Perversul miraj al ideologiei.

Despre Czeslaw Milosz si

“Gandirea captiva” (plus un mesaj de la Virgil Nemoianu)
Vladimir Tismaneanu octombrie 10, 2011 Cultura, Politica & Doctrine 
5 comentarii 2,028 Vizualizari

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o
autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. In 2008, editura
Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin
Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at
Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul
totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile
propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa
inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate
coplesitoare. Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet
polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care
un cunoscut istoric l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2012, tot in colectia “Zeitgeist” a
editurii Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de
idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale
University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and
a forgotten world”.
Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a
cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie
cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar azi (10 octombrie 2011) cu o generozitate pentru care ii
raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76
initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea
pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam
personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz
s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa
era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum
stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam
citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King).
Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura
comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) . Un lucru care imi
placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca
dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam
literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca
se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si
miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul
democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst
Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse
spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult
comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din
Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru
el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe
Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am
mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese
la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca
intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian,
alaturi de regii din vechime.”
Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl
Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime
Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa
ganditoare elevetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:
1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that
want to usurp it: class struggle, libido and will to power.

3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce
reality to dreams and phantoms of the mind.

4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.

5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of
people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.

6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is
mandatory.

7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible
jabber.

8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy
can spoil art.

9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in
strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.

10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical
faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.

11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove
worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.

12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never
closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.
Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un
fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori
calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice
comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to.
After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the
work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned
out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had
the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York
who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in
Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have
to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the
propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut
si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in
Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar,
spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista
a acestui forum anti-totalitar.

Public mai jos prefata scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0
Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia
sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui
Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba
de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua
Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al
exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu
destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia
intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu
mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al
unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la
Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să
menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist,
erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi,
cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem
de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei
mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele
democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul
capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci
„necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul
trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu
înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un
instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi
acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti
oaamenii în carne şi oase. Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New
Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile
utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în
secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta
teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi
explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este
miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un
sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley
Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et
nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin
îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să
dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin.

Irena Grudzinska-Gross avea dreptate când afirma la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei
Gândirii captive că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie
despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot
neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă
gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul Cenuşă şi diamant justificând cu
sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice,
manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi
Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil,
dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a
raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de
Apărare a Muncitorilor (KOR). Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi au dovedit că
înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus
la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii.

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul
celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta
este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un
comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu
militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment
din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în
realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine
serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia
pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el
un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl
judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul ABC-ul lui Milosz, insistând asupra
rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive
operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii
demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august
1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Răutu este extrem de asemănător, cel
puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a
împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui
misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a
prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară
şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în
schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la
un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne
Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au vorbit mult despre el prieteni care l-au
cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la
eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un
cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi
antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai
Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele
datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii
într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare
luciditate a mirajului ideologic totalitar.

Washington, DC
3 octombrie 2008
 Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la
editor[at]contributors.ro

Share|

Currently there are "5 comments" on this Article:

1. Daniel StPaul spune:
11/10/2011 la 5:48

Inainte ca Gindirea captiva sa devina institutie demistificatoare, constructia ei a fost pentru Milosz itinerar catre sine,
exorcizare a cinturilor de sirena sub a caror vraja a stat o vreme (Istrati, Orwell, Ierunca, spre a cita alti citiva,
trecusera si ei o proba de limpezire asemanatoare). Dar sa nu ne amagim, denuntul si demontarea mecanismului
totalitar nu l-au impiedicat sa fie treaz si constient ca alegind Vestul nu avea sa devina pe deplin liber: “For in the
West also one experiences the pressure to conform – to conform, that is, with a system which is the opposite of the
one I have escaped from. The difference is that in the West one may resist such pressure without being held guilty of
a mortal sin.”
Ma-ntreb daca inainte de a intra definitiv in destin Milosz n-a apucat sa se lamureasca: pastilele serenizante Murti-
Bing au ajuns fenomen global (desi, daca ma gindesc bine , cu tehnologia de azi, s-a trecut probabil la chips
subcutanate cu time released Murti_Bing, ori, si mai simplu, substanta activa e inglobata in “fisa postului”…)
Si , fiindca a fost pomenit Tadeusz Borowski (am citit incredibilul This Way to Gas… incitat de cele mentionate in
Gindirea captiva), existenta lui a fost o mult mai convingatoare Cenusa si diamant decit opera/operele de fictiune cu
acelasi titlu, iar moartea lui a fost adevarata “moarte printre gunoaie”…
Răspunde

o Vladimir Tismaneanu spune:
11/10/2011 la 14:19

De acord cu ceea ce scrieti. “In “ABC”, Milosz il pomeneste pe Panait Istrati ca un spirit viu, un model de constiinta.
Este o carte care ar merita tradusa in romaneste. Milosz nu a idealizat Vestul, a ramas pana la sfarsit un intelectual
critic, facand insa distinctiile esentiale dintre societatile deschise si cele inchise. A fost, cum scria profesorul
Nemoianu, un democrat convins, ori, daca vreti, un adept a ceea ce Judith Shklar a numit “the liberalism of fear”.
Răspunde

 tudor borcea spune:
12/10/2011 la 3:03

Sunt interesat despre perceptia lui Milosz apropo de Istrati. “Model de constiinta”?
Răspunde

 Vladimir Tismaneanu spune:
12/10/2011 la 3:16
 Milosz il mentioneaza pe Istrati drept unul dintre primii care a avertizat asupra despotismului stalinist. Nu erau multi
cei care spuneau aceste adevaruri atunci, riscand anatemizarea din partea stangii internationale. In acest sens,
neindoios, a fost un model de constiinta.
Răspunde

2. tudor spune:
12/10/2011 la 3:01

Sunt interesat de perceptia pe care o avea Milosz asupra lui Panait Istrati. “Model de constiinta”?
Răspunde