În 

trecerea grăbită, prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ţi timp să guşti frumseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi.

Făți timp.

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!

Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi (adâncimi de) adânciri în  vis,

Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!

Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,

Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!

Fă-ţi timp, acum! că-n urmă zadarnic ai să plângi

Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!
Rudyard Kipling

Arta de-a învinge - Rudyard Kipling

Să ai curajul să spui da 
Să ai curajul să spui nu 
Şi-n fiecare clipă grea
Să fii mereu, acelaşi Tu !
Să ştii să crezi

Când unii te înşeală, 

Să te ridici

Când alţii te doboară,

Să poţi păstra

Ce alţii vor s-alunge,

Să ştii să râzi

Când sufletul îţi plânge

Şi cald tu să rămâi,
 Chiar dacă afară ninge.
Aceasta-i arta
De-a învinge.

Dacă ... - Rudyard Kipling

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
Să nu-ţi pierzi nici-o clipă încrederea în tine
De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi.

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării

De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,
De poţi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere

Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă
Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel,
Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă.

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă,

Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa
De nici amici, nici duşmani nu pot vre-un rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare, 
Să nu pierzi nici-o filă din al vieţii tom,
Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,
Şi mai presus de toate - vei fi un OM, copilul meu !

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
 Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.

Moartea este o minciună - Alexandru Macedonski

Sub a soarelui lumină
Șoapte umblă prin grădină,
Fluturi zboară sub cais...
Bătrânețea e un vis.
Apa cântă la fântână
Și cu trestia se-ngână,
Iar sub soare sau sub lună
Moartea este o minciună .

 N-am în ceruri - Alexandru Macedonski

Filozofia morții
Eu nu voi zice Morții c-o voce nențeleaptă
„Din mersul tău o clipă mai stai și mă așteaptă!"
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, și-n viață, e robia...
Cu brațele deschise ne-așteaptă Vecinicia...
Reintri iar în sânul din care ai ieșit!

Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;

Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindește întregul Nenceput!
Pe granița lumească e-o poartă triumfală,
Și flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăță de lut!

De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credință!

Atunci e demn de viață și demn de suferință!
A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau și iară
Să-ncep același lucru din zi și până-n seară,
Să pot trăi, nu însă, să pot a și muri!

Dar ce e după moarte?... Mai este altă viață

Când sângele s-oprește de frigul ce-l îngheață?...
Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?...
Și moartea ce e oare?... — Un somn de-odihnă sfântă,
În care, lutul nostru, prin lut iar se frământă,
Suprema preschimbare să-și poată înlesni!
 Hârtia dacă arde, cenușă este-o parte,
În fum ușor pe dată cealaltă se desparte;
Așa și corpul nostru din două e-ntocmit
La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
Aceleași elemente din care au ieșit!

Sfintelor umbre care-ați trecut,

Nu, voi prin moarte nu ați murit,
Trăiți în totul ce e văzut
Din nevăzutul unde-ați pierit;
Al vostru suflet este-n tot locul,
Zboară cu vântul, arde cu focul,
Se află-n frunza care-nverzește,
Șoptește-n apa ce șerpuiește,
Respiră-n floarea ce-mbălsămește,
În noi trăiește, trăim într-însu.
Mume cernite, ștergeți-vă plânsu,
Copiii voștri sunt tot cu voi!

Nu, nu se pierde-n lume nimic,

Nimic nu trece, totul e viu
Firul de iarbă oricât de mic
Ca și țărâna care-o să fiu!
Zadarnic piatra cea mormântală
Ne țintuiește sub umezeală;
Paseri pe dânsa vin de s-adapă;
Vântu-o izbește, ploaia o sapă!
Mușchiul o roade, timpul o crapă;
Cade-n rugină lacăt și toarte
Soldați ai țării, mergeți la moarte,
Veți fi-n tot locul, veți fi și-n noi!

Nu mă voi duce-n iad ca să cat

Pe câți din lume nălucă pier,
Și-n rai îmi pare prea depărtat,
Că-i lungă scara până la cer!
Ci-n două vițe tânăr unite
Voi afla inimi îndrăgostite,
Iar în răchite lăcrămătoare,
Poeți cu harpe dezmierdătoare,
Amante june în orice floare!
Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
Și în stejarii de munți — eroi!

De moarte să se teamă ființa mărginită

Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
Sfârșitul veciniciei l-al traiului hotar;
Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă, --
De-ar fi pe-ale ei margini și gata ca să cadă, --
Ca mine, pentru Moarte, deșerte-acest pahar!

Ieri,azi,mâini - Alexandru Vlahuţă

Ieri! ... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt;
 Ieri ... poveste, cu eroii – oase putrede-n mormânt.

Astăzi? ... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit,

Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte
Ţarmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte.

Mâini? ... o strângere din umeri a enigmei întrebate;

Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi.
Măine ... măine, cine ştie câţi din noi vom mai trăi !

Fie voia ta! - Alexei Mateevici

Se ivea de după dealuri
Noaptea-n umbre mohorâte,
Scuturând întunecimea
Din aripile urâte.
Nu-i lumină nicăierea,
Numa-ntr-un bordei pustiu
Luminează-o luminiţă,
Ca un suflet de-abia viu.
Şi într-acel bordei, pe paie,
Numa-n petice-nvelită,
Zăcea mama celor patru
Prunci, cu faţa necăjită.
Ea se zbate, se frământă,
Mila Domnului o cere
Şi, privindu-şi copilaşii,
Se sfârşeşte de durere.
Şi cucernica-i gândire,
Din credinţă izvorâtă,
Şi-o îndreaptă către ceruri,
Către Maica Preacinstită.
Şi se roagă cu căldură
Pân' ce graiul i se curmă.
Copilaşii plâng de foame,
Căci felia cea din urmă
Au mâncat-o de-acu ziua,
Le-a rămas numai o coaje;
Biata mamă le-o-mpărţeşte
Şi-i îndeamnă să se roage;
Iar ea cade-n pat zdrobită
Şi de milă, şi durere.
Şi privirea i se stinge
Şi puterea toată-i piere...
Copilaşii plini de groază
Plâng, se vaietă şi zbiară;
De-a lor ţipete de groază
Chiar şi moartea se-nfioară.
Toţi o strigă şi-o sărută
Şi-o dezmiardă fiecare:
,,Mamă, mamă, scumpă mamă,
 Vom fi buni, o, milă-ţi fie,
Nu muri! deschide ochii!
Lasă-ne-o, o, Doamne, vie!
N-auzi, mamă?" Ş-a lor lacrimi
Şi durerea lor nespusă
N-ar putea un grai de oameni,
Nimeni ca s-o facă spusă...
Moartea galbenă ca ceara
Stă la căpătâi c-o coasă,
Dar şi ea simţeşte lacrimi
Că îi pică jos pe oase.
,,Nu, nu pot, ea se gândeşte;
O mai las pe biata mamă
Să-ngrijească copilaşii
Amărâţi şi plini de teamă,
Voi răbda chiar şi osânda,
Dar o las această seară..."
Şi ca umbră nevăzută
A ieşit pe uşă-afară.

Se deşteaptă biata mamă

Ca trezită fără veste,
Plânsul pruncilor, durerea
I se par numai poveste.
Se ridică de pe paie,
Copilaşii-n braţe-i strânge
Şi-i sărută şi-i dezmiardă,
Că nici unul nu mai plânge,
Culcă unul câte unul
Sărutându-i cu dulceaţă;
Iar pe cel mai mic, sărmanul,
Îl adoarme-n a ei braţe,
Şi îi pace şi îi bine,
Tot visează fericire.
Ce nu poate-o mamă face
Cu a ei sfântă iubire?

Către cer pleacă mâhnită

Moartea şi se tot frământă,
Ce va fi oare cu dânsa,
Ne-mplinind voinţa sfântă?
Dumnezeu i-au dat poruncă
Şi i-au zis: ,,Iată, spun ţie,
Mama pruncilor de astăzi
Între vii să nu mai fie!"
Ş-a nesocotit cuvântul;
I-a fost milă, i-a fost jale...
Ce va zice Domnul oare?
Cum să-i vie ea în cale?
Şi muncindu-se cu gândul
A ajuns la sfânta treaptă;
Şi plecat, lângă Stăpânul,
 Osândirea şi-o aşteaptă...
Dumnezeu pricepe gândul,
Ştie toate şi rosteşte:
,,Moarte, ai ceva la cuget?
Spune ce gând te munceşte?"
Cu privirea-n jos stă moartea:
,,Înţeleptule Stăpâne!
Tu ştii tot ce este astăzi
Şi ce va veni pe mâine,
Ştii că totdeauna fost-am
Fără milă şi cruţare:
Ţipetelor dureroase
Nu le-am dat eu ascultare.
Am smuls soţul fără milă
L-am trimis la vecinicie,
Fără grijă că îi tată,
Fără milă de soţie.
Câte suflete iubite
Despărţit-am fără veste,
Câte mame, fraţi, surori
Şi mirese şi neveste
Le-am lăsat fără nădejde,
Doamne, toate le ştii bine,
Că-mplinit-am totdeauna
Lucrul meu, cum se cuvine,
Dar acuma nu, Stăpâne,
Mama pruncilor trăieşte;
Te îndură şi mă iartă,
Ori, de vrei, mă osândeşte,
Căci atât amar şi jale,
Ţipetele şi durerea
Bieţilor copii, săracii,
Mi-au luat de tot puterea
Ş-am lăsat pe biata mamă
De copiii ei să cate,
Cui să-i fi rămas în grije?"
Şi aude ea răspunsul:
,,O, voi, minţi întunecate,
Văd că nu-nţelegeţi firea,
Nici pricepeţi voi cuvântul
Care stăpâneşte lumea
Şi tot cerul şi pământul.
Moarte, vina ţi se iartă,
Du-te fără-ntârziere
Şi pătrunde cu grăbire
În adâncul de la mare,
Şi de jos din adâncime
Să-mi aduci aceea piatră,
Care vei afla-o-ndată,
Când vei întinde mâna dreaptă.
Înţelegi?"
,,Prea bine, Doamne".
Şi ca fulgerul de iute
Moartea valurile taie
Şi-n vreo câteva minute
Află piatra poruncită
 Şi cu ea la ceruri pleacă,
Tot gândindu-se că oare
Cu ea Domnul ce să facă?

Dumnezeu şedea în slavă

Luminoasă, lucitoare,
Primprejur luciri de aur
Mai frumos decât în soare!
El priveşte mersul vremii,
Taina de puţini pătrunsă
Şi zideşte viitorul
Cu-ntocmeala lui ascunsă
Şi ia-n seamă isprăvirea,
Veacurilor trecătoare,
Ce se pierd în vecinicia
Care-i este la picioare.
Câte taine ne-nţelese
Are firea cea cerească
Şi minuni nepricepute
De gândirea omenească!
Şi ce n-au putut pricepe
Învăţaţii-o viaţă-ntreagă
Dumnezeu, dacă voieşte,
Într-o clipă tot dezleagă,
Tot aşa au fost din veacuri,
Tot aşa au fost să fie,
Dar puterea nevăzută
Taină va fi pe vecie...
Moartea lângă tron aşteaptă
Pân' ce Domnul către dânsa
Cu privirea se îndreaptă:
— ,,Ai venit?" — ,,Da, Împărate:
Am adus piatra cu mine".
— ,,Ai adus-o din adâncuri?"
— ,,Din adâncuri, Doamne!"
— ,,Bine! Acum frânge-o drept în două!
Ce-ai aflat?" — ,,Doamne, minune!
Vierme viu a fost într-însa".
— ,,Ei, ş-acum? Ce-i asta? Spune?"
Umilită moartea cade
La pământ, cerând iertare:
— ,,Vei pricepe-acuma oare
Soarta cu-a ei taină mare?
Ştii acum cine-ngrijeşte
De toată făptura vie?
Mergi acum după femeie!"
— ,,Doamne, voia Ta să fie".

Despre frica lui Dumnezeu iarăşi - Anton Pann

Doi cu picioare oloage mergând şi-ajungând un deal,
Unu-ncepu să se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, dacă ai putere să faci minune din cer,
 Împlineşte a mea vrere la păsul meu ce îţi cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Să-ncalec pe dânsul numa până voi sui ast deal.
Cellalt începu să zică: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îţi este ţie frică şi mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrăzni, frăţioare, asfel de vorbă să zici,
Vrun tresnet să nu pogoare să ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodată s-au pomenit
Că-n spate-le fără veste un înarmat a venit,
P-o iapă slabă călare, c-un mânz bolnav după ea
Şi îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz să-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare să-l puie pe acel deal;
Ş-aşa, în loc de călare, ruga-l făcu pe el cal.

Când iubești - Virgil Carianopol

Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna,
Treci cu fruntea sus, încrezător,
Iei în braţe şi opreşti furtuna,
Duci pe umeri visul tuturor.

Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare.

Aperi cu putere orice legi:
Nu faci răni, te-apleci la fiecare.
Rupi din tine suflet şi le legi.

Când iubeşti, ţii căile măsurii.

Peste toate treci fără dureri.
Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii,
Dai orice, fără nimic să ceri.

Când iubeşti, oricărui i te dărui,

Dai în lături toate şi le poţi…
Doar cu vorba şi cu gândul nărui
Şi te-arunci în luptă pentru toţi.
Ce-i greu - Virgil Carianopol
E greu să fii ce eşti şi totuşi
Să nu poţi precum eşti trăi,
Să ai palate multe-n visuri
Şi să n-ai unde odihni.

La fel e greu când porţi cu tine

Munţi de iubire-n viaţa ta,
 Atunci când vrei să-i dai la oameni,
Să nu vrea nimenea să-i ia.

E greu să-l faci să inţeleagă

Pe cel nedrept ce este drept,
Pe prost de ce este nevoie
De mintea unui intelept.

De-asemeni, este greu prin lume

Să treci de nimeni întrebat,
Să dai cu pietre în minciună,
să poţi să treci neaplecat.

E greu izbind numai cu vorba

Ce trebuie de-nfrânt să-nfrângi,
Când ai încă de plâns atâtea
Să nu ai lacrimi să mai plângi.

Şi iar e greu să aperi cinstea,

Să strigi, să lupţi, să fericeşti,
Să mergi la brat cu adevărul,
Să mori şi totuşi să trăieşti...
Contraste - Virgil Carianopol
Sunt bucurii care-ntristează, 
Sunt întristări ce fericesc, 
Sunt zile fără de lumină 
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară 

Şi sunt minciuni care ridică, 
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă, 

Dar când s-au stins parcă n-au fost, 
Palate care nu pot ţine 
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară, 

Dar negri în adâncul lor 
Şi negri în afară, negri, 
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea, 

Dar şi amaruri ce-ndulcesc 
Sunt nedreptăţi care îndreaptă, 
 Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
Din viaţă - Virgil Carianopol
Mi-a bătut în poartă Fericirea 
Şi intrând în curte m-a strigat. 
Eram dus alături cu iubirea. 
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria. 

A intrat, a stat sub pomii goi. 
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească 
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă, 

Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus 
Tot aşa, eram plecat aproape, 
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul. 

Eram dus departe. Liniştit, 
S-a întins pe ţolul de la uşă 
Şi m-a aşteptat până-am venit.

A bătut la usa ta - Costache Ioanid

A bătut la uşa ta
cineva...
şi n-a răspuns nimenea.
În tăcerea negrei nopţi
stă un om şi plânge...
Faţa Lui e numai răni,
pieptul numai sânge.

- Cine eşti, străin pribeag?

Cine eşti?
De-a cui jale pribegeşti?
Pentru cine Te-au brăzdat
bice fără număr?
Ce povară Ţi-a lăsat
rana de pe umăr?

- Eu sunt robul ce slujesc

 tuturor...
Un om al durerilor...
Nimeni plată nu Mi-a dat...
Numai spini şi ură.
Numai roşii trandafiri
pieptul Mi-l umplură.

Eu sunt Pâinea ce S-a frânt

lumii-ntregi.
Şi sunt vinul noii legi!
N-am venit să-ţi plâng în drum
răni usturătoare...
Plâng pe cei ce pierd acum
ultima chemare.

A bătut la uşa ta
cineva...
Şi n-a deschis nimenea.
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta
n-are să mai bată!
 

Costache Ioanid - Cun trece roua

Cum trece roua, 

sorbita-n crin, 
cum sboara norii
si altii vin, 
cum piere-un sunet
pe-aripi de vint, 
asa trec toate
pe-acest pamint.

Cu cit in lume
aduni comori, 
cu cit vrei slava
si stringi splendori, 
cu cit in viata
ai tot ce-ai vrea, 
cu-atit plecarea
e si mai grea.

Fiori si patimi
si trai slavit, 
au toate-o cale
si un sfirsit.
Caci toti pleca-vom, 
lasind ce-am strins;
dar unii-n pace 
iar altii-n plins 
.

CĂPŞUNĂ VODĂ
 
E un munte de slănină
Şi-are-o faţă ca de sodă
Toţi românii se închină:
Iată-l pe Căpşună Vodă!
 
Îl votară căpşunarii
Risipiţi în patru zări
Ne-au cam dat cu flit, hoinarii:
Votul marii răzbunări!
 
Ei au pedepsit o ţară
Ce-n pustiu i-a alungat
Pentru pîinea lor amară
Ne-au dat un handicapat.
 
Straşnică mobilizare
Pe Facebook şi Internet!
Hai la ţară de vînzare
Are banner şi-n closet!
 
A vîndut copii, turbatul
Plîng familii după ei
Na rinichiul, ia ficatul
Inima? 5.000 de lei!
 
N-am crezut că ne va bate
Dumnezeu aşa de rău:
Ne-a arătat că se poate
După Chior - un Mutălău.
 
E mutant, n-are charismă
Zici că-i zombi împăiat
Berlinul ne-a tras o cizmă
Fiindcă prea des l-am trădat.
 
Reichul IV se-nfiripă
La Dunăre şi-n Carpaţi
Şmecherul n-are echipă
Doar nişte băsişti mascaţi.
 
Iese Dosia la bătaie
Trei piftii-s la guşa ei
Sar în curul gol, din baie
Pleşu şi cu alţi lachei.
 
Doi beţivi îşi cer răsplata
Buldogul şi Orban L.
Numai sapa şi lopata
Mai vindecă PNL.
 
La fasole cu ciolannis
Stau la coadă interlopi -
La Putere tot golanii-s
Aţi votat de-aţi dat în gropi.
 
Aţi vrut să scăpaţi de Chiorul
Dar, de fapt, voi l-aţi salvat
Vă înjură tot poporul
Mai bine v-aţi fi-mpuşcat.
 
Hai, veniţi acum acasă
Luaţi-vă ţara-napoi!
Ah, ce farsă dureroasă
Şi ce baie de noroi!
 
Iar e-n lanţuri ţara asta
Ticăie bomba cu ceas
Ne-a lovit, din nou, năpasta
După un tătar - un sas.
 
Plîngi pînă îţi crapă buza
Tu, nefericit norod:
Pe tronul lui Vodă Cuza
Stă Căpşună Voevod!
 
Sceptrul lui Mihai Viteazul
E la neamţul second-hand
Exilul beleşte prazul
Ce ruşine! Ce mai brand!
 
Biată Ţară Românească
Eşti la capăt de destin...
Adolf Hitler să trăiască
Şi nepotul lui cretin!
Încurajare..
Ai vrut să faci un pas spre
El,                                                                         
Ai renunţat, iar ai păşit,
Şi când credeai că ai urcat
Deodată iar te-ai prăbuşit….
 
Când hotărâri iei să te-ndrepţi,
Să-ţi schimbi gândirea, caracterul,
Cel rău se luptă să le calci,
Şi tot departe-ţi pare cerul.
 
De vrei pe Domnul să-L slujeşti
Cu mai mult drag şi adorare,
Toate poverile îţi cresc
Iar lupta parcă-i şi mai mare.
 
Când cauţi glasul să-I asculţi
Şi te sileşti să-I fi plăcut,
Atunci vrăşmaşul mai aprins
Vrea să te vadă jos căzut.
 
Dar tu, când vezi că nu mai poţi,
Nu te sfii să-L chemi pe El,
Mai speră până când odată
Te vei trezi-n al Său castel.
 
Cu toată forţa ce-o mai ai,
Păşeşte, urcă, te ridică,
Şi nu lăsa ca vreo-ncercare
Să-ţi facă inima mâhnită.
 
Isus te-aşteaptă; la sfârşit,
Când vei privi la tot ce-a fost,
Vei mulţumi cu bucurie
Căci toate au avut un rost.
                          Amin.

Contraste - Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează, 
Sunt întristări ce fericesc, 
Sunt zile fără de lumină 
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară 

Şi sunt minciuni care ridică, 
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă, 

Dar când s-au stins parcă n-au fost, 
Palate care nu pot ţine 
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară, 

Dar negri în adâncul lor 
Şi negri în afară, negri, 
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea, 

Dar şi amaruri ce-ndulcesc 
Sunt nedreptăţi care îndreaptă, 
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...
Virgil Carianopol
Ce-i greu - Virgil Carianopol
E greu să fii ce eşti şi totuşi
Să nu poţi precum eşti trăi,
Să ai palate multe-n visuri
Şi să n-ai unde odihni.

La fel e greu când porţi cu tine

Munţi de iubire-n viaţa ta,
Atunci când vrei să-i dai la oameni,
Să nu vrea nimenea să-i ia.

E greu să-l faci să inţeleagă

Pe cel nedrept ce este drept,
Pe prost de ce este nevoie
De mintea unui intelept.

De-asemeni, este greu prin lume

Să treci de nimeni întrebat,
Să dai cu pietre în minciună,
să poţi să treci neaplecat.

E greu izbind numai cu vorba

Ce trebuie de-nfrânt să-nfrângi,
Când ai încă de plâns atâtea
 Să nu ai lacrimi să mai plângi.

Şi iar e greu să aperi cinstea,

Să strigi, să lupţi, să fericeşti,
Să mergi la brat cu adevărul,
Să mori şi totuşi să trăieşti...

Mă sfârșesc, amar mă doare - Costache Conachi

Mă sfârșesc, amar mă doare!
Milă n'am la cine cere,
Toate sânt nesimțitoare,
Toate-mi zic: mori în durere!
Nici vaete, nici suspinuri,
Nici a inimei junghere,
N'aduc milă, ci tot chinuri...
Toate-mi zic: mori în durere!
Rog oameni, rog cele sfinte,
Cer la milă mângâiere.
Mila nu-i la rugăminte...
Toate-mi zic: mori în durere!
Moarte strig, moartea nu vine,
Nu vine la cine-o cere.
Toate-s crude cătră mine...
Toate-mi zic: mori în durere!

Când iubești - Virgil Carianopol

Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna,
Treci cu fruntea sus, încrezător,
Iei în braţe şi opreşti furtuna,
Duci pe umeri visul tuturor.

Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare.

Aperi cu putere orice legi:
Nu faci răni, te-apleci la fiecare.
Rupi din tine suflet şi le legi.

Când iubeşti, ţii căile măsurii.

Peste toate treci fără dureri.
Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii,
Dai orice, fără nimic să ceri.

Când iubeşti, oricărui i te dărui,

Dai în lături toate şi le poţi…
Doar cu vorba şi cu gândul nărui
Şi te-arunci în luptă pentru toţi.

Da... nebun! - Ion Luca Caragiale

Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!
 Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,

Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, unnume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?

Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!

Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.

“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,

De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,

Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!
Versuri George Coșbuc - Decebal către popor
trimise de Cuore.

Viaţa asta-i bun pierdut

Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,

De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!

Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,

Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!

E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!

Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!