Litere

Anul II, sem. I, 2020-2021

Sintaxă
Prof. dr. abilitat Camelia Stan
camistan@gmail.com
camelia.stan@litere.unibuc.ro

Curs 4 (26/28/30.10.2020)

Concepte ale sintaxei analitice moderne (continuare)

Unităţile sintaxei analitice: cuvântul, sintagma, grupul sintactic/sintagmatic, enunţul.
2. Sintagma (completare)
Diferenţe de interpretare comparativ cu analiza tradiţională:
- aceasta carte este interesantă (această carte ‒ sintagmă exocentrică, nu conţine o
relaţie de subordonare; demonstrativul nu este subordonat substantivului);
- aleargă în parc (în parc ‒ sintagmă care include o singură parte de propoziţie);
- el apelează la (apelează la ‒ sintagmă fără corespondent în segmentarea
tradiţională); similar: doreşte să, el devine.

3. Grupul sintactic/sintagmatic: unitate care include un centru şi toate cuvintele

dependente sintactic de centru. În interiorul grupului se actualizează toate valenţele
centrului.
Tipuri (în funcţie de calitatea morfologică a centrului): grup verbal, nominal, adjectival,
adverbial.

4. Enunţul: comunicare completă sintactic şi semantic (are autonomie în comunicare).

Autonomia este dată de câteva particularităţi:
- autonomia sintactică (în limitele enunţului se actualizează valenţele tuturor
componentelor);
- conturul intonaţional (desfăşurat între pauza iniţială şi cea finală);
- predicaţia (realizarea obligatorie a unei relaţii referenţiale).

Tipuri de enunţ ‒ criterii

(i) Caracterului necesar al componentelor
- enunţuri minimale (subiect + predicat);
- enunţuri dezvoltate.
(ii) Structura
- enunţuri structurate (analizabile);
- enunţuri nestructurate (neanalizabile) ‒ interjecţii (fără termeni dependenţi
sintactic de ele), vocative (neintegrate sintactic: Ce se aude, Ioane?; vs
vocativul apoziţie pe lângă o persoană a doua exprimată sau neexprimată,
în enunţuri structurate: Ce spui, Ioane?), adverbul profrază da.
(iii) Realizarea predicatului în enunţurile structurate
- enunţuri verbale (predicatul exprimat prin verb la mod personal sau prin
interjecţie predicativă);
 - enunţuri nominale (fără predicat realizat ca verb noncopulativ/copulativ) ‒
enunţuri existenţiale (Ajutor! ‒ absenţa unui verb noncopulativ), enunţuri
calificative (Discuţia, intersantă. ‒ absenţa unui copulativ).
(iv) Caracterul complet al enunţurilor structurate
- enunţuri complete;
- enunţuri eliptice: eliptice propriu-zise (pot fi reconstituite în context
lingvistic şi extralingvistic: Maşina! [te loveşte/ţi se fură etc.]) sau
fragmentare (posibilitate unică de reconstituire: Cartea, interesantă.
[lipseşte un copulativ]).
(v) Modul de comunicare
- enunţuri expozitive/asertive (informează);
- enunţuri interogative (solicită informaţie);
- enunţuri imperative;
- enunţuri exclamative (tipurile expozitiv, interogativ pot fi
exclamative/nonexclamative).
Enunţuri interogative
- Tipuri în funcţie de secvenţa chestionată:
- interogative totale (chestionează întregul enunţ, prin predicat ‒
Pleci?); au contur intonaţional ascendent;
- interogative parţiale (chestionează alt constituent al enunţului ‒ Când
pleci?); au o silabă proeminentă în structura cuvântului interogativ şi
contur intonaţional descendent după silaba proeminentă.
- Tipuri în funcţie de orientarea întrebării:
- interogative directe (orientare spre adlocutor ‒ Pleci?, Când pleci?);
- interogative indirecte (întrebări reproduse prin subordonare faţă de un
cuvânt de întrebare; cele totale se introduc prin conjuncţia dacă, iar cele
parţiale menţin cuvântul interogativ cu rol de conector, element relativ-
interogativ ‒ Te intreb dacă pleci, Te intreb când pleci).
- Tip mixt: interogativa retorică (are formă interogativă şi conţinut asertiv ‒
Se putea să nu ne strici tu bucuria?).
Enunţuri exclamative
- Tipuri în funcţie de realizare:
- exclamative marcate prin cuvinte exclamative ‒ adv. aşa (de), atât
(de), cât (de), ce, cum, (Ce mult vorbeşti!); (pop.) că, unde nu (Că bine
zici!, Unde nu începe a striga!);
- exclamative nemarcate prin cuvinte exclamative (Bine zici!).
- Intonaţie : contururi variate (nu există o intonaţie specific exclamativă).
- Particularităţi sintactice:
- inversiuni (Bine e!);
- elipse (se suprimă termeni cu conţinut de semnificaţie nonafectiv ‒ Ce
prost [eşti]!);
- structuri de gradare, de intensitate (E aşa de prost!);
- intensificatori ‒ adv. mai (Prost mai eşti!, Că prost mai eşti!, Ce mai
zgomot, ce mai freamăt!).
Relaţiile sintaxei analitice

2
 - Interdependenţa (terenii sunt neomisibili); sintagma exocentrică (ex., sintagma subiect
+ predicat; interdependenţa se manifestă prin faptul că termenii îşi impun reciproc
restricţii de formă, subiectul impune verbului persoana şi numărul prin acord, verbul
impune subiectului cazul nominativ ‒ Ion înoată).

Notă. În gramatica generativă nominativul subiectului nu este atribuit de verbul

lexical (adică de radicalul verbului), ci de un morfem funcţional. Vezi cursul
Subiect.

- Dependenţa unilaterală (adjunctul este omisibil în prezenţa centrului, nu şi invers).

- Nondependenţa: coordonarea şi relaţia apozitivă (apoziţia care are aceeaşi formă de
caz ca şi baza apoziţiei).
Forma de manifestare a relaţiilor sintactice
1. Acordul
2. Prepoziţia (selectată prin regim sau selectată liber)
3. Conjuncţia (selectată prin regim sau selectată liber)
4. Cazul (bine reprezentat în grupul verbal)
5. Relativul (pronume şi adjective pronominale relative, adverbe relative; leagă o
propoziţie de centrul sintactic; niciodată nu sunt selectate prin regim)
Relaţia de coordonare: joncţiune sau juxtapunere (parataxă).
Relaţia apozitivă: juxtapunere (topica este mai importantă decât la coordonare: Vorbesc cu
Maria, colega mea.) Apozeme adverbiale (nu sunt conectori, ci mărci ale apoziţiei: adică,
anume, şi anume).
Notă. Analiză mai recentă, din perspectivă generativă: conceptul clasificator
(studenta Maria ‒ structura conţine un clasificator, acesta este constituentul
antepus, studenta, nume comun; clasifictorul exprimă aici clasa/categoria
conceptuală căreia aparţine referentul numelui propriu Maria; numele proprii sunt
expresii referenţiale intrinsece, au totdeauna referent). În acest tip de analiză se face
distincţie între structurile cu apoziţie şi cele cu clasificator.
Modalităţi specifice limbii române de manifestare a relaţiilor sintactice
1. Dublarea clitică: dublarea prin pronume clitic (aton) a complementului direct şi a
complementului indirect în dativ. Asigură dezambiguizarea cazurilor omonime
nominativ-acuzativ şi genitiv-dativ. De obicei este mijloc suplimentar de
dezambiguizare: întreabă Ion (nominativ), îl întreabă pe Ion (acuzativ, marcat prin
dublare clitică şi prin prepoziţia pe). Rareori este mijloc unic de dezambiguizare: a
comunicat hotărârea studenţilor (genitiv sau dativ), le-a comunicat hotărârea
studenţilor (dativ).
2. Articolul enclitic. Prin excepţie poate fi mijloc unic de dezambiguizare a cazurilor
omonime: s-a întors profesorul (subiect), s-a întors profesor (predicativ suplimentar);
dezavantaje au soluţiile (subiect postpus; topica obişnuită este subiect-verb-obiect,
SVO; aici apare o inversiune, subiectul este marcat prin articulare, iar obiectul direct
este nearticulat).

3
Mijloacele de marcare a relaţiilor sintactice: sintetice (cazul, flexiunea, articolul enclitic),
analitice (prepoziţia, conjuncţia, relativul, dublarea clitică).
Există concurenţă între mijloacele sintetice şi cele analitice. Mijloacele sintetice sunt preferate
în limba standard şi în limbajele ştiinţifice, iar mijloacele analitice, în exprimarea nonstandard
(limba populară, exprimarea familiară etc.): se potriveşte gustului meu (dativ), se potriveşte cu
gustul meu (acuzativ cu prepoziţie).
Topica are rol limitat în română, deoarece e relativ liberă: două secretare angajează un avocat
(subiect, marcat exclusiv prin poziţia preverbală); a comunicat studenţilor hotărârea (dativ), a
comunicat hotărârea studenţilor (genitiv/dativ).
Intonaţia şi accentul sintactic (marcarea exclusiv prozodică a subiectului în contexte în care
acesta nu are topică obişnuită, fiind postpus verbului): învinge dorinţa teama sau învinge
dorinţa teama).
Sensul lexical (identificarea subiectului exclusiv pe bază semantică acolo unde topica nu este
cea obişnuită, subiectul fiind plasat postverbal): doi bolnavi tratează un medic.
Conceptul modern funcţie sintactică.
Funcţia este o poziţie sintactică în context. Funcţia se defineşte sintagmatic (prin aceea că în
context participă la o relaţie specifică) şi paradigmatic (prin aceea că se realizează printr-o
clasă de substituţie).
Clasa de substituţie: clasa realizărilor formale ale funcţiei sintactice (care alternativ apar în
poziţia sintactică respectivă).