Sunt în autoizolare, aşa că am destul timp ca să vorbesc cu tine.

Aş vrea să îţi spun astăzi cum a ajuns

la mine această provocare pe care ai trimis-o în lume. Când s-a declanşat agitaţia cu virusul ăsta, m-
am tot întrebat de ce? Ce se întâmplă? Ce sens are? Ştiam că 2020 se anunţase a fi anul trezirii
noastre spirituale, al creşterii vibraţiei pământului, al ieşirii din frică şi al trecerii în iubire, dar a
început cu boală, cu moarte, cu ură, cu dezbinare, cu tabere, cu judecăţi, cu multă frică şi furie. Iar
unde e frică, nu e loc pentru iubire.

Nu avea sens. Eu ştiam că acesta este anul transformării, anul în care oamenirea se va trezi, anul în
care oamenii vor deschide ochii şi vor vedea adevărul, vor descoperi lucrurile ce nu li s-au arătat până
acum şi, cel mai important, vor înceta să fie victime ale manipulării. În schimb, vedeam tot mai mulţi
oameni uşor de influenţat, trăind în panică şi în teroare.

Numai când am încetat să mai caut sensul, când m-am mutat din minte în inimă, am simţit adevărul.
Iar adevărul este că nu mai mergem către nicăieri, iar asta nu este sfârşitul, este începutul unei noi
etape, a unei alte ere. O eră în care ne reconsiderăm valorile, în care învăţăm să simţim mai mult şi să
gândim mai puţin, să revenim acasă. În inimă.

Dragă Universule. Sau Dumnezeu. Sau Sursa. Sau oricum vor oamenii să-ţi spună.

Cred că astăzi restabileşti echilibrul. Cred că ai simţit că lumea nu mai este în armonie şi ai vrut să ne
întorci la esenţă, la origini. Ne îndepărtasem prea tare de tine. Munceam excesiv. Ne vedeam rar. Nu
aveam timp să discutăm lucruri de inimă. Nu aveam timp să stăm cu copiii, să ne vizităm părinţii, să
ne bucurăm de natură. Nu ne mai priveam în ochi şi nu ne mai ţineam de mână. Eram dezbinaţi, deşi
trăiam împreună. Aveam inima, dar nu aveam suflet să îţi simţim iubirea şi compasiunea. Aveam
urechi, dar eram surzi, nu îţi auzeam cântecul sublim al inimii. Aveam ochi dar eram orbi, nu îţi
vedeam frumuseţea şi măreţia.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop, ca să se ducă tot smogul şi să vedem
adevărul. Ne-ai trimis un virus, dar nu ca să ne arăţi ce este frica, ci ca să ne arăţi ce este iubirea. Să
ne faci să ne restructurăm valorile, să ne reaminteşti că viaţa ar trebui să fie valoarea noastră
supremă. N-o mai preţuiam, o luasem ca atare.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este iubirea de sine.

Fugeam prea tare de noi şi nu ne cunoşteam interiorul. Nu ştiam că înăuntru se afla iubirea, o căutam
mereu afară şi de aceea și dezamăgirea. Acum, nu mai putem fugi de propria persoană. Acum, ne-ai
forţat să stăm în case şi să privim înăuntru, ca să vedem că avem răni emoţionale. Că avem traume,
că nu suntem nici pe departe zmei, că suntem toţi răniţi, ca în noi este durere. Dar tot în noi este şi
frumuseţe, este şi lumină.

Ne-ai dat acum ocazia să fim noi cu noi înşine şi să ne privim în oglindă. Să vedem ce ne place şi ce nu
ne place. Să ne acceptăm imperfecţiunile, să ne împăcăm cu greşelile. Să ne iertăm. Să iertăm. Să ne
eliberăm. Să ne îmbrăţişăm copilul interior, să îl mângâiem, să îi vorbim, să-l protejăm, să îl privim cu
blândeţe şi compasiune. Nu mai avem unde să fugim de noi, azi e ziua confruntării.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop şi ne-ai dat ocazia să facem curăţenie în
spaţiul sacru al inimii, să ne adunăm emoţiile, să le sortăm şi să le aşezăm în sertare. Să înţelegem că
ele nu sunt duşmanii noştri, sunt aliaţii noştri atâta timp cât le onorăm şi le acceptăm şi le reglăm
volumul. Ne-ai făcut pe toţi vulnerabili, ca să ne arăţi că nu eşti prost dacă ţi-e teamă, că nu eşti slab
dacă te sperii şi că, să vorbim despre asta, nu este o ruşine.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce înseamnă împreună.

Eram dezbinaţi. Oameni bogaţi şi oameni săraci, oameni frumoşi şi oameni urâţi, oameni slabi şi
oameni graşi, oameni deştepţi şi oameni proşti. Ne arătăm cu degetul unii pe alţii şi, din frică de
abondon şi de respingere, alergam după perfecţiune. Purtam cu toţii măşti, ca să ne ascundem
adevăratul eu şi ca să ne ridicăm la înălţime. Azi nu mai vrem măşti, ne-ai obligat să le purtăm ca să
înţelegem cât e de bine fără ele.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop şi ne-ai făcut să înţelegem că suntem
frumoşi aşa cum suntem, că nimeni nu este greşit, că suntem perfecţi şi individual şi împreună, că nu
trebuie să fim mereu în rândul lumii, că e ok să fii şi necăsătorit, şi divorţat, altă religie, altă rasă, că e
ok să fii vegan, de dreapta sau de stânga. Ne-ai arătat că suntem mereu în rândul lumii, prin
fragilitate şi vulnerabilitate, care ne dau, în acelaşi timp, putere.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este libertatea.