu expresia :
2
Zsc = Za = U /Ssc

Sursa de tensiune poate sa nu fie unica, putînd exista mai multe surse în paralel. In particular
motoarele sincrone si asincrone se comporta în timpul scurtcircuitelor ca generatoare.

Curentul de scurtcircuit bipolar este mai putin intens, (în raport de 0.87% ).

Curentul de scurtcircuit monopolar este egal cu curentul de scurtcircuit trifazat, dar poate fi
mai mare în cazul scurtcircuitului la bornele generatorului.
Scurtcircuitele bifazate sau monofazate duc la desimetrizarea sistemului trifazat de curenti.
Calculul acestor curenti se efectueaza comod prin metoda componentelor simetrice [1].

b) Scurtcircuitul faza-pamant

Valoarea acestui curent depinde de impedanta Zn situata între neutru si pamânt. Aceasta
impedantĺ poate fi cuasinula, daca neutrul este legat direct la pamânt. Atunci ea este data de
valoarea rezistentei prizei de pamânt. Daca neutrul este izolat impedanaa Zn devine cuasi-
infinita si este data de valoarea capacitatilor între faza si pamântul retelei.
Calculul acestui curent de scurtcircuit dezechilibrat se efectueaza prin metoda componentelor
simetrice.
Fiecare element din retea este caracterizat prin trei tipuri de impedanta :
Zd - impedanta directa ;
Zi - impedanta inversa ;
Zh - impedanta homopolara.

Valoarea curentului de defect faza-pamînt este :

I o  U  3 / ( Z d  Z i  Z h  3Z n )
Scurtcircuitul la bornele generatorului

Estimarea curentului de scurtcircuit la bornele generatorului sincron, este mai complexa decât
cea a curentului de scurtcircuit la bornele transformatorului conectat la retea. Impedanta
interna a masinii nu poate fi considerata constanta dupa momentul începutului manifestarii
defectului. Aceasta creste progresiv, în timp ce curentul trece prin trei perioade caracteristice.

- Regimul subtranzitoriu (0.01-0.1s).

Intensitatea curentului de scurtcircuit (valoarea efectiva a componentei alternative) este
ridicata, de circa 5-10 ori valoarea nominala de regim permanent.

- Regimul tranzitoriu (0.1-1s).

Curentul de scurtcircuit descreżte pana la 2-6 ori din valoarea curentului nominal.

- Regimul permanent.
Curentul de scurtcircuit scade la 0.5-2 ori din valoarea curentului nominal.

Datele depind de puterea masinii si de modul de excitatie.

Regimul permanent depinde de valoarea curentului de excitatie, deci de sarcina masinii în
momentul defectului.
Mai mult, impedanta homopolara a alternatoarelor este în general de 2-3 ori mai redusa decât
impedanta directa. Curentul de scurtcircuit faza pamânt va fi deci mai mare decît curentul de
scurtcircuit trifazat.
Scurtcircuitele la bornele generatoarelor sunt dificil de caracterizat. In special, valorile reduse
ale curentilor de scurtcircuit si caracterul lor descrescator complica modul de functionare si
reglaj al sistemului de protectie.

Recunoasterea regimului de scurtcircuit

Prelungirea regimului de scurtcircuit are consecinte distructive atât pentru echipamentul

defect cât si pentru reteaua la care este conectat.
Cazul curentilor de avarie (mai mari ca 10xIn) este cel mai important. Datorita efectelor
distructive si perturbatoare deconectarea trebuie facuta cât mai repede, chiar înainte sa se
ajunga la valoarea maxima a curentului de scurtcircuit, asa cum este cazul întreruptoarelor
limitatoare.
Cea mai simpla metoda de a recunoaste scurtcircuitul este compararea permanenta a
curentului de faza, cu un prag dinainte stabilit (curent calibrat), în apropierea valorii
curentului minim de scurtcircuit din punctul respectiv al retelei. Aceasta metoda are doua
dezavantaje.
Pe de o parte valoarea curentului de scurtcircuit într-un anumit punct din retea nu poate fi
estimata totdeauna corect.
Pe de alta parte deconectarea nu se poate realiza înainte de atingerea pragului fixat.
Este de dorit, pentru reducerea solicitĺrilor, ca deconectarea sa se faca înainte de atingerea
valorii maxime a curentului de scurtcircuit (prin limitare).
Intreruptoarele limitatoare clasice se bazeaza pe un proces de declansare electrodinamica sau
electromagnetica sensibila la valoarea curentului. Actiunea de limitare este eficace numai în
masura în care valoarea maximĺ a curentului de scurtcircuit prezumat este mult mai mare
decât cea a curentului nominal.

Problemele complexe de recunoastere a scurtcircuitului apar în urmatoarele cazuri :

 - valoarea curentului de scurtcircuit este apropiata de valoarea curentului de
suprasarcina temporara admisa (cazul liniilor de alimentare încarcate la limita sau
cazul tractiunii electrice) ;
- scurtcircuitul se produce departe de sistemul de protectie (defect la distanta în cazul
liniilor lungi) ;
- scurtcircuitul se produce asupra sistemului de bare colectoare, unde puterea de
scurtcircuit este foarte mare si necesitatile de limitare a curentului sunt imperative ;
- scurtcircuitul produce curenti de valori limitate, apropiate de valoarea curentului
nominal ;
- nivelul de perturbatii asupra curentului este foarte ridicat .

Existĺ douĺ posibilitati de abordare a problemei :

- prelucrarea complexa a semnalelor provenite de la senzorii de curent (eventual de
tensiune) în vederea recunoasterii cât mai rapide a starii de scurtcircuit pe baza
informatiilor de care dispunem privitoare la specificul local al retelei ;
- realizarea unui sistem de senzori cu posibilitati sporite de observabilitate si
sensibilitate.

Cele doua posibilitati se utilizeaza separat sau împreuna in functie de importanta instalatiei
protejate.
In prezent posibilitatile de prelucrare a semnalului au evoluat prin utilizarea tehnicilor de
procesare în timp real cu circuite electronice speciale .

Totusi, performantele sistemului de protectie sunt limitate de :

- cantitatea limitata de informatii referitoare la proprietatile retelei ;
- nivelul de perturbatii de care este afectata forma de unda a curentului înainte si dupa
aparitia scurtcircuitului ;
- gradul de precizie al modelului matematic utilizat de criteriul de recunoastere ;
- repetabilitatea si cauzalitatea fenomenelor urmarite .

De la caz la caz, solutia va fi un compromis tehnico-economic, optimizarea putand fi realizata

numai din anumite puncte de vedere.
Sistemul de senzori, în forma cea mai simpla, utilizeaza senzori de curent plasati pe caile de
curent din amonte de dispozitivul protejat. In acest fel pot fi depista si curentii de scurtcircuit
mai mari decât curentii nominali.
Curentii scursi în pamânt, în cazul scurtcircuitelor la pamânt, pot fi detectati pe baza
senzorilor de curent homopolar, sau în cazurile mai simple, pe baza curentului homopolar
calculat din curentii de faza.
Curentii de defect, mai mici decât curentul nominal, pot fi detectati utilizând sisteme
diferentiale de senzori plasati pe circuitele susceptibile.
Pentru aprecierea corecta a pantei curentului se utilizeaza senzori speciali, caracterizati prin
banda larga de frecventa si functie de transfer liniara (de exemplu senzori de tip cordon
Rogovski).
Sistemele complexe utilizeaza si senzori de tensiune.

Informatiile acestora pot fi utilizate pentru :

- calculul impedantei sistemului protejat ;
- calculul puterii si sensului de circulatie al puterii ;
- calculul defazajelor curenti-tensiuni si al factorului de putere .
Procesul de recunoastere al defectului este afectat de prezenta perturbatiilor. Perturbatiile la
nivelul sistemului de curenti (eventual si tensiuni) ai retelei pot exista înainte de defect sau pot
apare datorita prezentei acestuia.

Perturbatiile înainte de defect pot consta în :

- distorsionarea curentilor de faza datorita prezentei dispozitivelor neliniare, ca de
exemplu: arcul electric, miezurile saturabile, dispozitivele de comutatie, dispozitivele
electronice, sau prezentei circuitelor rezonante sau masinilor electrice ;
- desimetrizarea sistemului trifazat de curenti electrici produsa de încarcarea
asimetrica a circuitelor monofazate, sau de defectarea uneia dintre fazele echipamentelor
trifazate ;
- alterarea valorilor frecventei sau tensiunii electrice ;
- degradarea factorului de putere ;
- procese tranzitorii datorate comutatiei sau suprasarcinii .

Dupa aparitia defectului cresterea intensa si brusca a curentilor va produce sau va accentua
perturbatiile din clasa specificata.
In plus, fenomenul tranzitoriu aferent aparitiei defectului, si eventuala prezenta în circuit a
arcului electric, vor constitui surse puternice de perturbatii atât galvanice cât si prin câmp
electromagnetic.
Uneori distorsionarea curentilor poate constitui un element util procesului de recunoastere a
defectului.
De exemplu prezenta armonicilor în procesul tranzitoriu de magnetizare al transformatoarelor
de mare putere poate fi utilizata la invalidarea declansarii parazite .
Alteori prezenta distorsiunilor curentilor poate produce efecte înselatoare în procesul de
recunoastere a defectului.
Este cazul aparitiei curentului homopolar nenul atunci când curentii de faza contin armonici
impare .

Sistemul de senzori este si el supus perturbatiilor, putând crea probleme sistemului de detectie
a defectului.
Atunci când este posibil, în sistemul protejat, se vor monta senzori speciali, cu caracteristici
performante ale functiilor de transfer, ca de exemplu, suntul coaxial sau senzor de tip cordon
Rogovski.
In instalatiile de mare putere, în domeniul tensiunilor medii sau înalte, de regula suntem
obligati sa folosim setul de senzori deja instalat. Cele mai raspândite sunt transformatoarele
de curent (si de tensiune) cu miez feromagnetic. Comportarea acestor tipuri de
transformatoare este afectatĺ de aparitia si prezenta defectului.
Sistemul de protectie trebuie sa tina cont de aceasta.
Transformatoarele cu miez, datorita caracteristicii de magnetizare a materialului utilizat, au un
domeniu de masurare restrâns. In afara domeniului caracteristica este neliniara. In plus, la
aparitia curentului de scurtcircuit intens, miezul se satureaza.
Pe de alta parte evolutia curentului nu poate fi apreciata corect deoarece banda de frecventa a
functiei de transfer este limitata.
Sistemul de detectie a defectului trebuie sa corecteze neliniaritatea si sa utilizeze semnalul
produs de transformator înaintea saturarii acestuia.

Regimul de suprasarcina

Caracteristicile regimului de suprasarcina

Regimul de suprasarcina este caracterizat prin aparitia de curenti mai mari decât curentii
nominali, si de regula mai mici decît 10xIn. Prezenta lor nu produce efecte distructive
imediate. In timpul suprasarcinii reteaua poate fi perturbata din punctul de vedere al
parametrilor electrici, datorita prezentei supracurentilor.
Echipamentul care lucreaza în regim de suprasarcina se încalzeste datorita efectului Joule
produs de prezenta supracurentilor. Daca regimul de suprasarcina nu este limitat în timp va
duce la efecte distructive datorita cresterii temperaturii peste limitele admise în punctele
critice ale echipamentului.
In primul rând sunt afectate izolatiile. In functie de nivelul suprasarcinii acestea vor suferi o
degradare fizica prin îmbatrânire rapida. In cazurile extreme ele vor fi distruse rapid datorita
efectelor termice, sau chiar se vor produce incendii locale.
In cazul transformatoarelor cu ulei suprasarcina prelungita duce la procese gazogene în
lichidul de racire, urmate în extremis de distrugerea cuvei si chiar de incendii sau explozii.
Este important de remarcat faptul ca regimul de suprasarcina poate duce la fenomene de
degradare fizica a materialelor, uneori însa, fara efecte vizibile imediate.
In plus, atunci când suprasarcina se repeta la intervale de timp relativ scurte, efectele termice
sunt cumulative, datorita acumularii de energie caloricĺ în echipament.
Regimul de suprasarcina, datorita caracterului energetic, este caracterizat atât de marimea
supracurentului cât si de durata în care se produce.

Regimul de suprasarcina apare si în functionarea normala a echipamentelor, ca de exemplu în

urmatoarele situatii :
- procesul de magnetizare a transformatoarelor de mare putere ;
- pornirea motoarelor electrice ;
- functionarea motoarelor cu suprasarcini mecanice ;
- anumite regimuri tranzitorii ale echipamentelor electrice si electronice .

In mod normal acestea trebuie sa duca la încalziri sub limitele admise.

Suprasarcina anormala poate fi produsa fie de cresterea supracurentilor, fie de prelungirea
duratei lor. Cauza poate fi interna echipamentului conectat la retea, sau externa, fiind datorata
alterarii parametrilor electrici ai retelei.

Mentionam în continuare câteva dintre cauzele interne.

- Suprasarcina mecanica produsa de sistemul mecanic propulsat de motor, sau de uzura
mecanica pronuntata a motorului sau generatorului.
Aceasta are ca efect suprasarcina electrica a masinii, iesirea din sincronism a
motoarelor sincrone, sau marirea duratei de pornire si a alunecarii în cazul motoarelor
asincrone .
- Producerea repetata de regimuri tranzitorii care au ca rezultat încalzirea
echipamentului .
- Defecte interne de izolatie care produc curenti de scurtcircuit de valori reduse între
spire sau înfasurari .
- Fenomene neliniare produse prin intrarea în saturatie a miezurilor .
- Fenomene de rezonanta a circuitelor inductive cu circuitele capacitive de
compensare.
- Defecte ale dispozitivelor electronice de putere .

Cauzele externe sunt generate de modificarea parametrilor electrici ai retelei la care este
conectat echipamentul, care au ca consecinta marirea aportului de curent electric, sau
cresterea puterii disipate.
Mentionam în continuare câteva dintre cauzele externe.
- Scaderea sub valoarea nominala a tensiunii de alimentare.
Aceasta duce uneori (de exemplu în cazul motoarelor electrice) la marirea aportului
de curent si implicit la marirea puterii disipate datorate pierderilor.
Deasemeni se poate produce încalzirea excesiva a motoarelor prin marirea timpului
de pornire .
- Suprasarcina electrica produsa în aval, în cazul liniilor sau transformatoarelor
electrice.
- Abateri de la frecventa nominala.
Scaderea frecventei poate duce la marirea aportului de curent în circuitele inductive.
Cresterea frecventei duce la marirea pierderilor prin curenti turbionari.
- Functionarea în regim trifazat asimetric.
- Functionarea în regim nesinusoidal.
- Degradarea factorului de putere.
- Inversarea sensului normal de circulatie a puterii în cazul motoarelor si
generatoarelor.

Sistemul de protectie are rolul de a limita durata suprasarcinii, astfel încât energia disipata în
echipamentul protejat sa nu duca la cresterea temperaturii peste limitele admise.
Reconectarea, sau validarea reconectarii, poate fi realizata numai dupa ce echipamentul
suprasolicitat a revenit la regimul termic normal, astfel încat suprasarcina normala produsa de
regimul tranzitoriu de reconectare sa nu duca la o încalzire excesiva.