Sunteți pe pagina 1din 5

Viteza sensului

Horia Vicentiu Patrascu,

Nu te scalzi niciodata in acelasi rau, spune o vorba celebra, atribuita lui Heraclit. Constiintei i-a fost atributa si
ei fluiditatea, iar William James consacra termenul de ,,flux al constiintei". Ramane sa ne intrebam daca putem
sa ne scaldam de doua sau de mai multe ori in raul constiintei, in fluxul ei continuu, in continuitatea ei fluida.

Oliver Saks, Fluviul constiintei, trad. Florin Oprina, Humanitas, Bucuresti, 2020

Primul impuls este sa raspundem afirmativ, dat fiind ca omul - fiinta constienta prin excelenta sau constienta in
cel mai inalt grad - poate sa deruleze filmul memoriei lui in sens invers, poate sa faca salturi in timp si sa
devina, prin forta imaginatiei lui, contemporan cu evenimente petrecute cu sute sau mii de ani inainte sa se
nasca. Nu spunem adesea despre o persoana sau alta ca ,,traieste din amintiri" sau despre un varstnic ca singurul
lui viitor este trecutul si carui om normal ii este straina nostalgia sau dorul, acele fenomene in care trecutul se
,,prezentifica" intr-o dureroasa privire prospectiva asupra lui, intr-o intentie recuperatoare, produs al unei
temporalitati paradoxale, pentru care viitorul nu are alt sens decat acela de a se implini ca trecut.

Si atunci ce fel de flux este acesta, care poate fi oprit in loc, derulat in sens invers sau poate curge, cel putin
afectiv, in amonte, inspre izvoares Este cu adevarat un flux paradoxal: pe de o parte continuu pentru ca toate
secventele vietii noastre psihice sunt aranjate si rearanjate, clipa de clipa, intr-un tot unitar, printr-un super-
procesor mintal (deopotriva neurologic si psihic) care integreaza campuri corticale (,,populatii de neuroni") si de
imagini in structuri perceptive - clare si distincte - ce compun fundamentele a ceea ce numim univers obiectiv
sau lume. Pe de alta parte discret - pentru ca, cum spuneam, este alcatuit din ,,secvente", din episoade, din bucati
statice - puse in miscare de un cinematograf intern, cerebral. Miscarea este, altfel spus, adaugata, este un efect
produs - gratie evolutiei, in scopuri adaptative - de creierul animalelor superioare. O broasca, de pilda, ne spune
Sacks, nu percepe miscarea obiectelor din jur, ea le recepteaza ca pe niste imagini fixe, asemenea unor fotografii.

Tocmai constitutia dubla a temporalitatii face posibila miscarea aparenta a libertatii spiritului uman, sentimentul
atemporalitatii (eternitatiii) lui. Discontinuitatea materiala a momentelor lui ne permite sa punem stop-cadru, sa
le incetinim sau sa le acceleram, dar, evident, nu am putea-o face, daca viteza derularii lor nu ar fi o ,,forma" a
subiectivitatii noastre transcendentale. Intr-adevar, ,,fluxul" constiintei se ,,construieste" asemenea unui film:
din cadre fixe, din imagini statice, derulate, cu o anumita viteza, de creierul nostru. A fost nevoie de inventarea
stroboscopului si ulterior a cinematografului pentru ca o asemenea comparatie sa se poata naste, dar nu e mai
putin adevarat ca, cel putin in cazul stroboscopului, tehnica a fost conceputa, mai intai, tocmai in scopul
developarii proceselor ascunse ale mintii noastre. De altfel, mare parte din progresul cinematografiei a constat in
efortul de a sincroniza viteza de derulare a imaginilor de pe ecran cu viteza neuronala umana de percepere a
imaginilor.
Existenta concomitenta a doua elemente contradictorii,
static si dinamic, in chiar miezul miscarii si deci al
timpului a fost de mult si in variate feluri constientizata.
Iluzia unui cerc de foc, creata prin invartirea foarte
rapida a unei torte, le-a atras atentia anticilor asupra
unei ,,incetineli" a vederii noastre, deci asupra unei
viteze launtrice, inerente mintii umane. Paradoxurile
miscarii, formulate de Zenon, rezulta din surprinderea
sau intuirea acestei duble constitutii: o sageata sta in
fiecare moment al deplasarii ei, Ahile nu poate ajunge
din urma o broasca testoasa pentru ca fiecare dintre ei
va ocupa intr-un anumit moment un anumit loc, apoi un
alt loc si tot asa la infinit. Cea mai mare disputa dintre
presocratici se reduce la negarea existentei / realitatii
miscarii de catre Parmenide, respectiv in afirmarea ei de
catre Heraclit.

Experiente obisnuite, comune, accesibile oricarui


subiect uman atrag atentia asupra contributiei esentiale
a mintii la fenomenul temporalitatii: contractarea sau
dilatarea timpului in functie de starea sufleteasca
(asteptarea ori petrecerea a ceva placut face ca timpul sa
treaca mai greu, dimpotriva asteptarea ori petrecerea a
ceva neplacut face ca timpul sa treaca foarte repede) sau
in functie de varsta (pe masura ce inaintam in varsta,
timpul ni se pare ca trece tot mai repede, fie pentru ca
propriile noastre procese neurologice incetinesc, desi nu
foarte mult, fie pentru ca raportam, inconstient, durata
de viata deja traita la durata pe care o aproximam a o mai avea la dispozitie - o explicatie ingenioasa data de
Hanna Arendt si amintita, in cartea lui, de Oliver Sacks.) Alaturi de acestea stau, ca pentru a le confirma,
experientele de constiinta alterata - de la visele in care avem senzatia ca au trecut cateva ore bune in mai putin
de un minut pana la cele obtinute sub influenta drogurilor, prin care miscarea este atat de incetinita incat vedem
(la propriu!) darele lasate de lucruri in tararea lor interminabila, ca in suprapunerile fotografice.
Afectiunile neurologice - domeniul de expertiza al lui Oliver Sacks - constituie insa un teren stiintific,
experimental, incontestabil. Boala, disfunctia neurologica arata - precum un telescop sau microscop temporal -
activitatea noastre cerebrala. Astfel, in anumite cazuri de Parkinson (postencefalitic) miscarile sunt incetinite
pana la limita incremenirii, iar in altele sunt accelerate pana la delir; in altele, poate cele mai dramatice - o
jumatate din pacient este accelerata, iar cealalta incetinita. Cum era de asteptat, perceptia temporala se modifica
in consecinta: pacientului incetinit i se va parea ca nimic nu s-a schimbat in afara de faptul ca limbile ceasului se
misca cu o viteza ametitoare; invers, pacientul accelerat va traduce diferenta dintre el si oamenii normali in
termenii diferentei dintre ,,maimute si reptile". Accelerarea vitezei ,,neuronale" - departe de a se reduce la o
impresie pur subiectiva - produce efecte concrete, obiectiv masurabile in viteza de reactie a pacientului
accelerat. Astfel, una dintre pacientele urmarite de Oliver Sacks, Hester Y, intrata intr-o faza accelerata ca
urmare a tratarii cu L-dopa (un medicament ce creste nivelul de dopamina) a atins, in jocul cu mingea, o viteza
de reactie de o zecime de secunda, timpul cel mai bun pentru un om normal fiind de o septime de secunda.
Desigur, o accelerare a vitezei de reactie a oamenilor normali se obtine in urma exercitiilor si antrenamentului
sustinut si controlat - doar ca nici un antrenament nu poate atinge performantele absolut naucitoare ale unor
bolnavi, cum sunt, de pilda, asa numitii idioti savanti in stare sa reproduca, fara sa inteleaga nimic din el, un text
amplu, in cele mai insignifiante detalii.

Cum se explica atunci, din moment ce asemenea performante si viteze sunt posibile, ca evolutia a selectat ca
normala - o minte cu un sistem de operare si un procesor medii, daca nu chiar mediocre, desi memoria umana
este inimaginabil de cuprinzatoare, atat de cuprinzatoare incat s-a putut spune ca este infinita si ca nici un
moment al experientei trecute nu se sterge din ea - idee intarita de observarea unor remarcabile fenomene de
hipermnezie pe fondul unei stari de sanatate alterate, cum este de pilda criza experientiala epileptica ,,in care o
amintire detaliata sau halucinatie a trecutului apare deodata in constiinta pacientului si isi desfasoara cursul
subiectiv si fara graba, in ceea ce sunt, obiectiv, doar cateva secunde." (p.45)

Raspunsul lui Oliver Sacks la aceasta intrebare este ca tocmai capacitatea aproape astronomica a mintii umane
ar putea-o face, in cazul unei activari mai intense, inoperabila, omul ar putea fi strivit, coplesit sub imensitatea
propriei lui minti. Acest lucru se observa la anumiti suferinzi de sindromul Tourette unde limita dintre bogatia
asocierilor si delir este imperceptibila. La aceiasi bolnavi se observa, datorita aceleiasi viteze, o impetuozitate
neobisnuita care tinde sa se traduca in acte extrem de riscante: traversarea unei strazi in ultimul moment sau
introducerea degetului intr-o flacara.

In ultima parte a cartii, unde abordeaza problema creativitatii, originalitatii si a discontinuitatilor progresului
stiintific, Sacks sugereaza ca acelasi lucru se poate spune despre super- sau macro-creierul umanitatii, al
societatii umane. Marile genii, mintile stralucite, marii inventatori, reformatorii importanti sunt, oricat de rari ar
fi, mult mai numerosi decat a putut omenirea prelua, accepta, duce din ideile, inventiile, creatiile, reformele lor.
,,Mintea" umanitatii, (spiritul!) functioneaza, mutatis mutandis, nu cu mult diferit de mintea individului: retine
doar o mica parte din asocierile posibile, tempereaza avanturile prea impetuoase si, in general, prefera ordinea,
echilibrul si armonia - si pe cei ce le inalta imnuri, fie ei filosofi, poeti sau artisti. O dopamina speciala pare sa
regleze raporturile dintre mintea umanitatii si corpul ei; prin ea se inhiba constientizarea sau acceptarea sau
asimilarea acelei cunoasteri sau intelegeri pentru care corpul nu e (inca) pregatit, careia nu i-ar putea face fata.
Cum altfel sa explici ca heliocentrismul a fost descoperit de Aristarh inca din secolul III i.e.n., fiind luat in
serios de savanti precum Arhimede, pentru ca apoi, inexplicabil, sa cada in uitare in favoarea unui mirobolant
sistem ,,explicativ", fantezist si grotesc de fals, precum cel al lui Ptolemeua Spiritul - ca si mintea individului -
este ,,programat" coordoneze si sa integreze mai multe sisteme si sub-sisteme intr-un tot unitar, si in consecinta
va accepta teoria cea mai apropiata sau cea mai putin opusa sistemului afectiv (de credinte, opinii, inclinatii,
sentimente, atasamente si relatii sociale). Secolul al XIX-lea si mai ales secolul XX ni se par atat de bogate in
genii si minti sclipitoare doar pentru ca vechiul sistem afectiv (intemeiat pe credinta in valoarea rationalitatii
universului, exprimata atat prin postularea lui Dumnezeu cat si a mecanicismului) s-a relaxat, lasand locul altuia
(in care valoarea fundamentala este libertatea, libertatea absoluta a individului, atat in calitatea sa sociala, cat si
in cea intelectuala, spirituala). Gratie noului sistem afectiv-valoric, indivizii nu s-au temut sa exploreze spatii
incomode, sa accepte teoria haosului sau mecanica cuantica pentru ca nu i-a mai preocupat deloc acomodarea
noilor conceptii cu sentimentul sau inclinatia pentru o presupusa rationalitate a universului.

Mai este insa o explicatie, poate cea mai interesanta, pentru discrepanta dintre viteza constiintei si cea a
creierului, dintre incetineala normala a constiintei si rapiditatea extraordinara a activitatii cerebrale si, in genere,
a sistemului nostru nervos (viteza de deplasare a impulsului nervos este, conform lui Hermann von Helmholtz,
de douazeci si cinci de metri pe secunda). Explicatia tine de o dimensiune speciala, specifica constiintei umane,
este a treia componenta a temporalitatii, integratorul care transforma discretul in continuum: nevoia de sens!
Constiinta umana este definita pana in cele mai profunde structuri ale ei de limbaj, limbajul a fost atat de
asimilat in evolutia omului, incat prezenta lui se manifesta organic prin acest retard fiziologic, si psihic prin
distorsiuni evidente ale cauzalitatii. Nietzsche a fost unul dintre cei care, cu simtul lui psihologic extrem de
ascutit, a observat postdatarea unor fapte in timpul visulului: daca, scrie el in Amurgul idolilor, auzim o
detunatura sau dangatul unui clopot vom alcatui repede o poveste in care zgomotul apare la sfarsitul ei (desi
tocmai sunetul a produs-o). Visul rastoarna succesiunea ,,obiectiva" a cauzelor si efectelor tocmai pentru a-i da
sens si semnificatie intr-o perceptie atat de clara si de distincta incat subiectul ar ramane uimit daca ar afla ca
este vorba de o falsa cauzalitate, produsa aproape ad-hoc de constiinta lui, fie ea si adormita, pentru a genera o
explicatie consistenta sunetelor auzite in stare de somn, fara sa fie nevoita sa se trezeasca. Oare, se intreaba
Nietzsche, nu tot asa se intampla si cu cauzalitatea ,,observata" in viata diurnat

Prin studii stiintifice de o indubitabila acuratete s-a dovedit, ne-o spune Oliver Sacks in Fluviul constiintei, ca
lucrurile chiar asa stau, atat in privinta visului, cat si in privinta experientei constiente. Odata adormiti, se
produce adesea o convulsie musculara involuntara: imediat vom umple cu sens reactia fiziologica a
organismului printr-un vis in care ,, se face ca" alunecam sau cadem de pe o scara, astfel ca spasmul este
resimtit ,,constient" abia la sfarsitul povestii onirice. Vom spune ca am tresarit fiindca am visat ca am alunecat,
cazut etc. De asemenea, s-a observat ca reactiile neurologice specifice luarii deciziei apar cu cateva secunde
inainte sa fim constienti de ea. Alergatorul porneste in cursa inainte de a auzi in mod constient detunatura
pistolului si, cu toate astea, experienta lui constienta se va constitui avand ca ordine de succesiune: sunetul
pistolului - pornirea in cursa. Indreptatirea metaforei schopenhaueriene a schilodului ,,cu vedere" cocotat pe
umerii unui orb puternic - este, iata, riguros dovedita stiintific.

Constiinta pare produsa de o nevoie ,,fiziologica' de sens" fiind predispusa in mod ,,natural" la asemenea
denaturari ale temporalitatii obiective. Intarzierea normala a constientizarii nu are poate alt rol decat acela de a
umple cu sens si semnificatie episoadele, secventele vietii noastre, este ragazul pe care si-l ia pentru a putea lega
fotogramele receptate - imagini statice! - intr-un film, intr-o curgere, intr-o miscare cu sens. Atat accelerarea cat
si scaderea sub prag a vitezei neuronale specifice starii de constienta (si deci limbajuluio) duce, in directii
contrare, la grave alterari ale sensului: fie printr-o augmentare a semnificabilitatii impinsa pana la
incomprehensibil (se stie ca sub actiunea unor droguri precum hasisul sau mescalina se produc stari de euforie
indescriptibile in care totul pare sa debordeze de sens, in care asocieri de idei, de cuvinte sau de sunete, in mod
normal ininteligibile, dau senzatia unor semnificatii plenare, de-a dreptul mistice, inefabile), fie printr-o
diminuare extrema a acesteia, printr-o golire de sens a lumii (produsa de sedative, precum opiatele sau
barbituricele, v. p. 46).

In lumina acestor idei, putem privi altfel descrierea atat de plastica - dar, iata, si de exacta, facuta de Martin
Heidegger unor experiente umane fundamentale: angoasa (Angst) prin care traim ,,nimicul" sau ,,nimicnicia", in
care lumea insasi se dizolva intr-un non-sens universal si totul pare incremenit intr-o imobilitate aneantizanta.
La polul opus, entuziasmul sau bucuria - sustinute, din punct de vedere neurologic, de un usor excedent de
dopamina - fac ca viata si lumea sa pulseze de sens, trecutul este restructurat, toate momentele lui fiind puse sa
convearga firesc inspre implinirea in momentul de fata, ca prezent al iubirii sau al gloriei. Dimpotriva, spre
deosebire de entuziasm si de angoasa - ,,teama fara obiect", plictiseala pare sa fie generata de discrepanta dintre
un hiperactivism neuronal si lipsa de activitate exterioara, dintre ,,libido" si ,,obiectul investit", dintre energie si
consumarea ei, este un ,,entuziasm fara obiect", ,,autoimun", insuficient dotat pentru a-si fi autosuficient /
autoconsistent (insuficienta ce poate si este de multe ori compensata de substante halucinogene ce au rolul de a
umple cu fantasmele lor golul plictiselii.)

Noile descoperiri neurologice arunca deci o lumina noua si asupra dispozitiilor afective fundamental-umane:
angoasa, plictiseala, entuziasmul, bucuria, speranta, toate acestea fiind legate de prezenta sensului, de simtul
sensului. Daca intensitatea activitatii noastre nervoase este suficient de crescuta, depasind putin pragul normal,
suntem predispusi sa facem usor legaturi intre episoadele si secventele lumii si ale vietii, astfel incat,
presupunand ca acestea sunt intr-o cantitate indestulatoare, ,,fotogramele" lor se vor insirui intr-o poveste
curgatoare, intr-un film captivant. Dimpotriva, daca viteza neuronala este sub prag, vom avea sentimentul
disparitatii, imbucatatirii, fragmentaritatii - fara sens a lumii, a nimicului si nimicniciei ei. In sfarsit, daca viteza
neuronala este mai crescuta decat media - dar nu-i corespunde o cantitate suficienta de ,,fotograme" asupra
careia sa se reverse, apare sentimentul unui sens ratat, al unei intentii ,,neumplute", neimplinite - manifestat cel
mai expresiv prin bovarism, cu plictiseala ei produsa de un teribil dezechilibru dintre oferta launtrica,
excedentara, si ,,cererea" de pe piata, deficitara, cu sentimentul ca toate intentiile ii cad in gol sau pe langa...
obiectul vizat.

Acest text a aparut si in numarul curent al revistei Romania literara.